Virgil Tanase

Moartea care vine, pleacă şi iar vine

roman jandarm

1
 Notă pentru ediția în limba română

Vă pierdeți vremea.
Citind această carte vă pierdeți vremea.
Ceea ce nu e poate de lepădat în sensul în care, în civilizațiile noastre mediteraneene, de
sorgintă greacă și latină, dar întrucâtva turcite, se spune cu dreptate că „omul care muncește pierde un
timp prețios”. Puteți fi liniștiți. Citind această carte vă pierdeți vremea și cum nu vi se cere nici un
efort, fie chiar și numai de gândire, puteți fi siguri că ați tras chiulul celor care, după ce-au citit în
Engels despre cum prin muncă maimuța devine om, vor acum să facă din dumneavoastră furnică
punându-vă să trageți în jug ca boul. Punct de vedere pe care nu-l împărtășesc. Așa încât, ca să nu vă
bateți capul căutând vreun înțeles, e bine să știți de la bun început că nici din acest punct de vedere n-
aveți a vă face griji : nu e nimic de priceput. Literatura nu e făcută ca să vă dea indicații utile după
tipicul cărților de bucate și al romanelor realiste, ai căror autori vor să vă lumineze și să vă îndrume. În
ceea ce mă privește am convingerea că dacă nu v-a luminat Dumnezeu, ar fi ridicol să-ncerc s-o fac
eu !
Și e foarte bine așa.
Ori ca să propăvăduiesc cât mai spornic această rupere din ordinea utilului, am vrut
să situez literatura într-un roman polițist, acolo unde, spune-se, ea nu poate trăi decât călărind
faptul divers, înrudindu-se cu jurnalismul care caută întotdeuna criminalul. Poate că nu-i chiar
așa și că lumina din noi nu se luminează decât atunci când o slobozim din truda minții. Dar ca
să nu vă socotiți trași pe sfoară și, totodată, ca să nu fiți ispitiți să-mi citiți cartea așa cum
umblă pisica după șoareci, mi-am subintitulat cartea „roman jandarm” știut fiind că aceștia,
mai de la țară, sunt mai predispuși să bată câmpii, culegând flori, după anotimp.

Pag7

2
 Cuvânt înainte

Cititorul să nu fie surprins, sau chiar decepţionat, dacă în paginile care urmează nu
va găsi nici stilul nici scriitura cu care l-am obişnuit.
Sătul de ostilitatea pe care le stârnesc în general cinstea, talentul şi reuşita dacă nu
sunt însoțite de-o moarte fioroasă, de-o boală venerică din cele care rătăcesc mintea şi
mâzgălesc trupul sau de-un impozit neîndurător, singure în măsură să restabilească echilibrele
sociale amintind celor nărăvaşi că adevăratele noastre documente de călătorie în această lume
sunt invidia şi mediocritatea, am decis să pun capăt activităţilor mele cetățenești şi să încep o
viaţă nouă, şofer de taxi într-una din insulele pierdute din Pacificul de sud.
În vederea achiziţionării unui vehicol indispensabil pentru exercitarea acestei
îndeletniciri şi întrucât am decis să nu mai moi cu nici un preţ peniţa-n călimară, am scos din
fundul sertarului unde zăceau de ani de zile, un număr de cinsprezece caiete care mi-au
parvenit acum o bucată de vreme, împreună cu o scrisoare olografă, nedatată, pe care o veţi
găsi la sfârşitul acestei jurnal intim, dacă pot să-i spun aşa. Fiind vorba de peripețiile unui aşa
numit „agent secret”, maculatura pe care o veţi citi, poate, a stârnit deîndată interesul unui
editor care s-a oferit să mi le cumpere ca să le publice ca atare, socotindu-le un document în
măsură să ofere secolelor viitoare o imagine mai neobişnuită a celui în care trăim azi, târând
cu greu, printr-un glod scârnav, un trecut ruşinos către un viitor deznădăjduit. Îl priveşte, şi-mi
declin orice răspundere.
Considerând că într-o ţară unde Balzac, prinţ al literelor, şi-a petrecut viaţa
zbătându-se între datorii şi creditori, nimic nu este mai onorabil pentru un scriitor decât să ia
banii fără să scrie o iotă, lăsându-i pe alţii să caute adevărul în hrubele unde mişună femeile
pierdute şi vardiștii, subiectele care asigură, la Paris, succesul unei cărţi, m-am mulţumit să
fac strictul necesar. Am înlăturat dopul, inițial pecetluit cu smoală, al sticlei unde aceste caiete
fuseseră închise de parcă autorul lor, naufragiat pe cine ştie ce insulă pustie, ar fi vrut să ne
transmită un mesaj în măsură să-l salveze. Cum erau scrise de mână, ca să le pot vinde, am
dactilografiat textul, ferindu-mă să modific discursul unui autor, ocazional fireşte, dar care
spune lucrurile bine pentru că spune adevărul, care spune adevărul pentru că povesteşte ce-a
trăit, care a trăit pentru că a văzut cu ochii lui moartea care vine, pleacă şi iar vine.
Oricum, când veţi citi aceste rânduri, lungit pe bancheta din spate a unui taximetru
pe care nu vă va fi greu să-l recunoaşteţi după glastrele cu flori de la fereastra portierelor,
puţin păsându-mi de întârzierea vapoarelor cu aburi centenare care deservesc aceste ţinuturi

Pag 9

de la celălalt baier al lumii, eu îmi voi aştepta clienţii pe jumătate aţipit, străduindu-
mă să uit lumea dumneavoastră murdară şi incertă.

3
 Caietul unu

Trenul a fluierat de trei ori.

Semn rău în toate civilizaţiile noastre occidentale.
O dramă cumplită cloceşte în măruntaiele feroce ale acestui prim caiet pe care, spre
luare aminte şi ca să se ştie despre ce e vorba, l-am intitulat anume :

Moartea şi cadavrul unei interimare

înşiruire de viziuni onirice din care nu se înţelege
chiar nimic dar al cărui rost e să dea o idee despre
atmosfera generală în care se desfăşoară balul la
care sunteți invitați, oferindu-vi-se ocazia să dansați
tango în fața unei oglinzi cu virtuți epurative.

Mestre. Oprire două – interminabile, insuportabile – minute.

Gara e murdară. Călătorii de ambele sexe par neraşi şi dau senzaţia că, disperaţi,
caută, cerşesc cu o privire rătăcită geana de lumină pe care le-o pot oferi alcoolurile ieftine şi
cocaina impură. Umede de sudoare, hainele ascund cu o falsă pudoare sexe năclăite,
sentimente tulburi, idei paroxistice : sufletul mulţimii nu e decât un butoi cu pulbere pe care
cea mai firavă scânteie riscă să-l arunce-n aer. Peşti putrezi, cu nume de păsări, străbat cu greu
această mâzgă care se târăşte pe acoperişurile peronului şi mânjeşte fereastra vagoanelor fără
să reuşească a răcori un univers în care soarele de august vlăguieşte bărbaţii şi conferă
femeilor dimensiuni fatale – ceea ce a fost dintotdeauna prilej de crime, pâinea şi sarea
oricărei literaturi cât de cât preocupată de suferinţele şi mizeriile stirpei noastre.
Nu, pentru nimic în lume nu e de mers în Italia în cele câteva săptămâni ale
sezonului fierbinte, când ziua nu este decât un furnal în care se plămădesc monştrii nopţilor
obscene.
Trenul a fluierat de trei ori.
Locomotiva geme, tampoanele clămpăne, roţile scârţâie şi-n cele din urmă trenul se
urneşte în timp ce, imperturbabil, şeful de gară îşi zvântă subţiorile cu o batistă în carouri care
nu mai e decât o cârpă fumegândă.
Atmosfera e atât de irespirabilă încît, la adăpostul perdelelor trase ale cușetei de
clasa întâia, femeia care zace pe patul acoperit cu o pătură maro pare mai degrabă o victimă a
naturii decât exemplul grăitor şi tragic al exceselor pe care le provoacă pasiunile noastre
politico-sociale. Controlorul se uită lung, imparţial, la corpul inert şi solitar al moartei.
Pag 11

4
 Priveşte ochii verzi, holbaţi de-o emoţie intensă, nările dilatate, gura căscată din care
atârnă, vânătă şi strâmbă, limba scoasă de parcă acest cadavru ar vrea să-i vorbească, să-i
povestească viaţa și dramele pe care le-a trăit, chinurile stârnite de patimile ei nimicitoare...
Ca-n cele din urmă să ne spună ritos numele asasinului.
- Ha, ha ! Ai să spui pe dracu’ ghem, cu limba asta de îngheţată din flori de violetă !
Controlorul emite această părere, de altfel întemeiată, deşi nepotrivită în condiţiile
date, cu o asemenea îndârjire, însoţind-o cu un hohot de râs atât de sincer încât i se umple
gura de sânge. Nu e vina lui : crescut în condiţiile grele de după război de-un tată venit în
nord unde lucrările de terasament aveau nevoie de o mână de lucru ieftină, şi trebuind să-
nfrunte greutăţile pe care un tânăr de origine modestă e nevoit să le depăşească dacă vrea să
obţină un post calificat la căile ferate, controlorul avea plămânii atinşi, cum se spune. Această
boală influenţează negativ personalitatea celui care suferă de ea. Când se agită, organismul
vătămat secretă un venin ineficace în ceea ce priveşte bacilii, dar care, în schimb, afectează
caracterul celor care dintr-o dată se simt dispreţuiţi de cei din jur, cărora le reproşează lipsa lor
de solidaritate cu bolnavii de ftizie, alungaţi din lumea oamenilor sănătoși, exilaţi în spitale şi
sanatorii, marginalizaţi, împiedicaţi să-şi aducă contribuţia la propăşirea obştească.
Omul legii feroviare înşfacă eşarfa imaculată a victimei şi şi-o înfundă în gura
podidită de un sânge acru. Zguduit de o chintă de tuse care-l scutură de parcă ar fi călător pe
un ciocan pneumatic, nu-şi poate dezlipi ochii de corpul acestei femei care-l preocupă atât
datorită calităţilor ei fizice cât şi prin enigmele pe care le duce în mormânt, ştiut fiind că-n
ciuda diligenţei autorităţilor, multe crime, mai ales dacă au fost comise într-un tren, rămân
veşnic nedezlegate. Deşi mai numeroase, acestea nu sunt cunoscute de un public larg pentru
că nu pot beneficia de-o faimă literară, cititorul vrând imperativ să ştie cine a ucis pe cine şi
de ce, asta ca să poată trage învăţămintele de cuviinţă. Să ştie cum să se ferească de asasini,
care sunt itinerariile de evitat şi-n ce condiţii viaţa unui om nu atârnă mai greu decât un an sau
doi de puşcărie. Într-adevăr, cititorului, un animal eminamente practic, nu-i plac dosarele pe
care nu le rezolvă decât timpul, singur în măsură să împace în uitare victima şi călăul.
- Numai că de data asta, lucrurile n-or să se petreacă aşa ! şopteşte-n barbă
controlorul când îşi mai vine-n fire. Am pus mâna pe-o femeie din cele care călătoresc în
cuşetele de clasa întâia, şi n-am s-o las nici mort ! Vreau s-o cunosc detaliat, profund. Să afle
că sunt un om cu idei înaintate, căruia îi plac adevărul și arta în general. Deşi, obligaţi de
funcţie, controlorii căilor ferate pot părea uneori severi, ei nu sunt nişte fiare. Avem şi noi, la
căile ferate, un suflet şi preocupări alternative. Aşa de pildă, eu pictez. În alte condiţii, poate
că aşi fi fost la fel de celebru nu ca Veronese dar măcar ca Masolino da Panicale, Agnolo
Bronzino, Francesco Primaticcio, Giuliano Buggiardini sau ca atâţia alţii menţionaţi de Vasari

5
şi despre care astăzi nu mai ştim nimic. Nu contează : practica formelor frumoase ne îngăduie
să înţelegem mai bine şi mai complex lumea şi viaţa, fie şi numai pentru că ne obligă să
studiem mai cu de-amănuntul corpul femeii şi raportul acestuia cu triunghiul de aur.
Controlorul manifestă o înclinare evidentă spre patetismul romantic, ceea ce se
explică mai puţin prin boala de care suferă decât prin vârstă : a împlinit patruzeci de ani şi
trăiește singur, știut fiind că meseriile itinerante perturbă drastic viaţa celor care le practică,
funcţionari de la căile ferate, însoţitoare de bord din echipajele companiilor aeriene
internaţionale, cântăreți de operă, caravanieri, marinari de cursă lungă, etc.
De talie mijlocie, zdravăn, controlorul e cam adus din umeri, de parcă ar căra cu
spatele un sac de plumb, ceea ce-i dă o înfăţişare de om preocupat, de intelectual. L-ai fi putut
lesne lua drept un contabil sau un administrator de bunuri, profesii ademenitoare pentru fetele
care vor să aibă o căsnicie fericită. Părul creţ, negru ca smoala, amintește originile lui
mediteraneene şi dacă nasul e cam turtit asta se datorează îndeosebi pumnilor primiţi pe
vremea când Inter Milano era cea mai faimoasă echipă din lume, cel puţin pentru suporterii
acesteia care să se băteau cu cei ai altor echipe din dragoste pentru a lor, şi se băteau și între ei
din dragoste pentru Alida Vali, Silvana Pampanini sau Gina Lollobrigida. Această
protuberanţă dă figurii sale un fel de disimetrie, neplăcută la vedere, îndeosebi din cauza fălcii
inferioare proeminente şi a buzelor groase care, pentru a modela cuvintele, se lungesc către
vârful nasului într-o mişcare specifică anumitor maimuţe despre care se spune că sunt
strămoşii omului – deși acesta se trage într-o aceeaşi măsură din şacali, hiene şi rechini ale
căror inclinaţii se regăsesc într-o întreagă serie de activităţi spirituale, printre care îndeosebi
tranzacţiile imobiliare şi premiile literare. În fine, ochii acestui individ au acea lucire stranie,
sumbră, intensă, pasională după care, se spune, unii doctori recunosc de la prima vedere
bolnavii de plămâni.
- Nu, de data asta lucrurile n-or să se petreacă aşa ! Femeia asta e diferită. Are pielea
albă, albă, ca de porțelan, şi frumuseţea unei opere de artă, ceea ce mă îndeamnă să cred că
sufletul ei e nobil, gândurile de-o calitate superioară. La vârsta mea e cazul să mă fac înţeles
de o femeie care să nu fie o simplă jucărie sensuală.
Marmoreeni, sânii victimei, deşi reci, tremură zgâlţâiţi de trenul care saltă pe şine.
- Era frumoasă, tânără, probabil sănătoasă, spune controlorul atingându-i sfârcurile
cu perforatorul de bilete. Păcat că n-am cunoscut-o cât mai era caldă. Ce n-aşi fi făcut pentru
ea ? Viaţa mea ar fi urmat fără doar şi poate o altă cale. Poate că ajungeam şef de gară –
femeilor le plac bărbații cu chipiu roșu care le salută când trece trenul ! sau deputat sau
explorator în Africa septentrională de unde i-aşi fi adus pungi cu diamante şi o sută de

6
milioane de dolari pe care i le-aşi fi pus la picioare pe-o tavă de argint... E trist să constaţi că
trăim într-o lume în care fete de-o asemenea valoare mor ca nişte câini în timp ce azilele de
bătrâni sunt ticsite de femei cu totul şi cu totul inutile chiar ţinând cont de La Vecchia a lui
Giorgione şi de câteva autoportrete ale lui Rembrandt despre care nu poţi şti dacă e el sau o
babă...!
Trenul ajunge pe puntea care separă Veneţia de continent. Ploaia s-a oprit, cerul se
lumineză. Culoarele şi compartimentele de clasa întîia şi a doua se umplu de un miros
impetuos, irezistibil, de alge şi de curtezane. Luxul, care face casă bună cu luxura şi crima,
flutură deasupra lagunei aripile-i dantelate, cu franjuri negri, stropiţi cu sânge proaspăt.
Controlorul acoperă grijuliu pulpa pe care pătura maro a căilor ferate nu reuşeşte s-o
ascundă decât în parte, apoi închide uşa şi pune zăvorul : „Pasagerilor care au făcut eforturi şi
sacrificii ca să-şi ofere o călătorie la Veneţia, nu trebuie să li se tulbure plăcerea punându-li se
sub ochi moartea în toată goliciunea ei ! E-adevărat ce se spune că viaţa nu e decât o călătorie
într-un tren rapid, dar această realitate nu trebuie să prejudicieze turismul social şi dorinţa
cetăţenilor de pretutindeni de-a descoperi orizonturile artistice şi culinare pe care le oferă
cetatea dogilor.”
Prin fereastra deschisă se zăreşte marea albastră şi nesfârşită. Zdrenţe de nori se
spulberă sub puterea unui curcubeu verde-portocaliu cu tălpile proptite pe campanilele
oraşului ale căror siluete graţioase se proiectează pe cerul strălucitor, roz, mov şi deopotrivă
galben. Vapoare mari cât un deal aşteaptă la intrarea portului care se ghiceşte după braţul
macaralelor. Câţiva pescăruşi plutesc deasupra valurilor tivite cu spumă şi-n sufletul
controlorului se strecoară un simţământ omenesc : „Am să încalc regulamentul şi n-am să ţin
seamă de obligaţiile mele profesionale. N-am s-o scotocesc aşa, goală, ca să văd dacă are sau
nu bilet. E atât de frumoasă, atât de tânără, cu sânii ca de piatră, cu pielea albă, albă... de
departe poţi chiar să crezi că e un bibelou de porţelan, o statuie de faianţă, o antichitate
glazurată cu floare de cireş... Mi-ar place s-o am acasă, chiar dacă nu locuiesc într-un palat.
Aşi pune-o între dulap şi biblioteca pe rafturile căreia am și alte obiecte ornamentale : o
corabie de pirați într-o sticlă de rom, două cutiuţe în formă de inimă din scoici, amintire de la
Sorento, un zar din sticlă de Murano, un clopoţel, două vaze minuscule, o puşculiţă goală, etc.
De ce, la urma urmei, operele de artă trebuie să fie musai dintr-un material durabil ? Pentru
mine, care sunt tuberculos şi poate că zilele îmi sunt numărate, e poate chiar mai bine să-mi
decorez interiorul cu opere din substanţe perisabile, mai pe măsura mea. Exigenţele unui
bolnav e bine să nu depăşească pragul unei mai mult sau mai puţin urgente imediatităţi...”
Zis şi făcut. Era şi timpul pentru că trenul intra în gara Santa Lucia.

7
 - Cum să fac ? S-o tai ca s-o pot pune în niște valize ? Nu, ar fi păcat : odată spart,
un bibelou de porţelan îşi pierde din valoare !
Controlorul se uită prin compartiment căutând o soluţie optimă. N-o găsește. Până la
urmă înfăşoară corpul în păturile compartimentului de dormit, slavă Domnului suficient de
mari cât să-l acopere în întregime. I se pare totuşi că prin ţesătura nu îndestul de consistentă,
fata se uită la el dispreţuitoare. Desface nodurile, despachetează corpul şi acoperă ochii
holbaţi cu paginile veline smulse dintr-o revistă de modă rămasă pe măsuţa rabatabilă de
deasupra chiuvetei : „Aha, aşa care va să zică, doamna vine de la Paris, poate că n-are nici
bilet nici paşaport și ne privește de sus pe noi, cei care nu ne facem decât datoria !”, îşi spune-
n sinea lui controlorul care, fiind italian, se pune pe cântat în timp ce înoadă la loc curelele
care ţin ambalajul acestui colet nereglemetar pe care trebuie să-l transporte fără să atragă
atenţia cuiva, având totodată grijă să nu-l spargă.
- Che bella voce ! exclamă sincer Dorothy Byrd-Monx, o tânără americană care, în
compartimentul de alături, îşi lipeşte genele false cu un clei recomandat de o prietenă ai cărei
părinţi au un magazin de mănuşi la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio). Ah, Italia, pământ
binecuvântat, țară de artă şi de soare ! Doamne, cât mă bucur c-am ajuns aici, în țara care e
comoara civilizaţiei noastre occidentale.
Trenul mai flueră o dată de trei ori şi se opreşte.
Poate că-n ciuda numeroaselor broşuri gratuite puse la dispoziţia oricui în toate
agenţiile de voiaj din lumea liberă, cititorul nu cunoaşte Veneţia. Oraşul a fost clădit în
mijocul apelor acum o mie de ani şi mai bine de-o mână de localnici care voiau să evite o
confruntare periculoasă cu popoarele barbare al căror marş impetuos spre soare-apune, încă de
actualitate, pune în primejdie viaţa şi bunurile celor care le stau în cale. Ideea s-a dovedit
eficace şi rezultatul încurajator.
Cum se întâmplă uneori în cetăţile care prin străduinţă publică sau prin har ceresc
scapă de jaful naţiunilor vecine, Veneţia a cunoscut o prosperitate din care s-au hrănit artele şi
artiştii : inimile pervertite de aur şi băuturi ameţitoare au întotdeauna nevoie să-și găsească
liniştea sufletească contemplând frumuseţile morale fără de care păcatul nu mai are gust şi
viaţa devine tristă ca o moarte. Veneţia, în gara căreia poposeşte astăzi trenul fatal, a devenit
un palat de aur care pluteşte pe o spumă de sânge. Clădirile au frumuseţea colorată a
remuşcării, instituţiile splendoarea unui trecut care trebuie răscumpărat, bisericile măreţia
pocăinţei. Bucătăria prepară mâncăruri grele şi femeile sunt uşoare, uşoare...
Aici totul e bucurie şi avânt.

8
 Nu e, fireşte, şi părerea controlorului care luptă singur cu coletul pe care vrea să-l
îmbarce la bordul unui motoscafo, indispensabil ca sa te deplasezi în acest oraş pavat cu apă.
Socotind că pachetul e prea mare faţă de preţul cursei care e prea mic, proprietarul şalupei
cere un supliment pe care pasagerul îl consideră, pe drept cuvânt, disproporționat şi abuziv.
După ce se tocmesc o vreme, părţile ajung la o înţelegere şi ambarcaţiunea porneşte ca din
puşcă, pierzându-se printre monumentele ilustre ale căror scări de marmură sunt măturate de
valurile stârnite de ambarcaţiunile care-şi croiesc drum împrăștiind cutiile de bere şi de coca-
cola aruncate-n apele lagunei de turiştii dornici să lase o cât de măruntă mărturie a trecerii lor
pe-aici.
Soarele mijește mândru făcând să zvâcnească din noapte acoperişurile care ascund
sub ţigle roșii, rotunjite, patimile vertiginoase ale locatarilor internaţionali. Cupole aurii
strălucesc ca nişte aștri manufacturați în atelierele locale de meșteri care le-au clădit
asemuindu-le cu sânii desăvârşiţi ai fetelor de la Rialto. Oamenii care traversează punţile de
piatră arcuite deasupra braţelor de mare mănâncă din cornete încăpătoare îngheţată de vanilie
cu frişcă de trandafir. Pisicile dorm tolănite pe prichiciul ferestrelor sau pe pragul uşilor,
zvâcnindu-şi din când în când cozile insomniace. Peştii citadini care moţăie în crăpăturile
beciurilor visează submarine de ciocolată umplute cu alcoolul de zmeură pe care maeştrii
cofetari îl gustă în orele de lucru îmbătându-se ca balenele şi caşaloţii până cad în cazanele în
care ucenicii pregătesc glazuri de diferite culori pentru tortul de nuntă al prinţesei sirenelor
care se mărită cu un hipocamp din sticlă de Murano – pe scurt, e ora somnului dulce de la
începutul dimineții, când zeul Hypnos te răsfață ca să te-mbie să mai zăbovești în brațele lui.
Totuşi, cum veţi fi băgat de seamă, în această lume a noastră când unul râde altul
plânge. Când în piaţa de la San Marco porumbeii se-mbuibă ciugulind fărmituri de prăjitură
din farfurioarele turiştilor care, amuzaţi şi bogaţi, îşi iau cafeaua de dimineaţă, şi când în tot
oraşul domneşte o pace de borangic, pe peronul gării, ceva mai la o parte, neras şi într-un
trenci şifonat, un om încă tânăr care ține în braţe un copil – sau mai degrabă un înger, cu părul
de-un blond roşcat, cu luciri de aramă şi de aur, cu ochii de-un verde deschis, culoarea unei
luni de fistic !... Acest om apărut de nu se ştie unde, spuneam, pătează desfătarea generală
scrutând cu o atenţie prea înverşunată valurile de pasageri care se scurg prin faţa lui fără să-l
bage-n seamă, fericiţi că vremea e frumoasă, că şi-au petrecut noaptea într-un tren de lux, că
au ajuns în acest oraş unde e destul să ieşi pe stradă ca să crezi că eşti tu însuţi o operă de artă
rânduită într-un cofret migălit timp de generații de cei mai iscusiți bijutieri.
Tulburat de schimbarea programului şi a obişnuinţelor, surprins că trebuie, la o
vârstă atât de fragedă, să ia micul dejun în avion, uluit probabil şi el de bogăţia şi ciudăţenia

9
inteligenţei omeneşti care a ştiut să transforme marea într-o sală de bal şi străzile în panglici
de apă pentru înşirat giuvaiere, copilul doarme cu capul pe umărul tatălui său.
- Vai Doamne, îi şopteşte acesta la ureche încercând totuşi să nu-l trezească, de ce,
de ce nu coboară ? A fost fără doar şi poate asasinată, cum fusese stabilit. Ce meserie
cumplită, unde nimănui nu-i este milă de nimeni, unde viaţa unui om atârnă mai puţin decât o
informaţie confidenţială sau decât un document secret ! O femeie atât de minunată, cu un
caracter atât de dârz...! Dar atunci, atunci de ce nu vine poliţia să constate crima şi să
procedeze la întocmirea documentelor administrative aferente ?! Căci, pentru orice autoritate
judiciară care se respectă, un cadavru rămâne un cadavru, chiar dacă nu e vorba decât de o
femeie, pe deasupra de altă naţionalitate. Poate că întârzie pentru că nu se descurcă cu
valizele, cutiile şi celelalte bagaje... Care bagaje, că n-avea decât un sac de sport de pus pe
umăr și poșeta ?! Poate că se piaptănă, că nu şi-a terminat machiajul, o operaţie atât de
minuţioasă că uiţi minutele şi ora şi nu-ţi dai seama că trenul e deja în gară... Nu ! Mă-mbăt
cu apă rece, foarte rece, şi nu e bine, nu e constructiv ! A fost ucisă, fără doar şi poate, iar eu
sunt un ticălos.
În somn, copilul are-o tresărire. Individul care pare dintr-o altă piesă, dintr-un alt
tablou, îl mângâie pe cap şi-i vorbeşte şi mai în şoaptă. Nimeni nu-l poate auzi. Nimeni nu-i
poate bănui intenţiile şi suferinţa – căci numai vorba coboară până în străfundurile noastre
unde chiar și minciuna e un adevăr, și numai ea scoate la lumină făpturile de întuneric care
locuiesc acolo.
Controlorul stă la dracu-n praznic, dincolo de Arsenal, pe-o stradă care nu-şi găseşte
calmul şi tihna decât după căderea nopţii. N-ar vrea ca vecinii să-l vadă aducând acasă o operă
de artă de asemenea dimensiuni care, în cazul lui, nu poate fi decât de furat. Ca să-şi treacă
timpul până când se va putea întoarce acasă ascuns în vălul nopții care te ferește de ochii
bârfitori ai celor care te cunosc, controlorul își zice că n-ar fi rău să vadă un film. Cum era de
aşteptat, derbedeul care rupe biletele la uşă se uită chiorâș la pachetul prea voluminos şi-i
cere să plătească un al doilea bilet. Celălalt refuză, indignat, spunând că pachetul n-are ochi şi
că, deci, nu consumă în nici un fel arta cinematografică.
- Tot ce se poate, numai că ia locul altuia care are ochi şi vede şi care poate aprecia
ce se întâmplă pe ecran !
Până la urmă se pun de acord şi controlorul plăteşte peşin un sfert de bilet, costul
prevăzut pentru soldaţi, şomeri şi handicapaţi, ceea ce e în cazul de faţă o soluţie mai aproape
de realitate. „Dacă merge tot aşa, o să-mi pară rău de ce-am făcut. O să mă coste mai mult

10
decât un bibelou de porţelan adevărat, livrat la domiciliu şi care nu mi-ar fi creat atâtea
probleme...”
În cele din urmă, un căruţ electric din cele folosite pentru transportul sacilor poştali,
a proviziilor pentru vagonul restaurant şi pentru alte treburi de acelaşi fel, îşi face apariţia
înspre clădirea serviciilor anexe ale gării, dus de-un bătrân unijambist, invalid de război,
probabil, pentru că-i zăngăne pe salopetă tot felul de decoraţii şi medalii, care sportive, care
militare, amintind actele de eroism săvârşite în anii grei ai celui de-al doilea război. Cu pasul
de melc specific acestui tip de vehicole utilitare, el se îndreaptă spre peronul, deja aproape
pustiu, unde se află trenul plecat cu o seară înainte de la Paris, Gare de Lyon.
Manutenţionistul opreşte căruciorul în faţa fiecăreia din fereştile deschise ale vagoanelor de
dormit de unde altcineva îi aruncă baloturile cu așternuturile de dus la spălătorie.
- Acum sau niciodată. Am să aflu dacă a scăpat sau nu cu viaţă. Dacă au ucis-o, cel
puţin s-o mai văd o dată... La ce bun ?! Tot ce avea ea mai frumos era caracterul, care dispare
când ţi se taie gâtul...
Ascunzându-şi faţa în spatele copilului cu cap de înger pe care-l are-n braţe şi care,
neînţelegând situaţia, îşi suge nonşalant degetul cel mare, mic şi rozaliu, de la mâna dreaptă,
individul se apropie de vagoanele care-şi deşartă murdăriile de peste noapte. Se preface
interesat de un panou care avertizează cetățenii de sancțiunile prevăzute de lege pentru cei
care deteriorează materialul feroviar și traversează liniile pe unde nu e voie. Pleacă. Revine de
parcă n-ar fi înţeles pe deplin ce citise.
- Mama mamii lor de hoţi, de derbedei, de ţopârlani, doldora de bani şi care
sfeterisesc ce le cade la mână, că nu le mai ajunge ! înjură cel din tren în momentul în care S.
ajunge în dreptul vagonului doi, compartimentul șapte. Niște mascalţoni, veni-ar și la noi
revoluția culturală, să-i mai trimeată la muncă pe toți burjuii ăștia care călătoresc la clasa întâi
și după ce că ne sug sângele mai și fură două pături din avutul companiei vagoanelor de
dormit.
- Asta e ! răspunde de pe capra căruciorului unijambistul care profită de prezenţa
individului de pe peron ca să-l ia martor la fărădelegile unei epoci decadente. Două pături,
domnule, adică nimica toată ! Găinari fără ambiţie, secături fără anvergură ! Ei, pe vremea
mea, altă făină se măcina la moară. Pentru cel mai mic furtişag, te azvârleau mintenaş în linia
întîi ca să te-nveţi minte. Azi, dacă nu mai e război ca să-ţi fie frică de linia întâi, lumea merge
rău. Oamenii au devenit nişte fiare hrăpăreţe în stare să fure şi cloşca de pe ouă, mai ales dacă
e de stat...

