I.

Vocaţie şi vocaţii
Aşa cum sfinţenia este pentru toţi cei botezaţi în Cristos, la fel există o vocaţie specifică pentru
orice fiinţă; şi cum prima se înrădăcinează în Botez, la fel a doua este legată de simplul fapt de a exista.
Vocaţia este gândul providenţial al Creatorului cu privire la fiecare creatură, este ideea-planul său, ca
un vis pe care Dumnezeu îl îndrăgeşte pentru că el îndrăgeşte creatura. Dumnezeu-Tatăl vrea ca acest
vis să fie diferit şi specific pentru fiecare fiinţă.
De fapt, fiinţa umană este "chemată" la viaţă şi, cum se naşte, ea poartă şi găseşte în sine
imaginea celui care a chemat-o.
Vocaţia este propunerea divină de a se realiza conform acestei imagini şi ea este unică, singură,
irepetabilă tocmai pentru că această imagine este inepuizabilă. Fiecare creatură afirmă şi este chemată
să exprime un aspect deosebit al gândului lui Dumnezeu. Acolo ea îşi află numele şi identitatea; afirmă
şi pune în siguranţă libertatea şi originalitatea sa.
Dacă, aşadar, fiecare fiinţă umană are propria vocaţie încă din momentul naşterii, există în
Biserică şi în lume diferite vocaţii care, dacă pe plan teologic exprimă asemănarea divină întipărită în
om, la nivel pastoral-eclezial ele răspund la diferitele exigenţe ale noii evanghelizări, îmbogăţind
dinamica şi comuniunea eclezială: „Biserica particulară este ca o grădină înflorită, cu o mare varietate
de daruri şi carisme, mişcări şi slujiri”.

II. Teologia vocaţiei (Această parte a doua este destul de dificilă ca limbaj, dar poate îţi va
folosi pe parcurs.)

"Sunt deosebiri în daruri, dar unul şi acelaşi este Duhul..." (1Cor 12,4)

Scopul fundamental al acestei părţi teologice este înţelegerea sensului vieţii umane în raport cu
Dumnezeu, comuniune trinitară. Misterul Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt întemeiază existenţa
deplină a omului, ca o chemare la iubire, în dăruirea de sine şi în sfinţenie; ca un dar în Biserică pentru
lume. Orice antropologie detaşată de Dumnezeu este iluzorie.

Este vorba acum de a înţelege elementele structurale ale vocaţiei creştine, arhitectura sa esenţială care,
desigur, nu poate decât să fie teologică. Această realitate, deja obiect al multor analize chiar şi din
partea magisteriului, este bogată într-o tradiţie spirituală, biblică-teologică, ce a format nu numai
generaţii de persoane chemate, ci şi o spiritualitate a chemării.

Întrebarea despre sensul vieţii

La şcoala cuvântului lui Dumnezeu comunitatea creştină primeşte răspunsul cel mai convingător la
întrebarea despre sensul vieţii, care se naşte, mai mult sau mai puţin clar, în inima omului. Este un
răspuns care nu vine din gândirea umană, deşi este mereu provocată în mod dramatic de problema
existenţei şi de destinul său, ci vine de la Dumnezeu. Este el însuşi cel care încredinţează omului cheia
de lectură pentru a clarifica şi rezolva marile întrebări care fac din om un subiect care îşi pune întrebări:
"De ce suntem în lume? Ce este viaţa? Care este punctul de sosire dincolo de misterul morţii?"

Nu trebuie să uităm însă că în cultura distracţiei, în care trăiesc mai ales tinerii timpului nostru,
întrebările fundamentale riscă să fie sufocate sau să fie înlăturate. Sensul vieţii, astăzi, mai mult decât
căutat, este impus: fie de tot ceea ce se trăieşte în prezent, fie de tot ceea ce satisface nevoile, iar o dată
ce sunt satisfăcute, conştiinţa devine din ce în ce mai închisă şi întrebările cele mai adevărate sunt
evitate.

Este deci datoria teologiei pastorale şi a direcţiunii spirituale de a ajuta tinerii să se întrebe despre viaţă,
pentru a ajunge să formuleze, în dialogul decisiv cu Dumnezeu, aceeaşi întrebare a Mariei din Nazaret:
"Cum este posibil?" (Lc 1,34).

1
Icoana trinitară

Ascultând cuvântul, nu fără uimire, descoperim cum categoria biblico-teologică cea mai cuprinzătoare
şi mai aderentă pentru a exprima misterul vieţii, în lumina lui Cristos, este aceea a "vocaţiei". "Cristos,
noul Adam, prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului
pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii".

De aceea, figura biblică a comunităţii din Corint prezintă darurile Duhului în Biserică, după
recunoaşterea lui Isus ca Domn. Cu adevărat, cristologia este temelia oricărei antropologii şi
ecleziologii. Cristos este planul omului. Numai după ce credinciosul a recunoscut că Isus este Domnul
"sub acţiunea Duhului Sfânt" (1Cor 12,3) poate primi statutul noii comunităţi a credincioşilor: "Există
apoi diversitatea carismelor, dar unul singur este Duhul; există diversitatea slujirilor, dar unul singur
este Domnul; există diversitatea acţiunilor, dar unul singur este Dumnezeu care lucrează totul în toţi"
(1Cor 12,4-6).

Imaginea sfântului Paul evidenţiază cu claritate trei aspecte fundamentale ale darurilor vocaţionale în
Biserică, strâns unite cu originea lor trinitară şi cu o referire specifică la fiecare persoană a Sfintei
Treimi.

În lumina Duhului, darurile sunt expresia infinitei sale gratuităţi. El însuşi este carisma (Fap 2,38),
izvorul oricărui dar şi expresia incontestabilei creativităţi divine.

În lumina lui Cristos, darurile vocaţionale sunt "slujiri", exprimă diversitatea de forme a slujirii pe care
Fiul a trăit-o până la dăruirea vieţii. El, de fapt, "nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji şi să-şi dea
viaţa..." (Mt 20,28). Isus deci este modelul oricărei slujiri.

În lumina Tatălui, darurile sunt "acţiuni", pentru că de la el, izvorul vieţii, orice fiinţă emană propriul
dinamism creatural.

Biserica deci oglindeşte, ca o icoană, misterul lui Dumnezeu Tatăl, al lui Dumnezeu Fiul, şi al lui
Dumnezeu Duhul Sfânt; fiecare vocaţie are în sine trăsăturile caracteristice ale celor trei persoane în
comuniunea trinitară. Persoanele divine sunt izvorul şi modelul oricărei chemări. Ba mai mult, Sfânta
Treime, în sine însăşi, este o misterioasă îngemănare de chemări şi răspunsuri. Numai acolo, în cadrul
acelui dialog neîntrerupt, fiecare fiinţă regăseşte nu numai rădăcinile sale, ci şi destinul şi viitorul său,
ceea ce este chemat să fie şi să devină, în adevăr şi libertate, în realitatea concretă istoriei sale.

