UNIVERSITATEA „VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: DOCTRINĂ, ȘTIINȚĂ, MISIUNE
DISCIPLINA: NOILE DESCOPERIRI ALE ȘTIINȚEI ȘI VIZIUNEA TEOLOGICĂ ASUPRA
LUMII

CREAȚIA CA TAINĂ EUHARISTICĂ

COORDONATOR:
PROF. DR. MUNTEANU DANIEL

SUSȚINĂTOR:
PR. PAȚANGHEL IONEL

TÂRGOVIȘTE
2023

1
 PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Rolul cosmologiei în creație

CAPITOLUL II: Lucrarea Logosului divin în crearea lumii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Sfânta Euharistie reprezintă Taina prin care sub chipul pâinii și a vinului se
împărtășesc credincioșilor însuși Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, spre iertarea
tuturor păcatelor spre viața de veci. Astfel, Sfânta Euharistie are caracter dublu, atât de Taină,
cât și de jertfă. ”Omul credincios aspiră spre unitatea sau spre relația cu o persoană în care
are unitate cu toții. Dumnezeu vrea și El să realizeze această unitate întâlnindu-se și
împlinindu-se voința divină de unificare cu noi și setea omenească cu toți în centrul
unificator divin al tuturor”1.
Pentru că incapabilitateaomului contemporan de a analiza creația ca Euharistie se
datorează și metodelor teologice, în care propun divizări și analize metodice, dar de cele mai
multe ori, rupte de realitatea care ne-a fost transmisă de către Sfinții Bisericii. Poate dintr-o
altă perspectivă vom învăța că astăzi exista o necesitate mai mare de a face recurs la izvoare,
la reponse ad fontem.
Creația ca euharistie reprezintă tema fundamentală a mai multor Sfinți Părinți. Astfel,
ea se reduce la modul transformării optice al consumismului al împărtășirii permanente de
creație, ca dar al lui Dumnezeu. De altfel, creația nu poate fi opusă Euharistiei, pentru că în
Euharistie se aduc daruri din darurile creației, primite de la Dăruitorul suprem 2.
Creația reprezintă termenul potrivit teologiei creștine, ce semnifică începutul unde
universul este opera unei voințe personale concrete, că este un act de liberă voință al lui
Dumnezeu. Potrivit opiniei Sfântului Atanasie, creația înseamnă distincția între Dumnezeu și
Ființa Sa cu totul transcendentă și lucrarea Lui, ad extra, iar nu în Ființa Sa ad intra. Crearea
din nimicc ex nihilo este corectă din punct de vedere matematic, Hartle și Hawking au
susținut teoria fizico-matematică a apariției universului din nimic. În prezența unei energii
destul de mari conferă oportunitatea apariției din vid a substanței.
Creața va fi mediul acelei comuniuni supreme cu Dumnezeu și în același timp
depășită, uitată, absorbită în privirea față către față a subiectului lui Hristos de către
subiectele umane, ce se vor privi cu o iubire nesățioasă. Căci pentru cei ce privesc cu iubire,
toate se uită, toate par a fi dispărut, deși dacă n-ar fi ambianța lor, nu s-ar putea privi și nu s-
ar menține ca ființe deosebite.

1
Pr. Prof. Univ. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutul Biblic de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, p. 46.
2
Ioannis Zizioulas, Creația ca euharistie, Editura Bizantină, București, 1999, p. 12.

