Perspective soteriologice

5.1.1. Soteriologia răsăriteană și cea apuseană

Întrucât lucrarea noastră nu și-a propus să prezinte soteriologiile ortodoxă și catolică,
considerăm oportună o prezentare succintă a evoluției și diversificării gândirii creștine
privind rolul Duhului Sfânt în mântuire. Vom evita etichetarea dogmatică a celor două
soteriologii tradiționale, ținând cont de avertismentul realist al unui teolog ortodox:

Cei ce vorbesc despre un „Pneumatocentrism” ortodox opus așa-numitului

„Hristocentrism” al Bisericii Romane, pot să-și exprime propria lor teologie
personală, dar ei vorbesc un limbaj străin Părinților și sfinților Bisericii Ortodoxe
Răsăritene. Cele Trei Persoane, în Sfânta Treime, își împărtășesc activitatea una
cu alta. Tatăl și Fiul sunt incluși în fiecare acțiune a Duhului. 1
Teologii răsăriteni au reușit să evite subordonarea implicită a Duhului, prin
conceperea unor modele trinitariene mai adecvate, cu accent pe monarhia Tatălui, pe
perihoreză sau pe energiile necreate. În soteriologia ortodoxă, conceptele „mântuire” și
„vocație” alcătuiesc un întreg: vocația pentru theosis exprimă aspirația omului la unirea cu
Dumnezeu, iar mântuirea este aspectul negativ, care constă în izbăvirea de robia păcatului și a
morții care se opune vocației. Mântuirea (ca întreg) este trinitară și sinergică; Dumnezeu îi
asigură omului resursele și, în același timp, îi cere să coopereze plenar în urcușul spre
theosis.2
Ținând cont de complexitatea și de particularitățile soteriologiei răsăritene, noi vom
prezenta doar câteva idei strict necesare înțelegerii mântuirii din perspectivă răsăriteană. Baza
mântuirii este hristocentrică, cu accent mai mare pe întruparea lui Hristos decât pe jertfa Sa,
așa cum cere perspectiva „incarnațională” asupra ispășirii. Prin întrupare, Hristos a invadat
împărăția lui Satan, iar prin moartea și învierea Sa, a obținut victoria asupra păcatului, morții
și diavolului. Ispășirea nu este înțeleasă cu precădere ca satisfacție adusă lui Dumnezeu sau
ca substituire a păcătoșilor, ci ca victoria lui Hristos (Christus Victor) care anulează moartea
omului.3 Elementul juridic al ispășirii nu este contestat, dar nici accentuat ca în
protestantism.
Esența mântuirii constă în participarea la viața divină prin comuniunea cu Hristos și
cooperarea cu „energiile necreate” oferite de Dumnezeu în vederea sfințirii. Ca și în gândirea
protestantă, Hristos realizează mântuirea, iar Duhul Sfânt o implementează în viața
1
Constantine N. Tsirpanlis, Introduction to Eastern Patristic Thought and Christian Theology, Theology and
Life Series 30, Collegeville, Liturgical, 1991, p. 85.
2
Donald Fairbairn, Ortodoxia răsăriteană din perspectivă occidentală, trad. Sofia Gheorghe, Arad, Multimedia,
2005.
3
Maximos Aghiorgoussis, “Orthodox Soteriology”, John Meyendorff și Robert Tobias (editori), Salvation in
Christ: A Lutheran-Orthodox Dialogue, Minneapolis, Augsburg Fortress, 1992, p. 56,57.
oamenilor. Dar răsăritenii insistă că mântuirea, adică „sfințirea și transfigurarea, acea theosis
a rasei umane”4 este desăvârșită în Biserică, prin taine. Hristos nu îndeplinește vocația
omenirii, ci, prin întruparea, moartea și învierea Sa, a înlăturat obstacolele din calea
oamenilor și le-a redat libertatea și capacitatea de a înainta către theosis.
Dar, chiar alegând calea mântuirii, oamenii nu pot atinge îndumnezeirea prin propriile
puteri, ci au nevoie de har și de puterea Duhului Sfânt. Spre deosebire de semnificația harului