Darurile, în statutul ecleziologic al Scrisorii întâi către Corinteni, au de fapt o destinaţie istorică şi
concretă: "Fiecăruia îi este dată vădirea Duhului în folosul tuturor" (1Cor 12,7). Există un bine superior
care depăşeşte în mod regulat darul personal: construirea în unitate a trupului lui Cristos; a da un
caracter de epifanie prezenţei sale în istorie "pentru ca lumea să creadă" (In 17,21).

De aceea comunitatea eclezială, pe de o parte, este cuprinsă de misterul lui Dumnezeu, îi este o icoană
vizibilă şi, pe de altă parte, este total implicată în istoria omului în lume, în starea de exod, spre "ceruri
noi".

Biserica şi orice vocaţie în ea exprimă un dinamism identic: a fi chemaţi pentru o misiune.

Tatăl cheamă la viaţă

Existenţa fiecăruia este rodul iubirii creatoare a Tatălui, al dorinţei sale eficace, al cuvântului său
generativ.

2
Actul creator al Tatălui are dinamica unui apel, a unei chemări la viaţă. Omul vine la viaţă pentru că
este iubit, gândit şi voit de o voinţă bună care l-a preferat nonexistenţei, care l-a iubit încă înainte de a
fi, care l-a cunoscut înainte de a-l forma în sânul matern, care l-a consacrat înainte de a veni la lumină
(cf. Ier 1,5; Is 49,1.5; Gal 1,15).

Vocaţia este, aşadar, ceea ce explică în profunzime misterul vieţii omului şi este ea însăşi un mister, de
iubire şi gratuitate absolută.

a) "...după chipul său"

În "chemarea creatoare" omul apare deodată în toată importanţa demnităţii sale ca subiect chemat să fie
în relaţie cu Dumnezeu, să stea în faţa lui, împreună cu ceilalţi, în lume, cu o faţă care oglindeşte chiar
trăsăturile divine: "Să-l facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră" (Gen 1,26). Această
triplă relaţie aparţine planului originar, pentru că Tatăl "în el, în Cristos, ne-a ales înainte de
întemeierea lumii, pentru a fi sfinţi şi neprihăniţi în faţa lui în iubire" (Ef 1,4).

A-l recunoaşte pe Tatăl înseamnă că noi existăm după modul său, pentru că el ne-a creat după chipul
său (Înţ 2,23). Aşadar, în toate acestea este conţinută vocaţia fundamentală a omului: chemarea la viaţă
şi la o viaţă imediat gândită asemenea celei divine. Dacă Tatăl este izvorul veşnic, gratuitatea totală,
izvorul veşnic al existenţei şi al iubirii, omul este chemat, în măsura mică şi limitată a existenţei sale, să
fie asemenea lui; şi deci să-şi "dea viaţa", să se preocupe de viaţa celuilalt.

Actul creator al Tatălui este acela care provoacă mereu conştiinţa că viaţa este o dăruire oferită
libertăţii omului, chemat să ofere un răspuns foarte personal şi original, responsabil şi plin de
gratitudine.

b) Iubirea, sensul deplin al vieţii

În această perspectivă a chemării la viaţă un lucru trebuie exclus: că omul poate considera existenţa ca
un lucru natural, necesar, întâmplător.

Poate că în cultura actuală nu este uşor să se experimenteze uimirea în faţa darului vieţii.

În timp ce este mai uşor să se perceapă sensul unei vieţi dăruite, care are ca scop beneficiul celorlalţi, se
cere în schimb o conştiinţă mai matură, o anumită formare spirituală, pentru a percepe că viaţa
fiecăruia, în orice caz şi înainte de orice alegere, este iubire primită, şi că în această iubire este deja
conţinut un plan vocaţional care decurge.

Simplul fapt de a exista ar trebui înainte de toate să-i umple pe toţi de uimire şi de mulţumire imensă
faţă de cel care, în mod cu totul gratuit, ne-a creat din nimic pronunţând numele nostru.

Prin urmare, perceperea faptului că viaţa este un dar nu ar trebui să trezească numai o atitudine de
recunoştinţă, ci ar trebui treptat să sugereze primul mare răspuns la întrebarea fundamentală despre
sens: viaţa este capodopera iubirii creatoare a lui Dumnezeu şi este în sine o chemare la iubire. Este un
dar primit care tinde prin natura lui să devină un bine dăruit.

c) Iubirea, vocaţia fiecărui om

Iubirea este sensul deplin al vieţii. Dumnezeu atât de mult l-a iubit pe om încât i-a dăruit însăşi viaţa sa
şi l-a făcut capabil să trăiască şi să iubească într-un mod divin. În acest exces de iubire, iubirea de la
începuturi, omul găseşte propria vocaţie radicală, care este "vocaţie sfântă" (2Tim 1,9), şi descoperă
propria identitate inconfundabilă, care-l face imediat asemănător cu Dumnezeu, "cu imaginea Celui

3
Sfânt" care l-a chemat (1Pt 1,15). "Creând omenirea după asemănarea sa şi păstrând-o în continuare în
existenţă - comentează Ioan Paul al II-lea - Dumnezeu înscrie în umanitatea bărbatului şi a femeii
vocaţia şi deci capacitatea şi responsabilitatea iubirii şi a comuniunii. Iubirea este de aceea vocaţia
fundamentală şi nativă a oricărei fiinţe umane".

d) Tatăl educator

Graţie acelei iubiri care l-a creat, nimeni nu se poate simţi "superfluu", pentru că este chemat să
răspundă conform unui plan conceput de Dumnezeu chiar pentru el.

Prin urmare, omul va fi fericit şi realizat pe deplin rămânând la locul său, primind propunerea educativă
divină, cu toată emoţia şi teama pe care un asemenea plan le provoacă într-o inimă umană. Dumnezeul
creator care dă viaţă este şi Tatăl care "educă", care face ca din nimic să fie ceea ce încă nu există
pentru a-l face să existe, care scoate din inima omului ceea ce a pus el înăuntru, pentru ca să fie pe
deplin el însuşi şi cel pe care el l-a chemat să fie, după felul său.

De aici se naşte nostalgia după infinit pe care Dumnezeu a întipărit-o în lumea interioară a fiecăruia, ca
o pecete divină.

e) Chemarea Botezului

Această chemare la viaţă şi la viaţa divină este celebrată la Botez. În acest sacrament Tatăl se apleacă
mereu cu tandreţe plină de grijă asupra creaturii, fiul sau fiica iubirii unui bărbat şi a unei femei, pentru
a binecuvânta rodul acelei iubiri şi a-l face pe deplin fiul său. Din acel moment creatura este chemată la
sfinţenia fiilor lui Dumnezeu. Nimic şi nimeni nu va putea vreodată şterge această chemare.

Prin harul Botezului, Dumnezeu Tatăl intervine pentru a arăta că el şi numai el este autorul planului de
mântuire, în cadrul căruia fiecare fiinţă umană îşi află rolul său personal. Acţiunea sa este mereu
precedentă, anterioară, care nu aşteaptă iniţiativa omului, nu depinde de meritele sale, nici nu se
configurează pornind de la capacităţile sau dispoziţiile sale. Tatăl este cel care cunoaşte, arată, imprimă
un impuls, pune o pecete, cheamă încă "înainte de crearea lumii" (Ef 1,4). Şi apoi, el dă putere,
însoţeşte, susţine truda, este tată şi mamă pentru totdeauna...