3
 Euharistia implică strădanie și renunțare. Participarea comună la Liturghie presupune
o educație a participanților, în sens spiritual, moral și ecologic cu privire la natură,
comunitățile monastice și bisericești, regulile interne de organizare a acestora, atitudinea față
de monumentele istorice și monumentele naturii, materia oferită spre sfințire și dăruire, altfel
pierde dimensiunea spirituală. Omul pătrunde sensul duhovnicesc al creației, este conștient de
obligația de a respecta viața sub toate aspectele ei ca dar al lui Dumnezeu și caută să ajungă la
comuniunea cu Dumnezeu cu sine și semenii.
În liturghie, întâlnirea cu alți oameni, închinarea, ascultarea cuvântului evanghelic
creează un sens al sacralității materiei. Educația pentru euharistie poate fi alternativa viabilă
față de tentațiile lumii moderne marcată de violență, indiferența comunitară și hedonism.
Tainele în sens restrâns primite în cursul vieții pământești, reprezintă această
împărtășire de viața dumnezeiască din Hristos, a celor ce cred în El și întrucât această
împărtășire de Hristos e cunoscută prin credința, nu prin vedere, elementele ale creației
desemnate de El.
Sfântul Atanasie cel Mare este primul care face în mod clar, deosebirea între nașterea
ființială a Fiului din Tatăl, pe de o parte și crearea din voință a lumii pe de altă parte.Deci
lumea nu este o emanație a naturii sau a ființei lui Dumnezeu,ci expresia voinței libere a Lui,
care a creat totul din nimic.
Pe lângă expresia din nimic, ex nihilo, tradiția patristică cunoaște și o altă formulare
mult mai veche, din neființă. Prima expresie, ex nihilo vrea să evidențieze faptul că materia
din care a fost creată lumea, inclusiv omul, nu este o materie preexistentă momentului și nici
nu este una ce provine sau evoluează din ceva, ci este din nimic. A doua expresie din neființă
vrea să accentueze și altceva, anume că lumea nu este din ființa lui Dumnezeu, ci din neființă,
nu din ceva ce există prin sine, ci prin lucrarea exterioară a unei ființe: Dumnezeu.
Părinții Apostolici și ulterior Apologeții au adus dincolo de unele confuzii specifice
epocii, contribuții importante în realizarea unei cosmologii creștine autentice, introducând
termenul biblic de creatio ex nihilo, care implică diferența dintre creat și necreat, precum și
unele aspecte ale teologiei Logosului și unele aspecte ale triadologiei. Întâlnim la primii
Părinți accentuarea dimensiunii euharistice a creației, evidențierea ordinii, frumuseții și
unității creației, precum și aspectul doxologic al creației, toate acestea primind formulări din
ce în ce mai profunde și mai exacte în secolele următoare.
Dimensiunea liturgică și sacramentală a Bisericii a avut o importanță covârșitoare în
săvârșirea tuturor concepțiilor, doctrinelor și a sistemelor filosofice și religioase, care erau
filtrate de către creștini în creeuzetul foc al Liturghiei și al Tainelor.

4
 Omul din zilele noastre este asemănător cu apostolul Toma, care a cerut dovezi pentru
a crede învierea domnului Iisus Hristos. La fel și știința are menirea să adune datele și
argumentele necesare pentru a demonstra prezența și rolul lui Dumnezeu în creație. Trebuie
admis faptul că, teologii, filosofii și conducătorii bisericii ar trebui să se apropie de știință.
Revelația divină reprezintă adevărul pe care Dumnezeu l-a transmis omului. O parte
din acest adevăr a fost dat sub o formă simbolică. Din acest motiv, revelația divină poate fi
interpretată în mai multe feluri, în funcție de nivelul de cunoaștere al cercetătorului și evident
al epocii respective.
Pentru omul contemporan, care de-a lungul timpului și-a schimbat treptat viziunea
receptării sensului concret al lumii, întreaga viață a unei persoane se învârte în jurul unei
întrebări: Cum poate omul din zilele noastre să înțeleagă creația ca Euharistie?
Astfel teologul grec, Ioannis Zizioulas, Mitropolit al Pergamului, ne explică percepția
despre Euharistie și anume: „Sensul Euharistiei a fost adesea greșit înțeles și deformat
îndeosebi în perioada Scolasticismului. În conștiința noastră, Euharistia a fost asociată unei
manifestări a pietății, pietate pe care o consideră un obiect, un lucru sau mijloc de a ne
manifesta evlavia sau care ne servește la mântuire. Însă concepția veche despre Euharistie
nu o abordează exclusiv, nici în principal, ca pe un lucru, ci ca act, ca oficiere (liturghie,
termenul acesta ortodox este foarte semnificativ) și mai ales ca act de adunare, ca
manifestare comună integrală a întregii Biserici...Considerăm de asemenea, Euharistia ca pe
o taină între mai multe”.3
În comparație cu alte religii, religia creștin-ortodoxă îl concepe pe Dumnezeu ca pe o
ființă personală care nu este distantă și indiferentă față de creaturile Sale, care sunt în strânsă
legătură cu ele și în mod special cu omul, ce reprezintă coroana creațiunii. Astfel, Dumnezeu
se descoperă treptat persoanelor penntru ca acestea să poată observa o parte din Ființa Sa și să
îi cunoască voia și planurile Sale în legătură cu creatura realizată de El.
Conștientizarea fiecărei persoane umane despre rostul ei în univers, despre măreața sa
demnitate și responsabilitate care îi revine, cred ccă este una dintre preocupările de bază ale
fiecări perioade istorice. Întotdeauna, în această viață și în cea viitoare, omul este chemat să
fie din ce în ce mai aproape de Dumnezeu. A fi conștienți de ceea ce suntem și ceea ce
suntem chemați să fim este un pas hotărâtor spre desăvârșirea umanului. Astfel vom putea
trai credința și vom fi din ce în ce mai responsabili pentru toate.

