Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ
- SUPORT DE CURS SEMESTRUL I -

Traian-Alexandru MIU

2019-2020

1

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

1. TRĂSĂTURILE DEFINITORII ALE SPIRITUALITAŢII

ORTODOXE

1.1. Sensurile cuvântului „spiritualitate”

Putem spune despre termenul de „spiritualitate” faptul că este echivoc şi

asta datorită înţelesurilor multiple pe care le posedă.
Sensurile cuvântului „spiritualitate” pot fi împărţite în trei categorii:
1. viaţă interioară;
2. cultură;
3. viaţă duhovnicească.1
1. Dacă avem în vedere primul sens, spiritualitatea înseamnă acea „trăire
intensă a clipei, indiferent de valoarea calitativă a conţinutului sufletesc trăit,
adică (…) activitate, frământare, entuziasm, lirism, înflăcărare, tragism; şi pentru
aceasta: sinceritate, depăşire necontenită şi aspiraţie la integralitate. (…)
Spiritual, în acest sens, e omul «viu», «nou» şi «autentic». Caracterele dominante
ale acestui înţeles sunt: imediatismul, activismul, psihologismul (interioritatea) şi
biologismul.”2 Să avem conştiinţa faptului că „există o spiritualitate atee şi
imorală, ca aceea a îngerilor răi, care se opune binelui lui Dumnezeu. Idolatriile

1
Nichifor Crainic, Cursurile de mistică. I. Teologie mistică. II. Mistică germană, Studiu introductiv şi ediţie de
diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 157.
2
Ibidem.

2

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

nu sunt de altfel decât acumulări de forţe spirituale centrate în jurul unei valori
inferioare”3.
2. În cel de-al doilea sens, termenul de „spiritualitate” înseamnă „trăire
cu sens, trăire pentru un ideal, pentru o valoare. Nu orice trăire e spirituală în
acest sens, ci numai trăirea valabilă, adică orientată axiologic – caracterul
spiritual nedatorându-se faptului sufletesc al trăirii, ci faptului dependenţei
acestei trăiri de lumea valorilor ideale. «Spiritual» e, în această accepţie, «omul
de geniu», creatorul şi înfăptuitorul de valori. Caracterul obiectiv şi cel normativ
al lumii valorilor deosebesc această poziţie de cea dintâi, care nu admite nici o
ieşire din conştiinţă, nici criteriu de conformare. Caracterul ideal şi cel imanent
al valorilor o deosebesc de cea din urmă”4.
Acest sens îi permite spiritualităţii să posede forme diferite în funcţie de
diversele trăiri sufleteşti şi de grupurile sociale unde se manifestă.
4. Al treilea sens al spiritualităţii înseamnă „viaţă veşnică, trăire în
universalitatea absolută, în Duhul Sfânt; asceză şi viaţă mistică”5. În acest sens
„spiritual” este numai „sfântul”, adică acela care se bucură de viaţa în comuniune
cu Dumnezeu, luptând împotriva a tot ceea ce este rău.
Acest sens al spiritualităţii se apropie de cel dintâi prin caracterul intern
şi realist dar, este deosebit de el prin caracterul eteronom al trăirii deoarece sfântul
nu-şi este sieşi lege şi măsură. Deosebirea faţă de al doilea sens al spiritualităţii
constă în faptul că în viaţa duhovnicească iniţiativa o are Dumnezeu, omul
răspunzând chemării divine, pe când în viaţa culturală omul are iniţiativa şi
răspunderea pentru aceasta. Viaţa duhovnicească are un caracter receptiv, în
schimb, viaţa culturală are un caracter creator.

3
Constantin C. Pavel, Tragedia omului în cultura modernă, Ed. Anastasia, 1997, p. 31.
4
Nichifor Crainic, op. cit., pp. 157-158.
5
Ibidem, p. 158.

3

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

1.2. Definirea termenului

Cuvântul „spiritualitate” nu a fost utilizat în tradiţia filosofico-religioasă şi

nici în cea biblico-teologică mai veche. El derivă din latinescul „spiritus”,
„spiritualis”, fiind întâlnit sporadic în secolele al V-lea şi al VI-lea în Apus,
referindu-se la esenţa existenţei creştine. Întrebuinţarea acestui cuvânt a început
să fie mai deasă începând cu secolele al XII-lea şi al XIII-lea, ca mai apoi, în
secolul al XVII-lea, prin întrebuinţarea franţuzescului „spiritualité” să capete
înţelesul de legătură personală a omului cu Dumnezeu. Astăzi se poate vorbi
despre o spiritualitate creştină deoarece viaţa în Hristos este singura vocaţie
fundamentală a creştinului.6
În înţeles general, prin cuvântul „spiritualitate” se înţelege ceva care are
legătură cu spiritul, cu fiinţa şi manifestările lui. În consecinţă, spiritualitatea se
poate referi la activităţi ale spiritului uman, precum: gândirea, cunoaşterea,
exprimarea, creaţia etc.
În sensul acesta, spiritualitatea poate să cuprindă aspecte diverse ale vieţii
umane precum orice manifestare sau experienţă morală, filosofică, religioasă,
literară, estetică etc.
Se poate vorbi astfel despre spiritualitatea unui popor, a unei epoci, a unui
grup socio-istoric sau a unei persoane. În acest caz, spiritualitatea se confundă
într-o oarecare măsură cu ceea ce se înţelege prin cuvântul „cultură”.
În înţeles restrâns, din perspectiva teologiei, „forma cea mai profundă şi
totodată fundamentală de spiritualitate este spiritualitatea religioasă, religia – ca
legătură vie între om şi Dumnezeu, ca complexitate de relaţii vii între spiritul
uman şi realitatea spirituală divină. Acesta este domeniul prin excelenţă al
spiritualităţii. În înţelesul acesta se vorbeşte de spiritualitate creştină, iudaică,

6
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, pp. 49
– 50.