Viaţa creştină dobândeşte astfel semnificaţia unei experienţe responsoriale: devine răspuns responsabil
în maturizarea unui raport filial cu Tatăl şi a unui raport fratern în marea familie a fiilor lui Dumnezeu.
Creştinul este chemat să favorizeze, prin iubire, acel proces de asemănare cu Tatăl care se numeşte
viaţa teologală.

Prin urmare, fidelitatea faţă de Botez ne îndeamnă să punem vieţii şi nouă înşine întrebări din ce în ce
mai precise; mai ales pentru a ne dispune să trăim existenţa nu numai pe baza aptitudinilor umane, care
sunt şi ele un dar al lui Dumnezeu, dar pe baza voinţei sale; nu conform perspectivelor lumeşti, deseori
cu un orizont mic, ci conform dorinţelor şi planurilor lui Dumnezeu.

Fidelitatea faţă de Botez înseamnă, aşadar, a privi spre înalt ca nişte fii, pentru a sesiza voinţa lui în
ceea ce priveşte propria viaţă şi propriul viitor.

Fiul cheamă la urmarea sa

"Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este suficient" (In 14,8).

Este cererea lui Filip adresată lui Isus, în ajunul pătimirii sale. Ea constituie puternica nostalgie de
Dumnezeu, prezentă în inima fiecărui om: cunoaşterea rădăcinilor proprii, cunoaşterea lui Dumnezeu.
Omul nu este infinit, trăieşte într-un ambient limitat, dar dorinţa lui este atrasă de infinit.

4
Iar răspunsul lui Isus îi surprinde pe ucenici: "De atâta vreme sunt cu voi şi tu nu m-ai cunoscut, Filipe?
Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl" (In 14,9).

a) Trimis de Tatăl pentru a-l chema pe om

Tatăl ne-a creat în Fiul, "care este manifestarea gloriei sale, icoana fiinţei sale" (Evr 1,3),
predestinându-ne să fim conformi cu chipul său (cf. Rom 8,29). Cuvântul este imaginea perfectă a
Tatălui. Acesta este cel în care Tatăl s-a făcut vizibil, Logosul prin care "ne-a vorbit nouă" (Ev 1,2).
Toată existenţa lui înseamnă "trimitere", pentru a-l apropia pe Dumnezeu, ca Tată, de oameni, pentru a
dezvălui oamenilor chipul lui şi numele lui (In 17,6).

Dacă omul este chemat să fie fiul lui Dumnezeu, prin urmare, nimeni mai bine decât Cuvântul întrupat
nu poate "vorbi" omului despre Dumnezeu şi nu poate prefigura imaginea reuşită a fiului. De aceea,
Fiul lui Dumnezeu, venind pe acest pământ, a adresat chemarea de a-l urma, de a fi asemenea lui, de a-i
împărtăşi viaţa lui, cuvântul său, paştele său de moarte şi de înviere, şi chiar sentimentele sale.

Fiul, trimisul lui Dumnezeu, s-a făcut om pentru a-l chema pe om: trimisul Tatălui este cel care îi
cheamă pe oameni.

De aceea, nu există un fragment din evanghelie, o întâlnire, un dialog care să nu aibă o semnificaţie
vocaţională, care să nu exprime, direct sau indirect, o chemare din partea lui Isus. Este ca şi cum
întâlnirile sale umane, provocate de diferite circumstanţe, ar fi pentru el o ocazie de a pune persoana în
faţa întrebării strategice: "Ce să fac cu viaţa mea? Care este drumul meu?".

b) Iubirea cea mai mare: dăruirea vieţii

La ce cheamă Isus? La urmarea lui pentru a fi şi a acţiona ca el. Mai precis, la trăirea aceleaşi relaţii a
lui cu Tatăl şi cu oamenii: la primirea vieţii ca un dar din mâinile Tatălui, pentru a "pierde" şi a revărsa
acest dar asupra acelora pe care Tatăl i-a încredinţat.

Există o trăsătură unificatoare în identitatea lui Isus care constituie sensul deplin al iubirii: misiunea. Ea
exprimă disponibilitatea totală, care ajunge la epifania supremă pe cruce: "Nimeni nu are o iubire mai
mare decât aceasta: să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13).

De aceea fiecare ucenic este chemat să repete şi să retrăiască sentimentele Fiului, care-şi află o sinteză
în iubire, motivaţie decisivă a oricărei chemări. Dar mai ales, fiecare ucenic este chemat să facă vizibilă
misiunea lui Isus, este chemat pentru misiune: "După cum Tatăl m-a trimis pe mine, vă trimit şi eu pe
voi" (In 20,21). Structura oricărei vocaţii, ba chiar maturitatea ei, constă în continuarea misiunii lui Isus
în lume, pentru a face, asemenea lui, din viaţa proprie un dar. Trimiterea-misiune este de fapt
încredinţarea din seara de Paşti (In 20,21) şi este ultimul cuvânt înainte de a urca la Tatăl (Mt 28,16-
20).

c) Isus formatorul

Fiecare chemat este semn al lui Isus: într-un fel inima sa şi mâinile sale continuă să-i îmbrăţişeze pe cei
mici, să-i vindece pe cei bolnavi, să-i reconcilieze pe cei păcătoşi şi să se lase răstignit pe cruce din
iubire pentru toţi. A fi pentru ceilalţi, cu inima lui Cristos, este chipul matur al oricărei vocaţii. Pentru
aceasta, Domnul Isus este formatorul celor pe care îi cheamă, unicul care poate plămădi în ei însăşi
sentimentele sale.

5
Fiecare ucenic, răspunzând la chemarea sa şi lăsându-se format de el, exprimă liniile cele mai adevărate
ale alegerii proprii. De aceea "recunoaşterea lui Isus ca stăpân al vieţii şi al istoriei comportă o
autorecunoaştere a ucenicului (...) Actul de credinţă uneşte în mod necesar recunoaşterea cristologică
împreună cu autorecunoaşterea antropologică".

De aici rezultă pedagogia experienţei vocaţionale creştine evocată de cuvântul lui Dumnezeu: "Isus a
ales doisprezece care să stea cu el şi pentru a-i trimite să predice" (Mc 3,13). Viaţa creştină, pentru a fi
trăită în mod deplin, în dimensiunea darului şi a misiunii, are nevoie de motivaţii puternice şi mai ales
de comuniune profundă cu Domnul: în ascultare, în dialog, în rugăciune, în interiorizarea
sentimentelor, în a se lăsa mereu format de el şi mai ales în dorinţa arzătoare de a comunica lumii viaţa
Tatălui.

d) Euharistia: un dar pentru misiune

În toate catehezele comunităţii creştine de la început este evidentă centralitatea misterului pascal:
vestirea lui Cristos mort şi înviat. În misterul pâinii frânte şi al sângelui vărsat pentru viaţa lumii
comunitatea credincioşilor contemplă epifania supremă a iubirii, viaţa dăruită a Fiului lui Dumnezeu.