în protestantism, „în Răsărit, prin har se înțelege faptul că Dumnezeu ni Se dăruiește nouă
(adică Își dăruiește Duhul care ne comunică nouă energiile Lui), pentru ca să ne putem uni cu
El”.5 Primirea Duhului nu este o acțiune mistică simultană cu convertirea, nici o experiență
ulterioară ca în teologiile evanghelice, ci este un proces care începe la mirungere și continuă
de-a lungul vieții, în Biserică, prin intermediul tainelor.
Noi nu subscriem cu perspectiva răsăriteană sacramentalistă a primirii Duhului. În
schimb, apreciem clarificarea făcută de John Meyendorff, un teolog ortodox din America,
care scrie că „nu Biserica este cea care, prin intermediul instituțiilor sale, împarte Duhul
Sfânt, ci Duhul Sfânt este Cel care validează fiecare aspect al vieții Bisericii, inclusiv
instituțiile”.6 Ținând cont de stricta asociere dintre mântuire și Biserică din gândirea
răsăriteană, putem conclude că Duhul validează mântuirea.
Conceptul răsăritean de theosis promovează sinergia divino-umană, cu accent pe rolul
Duhului Sfânt în mântuire. Omul are voință liberă care poate alege să primească Duhul Sfânt
și, cu ajutorul Lui, să se străduiască în înaintarea spre theosis. Pe tot acest parcurs, el primește
mereu Duhul, prin Biserică și prin tainele administrate de preoții care țin de succesiunea
apostolică. Această ultimă idee este străină de teologiile evanghelice non-sacramentaliste.
Dar conceptul reumplerii cu Duhul Sfânt prin acțiuni umane (post, rugăciune, implicare
misionară) este foarte popular în gândirea penticostală. De altfel, între teologia mistică
răsăriteană și gândirea penticostală există mai multe afinități.
Din perspectiva cercetării noastre, concludem că teologia răsăriteană a avut un înțeles
mai clar asupra Duhului Sfânt și i-a acordat mai multă atenție în lucrarea de mântuire. În
consecință, putem afirma că soteriologia penticostală este mai aproape de cea răsăriteană în
ce privește esența mântuirii, ca participare la viața divină, prin Duhul. Pionierii penticostali
înțelegeau mântuirea ca viață transformată de Duhul, ca via salutis trăită în sfințenie și în
implicare misionară. Viziunea lor converge mai degrabă cu procesul de theosis decât cu
4
Georges Florovsky, Collected Works: Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View, Belmont,
Nordland, vol. 1, p. 37.
5
Fairbairn, Ortodoxia Răsăriteană, p. 133.
6
John Meyerdorff, Catholicity and the Church, Crestwood, St. Vladimir’s Seminary Press, 1983, p. 56.
categoriile abstracte sau juridice dintr-un ordo salutis protestant, care prezintă și dezavantajul
că fragmentează mântuirea și privește lucrarea Duhului ca un apendice al lucrării lui Hristos.
Dezaprobăm perspectiva răsăriteană care nu pune accent pe schimbarea stării
lăuntrice și a statutului în ochii lui Dumnezeu din chiar momentul când păcătosul se
convertește. În tradiția răsăriteană, mântuirea este asociată cu glorificarea, și nu cu
justificarea (ca la protestanți). Dezavantajul perspectivei răsăritene constă în incertitudinea de
a ști că ești mântuit înainte de consumarea evenimentului final. Pe de altă parte, abordarea
mântuirii ca proces de sfințire sau cale spre theosis și ignorarea actului justificării a eliminat
tendința separării justificării de sfințire și a subordonării lucrării Duhului în mântuire.
Soteriologia apuseană în cercetarea noastră se referă la soteriologia catolică, cu
începere din perioada părinților bisericești de limbă latină. Cadrul teologic și metodologic al