4

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

islamică etc. Sensul religios al spiritualităţii este mult mai popular decât sensul
general, menţionat mai sus.”7
Creştinismul conferă noţiunii de spiritualitate înţelesul de viaţă trăită în
comuniune cu Sfânta Treime, cea Care a fost descoperită de către Iisus Hristos şi
în conformitate cu învăţăturile cuprinse în Evanghelie. Comuniunea cu Hristos şi
cu Sfânta Treime este posibilă datorită conlucrării cu Duhul Sfânt, în Biserică.
Fundamentul acestei comuniuni este Sfântul Botez.
Spiritualitatea poate fi definită și drept „transparenţa lui Hristos pentru
om şi transparenţa omului pentru Hristos, care se realizează numai prin lucrarea
Duhului Sfânt în Biserică, Care face prezent şi înţeles pe Hristos în cuvântul
Scripturii şi Îl împărtăşeşte pe Hristos prin Tainele Bisericii şi în mod plenar prin
Sfânta Euharistie, ca Jertfă şi Taină în acelaşi timp. În transparenţa pentru Hristos
pe care ne-o dă Duhul Sfânt este libertatea de a ne dărui lui Hristos şi oamenilor
cu care Hristos se identifică în tot locul (Matei, 25¸40 şi 45).”8
Fiind transparenţă a creştinului pentru Hristos, spiritualitatea implică
relaţia omului cu Dumnezeu şi urcuşul progresiv spre aceasta. Viaţa creştinului
capătă sens şi valoare doar în momentul în care el relaţionează cu Dumnezeu în
vederea dobândirii stării de mântuire. Pentru a fi în legătură cu Dumnezeu trebuie
să-I păzeşti poruncile: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17).
Căci „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel
ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de către Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi
arăta lui” (Ioan 14, 21). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune faptul că „în
poruncile dumnezeieşti este Hristos însuşi”9 şi de aceea putem spune despre
spiritualitate că este „procesul în care credincioşii devin treptat întrupări ale lui
Hristos. Şi anume, procesul în care Hristos Se întrupează în cei care Îi urmează
atrăgându-i la Sine, dar fără să-i anuleze ca persoane şi ca subiecte de comuniune,

7
Ibidem, p. 51.
8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări Misionare, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 480.
9
Ibidem.

5

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

fără să-i anuleze ca persoane şi ca subiecte de comuniune, fără să le anuleze, deci,

identitatea, ci sporind-o în ei prin dăruiri şi îmbogăţiri reciproce.”10
În înţelesul său creştin, spiritualitatea poate fi înţeleasă şi ca „împlinirea
aspiraţiilor fundamentale ale spiritului uman după o comuniune multiplă şi
infinită şi după o realizare de sine integrală, care implică în acelaşi timp raportul
omului cu Dumnezeu şi cu lumea creată, în care el (omul) se defineşte ca «spirit
întrupat» sau ca fiinţă care uneşte în sine spiritualul cu materialul”11.
Spiritualitatea poate fi definită ca fiind „simţirea sau experierea conştientă
a harului lui Dumnezeu, care se manifestă într-un mod de cunoaştere şi de viaţă,
în care spiritul îşi recapătă – sau este reconsiderat în – libertatea şi nobleţea sa.
Este procesul existenţial spre îndumnezeire, spre reposedarea personală a
Duhului Sfânt, prin luptele nevăzute, pentru a recâştiga sensibilitatea faţă de
Dumnezeu.”12

1.3. Desăvârşirea - ţinta spiritualităţii creştine

Spiritualitatea creştină are ca ţintă finală desăvârşirea credinciosului în

Hristos, desăvârşire ce se poate obţine în Hristos numai şi numai prin participarea
personală la viaţa Sa divino-umană. Putem spune că spiritualitatea creştină este
„viaţa nouă cu Hristos şi în Hristos condusă de Duhul Sfânt”13. Având în vedere
acest lucru, se poate afirma faptul că spiritualitatea creştină urmăreşte
„desăvârşirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos şi întipărirea lui cât mai
deplină de chipul omenităţii lui Hristos, plină de Dumnezeu. Se poate spune că
ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe este unirea omului credincios cu Dumnezeu,

10
Ibidem.
11
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 51.
12
Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, pp. 363-364.
13
† Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitatea creştină – pe înţelesul tuturor –, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2002, p. 12.

6

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

în Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, ţinta unirii cu El, sau a desăvârşirii
noastre, nu corespunde niciodată unui capăt, de la care nu se mai poate înainta.
(...) Astfel, desăvârşirea sau unirea noastră cu Dumnezeu este nu numai o ţintă,
ci şi un progres nesfârşit. Totuşi, pot fi distinse pe acest drum două mari etape:
una, a înaintării spre desăvârşire prin eforturi de purificare de patimi şi de
dobândire a virtuţilor; şi o alta, de viaţă mereu mai înaintată în unirea cu
Dumnezeu, în care lucrarea omului este înlocuită cu lucrarea lui Dumnezeu, omul
dând din partea sa mai mult receptivitatea, sau deschiderea pentru umplerea lui
de tot mai multă viaţă dumnezeiască.”14
Având în vedere cele spuse, putem spune că stării finale a vieţii spirituale
îi este proprie unirea sufletului cu Dumnezeu, unire ce se poate realiza prin
lucrarea Duhului Sfânt, avându-se mai întâi în vedere continuul efort de purificare
pe care este dator să îl desfăşoare credinciosul. Unirea se realizează în clipa în
care efortul de purificare, cu care se îndeletniceşte omul, îl ridică pe acesta din
urmă la acea „asemănare cu Dumnezeu” care este caracterizată mai ales prin
cunoaştere şi iubire. Unirea sufletului cu Dumnezeu are ca efect o potenţare a
energiilor spirituale din om, conferindu-i acestuia numeroase harisme. „În
Răsăritul creştin ortodox se mai foloseşte, pentru caracterizarea acestei uniri, şi
termenul îndrăzneţ de îndumnezeire sau de participare la dumnezeire. Ţinta spiri-
tualităţii creştine ortodoxe ar fi, aşadar, trăirea stării de îndumnezeire sau de
participare la viaţa dumnezeiască. Experierea, exprimată pregnant ca stare de
îndumnezeire, cuprinde mai întâi două învăţături generale:
1. Ea reprezintă ultima treaptă a desăvârşirii omului, fapt pentru care faza
aceasta supremă din viaţa pământească a omului credincios sau ţinta întregii lui
vieţi se mai numeşte şi desăvârşire.

14
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti,
2002, p. 5.