De aceea, în celebrarea Euharistiei, "culmea şi izvorul" vieţii creştine, este celebrată revelarea supremă
a misiunii lui Isus Cristos în lume; dar, în acelaşi timp, se celebrează şi identitatea comunităţii ecleziale
convocată pentru a fi trimisă, chemată pentru misiune.

În comunitatea care celebrează misterul pascal, fiecare creştin ia parte şi intră în stilul darului lui Isus,
devenind asemenea lui pâine frântă pentru jertfa adusă Tatălui şi pentru viaţa lumii.

Euharistia devine astfel izvorul oricărei vocaţii creştine; în ea fiecare credincios este chemat să se
conformeze cu Cristos cel înviat, total oferit şi dăruit. Ea devine icoana oricărui răspuns vocaţional; la
fel ca în Isus, în orice viaţă şi în orice vocaţie există o fidelitate dificilă care trebuie trăită până la
măsura crucii.

Cel care ia parte la Euharistie primeşte invitaţia-chemare a lui Isus de "a face amintirea lui", în
sacrament şi în viaţă, de a trăi "amintind" în adevărul şi libertatea alegerilor zilnice memorialul crucii,
de a umple existenţa cu recunoştinţă şi gratuitate, de a frânge trupul propriu şi de a vărsa sângele
propriu, asemenea Fiului.

Euharistia generează în cele din urmă mărturia, pregăteşte misiunea: "Mergeţi în pace". Se trece de la
întâlnirea cu Cristos sub chipul pâinii la întâlnirea cu Cristos sub chipul fiecărui om. Datoria
credinciosului nu se sfârşeşte în a intra, ci în a ieşi din templu. Răspunsul la chemare întâlneşte istoria
misiunii. Fidelitatea faţă de propria vocaţie se scoate din izvoarele Euharistiei şi se măsoară în
Euharistia vieţii.

Duhul cheamă la mărturie

Fiecare credincios, luminat de inteligenţa credinţei, este chemat să-l cunoască şi să-l recunoască pe Isus
ca Domn, iar în el să se recunoască pe sine însuşi. Dar toate acestea nu sunt numai rodul unei dorinţe
umane sau al bunăvoinţei omului. Chiar şi după ce au trăit experienţa îndelungată alături de Domnul,
ucenicii au mereu nevoie de Dumnezeu. Mai mult, în ajunul pătimirii, ei experimentează o anumită
îngrijorare (In 14,1), se tem de singurătate, iar Isus îi încurajează cu o promisiune neaşteptată: "Nu vă
voi lăsa orfani" (In 14,18). Primii chemaţi la evanghelie nu vor rămâne singuri: Isus le asigură
compania promptă a Duhului.

a) Mângâietor şi prieten, ghid şi memorie

6
"El este «Mângâietorul», Duhul bunătăţii, pe care Tatăl îl va trimite în numele Fiului, darul Domnului
înviat", "pentru ca să rămână totdeauna cu voi" (In 14,16).

Duhul devine astfel prietenul fiecărui ucenic, ghidul cu o privire profundă îndreptată către Isus şi către
cei chemaţi, pentru a face din aceştia mărturisitori curajoşi ai evenimentului cel mai tulburător al lumii:
Cristos mort şi înviat. El, de fapt, este "memoria" lui Isus şi a cuvântului său: "Vă va învăţa şi vă va
aminti tot ceea ce v-am spus eu" (In 14,26); ba chiar "vă va conduce la tot adevărul" (In 16,13).

Noutatea permanentă a Duhului constă în călăuzirea spre o înţelegere progresivă şi profundă a

adevărului, acel adevăr care nu este o noţiune abstractă, ci este planul lui Dumnezeu în viaţa fiecărui
ucenic. Este transformarea cuvântului în viaţă şi a vieţii conform cuvântului.

b) Animator şi însoţitor vocaţional

Astfel Duhul devine marele animator al fiecărei vocaţii, cel care însoţeşte pe drum pentru ca să ajungă
la ţintă, iconograful interior care plăsmuieşte cu fantezie infinită chipul fiecăruia conform lui Isus.

Prezenţa sa este totdeauna alături de orice bărbat şi femeie, pentru a conduce pe toţi la discernământul
propriei identităţi de credincioşi şi de chemaţi, pentru a plăsmui şi modela această identitate exact după
modelul iubirii divine. Duhul sfinţitor caută să reproducă în fiecare acest "sigiliu divin", ca un
constructor răbdător al sufletelor noastre şi "mângâietor perfect".

Dar mai ales Duhul îi abilitează pe cei chemaţi la mărturie: "El îmi va da mărturie şi voi îmi veţi da
mărturie" (In 15,26-27). Acest mod de a fi al fiecărui chemat constituie cuvântul convingător, însuşi
conţinutul misiunii. Mărturia nu constă numai în sugerarea cuvintelor anunţului ca în Evanghelia după
Matei (Mt 10,20), ci în a-l păstra pe Isus în inimă şi a-l vesti pe el ca viaţă a lumii.

c) Sfinţenia, vocaţia tuturor

Prin urmare întrebarea referitoare la saltul de calitate care trebuie imprimat pastoraţiei vocaţionale
astăzi devine întrebare care fără îndoială implică ascultarea Duhului: pentru că el este vestitorul
"lucrurilor viitoare" (In 16,13), el este cel care oferă o nouă înţelegere spirituală pentru a înţelege
istoria şi viaţa pornind de la paştele Domnului, în a cărui victorie este viitorul oricărui om.

Devine astfel legitimă întrebarea: Unde se află chemarea Duhului Sfânt pentru aceşti ani ai noştri?
Unde trebuie să corectăm drumurile pastoraţiei vocaţionale?

Răspunsul va veni numai dacă acceptăm marele apel la convertire, adresat comunităţii ecleziale şi
fiecăruia dintre membri, ca un adevărat itinerar de asceză şi de renaştere interioară, pentru a reda
fiecăruia fidelitatea faţă de propria vocaţie.

Există un primat al vieţii în Duh, care stă la baza oricărei pastoraţii vocaţionale. Acest fapt presupune
depăşirea acelui pragmatism răspândit şi a acelei exteriorizări sterile care duce la uitarea vieţii teologale
a credinţei, speranţei şi dragostei. Ascultarea profundă a Duhului este aspectul nou al oricărei acţiuni
pastorale a comunităţii ecleziale.

Primatul vieţii spirituale este premisa pentru a răspunde la acea nostalgie de sfinţenie care, după cum
am amintit deja, parcurge şi acest timp al Bisericii din Europa. Sfinţenia este vocaţia universală a
oricărui om, este calea principală către care converg multiplele cărări ale vocaţiilor particulare. De
aceea marea întâlnire a Duhului pentru această parte a istoriei postconciliare este sfinţenia celor
chemaţi.

d) Vocaţiile în slujba vocaţiei Bisericii

7
A tinde cu eficienţă spre acest scop înseamnă a adera la acţiunea misterioasă a Duhului în câteva
direcţii precise, care pregătesc şi constituie secretul unei adevărate vitalităţi a Bisericii anului 2000.