11
 „Păturile !” se cutremură S., dintr-o dată zguduit de o amintire precisă care-l face să
strângă şi mai tare în braţe copilul pe jumătate orfan numai şi numai din vina lui, sau aproape.
„Individul oacheș, în uniforma căilor ferate, care se lupta cu un pachet uriaş, pe care abia
putea să-l ducă, învelit într-o pătură sau în mai multe ! Da, păturile ! A luat cadavrul ca să-l
arate superiorilor în grad care nu plătesc înainte de a li se dovedi concret că misiunea a fost
îndeplinită. Sunt un dobitoc şi n-am s-o mai văd niciodată, niciodată ! pe această femeie care
a jucat un rol atât de însemnat în viaţa şi cariera mea..., şi care a sfârşit în mod atât de tragic,
atât de tragic ! ucisă de un amploiat al căilor ferate...”
- ...fură tot, domnule : săpunul de la toaletă şi hârtia de şters la fund, ştergarele,
becurile, păturile, capacul de la closet..., totul, domnule, şi cine plăteşte ? Vedeţi
dumneavoastră, în Sicilia, nu merge aşa pentru că mafioţii se respectă între ei şi ce nu-i al tău
riscă să fie al altuia care..., mă-nţelegi ! Dar aici, în nord, unde o fac pe europeenii şi se dau
după revoluţia franceză care cică ce-i al tău e şi-al meu pentru că-ţi sunt frate şi alte asemenea
boscorodenii...
Manutenţionistul vorbea frumos pentru că vorbea în italiană, ori italiana fiind un
cântec şi muzica neavând un conţinut de idei, contează numai melodia. S. era însă într-o stare
de spirit în care nu-ți arde să te duci la operă nici picat cu ceară.
- Iartă-mă, iartă-mă, puiule. Nu ştii..., n-ai să ştii decât mai târziu ce-nseamnă o
misiune de interimară ! şopteşte la urechea fiului său adormit S., care se grăbeşte să dispară
din gara unde prezenţa lui e de-acum absurdă, inutilă. Viaţa e aspră ca o stâncă şi nu face
cadouri nimănui, mai ales dacă vii dintr-o ţară în curs de dezvoltare. Tu cel puţin, fiule, vei
trăi în Elveţia, ai să faci facultatea de farmacie, cum voia mama ta şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, te vei căsători c-o elveţiancă ceea ce e tot ce-şi poate dori mai mult un om care
iubește pacea şi prietenia între popoare.
- Be..., be... a... aat...
„Doamne, de unde-i vine să spună așa ceva ?! « Be..., be... a... aat... », adică « Bebe
a asasinat... » Ce frază teribilă, teribilă în gura unui copil care neștiind ce spune spune
adevărul !”
- ...uuee...ta..., mormăie copilul care nu e încă în stare să-și pună gândul în vorbe, dar
tatăl lui nu bagă-n seamă urmarea, prea dus de gândurile negre care i se vânzolesc în minte.
„Trebuie că e ereditar ! Altminteri, de unde asemenea idei ?! Decât dacă-i vin prin
sânge, dacă i s-au transmis prin cine ştie ce nenorocită de genă rătăcită în secvenţa de
nucleotide moştenită ?! Pentrucă, slavă Domnului ! la această vârstă copiii nu ştiu încă ce e
crima, despre care n-au decât o cunoaştere cel mult teoretică. Oricum, dacă e vorba de-un

12
destin care ne urmăreşte din generaţie în generaţie, e inutil să regreţi sau să te plângi : omul nu
este decât umbra unei umbre căci nu e decât fiul părinţilor pe care i-a avut !..”
Avea dreptate fără îndoială. Deși poate că nu...
„Controlorul cu pachetul lui înfăşurat în păturile companiei internaţionale a
vagoanelor de dormit ! Trebuie să-l găsesc, trebuie s-o mai văd o ultimă dată chiar dacă n-am
să-i mai pot admira caracterul mai dârz decât o stâncă, decât un munte, poate chiar decât
moartea !”
Controlorului nu-i place filmul. Eroii găsesc tot soiul de pretexte literare ca să nu se
dezbrace şi să se-apuce de lucruri mai omeneşti decât ideile morale. „O porcărie, îşi spune el
foarte sincer. Doar se ştie că dacă mergem la cinema e ca să vedem femei goale. Excrocii ăştia
ne fac să ne pierdem timpul cu tot soiul de istorii de spionaj care nu sunt decât propagandă.
Azi nimeni nu mai face artă pentru artă. Ca o nenorocită de semistarletă să-şi scoată rochia şi
sutienul, trebuie mai întâi să înghiţi un curs de educaţie cetăţenească, să ţi se-mpuie capul cu
propagandă electorală, care de cele mai multe ori nici n-au nici o legătură logică cu
desfăşurarea acţiunii...”
Din fericire, cum ora plecării se apropia, tipul de pe ecran își ia iubita în braţele lui
muşchiuloase şi după ce se uită câteva clipe la ea de parcă ar vedea-o pentru ultima oară, o
sărută pe gură cu pasiunea nebună a anilor 50 când interdicţiile mai dădeau savoare unor fapte
care azi au gustul apei de ploaie de la robinet.
Tânăra doamnă se lasă pătrunsă de acest sărut fatal. Are ochii mari şi verzi, părul ca
de aur bine pârguit, sânii bine proporţionaţi în sensul unei anume abundenţe. Taiorul şi fusta
de jerseu negru se mulează pe formele ferme ale unui corp care se expune trufaş şi a cărui
fiecare celulă exprimă bucuria de a trăi şi o neîndoielnică maturitate sentimentală. S-a
parfumat cu Shalimard, aroma duioasă a femeilor blazate. Deşi tânără, e deja văduva unui
contra-amiral dispărut cu submarinul lui tactic într-una din faliile profunde ale Oceanului
Indian. Această dramă i-a pertubat viaţa şi finanţele, ceea ce a atras atenţia serviciilor speciale
care tocmai căutau o persoană cu asemenea avantaje trupeşti şi familiale. Înţelegerea s-a făcut
în doi timpi şi trei mişcări şi doi ani mai târziu, la vârsta la care o femeie atinge plenitudinea
calităţilor sale omeneşti, interimara devenise operaţională. Rolul ei era simplu dar tocmai de
aceea nu trebuia să-l știe. I se cerea, fără să i se spună, să moară, victimă necesară a războiului
pe care țările avansate îl duc între ele prin intermediul agenturilor lor, a căror eficacitate cere o
discreție mormântală în adevăratul sens al cuvântului.
Acum, pe peronul unei gări din străinătate, sub privirea implacabilă a orologiului cu
patru ochi din turnul dinspre stradă, ea dă frâu liber unei pasiuni neţărmurite şi îmbrăţişează

13
cu disperarea unui presentiment fatal bărbatul ţanţoş cu care s-a încumetat să aibă un copil
clandestin, neîngăduit de regulament.
„Hai, dragă, urcă-te cu ea în tren, încuie uşa cuşetei şi dă-i bătaie că mi s-a acrit de
când vă iubiţi abstract !”, strigă din sală controlorul în forul său interior.
- În cazul în care mi se-ntâmplă ceva...
- Ce vrei să ţi-se-ntâmple ?
- Nu ştiu. Dar dacă totuşi mi se-ntâmplă, ai grijă de copil. Nu-l trezi când te întorci
acasă. Ocupă-te de el, dă-i o educaţie aleasă şi mai târziu, când vine vremea, pune-l într-un
colegiu la Basel, în Elveţia, unde aerul este, pare-se, mai bun decât oriunde. Să facă studii de
farmacie. Vorbeşte-i din când în când de mine...
- Ce te-a apucat ? De unde îţi vin asemenea idei absurde ? Ai să te-ntorci curând,
peste câteva zile. O să te aşteptăm amândoi la gară cu un imens buchet de liliac...
Ea surâde trist, imens de trist.
Traversând piaţa gării, străduindu-se să-şi ascundă tulburarea ca să nu-şi sperie
interlocutorii, pentru că nimeni nu vrea să fie amestecat într-o anchetă de omor, S. se
adresează politicos, în englezeşte, ceea ce-l face mai credibil, gondolierilor şi şoferilor de
şalupe-taxi întrebându-i dacă n-au văzut cumva pe cineva ducând un colet de mărimea unei
femei de talie normală către o destinaţie necunoscută. Copilul pe care-l are în braţe îl face să
pară un om de treabă şi cu preocupări serioase. I se răspunde cu bunăvoinţă pentru că nu e
prima dată când cineva îşi pierde, la Veneţia, soţia. Află destul de repede că-ntr-adevăr, după
ce se târguise ca la piaţă, un individ în uniforma căilor ferate şi-n braţe cu-n gogeamitea
pachet învelit în păturile companiei internaţionale a vagoanelor de dormit se îmbarcase la
bordul unui motoscafo care nu se întorsese ca să se pună-n rândul celor care-şi aşteaptă
clienţii. S. trebuie să aştepte. Cumpără o felie de pizza Margherita din care rupe bucăţele pe
care i le pune în gură copilului. Acesta le mestecă îndelung înainte de a le înghiţi. Aluatul de
aici e mai afânat și ierburile au un miros mai tare. O felie de jambon, un pahar de apă
minerală şi un iaurt cu fructe completează această masă frugală.
„Nu. Ba da. Sufăr totuşi prea mult. Poate că la urma urmei nu sunt făcut pentru
meseria asta, îşi spune S. Mai întâi, n-ar fi trebuit să mă las pradă calităţilor fizice ale acestei
femei şi mai ales n-ar fi trebuit s-o las să-mi facă un copil fără să anunțăm centrala de ce ni se
întâmplă. N-a făcut-o deși ea era mama... Şi nici eu. De fapt nici n-aşi fi putut. Cum să le spun
despre ce e vorba şi să le cer părerea dacă numai ea ştia cine sunt şi ce vor de la noi ! Nu, e
numai vina ei ! Ar fi trebuit să prevadă că lucrurile pot lua o întorsătură neplăcută ! Oricum,
nu e cazul să rămâi însărcinată din prima zi în care ajungi în teritoriul inamic cu agentul pe

14
care l-ai instruit şi de care răspunzi ! Nu, e numai vina ei. Mie nu mi se poate reproşa decât că
sufăr acum mai mult decât îmi îngăduie meseria şi regulamentul... Trebuie totuşi spus în
apărarea ei, că fata asta nu ştia că nu e decât o interimară şi că deci proiectele ei de viitor erau
nule şi neavenite. Totuşi, ar fi trebuit să se gândească mai bine la ce face, să-şi dea singură
seama că o femeie este întotdeauna, într-un fel sau altul, o interimară... Nu contează ! aşi vrea
s-o mai văd o dată, o dată-n viaţă, doar o dată, deşi nu-i mai pot admira caracterul...”
- Be..., be... a... aat...uuee...ta...
- Taci, taci ! Nu răsuci cuţitu-n rană amintindu-mi de-un asasinat. Nu e vina ta şi
asemenea gânduri criminale nu-ţi pot veni decât congenital, de la părinţii tăi, care şi-au ales o
meserie de crimă şi de sânge.
Trenul fluieră de trei ori şi se urneşte. Smulgându-se din braţele iubitului ei, femeia
sare pe scara vagonului şi face semne de rămas bun de la fereastra cușetei de clasa întâia. „Hai
şi tu, dobitocule ! mormăie controlorul căruia nu-i place ce se întâmplă pe ecran. Dacă
individul rămâne pe peron o să mai treacă o jumătate de oră până la scena de amor, şi încă atât
până la crimă. Ăsta nu mai e un film de spionaj sau poliţist ci neoromantism sau şi mai rău,
ferească Dumnezeu ! o operă textualistă. Nu, zău, dacă acţiunea nu evoluează pozitiv, eu îmi
iau moarta şi plec !”
Din fericire, ca întotdeauna în literatură, când îţi pierzi ultima speranţă, un
eveniment neaşteptat ţâşneşte ca „zeul din màchină”, cum spun grecii, ca să dea oamenilor
încredere în făptuirile artei.
Singură la fereastra vagonului, femeia cu păr de-un blond venețian scoate dintr-o
tabacheră de fildeş, pe care decedatul ei soţ i-o adusese din chiar Coasta de Fildeş, o ţigară de
cea mai bună calitate. Flacăra brichetei aruncă o umbră tristă în adâncul ochilor îngânduraţi,
aidoma unor scoici căptuşite cu o pană de lebădă albastră care bate-n verde. Un abur de tutun
îi învăluie faţa într-un păienjeniş de umbră pe care-l sfâşie uneori lucirea felinarelor din gările
care trec ca vântul și a semafoarelor făcând să scânteieze diamantele albastre ale cerceilor cu
tighel de argint. Interimara pare ducesa de Sanseverina la fereastra trenului de Balbec.
Descheiată, bluza de mătase flutură dezvelind un sân gol şi pârguit. Afară, noapte neagră.
Luminile oraşului se îndepărtează, înghiţite de distanţă. Vagonul e gol. Scâncetul sacadat al
roţilor nu prevesteşte nimic bun, cinstit şi drept : Veneţia, o destinaţie negreșit fatală !
Despicată mai mult decât ar fi fost cuviincios, fusta de o eleganţă provocantă descoperă până
la jartieră un picior demn de statuile greceşti şi de curtezanele secolului iluminist. Corpul încă
viu al acestei văduve de marinar pe care destinul o hărăzise să fie momeala pentru a recruta un
agent cu adevărat secret, răspândește în atmosferă unde magnetice şi perverse.

15
 Eroul filmului ia din faţa gării autobuzul 63, schimbă, ajunge acasă şi, conform
instrucţiunilor primite de la chiar interimara de care abia se despărţise, sparge cu un ciocan
învelit într-un prosop o statuetă de porţelan reprezentând Victoria de la Samothrace pe care
aceasta i-a adusese din ultimul ei voiaj în străinătate. Găseşte un mesaj.
„...încât, instrucţia dumneavoastră fiiind terminată, când veţi găsi la locul pe care-l
cunoaşteţi urechea celei care numai ea ştie cine sunteţi și care nu va mai fi pe această lume,
puteţi considera că sunteţi operaţional. Din clipa aceea veţi zbura cu propriile dumneavoastră
aripi pentru binele şi onoarea patriei. Nu vom comunica de-acum înainte cu dumneavoastră
decât prin mijloacele convenite, aşa încât, nimeni neştiindu-vă adevărata identitate şi că
lucraţi pentru noi, nu aveţi a vă teme nici de-o trădare din partea noastră, nici de agenţii străini
infiltraţi fără îndoială în serviciile noastre, nici de vreo eventuală schimbare politică în urma
căreia ar trebui să lăsăm locul nostru altora, mai apţi poate să asume răspunderile unei noi
conjuncturi internaţionale. Faceţi de-acum parte din înzestrarea militară a ţării, la fel de
imposibil de reperat ca un submarin atomic, la fel de periculos ca o rachetă intercontinentală –
arme pe care nu le avem în dotare dar cheia sistemului nostru de apărare este omul şi
ingeniozitatea lui. Vi se deschide în faţă un viitor glorios. Fiţi mândru. Vă felicităm şi vă urăm
mult succes în lupta neîndurătoare împotriva inamicului !”
- Hai fată, termină-ţi ţigara şi du-te și dezbracă-te odată, că trece filmul şi nu ţi-am
văzut nici sfârcul unui sân ! geme controlorul de la căile ferate care şi-a scos pantofii ca să
mascheze cu un miros personal pe cel cam neplăcut care vine din pachetul de alături. De cum
ajung acasă o spăl cu săpun Rexona. De ce dobitocul nu s-a răzgândit în ultimul moment, să
fugă după tren, să se agaţe de ultimul vagon, cum se-ntâmplă-n toate filmele ca lumea, să
umble pe acoperiş până la cel al damei şi să apară pe neaşteptate în capul culoarului, s-o-
mpingă în cuşetă, să-ncuie uşa şi s-o... ?! se-nfurie controlorul. O pupă şi după aceea îşi pune
palma-n fund şi pleacă, se duce să bea o halbă la barul gării iar noi stăm haplea în sală și
batem din buze aşteptând să vedem cum dragostea fizică învinge ura şi trădarea. Ca să nu mai
spun că eu unul, deşi nu sunt femeie, îl preferam pe individul care a condus-o la gară decât pe
controlorul ăsta depravat care se face că se uită la biletele de tren dar trage cu ochiul la sânii
de porţelan ai acestei fete demnă de un roman de gară. Hai, dă-i fustele peste cap şi s-o vedem
goală puşcă după care vom putea urmări mai liniştiţi acţiunea care reprezintă totuşi conţinutul
de idei al oricărui roman care se respectă.
Trenul traversează noaptea neagră aidoma unui imens şarpe de mare târându-se abil
prin trecătorile întortochiate ale Alpilor oceanici. Constelaţiile par stoluri de peşti. Oraşele
care se perindă prin faţa fereştii, recifuri de coral fosforescent. Rarii călători care apar uneori

16
pe peronul gărilor prin care trenul trece ca săgeata nu sunt decât un fel bacterii abisale care,
lipsite de o evoluţie ulterioară, vor rămâne până la sfârşitul lumii nişte organisme primare,
reduse la un tub digestiv şi obligate să se reproducă prin sciziparitate.
Tânăra văduvă, care nu mai e acum decât o sărmană interimară, se-ntoarce în cuşetă.
Încuie uşa şi-şi scoate bluza de şantung descoperind un spate ca de vioară din porţelan de
Saxa.
- Întoarce-te, întoarce-te, nebuno ! geme controlorul care gâfâie ca un taur rătăcit
într-o defilare de 1 mai.
Țesute dintr-un fel de spumă de diamant, desuurile strălucesc cu limpezimea mătăsii
naturale. Vrând să tragă perdeaua, interimara vede în geamul care, spoit de noapte, s-a
preschimbat în oglindă, cum butonul care încuie uşa se răsuceşte mânuit dinafară de cineva
care vrea să pătrundă clandestin în cuşeta care nu-i a lui.
- În fine, se bucură controlorul foindu-se în scaunul care scârţâie.
Înspăimântată, pentru că e încă atât de tânără şi de fragilă, interimara încearcă să-şi
ascundă goliciunea cu pătura de pe pat, lăsându-ne totuşi să întrezărim, pentru o miime de
secundă, sânii care flutură în aerul fierbinte ca două montgolifere din marmură de Carrara. Cu
celaltă mână, scoate din poşetă un pistol de damă pe care-l ascunde la spate.
Uşa se deschide uşor către întunericul de pe culoar. Interimara ar vrea să strige dar
nici un sunet nu iese din gura crispată de o grimasă care-o urâțește : „Ajutor, ajutor ! Regret
acum că m-am pus în slujba serviciilor secrete...! Regret că mi-am îngrijit pielea care a
devenit mai fină şi mai catifelată decât a femeilor în general ! Regret că am de la natură sâni
de marmură, şolduri de vioară şi crupă de lebădă albă...!” Degeaba ! Interimara se ascunde-n
fundul patului strâmt lăsând vederii pulpele ei înzestrate cu acea strălucire aparte care
transformă orice om normal constituit într-o fiară lubrică. Uşa se deschide şi o siluetă
bleumarin închis pătrunde în obscuritatea parfumată a cuşetei.
- Biletul dumneavoastră !
- Biletul dumneavoastră ! geme, în sală, controlorul cu un horcăit din adâncul
pântecului. Hai, scoate-i bijuteriile, rupe-i rufele din beteală de diamant şi să-nceapă scena pe
care o aşteptăm de când a început filmul asta idiot. Violeaz-o, dragă, pe fufa asta ca să ne
dovedeşti că eşti un artist adevărat, care îşi respectă publicul şi cunoaște gusturile criticilor
care scriu în ziare. Dau calul meu pentru o scenă de viol ! strigă controlorul care găseşte într-
un fund de buzunar o tabletă de gumă de mestecat pe care şi-o vâră în gură şi-o molfăie cu o
înverşunare pe măsura tensiunii dramatice ajunsă la apogeu.

17
 - Sssst ! ssssst ! protestează ceilalţi spectatori tulburaţi în contemplarea femeii care
se zbate zadarnic în braţele bărbatului în uniformă, cu dinţi de fiară şi muşchi de oţel, care i-a
scos de pe degete inelele, de la încheietura mâinii brăţara şi care-i smulge acum de la gât
colierul.
- E frumoasă, exclamă un spectator purtat de fraternitatea cu vecinul care se naşte
întotdeauna când se ajunge la o scenă de dragoste carnală. E foarte frumoasă. Păcat că pute.
- E-adevărat, miroase a cadavru.
- Sssst ! ssssst ! c-acum o violează.
În sală se aude un lung suspin colectiv şi răguşit, de la balconul elevilor îndrăgostiţi
până în rândul întîi unde stau orbii şi handicapaţii.
- Nu mă ucide ! Ia tot ce vrei dar nu-mi lua viaţa, plânge interimara încercând perfid
să strângă în braţe amploaiatul căilor ferate. Am un copil care aproape că n-are tată şi-acum
aproape că nu mai are mamă. Aşi vrea să crească mare, să facă studii de farmacie şi să se
căsătorească cu o elveţiancă. În general aceasta aduc noroc în viaţă...
Uniforma controlorului are nasturi de metal cu, în relief, o roată de vagon (sau poate
de locomotivă) cu două aripi ca de pasăre măiastră. Unghiile femeii sunt albe, date cu nacru,
dar, săraca, n-are habar de croiala uniformelor civile aşa încât nu reuşeşte să desfacă
centironul şi să găsească deschiderile specifice ale echipamentului cu care căile ferate îşi
înzestrează slujbaşii.
- Nu mă ucide ! Ştiu că din punct de vedere strict profesional n-ar fi trebuit să am un
copil, nici măcar în stăinătate, şi cu atât mai puţin cu cel pe care trebuia să-l împlantez acolo,
în teritoriul inamic. Ştiu, ştiu, dar viaţa noastră e plină de contradicţii. Inima e un organism
independent, care face ce-i trăsnește ei prin cap, chiar dacă asta ne prejudiciază cariera şi
dăunează intereselor noastre stabilite raţional. Regret, pentru că sunt o femeie, regret totul, dar
nu mă ucide...
Vocea se stinge, ochii îngheaţă, sângele se face sloi, freamătul sânilor încetează,
degetele îşi desfac strânsoarea, subţioarele se usucă, sexul se gripează, porumbelul vieţii iese
din corpul firav al tinerei femei care lasă în urmă un iubit neconsolat şi un fiu care mai va
până să ajungă student în Elveţia, la Basel, unde aerul e curat şi climatul sănătos.
Spectatorii sunt leoarcă de năduşeală. Cămăşile de poliester li se lipesc de piele.
Saliva li se scurge pe bărbie. Şosetele sunt umede şi put. De la balcon până în rândul întâi, de
la liceenii palizi până la orbi şi handicapaţi, trecând prin publicul cu și fără ochelari din
mijlocul sălii, toţi cei care n-au adormit îşi freacă mâinile reavăne ca limacşii : „Hei,
proiecționist ! oprește filmul, acţiunea ! lasă-ne să contemplăm pe îndelete această scenă

18
minunată în care femeia e aproape goală şi bărbatul aproape c-a violat-o ! Hei, proiecționist !
oprește filmul, acţiunea ! şi apoi, prin virtuţile unei arte demne de acest nume, du lucrurile
mai departe cu încetinitorul, imaginile să vină una câte una, de parcă scena s-ar desfăşura într-
un acvariu cu plumb topit unde timpul umblă mai încet decât un melc şchiop şi unde
dragostea carnală ţine zece mii de ani...”
- Dacă i-a sucit gâtul, o să rămână aşa, pe jumătate nudă, până la Veneţia Santa Lucia
! exclamă cineva din sală care se bucură ştiind că trenurile în Italia întârzie regulat şi că deci
se va putea bucura de peisajul femeii dezvelite mai mult decât îi dă dreptul biletul pe care l-a
plătit.
- Da, i-am sucit gâtul ! bâlbâie controlorul frecându-şi una de alta lăbile picioarelor
şi strângând nebuneşte în braţe pachetul pe care-l are lângă el, învelit în păturile maron ale
companiei internaţionale a vagoanelor de dormit. De ce nu mă iubeşti sincer, dacă tot eşti
moartă ? de ce dispreţuieşti căile ferate ?
Controlorul scoate din buzunarul tunicii un brici de bărbier Solingen ale cărui
plăsele de os zgâriate şi ale cărui încheituri înegrite lasă să i se bănuiască vechimea, rămas,
poate, de la părinţi și scos acum din fundul unui sertar ca să slujească la nevoie. Desface
centironul şi, după ce şi-l scoate, agaţă catarama de ţumburuşul clanţei. Ascute briciul pe
curea încercând din când în când tăişul cu buricul degetului. Când termină, apucă cu mâna
stângă urechea victimei şi cu dreapta hârşti, o taie dintr-o mişcare, fără să ia seama la
briliantul albastru al cercelului care trebuie că valorează o avere. Înveleşte urechea în batistă
şi-o pune în buzunarul dinăuntru al hainei.
- Nu, nu se poate, dobitoc de bou ce eşti ! strigă din sală controlorul desfăcând în
grabă cureua care ţinea învelitoarea capului. Nu-mi spune că fata asta n-are o ureche ! Un
bibelou ciobit nu mai e bun decât să-l dai pe doi bani la talcioc...
Trenul saltă pe liniile care-l duc la Veneţia. Interimara nu mai e decât un înger de
ghips. Lumea nu mai e ce-a fost odată, într-atât e de adevărat că cea mai mică ştirbitură
transformă creaţia Domnului într-un hârb bun de dat pe doi bani la talcioc.
- Nu mă ucide, şopteşte moarta din ambalajul ei maron. Ia tot ce vrei dar nu-mi lua
viaţa ! spune, încercând zadarnic să-şi ferească urechea de tăişul briciului.
Ceilalţi spectatori se ţin de nas. Controlorul însuşi e foarte stânjenit de mirosul de
cadavru. Sânii moartei sunt strălucitori, genunchii ei ca de piatră îl izbesc în coaste, unghiile
de sidef îi sfâşie obrazul, îi scot ochii, îl strâng de gât.
Pe punţile şi pasarelele care se arcuiesc deasupra canalelor şi canaletelor, un biet om,
cu un copil blond, cu ochii mari şi verzi în braţe, fuge întrebând trecătorii :

19
 - Hei, care ai văzut şi când un funcţionar de la căile ferate ducând un pachet destul
de mare în care zace cadavrul unei femei interimare ?
- Eu, eu, răspunde un şalupier. L-am lăsat cu pachet cu tot pe Riva dei Sette Martiri.
- Aprindeţi lumina ! Lumina ! E un cadavru în sală ! strigă tatăl copilului, spectatorii,
moarta, carabinierii, controlorul, proprietarul cinematografului şi toţi cei care se mai aflau pe-
acolo.
- Aprindeţi lumina ! Lumina ! Să se facă toată lumina privind acest caz ! Nu e
admisibil ca o femeie să fie ucisă aici, la noi, pentru interesele unei ţări străine... Să ne trezim
noi cu cadavrul ei în braţe, ca şi cum democraţiile occidentale n-ar fi decât o adunătură de
ciocli !
- Be..., be... a... aat...uuee...ta...
În acel moment trenul cu cadavrul, trenul de Veneţia Santa Lucia, trenul orb şi
surdo-mut, trenul fatal, trenul intrigii poliţiste, trenul adevărat şi natural pătrunde ca un bolid
în sala de cinematograf într-o hărmălaie de geamuri sparte, de ziduri sfărâmate, de tablă
îndoită, de oase frânte : urlete, sânge şi sudoare ! Trenul cu femeia sugrumată într-o cuşetă de
clasa întâi, trenul fatal, trenul fantomă trece peste capetele spectatorilor care iubesc
verosimilul şi nu apreciază o artă care nu respectă legea gravitaţiei universale.
Locomotiva fluieră de trei ori după care explodează într-o imensă jerbă de flăcări, de
focuri de Bengal şi muzică de Wagner.
- Vai, vai ! Dacă se vădește, cumva, că și noi nu suntem decât tot nişte interimari ?
geme cu ultimele puteri un muribund în timp ce de cealaltă parte a străzii, unde l-a azvârlit
explozia, un cap de copil se rostogoleşte pe caldarâm înainte de-a cădea în canal unde-l
aşteptă, plutind indiferente, cutiile de bere şi de coca-cola.
- Be..., be... a... aat...uuee...ta...
Deasupra celui mai frumos oraş din lume flutură o spumă de diamant cu luciri de
mătase naturală care îmbracă în sutiene lucii cupolele monumentelor pe drept cuvânt celebre.