7

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

2. Această îndumnezeire se realizează prin participarea omului credincios

la puterile dumnezeieşti, prin revărsarea în el a nemărginirii divine.
Întrucât această experiere reprezintă treapta celei mai înalte desăvârşiri pe
pământ, ea înseamnă o normalizare şi o actualizare supremă a puterilor omeneşti;
iar întrucât ea este o stare de îndumnezeire – de cunoaştere, de iubire, de forţă
spirituală – experiată de credincios, această stare se află mai presus de limita
puterilor noastre, alimentându-se din puterea dumnezeiască.”15
Lucrarea Duhului Sfânt are meritul de a-l ridica pe om pe culmile vieţii
duhovniceşti dar numai printr-un continuu proces de eforturi şi nevoinţe din
partea omului, pentru că la starea de desăvârşire şi de unire tainică cu Dumnezeu
nu se poate ajunge decât prin străduinţe ascetice. „Deci, perfecţiunea creştină cere
un şir întreg de străduinţe până la dobândirea ei. Apostolul Pavel compară aceste
străduinţe cu exerciţiile trupeşti la care se supuneau atleţii pentru a deveni
biruitori în lupte. Fără a întrebuinţa termenul ca atare, Sfântul Pavel s-a folosit de
icoana vechilor exerciţii trupeşti pentru a caracteriza nevoinţele creştinului în
vederea dobândirii desăvârşirii.”16

1.4. Urcuşul duhovnicesc – specificul spiritualităţii ortodoxe

Spiritualitatea ortodoxă reprezintă modalitatea prin care creştinul

înaintează pe calea ce duce la desăvârşirea în Hristos, lucru posibil printr-o
curăţire de patimi şi prin dobândirea virtuţilor. Desăvârşirea culminează în iubire,
stare la care se poate ajunge în momentul în care creştinul este curăţit de toate
patimile şi a dobândit toate virtuţile. Înaintarea omului pe această cale înseamnă
totodată şi un progres în unirea cu Hristos, o cunoaştere a Lui prin experienţă,
ajungându-se în cele din urmă la îndumnezeirea sa.

15
Ibidem, p. 6.
16
Ibidem, p. 7.

8

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

Este vorba de un urcuş duhovnicesc, un progres nesfârşit spre unirea cu

Dumnezeu Cel care ne şi este ţinta finală. Pe drumul îndumnezeirii se pot distinge
două etape:
a. înaintarea spre desăvârşire prin eforturile personale ale
omului în vederea curăţirii de patimi şi a dobândirii virtuţilor;
b. viaţa tot mai înaintată în unirea cu Dumnezeu în care
primează lucrarea divină, omul trebuind să fie doar receptiv pentru
a se umple de viaţă dumnezeiască.17
Urcuşul duhovnicesc este condiţionat de angajarea noastră cu întreaga
fiinţă, într-o strânsă legătură de comuniune şi comunicare cu Biserica, hrănindu-
ne din izvorul cel viu al credinţei statornice şi apostolice, astfel încât să ajungem
la „starea bărbatului desăvârşit”, la „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”. De
altfel, posibilitatea „asemănării” cu Dumnezeu a fost un dar al creaţiei
dumnezeieşti, fiind totodată ţinta spre care ar trebui să se îndrepte întreaga făptură
umană prin împreună lucrarea cu harul Duhului Sfânt. Spiritualitatea ortodoxă nu
este altceva decât „trăirea înaltă a adevărurilor dumnezeieşti revelate în Duhul
iubirii Treimice, în Biserica lui Hristos – Trupul Său”.18
Înaintarea omului spre unirea cu Mântuitorul Hristos, spre cunoaşterea
Lui prin experienţă, ajungând să realizeze asemănarea cu El şi câştigând astfel
îndumnezeirea, presupune transformarea ontologică a credinciosului, el devenind
Dumnezeu după har. Acest lucru este posibil în măsura în care creştinul îşi trăieşte
viaţa potrivit învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos, vieţuind astfel în comuniune
de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii. Mântuirea ne-a fost adusă obiectiv de Iisus
Hristos prin Întrupare, Viaţa şi Învăţătura Sa, prin Patimi şi Cruce, Înviere şi

17
Protosinghel Serafim Adam, Mănăstirea Crasna, „Urcuşul duhovnicesc – specificul spiritualităţii ortodoxe”,
în rev. Biserica Ortodoxă, nr. 1, Ianuarie-Iunie 2004, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2004, p. 103.
18
Pr. Gheorghe Sima, „Aspecte esenţiale ale spiritualităţii ortodoxe”, în rev. Biserica Ortodoxă, nr. 1, Ianuarie-
Iunie 2000, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2000, p. 94.

9

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

Înălţare, lucrări dumnezeieşti ale căror roade suntem datori să ni le însuşim

fiecare dintre noi prin har, credinţă şi fapte bune, în cadrul Bisericii.
În Biserică începe şi se împlineşte procesul înaintării pe calea
desăvârşirii, al celor care au credinţă şi împlinesc sfaturile date de Mântuitorul
Hristos. Biserica Ortodoxă este cea care contribuie la moralizarea societăţii prin
educarea continuă a credincioşilor în spiritul iubirii creştine care este jertfelnică
şi dăruitoare.

1.5. Dimensiunile spiritualităţii ortodoxe

Cea dintâi dimensiune a spiritualităţii ortodoxe este cea verticală ce se

manifestă în dorinţa arzătoare de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Această
comuniune este posibilă doar datorită ajutorului dat de harul dumnezeiesc. De
această dimensiune verticală a spiritualităţii ortodoxe este legat şi adevărul
privind fiinţa lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în lume pentru noi şi pentru întreaga
făptură creată. Tendinţa noastră verticală spre a câştiga viaţa veşnică, spre a ne
sălăşlui în Împărăţia cerească, trebuie să aibă drept fundament cunoaşterea lui
Dumnezeu şi mărturisirea lui Iisus Hristos, după cum ne precizează Mântuitorul
Însuşi: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
Dimensiunea verticală a spiritualităţii ortodoxe, concretizată în
comuniunea omului cu Dumnezeu se reflectă şi într-o dimensiune orizontală pe
care omul o experimentează cu semenii în viaţa de toate zilele, şi aceasta datorită
faptului că toate persoanele umane, din toate locurile şi din toate timpurile, deşi
deosebite între ele, poartă o fire comună pe care au primit-o de la Dumnezeu.
Unitatea firii umane a fost sfâşiată prin căderea în păcatul strămoşesc din cauza
egoismului şi nu se mai poate reface decât prin Duhul Fiului, care este Duhul
comuniunii în iubire. De aceea, orice om are nevoie de comuniunea cu ceilalţi
semeni, fiindcă firea umană din fiecare se cere întregită prin experienţa şi lucrarea

10

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

altora. Oamenii se întregesc şi se îmbogăţesc sufleteşte printr-o reciprocă şi

intensă dăruire şi primire de experienţă. Este şi motivul pentru care desăvârşirea
omului constă într-o activitate dinamică în viaţa pământească, nefiind o
preocupare abstractă. Sfinţii Părinţi susţin faptul că omul ajunge la desăvârşire
prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin purificarea de patimi şi prin lucrarea
virtuţilor.