Duhului Sfânt i se atribuie mai ales veşnicul protagonism al comuniunii, care se oglindeşte în icoana
comunităţii ecleziale, vizibilă prin pluralitatea de daruri şi de slujiri. Şi, de fapt, chiar în Duhul Sfânt
fiecare creştin descoperă originalitatea sa absolută, unicitatea chemării sale şi, în acelaşi timp, tendinţa
sa naturală şi de neşters către unitate. În Duhul Sfânt vocaţiile în Biserică sunt multe şi în acelaşi timp
sunt o aceeaşi unică vocaţie, vocaţia la unitatea iubirii şi a mărturiei. Acţiunea Duhului este cea care
face posibilă pluralitatea vocaţiilor în unitatea structurii ecleziale: vocaţiile în Biserică sunt necesare în
diversitatea lor pentru a realiza vocaţia Bisericii, iar vocaţia Bisericii - la rândul său - este aceea de a
face posibile şi practicabile vocaţiile Bisericii şi în cadrul Bisericii. Toate vocaţiile diferite tind, aşadar,
spre mărturia iubirii, spre vestirea lui Cristos, unicul mântuitor al lumii.

Tocmai aceasta este originalitatea vocaţiei creştine: a face să coincidă realizarea persoanei cu realizarea
comunităţii; adică - încă o dată - a face să prevaleze logica iubirii asupra logicii intereselor private,
logica împărtăşirii asupra celei a acaparării egoiste a talanţilor (cf. 1Cor 12-14).

De aceea, sfinţenia devine adevărata epifanie a Duhului Sfânt în istorie. Dacă fiecare persoană a
comuniunii trinitare are chipul său şi dacă este adevărat că totdeauna chipul Tatălui şi al Fiului sunt
destul de familiare pentru că Isus, făcându-se om, a revelat chipul Tatălui, sfinţii devin icoana cea mai
grăitoare a misterului Duhului. Tot astfel fiecare credincios, fidel evangheliei, în propria vocaţie
particulară şi în chemarea universală la sfinţenie, ascunde şi revelează chipul Duhului Sfânt.

e) Da-ul spus Duhului în Mir

Sacramentul Mirului este momentul care exprimă în modul cel mai evident şi mai conştient darul şi
întâlnirea cu Duhul Sfânt.

Cel care primeşte Mirul, în faţa lui Dumnezeu şi a gestului său de iubire, ("Primeşte pecetea darului
Duhului Sfânt") (38), dar şi în faţa conştiinţei proprii şi a comunităţii creştine, răspunde "Amin". Este
important să se recupereze la nivel formativ şi catehetic sensul semnificativ al acestui "Amin".

Înainte de toate, el vrea să semnifice "da-ul" spus Duhului Sfânt şi, împreună cu el, lui Isus. Iată din ce
motiv celebrarea sacramentului Mirului prevede reînnoirea promisiunilor de la Botez şi solicită celui
care este miruit angajamentul de a renunţa la păcat şi la faptele Celui Rău, mereu gata să deformeze
imaginea creştină; şi mai ales angajamentul de a trăi evanghelia lui Isus şi îndeosebi marea poruncă a
iubirii. Este vorba de confirmarea şi reînnoirea fidelităţii vocaţionale faţă de propria identitate de fii ai
lui Dumnezeu.

"Amin" este un "da" spus şi Bisericii. La Mir tânărul declară că ia asupra sa misiunea lui Cristos
continuată de comunitate, angajându-se în două direcţii, pentru a concretiza "Amin"-ul său: mărturia şi
misiunea. Cel miruit ştie că darul credinţei este un talant ce trebuie folosit; este un mesaj ce trebuie
transmis celorlalţi prin viaţă, prin mărturia coerentă a întregii fiinţe; şi prin cuvânt, prin curajul
misionar de a răspândi vestea cea bună.

În sfârşit, "Amin" exprimă ascultarea faţă de Duhul Sfânt în gândirea şi în decizia cu privire la viitor,
conform planului lui Dumnezeu. Nu numai conform aspiraţiilor şi aptitudinilor proprii; nu numai în
spaţiile pe care lumea le pune la dispoziţie; dar mai ales în sintonie cu planul, mereu nou şi
imprevizibil, pe care Dumnezeu îl are cu fiecare.

De la Sfânta Treime la Biserica în lume

8
Fiecare vocaţie creştină este "particulară" pentru că interpelează libertatea fiecărui om şi generează un
răspuns foarte personal într-o istorie originală şi irepetabilă. De aceea fiecare, în propria experienţă
vocaţională, găseşte o realitate care nu poate fi redusă la scheme generale; istoria fiecărui om este o
mică istorie, dar porneşte întotdeauna, inconfundabilă şi unică, de la o mare istorie. În raportul dintre
aceste două istorii, între acest mic şi acel mare care îi aparţine şi o depăşeşte, fiinţa umană îşi exprimă
libertatea sa.

a) În Biserică şi în lume, pentru Biserică şi pentru lume

Fiecare vocaţie se naşte într-un loc precis, într-un context concret şi limitat, dar nu se reîntoarce la ea
însăşi, nu tinde spre o perfecţiune privată sau spre autorealizarea psihologică sau spirituală a celui
chemat, ci înfloreşte în Biserică, în acea Biserică ce călătoreşte în lume către împărăţia desăvârşită,
către realizarea unei istorii care este mare pentru că este istoria mântuirii.

Aceeaşi comunitate eclezială are o structură profund vocaţională: ea este chemată pentru misiune; este
semnul lui Cristos, misionarul Tatălui. Aşa cum scrie în Lumen gentium, "este în Cristos ca un
sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam
omenesc".

Pe de o parte, Biserica este semn care reflectă misterul lui Dumnezeu; este icoana care trimite la
comuniunea trinitară prin semnul comunităţii vizibile, şi la misterul lui Cristos prin dinamismul
misiunii universale; pe de altă parte, Biserica este inclusă în timpul oamenilor, trăieşte în istorie într-o
stare de exod, este în misiune în slujba împărăţiei pentru a transforma omenirea în comunitatea fiilor lui
Dumnezeu.

De aceea atenţia faţă de istorie cere comunităţii ecleziale să asculte aşteptările oamenilor, să citească
acele semne ale timpurilor care constituie codul şi limbajul Duhului Sfânt, să intre în dialog critic şi
rodnic cu lumea contemporană, primind cu bunăvoinţă tradiţii şi culturi pentru a revela în acestea
planul împărăţiei şi a presăra în ele sămânţa evangheliei.

Astfel, cu istoria Bisericii în lume se împleteşte acea mică mare istorie a fiecărei vocaţii. După cum s-a
născut în Biserică şi în lume, fiecare chemare tot astfel este în slujba Bisericii şi a lumii.

b) Biserica, comunitatea şi comuniunea vocaţiilor

În Biserică, comunitatea darurilor pentru unica misiune, se realizează acea trecere de la condiţia în care
se află credinciosul unit cu Cristos prin Botez, la vocaţia sa "particulară" ca răspuns la darul specific al
Duhului. În această comunitate fiecare vocaţie este "particulară" şi se defineşte într-un proiect de viaţă;
nu există vocaţii generice.