20
 Caietul doi

Învăţături întru priinţa copiilor cuminţi şi ascultători

Astă noapte, fiule, am visat moartea. O dată mai mult, cum am putut deja să constat
de-a lungul unei vieţi de, pardon, rahat, aceasta nu era nici pe departe scheletul dezgustător pe
care ni-l înfăţişează arta, înarmat cu o coasă şi învelit într-un linţoliu ai cărui franjuri cu miros
de violetă mătură lumea ca un uragan, răsturnând într-o clipă mai mulţi pioni, cai, regi, nebuni
şi turnuri decât a înghiţit oceanul de la începutul lumii.
Din contră. Moartea avea înfăţişarea unui modest controlor de la căile ferate. Cu
maşina lui de găurit bilete străpungea inima mamei tale. Dându-şi duhul, ea nu se gândea
decât la tine, poruncindu-mi să te îndemn să faci studii de farmacie la Basel, în Elveţia. În
timp ce-mi vorbea, auzeam chemarea surdă a unei voci pe care n-o pot confunda cei care au
privit măcar o dată, doar o dată ! frunzele galbene ale mestecenilor alunecând, neputincioase,
duse de vânt, peste câmpuri până la poalele muntelui Kilimangiaro ale cărui zăpezi veşnice ne
amintesc că trăim pe o planetă de ghiaţă, în mijlocul unei mări care se stinge. Acest fel de a
situa lucrurile într-un context cosmic, ar trebui să ne consoleze. Câtuşi de puţin ! Chiar la
vârsta mea, ideea de-a vedea că pământul, ploaia şi văzduhul sunt mai tari decât tot ce
clădim..., ideea că vor face praf şi pulbere chiar piatra mormântului meu sau amfora de bazalt
în care îmi vei fi pus cenuşa..., ideea că nu sunt decât o suflare, de care carnea visează să se
descotorosească cât mai iute, cicatrizându-se deîndată şi regăsindu-şi astfel seninătatea de la
început..., ideea că viaţa mea nu e decât o piatră azvârlită-n apă mă doare. Şi n-aşi vrea ca
moartea, care ne solicită uneori pe neaşteptate, să mă-mpiedice de-a aşterne pe hârtie câteva
adevăruri care-ţi vor sluji ca să nu mai primeşti în prăvălia noastră pe domnul Ciang Ciung.
Totodată, ele mă vor ajuta să mor căci, nu-i aşa ? cea mai palidă cerneală e mai trainică decât
trupul cel mai zdravăn, astfel încât puţini sunt cei care cutează să înfrunte moartea fără a
încerca să-i mărginească daunele printr-o operă ambiţioasă, serioasă, ştiinţifică sau cel puţin
morală, filozofică. Fireşte, vorbesc în necunoaştere de cauză căci ocupaţiile mele m-au
împiedicat să cunosc plăcerile compunerilor literare. Până în ziua de azi, n-am avut a scrie
decât cifre şi corespondenţe de afaceri. Nu contează : la vârsta mea e destul să-ţi povesteşti cu
răbdare viaţa ca să obţii un roman poliţist de cea mai bună calitate. Cu atât mai mult cu cât
numele meu nu e Sun Biao Leng şi n-am fost dintotdeauna negustorul de ceai pe care îl
cunoşti. Pe vremuri, am fost soldat cu misiuni speciale pe frontul războiului secret pe care-l

21
duceau ţări de care n-ai habar – şi cu atât mai bine !... Cu atât mai mult cu cât a trebuit să mor
de trei ori ca tu să poţi trăi azi într-o relativă îndestulare, în pace, mai liber şi mai fericit.
De fapt, dacă mă gândesc bine, poate că tot ce mi s-a întâmplat e opera unei anume
justiţii aşa numită imanentă. Cel care a ucis în mai multe rânduri e drept să moară de mai
multe ori ca să înţeleagă tot răul pe care l-a săvârşit şi pocăinţa lui să fie mai deplină, mai
sinceră şi mai adevărată. Astăzi, după visul pe care l-am avut, regret din suflet excesele la care
m-au împins obligaţiile mele profesionale. Explozia trenului de Veneţia într-o sală de cinema
mi-a amintit de fapte săvârşite altădată şi datorită cărora creşteam neţărmurit în ochii
superiorilor mei ierarhici. Ceea ce nu trebuie să te mire : aceştia, deși nu-i citiseră nici pe Sun
Ţu nici pe Clausewitz nici alţi strategi de-o aceeaşi teapă, considerau că adversarul trebuie
răpus pe la spate şi că războiul trebuie dus acolo unde inamicul nu se aşteaptă să fie atacat –
ceea ce corespunde unui vechi proverb chinez care spune că degeaba îţi pui platoşă pe piept
dacă-ţi rămâne descoperită gaura din fund, idee justă despre soarta noastră în această lume
unde cei mai crânceni duşmani sunt cei care nu te iartă că le-ai luat-o înainte. Tânăra
interimară despre care va fi adesea vorba în paginile care urmează, nu se aştepta nici ea să-şi
piardă viaţa într-un tren de lux, ucisă parşiv de un controlor care umbla cu fofârlica, năimit de
alţii care deşi nu-i citiseră nici pe Sun Ţu nici pe Clausewitz nici alţi strategi de-o aceeaşi
teapă joacă ascuns şi crud şi fără nici un scrupul.
Fireşte, nu ştii ce e aia Veneţia şi cu atât mai puţin ce este o interimară, aşa încât mă
văd silit să-ţi explic lucrurile de-a fir a păr şi cum mă pricep mai bine.
Drept pentru care se cade să încep cu începutul.
Începutul e că la sfârşitul ultimului mare război, tatăl meu avea un petic de pământ
pe care semăna grâu şi secară până-n buza unei râpe în fundul căreia salciile de pe cele două
maluri îşi împleteau crengile deasupra unui râu adânc şi negru, unde era plăcut să te scalzi mai
ales vara, când pământul arde ca să rumenească bobul din care facem pâinea.
Copil fiind, mergeam la pescuit. Mi se-ntâmpla să prind ştiuci mai acătări decât ale
camarazilor mai în vârstă şi mai zdraveni, ceea ce îmi îngăduia să cred că norocul restabileşte
un echilibru al şanselor în viaţă, fapt încurajator pentru un prunc sărman ca mine. Fratele meu
mai mare mă ocrotea şi-mi dădea întotdeauna dreptate împotriva celorlalţi. Am suferit nespus
când a fost luat de una din bolile contagioase care făceau ravagii înainte de-a fi ajuns și pe la
noi penicilina. Trimis să dorm cu surorile mele într-o colibă pentru pază pe care o durasem
lângă unul din haturile ogorului nostru, nu l-am văzut murind şi mi s-a spus doar că a fost
îngropat, ceea ce mintea mea de-atunci nu putea pricepe. De aceea, înotând sub apă cu ochii
deschişi, îl căutam acolo unde, pământul făcându-se moale, puteam poate, îmi ziceam, întâlni

22
locuitorii lumii de dedesubt. Încercam să mă iau după crapii alunecăcioşi, printre care speram
să-mi găsesc unchii, şi tresăream de frică şi de bucurie când uneori vedeam strecurându-se
printre buruienile de la fund umbra uriaşă a câte unui somn mustăcios despre care îmi
închipuiam că trebuie să fie unul din străbunicii mei de-ale căror vitejii, poate imaginare,
mama ne vorbea făcându-ne astfel să ne socotim coborâtori dintr-o poveste. Cel mai mult aşi
fi vrut să-mi întâlnesc fratele, în măsură, socoteam, și pentru că mă iubește, să-i pedepsească
crâncen pe derbedeii care, profitând că erau mai mari, îmi spărgeau capul de-mi dădea sângele
din nas. De fiecare dată când prindeam câte o plătică îi ceream să-mi dea veşti de la morţii
mei şi când, la masă, mi se punea în farfurie pește prăjit, în saramură sau plachie, aveam
senzaţia că sunt locuitorul unuia din acele ţinuturi sălbatece unde oamenii, citisem eu undeva,
mănâncă inima sau ficatul sau creierul celor morţi ca să dobândească puterea şi mintea lor.
Până-ntr-o zi când...
Dar asta e de-acum o altă poveste.
Aşa încât să ne întoarcem la a noastră şi să încep cu începutul.
Nu ştiu cum să fac ca să-nţelegi cât mai precis şi fără echivoc ce e o interimară şi de
ce mama ta se găsea în trenul de Veneţia, un oraş clădit din opere de artă care plutesc pe o
mare de sânge unde înoată peşti cu solzi de aur şi argint... Iartă-mă ! Iar mă îndepărtez de la
subiect. Bătrâneţea nu e nici pe departe o vârstă fericită, şi cei eşuaţi pe ţărmul ei se lasă uşor
pradă nostalgiei, un sentiment orb şi ineficace, care te face să-ţi pierzi minţile, timpul şi banii,
ceea ce e grav mai ales când ştii că zilele îţi sunt numărate şi că lichidatorii care-ţi bântuie
visele sunt drastici şi rapizi.
De fapt, începutul a fost atunci când m-am pus în slujba celor care, vrând să fie mai
tari decât un adversar cu braţe mai lungi şi cu pumni mai colţoşi, socoteau că, în ceea ce-i
priveşte, singura tactică inteligentă este să brambureşti totul în viaţa celuilalt : să-i înspăimânţi
soţia, să-i stârneşti soacra, să-i învrăjbeşti copiii. Extins la dimensiunile întregii societăți,
acesta este rostul şi misiunea unui agent secret, gata să-şi slujească ţara în străinătate unde,
cum s-a vădit adesea, trenurile explodează sistematic şi poliţia ajunge mereu prea târziu.
Pentru ca această activitate de destabilizare să se desfăşoare eficace, e absolut necesar ca
nimeni, niciodată, să nu poată face o legătură între braţul care loveşte-brambureşte şi Centrala
care stabileşte unde şi când trebuie lovit-bramburit. Date fiind legile omeneşti şi sociale,
Centrala e şi ea, pe de o parte, supusă schimbărilor istorice care răstoarnă ierarhiile şi, pe de
alta, vulnerabilă în măsura în care e întotdeauna infiltrată de iscoadele puterilor străine. Ceea
ce e prejudiciabil pentru agenţii care operează în teritoriul inamic. Iată de ce serviciile
specializate au instituit funcţia de interimară care este foarte eficace şi nu costă mult pentru

23
că, prin natura ei, această muncă exclude din plecare o serie de cheltuieli inutile cum ar fi
indemnizaţiile de şomaj sau pensia. În acelaşi timp interimara, care nu bănuieşte soarta crudă
care i se pregătește, găseşte avantajos să nu aibă reţineri şi taxe pe salariu şi fără a plăti
impozit pentru că numele ei nu trebuie să apară în nici un document. Interimara este recrutată
de Centrală care ţine cont de concepţiile ei politice fără a neglija anumite calităţi fizice
indispensabile... Dar poate că toate acestea n-au prea mare importanţă pentru tine aici, acum.
Ca să încep cu începutul, trebuie să ştii că mama ta avea şolduri largi. Într-o țară
semiorientală, ca a noastră, unde plăcerile sunt întotdeauna un joc al spiritului cu natura, o
asemenea înzestrare reprezintă un capital de sensualitate remarcabil, mai ales dacă pielea care
le îmbracă este de-un alb trandafiriu. Începutul începutului a fost atunci când, într-o seară,
beam cuminte o bere în grădina unui mic restaurant de pe malul unuia din lacurile care dau
farmec oraşului în care locuiam făcându-l să semene, vara, cu o staţiune balneară de dinainte
de război. Eram tânăr, eram în uniformă de sublocotenent. Era cald, era luna mai şi teii
înfloriseră şi aveau un miros pe care nu-l pot înţelege decât cei care s-au născut într-o
civilizaţie semiorientală. Iubeam omenirea şi viitorul ei de aur, voiam să contribui şi eu plenar
la instaurarea unei lumi mai bune şi mai drepte... Visam să trăiesc într-o ţară cât mai
multilateral dezvoltată, independentă, şi care să-şi aibă partitura ei în concertul naţiunilor.
Ei, dragul meu, tu n-ai să ştii niciodată ce-nseamnă să ai douăzeci de ani şi să fii
sublocotenent, să bei o bere rece în grădina unui mic restaurant cu scaune şchioape unde, sub
o cochilie de ghips dată cu un var albastru deschis, orchestra cântă valsuri şi tangouri şi să
vezi dintr-o dată la cealaltă masă, într-o rochiţă de stambă cu flori şi fără mâneci, o fată cu
şolduri generoase şi cu ochi adânci ca o fântână săpată la umbra unor chiparoşi... Să-i faci
semn chelnerului care vine smirnă căci te vede că eşti sublocotenent şi că aperi patria și
poporul. Să-i spui să se aplece ca să-i vorbești la ureche în timp ce fata de la cealaltă masă,
care bănuieşte despre ce e vorba, râde în pumni cu prietenele ei care râd şi ele acoperindu-şi
gura cu dosul mâinii... Să-l întrebi ce beau cele trei domnişoare şi deşi e un secret profesional
el, pentru că respectă uniforma şi simpatizează armata populară, să-ţi răspundă: „Coca cola cu
jamaică”. „Câte o coca cola cu jamaică la fiecare şi pune-le pe nota mea !”... Băiatul care
serveşte zâmbeşte complice, din tei se revarsă peste noi arome semiorientale, şi uite-l că se
duce la masa lor cu o tavă pe care stau drepte trei pahare pline până la semn cu coca cola cu
jamaică. Ea, care ştie că mă uit cu coada ochiului, roşeşte toată și trage rochia ca să-şi ascundă
genunchii. O trage atât de tare că ţi-e frică să n-o rupă dar e totuşi un material de calitate care
ţine. Celelalte două fete râd acum în hohote de li se văd străucind în soare dinţii de aur puşi
din cochetărie. Ea, şmechera, se face că nu vrea să primească paharul de coca cola cu jamaică

24
pe care-l împinge spre mijlocul mesei. Atunci eu iau de toartă halba şi-o ridic iar cu cealaltă
mână salut la cozoroc cu respectul pe care îl ai pentru un general, dar şi cu afecţiune... Ah,
fiule ! nu trebuie să crezi că viaţa nu e făcută decât din necazuri şi amărăciuni, din lovituri sub
centură şi ticăloşii : uneori, mai ales când eşti tânăr şi sublocotenent și ai avut norocul să te
naști într-o țară semiorientală, viaţa poate fi frumoasă, frumoasă în adevăratul sens al
cuvântului.
- Vă place muzica, am întrebat-o ? ducând-o către locul unde se dansa.
- Da, uneori, seara, în pat, citesc o carte instructivă, aprind o ţigară de tutun blond,
şi-n amintirea soţului meu care era marinar, pun un disc de muzică clasică, muzică de cameră
şi chestii de astea...
Violonistul care îşi proptise scripca-n microfon, înţelegând problema noastră, profită
de o pauză în partitură ca să ne salute respectuos, cu arcuşul la tâmplă, căci este şi el un
cetăţean care are nevoie să fie apărat. Părul de-un blond ruginos, cu luciri de aramă şi de aur
al mamei tale miroase ca floarea teilor de mai şi sub palma mânii drepte simt şolurile care se
leagănă ca valurile mării sau ale oceanului planetar.
- E plăcut să asculţi, după o zi de muncă, un disc cu muzică de cameră.
- Munca îngăduie omului să arate de ce e în stare şi să-şi valorifice calităţile fizice şi
morale. Îi rămân totuşi resurse suficiente ca să-şi poată oferi suplimentar câteva satisfacţii
private, în timpul liber.
- Da, omul nou are infinit mai multe calităţi decât cel de ieri.
- Eu am încredere în omul nou, mi-a mărturisit mama ta după câteva zile când, într-
un parc de distracţii, ne dădeam în lanţuri şi, cum învăţasem încă din liceu, îmi luam avânt şi,
prinzându-i scăunaşul şi împingându-l lateral, acesta ajungea în urma alui meu, încât,
revenind spre centru, baierele lui se înfășurau în jurul alor mele și, ca să ne slobozim, rotirii
celei mari a maşinii i se adăuga o răsucire de sfârlează, sporind ameţeala şi dându-ne senzaţia
că toată lumea e a noastră.
De fapt totul a început pe nesimţite.
Mama ta avea şolduri semiorientale, eu eram tânăr sublocotenent. Mergeam din când
în când la cinema și după aceea la o bere în grădinile umbrite de arborii seculari ale unor mici
restaurante de cartier, departe de poluarea şi hărmălaia din centru, feriţi de norii de parf aduși
de vânt de pe şantierele de locuinţe care se construiau pentru oamenii muncii porniţi cu avânt
pe drumul unei vieţi noi şi fericite, al unui viitor de aur. După aceea, când a venit toamna şi
primele ploi, a trebuit să ne găsim locuri mai ferite de intemperii şi atunci mi-a vorbit pentru
prima dată de posibilitatea să-mi slujesc patria înafara hotarelor ei.

25
 Căci rolul unei interimare este de a recruta un agent secret a cărui identitate numai
ea o cunoaşte şi pe care-l instruieşte. Când acesta a dobândit cunoştinţele tehnice şi politice
necesare muncii lui, interimara dispare definitiv, astfel încât nimeni pe lume nu mai ştie cine a
fost ucenicul ei, imposibil de identificat şi deci de anihilat, o armă redutabilă de care ţara are
nevoie în războiul de apărare pe care-l duce cu inamicii ei. Oh, nu vreau să-mi reamintesc
ziua blestemată în care, fără să ştie despre ce e vorba, mama ta mi-a adus din ţară o statuetă de
porţelan pe care trebuia, la momentul indicat, s-o sparg ca recuperez mesajul secret care-mi
era adresat şi din care am înţeles, de-abia atunci, că ea trebuia să moară ca eu să devin
operaţional. Când l-am citit, am simţit două ghiare de fier care-mi strângeau una gâtul alta
inima.
Acum, când toate acestea sunt departe, pot să-ţi spun că...
Mai bine nu. Vei afla totul la timpul cuvenit.
Cu riscul de a mă îndepărta de firul poveştii pe care, ca s-o poţi pricepe, trebuie s-o
încep cu începutul, mă văd nevoit să-ţi mărturisesc că-n sinea mea şi-n ciuda evidenţei am
sperat întotdeauna că mama ta a reuşit să scape cu viaţă. Primise şi ea, la vremea ei,
cunoştinţele tehnice şi politice necesare muncii noastre, avea un caracter dârz şi îi mergea
mintea ca briciul, știind întotdeauna dinainte ce-aveam de gând să spun sau să fac. Totuşi,
amintirea întâmplărilor de-atunci îmi bântuie visele şi, de aproape douăzeci de ani, aceleaşi
coşmaruri mă chinuie în fiecare noapte. Când mă trezesc, speriat uneori de propriile mele
gemete şi ţipete, îmi spun că lumea de dincolo există şi că mama ta nu m-a iertat. Dar
niciodată, niciodată până astă noapte moartea nu mi-a apărut atât de limpede, căutându-mă pe
mine personal ca să-i arăt biletul de tren pe care voia să-l perforeze cu aparatul pe care-l au în
dotare toţi controlorii de la căile ferate. Ştiu acum că voi părăsi această lume fără să fi avut
vreodată zile mai fericite decât cele de-atunci, când eram tânăr sublocotenent şi ne plimbam
cu barca pe lacul parcului de odihnă și cultură.
Mama ta, care nu era decât o interimară, mă prelucra în diferite apartamente
conspirative unde mă-nvăţa o mie de lucruri foarte diferite pe care și le însușise de la
profesorii ei, savanţi şi unii chiar academicieni care credeau c-o instruiesc pe ea, pentru că nu
trebuiau să ştie că exist. Mama ta avea calităţi excepţionale pentru că, foarte repede, am
dobândit o viziune despre lume corectă, luminoasă şi tehnici de luptă pe care le asimilam atât
de bine și de iute încât nu înceta să-mi spună că ori ea era un dascăl desăvârșit ori eu eram un
elev excepțional. „Și una și alta !” îi răspundeam și asta îi făcea plăcere. Şoldurile, sânii şi
ochii căpătaseră o nouă amplitudine de când mă cunoscuse în grădina de care ţi-am vorbit
unde beam o bere de producție locală, fără să bănuiesc că-mi voi sfârşi viaţa într-o prăvălie de

26
ceai după ce voi fi murit de trei ori ca tu să poţi trăi azi mai bine, mai liber, mai fericit. Da,
viaţa omului mă va uimi întotdeauna căci totul, totul se poate întâmpla ! Da, viaţa nu este
adesea decât un vis, dar visat de cine ?
- Întoarce-te iute, i-am spus când era deja pe scara vagonului. Fără tine sunt orfan.
Cum să mă descurc în lumea asta rea şi instabilă fără ajutorul tău atât de competent ? fără
dragostea ta multilaterală ?
- Exagerezi, mi-a răspuns cu o amărăciune care-i venea probabil dintr-un
presentiment. Instructajul tău e terminat. Nu mai ai nevoie de mine, din contră...
- Nu, nu, zău că nu ! Spui lucruri fără noimă.
- Minţi, şi la urma urmei o să-ţi ajungă urechea…
Era un joc, un joc între noi, un joc absurd şi despre care n-am ştiut decât mult prea
târziu cât era de macabru : printre diferitele consemne care-mi fuseseră transmise, unul mi se
păruse mai misterios decât toate : „Urechea te va-nştiinţa / Când poţi acţiona”.
- Ce-i şarada asta idioată ? întrebam uneori. Degeaba îmi bat capul, nu-mi dau seama
despre ce poate fi vorba. Ce vor să spună de fapt versurile astea de doi bani care par scoase
dintr-o carte pentru copii înapoiaţi ?
- Habar n-am. Mi s-a spus să-ţi transmit acest consemn şi nimic mai mult.
- Dar ce ureche ? Unde s-a mai pomenit o ureche care să vorbească ? Mi-e teamă că
n-am să înţeleg, că n-am să-mi pot îndeplini misiunea faţă de patrie pentru că am fost prea
prost şi n-am înţeles un consemn care pare totuşi important. Se pot naşte neînţelegeri,
quiproquo-uri tragice.
- Îţi spun că e tot ce mi s-a cerut să-ţi transmit ! Când le-am vorbit de neliniştile tale
mi s-a răspuns să nu-mi fac griji şi că ai să pricepi la timp şi fără echivoc.
- Bine. Nu se cade ca un sublocotenent să pună la îndoială vorbele superiorilor în
grad. Totuşi, în forul meu interior, consider că această formulă, deşi poetică, e totuşi prea
obscură...
Acum, când toate astea sunt atât de departe şi rănile în parte cicatrizate, pentru că nu
sunt, şi eu, decât un om şi regret tot răul pe care l-am făcut, pot să-ţi spun că-ntr-adevăr,
mesajul era de-o claritate izbitoare şi că nu trebuia să pun la îndoială capacitățile tactice și
operative ale forurilor mele tutelare. Când, la o săptămână după plecarea mamei tale care nu
s-a mai întors, am găsit într-una din „cutiile poştale” conspirative, împachetată într-o tăietură
dintr-un ziar italienesc care anunţa dispariţia misterioasă a unei femei din trenul Paris, Gare de
Lyon-Veneţia Santa Lucia, o ureche de lobul căreia, aproape cald încă, atârna un cercel cu
diamant albastru şi, din punctul meu de vedere, inestimabil, am fost cuprins de o emoţie

27
comprehensibilă : „N-aveam dreptate să mă neliniştesc ! Urechea vorbeşte într-adevăr mai
clar decât mi-aşi fi putut închipui şi mesajul care-mi era adresat putea avea toate defectele din
lume dar nu cel de-a fi echivoc sau imprecis. Ştiam acum că sunt un agent absolut secret şi
total operaţional !” Eram mândru deşi un fel de menghină de ghiaţă îmi zdrobea tâmplele
fierbinţi. Fără să pot spune, nici măcar azi ! că am avut cea mai mică şovăire, este adevărat că
un sentiment tulbure a pus stăpânire pe mine : oricât ar părea de ciudat, e o încercare grea să
constaţi că în lumea asta suntem toţi interimari şi că tot ce poate fi mai cumplit ni se poate
întâmpla de la o zi la alta şi atât de pe neaşteptate că nu mai ştii încotro s-o iei – ceea ce nu
este în măsură să încurajeze omul, şi aşa destul de deprimat de ideea idioată de-a fi inventat
timpul.
Am suferit mult pentru că iubeam profund sufletul şi şoldurile generoase ale mamei
tale pe care le visez, uneori, învăluite în spuma de diamant a valurilor unei mări de mătase
naturală. Cercelul albastru, în treacăt fie spus, l-am pus într-o cutiuţă de lemn scump, pe care
o păstrez în seiful meu din banca de la Basel pe care bine-o ştii. Urechea, am îngropat-o
demult la umbra primului pom pe dreapta de la intrarea dinspre piața Otto Wenk a cimitirului
din acelaşi oraş.
Toate astea ca să-ţi spun că nu sunt nici pe departe Sun Biao Leng, negustorul de
ceai pe care-l cunoaşte toată lumea, ci un sărman individ care a trebuit să moară de trei ori ca
să-şi facă un capital şi care, mulţumită mamei tale, a înţeles, poate prea târziu, că trăim toţi
pe-o pojghiţă de ghiaţă întinsă peste neant şi că se cuvine să profităm de tot ce ne oferă viaţa
cât mai avem două urechi de-o parte şi de alta a capului despre care e bine să se știe că nu
atârnă nici cât un fir de păpădie în balanţa lumii.
Nu, nu reneg convingerile mele de când eram tânăr şi sublocotenent, dar vine o
vreme când trebuie să priveşti mai atent ce se-ntâmplă în jurul tău, să te gândeşti la noima
lucrurilor, să prevezi viitorul...
- Ai grijă de fiul nostru ! mi-a spus mama ta de pe scara vagonului. Să nu-l trezeşti
când te întorci acasă. Să facă studii de farmacie şi să se căsătorească cu o elveţiancă, pentru că
acestea aduc noroc în viaţă. Oriunde aşi fi şi orice mi s-ar întâmpla, am să-l veghiez şi la
nunta lui, dacă vrea Domnul, am să-i fac un cadou pe măsura ambiţiilor mele. Ţin la el mai
mult decât la orice pe lume, deşi l-am făcut în ascuns şi-n dispreţul regulamentului nostru
intern ! a adăugat pentru că, deşi avea o inimă nobilă şi sentimente înalte, acestea nu ştirbeau
conştiinţa ei profesională şi dorinţa de a-şi sluji patria şi societatea în mod plenar.
Trenul dispare înghiţit de orizont, eu agit inutil batista şi am presentimentul unei
catastrofe.

28
 În drum spre casă, Parisul, de obicei atât de vesel şi de zbânţuit, mi se părea pustiu şi
mut nu pentru că oraşul şi-ar fi schimbat firea ci pentru că eu eram surd şi orb şi pradă unei
toropeli paralizante.
Cum mi se indicase, am spart statueta de porţelan de Saxa care nu era decât
receptacolul mesajului transmis de superiorii mei. L-am citit.
Tu dormeai liniştit în pătuţul tău cu zăbrele, unde te pusese Marilyn, o tânără
americancă trimisă de părinţi să facă studii în Europa şi pe care o angajasem ca să se ocupe de
tine, pentru că erai teribil de zglobiu, de-o energie uriaşă, fugeai prin casă ca un ied, răsturnai
totul în cale, trăgeai faţa de masă cu farfurii şi cu pahare, spărgeai tot ce se nimerea şi chiuiai
de răsuna tot apartamentul. Culcat pe spate, îţi tresărea din când în când piciorul şi din când în
când murmurai în somn cuvinte incomprehensibile : „Be..., be... a... aat...uuee...ta...” De la
vecini îmi ajungea la ureche sonorul unui film de război, o comedie probabil, pentru că, la
intervale regulate, printre bubuituri şi pocnete de arme se auzea o melodie veselă cântată la
acordeon. Mi-am apris o ţigară şi radioul, am căutat o muzică de cameră şi după ce-am găsit-
o, am luat o carte şi am izbucnit în plâns. Deşi global pozitiv, bilanţul vieţii mele comporta şi
câteva întrebări disperante : de ce să iubeşti o femeie care nu e decât o interimară ? de ce s-o
laşi însărcinată când tu eşti sublocotenent ? de ce să ascunzi superiorilor tăi că vrei să ai un
copil care nu poate decât să-ţi vatăme cariera dându-ţi alte ţeluri decât acela de-a face auzită
vocea ţării tale în concertul naţiunilor lumii ? Cei care nu vor să-şi sfârşească viaţa într-o
prăvălie de ceai, la zece mii de kilometri de la el de-acasă ar trebuie să se gândească bine şi să
dea la timp un răspuns clar şi sincer acestor chestiuni pe care nu ni le punem niciodată. Ar fi
trebuit să fug după tren şi să strig : „Coboară, coboară la prima staţie. Moartea te pândeşte !
Coboară la prima staţie ! Viaţa ta nu mai face doi bani şi eu sunt un ticălos, un parşiv, un laş şi
un netrebnic !” Să iau copilul şi primul avion şi s-o aştept în gara Santa Lucia de la Veneţia cu
nădejdea că prin cine ştie ce minune a reuşit să scape, cruţată, poate, de şefii noştri sau de
destin, ceea ce e cam tot aia ! Poate că asasinatul nu trebuia să se săvârşească decât acolo, la
Veneţia, unde e multă apă şi o crimă poate trece mai lesne drept un accident : a căzut omul,
femeia dacă preferați, în apă, s-a înecat şi, ducându-se la fund, şi-a tăiat gâtul în muchia de
tablă, ascuțită ca briciul, a unei cutii de coca cola sau de bere dintre cele multe care plutesc pe
canal, aruncate de turiștii cărora le lipsesc cei şapte ani de-acasă...! N-am făcut nimic și astăzi
regret. Din clipa aceea n-am mai avut zi fericită – nu trebuie să-l invidiem pe cel care,
ucigând, poate fi socotit biruitor : binele e, din fire, atât de înrădăcinat în noi încât nu ne
putem niciodată bucura în pace de avantajele obţinute pe căi necinstite, cel puţin de la un

29
anume prag în sus. În ceea ce mă priveşte, toată viaţa mi-a fost otrăvită de-o crimă pe care
nici măcar n-am săvârşit-o eu.
Noaptea cădea cu o extremă violenţă, geamurile fereştilor tremurau lovite de valurile
de-ntuneric care le traversau fără milă, orele treceau prin mine ca printr-o strecurătoare spartă.
Moartea, moartea însăşi venea, pleca şi iar venea să-mi tulbure conştiinţa cu o insistenţă
nesănătoasă care nu prevestea nimic îmbucurător, răvăşindu-mi visele, partea cea mai
vulnerabilă a fiecăruia dintre noi pentru că acolo suntem fără apărare, la cheremul cui se
nimerește. Nu reuşeam să-mi găsesc nici pacea nici somnul.
Cu Maximele lui Chamfort în mână, stăteam în faţa fereştii de la care vedeam
pâlpâind luminile Parisului şi deşi acesta e pe drept cuvânt, poate, considerat oraşul lumină,
eram silit să constat că ele nu reuşeau să spulbere noaptea din mine, ba din contră ! Fumam
ţigări dintr-un tutun aspru, azvârlind până-n fundul plămânilor o otravă despre care regretam
că are un efect atât de lent. Muzica de cameră mă învăluia într-un abur fierbinte care mă incita
la acţiune fără să-mi dea forţa necesară. Studenta care se ocupa de tine şi locuia la noi a trecut
la bucătărie să-şi ia un pahar cu apă, presupun. Era de familie bună, părinţii ei fiind
proprietarii celui mai mare magazin de mănuşi la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio) – ceea
ce n-o împiedicase să-şi caute un venit pe timpul studiilor, din respect pentru noţiunea de
muncă şi ca să aibă o locuinţă într-o familie care s-o înlocuiască, provizoriu, pe a ei, un sprijin
necesar atunci când, încă tânăr, pleci de-acasă ca să cunoşti lumea, încercând totuşi să nu cazi
în toate capcanele care ţi se întind. Deşi era în cămaşă de noapte, sau poate tocmai din cauza
transparenţei perverse a pânzei, am remarcat atunci că această fată e înzestrată cu nişte sâni
vajnici, înveliţi într-o piele atât de albă încât părea un manifest rasist. Alcoolul îmi dădea o
greaţă de parcă aşi fi fost beat şi, închizând ochii, vedeam aievea spatele arcuit şi palid al
mamei tale, rochia care aluneca precum petala unei flori negre, descoperind o lenjerie intimă
care ascundea sub spuma de diamant a unei mări de mătase naturală strălucirea din care s-au
rupt toate pietrele preţioase din univers. Priveam cu disperare luminile oraşului care se-
ntindea la picioarele mele şi-mi spuneam : „Acum, că sunt în sfârşit operaţional, între noi,
care pe care, banditule ! Am să-ţi smulg secretele militare şi civile, am să-ţi sug sângele cel
mai initim ca şi alte oraşe şi popoare să poată trăi mai libere, mai bogate, mai fericite !” Eram
sincer, jur, eram sincer pentru că eram sublocotenent, mândru de gradul meu. O viaţă nouă mi
se deschidea în faţă, menită să facă și din tine, copilul meu, un om mai liber, mai fericit, cu o
situaţie financiară sănătoasă, care să te dispenseze de-a recurge la serviciile domnului Cian
Ciung de care n-am să-ţi vorbesc decât în clipa morţii, când controlorul fatal îmi va cere inima
ca s-o perforeze cu aparatul din dotarea funcţionarilor de la căile ferate, aşa cum a făcut