1.6. Asceza şi mistica – elemente definitorii ale spiritualităţii ortodoxe

Calea pe care trebuie să o urmăm pentru a ajunge la starea de desăvârşire

şi de unire tainică cu Dumnezeu în vederea moştenirii vieţii veşnice este lungă şi
presărată cu numeroase nevoinţe. Mijloacele prin care noi putem ajunge la
comuniunea cu Dumnezeu, la trăirea Lui în noi, se împart în două:
- asceza, care priveşte eforturile noastre personale în vederea
dobândirii harului divin;
- mistica, care presupune primirea harului divin care ni se dăruieşte
pentru a vieţui şi a cunoaşte starea spirituală a unirii cu Dumnezeu.
Ascetica şi mistica sunt în esenţă cele două etape ale procesului
cunoaşterii mistice.
„Ascetica e o gimnastică specială a trupului şi a sufletului, practicată de
marii anahoreţi, de marii pustnici, pentru a muri lumii şi a trăi în Dumnezeu.”19
Regulile ascetice au ca scop mortificarea simţurilor, a trupului, în vederea
eliberării sufletului de activităţile senzoriale din lumea înconjurătoare pentru a-l
reda unor activităţi înalte şi pure.
„Mistica e o încununare a asceticii, e punctul culminant al vieţii
religioase, caracterizat prin răpirea eu-lui individual şi cufundarea în eu-l divin.
Momentul acestei supreme împreunări a sufletului cu Dumnezeu se numeşte

19
Nichifor Crainic, op. cit., p. 171.

11

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

extaz, adică ieşire din sine, adică salt din ordinea umană în ordinea divină. Faţă
de mistică, ascetica este numai o pregătire care nu condiţionează neapărat
momentul extazului. Astfel, pot exista asceţi ireproşabili care totuşi în cursul
vieţii să nu se fi învrednicit de clipa supremă a extazului.”20
Trăirea stării de extaz este condiţionată în mod special de harul lui
Dumnezeu. Prin asceză se poate atinge limita supremă a umanului, iar această
limită poate fi depăşită numai prin extaz. Sfântul Apostol Pavel a atins starea de
extaz. În general sfinţii sunt cei care-L cunosc pe Dumnezeu în mod direct, faţă
către faţă. Noi reuşim să-L cunoaştem doar la nivel teoretic, din datele revelaţiei.
Din punct de vedere etimologic termenul „mistică” este de origine greacă
şi este pus în legătură cu verbele:
- myo = a închide ochii, a strânge buzele;
- myeo = a iniţia în lucrurile tainice, într-un cult secret.
Cuvântul „mistic” este pus în legătură şi cu substantivele:
- mystes = cel care iniţiază;
- mysterion = secret, taină, mister religios (partea ezoterică a unui cult
ce se dezvăluie doar celor iniţiaţi).21
Nichifor Crainic, citându-l pe Joseph Guibert, precizează faptul că
termenul „mistic = mystikos” avea la greci doar o întrebuinţare religioasă, în
schimb acela de „mister = mysterion” a avut la început sensul de „secret”.
În Vechiul Testament întâlnim cuvântul „mister” întrebuinţat în cărţile
deuterocanonice şi în Daniel, iar în Noul Testament el este întrebuinţat de 28 de
ori (de 21 de ori îl găsim la Sfântul Apostol Pavel). Mântuitorul foloseşte acest
termen când vorbeşte de taina Împărăţiei lui Dumnezeu (Marcu 4, 11) sau de
tainele Împărăţiei Cerurilor (Matei 13, 11; cf. Luca 8, 10) pe care le face
cunoscute apostolilor.22

20
Ibidem.
21
Ibidem, p. 178;
22
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 6.

12

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

F. Prat, citat la rândul său de J. Guibert, stabileşte pentru cuvântul

„mister”, după cum este el întrebuinţat în Noul Testament, următoarele înţelesuri:
- taină a lui Dumnezeu în legătură cu mântuirea lumii;
- înţeles ascuns, alegoric sau tipic al unui aşezământ, al unei povestiri
sau al unui tablou; şi
- lucru a cărui acţiune e ascunsă.
Joseph Guibert susţinea faptul că în terminologia bisericească mistere (de
la termenul grec „mysterion”) pot fi denumite Sfintele Taine, şi mai cu seamă
cele de „iniţiere” în creştinism: Botezul, Mirungerea, Euharistia. Mai târziu,
caracter de mister a căpătat şi orice lucru care depăşea puterea de înţelegere a
minţii.23
Termenul „mistic” („mystikos”) nu figurează nici în Noul Testament nici
în scrierile Părinţilor Apostolici. El este întâlnit pentru prima dată la Hipolit (170-
235) care l-a întrebuinţat pentru a desemna învăţăturile păgâne, apoi la Irineu
(140-200) şi la Clement Alexandrinul (140-216) cu înţelesul de lucru „secret” sau
„tainic”.
Din secolul al III-lea cuvântul „mistic” intră în terminologia creştină sub
forma a trei înţelesuri deosebite:
1. un înţeles liturgic, potrivit căruia mistic este sensul simbolic şi
ascuns al cultului creştin;
2. un înţeles exegetic ce se aplică la interpretarea alegorică a Sfintei
Scripturi;
3. un înţeles teologic propriu-zis, întâlnit mai întâi la Origen (185-
254) şi la Metodiu de Olimp (250-311). Ei socoteau drept mistice
învăţăturile mai înalte, mai adânci, mai ascunse, la care nu are
acces oricine.