3
Ibidem.

5
 CAPITOLUL I: Rolul cosmologiei în creație

Omul semnifică făptura creată de Dumnezeu destinată îndumnezeirii și participării la

comuniunea cu Creatorul său, este obiectul-subiect al providenței dumnezeiești chemat la
împlinirea vocației sale existențiale prin asemănarea cu Dumnezeu. Spre deosebire de
celelalte creații ale Sale, omul a fost menit să fie partener de dialog al lui Dumnezeu.
Cosmologii moderni sunt de acord cu faptul că universul nostru a avut o origine.
Cercetările au arătat că în urmă cu 10-15 miliarde de ani, materia, energia li informația se
aflau concentrate într-o sferă (nucleul primordial al universului) care probabil că a avut
dimensiunea soarelui nostru.
Cartea Facerii oferă o triplă informație despre Dumnezeu, om și lumea, informație
reformulată și clarificată, în relevația istorică a Cuvântului, în tema Împărăția lui Dumnezeu
promisă omului.
Potrivit cosmologiei creştine autentice, Dumnezeu a creat lumea din nimic, în timp,
iar aceasta tinde spre desăvârşire, în Dumnezeu. Există, însă, şi concepţii cosmologice
eronate care consideră lumea ca fiind un zid de separare între Dumnezeu şi oameni. Una
dintre cele mai răspândite concepţii eronate privind cosmologia este panteismul care cu cele
două ramuri ale sale nu recunoaşte faptul că Dumnezeu este o „fiinţă personală absolută
distinctă de lumea materială"4 şi creatorul lumii. O ramură a panteismului consideră că
materia şi toate fenomenele sunt manifestări al fiinţei lui Dumnezeu, singurul care există, iar
cealaltă ramură consideră că Dumnezeu este absorbit în lume, aceasta fiind singura esenţă
reală.5
În felul acesta, omul pierde relaţia dialogală cu Dumnezeu şi, în consecinţă, se
întoarce egoist spre sine fără a se mai raporta la cei din jur. Omul nu mai tinde spre
asemănarea cu Dumnezeu, pierzându-şi responsabilitatea morală şi socială.
Revelația cosmică (prin creație) îl indică pe Dumnezeu ca izvor al vieții Creator
atotputernic, de vreme ce a creat lumea din nimic, atotînțelept pentru că a ordonat rațional
lumea și i-a dat un sens și atotțiitor, deoarece s-a implicat proniator, susținând creația în
existență și raționalitate, conducând-o spre împlinirea sensului, pe care i l-a stabilit. Aceste
semne (indicând un Dumnezeu personal) sunt confirmate de Scriptură și interpretate de
părinții Bisericii. Astfel, potrivit opiniei Sfântului Maxim Mărturisitorul, arhitectura
4
Ion Popescu, Ortodoxie şi Postmodernism, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 76.
5
George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1996, p. 74.

6
complexă a lumii, mai precis aspectul paradoxal de unitate și diversitate al creației,
oglindește misterul și mai profund, transcendent oricărei alcătuiri a lumii, al lui Dumnezeu
Uniune, Treime. Dacă lumea cunoaște unitatea în diversitatea în unitatea este pentru cel ce a
adus-o.
Ființa este și se descoperă paradoxal minții noastre ca unitate în diversitate . De notat
că interpretând creația din perspectiva modelului trinitar, părinții Biserici au reușit să
depășească dilemele moștenite, odată cu cosmologiile antice din filosofia greacă, incapabilă
să articuleze logic-satisfăcător unitatea și diversitatea.
După ce Adam și Eva au căzut în experiența morții, Dumnezeu i-a exilat din Paradis
pentru ca ei să nu ia și să mănânce din Pomul Vieții. De ce i-a făcut Dumnezeu să părăsească
Raiul? Creatorul nu a vrut ca ființele umane, cununa creației Sale, pe care a iubit-o, să
trăiască pentru totdeauna ca muritori într-o stare perpetuă de boală, chinuită de păcat și
moarte. Pentru a ne salva, Dumnezeu a pus în mișcare planul Său de a ne vindeca de moarte
și de a redeschide Porțile Raiului, astfel încât să putem trăi veșnic ca nemuritori în Împărăția
cerească și veșnică.
Pentru a ne împlini mântuirea de la moarte, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos a luat
crucea pe care a fost răstignit și a transformat-o în Pomul Vieții. Atârnat de Pom, Trupul și
Sângele Lui au devenit Fructul Pomului, Medicina Divină a Nemuririi. După ce a stabilit
Biserica Sa ca și Grădină a Paradisului pe Pământ, Hristos a plantat Pomul Crucii Sale în
mijlocul Bisericii. Acum, prin slujirea Bisericii, Dumnezeu cheamă fiecare ființă umană
înapoi în Grădina Paradisului prin apa Sfântului Botez pentru ca toată lumea să ia și să
mănânce din rodul Pomului Vieții și să trăiască pentru totdeauna cu El.
Taina Sfintei Împărtăşanii se mai numeşte şi Sfânta Euharistie, care înseamnă
mulţumire. Euharistia se află în centrul serviciului nostru de închinare primar, Sfânta
Liturghie. Înainte de Dumnezeiasca Liturghie, luăm elemente din creația pe care ne-a dat-o
Dumnezeu – grâu, apă și struguri – și ne folosim energia umană pentru a face ceva – pâine și
vin – care să fie oferit lui Dumnezeu cu inimile mulțumitoare în Liturghie. În schimbul
darului nostru simplu de iubire și mulțumire lui Dumnezeu, El ne dă cu dragoste Darul Sfânt
al Lui Însuși.
Acesta este un schimb de dragoste. Îi dăm lui Dumnezeu daruri create de pâine și vin,
care simbolizează că îi oferim lui Dumnezeu întreaga noastră viață, iar Dumnezeu ne dă în
schimb daruri mai mari din cer. De fiecare dată când intrăm în această închinare cerească a
Sfintei Liturghii, experimentăm o minune. Nu numai că Îl vedem pe Iisus Hristos și Îl
atingem, dar Îl primim în noi înșine ca pe o doctorie. Prin împărtășirea cu Sfântul Trup și