În particularitatea sa, fiecare vocaţie este în acelaşi timp "necesară" şi "relativă". "Necesară", deoarece
Cristos trăieşte şi devine vizibil în trupul său, care este Biserica, şi în ucenicul care este o parte
esenţială a acesteia. "Relativă", pentru că nici o vocaţie nu epuizează semnul de mărturie al misterului
lui Cristos, ci exprimă doar un aspect. Numai ansamblul darurilor face vizibil întregul trup al
Domnului. În cadrul construcţiei, fiecare piatră are nevoie de alta (1Pt 2,5); în trup fiecare mădular are
nevoie de celălalt, pentru a face să crească întregul organism şi să slujească utilităţii comune (1Cor
12,7).

9
Toate acestea cer ca viaţa fiecăruia să fie planificată pornind de la Dumnezeu care este izvorul unic şi
care se îngrijeşte de toate pentru binele general; cere ca viaţa să fie redescoperită ca fiind cu adevărat
semnificativă numai dacă este deschisă la urmarea lui Isus.

Dar este, de asemenea, important să existe o comunitate eclezială care să ajute de fapt pe fiecare
chemat să descopere propria vocaţie. Climatul de credinţă, de rugăciune, de comuniune de iubire, de
maturitate spirituală, de curaj al vestirii, de intensitate a vieţii sacramentale, face din comunitatea
credincioşilor un teren potrivit nu numai pentru înflorirea vocaţiilor particulare, dar şi pentru crearea
unei culturi vocaţionale şi a unei disponibilităţi în interiorul fiecărui individ, pentru ca acesta să
perceapă chemarea sa personală. Când un tânăr percepe chemarea şi decide în inima sa drumul sfânt
pentru a o realiza, acolo, în mod normal, există o comunitate care a creat premisele pentru această
disponibilitate de ascultare.

Cum s-ar spune: fidelitatea vocaţională a unei comunităţi de credincioşi este condiţia primă şi
fundamentală pentru înflorirea vocaţiilor în fiecare credincios, mai ales în cei mai tineri.

c) Semn, slujire, misiune

Pentru aceasta, orice vocaţie, ca alegere stabilă şi definitivă de viaţă, se deschide într-o triplă
dimensiune: în raport cu Cristos fiecare chemare este "semn"; în raport cu Biserica este "slujire"; în
raport cu lumea este "misiune" şi o mărturie a împărăţiei.

Dacă Biserica este "în Cristos ca un sacrament", fiecare vocaţie revelează dinamica profundă a
comuniunii trinitare, acţiunea Tatălui, a Fiului şi a Duhului, ca eveniment care crează în Cristos creaturi
noi şi modelate asemenea lui.

Orice vocaţie, aşadar, este semn, este un mod deosebit de a revela chipul Domnului Isus. "Iubirea lui
Cristos ne împinge" (2Cor 5,14). Isus devine astfel cauză şi model decisiv al fiecărui răspuns la
chemările lui Dumnezeu.

În raport cu Biserica, fiecare vocaţie este slujire, înrădăcinată în gratuitatea pură a darului. Chemarea
lui Dumnezeu este un dar pentru comunitate, pentru utilitatea comună, în dinamismul multiplelor slujiri
ministeriale. Deci este posibilă în ascultare faţă de Duhul, care face ca Biserica să fie "o comunitate de
chipuri" şi generează în inima creştinului bucuria ospăţului, nu numai ca etică a iubirii, dar şi ca
structură profundă a persoanei, chemată şi abilitată să trăiască în relaţie cu ceilalţi, într-o atitudine de
slujire, după libertatea Duhului.

Fiecare vocaţie, în cele din urmă, în raport cu lumea, este misiune. Este viaţa trăită în plinătate pentru
că este trăită pentru ceilalţi, ca aceea a lui Isus, şi deci izvor de viaţă: "viaţa generează viaţă" (43). De
aici reiese participarea intrinsecă a fiecărei vocaţii la apostolatul şi la misiunea Bisericii, sămânţa
împărăţiei. Vocaţie şi misiune constituie două faţete sau două aspecte ale aceleiaşi prisme. Definesc
darul şi contribuţia fiecăruia la planul lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea lui Isus.

d) Biserica, mama vocaţiilor

Biserica este mama vocaţiilor pentru că le face să se nască în sânul ei, prin puterea Duhului, le
ocroteşte, le hrăneşte şi le susţine. Este mamă, îndeosebi, pentru că exercită o funcţie mijlocitoare şi
pedagogică preţioasă.

"Biserica, chemată de Dumnezeu, constituită în lume ca o comunitate a celor chemaţi, este la rândul
său instrumentul chemării lui Dumnezeu. Biserica este apelul viu, prin voinţa Tatălui, prin meritele
Domnului Isus, prin puterea Duhului Sfânt (...) Comunitatea, care este conştientă că este chemată, este

10
în acelaşi timp conştientă că trebuie să cheme continuu". Prin intermediul şi de-a lungul acestei
chemări, în diferitele sale forme, decurge şi apelul care vine de la Dumnezeu.

Biserica exercită această funcţie de mijlocire atunci când ajută şi stimulează pe fiecare credincios să fie
conştient de darul primit şi de responsabilitatea pe care darul o poartă cu sine.

O exercită şi atunci când se face interpretă autoritară a apelului explicit vocaţional şi ea însăşi cheamă,
prezentând necesităţile legate de misiunea sa şi de exigenţele poporului lui Dumnezeu, şi invită la un
răspuns generos.

O exercită şi atunci când cere Tatălui darul Duhului care trezeşte asentimentul în inima celor chemaţi şi
atunci când îi primeşte şi recunoaşte în ei chemarea, oferindu-le în mod explicit şi încredinţându-le, cu
încredere şi emoţie în acelaşi timp, o misiune concretă şi mereu dificilă în mijlocul oamenilor.

În sfârşit, am putea adăuga că Biserica îşi manifestă maternitatea atunci când, pe lângă faptul că ea
cheamă şi recunoaşte capacităţile celor chemaţi, se îngrijeşte ca aceştia să aibă o formare adecvată,
iniţială şi permanentă, şi să fie, de fapt, însoţiţi de-a lungul drumului unui răspuns din ce în ce mai fidel
şi radical. Maternitatea eclezială nu se poate epuiza în timpul apelului iniţial. Nici nu se poate numi
mamă acea comunitate de credincioşi care pur şi simplu "aşteaptă", lăsând în totalitate pe seama
acţiunii divine responsabilitatea chemării, aproape temătoare de a face apeluri; sau care consideră firesc
faptul ca tinerii şi copiii să ştie să perceapă imediat apelul vocaţional; sau care nu oferă căi adecvate
pentru propunerea şi acceptarea propunerii.