23
Nichifor Crainic, op. cit.,p. 178-179.

13

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

Părinţii bisericeşti vorbesc de două categorii de creştini: unii care primesc

adevărul revelat printr-un simplu act de credinţă şi alţii care pătrund în esenţa
mistică a adevărului divin printr-o speculaţie intelectuală înaltă, luminată de har.24
Rezumând elementele definiţiilor date misticii de către L. Lercher, J.
Zahn şi E. Kerbs, Nichifor Crainic conclude că:
- „mistica e unirea trăită a fiinţei omeneşti cu fiinţa lui Dumnezeu în
virtutea asemănării harice;
- această unire mistică se petrece din iniţiativa Duhului Sfânt, dar că
ea cere din partea omului o continuă purificare;
- harul care o lucrează e un har special;
- afară de acest har special intervin darurile Duhului Sfânt care
iluminează şi îndumnezeiesc facultăţile sufleteşti ale omului,
făcându-le capabile să sesizeze nemijlocit pe Dumnezeu;
- adesea unirea mistică e însoţită de fapte extraordinare şi miraculoase,
ce nu-i sunt totuşi necesare;
- această trăire supranaturală e totodată şi cunoaştere şi iubire;
- efectele ei ulterioare constau, între altele, dintr-o considerabilă
intensificare a energiilor spirituale din om; şi
- momentul mistic culminant e o anticipare pământească a fericirii
cereşti.”25

24
Ibidem, p. 179.
25
Ibidem, p. 182.

14

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

1.7. Trăsătura trinitară a spiritualităţii ortodoxe

Spiritualitatea creştin ortodoxă, urmărind îndumnezeirea omului şi unirea

lui cu Dumnezeu, fără însă a se confunda cu El, are ca trăsătură esenţială
convingerea în existenţa unui Dumnezeu personal ce este sursă supremă a iubirii.
Fiind generator de iubire, Dumnezeu trebuie să fie El însuşi iubire desăvârşită.
Ştim că „iubirea presupune totdeauna două eu-uri care se iubesc sau un eu
care iubeşte şi un altul care primeşte iubirea, sau de care cel ce iubeşte ştie că e
conştient de iubirea lui. Şi aceasta, într-o reciprocitate. Dar în acelaşi timp iubirea
uneşte cele două eu-uri în proporţie cu iubirea dintre ele, fără să le confunde, căci
aceasta ar pune capăt iubirii. Deci iubirea desăvârşită uneşte paradoxal aceste
două lucruri: mai multe eu-uri care se iubesc, rămânând neconfundate, şi o unitate
maximă între ele. Fără existenţa unei iubiri desăvârşite şi veşnice nu se poate
explica iubirea din lume şi nu se vede nici scopul lumii. Iubirea din lume pre-
supune ca origine şi scop iubirea eternă şi desăvârşită între mai multe Persoane
divine. Iubirea aceasta nu produce Persoanele divine, cum se afirmă în teologia
catolică, ci Le presupune. Altfel s-ar putea concepe o iubire impersonală pro-
ducând şi destrămând şi persoanele umane. Persoanele divine Se menţin
desăvârşite din eternitate, căci iubirea Lor e iubirea desăvârşită, care nu poate
spori comuniunea dintre Ele. În acest caz, s-ar fi pornit de la extrema despărţire,
de la neiubire. Iubirea presupune o fiinţă comună în trei persoane, cum spune
învăţătura creştină.
Iubirea reciprocă între oameni implică şi ea mai multe persoane capabile
de iubire, în baza unei fiinţe a lor în oarecare măsură comună. Dar această iubire
nedesăvârşită între noi presupune iubirea desăvârşită între Persoanele divine cu o
fiinţă comună. Iubirea noastră se explică din crearea noastră după chipul Sfintei
Treimi, originea iubirii noastre. (...) Numai un Dumnezeu, Care este Tată şi Fiu,

15

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

explică toată paternitatea şi filiaţia pământească, spune Dionisie Areopagitul,

dezvoltând o afirmaţie a Sfântului Pavel (Efeseni 3, 15).”26
Sfânta Scriptură ne mărturiseşte faptul că „Dumnezeu este iubire”(1 Ioan
4, 16). „Nu se spune că Dumnezeu are iubire, că iubirea este o calitate, o însuşire
a lui Dumnezeu. Ne adevereşte că ceea ce este Dumnezeu este iubirea, că
Dumnezeu este ca iubire, că modul în care este Dumnezeu este iubirea.
Dumnezeu este Treime de Persoane şi această Treime este Monadă de viaţă,
deoarece viaţa ipostasurilor lui Dumnezeu nu este o simplă supravieţuire, un fapt
pasiv de menţinere în existenţă, ci o realizare dinamică a iubirii, o unitate
indestructibilă de iubire. Fiecare Persoană există nu pentru sine, ci există
oferindu-se comuniunii de iubire cu celelalte Persoane. Viaţa Persoanelor este o
«compenetrare reciprocă» (αλληλοπεριχωρησις) de viaţă, ceea ce înseamnă că
viaţa uneia devine viaţă a celeilalte. Existenţa lor izvorăşte din realizarea vieţii ca
şi comuniune, din viaţa care se identifică cu dăruirea de sine, cu iubirea.”27
Numai comunitatea desăvârşită de Persoane divine poate să hrănească
setea noastră de iubire, dintre noi şi faţă de ea, prin iubirea sa desăvârşită şi fără
limite temporale sau spaţiale. Împărtăşirea aceasta din iubire nu poate fi numai
gândită, ci şi trăită, deoarece ea înseamnă dăruire şi de aceea trebuie să fie primită
şi să primească. Dumnezeul creştin nu este un dumnezeu monoteist care să fie
satisfăcut în sine, deoarece acest dumnezeu ar corespunde unei perfecţiuni pe care
noi nu o putem înţelege din pricina lipsei de iubire. „O esenţă panteistă se revarsă,
sau se dezvoltă în alte şi alte forme, în mod involuntar; mai exact, nu se revarsă
şi nu se dezvoltă propriu-zis, pentru că nu poate ieşi din sine, sau din formele ce
ţin esenţial, monoton şi involuntar de ea însăşi. În concepţia panteistă, persoanele,
dacă apar şi ele, nu au valoare supremă şi netrecătoare. Deci nici iubirea dintre

26
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996,
pp.195-196.
27
Christos Yannaras, Abecedar al Credinţei. Introducere în teologia ortodoxă, trad. rom. Preot Dr. Constantin
Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1997, p. 50.