30
altădată cu mama ta, pe vremea când tu nu erai decât un prunc care nu ştia nici măcar să
vorbească şi gângureai în somn : „Be..., be... a... aat...uuee...ta...”
Dar cum să te fac să înţelegi toate aceste lucruri şi senzaţii şi sentimente dacă nu
reuşesc nici măcar să-ţi povestesc începutul acestei aventuri care m-a adus la marginea
extremă a Extremului Orient unde mişună indivizi suspecţi ale căror afaceri nu te îmbogăţesc
decât întru profitul lor ?! Dacă iau azi condeiul ca să scriu aceste pagini care fără îndoială că
te vor surprinde, nu trebuie să crezi că povara anilor m-a făcut să-mi pierd bunul simţ şi uzul
raţiunii. Câtuşi de puţin ! Trebuie să ştii... Trebuie să înţelegi că viaţa nu este o alee presărată
cu bănuţi de aur care te poartă, printre tufe de iasomie înflorite, către ţara tinereţii fără
bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Să înţelegi şi că, pe de altă parte, moartea nu te cruţă de
fiecare dată ! O prăvălie de ceai e fără îndoială moştenirea cea mai sănătoasă pe care un tată o
poate lăsa fiului său : această plantă n-a mai provocat un război de mai bine de-o sută de ani şi
negustorul cumpără şi vinde ceaiul pe sume care nu atâţă ura invidioşilor ale căror bale se
revarsă peste noi, mai ample decât oceanul planetar, mai rău mirositoare decât hidrogenul
sulfurat, mai aprige decât Hercule, eroul antic.
Cum aşi putea, iarăşi, să te fac să înţelegi rolul pe care-l joacă, în viaţa noastră,
soarta, care face din noi ce-i place ? Ca dovadă, în chiar ziua în care, în fine operaţional şi
mândru să cânt partitura ţării mele în concertul naţiunilor civilizate, mă plimbam agale pe
străzile celui mai fudul oraş din lume, am auzit în spatele meu paşii discordanţi ai unui om de
circa un metru cinzeci, într-un loden fără culoare, cu gâtul înfăşurat într-un fular alb de la
Pierre Cardin, pe-atunci o marcă renumită. Avea o barbă uşor căruntă, privirea inteligentă,
mersul felin, un pantalon bej de catifea reiată şi un şofer care conducea limuzina
proprietarului la pas, la circa zece, douăzeci de metri în urma acestuia care umbla pe trotuar
ca la el acasă.
Această prezenţă în spatele meu nu-mi plăcea – dar n-am ştiut decât douăzeci de ani
mai târziu că-mi întâlneam destinul.
Când ai o meserie ca a mea, nu întorci niciodată capul, gest care poate grăbi un
deznodământ fatal, lipsindu-te de cele câteva clipe, câteva minute necesare ca să găseşti, cu
voia Domnului, soluţia în măsură să te scape. Eu unul, în cele mai cumplite situaţii, îmi
păstrez sângele rece şi luciditatea, gata să mor dacă trebuie neapărat, dar numai după ce mi-
am jucat toate cărţile până la capăt. La nevoie, pentru ca umerii, spatele şi mâinile înfundate
până la cot în buzunare să nu-mi trădeze neliniştea, îmi impun un exerciţiu spiritual care
constă în a mă gândi la ceva plăcut. Mă văd, tânăr sublocotenent, în grădina unui restaurant de
cartier cu scaune şchioape, unde miroase a flori de tei de te-ameţeşte şi unde, la o altă masă,

31
mama ta de-abia atinge cu vârful buzelor date cu un ruj de-o nuanţă forte paharul cu coca cola
în care s-a adăugat o cinzeacă de jamaică. De când şi-a pierdut soţul, rătăcit cu submarinul lui
pe fundul oceanului Indian, se pare, viaţa ei nu mai e decât un alt ocean, de lacrimi. Are
nevoie de cineva care să-i poată oferi un sentiment cinstit, un viitor agreabil, o inimă serioasă,
un braţ zdravăn pe care să se sprijine la nevoie, un caracter oţelit care să-i poată reda
încrederea în viaţă.
Dintr-un calcul strategic, desfășor mental amintirea acestor clipe fericite, dar în
acelaşi timp, regretând că nu am un ochi la ceafă, pândesc atent, ciulind urechea, mişcările
celui care se ţine după mine. Sper că nu e decât un simplu trecător, rătăcit din întâmplare pe
bulevardele pustii ale arondismentului XVI – unde locuiam pentru că aici, unde s-a refugiat
vechea aristocrație, secretele de stat sunt mai dense decât chiar în arondismentul VII, cel al
ministerelor şi al oamenilor politici care vin, fac avere și se duc.
Mama ta, de extracţie modestă, avea un păr bogat, intens, care, în lumina amurgului,
părea cioplit într-un cristal de aur ruginit până la os. Întorcea capul când la dreapta, când la
stânga, privea c-o atenţie excesivă când paharul de sticlă ordinară, când petele de grăsime de
pe faţa de masă şi uneori ochii îi alunecau spre lacul pe-ntinsul căruia, legănate de valurile pe
care le stârneau vâslaşii, pluteau frunzele căzute din răchitele de pe mal şi potirele albe ale
florilor de nufăr, aşezate fiecare pe-o tipsie verde. Se uita când încolo, când încoace şi apoi
dintr-o dată, scurt, la mine, drept în ochi cu o căutătură în care mi se părea că citesc o
disperare pasionată, ca şi cum cerul avea să ne cadă-n cap în clipa următoare şi eu aşi fi fost
singurul în stare să salveze lumea şi pe ea, cu părul ei de beteală venețiană, cu şoldurile largi,
cu necazurile ei de văduvă de ofiţer care-şi dăduse viaţa pentru marina naţională, cu genunchii
ei din lemn de trandafir pe care rochiţa de stambă fără mâneci nu-i ascundea suficient de
privirea indiscretă a celor care, răspândiţi la mesele din jur, se răcoreau cu bere după o zi
fierbinte şi epuizantă.
O iau la stânga.
Paşii mă urmează moi, talpă fină, aproximativ şaizeci şi cinci de kilograme, un om
care fără îndoială nu mănâncă seara decât o salată de andive cu lămâie şi o linguriță de
muştar, nu bea decât un pahar de apă minerală şi nu ia decât trei piulule : una de dormit, alta
pentru digestie şi a treia cu vitamine energizante. Aveam auzul exersat şi calităţile înăscute
necesare – mama ta îmi spunea uneori, când mă instruia : „Ai o ureche de fiară care aude
duşmanul de la o poştă şi-n meseria noastră asta face o avere !” „Ca şi a ta, îi spuneam
glumind, pentru că pe atunci relaţiile noastre erau deja intime. Chiar fără cercelul cu diamant

32
albastru !” Şi-i mângâiam cu vârful limbii pielea fină de după ureche... Dar la ce bun să
deschid rănile care mai sângeră încă ?!
O iau la dreapta.
Nu-ţi povestesc toate astea decât ca să te îndemn să-ţi petreci viaţa câtă o ai în
prăvălia noastră de ceai fără să-ncerci să cunoşti lumea, fără să vrei s-o înţelegi, mulţumindu-
te să priveşti cărțile poștale ilustrate pe care clienţii ţi le trimit din diferitele colţuri ale
mapamondului şi să citeşti autorii vechi care se străduie să dovedească pe de o parte că binele
e bun şi, pe de alta, că răul e rău, ceea ce, de la o vreme, e mai puţin evident decât se pare.
Individul şi maşina lui care se târâie pe lângă trotuar ca un limax de tablă scumpă, o
iau şi ei la dreapta, după mine, cu nonşalanţa pisicii care nu lasă să-i scape şoarecele decât
pentru plăcerea de-a întârzia momentul în care îl va sfâşia.
Traversez, traversează.
„Nu, nu se poate ! îmi spun. Decât dacă interimara m-a trădat, ceea ce nu se poate
închipui !” Trebuie să-ţi mărturisesc că atunci, pe loc, am fost pentru o clipă ispitit s-o strâng
de gât pe mama ta, ceea ce era fără îndoială o prostie, oricum un gest de-acuma inutil. Dar e
adevărat că orice agent secret detestă trădarea, ceea ce este, ca să spun aşa, un sentiment
profesional. Mă vedeam urcând în trenul de Veneţia Santa Lucia, intrând în cuşeta ei de clasa-
ntâi, privind-o o ultimă dată ca apoi, deşi, după cum se vede şi cu ochiul liber, nu sunt negru,
nici măcar oacheş, şi nici n-am fost vreodată ! s-o înăbuș cu perna companiei internaţionale a
vagoanelor de dormit : „Desdemona ! Desdemona !…Ah…morta ! morta ! morta !… come sei
pallida ! e stanca, e muta, e bella, pia creatura nata sotto maligna stella… ”
Urmărit, pândit, strâns cu uşa... Amintirile din tinereţe nu-mi mai sunt de nici un
folos. Mă căiesc că am avut încredere într-o femeie pe care ambiţia profesională o poate orbi
şi împinge să treacă în tabără duşmană. Vreau să urinez. Regret că mi-am lăsat pistolul în
valiza de sub pat. Revăd străzile de apă ale Veneţiei. Îl revăd pe tata care văruieşte o şură sub
streaşina căreia şi-au făcut cuibul zeci de rândunici. Văd roşu. Asud. Mi-e gâtul uscat. Mii de
ace în creer. Zeci de ştiuci şi de plătici fac cercuri în jurul meu strigându-mi să fug, s-o iau la
sănătoasa, să uit de țară și de proaspăta mea operativitate și să dispar în gaură de șarpe. „Vino,
îmi spune fratele meu. Mama a umplut cu apă caldă cada de la baie, ţi-a pus în savonieră un
săpun nou cu miros de lavandă şi ţi-a pregătit un prosop proaspăt !” Mă doare capul de parcă
m-ar durea dinţii. Ce mai la deal la vale : mi-e frică, un sentiment la urma urmei omenesc.
Pe urmă, de ce individul ăsta e pitic ? un copil cu barbă ? sau s-a deghizat ? Sub o
anumită înălţime, oamenii devin periculoşi pentru că, poate din cauza unei prea mari apropieri
de pământ, se înrudesc cu târâtoarele care n-au renunţat la înălţime decât în schimbul

33
veninului, cel mai ucigător găsindu-se în muşcătura minusculei aspide care şi-a înfipt colţii în
sânul dârz al dârzei Cleopatra. De altfel, după cum ai putut să-ţi dai seama singur cu ocazia
celor câteva întâlniri fortuite, domnul Cian Ciung el însuşi e pitic, o stârpitură, chiar ţinând
cont de faptul că e get-beget chinez.
„O uşă ! Dau un regat pentru o uşă !” am strigat interior repezindu-mă către poarta
din suliţi de fier forjat a unui imobil somptuos care, prin arhitectura sa cubică, lăsa să se
ghicească gustul anilor 30 când până chiar şi arta se făcea din topor. Ca-ntotdeauna în aceste
situaţii disperate care acumulează nenoroacele ca să te ducă drept şi sigur la deznodământul
fatal, degeaba am împins-o, degeaba zgâlţâiam clanţa, degeaba făceam în barbă rugăciuni :
poarta stătea implacabil închisă, viaţa nu mai ţinea decât de-un fir de păr şi părul mi s-a ridicat
măciucă dat fiind că nici măcar sublocoteneţilor nu le place moartea, ceea ce este şi un semn
de conştiinciozitate profesională.
Celălalt se opreşte pe marginea trotuarului şi-şi aprinde o ţigară. Bricheta e de aur,
semn rău căci dovedeşte că este vorba de un ofiţer superior. Limuzina neagră cu cauciucuri
din stofă englezească se opreşte lângă trotuar şi, prin fereastra deschisă, aud muzica debilă pe
care o ascultă şoferul, şlagăre de peste ocean cu aur fals uns pe pâine neagră. Motorul toarce
încet, calm, ca o femeie care se bucură că şi-a recuperat amantul. „Mă-sa pe gheaţă, îmi spun
mental. Mă-sa pe ghiaţă ! Am să fiu un agent dublu şi gata !”
Colac peste pupăză, portarul imobilului, care m-a văzut prin camera de supravegiere
instalată deaspra intrării, s-a pus să behăie în interfon întrebându-mă cine sunt şi ce vreau.
Neprimind nici un răspuns, şi-a făcut apariţia dincolo de uşa de cristal întărită cu fiorituri de
fier forjat din capătul aleii care ducea la intrarea principală, pășind impetuos printre
boschetele de tuia tăiate franţuzeşte. O catastrofă !
Când dintr-odată aud voci, râsete, ţăcănitul tocurilor înalte care saltă talia unor
doamne fragile, îmbrăcate stringent din punct de vedere cromatic şi ale căror lenjerii foşnesc
ca date cu sacâz. Poalele rochiilor lungi mătură dalele de marmură ale holului. Răspândind
arome virile, domnii trec nepăsători prin faţa gheretei de sticlă unde un al doilea paznic ia
poziţie de drepţi, dovedind că ştie importanţa persoanelor care-i trec prin faţă fără să-l bage în
seamă, cum se şi cuvine, fără să-i strecoare în palmă un bacşiş, cum fac noii îmbogăţiţi, nici
lui nici celuilalt, care le-a deschis uşa cu un zâmbet slugarnic de bandit de drumul mare.
Ţin să-ţi spun, fiule, că lucrurile despre care s-a hotărât că trebuie să ni se-ntâmple
se înfăţişează în toată goliciunea lor din prima clipă în care maşina destinului se pune în
mişcare. Incompetenţa noastră, însă, pe de-o parte, şi, pe de alta, încrederea noastră în stele
sunt atât de uriaşe încât numai rar distingem, în maldărul de evenimente care ne duc aşa cum

34
vântul poartă, într-un nor de praf, scaieţii, semnele prevestitoare ascunse în volbura faptelor
cotidiene. Când, după aceea, mult prea târziu, ne uităm în urmă, suntem uimiţi de evidenţa
indiciilor care ar fi trebuit să ne crape ochii şi pe care n-am ştiut să le vedem. Omul va fi
întotdeauna sfâşiat între destin, care-şi vede de treaba lui cu lentoarea broaştei ţestoase a lui
Zenon, şi mintea noastră foarte asemănătoare cu o turmă de iepuri zvăpăiaţi care ajung
întotdeauna prea târziu la linia de sosire. Cum de n-am înţeles care-mi era soarta încă de-
atunci când, în chiar seara în care, după ce pierdusem o interimară și descoperisem sânii
semeţi ai unei studente americane pe care până atunci nu-i văzusem nici cu spatele, am
întâlnit, în acelaşi sfert de ceas, pe cel care a fost cât pe ce să mă piardă şi care avea să mă
salveze ?!
Dar ca să mă-nţelegi, trebuie să încep cu începutul.
Un grup vesel şi dezinvolt de circa douăzeci de persoane s-a revărsat pe trotuarul
devenit dintr-o dată prea strâmt pentru ceata zgomotoasă de petrecăreţi, de-o nonşalanţă şi de-
un şic întru totul pariziene. Pantalonii erau prea largi, fustele prea lungi sau prea scurte,
cămeşile şi bluzele prea lucitoare şi prea transparente, ciorapii de mătase prea înfloraţi şi
şosetele de bumbac prea ecoseze, hainele prea ample, pantofii prea moi, batistele prea
parfumate, bijuteriile prea scumpe, voaletele prea dense, jupoanele prea scrobite, penele
pălăriilor prea exotice, poşetele prea mici, panglicele prea pestriţe, tocurile prea cui, dantelele
prea fine, şalurile prea grele, nasturii prea numeroşi, corsetele prea strânse... Totul părea un
parastas de clovni, o paradă de copii care se destrăbălează scotocind în dulapurile bunicii, un
carnaval al caselor de modă pentru papagali, într-un cuvânt Parisul de zile mari şi de nopţi
prețioase, Parisul fascinant şi fistichiu, Parisul cum e el de când cu turcii.
- Ia te uită, un întârziat ! a exclamat, făcându-mi cu degetul, o damă care prinsese
poala fustei ţigăneşti în cureaua despre care n-am ştiut decât mai târziu că era de şopârlă de
Komodo, după care se întoarce, la fel de veselă, spre urmăritorul meu. Germain, băiatule, de
unde-mi răsărişi ? Credeam că nu te mai vedem decâte mâine dimineaţă...
- Oh, şedinţele de la Parlament or să mă omoare... ! Ştii când încep dar nu ştii
niciodată când se termină, din fericire uneori mai iute decât te-ai aştepta ! răspunde gâgâit
piticul din spatele meu.
- Vino, mergem să bem cu toţii o cupă la Fouquet’s !
- La Fouquet’s ! La Fouquet’s !
- La Fouquet’s, la Fouquet’s, într-un salon privat, s-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat...
- Ce ? au strigat în cor şi râzând în hohote ceilalţi care cunoşteau, fireşte, cântecul.
- Un prinţ rus s-a urcat pe pian şi...

35
 - Şi ?
- S-a urcat pe pian şi s-a....
N-am auzit deznodământul din cauza chiotelor de bucurie ale convivilor care cântau
partitura fără să fi făcut conservatorul.
- La Fouquet’s ! La Fouquet’s !
- Vii cu noi, nu-i aşa ? m-a întrebat acel Germain, convins că eram şi eu invitat la
petrecere şi că nu întâmplător ne oprisem amândoi în faţa aceluiași imobil.
- Cine e domnul ?
- Trebuie să fie din invitaţii Fernandei, nu-i aşa ? care-o să ne-ngroape pe toţi ! îşi
dădu cu părerea un tinerel ascuns în spatele unei eşarfe cu care îşi acoperise falca de jos în
felul femeilor arabe despre care se spune că îşi ascund faţa sub işmac ca să ne pierdem mințile
și să trecem în turmă la mahomedanism din dragoste pentru ele.
Fernande nu avea ce ascunde dar arăta tot ce n-avea cu o dezinvoltură încântătoare.
Lipsa ei de pudoare nu putea să nu năucească un tânăr care, deşi sublocotenent şi de-acum
operaţional, era încă crud în ceea ce priveşte realităţile mondene şi nu avusese de-a face decât
cu femei a căror bună cuviinţă nu îngăduia decât sentimente trainice şi familiale. În ochii
Fernandei ardea o flacără alcătuită din mii de explozii minuscule dar continui şi fiecare din
gesturile ei degaja unde pipărate şi dulci, infernale poate.
- Mă cheamă Fernande ! Şi pe tine ?
- S., am spus luându-i braţul.
- La Fouquet’s ! La Fouquet’s !
- Vă duc cu maşina mea ! ne-a propus Germain făcând semn limuzinei feline care s-a
apropiat de noi lingând trotuarul ca un peşte de pradă.
Mai mulţi cheflii aplaudă şi sar în maşina căreia, după ce-şi scosese şapca cu firet de
aur, şoferul negru îi deschisese portiera.
- Hai pe jos, am spus trăgând-o pe Fernande în susul străzii.
- Facem o plimbare, venim pe jos, a strigat Fernande către cei care-i făceau semne
din maşină. Îmi plac bărbaţii care ştiu ce vor, a adăugat întorcându-se spre mine. Bărbaţii care
nu merg pe trei cărări, care merg drept la ţintă fără să le pese de cei sau de cele cărora le fură
amantul sau amanta...
Limuzina piticului cu barbă s-a oprit în dreptul nostru şi acesta m-a dojenit cu
degetul pe care strălucea un rubin cât un ochi de potârniche :
- La Fouquet’s ! Să nu ne trageţi chiulul !

36
 - La Fouquet’s, la Fouquet’s, într-un salon privat..., i-am răspuns cântat căci face
parte din strategia conspirativă să dai celorlaţi senzaţia că eşti de-ai lor cunoscându-le
uzanţele.
Nu ştiam ce să cred şi cum să interpretez gestul celui care poate că nu mă urmărise
pe mine personal. Deşi poate că da. Şi chiar dacă...! „Am să fiu un agent dublu, mi-am spus, şi
am să fiu de două ori cinstit. Când cu unii, când cu alţii dar nu cu toată lumea în acelaşi timp,
ceea ce nu numai că nu se poate dar e şi un caz de trădare. Pe când aşa, pot să am conştiinţa
împăcată. Simplă problemă de organizare...! La urma urmei şi să fii agent dublu e o
meserie...”
Femeia al cărei braţ îl ţineam şi care avea să joace un rol atât de important în viaţa şi
munca mea se numea Fernande de Puantalbec, un nume pe care mi-a fost greu să-l reţin. Fiind
un democrat convins, mintea mea refuză visceral să înregistreze asemenea aluzii la o epocă în
care inegalităţile de clasă începeau de la botez. Fernande m-a dus pe nişte străduţe pe care nu
le ştiam, pustii şi mai puţin luminate, vorbindu-mi patetic de o serie de probleme care erau şi
ele cât se poate de reale.
- Dumneata, dragă domnule, eşti, după accent, străin. Ți-e greu să accepţi idea că o
femeie, mai ales în Franţa, poate avea şi ea o vocaţie nu numai trupească dar şi intelectuală...
Independenţa nu e un cuvânt făcut numai pentru state. Imperiul simţurilor există și e o
problemă de democrație ca fiecare femeie să poată fi împărăteasă. Unul din țelurile cele mai
nobile ale epocii pe care o trăim este emanciparea tuturor, bărbaţi, femei şi chiar copii, de la o
anumită vârstă în sus, firește, şi de-o anumită condiţie socială... Noi, femeile, e-adevărat,
suferim de-un handicap congenital care sunt copiii. Dacă nu băgăm de seamă, timp de cel
puţin nouă luni suntem lipsite de drepturile noastre cele mai universale pentru că sarcina ne
împiedică să trăim plenar şi senin egoul nostru afectiv... Avem şi noi nevoie să ne afirmăm
intimitatea... Avem şi noi de săvârşit opere nemuritoare unde să fie vorba de noi, de
specificitatea noastră. Fiecare femeie care se emancipează participă la instaurarea unui climat
intelectual care să permită apariţia unui Rafael femeie, a unui Beethoven cu sâni, a unui
Einstein ovarian... E vorba de o problemă urgentă şi imediată : societatea are datoria să
corijeze nedreptăţile naturii, nu ştiu dacă, fiind străin, poți să-ți dai seama...
- Pot.
- Împlinirea deplină a femeii este un act de reechilibraj mental..., de restabilire a unei
ordini imanente..., yongul şi yangul societăţii occidentale. Dar să fim bine înţeleşi, nu cerem
coaie ci testosteronul ! Viitorul omului e femeia sau nu e de loc.

37
 Nu era exact punctul meu de vedere dar nu mi se părea profesional să-mi dau cu
părerea în condiţiile date.
„Poate că faceţi parte din serviciile secrete, doamnă, mi-am zis, complicea piticului
cu limuzină neagră şi şofer de aur. Poate că-mi întindeţi o capcană, socotind că mă voi
demasca exprimând despre femeie opinii care sunt ale altor civilizaţii, semi sau integral
orientale, pe care le socotiţi duşmane. Poate că dacă îmi strângeţi mâna cu atâta înfrigurare e
ca să mă duceţi direct la puşcărie. Ei bine, nu ! Măcar din respect pentru interimara pe care
am pierdut-o şi care m-a învăţat cum să mă comport în asemenea circumstanţe, am să vă sărut
pe gură, făcându-mă că înţeleg problemele pe care le ridicaţi şi care sunt cele ale societăţii
voastre, muribunde și în putrefacție...”
Dar fiule, o iau razna. Toate acestea sunt fără legătură cu povestea pe care nu ţi-o
spun decât pentru că astă noapte am visat un controlor de la căile ferate care perfora cu
maşina lui de făcut găuri în bilete inima caldă şi roşie şi vie a unei interimare, spuma unei
mări de diamant.
Fernande de Puantalbec e o femeie de treabă. Într-un anume fel, mi-a salvat viaţa în
împrejurări care n-au nimic de-a face cu această noapte începută pe peronul de la Gare de
Lyon şi care avea să se sfârşească în saloanele unui om politic important.
De aceea, fiule, nu găsesc că e necesar să ştii dacă am sărutat-o sau nu pe gură pe
respectiva doamnă, ceea ce, de altfel, fiind vorba de o franţuzoaică, n-are nici o importanţă.
Fouquet’s de altfel nu era departe.
Piticul cu barba căruntă ne aştepta pe trotuar, în faţa intrării.
Dar, pentru Dumnezeu, de ce ? de ce nu reuşesc să-ncep cu începutul ?!

38
 Caietul trei

Femeia brună şi femeia blondă, Fernande şi Marilyn

Într-adevăr, de ce nu reuşim niciodată să-ncepem cu-nceputul ?

De ce nu poţi niciodată spune simplu : „E ora nouă seara. Un om de condiţie
modestă şi îmbrăcat c-un impermeabil şifonat coboară scările staţiei de metrou Rue de la
Pompe. În staţie nici ţipenie de om. Locuitorii cartierului sunt de-o condiţie socială care nu le
permite să renunţe la maşină chiar dacă s-ar reintroduce în transporturile publice urbane clasa
întâia, ca pe vremuri...”
De ce ?
Pentru că ora nouă e tot ce poate fi mai banal pe lume ! Şi care-i cititorul căruia să-i
pese de-un personaj care nu poartă un costum de la Dormeuil, un taior Chanel sau şalvari
Yves Saint-Laurent ? Merită, oare, să descrii faţa palidă a unui individ a cărui piele atârnă pe
oase de parcă ar fi cea a unui frate mai mare ? Şi pe urmă dacă cititorul, avid de adevăr, vrea
să știe unde e pompa de pe Rue de la Pompe, ce i se poate răspunde ? Că poate a fost una, pe
vremuri, acum câteva sute de ani ? Păi de asta ne arde nouă azi ? Cum să începi cu începutul
când numai extravaganța ne mai poate face să uităm că lumea noastră nu e decât frigiderul
unui canibal care păstrează alimentele pe diferite poliţe sociale în aşteptarea momentului când
vom sfârşi în acelaşi stomac, luaţi de pe raft unul câte unul sau, dacă are musafiri, cu toptanul,
ceea ce provoacă aici, la noi, războaie, gropi comune, exterminări de masă, etc. ?!
Omul din carte, care încă nu există, pentru că nu exişti atâta timp cât nu există un
început care să presupună o urmare ! omul îmbărcat într-un trenci prăpădit care-l şterge şi mai
mult dintr-un peisaj care nici el nu există cât n-a început povestea, stă cât stă acolo, pe cheiul
staţiei de metrou Rue de la Pompe, după care, când s-a convins că nu-l vede nimeni, că nu-l
pândeşte nimeni, că până şi metroul a uitat să mai treacă pe-acolo, se apleacă deasupra coşului
de gunoi din capătul dinspre ieşire al cheiului. Scotoceşte printre coji de banană şi de
portocală, ziare vechi, ambalaje de alimente, bilete uzate, hârtii murdare de muştar în care au
fost crenvurşti, romane publicate la Grasset, batiste înmucite, sâmburi de cireşe, scrisori
administrative, mucuri de ţigară, publicităţi pentru restaurante ieftine, etc., şi scoate o cutie de
coca cola nu întru totul goală pentru că în fundul acesteia, care e dublu, se află un mesaj
secret. E unul din mijloacele prin care Centrala comunică instrucțiuni agenților săi care-şi
exercită talentul în ţări străine şi potenţial inamice. Omul cu trenciul pune cutia de coca cola
nu întru totul goală în buzunar şi, fără măcar să profite de biletul oricum consumat, pleacă.