7
Sângele Prețios al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, experimentăm Energia Necreată a
Sfintei Treimi. După cum a explicat teologia ortodoxă, Energia Necreată este Prezența Vie a
Însuși Dumnezeu, ceea ce numim și Harul Divin. Prin Sfânta Împărtășanie, suntem fiecare
uniți în comuniune cu Hristos Însuși și suntem uniți în comuniune unii cu alții ca Biserica,
care este Trupul mistic al lui Hristos.
Pe scurt, Iisus Hristos este atât Marele nostru Medic, cât și Medicina noastră Divină.
Biserica lui este Spitalul unde se administrează Medicina Divină și Grădina Paradisului în
care se consumă Fructul Pomului Vieții. Din moment ce ai devenit un cetățean al cerului,
trebuie să-ți hrănești sufletul și corpul cu Mâncarea Divină vindecătoare, întăritoare și
transfiguratoare.
În pregătirea pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, abţine-te complet de la orice
mâncare şi băutură de la miezul nopţii până la momentul în care vei primi Sfânta
Împărtăşanie a doua zi dimineaţa. Acesta se numește postul euharistic. Dacă Sfânta Liturghie
este celebrată seara, puteți începe postul după masa de la amiază. Dacă ești bolnav, nu trebuie
să postești, deoarece corpul tău este deja umilit. Dacă trebuie să luați medicamente, luați-vă
medicamentul și doar atâta apă sau mâncare cât este necesar. Dacă sunteți însărcinată sau
alăptați, nu trebuie să postiți, deoarece corpul dumneavoastră este umilit și aveți nevoie de
hrană de dragul copilului dumneavoastră. Pe lângă ținerea postului euharistic, roagă-te și
rugăciunile de dinainte de împărtășire pentru a-ți pregăti sufletul pentru a primi Darurile
Divine, astfel încât Medicina să-ți vindece efectiv sufletul. Acestea nu sunt cerințe fariseice,
ci practici terapeutice utile.
Când te apropii de Potir, ține-ți brațele încrucișate peste piept. (Amintiți-vă de
serafimi, care se acoperă cu aripile lor în smerenie înaintea lui Dumnezeu.). Permiteți
Preotului să vă pună pânza de împărtășire sub bărbie. Deschideți gura pentru a primi Darurile
Divine pe o lingură din mâna Preotului. Când lingura este în gură, închideți gura și buzele,
astfel încât să nu rămână nimic pe lingură când Preotul o retrage. Dacă este necesar, puteți
apoi să vă ștergeți foarte atent buzele cu cârpa de împărtășire înainte de a vă îndepărta.
Unul dintre cele mai importante subiecte abordate în zilele noastre este destinația
dintre crearea lumii, subzistentă, contingentă, schimbătoare și coruptibilă și nașterea Fiului
lui Dumnezeu, din veșnicie, Dumnezeu adevărat. Din cauza prăpastiei prea mari dintre
Dumnezeu și creație, în niciun caz dintre Dumnezeu-Tatăl și Hristos-Fiul, potrivitt opiniei
Sfântului Atanasie cel Mare, cel care face o deosebire crucială dintre nașterea Lui și
generarea ei: ”Deci Cuvântul nu e nici creatură, nici lucru. Și dacă ar fi creatură și făptură ar
fi și lucru. De aceea nici n-a zis M-a creat lucru, nici M-a făcut cu lucrurile, ca să nu pară că