16

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

ele. Esenţa, fiind în ea însăşi lipsită de iubire, – o dată ce iubirea înseamnă

dăruirea conştientă şi voluntară între persoane, sau dăruirea de sine a cuiva,
altcuiva, din veci –, n-ar putea să producă iubirea cândva ulterior, deci, nici
persoanele. Iubirea fără început, eternă, presupune că Dumnezeu este o unitate
desăvârşită a fiinţei divine, dar în acelaşi timp este Treime de Persoane, din
aceeaşi eternitate, iar ca iubire desăvârşită, Treimea dumnezeiască Se poate dărui
şi altor persoane; însă numai dacă voieşte. Ea nu e silită să Se reverse în părute şi
trecătoare alterităţi, care nici n-ar avea de altfel rost, lipsite fiind de o valoare
reală şi netrecătoare. Dar pentru revărsarea Ei liberă înfiinţează alte persoane, nu
infinite în esenţă, căci aceasta ar însemna infinita Sa revărsare sub forma acelor
persoane; dar în alt fel. Ea le poate împărtăşi treptat din infinitatea vieţii şi iubirii
Sale, îndumnezeindu-le. Iar aceasta nu o poate face decât unindu-le real cu Sine
prin iubire, făcându-le să experieze în mod real iubirea Sa. Numai aşa se
manifestă o libertate şi o iubire în existenţă, fără de care totul apare fără nici o
noimă. Iubirea din comunitatea supremă îşi produce astfel o nouă formă a
manifestării Sale. Deci, pe de o parte, nu e totul una în existenţă, dar nu sunt nici
despărţiri de netrecut în ea.”28
Persoanele create pot fi părtaşe iubirii şi vieţii dumnezeieşti numai prin
progresul infinit al lor în îndumnezeire, fără de care existenţa şi dorinţa lor după
desăvârşire ar fi inutilă. Fiinţele umane devin părtaşe la viaţa şi iubirea infinită în
mod progresiv şi aceasta datorită faptului că iubirea şi viaţa divină li se
împărtăşeşte ţinându-se seama de libertatea ambelor părţi. Se poate spune faptul
că fiinţele finite pot aduce contribuţia efortului propriu la creşterea lor spirituală.
Treimea ce împărtăşeşte din iubirea ce-I este proprie nu poate fi experiată
şi gândită fără energiile ei necreate. Putem face „distincţia dintre fiinţa lui
Dumnezeu sau natura Sa propriu-zisă care este inaccesibilă, incognoscibilă,
necomunicabilă şi energiile sau lucrările dumnezeieşti, adică acele puteri

28
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe…, pp. 45-46.

17

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

naturale, inseparabile de fiinţă, în care Dumnezeu purcede în afară, Se arată, Se

comunică, Se dăruieşte.(...) Prezenţa lui Dumnezeu în energiile Sale trebuie să fie
înţeleasă în sens realist. Nu este vorba de o prezenţă operativă a cauzei în efectele
sale: energiile nu sunt efecte ale Cauzei dumnezeieşti aşa cum sunt făpturile; ele
nu sunt create produse din neant, ci sunt o veşnică scurgere a fiinţei una, a Treimii.
Sunt revărsările firii dumnezeieşti care nu se poate limita, care este mai mult decât
fiinţa. Se poate spune că energiile arată un mod de fiinţare a Treimii în afară de
fiinţa Sa, care nu poate fi atinsă. Aşadar, Dumnezeu ar exista totodată în fiinţa
Sa, dar şi în afara fiinţei Sale”29. Treimea împărtăşeşte persoanelor create din
iubirea Sa nesfârşită prin energiile Sale necreate. Iubirea se caracterizează prin
faptul că pe de o parte uneşte subiectele ce se iubesc, pe de alta nu le confundă.
Dacă iubirea ar confunda subiectele ce se iubesc şi-ar înceta existenţa, ar ucide
acele persoane neasigurându-le o existenţă veşnică. Acest paradox nu se poate
explica decât prin revărsarea iubirii ca energie comunicabilă de la o persoană la
alta, fără însă a se epuiza în vreun fel. „Iubirea nesfârşită şi necreată a sursei
necreate de iubire, nu se poate comunica decât ca energie necreată. Dar în
comunitatea eternă şi desăvârşită a iubirii, subiectele îşi comunică fiinţa însăşi,
fără ca ele însele să se confunde. Aceasta arată că subiectele sunt pe planul
suprem tot aşa de valoroase şi de indestructibile ca şi fiinţa lor. Numai aşa iubirea
lor e cu adevărat desăvârşită. O fiinţă eternă care ar da naştere ulterior unor
persoane ar reduce valoarea persoanelor şi le-ar acorda o existenţă trecătoare, iar
aceasta ar face din iubirea însăşi ceva care ţine de un plan secundar, ceva supus
unor legi de evoluţie ce-i sunt superioare. Pe de altă parte, nişte persoane, existând
etern, fără o unitate de fiinţă, ar supune iarăşi iubirea unei evoluţii, deci i-ar da un
rol de al doilea plan, ceea ce ar face din nou persoanele fără un rost suprem.

29
Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad. rom. Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1990, pp. 100, 102.

18

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

Pe planul suprem, dumnezeiesc, deosebirea între fiinţă şi energie e depăşită

într-un mod neînţeles de noi. Însăşi fiinţa e energie, fără a înceta să fie fiinţă
inepuizabilă. Fiinţa însăşi e o energie comunicantă. Dar e comunicantă pentru că
ea este a Persoanelor supreme. Persoanele Îşi comunică fiinţa ca pe o energie; Îşi
comunică toată fiinţa, toată fiind o energie ce se comunică de la Persoană la Per-
soană. Iubirea Lor fiind desăvârşită, fiinţa Lor iradiază întreagă de la Una la
Alta.”30
Iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi nu este o iubire uniformă, ci o
iubire de Tată, de Fiu şi o comuniune ipostaziată între Ele, în Persoana Duhului
Sfânt. Dar Dumnezeu nu se mărgineşte numai la o iubire inter-personală, ci vrea
să extindă această iubire şi la făpturile create într-o formă paternă. Din această
cauză El „voieşte ca Fiul Său să Se facă om, pentru ca iubirea Sa faţă de Fiul Său,
devenit om, să fie o iubire care se îndreaptă spre orice faţă omenească asemenea
celei a Fiului Său. În Fiul întrupat toţi suntem înfiaţi de Tatăl”31. Fiul a devenit
Fratele nostru şi El ne împărtăşeşte nouă dragostea Sa de Frate suprem. Însă, prin
Fiul întrupat, dragostea divină îşi face simţită prezenţa în lume prin grija paternă
a Duhului Sfânt.
„Duhul aduce în creaţie viaţa şi iubirea intertreimică, ridică creaţia în
planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii.(...) Prin Duhul Sfânt noi suntem
ridicaţi în lumea dumnezeiască, sau lumea dumnezeiască pătrunde în noi. Acesta
ne preschimbă, cu aceasta începe lucrarea îndumnezeirii noastre. În aceasta
constă spiritualitatea ortodoxă sau viaţa noastră duhovnicească.”32
Îndumnezeirea omului prin progresul spiritual nu este altceva decât o
extindere a relaţiilor de comuniune, bazate pe iubire, dintre Persoanele divine
către acesta. Acesta este şi motivul pentru care Treimea este temeiul spiritualităţii
creştine. Numai învăţătura creştină despre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi

30
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 47.
31
Ibidem, p. 49.
32
Ibidem, pp. 49-50.