creștinismului apusean a fost modelat de Augustin (antropologia), Anselm de Canterbury
(soteriologia) și Toma din Aquino (metodologia).7 Augustin a conceput un trinitarianism în
care Duhul are rolul de a susține „relația anterioară și superioară care există între Tatăl și
Fiul”.8 Perspectiva sa a deschis drumul către subordonarea Duhului, căruia teologii apuseni îi
vor atribui o lucrare suplimentară, ulterioară, de aplicare în viața credincioșilor a beneficiilor
ispășirii lui Hristos.
Dar, pe de altă parte, teologia lui Augustin s-a opus subordonării Duhului. În
controversa cu Pelagius, Augustin a susținut că voința omului căzut este moartă, incapabilă să
coopereze cu harul divin. Din această cauză, Dumnezeu începe lucrarea în om, prin harul
prealabil care-i înclină voința spre ascultarea Evangheliei, așa încât păcătosul să primească
neprihănirea și să crească în ea, prin credință și dragoste. 9 Așadar, episcopul de Hippo nu
susține doctrina imputării justificării și nici nu separă justificarea de sfințire. În baza
neprihănirii câștigată de Hristos, Dumnezeu îl iartă pe păcătos (justificarea) și continuă să-i
ofere harul care lucrează în el neprihănirea lui Dumnezeu (sfințirea).
Conciliul de la Trent a stabilit că justificarea este atât eveniment, cât și proces. Harul
lui Dumnezeu infuzat în credincios îi conferă o neprihănire inerentă, care devine o calitate a
sufletului. Jertfa lui Hristos este „cauza merituoasă”, iar neprihănirea infuzată este „cauza
formală a justificării” credinciosului. Acestuia i se cere permanentă cooperare cu harul primit,
așa încât procesul să fie dus până la capăt și credinciosul să constate că este justificat. 10
7
*** Ortodoxie și evanghelism, p. 22.
8
Myk Habets, “Prolegomenon: On Starting with the Spirit”, Myk Habets (editor), Third Article Theology: A
Pneumatological Dogmatics, Minneapolis, Fortress Press, 2016.
9
Alan F. Johnson and Robert E. Webber, What Christians Believe: A Biblical and Historical Summary, Grand
Rapids, Academie Books, 1989, p. 304-306.
10
Johnson and Webber, What Christians Believe, p. 308,309.
 Isidor Mărtincă definește harul ca „un dar supranatural și deci gratuit, pe care îl
dăruiește Dumnezeu făpturilor raționale și care se referă la viața veșnică”. 11 În abordarea
sistematică a harului, accentul cade pe necesitatea lui, fără de care omul „nu poate să aibă de
la sine nici începutul justificării sau îndreptățirii și nici nu poate persevera în îndreptățirea sau
justificarea căpătată”.12 Teologul român menționează că, în teologia scolastică, harul este
înțeles ca „inhabitatio Spiritus Sancti în omul răscumpărat”, iar justificarea este văzută ca
„logodna dintre Dumnezeu și sufletul în starea de har”.13 Harul mai este necesar, în egală
măsură, și pentru săvârșirea „faptelor bune supranaturale”, adică a celor care au legătură
directă cu mântuirea.14
Noi respingem ideea că faptele bune constituie merite necesare în justificare. Dar dacă
admitem unitatea dintre justificare și sfințire în procesul mântuirii, trebuie să facem loc și
faptelor bune în întregul proces. Hollenweger susține că modelul penticostal bi-stadial
reflectă separarea dintre botezul în apă și confirmare din doctrina catolică. În prezent,
Macchia și Yong lucrează la un model soteriologic non-stadial pneumatologic, în care
justificarea și sfințirea se suprapun în procesul mântuirii operat de Duhul Sfânt, ca și în
doctrina catolică.