8
e creatură prin fire și ființă, nici M-a creat să fac lucruri, ca nu cumva, după proasta gândire
a celor rău credincioși să se socotească făcut ca unealtă pentru a ne face pe noi. Dar nici n-a
spus M-a creat înainte de lucruri, ca nu cumva, precum este născut înaintea tuturor așa fiind
socotit și creat înaintea lucrurilor, să se cugete că e acelașii lucru L-a născut și L-a creat (...).
Căci tot ceea s-a făcut prin mâna și prin înțelepciunea lui Dumnezeu”6.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne demonstrează că Dumnezeu, Care rămâne nemișcat
în calitatea Sa de ființă necreată, Se mișcă și lucrează atît în planul interior al vieții divine, cât
și în planul relației Sale cu lumea creată. Dincolo de orice panteism și deism, Dumnezeu este
mai presus de orice existență creată de El, dar se face prezent în toate prin lucrarea Sa
icomică. Ieșind din Sine prin actul creării lumii, Dumnezeu se face cunoscut în ea prin
rațiunile făpturilor, prin Pronia și Judecata cu care ocărmuiește lumea spre unirea tot mai
deplină cu sine. Sfântul Maxim a fost unul dintre cei care au conceput rațiunile ca energii
dumnezeiești într-un pretimp al creației. Ele nu se confundă nici cu Logosul divinn Care le-a
elaborat, nici cu făpturile a căror structură o determină și în care ele sunt articulate în chip
negrăit. Rațiunile lucrurilor, care sunt elemente în planul lui Dumnezeu au fost plasticizate
așadar în actul creației și prin aceasta ele au caracter transcedent, cât și imanent, atât creat, cât
și necreat. Creația nu e o simplă încorporare a rațiunilor preexistente și a unei rațiuni
plasticizante, conform unei rațiuni preexistente în Dumnezeu7.
Liturghia se află mai presus de orice fel de gesticulație a iubirii noastre față de
Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu semnifică realitatea ultimă și are o simbolistică gestuală
pentru noi. Faptul liturgic este și el un gest, care este făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu.
Omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu numeroase calități, spre exemplu aceste calități pe care
medicina le bumește naturale și anume auzul și vorbitul. Prin vorbire, adică prin cântare îl
lăudăm pe Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat o voce pe care noi în liturghie o aducem ca și
mulțumire lui Dumnezeu8.
Datorită faptului că Adam a fost creat după Hristos ca Model înseamnă că el trebuie
să se înalțe la Arhetipul lui sau mai exact să se curețe și să-L iubească pe Dumnezeu într-o
manieră încât Dumnezeu să vină și să sălășluiască în el, Logosul să se unească ipostatic cu
omul și astfel să apară în istoric Hristos, să se arate Dumnezeu-Omul. Deci omul merge spre
6
Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului și despre arătarea lui nouă prin Trup, tradus de
Pr. D. Stăniloae în: Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea întâi (coll. PSB, vol. 15), Editura IBMBOR,
București, 1987, p.92.
7
Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic (dialog între un stareț și un frate), 400 de capete despre dragoste,
200 de capete teologice (gnostice), 79 de întrebări, nedumeriri și răspunsuri asupra unor texte biblice,
Târlcuire a rugăciunii Tatăl Nostru, în volumul ”Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, volumul 2,
traducere, introducere și note de Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București, 1992, p. 45.
8
Felicia Dumaș, Gest și expresie în Liturghia Ortodoxă, Ed. Institutul European, Iași, 2008, p. 123.

9
Hristos devenind cu atât mai mult el însuși cu cât înaintează mai mult spre unirea cu Chipul
după care a fost creat.
Din altă perspectivă, mișcarea oamenilor spre rațiunea lor sau înaintarea lor către
Dumnezeu, nu ar fi fost posibilă dacă aceasta nu s-ar fi exercitat o acțiune a lui Dumnezeu,
conformă cu rațiunea naturii umane preexistente în El. Astfel, mișcare spre îndumnezeire a
omului și a creației nu trebuie înțeleasă ca fiind declanșarea unui resort care începe în
momentul când creatura este adusă la existență. Creatura are în sine capacitatea de mișcare
spre Dumnezeu, dar trecerea acestei mișcări în potentă la mișcare în fapt, se realizează prin
lucrarea continuă a lui Dumnezeu asupra omului.
Dincolo de mântuire omul îndumnezeit ajunge după curățirea întemeiată în credință și
spriinită du Sfântul Duh, pe treapta supremă a ființării umane Creștinul își împlinește în
aceste condiții, menirea și țelul său ontologic, dobândind înnoirea chipului după care a fost
zidit înainte de cădere și realizarea sa aca umanitate asemenea celei asumate de Hristos.