19

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

aflate într-o unitate de fiinţă poate constitui temeiul unei spiritualităţi desăvârşite
a omului, înţeleasă ca o comuniune deplină cu Dumnezeu în iubire, fără pierderea
lui în El.
Pentru spiritualitatea creştină „termenul ultim, fericirea Împărăţiei
Cerurilor, nu este vederea fiinţei, ci înainte de toate este participarea la viaţa
dumnezeiască a Sfintei Treimi, starea de îndumnezeire a «moştenitorilor firii
dumnezeieşti» (2 Petru 1, 4), dumnezei creaţi după Dumnezeul Cel necreat şi
având prin har tot ceea ce Sfânta Treime are prin natură”33.

1.8. Trăsătura hristologică–pnevmatologică–ecleziologică

a spiritualităţii ortodoxe

Spiritualitatea creştină se deosebeşte fundamental de orice altă

spiritualitate atât prin faptul că ea nu afirmă identificarea omului cu dumnezeirea,
cât, mai ales, prin caracterul ei hristologic. Drumul credincioşilor spre Dumnezeu
are ca normă şi cale pe Iisus Hristos, după cum El Însuşi mărturisea: „Eu sunt
Calea...” (Ioan 14, 6). Pentru a atinge culmile îndumnezeirii, deci pentru a ajunge
clipa aceea fericită a unirii cu Dumnezeu, nu există altă cale decât Hristos. „Spre
deosebire de acei «mesia» care au venit mai înainte, şi care vor veni după, Iisus
Hristos este «uşa», singura uşă: «Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va
mântui; şi va intra şi va ieşi, şi păşune va afla» (Ioan 10, 9). Uşa înseamnă intrarea
la viaţa intimă a lui Dumnezeu: «Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe
Tatăl» (Ioan 10, 15).”34 Mergerea noastră pe cărarea lui Hristos şi strânsa legătură
cu El se realizează şi se fortifică prin Duhul Lui cel Sfânt.
Unirea cu Dumnezeirea nu se poate realiza decât prin Hristos şi în Hristos,
cu asistenţa Duhului Sfânt. Iisus Hristos este singurul „Mijlocitor” al oamenilor

33
Vladimir Lossky, op. cit., p. 93.
34
Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, „Spre plinirea Evangheliei”. Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi
transmiterea Tradiţiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 57.

20

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

pentru a ajunge la Dumnezeu, fiind dăruit de Însuşi Dumnezeu: „În El a binevoit

(Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le
împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele
crucii Sale” (Col. 1, 19-20). „Că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl,
într-un Duh” (Efes. 2, 18).
„Evenimentul-Hristos este eveniment cosmic fiindcă Hristos este Logosul
– şi, prin urmare, în Dumnezeu, este agentul creaţiei –, dar şi fiindcă El este om,
căci omul este un microcosmos. Păcatul omului cufundă creaţia în moarte şi
descompunere, dar restaurarea omului în Hristos înseamnă readucerea omului la
frumuseţea sa originară.”35
„Iisus Hristos este puntea întinsă de la Dumnezeu până pe tărâmul
umanităţii noastre, prin ipostasul Său cel unul, care întruneşte şi natura
dumnezeiască, şi pe cea omenească.”36
Hristos trebuie să ne fie calea şi ajutorul spre ţinta finală. Dar El se
dovedeşte a fi calea noastră deoarece ne este şi ţintă. În calitatea Sa de ţintă, El
îşi arată iubirea desăvârşită faţă de noi oamenii. Fiindcă nu am ajuns să dăm
dovadă de o iubire egală cu a lui Hristos, El este încă departe ca ţintă, dar prin
iubirea Lui se dovedeşte a fi alături de noi, făcându-ne calea cât mai accesibilă.
Deci în drumul nostru spre Dumnezeu, Iisus Hristos nu ne lasă singuri, stă într-o
legătură ontologică cu noi şi astfel calea spre Dumnezeu o parcurgem cu El şi în
El. „În Hristos ni s-a deschis calea spre ţinta deplinei umanizări şi El e calea spre
aceasta, căci e calea spre comuniunea cu Dumnezeu ca o comunitate de persoane
pe care nu le putem reduce la starea de obiecte, şi, prin aceasta, calea spre
comuniunea deplină cu semenii noştri. Prin întruparea Sa ca om Hristos ne-a făcut
accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu în formă umană culminantă, mai
bine zis cu întreaga Sfântă Treime. Numai Iisus Hristos ne-a dat puterea să ieşim

35
John Meyendorff, Teologia Bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, trad. rom. Preot conf. dr.
Alexandru Stan, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p.205.
36
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe…, p. 51.