5.1.2. Soteriologiile evanghelice

Soteriologiile evanghelice sunt produsul unei metode teologice de studiu bazată pe modelul
trinitarian clasic, potrivit căruia între Persoanele divine există relații de egalitate ontologică și
de subordonare economică. Dar, din nefericire, uneori subordonarea economică a fost
înțeleasă ca rol secundar sau chiar lipsă de participare a Duhului în anumite secvențe
soteriologice. Acest derapaj a fost alimentat și de paradigmele soteriologice care au separat
lucrarea lui Hristos de cea a Duhului.
Luther, după cum susține Macchia, a înțeles bine că justificarea și primirea Duhului se
referă la aceeași realitate. Pentru reformator, justificarea este nu numai o „dispoziție divină”,
ci și un „dar transformator”, adică „o realitate pneumatologică și hristologică”. 15 Dar Luther
nu a elaborat acest concept, iar teologii luterani au prezentat justificarea ca o declarație
juridică abstractă. Prin deplasarea accentului, justificarea a fost ruptă de întregul proces de
sfințire și a pierdut o parte din sensul ei biblic. Poziția lui Macchia se distanțează de cea
11
Isidor Mărtincă, Duhul Sfânt: prelegeri despre a III-a Persoană a Sfintei Treimi, București, Editura
Universității din București, 2006, p. 252.
12
Mărtincă, Duhul Sfânt, p. 262,263.
13
Mărtincă, Duhul Sfânt, p. 270,271.
14
Mărtincă, Duhul Sfânt, p. 262-269.
15
Macchia, Botezați în Duhul, p. 163.
protestantă și se apropie de cea răsăriteană, în care credința îi atribuie credinciosului în
primul rând nu meritele lui Hristos, ci victoria Lui asupra păcatului, morții și diavolului.
Noi apreciem că soteriologia reformată este matură și solidă, hristocentrică și
crucicentrică. Între soteriologia lui Luther și cea a lui Calvin există continuitate, dar și
discontinuitate. Punctul de pornire al soteriologiei lui Calvin nu este justificarea, ci
suveranitatea lui Dumnezeu. Prin urmare, în lucrarea de mântuire, Tatălui Îi revine rolul de
Suveran, iar Fiului Îi revine meritul de a Se jertfi de bună voie, după planul lui Dumnezeu,
pentru mântuirea omenirii. Într-un astfel de cadrul teologic, Duhul nu este exclus, dar nici nu
ocupă un loc în prim plan. Dacă chestiunea mântuirii ține de suveranitatea lui Dumnezeu,
rolul Duhului în aplicarea mântuirii pierde din importanță. Din punctul nostru de vedere,
această perspectivă soteriologică este neadecvată pentru gândirea penticostală, în care
lucrarea Duhului Sfânt se bucură de toată aprecierea.
Arminius a respins monergismul calvinist privind justificarea și a contrapus
predestinării noțiunea de liber-arbitru, atribuind Duhului Sfânt rolul esențial în susținerea
păcătosului în vederea conformării cu voia lui Dumnezeu privind mântuirea. Teologul
olandez a manifestat interes față de partea subiectivă a justificării, care se suprapune cu
sfințirea; dar acest aspect avea să fie elaborat mai târziu, de pietiști și de John Wesley.
Arminius a fost de acord cu Luther și cu Calvin că omul justificat este „în același timp sfânt
și păcătos”, dar a explicat că omul nou este transformat continuu de Duhul Sfânt, spre
asemănarea cu Hristos. Comparativ cu soteriologia calvinistă, cea arminiană are mai multe
puncte de convergență cu soteriologia penticostală: liber-arbitru, sinergia, transformarea și
sfințirea lucrate de Duhul etc.
Wesley este cunoscut ca teologul care a elaborat doctrina sfințirii, preluată mai târziu
de mișcările holiness și penticostală. El a susținut că justificarea constă în ceea ce Dumnezeu
face pentru noi, prin Hristos, în timp ce sfințirea este ceea ce Dumnezeu face în noi, prin
Duhul Sfânt. În justificare, Wesley a mutat accentul de pe credință și de pe imputare pe
lucrarea lui Hristos și pe iertare. El a mai adăugat că justificarea este însoțită de regenerare,
care constă în schimbarea lăuntrică a păcătosului, făcută de Duhul Sfânt. Fondatorul
metodismului a separat explicit justificarea de sfințire. Această separare se regăsește în
paradigma soteriologică „obiectiv-subiectiv”, care a dus la subordonarea pneumatologiei față
de hristologie, după cum arată manualele evanghelice de doctrine biblice. Totuși, Wesley a
evitat subordonarea, prin susținerea simultaneității justificării cu regenerarea lucrată de Duhul
și prin accentuarea rolului Duhului Sfânt în sfințirea care continuă după regenerare. În plus,
el s-a pronunțat clar împotriva separării botezului cu Duhul Sfânt de convertire, separare care
a fost introdusă în metodism de John Fletcher și a constituit metoda teologică utilizată în
formularea modelelor penticostale multi-stadiale.
Din perspectiva tezei noastre, rezumăm punctele forte din soteriologiile analizate.
Tradițiile ortodoxă și catolică nu cunosc conceptul de imputare, și nici separarea dintre
justificare și sfințire, specifice teologiilor protestante. Potrivit gândirii ortodoxe, ispășirea lui
Hristos asigură credinciosului victoria asupra păcatului, morții și diavolului. Odată „mântuit”
de acestea, credinciosul își urmează vocația sau procesul spre theosis, ajutat de Duhul. Din
perspectivă catolică, justificarea și sfințirea (neseparate) însumează iertarea de păcate prin
jertfa lui Hristos și neprihănirea infuzată (nu imputată) în credincios, prin Duhul, în
cooperare cu credinciosul.
Teologiile evanghelice accentuează că justificarea prin credință (fără fapte) îi asigură
credinciosului o poziție nouă în ochii lui Dumnezeu, în baza căreia poate avea siguranța
mântuirii încă din momentul nașterii din nou. Prin convertire, Duhul locuiește în credincios, îl
încorporează în Trupul lui Hristos (fără medierea preotului sau sacramentelor), produce în el
sfințirea sau roada Duhului și îi conferă garanția glorificării eshatologice. Întrucât noi am
supus atenției rolul Duhului Sfânt în mântuire, ținem să precizăm că soteriologiile pe care le-
am analizat acordă persoanei și lucrării lui Hristos importanța cuvenită.