10
 CAPITOLUL II: Lucrarea Logosului divin în crearea lumii

Hristos este Mijlocitor între Dumnezeu şi om, pentru că El este atât Dumnezeu adevărat,
cât şi om adevărat şi astfel poate mijlocii pentru noi înaintea lui Dumnezeu Tatăl, conform cu ceea
ce spune Sfânta Scriptură prin Apostolul Pavel: „Căci Unul este Dumnezeu, Unul este şi
Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus”( I Tim. 2,5), şi iarăşi în Epistola către
Galateni se spune că Mijlocitorul este pentru toţi oameni, nu doar pentru unul singur, şi că Unul este
Dumnezeu: „Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să
vină Urmaşul, Căruia I S-a dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor.
Mijlocitorul însă nu este al unuia singur, iar Dumnezeu este Unul” ( Gal. 3,19-20) şi tot Pavel în
Epistola către Evrei spune că Hristos poate să mântuiască pe cei ce vin la El, pentru că este
Mijlocitor: „Pentru aceasta şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin El de
Dumnezeu, căci pururi e viu ca să mijlocească pentru ei” ( Evr. 7,25); şi mai departe Sfântul
Apostol Ioan vorbeşte de faptul că Hristos este Mijlocitor către Tatăl, pentru ca prin mijlocirea Lui
să împace pe om cu Dumnezeu, din cauza păcatelor oamenilor, şi astfel zice: „Copii Mei, acestea vi
le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos
Cel drept”( I In. 2,1)9.
Tot ceea ce primeşte omul de la Dumnezeu, este un dar divin şi se fundamentează pe
iubirea şi bunătatea absolute ale lui Dumnezeu. Din eternitate Dumnezeu cunoaşte lumea pe care
avea să o aducă la existenţă, şi de asemenea Dumnezeu iubeşte lumea dinainte ca aceasta să fi fost
creată, iar actul creaţiei materiale este într-un anumit sens plasticizarea iubirii veşnice a lui
Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Toate acestea sunt posibile pentru că planul existenţei create este din
eternitate în Dumnezeu, ca gânduri divine imateriale şi necreate, dar acest plan preexistent subzistă
în Raţiunea sau Înţelepciunea lui Dumnezeu, Care este însuşi Fiul Său.
Crearea lumii presupune, aşadar, tocmai materializarea acestor gânduri ale lui Dumnezeu
ca expresie a voinţei libere şi iubitoare a Creatorului, ce dă existenţă unei realităţi sau naturi distincte
de El Însuşi10. Creaţia văzută, ca ordine a lumii materiale, continuă să existe pentru că Dumnezeu
doreşte acest lucru, şi prin urmare o menţine în existenţă. Lumea neavându-şi suportul existenţial în
ea însăşi, nici nu se poate menţine în existeţă prin sine, doar în baza unor legi fizice sau naturale

9
Pr. Lect. Dumitru Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii în
„Ortodoxia”, anul XXX, nr. 1- 2, 1978, p. 30.
10
Ibidem, p. 43.

11
impregnate de Creator în ea prin actul creaţiei, aşa cum afirmă deismul, ci universul cosmic este
dependent în totalitate, atât în ceea ce priveşte originea sa, cât şi în ceea ce priveşte istoria sa, de
voinţa sau de lucrările lui Dumnezeu.
Lumea, ca dar al lui Dumnezeu pentru om, are menirea de a slujii nevoilor materiale
ale fiinţei umane, dar in egală măsură presupune şi o responsabilitate a omului faţă de creaţie
în sensul transfigurării acesteia; este ceea ce spune Scriptura că Dumnezeu a încredinţat
lumea omului pentru ca acesta „să o lucreze şi să o păzească” (Fac. 2,15). Tocmai de aceea
şi lumea slujeşte la desăvârşirea comuniunii omului cu Dumnezeu Cel personal, prin
responsabilitatea de care trebuie să de-a dovadă omul faţă de natură, şi faţă de semeni.
În Revelaţia Sa, Dumnezeu Se descoperă ca fiind Unul in Fiinţă şi întreit în Persoane.
Adevărul deplin despre Sfânta Treime este descoperit in Noul Testament prin Hristos Însuşi, în
special după Învierea Sa când porunceşte botezul tuturor oamenilor în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh; aşa cu reiese din Evanghelia după Matei 28,19: „Drept aceea, mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le in numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Dacă pentru protestantism teologia este centrată pe învăţătura despre iertarea păcatelor, în
Ortodoxie, teologia se fundamentează în special pe învăţătura despre Sfânta Treime şi divino-
umanitatea lui Hristos. „Revelaţia Sfintei Treimi este pentru Biserica Ortodoxă cea mai însemnata
dintre tainele credinţei. Dumnezeu este iubire ca iubire infinită a trei Ipostasuri unite într-o iubire
desăvârşită. Mântuirea constă în aceea că Dumnezeu include în iubirea Sa creaţia şi, înainte de
toate umanitatea, iar această iubire ne-o comunică în Hristos prin Duhul Sfânt” 11. Dacă Fiinţa lui
Dumnezeu ar fi existat într-o singură Persoană, nu ar mai fi bună sau iubitoare în mod absolut. Dar
nici existând în mai mult de trei Persoane, ceea ce ar fi echivalentul relativizării dumnezeirii, lucru
de neimaginat pentru Dumnezeu. Existând în trei Persoane, acestea sunt dumnezeieşti pentru că au o
relaţie între Ele demne de iubirea absolută. Şi sunt aşa, pentru că sunt aşa de prezente una în alta,
încât în fiecare e văzut Dumnezeu întreg, nefiind deci trei Dumnezei 12.
Fiinţa dumnezeiască subzistă în cele trei Persoane din eternitate, deci fără început, şi
această subzistenţă nu este succesivă, ci deodată există în toate cele trei Persoane în mod absolut: în
Tatăl nenăscut şi nepurces, în Fiul născut din veci din Tatăl şi în Duhul Sfânt purces din veci din
Tatăl. De aici se înţelege consubstanţialitatea celor trei Persoane dumnezeieşti precum si faptul ca
Tatăl este Cauza unică a celor doua persoane: a Fiului şi a Sfântului Duh; şi tocmai de aceea