39
Iese pe scara dinspre primăria de arondisment şi se cufundă în noapte – şi chiar dacă această
relatare succintă dar la obiect vi se pare ciudată, exagerată, neverosimilă, fapt e că aşa a
început totul. Oricum, dacă aţi ajuns până aici, ca să nu spuneţi că ați fost trași pe sfoară și că
vi s-au îndrugat cai verzi pe pereți, e mai bine să mă credeţi pe cuvânt şi să consideraţi şi
dumneavoastră că acesta e începutul...
Un om, la ora nouă, într-un trenci cenuşiu...
- Iar te-ai îmbrăcat ca un cerşetor, îi reproşează, cu un sâmbure de tandreţe în glas,
contesa Fernande de Puantalbec celui care de douăzeci de ani o iubeşte ca un câine părăsit,
fără să înţeleagă nimic, nimic ! din lumea înaltă unde a pătruns datorită ei.
Face semn valetului să stingă flacăra de sub tava de argint în care n-au mai rămas
decât ciozvârte dintr-o raţă cu portocale gătită după reţeta unuia din marii artişti culinari din
capitala gastronomică a lumii.
- Nu ştiu ce am. Mă-năbuş. Am băut poate cam mult. Am să-ţi comand totuşi un
pantalon de catifea reiată maro închis şi o cravată...
- Mai bine nu. Soţia ar putea să mă-ntrebe de unde-mi vin asemenea haine scumpe,
şi să intre la bănuieli, răspunde S. ridicând privirea până la nivelul sânilor, de altfel
inexistenţi, al prietenei sale. E geloasă şi isterică. N-ai mai bine nişte salam şi poate ceva
brânză...? Mi s-a acrit de raţă cu portocale...
- Credeam că-ţi place.
- Păcat de portocale. E păcat şi de raţă care cel mai bine se simte, ea, pe nişte varză
călită cu feliuţe de slănină şi piper boabe, ulei de trufe, vin alb, foi de dafin... Fratelui meu îi
plăcea târtiţa care e mai grasă şi dacă e bine prăjită devine crocantă. Dar cel mai mult şi mai
mult se bucura când făcea mama limbă de viţel cu măsline. Toca mărunt patru cepe mari pe
care le daurea în ulei și le punea în tavă cu sos de roşii şi patru polonice din apa în care
fierseseră timp de mai multe ore, la foc mic, cu o altă ceapă şi foi de dafin, limbile ținute
prealabil în oţet, tăiate apoi felii. Înainte de a o da la cuptor, presăra măslinele verzi, fără
sâmburi, şi acoperea cu felioare de lămâie... Plec în Africa pe două sau trei zile.
- Africa subsahariană este un ținut de legende şi de o mare frumuseţe naturală, fără a
mai socoti animalele care trăiesc acolo în libertate.
Fernande nu înţelesese niciodată în ce constau activităţile lui S. care se pretindea
consilier free-lance în probleme de comunicație. Se mulțumea să știe că-i aduceau acestuia un
venit suficient cât să nu fie nevoită să subvină ea, fie și în parte, nevoilor unui amant care
având o soție, trebuia s-o întrețină. Faptul că S. avea o slujbă, fie chiar şi-n publicitate, deși se
spune că mama ta ar fi mai mulțumită să te știe pianist într-un bordel decât conceptor la

40
Havas, o liniştea : n-ar fi fost de dorit ca iubitul ei să ducă o viaţă diferită de cea a oamenilor
în general şi să stârnească astfel curiozităţi neavenite şi-n privința ei.
Lucru de înţeles dat fiind că Fernande de Puantalbec era ceea ce în civilizaţiile
noastre de sorgintă greco-latină se numeşte, pe bună dreptate, un spion.
Atunci când, rar, S. îi vorbea de spionaj în general, uimind-o cu competențele lui în
acest domeniu rezervat și care aparent nu-l privea direct, Fernande se lumina și-l asculta
fascinată. Simţea în cerul gurii o căldură agreabilă şi roşea sub batista de dantelă cu care-şi
acoperea obrajii împurpuraţi cu prafuri orientale. O picătură de sudoare îi aluneca între
pretinşii sâni şi, dintr-odată, Fernandei i se părea că lumea e mai bună, oamenii mai
suportabili şi chiar că, uneori, prietenii pot fi sinceri între ei. Avea cu atât mai mult nevoie de
aceste momente fericite cu cât, în ciuda unei zăpăceli congenitale şi a incapacităţii de a
strânge într-un tot diferitele elemente care dau semnificaţie unui ansamblu, Fernande
percepuse – ca pe nişte fluturi negri ale căror aripi ating în treacăt, într-o seară de mai,
rozetele de porţelan ale florilor de cireş... Fernande percepuse cu o tristeţe asemănătoare celei
care te cuprinde atunci când un fluture de-o mare frumuseţe atât în ceea ce priveşte desenul de
pe aripi cât şi culorile, se-neacă în cupa de şampanie făcând să spumuiască, cu zbaterile lui,
băutura lâncezită... Fernande percepuse disparităţi ciudate în spusele celui cu care împărţea
unul din multele paturi ale duplexului unde doar întâmplător și pe fugă făcea dragoste în
salon, profitând de confortul unei așa numite „sofa a favoritei”, adusă aici de la castelul lor
din Broërec când, dată fiind ascensiunea fulgurantă a fratelui ei, toată familia generalului de
aviaţie Gaudias Meridé Rupert de Puantalbec a cumpărat parterul cu grădină şi primul etaj al
acestui imobil hausmanian, situat în plin cartier şic al acestui minunat Paris iluminat de
flăcările decadenţei şi de soarele roşu al prăbuşirii finale.
Fac aceste precizări privind atmosfera generală în care s-au desfăşurat evenimentele
despre care este vorba aici ca să înţelegeţi bine ce şi cum. Faptele noastre sunt cel mai adesea
prestabilite, gesturile unui automat căruia îi învârtim, din când în când, arcul ca să-l
îndemnăm să facă aceleaşi plecăciuni, aceiaşi paşi, aceleaşi tumbe, aceleaşi clătinări ale
capului că da sau că nu. Aceste mişcări însă, deşi aceleaşi, capătă semnificaţii foarte diferite
dacă sunt săvârşite într-un salon sau într-o crâşmă, la bâlci sau în parlament, în prezenţa sau în
absenţa doamnelor care schimbă întotdeauna sensul demersurilor noastre.
Cum altfel s-ar putea explica atitudinea unei femei atât de avute şi de nepăsătoare la
ce se-ntâmplă în lume, cum era Fernande de Puantalbec, care, spre sfârşitul vieţii – pentru că a
murit relativ tânără –, s-a pus în slujba unei şlehte de canibali instalaţi de o putere străină în
fruntea unui stat african a cărui poziţie pe hartă nu fusese niciodată ispitită să o afle, orice

41
desen geografic, chiar în alb şi negru, provocându-i o senzaţie de greaţă pentru că i se părea că
priveşte pământul din înaltul unei scări foarte abrupte. Această înregimentare absurdă este
însă o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că descompunerea societăților noastre începe prin
destrămarea mentalităților colective. Aidoma unor păpuşi de cauciuc care nu stau în picioare
decât umflate de un ideal comun, de un proiect social, atunci când o lume care moare nu mai
are puterea să pompeze în noi visele unui viitor de aur, oamenii şi chiar femeile se trezesc
dintr-o dată reduşi la propria lor persoană intimă, ca să spun aşa, un boț de gumilastic. Nu mai
găsesc nicăieri nici un sprijin, lipsiţi de structurile securizante, de solidarităţile presupuse, de
toate remediile care până în acel moment îi ajutau să înfrângă spaimele şi catastrofele care
acum îi copleșesc și îi aplatizează. Este momentul în care proliferează societăţile secrete,
sectele, medicinile tradiționale, religiile exotice, confreriile şi tot soiul de asociaţii de într-
ajutorare a şchiopilor, orbilor, muţilor, ciunţilor, zăluzilor, etc. Se construiesc spitale, şcoli,
aziluri de bătrâni, cazărmi, primării, cluburi şi o sumedenie de edificii civile şi militare menite
să ne facă să credem că mai putem conta pe cei din jur. Fernande de Puantalbec era expresia
acestei derute generale. Sedusă de un diplomat negru, pe care nu-l primea, de altfel, decât în
patul de la bucătărie unde se lua drept o Scarlett O’Hara emancipată, explora diligent un
univers care-i era necunoscut, la răscrucea dintre magia tribală şi spionajul industrial.
Descoperea cu o încântare de copil aparatele miniaturizate de înregistrat şi riturile menite să
facă să plesnească splina duşmanului, unde se concentrează forţa vitală şi politică a acestuia.
Amantul ei african îi explica cu argumente practice că omul nu este decât o statuetă de lut ars
în care marele Vrăjitor a pus, făcut din excremente de maimuță, ficatul în care se află înscrisă
formula vieții tale. Nimeni nu te poate omorî cu adevărat cât nu ți l-a mâncat, de unde logica
anumitor ceremonii canibale, utile nu numai ca să dobândești vânjul celui ucis dar și ca să-l
împiedici pe acesta, mort numai pe jumătate, să vină să te ucidă el pe tine otrăvindu-ţi
somnul... – ilustraţie cum nu se poate mai grăitoare a ceea ce numim „gândirea sălbatecă” şi a
felului în care aceasta spulberă anxietăţile unora descurajând cruzimea celorlalţi care, în
marea lor majoritate, detestă ficatul fie acesta crud, fiert, prăjit sau la grătar. Acum Fernande
privea altfel viaţa şi milita în diferite asociaţii caritative. Strângea în treacăt informaţii utile de
pe buzele prietenilor ei din copilărie, ajunşi azi, prin forţa naşterii lor ilustre, la situaţii
importante în lumea economică şi financiară. În ceea ce-o priveşte, nu era vorba decât de
şarmul unei perversiuni suplimentare într-o epocă în care toate perversiunile fiind permise
niciuna nu mai avea gust. După o vreme, diplomatul suscitat s-a întors în ţara lui de baştină
unde la început nu i s-a tăiat decât nasul, ceea ce, la prima lovitură de stat, i-a adus un post în

42
guvern, pe care nu l-a părăsit decât după un an, în momentul în care a fost spânzurat pentru
cosmopolitism şi înaltă trădare...
- Africa este un pământ virgin, unde democraţia funcţioneză deocamdată instinctiv şi
animal, spunea uneori Fernande în saloane, uimindu-şi interlocutorii printr-o cunoaştere
profundă a problemelor africane.
Fireşte, Fernande ar fi putut abandona demult şi fără bătaie de cap această activitate
subversivă şi, în ultimă instanţă, reprehensibilă, pe care o exersa fără vre-un profit material
notabil, dacă ceea ce o determinase să se angajeze îl lupta de emancipare a continentului
negru n-ar fi fost însoţită de anumite descoperiri sexuale legate de practicile de acolo. Oricum,
în această viață de, pardon, rahat, ceea ce ni se întâmplă nu e decât un pretext pentru ceea ce
trebuie să ni se întâmple şi de care nimic nu ne poate feri decât doar, fireşte, bunăvoinţa celor
care ne mână de-acolo, de sus, unde drepturile omului, codul muncii, l’habeas corpus şi
principiile constituţionale sunt apă de ploaie.
De fapt, acceptând să spioneze pentru nişte străini nu întâmplător negri, Fernande
voia să se răzbune pe toţi albii, mai precis pe toţi bărbaţi îndeobşte albi care-o dispreţuiau
pentru că nu avea sâni – o nedreptate strigătoare la cer ! Pe de o parte, lasă că nici bărbaţii nu
au, ceea ce nu-i împiedică se se iubescă uneori foarte pasional. Pe de alta, nici aceștia nu mai
sunt ce erau ei în secolul Luminilor, când se lăsau seduşi de intelectul femeii şi nu de
atributele ei animale. Aici se află izvorul tuturor perversiunilor noastre : trupul nu poate avea
diversitatea ideilor pe care le naşte mintea şi monotonia stârneşte idei necuvenite. De fapt,
cum trăim într-o epocă decadentă, ceea ce Fernande considera un handicap era, cel puţin
pentru unii, o calitate, lucru de care ea n-a ştiut să profite, simţindu-se inutilă şi nefericită,
sentimente care dau întotdeuna naştere unor pulsiuni feroce. Acestea dădeau o frumuseţe
aparte privirii străpungătoare a Fernandei care, ingenios încadrată de părul negru, tăiat scurt,
fascina masculii, când nu-i înspăimânta făcându-i să fugă de ea ca de dracu’. O respiraţie
amplă făcea să tremure nările fragile, transparente, roze, ale nasului uşor acvilin, apreciat de
cunoscători. Aceştia, din păcate, în virtutea experienţei, n-o admirau decât de departe pentru
că de la o asemenea femeie te poți aștepta la orice, la orice ! Nu e deci de mirare că, atunci
când s-a ivit ocazia, Fernande de Puantalbec a fost ispitită să-şi ofere o supremaţie asupra
bărbaţilor din jur care, în ciuda trufiei lor de predatori, deveneau prada acestei femei de-o
constituţie pectorală atât de plăpândă încât, cu un secol înainte, şi-ar fi sfârşit fără îndoială
viaţa într-un sanatoriu pentru tuberculoşi.
- Nu-ţi dai seama că eu sunt Dama cu camelii ? mieuna Fernande către dimineaţă, la
ceasul când bărbatul nu vrea decât să doarmă, nesimţitor la femei şi la literatură.

43
 - Eşti cea mai minunată ! mormăia acesta căci superlativele au fost dintotdeauna un
mijloc eficace de-a obţine pacea războinicului întors de pe câmpul de luptă.
- Am să mor curând şi atunci o să pricepeţi cât de mult v-aţi înşelat toţi în ceea ce mă
priveşte ! Di questo cuore non puoi comprendere tutto l’amore…
- Opera e o artă sublimă. Ar trebui să mergem mai des la premierele de la Palatul
Garnier, mai ales când se cântă Verdi şi aria lui Lenski din actul doi, tabloul doi...
- Lasă, dormi ! Nimeni n-o să priceapă niciodată ce e în inima femeii.
E de la sine înţeles că dacă ar avea posibilitatea să citească aceste pagini, pe care le
punem, modest, la îndemâna dumneavoastră, Fernande de Puantalbec ar fi uimită şi sincer
indignată – şi nici n-ar fi de mirare pentru că, nu-i aşa ? nimeni nu ştie de ce face un lucru
până când n-a ajuns la capătul vieţii, moment în care această cunoaştere devine inutilă. Omul
ca atare nu e diferit de-un ceas, de o pendulă din acelea mai de demult care indică nu numai
ora dar şi ziua şi dacă ne gândim la orologiile din turnuri putem adăuga luna, anul, fazele lunii
şi mişcarea zodiilor...! Omul ca atare, spuneam, nu e fundamental diferit de aceste ornice : ca
să înţelegi cum se mişcă, trebuie să le demontezi, să le descompui în piese moarte care, odată
zăhăite de la rostul lor, nu mai pot număra nici minutele, nici orele, nici nimic şi cu atât mai
puţin măruntele secunde care fug în toate părţile, fericite că au scăpat din cuşca unde erau
silite să bată pasul pe loc, ţinând hangul, ceea ce e plictisitor chiar şi pentru ele – asta ca să
spun că atunci când o femeie ajunge să înţeleagă logica faptelor pe care le săvârşeşte,
înseamnă că e deja moartă, ceea ce nu este întotdeauna de dorit.
- Nimic nu e mai sublim decât o fată care moare de tuberculoză în braţele unui tenor
liric a cărui voce pluteşte peste un pizzicato de-abia murmurat în timp ce catifeaua care
îmbracă bordura lojilor de rangul întâi e săldată de lacrimile celor care pot să-şi plătească un
bilet la Scala.
- Nu văd legătura cu Africa !
- Niciuna... E o idee care mi-a trecut prin cap aşa, tam-nisam. Garson, te rog, o
îngheţată de la Berthillon şi două cafele scurte.
- Ar trebui totuşi, Fernande, păpușică, să fii mai atentă. Când ești spion, cum te
pretinzi, nu trebuie să-ți iasă din gură orice păsărică ! Într-o zi o să-ţi scape cine ştie ce secret
de stat şi-o să ne trezim amândoi la puşcărie...
- Deci pleci în Africa ?
Deşi codat şi ascuns în fundul dublu al unei cutii de coca cola aruncată neglijent într-
un coş de gunoi din capătul dinspre ieşire al staţiei de metrou Rue de la Pompe, direcţia Pont
de Sèvres, mesajul era cât se poate de clar : o întâlnire precisă într-un oraş important dintr-un

44
continent la fel de important din punct de vedere al resurselor solului şi mai ales ale
subsolului.
De ani de zile, de când îşi făcea meseria în teritoriul advers, în spatele frontului, dacă
ne putem exprima aşa, unde se instalase în condiţii de securitate optime datorită ingeniosului
sistem al interimarelor, S. nu avusese niciodată de-a face cu Centrala decât prin schimburi de
mesaje care indicau centrele de interes ale comanditarului și raporturile executantului. Nu i se
ceruse niciodată să se întâlnească cu cineva precis – ceea ce nici nu era de dorit : în cazul în
care ar fi fost reperat, s-ar fi putut ca alte servicii, nu neapărat mai incompetente şi cu agenţi
nu neapărat mai idioţi, să înţeleagă prin ce minune câteva informaţii mai mult decât
confidenţiale ajunseseră la urechea duşmanului, şi care era sursa anumitor atentate cărora
nimeni nu le dăduse de cap.
- Ce Dumnezeu vor de la mine ?! se zburlise S. Nu pui în primejdie un agent absolut
incognito, ca mine, pentru cai verzi pe pereţi ! Ce vor de la mine ? Ceva de-o asemenea
importanță încât să merite să sacrifici definitiv un agent. Când am să mă-ntorc din Africa
neagră am să fiu practic descoperit, la cheremul tuturor serviciilor de contraspionaj din lume,
bun de scos la pensie sau de trimis în faţa unui tribunal, ceea ce e cam tot aia. Oricum ai lua-o,
înseamnă că e vorba de ultima mea misiune şi asta nu-mi place, nu-mi place – ceea ce se
poate înţelege pentru că e omenesc ! După cât m-am chinuit ca să găsesc un apartament ca
lumea într-un cartier unde să nu ai senzaţia că locuieşti într-un bazar... Asta-i viaţa ! Te aşezi
la casa ta, faci proiecte şi după aceea, într-o bună zi...
- Exagerezi, răspunde Marilyn.
Dimineaţa, adică înspre prânz, Marilyn îşi ia cafeaua cu lapte în pat : cornulețe, unt
şi dulceaţă de portocale. Le aduce de la bucătărie pe o tăviţă de plastic pe care o așează pe
noptieră, lângă lampa cu abajur verde şi teancul de romane englezeşti cu lorzi mai mult sau
mai puţin vârstnici şi fete sărace a căror virtute e până la urmă răsplătită cu averi mai
însemnate decât cele pe care le dobândesc femeile pierdute.
- Nu înţeleg de ce îţi faci atâtea griji pentru ceva încă foarte vag, spune Marilyn
muind o bucată de corn în ceaşca cu cafea. Nu e bine. Îţi pierzi sângele rece, ceea ce, în
situaţia ta, este, ţi-o spus sincer, periculos. Ai îmbătrânit, sau ce ?! Mă uit la tine şi-mi zic că
ceva nu e în regulă.
- Ții să-mi faci praf moralul, cât mi-a mai rămas...!
- Un om de calitatea ta trebuie să privească lucrurile în faţă. Ori ai îmbătrânit aşa,
peste noapte, ori îmi ascunzi ceva. Nu e normal să-ţi pierzi bunul uz al capacităţilor mentale

45
pentru că nu pricepi ce vrea de la tine Centrala, de care n-ai avut până acum, şi e ceva vreme !
nici un motiv să te-ndoieşti.
- E adevărat !
- Nici măcar atunci când, la început, te-ai speriat primind ca mesaj o ureche cu un
cercel albastru... Nu e mai mai sinistru decât un voiaj plătit în Africa.
- Am avut atunci, e drept, un moment de slăbiciune. Ulterior, s-a dovedit că n-avem
de ce să-mi fac griji.
- De unde-ţi vine suspiciunea asta față de Centrală ? Decât dacă-mi ascunzi ceva !
- Eu ?! Ferească Dumnezeu !
- O femeie. Că numai ele subminează într-un asemenea hal intelectul...!
- De unde şi până unde ?!
- Cum să te mai respecte tovarăşii tăi de muncă dacă începi să ai stări sufleteşti ?!
Eşti azi mai iubit şi mai preţuit decât pe vremea când te-am cunoscut şi când puneai ici şi colo
primele bombe anonime. Nu e cazul să te laşi abătut de prima adiere. Ce-ai să te faci când va
sufla uraganul revoluţiei ?
- Recunoaşte, totuşi, că e ceva bizar în misiunea asta africană.
- Ce e bizar ? întreabă Marilyn care pune dulceaţă pe jumătatea de corn unsă cu unt,
muşcă şi lasă să i se prelingă pe bărbie sirop de portocală.
Marilyn face parte din acele femei, foarte numeroase de altfel, de la care e bine să
pleci înainte de-a începe să sforăie şi la care nu e cazul să revii cât n-au avut timp să se spele,
să se fardeze şi să-şi refacă boiul. Zburlită, umflată de somn, cu ochii încă lipiţi şi fără
expresie, ca de peşte, cu trăsăturile incerte, cu pielea de-un alb rânced care te duce cu gândul
la găina jumulită pe care te pregăteşti s-o pui în oală, Marilyn n-are acum nimic din femeia
provocatoare, seducătoare, cu privirea intensă, care uneori, seara, se slujeşte eficace de
farmecele ei ca să ducă mai departe cauza oprimaţilor, exploataţilor şi umiliţilor din toate
ţările mapamondului.
- Totuşi, nu e normal ca staţia de metrou să sară-n aer la cinci minute după ce mi-am
recuperat mesajul !
- Nu eram noi, jur ! Noi n-am mai pus o bombă de două luni şi mai bine ! se grăbeşte
să se disculpe Marilyn, jenată la ideea că soţul ei ar putea crede că anarho-troțkisto-
tiermondiștii din grupul ei au acţionat fără să-l ţină la curent, după toate serviciile pe li le-a
făcut, procurându-le, n-au ştiut niciodată cum şi de unde, arme, explozibil, bani, informaţii
confidenţiale, contacte utile, alibiuri beton, sugestii binevenite, într-un cuvânt tot de ce are
nevoie o avangardă revoluţionară care pregăteşte viitorul de aur al proletarilor din toate țările.

46
 - E totuşi ciudat să vezi vagoanele metroului zburând peste capetele călătorilor
ocazionali într-un snop de flăcări şi de focuri bengaleze, în timp ce copiii ţipă şi aplaudă fără
să-şi dea seama de gravitatea unei situaţii ale cărei prime victime sunt chiar ei. Bătrânii
horcăie strângând la piept punga de plastic cu două borcănaşe de iaurt, două felii de șuncă şi o
sticlă de apă minerală. Şinele se ridică-n capul oaselor şi se înoadă. Femeile goale de pe
afişele publicitare ard ca lumânările. Bucăţi de tablă smulse din învelişul vagoanelor străpung
pereţii şi, spărgându-se, plăcile de faianţă ţâşnesc în toate părţile ca un roi de potârnichi
alungate de uliu. Capete cu şi fără ochelari se rostogolesc în căutarea unor popice inexistente.
Peronul staţiei se sparge ca-n urma unui cataclism natural. Şobolani însângeraţi fug care
încotro duşi de instinctul care-i face să simtă naufragiul înainte chiar de a se fi produs. Şi ce
hărmălaie ! Nu, toate astea nu sunt în firea lucrurilor ! Orice ai spune tu, e ceva bizar...
- Nu, zău, eu una nu te înţeleg ! Dacă mai erai acolo, nu zic nu ! Dar când s-a produs
explozia, tu ajunseseşi deja hăt, departe...
- Şi dacă întârziam câteva minute ?
- Tu nu întârzii niciodată, e ştiut. Dacă cumva nu e un accident ci o măsură care te
privește, ca să ți se șteargă urma, totul s-a făcut cu profesionalism. Ai fost acolo la fix, ai
plecat la fix, stația de metrou a sărit la fix, când nu mai erai acolo, fix. Nu, zău ! Dacă de
fiecare dată când dinamităm o bancă, sediul unui partid sau domiciliul unui capitalist, eu şi
camarazii mei ne-am face atâtea probleme, am mai fi încă în secolul al XIX-lea sau poate
chiar în a doua jumătate a celui de-al XVIII-lea, iartă-mă că ţi-o spun de la obraz !
- Da, poate că am îmbătrânit. Dar e și ceva psihanalitic, în legătură probabil cu niște
cărți pe care fratele meu mai mare mi le citea când eram prea mic, despre niște exploratori
mâncați de crocodili ! De când mă ştiu mi-a fost frică de Africa unde bântuie în libertate
atâtea fiare. Nici oamenii de-acolo nu-mi inspiră o încredere desăvârşită... Vagoanele
metroului care se desfac de parcă ar fi nişte conserve de carne tocată ! Zdrenţe de rochii şi de
taioare..., şerpi de foc care se caţără pe pereţi...
- Ia altă cămaşă. Asta e prea mohorâtă și nici n-am avut timp să-i cos cei doi nasturi
care lipsesc. Îi rupi de parc-ai fi la şcoală şi te-ai bate cu cei din alte clase, zău ! Nici
impermeabilul nu l-am călcat. Cămaşa cu dunguliţe galbene e mai potrivită pentru climatul
ecuatorial şi galbenul îţi stă bine.
În maieu şi hamleţi bej, aşezat pe marginea patului lângă jumătatea lui care-şi bea
cafeaua şi s-a umplut de fărmituri, adus din umeri, cu un început de chelie, slăbănog,
frecându-şi lăbile de la picioare în timp ce se uită fix la o cămaşă purtată, aruncată pe o valiză
deschisă în care se văd nişte şosete şi lenjerie de corp, c-un aer mâhnit şi plictisit, indiferent la

47
vorbele de bun simţ ale soţiei sale ai cărei sâni umplu până la brâu cămaşa de noapte cu
floricele albastre şi roşii pe fond alb, bombându-şi obrazul cu limba pe care o plimbă aiurea în
gura uscată, S. pare un reprezentant de comerţ care se pregăteşte să ia trenul de dimineaţă ca
să facă turul concesionarilor din regiunea Nord-Pas de Calais. Unui observator extraterestru,
oarecum independent, nu i-ar putea trece prin minte că amărâtul ăsta care se uită cu disperare
la valiza lui de terchea-berchea conduce o întreagă reţea de terorişti cărora le procură arme şi
droguri, că e motorul a nenumărate afaceri criminale rămase nerezolvate şi că e căsătorit cu o
putoare care, cu ochii ei de broască anglo-saxonă, în care apar uneori străfulgerări de
inteligenţă pornite din creierul reptilian, îţi sloboade un încărcător de mitralieră în stomac cum
ar arunca la gunoi o farfurie cu fasole râncedă. Trebuie să recunoaştem, totuşi, că e într-adevăr
mai distractiv să jefuieşti o bancă şi să arunci în aer ce-ţi pică la-ndemână decât să vinzi toată
viaţa mănuşi în magazinul tău de la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio) având ca singure
distracţii copiii şi campaniile electorale.
Toate astea ca să pricepeţi că, în asemenea chestiuni, poliţia are circumstanţe
atenuante : nici măcar dumneavoastră, care sunteţi, totuşi, în miezul subiectului, n-aţi fi
bănuit cu cine aveţi de-a face, lăsându-vă înşelaţi – de ce să n-o recunoaştem din moment ce
errare humanum est ?! – de sânii generoşi ale unei studente anglofone, angajată să se ocupe
de-un copil încă nevorbitor ; duşi cu zăhărelul de sfaturile înţelepte pe care un tată cu aspect
de ageamiu le dă fiului avut dintr-un prim mariaj, ce e drept clandestin...!
Ca să nu mai spun că nimeni nu ştie până la ce extremităţi pot ajunge cei pe care i-
am considerat întotdeauna nişte imbecili şi care, citindu-l pe Jean-Paul Sartre, au dintr-o dată
senzaţia că au priceput ce e lumea şi viaţa. Fericiţi să afle că esenţa existenţei nu se poate lipsi
de contribuţia lor personală, se consideră în drept să-şi aducă aportul la constituirea unui sens
al speciei umane. Asta cu atât mai mult cu cât li s-a spus că, aşa cum se petrece şi-n algeri,
participarea lor e la fel de rodnică fie c-au scris Dialogurile lui Platon sau că-şi petrec viaţa cu
degetul în..., pardon !
- Europa şi Franţa, împotriva cărora vă înverşunaţi numai ca să-mi faceţi mie sânge
rău şi pentru că, obiectiv vorbind, sunteţi reprezentanţii unei epoci revolute, îmi dau o bucurie
de-a trăi pe care nu o poţi avea decât atunci când existentul devine o existenţă datorită
responsabilității fiecăruia dintre noi, spunea încă din şcoală Marilyn părinţilor când se-ntorcea
din vacanţele pe care şi le petrecea la Saint-Tropez, unde se năştea lumea de mâine. Prietenii
mei de-acolo m-au ajutat să înțeleg adevărurile din Materialism şi empiriocriticism și de ce
Kautsky este într-adevăr un renegat. Voi şi clienţii voştri, care şi vara poartă mănuşi, nu ştiţi
ce-nseamnă să simți că pe umerii tăi apasă temeiul universului şi viitorul omului nou.

48
 - Toate astea sunt rezultatul problemelor pe care le-ai avut cu taică-tu când erai mică,
îi răspundea mama ei care încerca şi ea să priceapă Europa şi felul de-a gândi al celor de-
acolo, unde fata ei simţea că şi-a găsit menirea.
- Avem nevoie de o dreptate socială integrală. Ea ne dă o altă imagine despre noi
înşine şi permite fiecăruia să se împlinească conform propriilor sale aptitudini şi dorinţi,
fiecare liber într-o societate de oameni liberi...
- Marilyn, Marilyn, Franţa e, de la revoluţie încoace, ţara libertăţii, aşa că te rog să
fii foarte atentă când iei metroul seara...
De, mamele, ca mamele ! pun întotdeauna răul înainte fără să vadă frumuseţea
libertăţii care nu e numai o statuie !
- Dacă toată lumea ar gândi ca tine, am mai fi încă în secolul al XIX-lea sau şi mai
rău !
Marilyn venea dintr-o ţară unde se gândeşte iute cu, la capătul ideii, un cât face asta
în dolari. În Franța, la facultatea de drept pe unde trecea din când în când, mai ales în
perioadele de examen, Marilyn a fost uimită să descopere o gândire subtilă care şterge
frontierele, care lucrează cu „dacă” şi cu „poate”, care visează la o lume mai dreaptă şi mai
bună, prosperând sub soarele ştiinţei a cărei logică stimulează inteligenţele private, trezite din
somnul lor de veacuri de şcoală laică şi de muzeele de stat. „Ah, vreau să merg şi eu pe
drumul acesta luminos !”, şi-a spus Marilyn care a crescut în proprii săi ochi când s-a văzut
investită cu responsabilităţi mai ample decât cele ale cuiva care n-are-n grijă decât gestiunea
unui stoc de mănuşi. În afară de câteva relaţii mondene, întreţinute mai ales ca să-şi
liniştească părinţii care continuau să vândă, cu spor, manuşi la Cleveland, Ohio (se pronunță
Ohaio), prieteniile Marilynei s-au îndreptat în special spre băieţi care nu purtau cravată, care
nu-şi plăteau chiria, care refuzau proprietatea privată, care trăiau primejdios furând hainele şi
hrana din magazinele cu autoservire, care aveau întotdeauna în buzunar un şiş cu lamă
rabatabilă „ca să-i spintece pe burgheji” când va veni ceasul. „Ah, simt că exist cu adevărat şi
ce-or să mai rămână cu gura căscată toate fostele mele colege de clasă de la Cleveland, Ohio
(se pronunță Ohaio), când am să le povestesc cum se trăieşte în Europa unde spiritul e liber şi
emancipat !”, îşi spunea Marilyn care se avânta cu atât mai năprasnic pe acest drum romantic
cu cât, fără să şi-o mărturisească, știa că în cazul unor neplăceri va avea mereu din ce să
plătească avocaţi iluştri, cauțiuni, despăgubiri şi compensații. Și nu e un secret pentru nimeni
că, într-o ţară liberă ca Franţa, poliţia se gândeşte de două ori înainte de-a aresta pe cineva cu
un cont ticsit într-o bancă americană. Din același considerente, judecătorii găsesc
circumstanţe atenuante celor care, doldora de bani, nu săvârşesc atentate din interes sau ură de

49
clasă ci doar din idealism – ceea ce se poate, dacă nu ierta, cel puţin privi cu indulgență. E un
fapt că-n închisorile cu regim special nu se află decât persoane care n-au avut posibilitatea să
fie apărate de aşii baroului şi să năimească jurnalişti în măsură să stârnească, cu articolele lor
bine aduse din condei, o simpatie generală din care se nasc asociaţii de susţinere şi grupuri de
protest, la care aderă automat cântăreţii fără voce şi actriţele cu fizic necorespunzător, iubiţi
de public tocmai pentru acţiunile lor de solidaritate, etc. Fireşte, e neplăcut că persoanele care
provin din mediile favorizate, cum se spune, nu pot dispune, contra cost, firește, în cazul
nefericit în care sunt întemniţate, de o celulă cinci stele pentru cele câteva săptămâni sau luni
pe care trebuie să le petreacă după gratii. Această încălcare flagrantă a principiilor universale
ale economiei liberale, nu era însă în măsură să descurajeze avântul revoluţionar al tinerii
americance care-şi însuşise valorile Europei.
Trebuie de asemenea spus că, încă de mică, Marilyn suferea de-un plictis cronic –
ceea ce explică multe comportamente aberante. Aberante din punctul nostru de vedere. În
fine, e bine să se știe că dintotdeauna Marilyn considerase că nu poate exista o ocupaţie mai
anostă decât de-a vinde mănuşi, mai ales dacă o faci la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio).
- E o negustorie cinstită, care merge bine. Afacerea se poate dezvolta. Cumpărăm o
marcă și fabricăm noi înşine mănuşile care acum ne vin la preţuri ridicate de la furnizorii
străini. Putem deschide magazine franşizate în alte oraşe unde se dezvoltă o mică burghezie
care vrea să fie la fel de elegantă ca-n marile oraşe. Fratele tău cel mic te-ar putea ajuta la
contabilitate...
- Nu vreau şi nu vreau şi gata !
- La ce bun să faci studii de drept ? Şi dacă ţii cu tot dinadinsul la ele, de ce să le faci
la Paris ? Vărul unei cliente, pe care o știm foarte bine pentru că pierde între două și patru
perechi de mănuși pe lună, a fost acum un an cu niște treburi la Chicago. Ea ne-a spus, pentru
că veni vorba, că la cele două principale universități de-acolo sunt mai mulţi jurişti de
reputaţie internaţională decât în toate universitățile din lume. În general acolo predau mai
mulți laureați ai premiului Nobel decât în toată Europa ta unde cei d-acolo nu-l mai primesc
decât pentru pace, adică pârţ ! că până la urmă tot noi asigurăm pacea lumii.
- Vreau în Europa ! Vreau să cunosc o altă lume, alte civilizaţii !
- În Europa rişti să ajungi o madame Bovary, cum sunt, mi s-a spus, cam toate
femeile de-acolo care se culcă cu cine-apucă şi apoi iau şoricioaică pentru că n-au pus un
şfanţ în bancă ! se-ngrozește mama ei. Dacă ai probleme cu tata, spune limpede şi o să găsim
o soluţie că, slavă Domnului, avem destui psihanaliști că nu suntem în codru. Nu vrei mai
bine să-ţi ia tata un colier de diamante ?