III. Sfaturile evanghelice în Biserică

Sfaturile evanghelice ale curăţiei închinate lui Dumnezeu, sărăciei şi ascultării, fiind întemeiate
pe cuvintele şi exemplul Domnului şi fiind recomandate de Apostoli şi de Părinţii Bisericii, de
învăţătorii şi păstorii ei, sunt un dar divin pe care Biserica l-a primit de la Domnul său şi pe care, prin
harul Lui, îl păstrează necontenit. Autoritatea Bisericii, călăuzită de Duhul Sfânt, s-a îngrijit să le
interpreteze, să orânduiască practicarea lor şi să organizeze, plecând de la ele, forme stabile de viaţă.
Ca urmare, ca pe un copac care, dintr-o sămânţă dată de Dumnezeu, poartă în chip minunat şi
îmbelşugat ramuri în ogorul Domnului, au crescut diferite forme de viaţă solitară sau comună şi diferite
familii care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor, cât şi spre binele întregului Trup al lui
Cristos. Căci aceste familii oferă membrilor lor sprijinul unei stabilităţi mai ferme în modul de a trăi, al
unei doctrine aprobate pentru urmărirea perfecţiunii, al comuniunii frăţeşti în armata lui Cristos, al
libertăţii întărite prin ascultare, astfel încât să-şi poată împlini în siguranţă şi păzi cu credinţă
profesiunea călugărească şi să poată înainta pe calea iubirii, bucurându-se în duh.
Ţinând seama de alcătuirea divină şi ierarhică a Bisericii, o astfel de stare de viaţă nu e o stare
intermediară între condiţia de cleric şi cea de laic, ci creştini din ambele stări sunt chemaţi de
Dumnezeu să se bucure în viaţa Bisericii de un dar deosebit şi să contribuie, fiecare în felul său, la
misiunea ei mântuitoare.

Natura şi importanţa vieţii călugăreşti

Prin voturi sau prin alte legăminte sacre asimilate voturilor după modalitatea lor proprie - prin
care creştinul se obligă la cele trei sfaturi evanghelice amintite, el se dăruieşte cu totul lui Dumnezeu,
iubit mai presus de toate, astfel încât e închinat cu un titlu nou şi deosebit slujirii lui Dumnezeu şi
cinstirii lui. Prin Botez a murit păcatului şi a fost consfinţit lui Dumnezeu, însă, pentru a primi un rod
mai bogat al harului baptismal, tinde, prin profesiunea sfaturilor evanghelice în Biserică, să se elibereze
de piedicile care l-ar putea reţine de la râvna iubirii şi de la perfecţiunea cultului divin şi se consacră
mai intim slujirii lui Dumnezeu. Iar consacrarea va fi cu atât mai desăvârşită cu cât, prin legături mai

11
puternice şi mai stabile, Îl reprezintă mai mult pe Cristos legat printr-o legătură indisolubilă de Mireasa
Lui, Biserica.
Dar, pentru că sfaturile evanghelice, prin iubirea la care duc, îi unesc în mod deosebit cu Biserica
şi cu misterul ei pe cei care le urmează, se cuvine ca şi viaţa spirituală a acestora să fie închinată binelui
întregii Biserici. De aici se naşte îndatorirea ca, după puteri şi după chemarea fiecăruia, fie prin
rugăciune, fie prin alte activităţi, ei să lucreze la înrădăcinarea şi întărirea Împărăţiei lui Cristos în
suflete şi la extinderea ei pe tot pământul. De aceea şi Biserica apără şi susţine caracterul propriu al
diferitelor institute călugăreşti.
Profesiunea sfaturilor evanghelice apare aşadar ca un semn care poate şi trebuie să atragă în mod
eficace pe toţi membrii Bisericii la îndeplinirea cu râvnă a îndatoririlor chemării de creştin. Căci,
întrucât Poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică, ci merge în căutarea celei viitoare, starea
călugărească, eliberându-i în mai mare măsură de grijile pământeşti pe aceia care o urmează, arată mai
mult, tuturor celor care cred, prezenţa chiar în această lume a bunurilor cereşti; dă o mai puternică
mărturie pentru viaţa nouă şi veşnică dobândită prin Răscumpărarea lui Cristos şi prevesteşte mai
limpede învierea viitoare şi slava Împărăţiei Cerurilor. De asemenea, această stare de viaţă imită mai
îndeaproape şi reprezintă pururi în Biserică forma de viaţă pe care a îmbrăţişat-o Fiul lui Dumnezeu
venind în lume pentru a face voia Tatălui şi pe care a propus-o ucenicilor care Îl urmau. În sfârşit,
manifestă în mod deosebit superioritatea Împărăţiei lui Dumnezeu faţă de tot ce este pământesc precum
şi exigenţele ei supreme; arată tuturor oamenilor neasemuita măreţie a forţei lui Cristos Stăpânitorul şi
infinita putere a Duhului Sfânt care acţionează în chip minunat în Biserică.

Despre viaţa consacrată şi sfaturile evanghelice(=ascultarea, curăţia, sărăcia)

(Vezi că se foloseşte termenul „călugăr”, dar e texteşe sunt valabile pentru toate persoanele
consacrate.)

Urmărirea iubirii desăvârşite prin sfaturile evanghelice îşi are originea în învăţătura şi exemplul
Divinului Învăţător şi apare ca un semn strălucit al Împărăţiei Cerurilor.
Încă de la începuturile Bisericii au existat bărbaţi şi femei care, prin practicarea sfaturilor
evanghelice, au căutat să-L urmeze cu mai multă libertate şi să-L imite mai îndeaproape pe Cristos şi
au dus, fiecare în felul său, o viaţă consacrată lui Dumnezeu; mulţi dintre aceştia, sub inspiraţia
Duhului Sfânt, au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti pe care Biserica le-a primit cu
bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei. Astfel, din planul lui Dumnezeu, s-a dezvoltat o minunată
diversitate de comunităţi călugăreşti care au contribuit mult nu numai ca Biserica să fie capabilă de
orice lucru bun (cf. 2 Tim 3, 17) şi să fie pregătită pentru lucrarea slujirii spre zidirea Trupului lui
Cristos (cf. Ef 4, 12), dar să şi apară împodobită cu diferitele daruri ale fiilor ei ca o mireasă gătită
pentru Mirele ei (cf. Ap 21, 2) şi prin ea să se arate înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu
(cf. Ef 3, 10).
Într-o atât de mare varietate a darurilor, toţi cei care sunt chemaţi de Dumnezeu la urmarea
sfaturilor evanghelice şi se angajează cu fidelitate la aceasta prin profesiune se dedică în mod deosebit
Domnului urmându-L pe Cristos, care, feciorelnic şi sărac (cf. Mt 8, 20; Lc 9, 58), i-a mântuit şi sfinţit
pe oameni prin ascultarea Sa până la moartea pe Cruce (cf. Fil 2, 8). Astfel, însufleţiţi de iubirea pe care
Duhul Sfânt a revărsat-o în inimile lor (cf. Rom 5, 5), ei trăiesc tot mai mult pentru Cristos şi pentru
Trupul Lui care este Biserica (cf. Col 1, 24). De aceea, cu cât mai ferventă e unirea lor cu Cristos prin
această dăruire de sine care cuprinde viaţa întreagă, cu atât este mai bogată viaţa Bisericii şi este mai
rodnic apostolatul ei.