11
Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, trad. pr.
Prof. dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 91.
12
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p.
27.

12
Dumnnezeu este Unitatea în trei Ipostasuri nedespărţite, neîmpărţite, neamestecate şi neschimbate 13.
Din acest punct de vedere, cu timpul, Biserica s-a confruntat cu anumite teorii substanţialiste
referitoare la modul de subzistenţă a Persoanelor Treimice, şi la unitatea Dumnezeirii.
Unitatea naturii divine nu are caracter omogen, adică nu amestecă Persoanele
dumnezeieşti, după cum susţinea Sabelie, ci are un caracter relaţional, şi prin aceasta nu se mai
exlude persoana din conţinutul ei, ci o implică aşa cum este, ca modul de existenţă reală a naturii.
Astfel, datorită caracterului relaţional al naturii divine, s-a depăşit opoziţia dintre natura divină şi
peroanele trinitare, de către teologia patristică, şi s-a înrădăcinat ipostasele trinitare în natura divină.
Omul este creat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru a se împărtăşi de slava divină pe
măsură ce înaintează spre aceasta, lucru mărturisit în Sfânta Scriptură, când Moise vorbind cu
Dumnezeu Îi cere să-i arate slava Sa. La această cerere, unde se vede în mod evident un dialog între
Creator şi creatură, Dumnezeu îi răspunde profetului, zicând: „ Eu voi trece pe dinaintea ta toată
slava Mea… apoi a adăugat: << Faţa Mea însă nu vei putea să o vezi, că nu poate vedea omul faţa
Mea şi să trăiască… tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea>>” ( Ieş. 33,18-23).
Omul care este creat după chipul lui Dumnezeu, înzestrat cu raţiune, voinţă şi simţire – calităţi ce îl
ajută pentru a relaţiona cu Dumnezeu – nu este constrâns de a participa la relaţia cu Dumnezeu, dacă
nu voieşte acest lucru, din cauză că omul încă de la creaţie a fost înzestrat cu libertate, şi prin
urmare ţine de voinţa lui liberă de a alege şi de a-l vedea pe Dumnezeu în creaţia Sa.
Creaţia în sine ţine astfel de voinţa liberă a lui Dumnezeu de a se descoperi omului. În
aceste condiţii Dumnezeu ne este cunoscut ca Tată al nostru sau Creator, doar în măsura în care El
se face cunoscut prin Fiul Său14, prin care sunt aduse la existenţă toate cele create, „cele din ceruri
şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii.
Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Col. 1, 16). Doctrina aceasta, a creaţiei, reprezintă de altfel şi
un articol de credinţă, şi transmite o cunoaştere pe care niciun om nu a dobândit-o de unul singur, pe
baza raţiunii şi logicii sale, fără a fi în legătură cu Raţiunea divină a Tatălui (adică Fiul), prin care se
descoperă Dumnezeu ca si Creator15.

13
Ibidem, p. 39.
14
Karl Barth, Dogmatica Bisericii, trad. Ovidiu Cristian Nedu, Ed. Herald, Bucureşti, 2008, p. 205.
15
Ibidem, pp. 206-207.