50
 - Da, da, e mai ieftin decât psihanaliştii și rămâne la copii ! încuviinţează tatăl.
- Nu şi nu ! Nu poţi fi azi cineva ca lumea dacă nu ţi-ai făcut măcar o parte din studii
în Europa !
- Las-o, mami, intervenea conciliant fratele mai mic căruia îi plac la nebunie
mănuşile şi-n sinea lui se bucură s-o ştie departe de magazinul în care sora lui n-ar face decât
să-ncurce contabilitatea şi să alunge clienţii cărora le plac mănuşile fabricate în Europa dar nu
şi Europa în general. Las-o să se ducă să-şi facă de cap la Paris. Cu cât mai departe, cu atât
mai bine ! Dacă nu, într-o bună zi o să ne trezim că face cine ştie ce trăsnaie şi n-o s-o mai
putem mărita decât pe coasta de vest c-un actor de cinema. Tata o să-i trimită lunar banii de
care la noi, slavă Domnului, nu e lipsă, şi toată lumea o să fie mulţumită.
- Taci, te rog, că eşti încă mic şi n-ai destulă experiență ! Spune-mi, dragă, ca să
înţeleg şi eu, de ce vrei tu, fata mea, să devii o madame Bovary de-aia ? Doar ştii cum se
termină filmul...
- Franşizarea e o idee care poate să dea roade foarte frumoase, o idee de viitor...
- N-aveţi decât să vă franşizaţi voi cu tot neamul vostru ! Eu vreau în Europa, la
Paris.
- Fata asta citeşte prea mult. Şi când era mică, prea o luai în fiecare seară pe
genunchi, şi-acuma uite, e evident că are probleme cu œdipul !
Marilyn ajunge în Europa într-un sfârşit de august şi se-nscrie la facultatea de drept
de la Censier. Ca multe studente de condiţie bună şi foarte bună, caută o familie de copiii
căreia să se ocupe în schimbul unei camere de bonă. Moştenitorii familiilor avute sunt puşi să
muncească de tineri, ca să ştie cât de greu se câştigă banii, ceea ce-i va îndemna să nu-i
risipească pe ai lor. Pe de altă parte, pentru părinții ei de la Cleveland, Ohio (se pronunță
Ohaio), faptul de a locui într-o familie serioasă pare o minimă pavăză împotriva tentațiilor
bovaristice. Cei ai proaspetei studente de la drept au răsuflat uşuraţi când au aflat că fata lor
stă la nişte oameni cu stare care au nevoie de cineva care să se ocupe de băiatul lor când
îndatoririle profesionale îi obligă să lipsească de-acasă zile şi uneori săptămâni în şir.
Când mama legitimă a plecat într-o călătorie din care nu s-a mai întors, după o
perioadă tulbure, Marilyn i-a luat locul cu nonşalanţa sufletelor simple care aleg întotdeauna
soluţiile evidente, întotdeauna cele mai comode. Lucrurile au continuat pe acelaşi făgaş și
după ce copilul a ajuns în internatul unei şcoli private din Elveţia şi n-a mai fost vorba de el
decât la sfârşitul fiecărui trimestru, când trebuia plătit cel următor, şi în vacanţe. De aceea, în
ceea ce-o priveşte, adevăratul început n-a fost decât mai târziu, în ziua în care fura niște haine
de piele pentru un grup de prieteni şi tovarăşi de luptă motocicliști cu care plănuise să plece a

51
doua zi la cele 24 de ore de la Le Mans. Cu şişul de care nu se despărţea niciodată, Marilyn
înlăturase rondelele care declanşează alarma dacă vrei să pleci cu marfa neplătită. După ce
îndesase în sacul de sport pe care-l ținea pe umăr un deux-pieces din piele de căprioară,
îmbrăcase pe sub haina de ploaie două bluzoane puse unul peste altul. Se străduia să mai
îmbrace un al treilea. Era puţin după deschidere. La această oră clienţii sunt mai degrabă rari.
Pe jumătate adormite, fetele de la casă şi de prin raioane îşi termină toaleta pudrându-se şi
făcându-şi ochii, rujându-se, cu privirea pierdută în oglinjoara pe care o scot din poşeta de
vinil. Angajaţii masculini, la toaletă, citesc ziarul şi fumează prima ţigară. Cei mai tineri fac
naveta între aparatul de cafea de la etajul unu şi casele în jurul cărora se strâng grupuri
voioase care discută filmul de aseară de la televizor. E unul din cele câteva momente ale zilei
când nu se comit crime şi nu se pornesc aventuri, o oră care n-are nimic fatal în sine. Destinul
însă, destinul nu doarme niciodată și profită uneori cu perfidie de aceste momente de
neglijenţă, obţinute prin îndelungi lupte sindicale – deşi, la drept vorbind, când zeii au hotărât
să te mănânce fript, degeaba te fereşti şi te dai pe după plopi.
Căci, la urma urmei, ce e destinul, dacă mă pot exprima aşa ?
De ce bătrânelul acela, care avea de doi ani vârsta de pensie preferase să rămână în
poliție și să facă ronde prin magazinele din cartier în loc să-şi vadă de salăţile lui, din grădina
casei moștenite de la socri într-un burg liniștit din Languedoc-Roussillon, unde clima e mai
blândă şi verdeţurile cresc mai spornic...? De ce trecea pe-acolo, cu degetele mari înfipte în
centura de care era agăţat pistolul, în momentul precis în care, încercând să desţepenească
fermoarul sacului de sport blocat de căptuşeala fustei furate, Marilyn a avut o clipă, una
singură ! de neatenţie ? De ce raionul cu haine de piele se găsea lângă o uşă dublă, interzisă
publicului, care ducea printr-un gang la depozitul magazinului ?
Ce e destinul dacă nu această coincidenţă de nenumărate asemenea detalii, fiecare
neînsemnat în sine dar care, împreună, transformă un furt de nimica toată într-o catastrofă
care-i sfarmă pe toţi cei dimprejur – şi pe mulţi alţii deopotrivă ?! Bătrânul s-a apropiat pe
vârful picioarele, ceea ce nu era cinstit ! de hoţoaica ocupată cu fermoarul blocat. Când
Marilyn l-a simţit şi a întors capul, era de-acum prea târziu : celălalt o apucase de braţ şi-o
întreba c-o voce răguşită :
- Ce-i cu hainele astea ?
Întrebare la fel de absurdă ca tot ce a urmat.
Marilyn a lăsat să-i cadă din mână sacul. A realizat instinctiv situaţia dar, zărind
pistolul care, în tocul lui de piele agăţat de centiron, nici măcar nu părea ameninţător, şi-a
pierdut sângele rece, pradă unei spaime incomprehensibile, demenţiale şi inexplicabile...!

52
Care poate că nu era exact a ei ci a cine ştie cărui animăluţ din trecut, trezindu-se brusc în faţa
fiarei care-l sfâşiase atunci, cu mii de ani în urmă...! O spaimă care, poate, e chiar mai mult
decât atât. Care e, poate, una din legile care asigură buna cumpănire a lumii, cei slabi, de care
firea are totuşi nevoie ca lucrurile să meargă după rânduială, apărându-se din instinct de cei
care, tot din instinct, vor să-i omoare...!
C-un gest neaşteptat, Marilyn, şi-a ridicat, cu mâna liberă, fusta arătându-şi pulpele
mai albe în stălucirea crudă a neonului care lumina acest loc unde seninul zilei nu pătrunde
niciodată şi unde aerul nu ajunge decât prin gurile de ventilaţie. Chiloţii de mătase cu flori
albastre şi roşii, furaţi de altfel şi ei – ce coincidenţă ! din acelaşi magazin, nu-i acopereau
decât o mică parte din tufa amplă de păr blond...
Cititorul poate considera această reacţie ciudată şi de altfel, după aceea, Marilyn ea
însăşi a fost uimită de purtarea ei. Dacă ar fi avut câteva secunde ca să se gândească la ce se-
ntâmplă, n-ar fi făcut niciodată acest gest, altminteri anodin şi chiar firesc pentru cineva care,
cunoaşte din instinct punctele slabe ale naturii umane. Căruia, pe de altă parte, prea puţin îi
pasă de-un sex oferit cui se nimereşte cu indiferenţa tablourilor din muzee care se lasă privite
deopotrivă de adevăraţii amatori de artă şi de cei care n-au intrat aici decât ca să se
adăpostească de ploaie ; de turiştii care se simt datori să rentabilizere costul călătoriei vizitând
tot ce e indicat în ghid şi de tinerii care vor să-şi facă o cultură generală solidă ; de
îndrăgostiţii care caută discreţia galeriilor şi de copiii dornici să contemple în picturile de nud
ceea ce acasă nu pot privi decât pe ascuns şi cu riscul de-a primi două perechi de palme... Etc.
Fără a uita, fireşte, mulţimea celor care n-ar putea cu nici un chip spune ce caută aici, duşi de
puhoi în artă ca-n politică sau ca la biserică... Probabil însă că dacă s-a ajuns la ce s-a
întâmplat, asta se datorează şi lipsei de imaginaţie a tinerei fete care nu şi-a închipuit
niciodată că ar putea fi prinsă şi nu pregătise un răspuns potrivit la întrebarea care i s-a pus a
doua oară, ceea ce a enervat-o pentru că doar nu era surdă :
- Ce-i cu hainele astea ?
Situaţiile excepţionale provoacă reacţii ciudate. În urma unei serii de experienţe
dureroase, cei mai mulţi dintre noi înţeleg încă de mici că nu există un mai bun adăpost pentru
o înjghebare atât de plăpândă cum e omul decât să stea cuminte în borta lui, să nu iasă din
rând, să se piardă în masa de carne a mulţimii, unde şi destinului îi e greu să-l găsească pe cel
pe care-l caută, devenit o apă, un abur stelar, o energie neidentificabilă. În marea lor
majoritate, actele noastre nu sunt decât reacţii social omologate. Chiar atunci când săvârşim
răul, ne străduim să mergem pe drumurile bătute, să ne conformăm comportamentelor
standardizate, săvârşind delicte recunoscute ca atare de cei care ne vor judeca. Ori această

53
plapumă de locuri comune şi de apucături stereotipe se destramă, pare-se, în momentele când
suntem cu cuţitul la os, confruntaţi cu evenimente despre care credem, pe drept sau pe
nedrept, că ne vor ucide. Căci moartea este singurul fenomen în faţa căruia măştile, toate
măştile ! cad, nimeni nemaiputând să treacă drept un altul. De această dată trebuie, măcar
acum, să ne privim în faţă, să ne regăsim pe noi-înşine, să ne asumăm „eul” pe care toată viaţa
încercăm să-l ascundem pentru că pe acesta îl caută, ca să-l nimicească, zeii, considerând că
numai el e pe măsura lor.
Atunci, în acea minimă fracţiune de secundă, în această uriaşă fractură a unei clipe
când, pentru o miime de secundă, timpul explodează ca un balon, când porţelanul din care
suntem făcuţi crapă, martorii ocazionali văd, uimiţi, ridicându-se în două labe din rană,
înspăimântătoare, fiara iniţială. Monstrul urlă ca-n vremurile când se alcătuiau munţii şi
înţelegem atunci, numai atunci, că tot ce ni se-ntâmplă nu e decât pendula care bate ora, o oră
stranie, o oră dintr-un alt univers. Acest ceas de neimaginat, căruia nu-i suntem, în cel mai bun
caz, decât acele de pe cadran, sună orele în felul lui, aducând aici și acum strigătul acelui
strămoş din adânc care nu trăieşte decât datorită inimii noastre ale cărei spasme trimit până-n
mormântul lui o sevă caldă şi hrănitoare. Zăngănitul orei circulă prin nenumărate vine şi
artere care străbat în toate sensurile lumea noastră, al cărei văzduh albastru nu-l putem
nicicum reteza fără să vedem curgând peste noi o ploaie de sânge... Etc.
O fustă care se suflecă lăsând vederii un smoc de peri pubieni de cea mai bună
calitate este un fenomen natural atât de impresionant încât nu i se poate reproşa nefericitului
jandarm care, în treacăt fie zis, îşi pierduse de mult părul, dorinţele şi iluziile, că a simţit timp
de-o clipă plutind în aer mirosul lavei otrăvite care constituie feminitatea femeilor de care, ca
în vechile legende, nu te poţi atinge fără a fi deîndată pedepsit. Nenorocitul care a încălcat
această lege sfârşeşte sfâşiat de proprii săi câini – de unde bănuiala că ceea ce a zărit atunci
omul cu arma n-au fost nişte prăpădiţi de chiloţi de damă cu flori roşii şi albastre ci nuditatea
zeiţei pe care n-ar fi trebuit s-o vadă goală în râul unde se scălda. Dispreţuitoare, aceasta l-a
dat pe mâna unei fete în venele căreia curgea, poate, sângele vrăjitoarei legate cu odgoane de
cânepă de stâlpul în jurul căruia s-au stivuit vreascuri cărora li s-a dat foc cu amnarul ca să fie
curmată odată pentru totdeauna puterea haină care, mai ales în nopţile cu lună plină,
ademenea bărbaţii spre culcuşul acesteia, situat undeva, pe locul unde mai târziu s-a ridicat
mândru şi curat oraşul Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio).
Această clipă, această infimă clipă în care, orbit de ceea ce nu descoperea decât
dintr-o eroare, decât din reaua voinţă a unei forţe perverse care, ca să-l poată ucide, îi
dezvelise un peisaj interzis, această fărâmă de timp a fost suficientă pentru ca vigilul să-şi

54
slăbească strânsoarea. Marilyn s-a smuls din pumnul lui dar fără s-o ia la goană, cum s-ar fi
întâmplat dacă nu şi-ar fi vârât coada zeii. O asemenea derobadă ar fi înlocuit cuplul mitic,
Artemis și Acteon, care-i dădea o putere nemărginită asupra prăpăditului ei de adversar, cu
unul vulgar şi josnic în care ea ar fi fost hoţul şi celălalt vardistul. Nu, mersi ! Marilyn s-a
sprijinit de uşa care s-a deschis automat în spatele ei. Fără să priceapă prea bine ce i se
întâmplă, simţind numai că nu poate şi că nici nu trebuie să se desprindă de această fată, după
o clipă de ezitare, vigilul s-a luat după ea dar nu se ştie dacă a făcut-o cu nădejdea răsplăţii
care i se promisese, credea el, sau din onestitate profesională. Cu atât mai mult cu cât, odată
dincolo de uşa dinspre magazie, Marilyn, care avusese timp să scoată din buzunar şişul, nu l-a
lăsat să–i spună ce gândeşte. Acoperindu-i gura cu mâna stângă, cu cealaltă i l-a înfipt de mai
multe ori în piept şi-n burtă, la nimereală. Odată mai mult, nedumerit de ce i se-ntâmplă lui
care, având pistol, nu putea muri înjunghiat, bătrânul a dat ortul popii spunându-şi că lumea şi
oamenii sunt imprevizibili – de altfel avea perfectă dreptate deşi se înşela amarnic. Marilyn a
mai lovit orbeşte de câteva ori până când a simţit că i se face lehamite. Cleios şi rău mirositor,
sângele năclăia degetele mâinii cu care-i asupase gura. Prăbuşit peste ea, individul nu mai
horcăia şi părea cu desăvârşire mort. Marilyn l-a lăsat să cadă, dezgustată : un maldăr de carne
inertă între două uşi.
Şi-a şters mâinile de sânge cu haina mortului, a scos de pe ea bluzonul de piele pătat
de sânge, s-a întors în magazin, a luat altul verificând că e măsura bună, l-a pus pe ea şi după
ce a deblocat fermoarul sacului de sport pe care l-a recuperat de unde îl lăsase să cadă, a mai
vârât în el, la nimereală, o vestă şi o poşetă fără să se sinchisească de două doamne care se
uitau la nişte rochii de jerseu. Şi-a adus aminte că polițistul avea la brâu un pistol, o armă care
poate fi utilă la nevoie. S-a întors în culoarul dinspre depozitul de mărfuri, a răsturnat
cadavrul și a luat Waltherul pe care l-a pus în buzunarul sacului de sport. După care a trecut
printre rafturi şi, făcând semn la casă că n-a cumpărat nimic, a ieşit din magazin şi dusă a fost,
fără să lase urme, fie şi-n amintirea celor care treceau pe-acolo, mai ales că eventualii martori
au fost puşi pe o pistă greşită de anchetatori care, găsind bluzonul bărbătesc, şi-au închipuit,
ținând cont și de sângele rece cu care fusese executată crima, că aceasta nu putuse fi săvârşită
decât de un bărbat. Nimeni nu s-a gândit o clipă la fata blondă cu părul cârlionţat şi cu ochi
albaştri pe lângă care trecuseră fără să adulmece mirosul de sex şi crimă pe care-l răspândea.
- Cămaşa cu dunguliţe galbene, îţi stă mai bine, zău !
- Mai bine te-ai îmbrăca şi te-ai duce să-mi aduci de la amicii tăi un paşaport mai ca
lumea. Cel elvețian e cam rufos și nu-mi place să-l folosesc pe cel danez pentru că nu știu
limba... Aşi bea o cafea caldă.

55
 - Și cel din Argentina ?
- Expirat.
Proprietarul garajului care procura pașapoarte false celor care aveau nevoie de-o
identitate alta decât a lor, o pişca de fund, cu tot respectul, fireşte, ca între camarazi, dar îi
rămâneau totuşi vânătăi pentru că avea pielea foarte fină. Marilyn ar fi preferat să fie scutită
de o asemenea corvoadă dar ceva îi spunea că nu e momentul să-și contrarieze soțul. Ca orice
femeie cu scaun la cap, voia să aibă linişte-n casă. Stabilitatea e odihnitoare şi Marilyn era o
soţie aproape ideală din lene, pentru că detesta complicaţiile, din teama de a nu detraca un
mecanism care funcţiona corect, fără poticniri şi zgâlţâieli. Rutina, chiar atunci când e vorba
de crimă sau de acte delictuale, e o chezăşie de fericire : lucrurile merg de la sine fără să ai a
căuta pe unde e mai bine s-o iei, fără să ai de rezolvat probleme complicate...! Inerţia este
regina lumii şi garanţia păcii sociale. Sentimentele lui Marilyn pentru S. erau la fel de oarbe
ca resortul care o făcea să se mişte şi de la care nu cerea decât s-o poarte mereu şi nu prea iute
pe-aceleaşi şine, pe unde nu trece poliţia. Nu cerea de la viață decât să-i vină regulat banii de
la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio), unde comerțul de mănuși prospera, să n-o părăsească
soţul, politica internaţională să nu-i răstoarne rânduielile cotidiene, să nu dea peste amanţi
prea exigenţi, să nu sufere de boli grave, preţurile să nu crească nemăsurat... Etc.
- Ce fel de paşaport ? întreabă Marilyn din patul plin de fărmituri. Ce ai ?
- Nimic. Nu-mi place Africa !
-Treci pe la Basel, presupun...
- Parcă mi-e frică..., parcă mi-e...
- Zău, nu te lăsa pradă unor sentimente nesănătoase..., nostalgii şi alte asemenea
tâmpenii. Ce să-ţi pun în bagaje. Vrei nişte tartine cu unt şi salam ?
- E un continent prea sălbatec, prea negru. Nu pricep problemele lor şi nici
schepsisul acestei întâlniri cu totul şi cu totul ieşite din comun. Nu ştiu de ce am senzaţia că
mă duc să mă-ntâlnesc cu moartea.
Marilyn avea reacţii simple, sănătoase.
- Măi, tu vrei să-ţi refaci viaţa cu Fernande care mai târziu sau mai devreme tot o să-
ţi dea una din bolile alea păcătoase cu care o procopsesc amanţii ei africani !
S. dormise prost. Visase tâmpenii. Nu-i plăcea Africa. Nu voia să ia cămaşa cu
dunguliţe galbene pentru că i se părea că nu-i poartă noroc. Avea oroare de făcutul valizelor.
Era îngrijorat de viitorul fiului său natural care făcea studii lq Basel. Avea în gură un gust de
cânepă arsă. Îi era frică de avion şi detesta mâncarea care se serveşte la bord. Nu-i mai
trebuia, ca să le pună capac la toate, o scenă de menaj, care, în virtutea naturii profunde a

56
femeilor, vine întotdeauna la momentul cel mai nepotrivit, atunci când soarta te loveşte cel
mai tare !
S. care îşi pusese pantalonii şi acum îşi înoda şireturile de la pantofi a luat brusc o
hotărâre capitală. A îmbrăcat cămaşa pe care o avea în mână, a luat de la baie periuţa de dinţi
şi tubul de pastă, şi-a pus haina şi impermeabilul, a înşfăcat valiza şi a plecat trântind uşa.
- Aşteaptă să-ţi cos nasturii ! a bâiguit Marilyn după care, bufnind-o plânsul, s-a dus
la bucătărie unde a pus la fiert apa pentru cafea şi a uns cu unt câteva felii de pâine albă. De
ce pleci aşa, când mai avem atâtea să ne spunem ? atâtea de săvârşit împreună ? adaugă ca și
cum S., în drum spre gară, ar mai fi putut-o auzi. Poate că dacă, renunțând la revoluția
mondială, i-ași fi făcut un copil...
Afară ploua, ceea ce agravează starea depresivă a locuitorilor din oraşul lumină care
sunt toţi cu nervii la pământ.
În taior negru şi, pe cap, c-o pălăriuţă cu boruri înguste pusă pe-o ureche, Fernande
de Puantalbec se-nalţă pe vârfuri ca să-şi sărute pe amândoi obrajii iubitul care ia trenul de
Basel şi de-acolo avionul pentru mai departe.
- Ai grijă de tine. Africa nu-i aşa de neagră pe cât se spune dacă ştii cum s-o iei. Sunt
sigură că ai să întâlneşti acolo oameni interesanţi din toate punctele de vedere.
Avea perfectă dreptate.

57
 Caietul patru

O sută de milioane de dolari

şi-o găleată de micro-organisme cât se poate de nocive

- Orșicâtuși, știi totuși cine sunt.

- Am văzut în ziarele care-mi vin din ţară câteva fotografii din momentul în care ați
preluat puterea. De-atunci nu cred că au mai...
- Fotografiile din ziar sunt proaste.
- Din cauza hârtiei. Oricum, cu fularul peste gură și cu ochelarii cu lentile negre...
- Sufăr de-o fotofobie gravă.
- Veniţi la Paris, unde ca să dai de-o zi cu soare... Pardon, m-a luat gura pe dinainte.
Dar îmi lipseşte lumina de la noi de-acasă, de unde am plecat demult, când eram tânăr
sublocotenent...
- Nu se poate spune că n-ai, orșicâtuși, avansat !
- Am fost eficace, recunosc, şi vechimea...
- Superiorii dumitale te apreciază în mod deosebit. Pot spune chiar că ţin la
dumneata deşi nu ştiu nici cine eşti, nici a ce arăţi.
- Cu atât mai bine. Sincer vorbind, într-o meserie ca a mea, nu poţi reuşi decât cu
acest preţ. Dacă am putut îndeplini misiunile pentru care mă preţuiesc azi superiorii mei e
tocmai pentru că nimeni, niciodată n-a putut da serviciilor de contraspionaj străine nici cea
mai măruntă informaţie despre mine şi despre viaţa mea. E ceea ce mi-a dat o mare libertate
de acţiune, mi-a deschis multe porţi şi mi-a permis să iau riscuri...
- Sistemul interimarelor a fost ingenios şi eficace. Niciunul din agenții noștri care au
beneficiat de acest serviciu n-a avut de suferit în ciuda nenumăraţilor agenţi străini infiltraţi în
rândurile noastre şi a unor trădători pe care am putut să-i demascăm. Era totuşi o soluţie
barbară. Nu regret că l-am suprimat. Un stat care tinde la emanciparea sa socială şi politică nu
poate tolera asemenea metode. E crud să sacrifici o femeie ca un agent să devină operaţional.
Nu ?
- Da.
- Foarte crud.
- Un sacrificiu patriotic.
- O femeie care poate fi şi mamă.
- Nu. E interzis de regulament.

58
 - Regulamentul se mai şi încalcă...
- Niciodată.
- Fără să vreau începusem să mă simt solidară cu toate aceste interimare care mureau
ca muştele. În parte ca femeie, înfrăţită prin firea lucrurilor cu cei slabi, delicaţi, cu victimele
predatorilor de pretutindeni. Dar mai ales din motive mult mai grave pe care n-ai să le ştii
niciodată, nici dumneata nici nimeni. Decât dacă cumva îmi schimb părerea şi hotărăsc să-mi
scriu memoriile. Nu e cazul deocamdată şi nu de asta ești aici...
- Am fost surprins, recunosc. De când mă ştiu, adică, mai precis, de când am devenit
operaţional, n-am avut decât mesage scrise. Nimeni, niciodată, n-a considerat util să mă
scoată din anonimat propunându-mi o întâlnire faţă-n faţă, ca acum. E neobișnuit și, poate,
imprudent. Chiar dacă ne aflăm la zece mii de kilometri de locul meu de muncă, chiar dacă
această întâlnire are loc într-o ţară atât de instabilă încât speranţa de viaţă a celor care au
înlesnit-o e minimă, chiar dacă suntem în inima unui continent atât de negru încât aici totul e
învăluit într-un întuneric dens. Chiar dacă, ca să se șteargă orice urmă atât a celui care a pus
într-un coş de gunoi cutia în care se afla mesajul cât şi a celui care a recuperat-o, eu, aţi făcut
să sară în aer o întreagă staţie de metrou, o explozie infernală...
- Exagerezi.
- Poate, într-un anume fel. Vreau numai să spun că e traumatizant să vezi cum
pământul crapă acolo de unde de-abia ai plecat şi cum dispar în căscătură cei printre care erai
cu numai două minute înainte...
- Cu cinci.
- Două ! Sau cinci. Nu contează. Oricum e, repet, traumatizant. După care o noapte
cu trenul până în Elveţia, ca să mă asigur că nu sunt urmărit...
- Elveţia ! O ţară, orșicâtuși, minunată, nu ?... N-am pus niciodată piciorul acolo şi
probabil că nici n-am să-l pun vreodată, pentru că un şef de stat nu face ce-i trăsneşte, dar ţin
la ţara asta, unde se respiră un aer curat şi sănătos și ai cărei locuitori sunt remarcabili din
punct de vedere moral şi al puterii de cumpărare. Cât ai stat ?
- Până la primul avion încoace.
- Pe care l-ai luat de la Basel, nu ? Ah, pardon ! Poate că..., în fine ! Nu ştiu de ce, de
fiecare dată când vine vorba de Elveţia, mă gândesc la Basel, un oraş deosebit.
- Malurile Rinului...
- Primăria cu fereşti şi ceas cu limbi de aur...
- Catedrala ale cărei două turnuri susţin baldachinul unui cer mereu albastru, mereu
senin...

59
 - N-am fost acolo dar am citit toate ghidurile care mi-au căzut în mână, broşurile
pentru turişti. Am în bibliotecă albume și amintiri ale celor care au călătorit prin părțile
acelea... Nutresc faţă de acest oraş sentimente particulare, din motive pe care n-o să le ştie
nimeni, niciodată, decât dacă într-o zi îmi schimb părerea şi-mi scriu memoriile...
- Mulţi oameni care au jucat un rol însemnat în istoria ţării lor şi uneori şi a lumii,
dintre care unii erau şi ei femei, ne-au lăsat asemenea jurnale intime, utile posterităţii...
- Cazul meu e aparte. Dar să nu ne lăsăm pradă sentimentelor care nu-şi au locul
când e vorba, orșicâtuși, de interesele superioare ale unui stat. Pentru că despre asta este
vorba...
- Nu mă-ndoiesc. Numai că, în treacăt fie zis, tocmai pentru că sunt în joc interese
de-o asemenea anvergură, n-aşi fi luat riscul să dau viaţa unuia ca mine pe mâna celor cărora
le-aţi cerut să mă culeagă din faţa Poştei centrale şi să mă aducă aici. Nu eram la largul meu, e
un eufemism, în rabla cu arcurile fărmate în care m-au înghesuit nişte militari toţi negri din
cap până-n picioare şi care au un fel foarte african de a-ţi înfunda capul într-un sac de parcă
nimeni nu le-a explicat niciodată ce e un cap de om şi cum trebuie să te porţi cu el.
- Sunt oameni devotaţi, dar aici moravurile sunt încă fruste, instinctive. Ceea ce nu
ne-mpiedică să avem excelente relaţii de prietenie şi de cooperare cu această ţară care de-abia
acum intră în istorie şi face eforturi notabile ca să ajungă în rândul naţiunilor civilizate.
Autorităţile ne sunt îndatorate şi ne fac uneori servicii, ca acum.
- Nu mă-ndoiesc. Ar fi bine, totuşi, să li se atragă atenţia că din exces de zel riscă să
strice ce-ar fi vrut să dreagă şi că dacă mai strângeau numai puţin baierele cagulei mă aduceau
aici gata sugrumat.
- Nu trebuie să le-o luăm în nume de rău. Fac parte din garda prezidenţială şi au toţi
grad de general aşa că procedează cu autoritate. Oricum, e tot ce se putea găsi mai de
Doamne-ajută în condiţiile locale. Sunt elemente de nădejde dar nu ştiau cu cine au de-a face,
şi e ceea ce voiam, chiar dacă mi s-a spus că, oricum, uită de la mână până la gură, ceea ce în
cazul noastru e un avantaj. Am vrut să profit de vizita mea în această ţară prietenă ca să stau
de vorbă cu dumneata şi să-ţi încredinţez o misiune atât de confidenţială încât nici cei din
centrală nu trebuie să ştie de ea. E un secret între noi doi, între mine care ordon şi dumneata
care execuţi şi nimeni altcineva nu e cazul să afle despre ce e vorba.
- Am să mă strădui s-o îndeplinesc corect şi cu devotament. Ceea ce nu mă
împiedică să vă repet, sincer, că întâlnirea noastră este, din punct de vedere strict profesional,
o eroare.