21

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

deplin din egoismul păcatului, din închisoarea în limitele naturii ca sistem al

proceselor de compunere şi descompunere, sau al coruptibilităţii ce se încheie cu
moartea.”37
Trebuie ştiut faptul că urcuşul duhovnicesc spre îndumnezeire nu putem
să-l realizăm decât printr-o conştiinţă trezită prin Duhul Sfânt. Încă de pe treapta
cea mai de jos a stării noastre spirituale avem conştiinţa sensibilizată de Duhul
Sfânt ca să putem înţelege că în acest anevoios şi îndelungat urcuş suntem într-o
permanentă legătură cu Iisus Hristos. Astfel conştientizăm susţinerea pe care El
ne-o dă şi faptul că El ne cheamă spre comuniunea cu Sine.
Pentru a urma calea spre îndumnezeire, trebuie mai întâi să-L găsim pe
Hristos, Care îşi face simţită prezenţa în porunci. „Domnul este ascuns în
poruncile Sale şi în strădania pentru dobândirea virtuţilor, nu numai ca normă, ca
model fărâmiţat în principii de purtare, ci şi ca putere personală ce lucrează în ele,
căci numai o persoană superioară dă porunci. Poruncile, oricum, au şi ele o
atracţie şi cine şi le pune la inima simte privirea Lui ajutătoare aţintită mereu
asupra sa, căci Domnul nu ne-a dat porunci numai o dată pentru totdeauna, ci le
dă în fiecare clipă. Deci în strădania insului pentru împlinirea lor, se află ajutorul
Lui. (...) Dacă la început Hristos este, aşa-zicând, îngropat în porunci şi în noi, pe
măsură ce ne prindem de porunci, cu puterea Lui care este în noi, dobândind din
această colaborare virtuţile ca trăsături vii, care oglindesc chipul Domnului,
Hristos Se ridică tot mai luminos de sub aceste văluri.”38
În urcuşul nostru duhovnicesc Hristos se face contemporan cu noi,
participă la toate luptele şi suferinţele noastre făcându-le să fie mai uşoare, Se
străduieşte împreună cu noi să ne câştigăm virtuţile scoţând firea noastră umană
de sub petele păcatului.

37
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1997, p. 22.
38
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe…, pp. 54-55;

22

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

Sălăşluirea lui Hristos în noi se face prin intermediul Sfintelor Taine,

începând prin afundarea noastră în baia Sfântului Botez, prin ungerea cu Sfântul
Mir şi prin împărtăşirea cu Însuşi Trupul şi Sângele Domnului de pe Sfânta Masă.
„Prin mijlocirea, acestor Sfinte Taine, Hristos vine la noi, îşi face sălaş în sufletul
nostru, Se face una cu el şi-l trezeşte la o viaţă nouă; odată ajuns în sufletul nostru,
Hristos sugrumă păcatul din noi, ne dă din însăşi viaţa Sa şi din propria
desăvârşire.”39
Este însă nevoie şi de permanenta noastră conlucrare cu Hristos ce S-a
sălăşluit în noi prin Sfintele Taine, căci numai astfel ne putem câştiga mântuirea.
Temelia colaborării noastre cu El este pusă de harul lui Hristos, dat de sus, noi
fiind datori să conlucrăm cu el prin voia noastră liberă.
Având un caracter hristocentric accentuat de rolul Sfintelor Taine care
sunt mijloacele prin care Hristos se sălăşluieşte în om, spiritualitatea ortodoxă are
şi un caracter pnevmatic bisericesc. „Pentru că acolo unde este Hristos prin
Taine, acolo este Biserica plină de Duhul comuniunii în El, sau numai Biserica
împărtăşeşte pe Hristos, ca Trup al Lui, prin mijlocirea Tainelor. Mădular al lui
Hristos nu poate deveni şi nu poate rămâne cineva în această calitate decât dacă
se integrează şi face parte din Trupul tainic al Lui, ca ansamblu bine orânduit al
multor mădulare. Credinţa, ca putere a creşterii spirituale, vine în om de la
Hristos, dar prin Biserică, sau prin Trupul Lui, plină de Duhul comuniunii,
crescând din credinţa obştii bisericeşti, în care este lucrător Hristos prin Duhul
Lui.”40 Prin Taina Sfântului Botez omul intră în relaţie cu Hristos, dar şi cu acea
atmosferă de credinţă ce însufleţeşte obştea bisericească şi poate să multiplice
roadele credinţei care culminează în dragoste. Acest progres în virtuţile ce decurg
din credinţă se manifestă prin dragostea lucrătoare faţă de semeni, sporind astfel
în comuniunea cu toţi, în Hristos, prin Duhul.

39
Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. rom. de T. Bodogae, Sibiu, 1946, p. 21, apud Ibidem, p.
57;
40
Ibidem, p. 59.

23

 Alexandru Miu - Spiritualitatea Ortodoxă

Toate Sfintele Taine ale Bisericii „constituie şi stabilesc relaţii personale,

obiective între cei ce le primesc şi Biserica însăşi şi Hristos. În afara lor şi a
Bisericii sacrament sursă, nu pot avea loc relaţiile depline şi normale ale
creştinilor cu Hristos.”41 Ele sunt articulate în Biserică şi în credincioşi de către
Hristos însuşi prin Duhul Sfânt.
Urcuşul duhovnicesc are drept caracteristică faptul că se desfăşoară
înlăuntrul Bisericii, „pe treptele spirituale din Biserica de pe pământ, şi pe cele
din Biserica din cer. Nu există altă scară spre Dumnezeu decât prin lăuntrul
Bisericii! Pentru că de-a lungul acestei scări se întinde plin de atracţie harul lui
Hristos, puterea lui Hristos, Calea, şi pentru că la capătul de sus al acestei scări
şi numai acolo, ca vârf al întregii ierarhii, Se află Hristos. Astfel, caracterul
bisericesc al vieţii spirituale se identifică cu caracterul ei hristocentric. Chiar cel
ce s-a ridicat la starea de minte pură şi de contemplaţie fără simboluri nu a părăsit
cadrul ierarhic al Bisericii în sens larg şi nu a sărit dincolo de Hristos. Pentru că
El este mintea atotdivină şi mai presus de fiinţă. El stă în vârful oricărei ierarhii
ca forţă atractivă pentru tot cel ce urcă pe treptele ei.”42
Părintele Profesor Dumitru Radu spunea faptul că „Biserica este Trupul lui
Hristos şi plenitudinea Duhului Sfânt deodată. Este Trup al lui Hristos, datorită
Duhului care lucrează încorporarea credincioşilor, în umanitatea lui Hristos şi în
Trupul Său, Biserica, şi care este o comuniune de persoane sau un organism
simfonic prin Hristos care a făcut din toţi una cu El şi una între noi şi El, prin
Duhul. Unitatea şi comuniunea sunt date în Biserică deodată, şi fiecare dintre
acestea se datoreşte şi Unuia şi a Altuia, adică lui Hristos dar şi Duhului, sau
Duhului şi lui Hristos.”43

41
Pr. Lector Dumitru Radu, „Cracterul Eclezilogic al Sfintelor Taine şi Problema Comuniunii” (teză de
doctorat), în Ortodoxia, XXX, nr. 1-2, ianuarie-iunie, 1978, p. 23.
42
Ibidem, p. 64;
43
Pr. Lector Dumitru Radu, „Cracterul Eclezilogic al Sfintelor Taine…”, p.77.

24