13
 CONCLUZII

Omul este chemat așadar, la hristificare, proces ce nu se încheie niciodată. După

atingerea asemănării cu Dumnezeu în Hristos, prin asceză, cunoaștere și urcușul sufletului
spre culmile desăvârșirii, olmul se bucură de participarea la atributele nemuririi și
incoruptibilității, de dumnezeirea Șui prin taina harului, dde unirea cu Dumnezeu prin
energiile de viață făcătoare ale Ființei Supreme.
De toate acestea se va bucura omul în relație cu lumea care va rămâne în vecii vecilor
parte a existenței create. Lumea va cunoaște astfel împlinirea destinului ei participând prin
om la taina nesfârșită a Împărăției.
Dumnezeu a creat lumea imprimindu-i putința de a ajunge la desăvârșire, de aceea ea
va trebui să primească un alt chip decât cel al lumii căzute pentru ca, înviere și după judecata
universală, când fiecare om va fi răsplătit sau pedepsit conform cu faptele sale, întreaga
creatură, în solidaritate, să fie ridicată la plenitudinea vieții, potrivit planului divin.
Dumnezeu ne cheamă la iubire veșnică. Să răspundem nemăsuratei iubiri
dumnezeiești cu iubirea noastră omenească față de toată creația Lui, fără a judeca noi și vom
trăi în Împărăția cerurilor încă din această viață. Cuvântul lui Dumnezeu întrupat este o
prezenţă istorică adevărată, şi în acelaşi timp, după cum spunea Sfântul Ignatie Teoforul,
deţine viaţa cea adevărată. Legătura vieţii adevărate cu istoricitatea lui Hristos este unica
garanţie pentru o mântuire reală. Semnul acestei garanţii este unitatea în trupul comunităţii,
adică al Bisericii – după cum este consemnat în ultimul subcapitol din partea a doua a lucrării
– care oglindeşte manifestarea Sfintei Treimi prin intermediul lui Hristos. Aşadar, nici un
creştin nu trebuie să piardă această garanţie şi identitatea Persoanei lui Hristos, care creează
toată istoria sa.
Noul ethos trebuie să aducă o nouă ordine de prioritate a nevoilor oamenilor , o nouă
imagine a lumii care va aduce schimbări substanțiale noii lumi post-moderne, inclusiv asupra
raportului dintre Dumnezeu și natură. De aceea atâta timp cât Biserica va refuza să se
coboare la rangul unei simple supraviețuitoare folclorice a unor vremuri demult apuse sau a
unei secte ideologice fără mântuirea, atât timp cât Biserica va continua să celebreze
conciliaritatea, reunirea spirituală dintre știință și religie, natură și lume, mersul către o

14
fraternitate și un mod de viață universal, va exista întotdeauna posibilitatea să se răspundă
diferitelor crize ale timpului, oricare ar fi ele și să se ajungă la schimbarea lor, plecând de la
frumusețea înțelepciunii filocalice.
Pentru omul modern, creaţia nu mai apare ca dar al lui Dumnezeu pentru om, care
atrage responsabilitatea fiecărei persoane, ci ca triumf al ştiinţei şi raţiunii umane asupra
lumii. Imanentul este singura realitate recunoscută, iar transcendenlul este considerat lipsit de
sens. Negarea lui Dumnezeu şi a activităţii sale creatoare generează grave consecinţe asupra
percepţiei cosmosului. Legătura strânsă existentă între om şi cosmos este ruptă, iar urmările
nefaste nu s-au lăsat mult timp aşteptate. Omenirea se confruntă cu o gravă criză ecologică ce
ameninţă existenţa vieţii pe pamânt.

15
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a

Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea
Sfântului Sinod, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2015.
2. BARTH, Karl, Dogmatica Bisericii, trad. Ovidiu Cristian Nedu, Ed. Herald, Bucureşti,
2008.
3. DUMAȘ, Felicia, Gest și expresie în Liturghia Ortodoxă, Institutul European, Iași, 2008
4. FELMY, Karl Christian, Dogmatica experienţei ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe
contemporane, trad. pr. Prof. dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.
5. POPESCU, Ion, Ortodoxie şi Postmodernism, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005.
6. RADU, Pr. Lect. Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii în „Ortodoxia”, anul XXX, nr. 1- 2, 1978.
7. REMETE, George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1996.
8. SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Tratat despre Întruparea Cuvântului și despre
arătarea lui nouă prin Trup, tradus de Pr. D. Stăniloae în: Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri.
Partea întâi (coll. PSB, vol. 15), Editura IBMBOR, București, 1987, p. 92.
9. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Cuvânt ascetic (dialog între un stareț și un
frate), 400 de capete despre dragoste, 200 de capete teologice (gnostice), 79 de întrebări,
nedumeriri și răspunsuri asupra unor texte biblice, Târlcuire a rugăciunii Tatăl Nostru,
în volumul ”Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, volumul 2, traducere,
introducere și note de Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București,
1992, p. 45.
10. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005.
11. IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutul Biblic de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
12. ZIZIOULAS, Ioannis, Creația ca euharistie, Editura Bizantină, București, 1999.

16
17