60
 - N-aveam de ales. În viaţa politică nu poţi avea încredere în nimeni, în nimeni ! Mai
ales când e pe viaţă şi pe moarte sau pe bani. Ori în acest caz precis e, orșicâtuși, vorba şi de
moarte şi de bani, de mulţi bani.
- Şi dacă e vreun trădător printre cei care, ca să mă aducă aici, mi-au văzut faţa, mai
ales că mi-au confiscat, pe lângă ceas şi portmoneu, ochelarii de soare şi că mi-au dezlipit
barba şi mustaţa când mă trăgeau din toate părţile ca să-mi vâre capul în sacul lor de...?
- Exclus. Fac parte dintr-un corp de elită, garda prezidenţială... Calculul meu e
simplu. Dacă printre ei s-a strecurat unealta unei puteri străine, vei fi înhăţat înainte de-a
îndeplini misiunea pe care ţi-o încredinţez aşa că nimeni n-o să ştie despre ce e vorba şi
dumneata ai să-ţi ţii gura ca să nu-ţi agravezi cazul. Dacă nu, eşti la fel de invulnerabil ca-
nainte pentru că numai eu te ştiu şi eu n-am interes să te trădez nici înainte, cât n-ai îndeplinit-
o, nici după ca să stârnesc tulburări care, în condițiile actuale, pot provoca un război atomic...
- Exageraţi !
- Când nu sunt de cooperare şi de într-ajutorare reciprocă, relațiile internaţionale sunt
adesea pasionale şi, deci, violente. Dacă am ţinut să-ţi dau personal această misiune nu e ca să
cer suprimarea unui nimeni, director de bancă, deputat, vedetă de televiziune sau amanta unui
om de stat ! N-ai însă de ce-ți face griji. Am prevăzut şi alte măsuri de securitate încă şi mai
drastice, şi mai aiurite, poate – dar vei fi băgat de seamă că-n lumea asta nu câştigă decât cei
care au un strop de fantezie...
- Acum chiar că mi se face frică.
- De ce ? Lucrurile se vor desfăşura după prevederi şi miza merită riscul. Sigur, o să
trebuiască să faci şi dumneata anume sacrificii, dar e tot atât de adevărat că ai toată viaţa
înainte.
- În loc să mă liniştească, ce-mi spuneţi mă face să cred că mă pândeşte o primejdie
de moarte. Nu înţeleg despre ce e vorba și confuziile nasc quiproquo-uri. Până la urmă te
trezești cu, pardon, fundul în baltă.
- Răbdare. Totul vine la timp pentru cel care ştie să aştepte. Ai o soţie, presupun, și,
orșicâtuși, una sau mai multe amante. Nu e interzis de regulament.
- Da... Nu... Oarecum.
- Da sau nu ?
- Da. O colaboratoare, specialistă în explozibile și în manipularea grupurilor...
- Bine. Să-ncepem cu specialista. Nu trebuie să ne pună beţe-n roate...

61
 - M-ar jena s-o ucid. Nu e o interimară. Deja că am pe cuget moartea interimarei
mele, care m-a tulburat enorm şi mă mai chinuie şi-acum pentru că... În fine, de-ale vieţii de
agent secret.
- Continuă !
- Nu mai e nimic de spus. Decât poate c-am plătit momentul de tărie care m-a făcut
operațional cu o perpetuă slăbiciune care, de-atunci încoace, mi-a otrăvit zilele şi mai ales
nopţile, veghea şi somnul, lumina ca de umbră în care mi-am dus viaţa. Dacă am fost atât de
eficace în îndeplinirea misiunilor de luptă era şi pentru că-mi spuneam că niciodată, nici o
victorie nu va fi îndestulă ca să răscumpere viaţa celei pe care am cunoscut-o când, tânăr
sublocotenent, beam bere... Pardon, mă iau cu vorba.
- Continuă !
- ...beam bere în grădina unui mic restaurant cu scaune şchioape unde, sub o cochilie
de ghips dată c-un var siniliu, orchestra cânta valsuri şi tangouri... Era cu nişte prietene la o
altă masă, într-o rochiţă de stambă cu flori şi fără mâneci... Ce mai contează ?!
- Continuă !
- Avea şolduri generoase şi ochi adânci ca o fântână săpată la umbra unor chiparoşi.
Am rugat chelnerul să le servească, din partea mea, câte o coca-cola cu jamaică. Celelalte
două fete râdeau în hohote de li se vedeau dinţii de aur. Ea se făcea că nu vrea să primească
paharul pe care l-a împins spre mijlocul mesei. Eu am luat c-o mână halba pe care am ridicat-
o în semn de omagiu tovărăşesc şi, cu cealaltă, am salutat-o ostăşeşte cu respectul pe care îl ai
pentru un general, dar şi cu afecţiune...
- Şi pe urmă ?
- Pe urmă vioristul care îşi proptise scripca-n microfon, înţelegând problema noastră,
a dat drumul la o un tango şi am invitat-o la dans. Părul intens de culoarea mierii ruginite
mirosea a floare de tei şi sub palma mânii drepte simţeam şoldurile care se leagănau ca barca
pe valuri... Ajunge, vă rog. Amintirile nu sunt bune atunci când ai nevoie de toată puterea de
cuget ca să îndeplineşti corect o misiune importantă. Deci, poate că nu e nevoie să o chiar
ucid pe cea care acum...
- Nu. Cu pregătirea dumitale morală şi materială nu mă îndoiesc că vei găsi un
mijloc potrivit pentru a încheia definitiv... definitiv ! socotelile cu această specialistă care, în
momentul de faţă, poate fi o primejdie pentru noi şi o piedică în dezvoltarea dumitale
profesională. Copii ?
- Nu.
- E bine. Mi-era frică ca nu cumva...

62
 - Nu e cazul.
- Nici măcar nelegitimi ? Vreo slăbiciune de tinereţe. Când sunt încă fragezi la
minte, bărbaţii se lasă uşor zăpăciţi de pulsiuni absconse care le vin de nu se ştie unde atunci
când văd un apus de soare, ascultă muzică de cameră, sau mai ştiu eu ce...
- Nu e genul meu.
- Cu atât mai bine. Nimic de lăsat în urmă.
- Nu. Adică da. Peştişorii. Am nişte peşti într-un acvarium. Peştii nu seamănă cu
celelalte animale domestice care se-mpacă cu oricine le hrăneşte. Nu. Peştii au o fire aparte.
Sunt sensibili, de-o mare puritate sufletească. Ei nu sunt ca oamenii, deşi, din câte am citit,
înainte de-a evolua, aceştia au fost şi ei peşti, mai mult sau mai puţin oceanici, mai mult sau
mai puţin abisali. Cu timpul, anumiți pești s-au deteriorat fizic și moral și au devenit reptile,
apoi păsări, maimuțe și în fine oameni. Păcat ! Peştii, de oricare specie, dar mai ales cei de
apartament, sunt de-o fidelitate absolută. Ei pot să moară dintr-o dragoste neîmpărtăşită,
suferinţa îi ucide şi rănile lor sufleteşti nu se vindecă niciodată...
- Nu mă interesează peştii dumitale. La Basel... ?
- Am vizitat oraşul.
- Era vreme bună ?
- Răcoare dar senin. Ici colo, trazitoriu, câte un nor, mai degrabă alb, ca un ghem de
dantelă, un jupon proaspăt scrobit lepădat în cer, trecea încet, ferindu-se de ţepii catedralei.
Casele de-o statură potrivită, albe, gri, cu frontoanele ascunse în frunzişul pomilor... Jos, ca o
idee de argint topit, Rinul impetuos şi calm, senin, nepăsător la ce spune lumea, strălucitor şi
preţios, magic şi totodată raţional...
- Primăria are niște ferești trioletate : sol-la-sol, sol-la-sol !
- Da, primăria e o clădire splendidă de pe vrenea când arhitecţii iubeau mai mult
frumosul decât ieftinul şi edilii dădeau freştilor chenar de aur !
- Da, mi-ar place, orșicâtuși, să vizitez oraşul Basel. Din păcate, un şef de stat nu
poate face ce-i tună. N-am să văd niciodată acest oraş de care nimeni, niciodată n-o să ştie cât
sunt de legată. Decât dacă-ntr-o zi îmi scriu memoriile. Dar să lăsăm...
- Da, să lăsăm.
- Unde rămăsesem ?
- Vorbeam de peşti.
- Da. Tipul ăsta e un un peşte împuţit, un rechin de drumul mare, un pederast, o
javră, o lichea, un ticălos şi trebuie lichidat în numele tuturor obidiţilor şi oropsiţilor din lume

63
dar şi pentru cauza păcii mondiale şi a cooperării internaţionale. Nu trebuie cruţat şi contez pe
dumneata ca să-i stea capul unde-i sunt picioarele – e un fel de-a vorbi, dar m-ai înţeles.
- Cum îl cheamă ?
Mi-a întins un petic de hârtie.
- Pereţii au urechi. Citeşte şi înghite.
Eram năucit.
- Peştele e prea mare. E greu de ajuns în apele în care se scaldă. Şi prea riscant. Se-
ntâmplă că-l cunosc şi că sunt unul din foarte rarii indivizi care pot să-i taie beregata, dar nu
se face. E un om de treabă care, fără să ştie, ne-a făcut servicii. Şi care ne mai poate fi util...
- Nu contează.
- Totuşi. Deşi are anume apucături... ciudate, e un om de bine. L-am auzit cu urechile
mele spunând...
- Ştiu ce spune. Şi despre mine. Vorbe, orșicâtuși, nedemne de un om de stat.
Abjecţii care n-au nimic de-a face nici cu diplomaţia nici cu bunele relaţii dintre ţări prietene.
O japiţă, o javră ! După ce-l ucizi, nu mă priveşte cum ! îi tai limba şi mi-o trimiţi pe căile
obişnuite ca s-o calc în picioare după ce mi-am pus cizmele cu talpă ţintuită !
- Eu nu cer decât să servesc cauza păcii şi a cooperării internaţionale dar de data asta
mi se pare...
- Să nu ţi se mai pară ! Când o interimară şi-a dat viaţa pentru ca dumneata să poţi
trăi bine mersi la Paris : Moulin rouge, Folies bergères şi tot soiul de specialiste în explozive !
e mai bine să nu ţi se pară nimic. Decât dacă preferi să ne întoarcem împreună în ţară ca să-ţi
spui părerea superiorilor dumitale ierarhici la loc ferit, unde e răcoare, departe de tumultul
lumii ! De altfel nici nu e nevoie. Se găseşte cui să-i spui părerile dumitale şi pe-aici unde se
pare că-n fiecare celulă e câte un crocodil şi că ministrul justiţiei mănâncă un condamnat la
moarte la fiecare masă, iar uneori are şi invitaţi...
- M-aţi înţeles greşit.
- Ba am înţeles foarte bine poveştile dumitale cu explozii şi peştişori roşii !
- Nu mi-o luaţi în nume de rău. Voiam numai să fiu cât mai precis ca să găsim calea
cea mai potrivită...
- Când plătesc pentru această misiune o sută de milioane de dolari calea cea mai
potrivită e deja găsită.
- Cât aţi spus ?
- O sută de milioane.
- Nu e pe lumea asta viaţă care să merite o sută de milioane de dolari !

64
 - E mult, ştiu. Ca să am limba pentru care am pregătit deja lângă uşa biroului meu
privat cizmele cu talpă ţintată, nu trebuia să existe nimeni între dumneata şi mine. Te lipsesc
astfel de imunitatea anonimatului. Ofer o compensaţie. E şi un fel de a fi sigură că după
îndeplinirea misiunii nimeni, niciodată n-o să mai audă de dumneata care, sub o identitate
falsă, te vei bucura linştit de o pensie satisfăcătoare. Bine plasată, suma asigură un venit lunar
corect.
- Totuşi, o sută de milioane de dolari ca să ucid pe cineva care v-a jignit ?!
- Plus limba !
- Aşi vrea să pricep.
- Nu e nevoie.
- Bineînţeles că nu ! Doar aşa, pentru mine, ca să nu mor prost, mi-ar place ca atunci
când veţi călca în picioare limba despre care este vorba să pot vedea ce fel de bucurie vă
străluceşte-n ochii pe care până şi în portretele oficiale îi ascundeţi, probabil nu din
întâmplare, în spatele ochelarilor cu lentilă neagră, încât nimeni nu ştie de ce culoare sunt.
Cum nu se ştie nici de ce culoare vă e părul, atât de bine strâns şi pus la adăpost sub tot soiul
de băsmăluţe, tulpane, baticuri şi alte legături peste care puneți când șapca militară, când basc,
când pălării de fetru. Nimeni nu știe nici... Prea mult mister şi prea multă ură în toate astea,
iertaţi-mă că vă vorbesc sincer. Mi-e frică pentru mine dar şi pentru dumneavoastră. Ce-mi
cereţi să fac nu e excepțional dar e enorm, nesăbuit şi fără rost. Nu pot să cred că e la mijloc
numai ura faţă de cineva care v-a jignit. Îmi spun, atunci, că trebuie să fie vorba de altceva, de
cine ştie ce urzeli veninoase, de raţiuni de Stat cu bătaie lungă, lucruri pe care nu e neapărat
nevoie să le ştiu din punct de vedere strict profesional, dar pe care ar fi util să le cunosc din
punctul de vedere al propriei mele securităţi. Mi-e frică pentru că nu ştiu în ce mă vâr şi cum
să-mi îndeplinesc misiunea fără să-mi pierd viaţa la care mărturisesc că ţin ca la ochii din cap.
Așa că, una peste alta, aşi vrea să-mi spuneţi, poate...
- Cereţi mai mult decât vă îngăduie gradul.
- Fără îndoială. Numai că omul, indiferent de meserie şi de grad, e un animal
îndeobşte curios. Personalitatea dumneavoastră mă intrigă. Cine sunteţi ? Nimeni nu ştie de
unde veniţi, care vă e trecutul, cum de aţi apărut dintr-o dată în postul de unde v-a fost uşor să
preluaţi puterea fără ca măcar cineva să-şi dea seama că s-a produs o lovitură de stat. De ce
atâta discreţie în ceea ce vă priveşte ? Şi de ce ţineţi morţiş să ucideţi un personaj de-o
asemenea importanţă...?

65
 - De ce ? Foarte simplu : ca să primesc limba lui şi s-o calc în picioare. În politică e
suficient. Vreau să am limba acestui individ şi am s-o am. Am apucat, oare, să vă spun că aici,
unde ne aflăm, se pare că e un crocodil în fiecare celulă şi că ministrul Justiţiei...?
- Da. Mi-aţi spus. Africa e într-adevăr un continent cu desăvârşire negru. Nu-i
înţeleg obiceiurile. Nu înţeleg cum funcţionează democraţia sălbatecă de-aici. Care sunt
regulile acestor republici instinctuale, a căror economie se dezvoltă conform unor principii
mai puţin feroce decât ale noastre, recunosc, dar care prea se aplică după ureche şi după cum
bate vântul...?
- Să revenim la ale noastre. Într-adevăr, individul e foarte influent, ca să nu spun mai
mult. Totul trebuie să se desfăşoare curat şi fără strâmbe. Numai noi doi ştim despre cine e
vorba. Am câteva exigenţe imperative... Nu, nici un cuvânt. Citiţi şi după aceea înghiţiţi hârtia
care e de o calitate specială, se digeră cvasi instantaneu. Chiar dacă cineva vă spintecă
abdomenul ca să găsească mesajul, e inutil.
- E o măsură de prevedere utilă. Aşadar doriţi ca...
- Nici un cuvânt, te rog. Să fim prudenţi. Chiar şi-n ţările prietene poţi găsi un
microfon în scrumieră. S-a văzut şi la case mai mari !
- E enorm !
- Suma e și ea enormă. Plătită, orșicâtuși, peşin. Neimpozabilă. Ea se află deja într-
un seif individual dintr-o bancă elveţiană, întâmplător la Basel, oraşul despre care tocmai
vorbeam, întâmplător în chiar banca unde aveți un cont...
- De unde știți că...?
- Asta n-o s-o ştie nimeni, niciodată, decât dacă într-o bună zi îmi scriu memoriile...
Deocamdată nu e cazul.
- O sută de milioane de dolari, într-un seif la Basel.
- Adresa o cunoașteți. Aveți aici numărul seifului şi codul. Citiţi, reţineţi...
- Şi înghit !
- Nu vreau să rămână urme. Nu vreau să existe dovezi. Nu vreau să am bătaie de
cap... Atenţie ! Banii sunt deja în seif dar codul nu va fi operaţional decât luni dimineaţă.
Valabil până la ora două după-amiază după care, din motive de securitate, banca îl schimbă
automat cu un altul pe care nu-l ştiu decât eu. Azi e miercuri. Aveţi patru zile ca să vă
îndepliniţi misiunea,
- E scurt. Parisul nu e la doi pași...!
- Parisul e la câteva ore de avion. Asasinatul unui om, cât o fi el de cu moţ în frunte,
e o chestie de câteva secunde. Baselul e la o aruncătură de piatră...

66
 - Ca să nu rămână urme, ca totul să pară un accident, trebuie să procedez cu luare
aminte, să anihilez serviciul de securtitate...
- În loc de-un om o să ucideţi doi. Sau trei. Sau zece. Ce contează !
- De fapt, poate că toată încurcătura asta de mațe e pentru mine. Cel care trebuie ucis
sunt eu. S-a mai văzut.
- E o ipoteză. Dar, sincer, nu credeţi că aşi putea s-o fac acum, pe loc, fără să mă
doară capul. Crocodilii locali s-ar bucura și de asemenea minstrul Justiţiei care e un mare
prieten al ţării noastre. Glumesc. Ce mare lucru să-ţi cadă o cărămidă în cap sau să te calce o
maşină ?! Să fim serioşi ! Nu e bine să-ţi pierzi sângele rece dacă nu vrei să te trezeşti
înjunghiat pe la spate de cel de care ţi-a fost milă şi l-ai lăsat în viaţă. Aşa merge lumea şi n-o
s-o schimbăm noi. Te sfătuiesc să iei toate măsurile de cuviinţă ca duminică seara să ai în
buzunar limba de care a fost vorba. O livrezi, iei trenul de noapte, a doua zi dimineaţă eşti la
Basel, ai timp să bei o cafea şi să mănânci câteva cornuleţe cu dulceaţă, te duci la bancă, faci
cifrul, deschizi seiful, iei banii şi pe-aici ţi-e drumul, nevăzut, necunoscut !
- Repet. Îl omor, tai limba, o pun într-o cutie de coca-cola ca de obicei şi pe aceasta
în coşul de gunoi din aceeaşi staţie de metrou care între timp s-a redeschis...
- Important e să prinzi trenul de Basel.
- La Basel mă dau jos, iau o cafea, mă duc la bancă, şi după aceea adio şi n-am
cuvinte !
- Exact.
- La urma urmei nu-mi fac decât datoria. Restul vă priveşte...
Era, poate, în felul meu oarecum nonşalant, de-a privi viitorul ceva care dădea să se
înţeleagă cam ce-mi trece prin cap.
- Şi nu-ncerca să mă tragi pe sfoară ! Îţi citesc gândurile de parcă ţi-ar fi craniul de
sticlă şi intenţiile scrise cu cerneală roșie pe cortex.
- Eu să vă trag pe sfoară ?! De unde şi până unde ?
- De-acolo, că te gândești că dacă pui în cutia de coca cola orice limbă care să nu fie
de bou, și prinzi trenul de noapte, a doua zi dimineaţă ești la Basel, bei o cafea, găbuiești banii
şi nu te mai găsește nimeni, niciodată !
- E o ipoteză care ne obligă să avem încredere unul în celălalt.
- N-am încredere în nimeni şi am prevăzut această ipoteză. După câte mi s-au
întâmplat în această viaţă, cunosc oamenii şi ştiu că nu poţi conta pe ei decât dacă-i plăteşti.
Paradoxul e că banii corup sufletul şi inima individului în asemenea hal încât cel care capătă o
sumă importantă îşi pierde instantaneu integritatea. Omul e un nod de contradicţii dintre care,

67
nu-i aşa ? cea mai enormă e că nu-l poţi cumpăra fără să-l devalorizezi. Ca să rezolv această
dilemă plătesc gras, imens, o sută de milioane de dolari ! Dar cum ştiu că o asemenea sumă
face din omul cel mai cinstit un ticălos, sunt prevăzătoare. Va trebui să înghiți...
- Alt document secret ?
- Nu. O pilulă. O pilulă albastră, dulce, cât un nasture de cămaşă. E un fel de
medicament dar care nu vindecă, dimpotrivă. Conţine nişte microbi, bacili, viruşi. Nu ştiu
precis, nu e treaba mea ! N-are nici o importanţă. Nişte bestii microscopice obţinute de noi
prin încrucişări genetice ingenioase care au cerut ani şi ani de cercetări și a căror principală
calitate e că sunt practic necunoscute de laboratoarele lumii aşa zis libere. Cât stau închişi în
pilulă, acești agenți patogeni sunt inofensivi, aţipiţi, îngheţaţi, neputincioşi, o masă amorfă,
fără importanţă. Implantaţi într-un mediu viu, după patruzeci de ore se trezesc şi-şi regăsesc
redutabila lor dorinţă de a trăi şi de a se reproduce. Încep să se înmulţească cu o viteză
înspăimântătoare. După alte patruzeci de ore, lucrurile încep să ia o întorsătură gravă. Dacă
individul în care proliferează aceste microorganisme feroce nu ia la timp antidotul necesar, el
moare definitiv şi irevocabil şi nici un medic din lume nu-l poate scăpa.
- Adică... ?
- Adică foarte simplu ! Cine vrea să ajungă bine mersi luni dimineaţa la Basel, în
Elveţia, trebuie musai să înghită duminică seara o pilulă roză.
- Vreţi să mă speriaţi ?
- Da. Ca să realizezi gravitatea situaţiei. Duminică seara în acelaşi coş de gunoi, de
pe acelaşi peron al aceleiaşi staţii de metrou va avea loc nu o simplă livrare ci un schimb.
Moartea sau dispariţia persoanei despre care v-am vorbit va fi instantaneu anunţată prin toate
mjloacele de comunicaţie de masă. Cel care trebuie să pună la locul convenit cutia de coca
cola în care se află antidotul n-o va face decât dacă are certitudinea că misiunea a fost
îndeplinită.
- Şi dacă persoana nu vine la ora cuvenită la locul cuvenit ? Dacă uită sau are un
accident sau trădează sau...? Posibilităţile sunt nenumărate. Sau dacă pe amărâtele astea de
microorganisme le apucă, ca pe anume oameni în călduri, cine ştie ce nebunie și, înainte de
termenul stabilit, încep să se înmulțească iepurește – fără nici o plăcere de altfel pentru că o
fac prin sciziparitate ! Nu evoc ipoteza, care totuşi nu e exclusă, că aţi putea dori să vă
descotorosiţi definitiv şi irevocabil de executantul unui ordin compromiţător...
- E un joc pe chit sau dublu. Chitul e o turmă de crocodili şi un ministru al Justiţiei
african. Dublul, o sută de milioane de dolari. Da sau nu ?
- E un fel cinic de-a vedea lucrurile.

68
 - De loc. Să fim serioşi. Presupunând că nu joc cinstit, ce nevoie am de microbi şi de
pilule roz, albe, violete sau în dungi ? Pun un alt ucigaş pe urmele dumitale şi-un altul pe
urmele acestuia din urmă ca să verifice că treaba a fost făcută cum trebuie şi am rezolvat
problema fără să mă doară capul. Nu, hai să vorbim serios ! Microbii roz, albaştri, galbeni sau
în dungi n-au alt rost decât să te împiedice să dispari. Dacă viaţa nimănui nu face o sută de
milioane de dolari, fiecare o consideră pe-a sa neprețuită. Ieșind de-aici poți dispărea fără
urmă.
- Când e vorba de o sută de milioane de dolari, nimeni nu dispare fără să-ncerce să
pună, într-un fel sau altul, mâna pe ei.
- Îmi iau totuși măsurile de prevedere. E omeneşte. Şi ce e omeneşte e cinstit ! Ai la
dispoziţie banii, eu am la dispoziţie viaţa dumitale. Îmi dai ce-am convenit, îți dau înapoi
viaţa. Negustoreşte.
- N-am nimic la dispoziţie. Banii sunt în Elveţia, dacă sunt...
- În Elveţia, la Basel. Un oraş foarte frumos.
- Ca să nu mai punem la socoteală colecțiile de artă veche...
- Am să cer ambasadei noastre de la Berna un album.
- Isusul lui Holbein e cutremurător. M-am întrebat întotdeauna dacă pliurile pânzei
pe care e întins Mântuitorul au o semnificaţie anume. Şi de ce arătătorul mâinii drepte nu e
îndoit ca celelalte. Senzaţia cea mai puternică însă e cea a claustrării în sicriu. De fiecare când
îl priveam – pentru că de o bucată de vreme îl ocolesc ! simţeam o apăsare şi-mi ziceam că
mai bine mă făcea mama indian, ca să mă ardă şi gata ! Vă daţi seama, ferecat într-o cutie de
conserve ?! Ceea ce mă face să-mi pun o altă întrebare care şi ea mă chinuie enorm : dacă,
după ce am livrat marfa, am înghiţit bine mersi pilula şi am ajuns cu bine la Basel, în Elveţia,
găsesc seiful gol ? Care poate că-mi explodează-n nas când îl deschid.
- N-am naivitatea să cred că n-ai să laşi, orșicâtuși, pe undeva un plic cu detalii
precise despre tranzacţia noastră şi cu dovezi credibile, ca de pildă urechea celui căruia dacă
ai ajuns să-i tai limba poţi, după aceea, să-i tai şi urechile, nasul, degetul cel mic... Să lăsăm
gluma. Dorinţa mea de a te avea la mână ar trebui să-ți dovedească că sunt de bună credinţă.
- Nu ştiu de ce, dar nu sunt liniştit.
- Cu atât mai bine ! Frica este un sentiment pozitiv, care ne obligă să nu pierdem
simțul realităților.
- Nu e vorba de frică. Nu-mi plac schimbările. Nu-mi place că va trebui să părăsesc
probabil pentru totdeauna Parisul unde locuiesc de-atâţia amar de ani, un oraş frumos, senin,

69
cu punţi şi bulevarde largi, unde la fiecare colţ de stradă dai de câte un artist de avangardă...
Cunoaşteţi Parisul ?
- Am locuit cândva acolo. Nu pentru multă vreme. Dar sunt mai legată de Basel, un
oraş unde n-am pus piciorul niciodată.
- La Paris, în piaţa Furstenberg se adună în fiecare seară, la lumina felinarului cu trei
braţe, pictori de renume şi scriitori cu stil ales, a căror tovărăşie îmi e deosebit de preţioasă
pentru că-n preajma acestora roiesc întotdeauna stoluri...
- Bun. La revedere şi noroc, mult noroc în viaţă ! Trebuie să întrerupem aici
conversaţia noastră. Peste câteva minute încep convorbirile oficiale. Pilula albastră, care
trebuie să ţi-o amintescă pe cea roz, prefer să nu ţi-o înmânez personal. Îți va fi dată în timp
util. După ce se vor fi asigurat că ai înghițit-o, cei însărcinați cu această operație delicată te
vor depune de unde te-au luat, în faţa Poştei centrale. Restul te priveşte. N-o să ne mai vedem
niciodată, niciodată ! aşa încât îţi urez mult, mult noroc în viaţă. Fără legătură cu misiunea de
stat pe care ţi-o încredinţez, uite, de la mine, un inel care o să te ajute în viaţă. Pune-l pe
degetul cel mic... Așa. Nu-l scoate niciodată, niciodată ! Încă ceva. După ce vei fi luat banii,
din avionul care te va duce spre o destinaţie necunoscută, cât mai departe, mai uită-te odată,
de sus, la oraşul Basel şi gândeşte-te o clipă la mine care n-am să pun niciodată piciorul acolo
deşi, într-un anume fel, toată viaţa și toată tinereţea mea sunt acolo. Dar asta n-o s-o ştie
nimeni niciodată, decât dacă într-o bună zi îmi schimb părerea şi-mi scriu memoriile. Vino să
te sărut pe obraz... Şi acum du-te ! Nu, stai !... De fapt mai bine du-te și să ne ierte Dumnezeu
pe amândoi.
.......................................................................................................................................................
-... Aşi mai avea o rugăminte. O favoare, un serviciu strict personal pe care agenții
țării dumneavoastră, despre care se spune că sunt deosebit de competenți şi de bine implantați
în republica franceză, cu care aveți relații foarte strânse, mi l-ar putea face. Sper că nu abuzez,
date fiind contractele reciproc avantajoase pe care le-am semnat. Duminică seara la ora nouă
fix, pe cheiul metroului Rue de la Pompe de la Paris, arondismentul XVI, se va afla cineva...
- Vreți să vi-l livrăm la domiciliu pe-o tavă de argint ?
- Prefer să...
- ... să sară-n aer toată hardughia şi cu asta basta. Nu ?
- V-aşi fi recunoscătoare.

70
 Caietul cinci

Africa este într-adevăr un continent foarte negru

şi consecinţele acestei situaţii pentru literatura zisă realistă

La o oră pe care artiştii şi oamenii avuţi o consideră pe drept cuvânt matinală, dar la
care oamenii politici sunt deja în picioare şi, la masa verde, duc negocieri la fel de sumbre ca
acelea despre care a fost vorba în ultimele rânduri ale capitolului precedent – pe care ar fi bine
să-l recitiţi atent şi de mai multe ori ca să vă faceți o idee despre cât de pervers poate fi omul,
în cazul de faţă femeia ! Să-l recitiți, spuneam, ca să puteţi pricepe ce va urma şi cum
evoluează intriga acestei cărţi unde nu se spun decât lucruri adevărate, aventuri trăite.
Asemenea istorii înfiorătoare se-ntâmplă, orișicâtuși, în fiecare zi, la fiecare colţ de stradă. Se
dovedește astfel că lumea noastră nu-i decât un castel din foiţe de ţigară pe care cel mai
neînsemnat gest necugetat îl năruieşte, lăsându-ne pradă fiarelor feroce care mişună în jur şi
care ne sfâşie cât ai spune peşte, năvălind prin breşa de obscuritate din pavăza care... Ajunge !
M-aţi înţeles şi n-are rost să-ntind răbdarea dumneavoastră până când se rupe.
Pe scurt, la ora la care în palatul prezidenţial al unei ţări cu desăvârșire neagră se
clocea unul din acele tratate de pace şi cooperare care aduc fericirea şi apoi nefericirea
tinerelor democraţii, S. se străduia să înghită o pastilă albastră, cu gust dulceag, nu mai mare
decât un nasture de cămaşă, pe care un ofiţer de carieră învelit în decoraţii i-o pusese aproape
direct în esofag, vârându-şi fără ezitare şi fără milă până la cot mâna cu mănuşă albă în
gâtlejul celui căruia alţi doi gradaţi îi ţineau fălcile căscate. Ca să ajute deglutiţia, un al
patrulea participant la această operaţie vărsa în guşa victimei valuri de whisky puturos, produs
probabil într-o ţară din lumea a treia şi îmbuteliat într-alta, din lumea a patra. S. ținea ochii
închişi ca să-i ferească de alcoolul lampant care îi năpădea faţa la fiecare hop. Băutura
nimerea cel mai adesea în ochi, în ureche sau sau în nas nu pentru că cel care ținea sticla n-ar
fi învăţat la şcoala de război anatomia comparată ci din cauza zgâlţâielilor vehicolului
desţâţânat care sălta poticnindu-se în hârtoapele rămase din trista epocă colonială. Lichidul se
prelingea pe gât până la gulerul cămeșii, alunecând apoi pe piept încât lui S. i se părea că e ud
până în inima sentimentelor sale cele mai intime, a tristeţii de care se simţea cuprins şi a
nostalgiei cu gust amar pe care i le sădise-n suflet această femeie om de Stat care părea că
răspândeşte-n jur curenţi de-un magnetism polar, capabili să perturbe buna funcţionare a
minţii şi a sufletului celor din jur.