5.1.3. Soteriologia penticostală

Teologia penticostală s-a focalizat încă de la început mai mult pe analiza experiențelor cu
Duhul Sfânt decât pe cea a sistemelor doctrinale oficiale. Experiențele soteriologice erau
analizate în lumina Sfintelor Scripturi și evaluate ca lucrări ale lui Dumnezeu, în Hristos, prin
Duhul. Discursul penticostal timpuriu îmbina Scriptura cu experiența penticostală care
includea profeții, viziuni, vise, vindecări și alte manifestări ale harismelor Duhului Sfânt.
Formele clasice ale discursului erau predicile, mărturiile personale, poeziile și chiar cântările.
În evaluarea critică a teologilor evanghelici din acea vreme, formele narative și simbolurile
penticostale nu se calificau ca suport pentru o teologie competitivă.
Totuși, pionierii penticostali au înțeles bine că spiritualitatea penticostală poate
alimenta un discurs teologic specific, care, la rândul său, să întrețină unitatea de gândire și
etosul penticostal. Doctrinarii mișcării nu s-au grăbit a prelua sau elabora o mărturisire de
credință rigidă, ci s-au angajat într-un proces de dezvoltare a doctrinei, cu formulări flexibile
și totodată fidele Scripturii și spiritualității penticostale. Ei erau încredințați că Duhul Sfânt îi
va susține în rezolvarea dilemei de a nu se îndepărta prea mult de tradițiile evanghelice și, în
același timp, de a nu renunța la distinctivele experienței penticostale.
 Încă din primul deceniu de existență, fondatorii penticostalismului au conceput o
soteriologie pneumatologică. Fără a se concentra pe categorii abstracte sau juridice, ei au
considerat că nașterea din nou, sfințirea și botezul cu Duhul Sfânt sunt prioritare în mântuire.
Soteriologia lor Îl are în centru pe Hristos, ca Mântuitor, dar și ca botezător cu Duhul Sfânt,
fapt care exclude ideea de subordonare pneumatologică. Acest model soteriologic reflectă
echilibrul dintre lucrarea lui Hristos și a Duhului, asigurat de o hristologie a Duhului care nu
se focalizează exclusiv pe lucrarea lui Hristos, ci pe cooperarea dintre Hristos și Duhul în
mântuire.
Autorii de doctrine biblice penticostale au preluat din teologiile evanghelice o serie de
concepte care puteau fi armonizate cu experiența lor penticostală. Acest împrumut necesar și
binevenit constituie meritul lor, care nu trebuie subestimat. În schimb, instrumentele de lucru
sau metodele teologice împrumutate au creat premisele subordonării Duhului și în
soteriologia penticostală. Dacă separarea justificării de sfințire a generat „paradigmele
evanghelice ale subordonării” pneumatologice, separarea botezului penticostal de convertire a
generat „paradoxul teologiei penticostale”.
Doctrina ulteriorității a creat problema majoră a teologiei penticostale: dacă această
experiență nu face parte din convertire, înseamnă că nu are statut primar în mântuire.
Aplicând logica aceasta, se poate trage concluzia că în familia teologiilor evanghelice s-a
strecurat o teologie (cea penticostală!) în care botezul cu Duhul Sfânt nu ține de mântuire.
Evident, o asemenea concluzie este inacceptabilă. După cum vom vedea în secțiunea
următoare, mai mulți teologi penticostali contemporani 16 încearcă soluționarea acestui
paradox.

16
Amos Yong, Macchia, Steven Land, Francois P. Möller, L. William Oliverio, William K. Kay, Veli-Matti
Kärkkäinen etc.