Curăţia

Curăţia "pentru Împărăţia cerurilor" (Mt 19, 12), pe care călugării o făgăduiesc prin profesiune,
trebuie preţuită ca un dar ales al harului. Într-adevăr, ea eliberează inima omului într-un mod special
(cf. 1 Cor 7, 32-35), ca să ardă mai mult de iubire pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii; de aceea ea
este un semn deosebit al bunurilor cereşti precum şi un mijloc foarte eficace oferit călugărilor pentru a
se putea dedica în voie slujirii lui Dumnezeu şi operelor de apostolat. Ei constituie astfel în faţa tuturor

12
credincioşilor o evocare a minunatei cununii înfăptuite de Dumnezeu, prin care Biserica Îl are drept
unic Mire pe Cristos şi care se va manifesta pe deplin în veacul de apoi.
Aşadar călugării, străduindu-se să fie credincioşi profesiunii lor, se cuvine să creadă în cuvântul
Domnului şi, încrezători în ajutorul lui Dumnezeu, să nu se bazeze cu prezumţie pe propriile puteri şi să
practice mortificarea şi paza simţurilor. Să nu neglijeze nici mijloacele naturale de păstrare a sănătăţii
minţii şi a trupului. În acest fel nu se vor lăsa influenţaţi de falsele teorii care prezintă castitatea
perfectă ca fiind imposibilă sau dăunătoare pentru dezvoltarea omului, iar printr-un fel de instinct
spiritual vor respinge tot ceea ce poate primejdui curăţia. Să nu uite nimeni, şi mai ales Superiorii, că
această virtute se păstrează mai sigur atunci când în viaţa comună domneşte o iubire frăţească autentică
între membri.
Dat fiind faptul că păstrarea castităţii perfecte angajează în mod intim înclinaţii deosebit de
adânci ale naturii umane, candidaţii să nu se decidă şi să nu fie admişi la profesiunea curăţiei decât
după o perioadă de încercare într-adevăr suficientă şi dacă au maturitatea psihologică şi afectivă
necesară. Să nu fie numai avertizaţi asupra primejdiilor care ameninţă curăţia, ci să fie astfel educaţi
încât să-şi asume celibatul consacrat lui Dumnezeu ca pe un bine pentru dezvoltarea integrală a
persoanei lor.

Sărăcia

Sărăcia de bunăvoie, pentru urmarea lui Cristos, semn al acestei urmări foarte apreciat mai ales
astăzi, trebuie cultivată cu grijă de călugări şi chiar, dacă e necesar, exprimată în forme noi. Prin ea se
participă la sărăcia lui Cristos, care, bogat fiind, S-a făcut sărac pentru noi, ca prin sărăcia Lui să fim
îmbogăţiţi (cf. 2 Cor 8, 9; Mt 8, 20).
Cât priveşte sărăcia călugărească, nu este suficientă dependenţa de superiori în folosirea
bunurilor, ci membrii trebuie să fie săraci efectiv şi cu spiritul, avându-şi comoara în ceruri (cf. Mt 6,
20).
În însărcinarea primită, fiecare să se simtă obligat de legea comună a muncii şi toţi, procurându-
şi astfel cele necesare pentru traiul şi activităţile lor, să alunge orice preocupare exagerată şi să se
încredinţeze Providenţei Părintelui ceresc (cf. Mt 6, 25).
Congregaţiile călugăreşti pot îngădui prin Constituţiile lor ca membrii să renunţe la bunurile
patrimoniale prezente sau viitoare.
Institutele înseşi, ţinând seama de condiţiile locale, trebuie să se străduiască să dea o mărturie
colectivă de sărăcie şi să dea cu bucurie din bunurile proprii pentru celelalte necesităţi ale Bisericii şi
pentru întreţinerea săracilor, pe care toţi călugării trebuie să-i iubească în Inima lui Cristos (cf. Mt 19,
21; 25, 34-46; Iac 2, 15-16; 1 In 3, 17). Între provinciile şi casele Institutelor trebuie să existe o
circulaţie a bunurilor materiale, în aşa fel încât cele care au mai mult să le ajute pe cele lipsite.
Cu toate că Institutele - fiecare în funcţie de regulile şi constituţiunile proprii - au dreptul să
posede toate cele necesare întreţinerii şi operelor lor, ele trebuie să evite orice lux, orice câştig excesiv
sau acumulare de bunuri.

Ascultarea

Prin profesiunea ascultării, călugării Îi oferă lui Dumnezeu dăruirea deplină a voinţei proprii ca
jertfire de sine, şi prin aceasta se unesc mai statornic şi mai sigur cu voinţa Lui mântuitoare. După
exemplul lui Cristos, care a venit să facă voia Tatălui (cf. In 4, 34; 5, 30; Evr 10, 7; Ps 39, 9) şi, "luând
chip de rob" (Fil 2, 7), a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit (cf. Evr 5, 8), călugării, îndemnaţi de
Duhul Sfânt, se supun în credinţă Superiorilor, care ţin locul lui Dumnezeu, şi prin ei sunt călăuziţi spre
slujirea tuturor fraţilor în Cristos, aşa cum însuşi Cristos, din supunere faţă de Tatăl, a slujit fraţilor şi
Şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (cf. Mt 20, 28; In 10, 14-18). Astfel ei se leagă mai strâns în
slujba Bisericii şi se străduiesc să ajungă la măsura vârstei depline a lui Cristos (cf. Ef 4, 13).
Călugării să se supună aşadar cu respect şi umilinţă Superiorilor lor, după normele regulii şi
constituţiunilor, în spirit de credinţă şi de iubire faţă de voinţa lui Dumnezeu, punându-şi în
îndeplinirea poruncilor şi în realizarea îndatoririlor încredinţate toate puterile minţii şi voinţei precum şi

13
darurile naturii şi ale harului, ştiind că lucrează la zidirea Trupului lui Cristos după Planul lui
Dumnezeu. Astfel, ascultarea călugărească, departe de a umbri demnitatea persoanei umane, o aduce la
maturitate, sporind libertatea lor de fii ai lui Dumnezeu.
La rândul lor, Superiorii, urmând să dea socoteală de sufletele care le-au fost încredinţate (cf.
Evr 13, 17), docili faţă de voinţa lui Dumnezeu în îndeplinirea îndatoririi lor, trebuie să-şi exercite
autoritatea în spirit de slujire faţă de fraţi, astfel încât să exprime iubirea cu care Dumnezeu îi iubeşte.
Să-i conducă pe supuşi ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu şi cu respectul datorat persoanei umane,
facilitând supunerea lor de bunăvoie. Să le lase, în special pentru sacramentul Pocăinţei şi direcţia
spirituală, libertatea cuvenită. Să îi determine pe membri să colaboreze, cu o ascultare activă şi
responsabilă, în împlinirea îndatoririlor şi în luarea iniţiativelor. Aşadar Superiorii vor asculta bucuros
părerea membrilor şi le vor stimula colaborarea pentru binele Institutului şi al Bisericii, rămânând totuşi
neatinsă autoritatea celor care conduc, de a hotărî şi de a porunci ceea ce trebuie făcut.
Capitlurile (aceste sunt momente comunitare când se iau decizii, se împărtăşesc experienţe, etc.)
şi Consiliile trebuie să-şi îndeplinească fidel îndatorirea ce le este încredinţată în conducere şi să
exprime fiecare în felul său participarea şi grija tuturor membrilor pentru binele întregii comunităţi.

14