71
 „Îţi vine să crezi că dobitocii ăşia habar n-au ce-i un cap de om, la ce slujeşte şi care
e modul lui de întrebuinţare”, își spune S. înghiţind pilula, cu speranța că a totul se va termina
înainte de a-şi fi pierdut răbdarea și, clănțănind din dinți ceva mai apăsat, de-a se trezi cu
câteva sfârcuri de degete negre rătăcind orbeşte în umezeala cavităţii lui bucale.
Poşta centrală nu e la doi paşi. Noul palat prezidenţial fusese construit cu câțiva ani
în urmă înafara oraşului, departe de vâlva cetățenilor mereu nemulțumiți, în bucla unui fluviu
care-l apăra din trei părți de eventualele atacuri ale democrației participative. Înspre orizont,
dincolo de râul de verdeață care însoțea șerpuirile apei, se ridică majestuos, fremătând în ceaţa
orbitoare a dimineții, un şir de munţii celebri în toată lumea datorită coloraturii penelor de
papagal din pădurile care-i acoperă şi-n care mişună o sumedenie de fiare exotice, ademenite
de abundenţa hranei pe care o au la îndemână încă din primii ani ai luptei pentru emanciparea
civilă şi militară a ţării.
S. simte furnicături în parotide, dinţii îi trepidează ca taurii care văd roșu şi, enervat,
îi e greu să-şi reţină saliva în normele bunei cuviinţe. Traumatizate de diligenţa ofiţerilor cu
desăvârşire negri, maxilarele îi sunt străbătute de curenţi stranii și descărcări electrice de-o
extremă violență trosnesc în urechile lui interne. Năclăit de băutura cu gust atât de îndoielnic
încât, dacă n-ar fi fost de la ghiaţă, ar fi părut obscenă, canalul auditiv reputat sensibil
devenise dureros şi zgomotele care-i parvin înfig mii de bolduri în timpanele traumatizate.
Sărmanul S. nu poate să-şi dea seama dacă o grindină de oţel îi macină creştetul cu bilele unor
rulmenţi de motocicletă fără ţeavă de eşapament sau dacă e atacat de o armată de canibali
veniţi cu surle şi tamtamuri să asedieze o cetate de surdo-muţi. „Orice s-ar spune, Africa
rămâne un continent ciudat, prea negru, prea sălbatec şi cu probleme din care prea nu înţeleg
nimic...”
Un fel de intensă melopee tribală. Țăcănitul a mii de mitraliere de fabricaţie rusească
făcute anume ca să fie auzite până la celălalt capăt al acestei ţări întinse pe două continente...!
„De ce Dumnezeu, băieţii ăştia şi-au construit palatul la zece leghe de Poşta centrală, de parcă
ei n-ar avea de trimis scrisori... De fapt poate că nu, căci scriitura continuă să fie, aici, pur
muzicală...!”
Tobele morţii sună de parcă ar vrea să anunțe Judecata din urmă. Katiuşele
infernului chelălăie ca un imens stol de ciori de iarnă... Urechea este fără îndoială un organ
mai plăpând decât se crede şi, rănită, doare de parc-ar fi un alt organ sexual – de unde
confuzia care-i îndeamnă pe unii să sporovăiască fără încetare, oferindu-şi prin bucuria de a se
auzi plăcerile pe care noi le interzicem băieţilor tocmai ca să nu surzească... Dar mă pierd !

72
 Dintr-o dată, S. scapă din mâinile care-i incomodează fălcile. Într-o imensă
hărmălaie de decoraţii aruncate la gunoi, de epoleţi de aur sfărâmaţi cu călcâiul cizmei, de
ochelari de soare făcuţi ţăndări şi de arme izbindu-se de alte obiecte contondente, gorila care-i
stătea călare pe genunchi se rostogolește în braţele tovarăşului său din stânga, în timp ce sticla
de pretins whisky se sfarmă pe craniul generalului care stătea pe locul mortului şi care chiar şi
era. Maşina face stânga-mprejur cu o viteză siderală de care n-ai fi crezut-o în stare, călcând
fără scrupule fâşia de iarbă care reprezintă trotuarul, lovind în trecere o clădire locală al cărui
coviltir de bambus, ţinut de o prăjină, se așează bine mersi pe acoperişul de tablă al
vehicolului militar. Deşi orbit de această glugă neaşteptată, şoferul accelerează şi mai abitir
sporind viteza până la nebunie. Culcat pe volan ca să aibă o cât de mică idee de direcţia în
care merge, caută un itinerar care să nu întâlnească frontal cocotierii răspândiţi pe terenul
viran dincolo de care privirea fermecată a turistului poate întrezări culmile violete ale
munţilor, aureolate de un soare în plină expansiune.
„Ar fi culmea să mor aici, într-un accident de maşină, departe de ţara mea şi de o
sută de milioane de dolari ! Lumea nu poate fi atât de absurdă nici măcar în acest continent cu
desăvârşire negru, misterios, exotic şi unde democraţia este încă instinctuală, sălbatecă, şi
unde... De ce să mor zdrobit de un cocotier când am în mine o pilulă cu viruşi care mă pot
ucide mai practic, mai curat ?!” Propulsat către toate punctele cardinale de salturile
nemăsurate ale vehicolului dement, S. se simte dintr-o dată frate cu aceste animăluţe pe care
nu le poţi vedea cu ochiul liber dar pe care şi le închipuie ieşind din pilula lor albastră ca puii
de găină din găoace, plăpânzi, nesiguri pe lăbuţele lor firave şi care, galbeni ca de aur, după ce
se scutură de câteva ori agitând aripi incipiente, în clipa următoare ciugulesc râme sau, dacă
sunt pui de raţă, plutesc pe faţa apei în urma mamei lor care-i învaţă să înoate...
- Hei, şofer ! Ce te-a apucat ?! Respectă te rog drepturile pasagerului şi regulile de
circulaţie !
- Blu, bla, ablablu, ablabla.
Maşina cotește primejdios când la dreapta, când la stânga cu o asemenea violenţă
încât până la urmă un cauciuc explodează de parcă ar fi călcat pe-o mină şi la fiecare viraj,
şoferul se trezește în braţe cu nefericitul lui vecin care, cu cioburi de parbriz înfipte drept în
cap, pare un cocoş straniu de rasă neagră.
- Opriţi, opriţi vă rog ! Eu n-am scrisori de pus la poştă. Cobor aici...
- Hmblut mbloht ! strigă ofiţerii smulgându-şi cu disperare epoleţii de aur,
decoraţiile de diamant şi mănuşile care din albe deveniseră bej.

73
 În cele din urmă, de atâta țopăit, mortul se răsucește în loc şi cade sub bordul maşinii
încât S. îi poate vedea faţa găurită de o varicelă cu bube de 7, 62 mm. Boala părea a nu fi
cruţat parbrizul, presărat cu buburuze de sânge care strălucesc irizate când, la hopurile mai
însemnate, acoperişul de bambus, care sălta şi el, lasă să se strecoare în vehicol razele unui
soare care apune în clipa următoare.
S. n-are timp să aprofundeze aceste constatări şi să tragă concluziile aferente.
Izbindu-se de un imens rinocer cu două coarne care mai întâlnise asemenea tanchete lipsite de
blindajul necesar şi care nu-l pot abate de la drumul lui, maşina își pierde echilibrul deja
precar şi într-o imensă zarvă de oameni şi de fiare vechi se dă de mai multe ori este cap,
amestecând indecent morţii cu viii într-o harababură de carne, sânge, păr, înjurături, mănuşi
bej, microorganisme, nasturi, benzină, cizme, flăcări, strigăte, biele, dinţi, pene de papagal,
etc. Cei care reuşesc să se degajeze din carcasa strâmbă a vehicolului militar fug fără să ia în
consideraţie faptul că-n faţa lor se cască deşertul cu primejdiile şi capcanele lui.
- Duceţi-mă la aeroport, dobitocilor ! strigă S. care o ia şi el la fugă, prins de agitaţia
generală căreia nu-i înţelege nici cauzele nici avantajele. Din cauza voastră am să pierd
avionul ori în situaţia mea timpul e mai preţios decât un şirag de diamante...
- Culdţu-tedţu...! se bâlbâie gâfâind în limba lor informă ofiţerii care fug lăsând în
urmă o dâră de sânge, de haine militare, de putoare, de păr, de armament, etc.
- Staţi, aşteptaţi-mă, boilor !
În clipa următoare, câteva zeci de capete de cămilă încadrate de câteva vehicole
blindate urmate de o şleahtă de războinici înarmaţi până-n dinţi apar de după o dună blocând
orizontul. Cu agilitatea unui automat care-şi schimbă brusc direcţia când apeşi pe un buton,
grupul nostru face stânga împrejur şi şoferul care într-un anume moment al carierei sale fusese
ministrul Cooperaţiei, dă din fugă o explicaţie în măsură să-ngheţe sângele în venele oricui
cunoaşte cât de cât istoria lumii şi a mişcărilor de eliberare.
- Culdţu-tedţu...! Revoluţia, revoluţia !
- Asta le pune capac la toate ! Ce-nseamnă să n-ai noroc în viaţă ! Nu degeaba mi-
era mie frică de Africa neagră unde democraţia e încă într-un stadiu pe care Freud l-ar numi
anal ! Am să crăp aici, devorat de nişte microorganisme care habar n-au de crizele care
zguduie periodic lumea a treia. Pilula roză, care e poate salvarea şi viitorul meu, o să se piardă
în neant şi cei o sută de milioane de dolari neimpozabili or să se spulbere ca fumul unui
morman de frunze uscate cărora grădinarul le-a dat foc toamna, când pregăteşte pământul de
iernat. Dacă cel puţin aşi avea cum să-i anunţ pe bancherii elveţieni în principiu cinstiţi că am
un fiu care, deşi orfan, e moştenitorul meu legitim şi legal...!

74
 Nici nu apucase să-i treacă prin cap toate aceste gânduri, când S. se trezește în
mijlocul unui grup de prizonieri cărora vin să li se adauge, nu peste multă vreme, foştii lui
tovarăşi de călătorie. Degeaba flutură paşaportul elveţian, degeaba încearcă să explice că el
este, de fapt, un altul, degeaba arată că are pielea albă, ochi migdalaţi şi dinţi stricaţi ca toţi
europeenii, degeaba le spune celor care-l ţin în bătaia puștii că este prietenul apropiat al unui
şef de stat dintr-o ţară frățească şi care cultivă colaborarea internaţională... Își răcește gura de
pomană ! Nu găsește o limbă comună cu cei care instaurează o societate încă şi mai nouă, o
ordine economică şi socială încă şi mai avansată decât cea care de-abia înlocuise o alta,
depăşită...
Viaţa de prizonier e aspră, mai ales când ştii că nu mai ai de trăit decât câteva zile,
departe de ţară, de mama şi eventual de o soție care să-ți aducă rufe proaspete, ţigări şi
ciocolată.
Închis după câteva brutalităţi neînsemnate în subsolul Şcolii naţionale de
administrație publică, a cărei descriere detailată curioşii o pot găsi în toate ghidurile turistice
ale regiunii, S. se simte singur şi părăsit, departe de civilizaţia occidentală, de băncile
elveţiene şi de Moulin rouge care dau sens vieţii şi chiar şi morţii omului alb. Obişnuit cu
luminile strălucitoare de pe Champs Elysées, e silit să recunoască, fără cea mai mică umbră de
rasism, că-n hruba umedă unde ajunsese, întunericul e atât de negru că-ţi bagi degetele în
ochi. Oamenii se confundă cu pereţii care ei înşişi par un fel de noapte dură şi puturoasă de
care te izbești fără să reuşeşti s-o vezi. Pe jos pământ. Deasupra capului o placă de beton. Nici
o fereastră. Doar, în susul unei scări de ciment cu câteva trepte, o ușă de lemn închisă,
încuiată cu cine știe câte belciuge. Disperat, S. se lasă pradă unor fantasme deprimante pe
care, vai ! tovarăşii săi de nefericire nu pot să i le spulbere cu sfaturi potrivite, scoase din
cărţile împăratului roman Marcu Aureliu sau din eseurile lui Montaigne, în ediţia îngrijită de
Fortunat Strowsky. Asta pentru motivul foarte simplu că printre toţi amărâţii pe care revoluţia
îi adunase acolo nimeni nu vorbește o limbă suficient de cultă ca să poată exprima toată
această înţelepciune a cărei utilitate se vădeşte mai ales în momentele de profunde
transformări politico-sociale.
Culcat pe una din băncile lipite de peretele de care caută să nu se-atingă ca să nu se
murdărească, S. face bilanţul vieţii sale şi găsește un pasiv de o sută de milioane de dolari.
În obscuritatea înăbuşitoare în care nu lucesc, fantomatic, decât, atunci când
tovarășii lui de detenție cască sau se trezesc din somn, dinţii impecabili şi albul ochilor,
gemetele lui S., alternând cu hohotele lui de râs sardonic, par gâlgâiturile unui înecat care nu
revine la suprafaţă şi nu-şi recapătă speranţa decât ca să constate pustietatea oceanului ; nu-ţi

75
rămâne decât să te dai iar cu capul la fund ca să scurtezi o viaţă prea crudă – dar la ce bun ?!
profitând de faptul că raţiunea moare înaintea energiei vitale care pune în mişcare instinctul de
supraviețuire, mâinile şi picioarele se agită spasmodic și te scot iar la lumină ; tragi un gât de
aer care reînvie mintea pusă din nou în fața evidenței, anume că nu există nici o pânză în
depărtare, fumul niciunui vapor ! Dovedindu-se astfel că patimile lui Sisif sunt ale fiecăruia
dintre noi, azvârliţi zi de zi în moarte de unde revenim ca să urcăm iar către cer o stâncă
nedesminţit atrasă de mlaştinile puturoase din vale, acolo unde înfloresc artele şi literele,
femeile şi colectivităţile de tot felul.
Zarva de-mpuşcături, de strigăte, de explozii, de huruit de arme şi de vehicole
blindate se-ndepărtează şi se apropie de Şcoala naţională de administrație publică fără ca
deţinuţii să-şi poată face o idee exactă despre soarta pe care le-au hărăzit-o zeii cruzi, aproape
întotdeauna implacabili. Tam-tamurile care sunt în Africa ce sunt pentru noi telefonul,
telegraful, radioul şi megafonul nu transmit decât mesaje obscure. Ţăcănitul obsedant al
mitralierelor e prea impersonal ca să ghiceşti cine învinge în înfruntarea de idei dintre nou şi
mai nou pe care o reprezintă întotdeauna o lovitură de stat civilă sau militară. Bubuituri
răbufnesc periodic în diferitele colţuri ale oraşului. Se aud obuze şuierând ba dintr-o parte ba
din alta şi e greu să judeci după vâjâit încotro se duc avioanele care împroaşcă cu bombe
obiectivele strategice, vârând spaima în cei care cunosc neîndemânarea piloţilor locali în stare
să confunde o Şcoală naţională de administrație publică cu o coloană de tancuri sau cu o
cireadă de dromaderi.
Epuizat de emoţiile şi aventurile ultimelor ceasuri, S. aţipește. E fără îndoială cel
mai demn mijloc de a răspunde vicisitudinilor unei realităţi nedemne de grandoarea şi de
valoarea omului în general. Visează un tren de lux care străbate străzile unui oraş ciudat, ale
cărui clădiri sunt vapoare de marmură şi de argint, cu bordul chenăruit de mai multe rânduri
de franjuri vii şi coloraţi care pulsează sub bătaia curenţilor marini. Peşti de orfevrărie se
strecoară printre peroanele unei gări de jucărie, luminate de un soare cu înotătoare zimţuite şi
cu şapcă roşie, care e chiar fratele lui mai mare. Cu mâna pâlnie la gură, îi strigă cu o voce
care răsună ciudat, de parcă s-ar afla sub o cupolă din lemn de Pergolese : „Pleacă, fugi,
salvează-te. N-ai nici în clin nici în mânecă cu revoluţia asta care nu-i a ta şi care o să te coste
o sută de milioane de dolari.” „Cum vrei să fug din moment ce nu e voie să foloseşti wc-ul în
timpul opririlor şi cei de la căile ferate trag fără somaţie ?!” „Naturalia non turpia !” îi strigă
de departe soarele de peşte care devenise transparent şi care, de fiecare dată când vorbea, era
proiectat înapoi de jetul de vorbe ca şi cum gura ar fi fost un motor cu reacţie. „Fugi,

76
salvează-te cât mai e timp, cât moartea n-a venit cu maşina ei de perforat bilete să găurească
inimile călătorilor de la clasa întâia şi a doua...”
S. se trezește brusc. Sudoarea îi curge șiroaie pe frunte şi i se bate un ochi ca
întotdeauna când soarta vrea să ne spună că râvnim la mai mult decât ne e lungul nasului. Îi e
greu să-şi aducă aminte unde e şi să se împace cu ideea că, după ce trăise câteva momente în
lumea miraculoasă a viselor, trebuie acum să se întoarcă în cea întunecată şi ostilă a unei
temniţe înfeudate legilor lui Arhimede şi Newton, unde omul are senzaţia că se află în
veşminte de plumb, legat de pământ cu lanţuri mai grele decât ar putea duce chiar vajnicul
Hercule. Furtunilor care-i răvăşeau deja sufletul li se mai adaugă una, de parcă soarta ar vrea
să-l facă să bea tot zaţul din ceaşca mizeriilor universale. Îngreuiată de emoţiile zilei şi de
acumulări interne la urma urmei foarte naturale, vezica lui are pretenţia de a se uşura, ceea ce
nu se cade în cadrul unei revoluţii chiar dacă aceasta nu e până la urmă decât tot o lovitură de
stat. Scuturat de frisoane reci din cauza unor eforturi muşchiulare întru totul asemănătoare cu
cele dintr-o luptă greco-romană, S. s-ar resemna, poate, să rezolve chestiunea ca tot omul dar
acest gest, săvârşit de un străin, pe deasupra alb, poate fi interpretat greşit de tovarăşii lui de
detenţie care, chiar şi-n puşcărie, rămân negri și pot considera că e o nouă provocare
neocolonialistă. Neliniştile lui nu sunt neapărat abstracte și i se pare că-n albușul clocotior din
ochii celor care îl privesc străfulgeră tendinţe carnivore.
Situaţia e disperată şi dorinţa de a se uşura atât de urgentă încât S. își promite să
lupte neobosit, dacă scapă, pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului mai ales în ce
privește nevoile fiziologice. Nevenindu-i să arate acestor oameni care aparţin unei alte
civilizaţii, unei alte culturi, organele pe care ale noastre ne impun să le ascundem în fundul
pantalonilor, S. vrea să recurgă la virtuţile cuvântului ca să dezamorseze o situaţie potențial
explozivă. Se vede sfâşiat de cei din jur, vexați de-a fi fost împroşcaţi cu substanţe jignitoare
în momentul în care pereţii din ce în ce mai subţiri ai băşicei sale, subţiindu-se aidoma celor
ai unui balon zburând într-o atmosferă din ce în ce mai rarefiată, vor ceda... şi aşa mai departe.
- Eu sunt prietenul vostru ! Eu am iubit întotdeauna... Eu stimez enorm omul negru.
Negrii se trag înapoi înfricoşaţi, ceea ce nu-i va mira pe cei care cunosc din istorie
ce-a însemnat pentru ei prietenia omului alb care, din dragoste, a ţinut să-i civilizeze. Printre
cei care se uită chiorâş la el deşi din cauza întunericului nu pot să-l vadă, S. recunoaște pe
câţiva din tovarăşii lui de călătorie şi o durere retrospectivă îi traversează maxilarele şi oasele
malare, fragilizate de asiduitatea cu care ofiţerii deja fostului regim îşi îndepliniseră misiunea.
După câteva clipe de aşteptare intensă, grupul se strânge în conclav fără ca şoaptele care-i
ajung la ureche să-i poată spulbera neliniştile : „Nu, nu e bine, îşi spunea în sinea lui de alb,

77
nu e bine să mă uşurez tocmai acum, când deliberează. Or să creadă că dispreţuiesc felul lor
de-a gândi, ceea ce ar fi cu totul fals, cel puțin exagerat...”
În cele din urmă, şoferul de adineaori se apropie în patru labe de S. Acesta profită ca
să-l apuce de revere zicându-şi că un fost ministru al cooperării poate avea o mai profundă
înţelegere a problemelor specifice omului alb.
- Vreau afară ! geme S.
- Şi noi dar...
- Afară în sensul că vreau la wc.
- Tot aia. Este la uşă om cu arma care trage... El foarte nervos pentru că revoluţie şi
când revoluţie toată lumea joacă pielea de la el... Etnia lor suferit mult când colonialism... Om
cu arma de la uşă foarte nervos din motiv de emancipare naţională. El tras glonte direct în cap
la cine cerut pahar apă...
Într-adevăr, uitându-se mai bine, S. zărește un corp într-o poziţie bizară, răsturnat pe
treptele care duceau la uşa în lemnul căruia se văd o serie de găuri rotunde de 9 mm, prin care
pătrund şuviţe firave, insidioase, din lumina de dincolo, din sala unde se află omul cu arma,
însărcinat să păzească niște prizonieri care au oricum deja ştreangul de gât.
- Vreau afară..., în sensul de care v-am vorbit, geme S. într-un horcăit dar acest efort
de pronuncţie apasă şi mai abitir plămânii, care la rândul lor apasă viscerele care presau deja
imperios pereţii vezicii susnumite. Vă implor, pe dumneavoastră, ca fost ministru al
cooperării, nu mă lăsați să mor de retenţie urinară !
- La noi gândit că om alb multă minte şi poate scăpa la noi toţi. Dacă nu, noi toţi la
zid şi ca revoluţia franceză, hârşti ! şi gata. Om alb poate avea rol pozitiv.
În aceste condiţii S. își desface brăcinarul şi, stând pe vine ca femeile, se ușurează la
piciorul zidului, direct pe pământul dogoritor al Africii care absoarbe iute şi cu o mare
generozitate reziduurile indecente şi toxice ale unui organism în trecere prin localitate. Şoferul
fost ministru se reîntorsese printre ai lui care dezbat între ei atât de aprig încât habar n-au de
ce se-ntâmplă lângă zid, mai ales că e întuneric și că mirosul de urină nu reușește nici pe
departe să la acopere pe celelalte, mult mai insistente. Pe măsură ce-şi ușurează băşica, S. se
simte mai liber. Viitorul pare mai luminos. Inima i se umple de-o nemărginită încredere în
capacitatea omului de-a înfrânge toate obstacolele care i se pun în faţă. Sub bolţile hrubei
unde e închis zboară rândunici galbene şi roz.
„Nu, nu vreau să mor acum ! Nu vreau să mor tocmai acum când păşim într-o lume
mai bună şi mai dreaptă !”, își spune S. cu toată sinceritatea, fără să ţină cont nici de
microorganismele care-i clocesc în pântec, nici de huruitul avioanelor de vânătoare venite în

78
sprijinul revoluţiei (sau al contra-revoluţiei, nu se putea şti), nici de cele o sută de milioane de
dolari care parcă zburau, ca nişte rândunele verzi sub bolta instituţiilor financiare din ţara
secretului bancar.
„Ce ți-e şi viaţa asta a noastră ! îşi spune S. fără măcar să-şi dea seama că gândeşte.
Iei micul dejun cu stăpânii lumii şi cina la puşcărie, căzut în cea mai cumplită indigenţă şi în
absurdul cel mai negru... E adevărat ce se spune, că omul e o barcă pe un ocean ale cărui
vânturi îşi schimbă direcţia la cea mai plăpândă adiere ! Ca şi norocul care vine pe negândite,
pleacă la fel şi se-ntoarce din drum când te-aştepţi mai puţin... Aşa că de ce să-ţi pierzi
nădejdea ?!”
S. se apropie cu grijă de cei care deliberează şi care, simțindu-l, tac de parcă el ar fi
fost vinovat de toate crimele colonialismului şi chiar de cele ale neocolonialismului ! Ca şi
cum el i-ar fi sfătuit pe şefii triburilor africane să-şi vândă fraţii negustorilor arabi care-i
vindeau corăbierilor albi de pe coastă, grăbiți să-i ducă tocmai hăt, peste ocean, ca din
sudoarea lor să se nască cea mai democratică democrație din câte există pe lume, care apără
atât de democratic democrația că să te ferească Dumnezeu să nu...
Dar nu e momentul să fac eu, aici, elogiul democrației unice și universale, și care
reprezintă viitorul de aur al omenirii...!
- Iertaţi-mă că vă întrerup ! Dacă mi-am dat jos pantalonii... nu era ca să... vreau să
spun că dacă aţi văzut ce nu se cade... nu era ca să vă ultragiez... Aveam o nevoie urgentă, o
nevoie organică, ca să spun aşa... Înţelegeţi ce vă spun ? Naturalia non turpia, nu-i aşa ?... Eu
sunt prietenul popoarelor africane... Eu va iubesc mult și vă stimez...
Ceilalţi stau ferecaţi într-o tăcere de moarte. În ciuda întunericului, îl mănâncă din
ochi dându-i să înţeleagă că el e ultima lor speranţă. Cel care-i turnase în gâtlej sticla de
whisky japonez îmbuteliat în Bulgaria, șoptește ceva la urechea fostului ministru care se
grăbește să traducă :
- Noi toţi kaputt ! Noi toţi ofiţeri superiori, toţi generali şi chiar un feldmareşal
major... Nici o milă pentru noi... Spânzuraţi ca nobilii când Revoluţia franceză : hârşt ! Les
artistocrates à la lanterna singură s-a stins.
- Ce-ar fi să evadăm ? întreabă S. într-o doară.
Când li se spune despre ce e vorba, negrii încep să facă semne disperate pe care
şoferul fost ministru le traduce :
- Nu posibil ! Este om cu arma care trage, bum ! Om cu arma foarte nervos... Etnia
lui mult suferit epocă colonialism... El tras prin uşă bum, bum, în general care...

79
 - Bum, bum, bum, bum, bum, bum, bum, bum, bum, bum, bum ! precizează ceilalţi
ca lucrurile să fie clare.
- Ei spun la mine că nu bum, bum ci că el bum, bum, bum, bum, bum, bum, bum,
bum, bum, bum, bum în general care cerut la el pahar apă. Noi alt plan.
- Ce plan ? Mă interesează, răspunde S. cu sinceritate.
- Tu om alb. Tu anunţă ambasadă că închis la tine aici. Atunci oameni albi trimit
urgent flota ca să salveze om alb şi ascunde şi pe noi într-un submarin şi luat noi toţi în
Europa unde noi pregătim altă revoluţie pentru eliberat poporul nostru...
- Paşaportul meu e elveţian, răspunde S. dezamăgit.
- Elveţia ţară importantă. Trimite flotă ca să salveze concetăţean şi noi ascundem
într-un submarin ca să preparăm eliberare naţională.
- Bine. Am să mă gândesc.
„Colonialismul a lăsat urme despre care e de sperat că nu sunt indelebile. Unde
Dumnezeu îşi ţin boii ăştia banii dacă n-au aflat încă unde e Elveţia şi că n-are flotă cum n-are
chelul tichie de mărgăritar... Dacă cel puţin aşi putea-o preveni de ce mi se-ntâmplă,
presupunând că mai e pe aici, pe singura persoană, de altfel oficială, care poate avea un
interes să mă scape din ţara asta în plin clocot revoluţionar. Fără ea, chiar c-am pus-o de
mămăligă ! Până una alta, cum naiba ies de aici, mai ales că nimeni nu trebuie să ştie ce hram
port ! Decât dacă vreau să-mi petrec tot restul vieţii într-o baltă cu crocodili în care
actualmente s-ar putea să dau şi peste ministrul Justiţiei... Îmi mai arde de glume, Doamne
iartă-mă !... Cel mai bine ar fi să pun mâna pe un avion sau chiar pe o rachetă, că duminecă e
ca mâine şi stația de metrou Rue de la Pompe mai departe decât a fost vreodată ?!...”
S. încearcă să le spună, prin gesturi, celorlalţi, care încă mai ţin sfat, că vrea să stea
de vorbă omeneşte cu omul cu arma de la uşă, să-i explice drepturile constituţionale ale
cetăţenilor elveţieni. Negrii încep să dea din mâini şi din picioare şi să salte pe loc ca pişcaţi
de bărzăun :
- Omul cu arma total ţicnit. Dacă el supără pe tine, omoară la noi toţi cât spus peşte.
Etnia lui mult suferit din cauză colonialism. El mult suferit de om alb care luat şase din ale lui
nouă neveste şi plecat cu ele ansamblu folcloric la Paris şi niciuna întors, numai trimis lui bani
de ţigări.
Când S. face primul pas către uşa fatală, generalii se azvârlă la pământ ca-n cazul
unui atac aerian şi-şi acoperă capetele cu ambele mâini, unele încă înmănuşate, altele nu,
altele așa și așa. S. le face un semn de încurajare cu batista şi, încercând să nu calce pe
prizonieri, își croiește drum până la piciorul scării care duce la uşa de lemn ciuruită ca de-un

80
vărsat negru cu bube de 9 mm. Mortul înţepenise într-o poziţie incomodă. Căzut de-a
curmezişul scării, stânjenea accesul la ușa care, fiind singura, era şi cea de salvare chiar dacă
deocamdată închisă bocnă. Spunându-şi că nimeni, fie chiar şi-un mort, n-are dreptul să
blocheze ieşirea, S. își calcă pe suflet şi, cu tot respectul pe care-l are pentru misterele lumii
de dincolo, cu riscul de-a se zgâria în decoraţii, saltă cadavrul şi-l leapădă peste mormanul de
deţinuţi care se înfiorează dar nu îndrăznesc să protesteze. Doar un bătrân şchiop, cu părul alb
şi creţ bulbucindu-se sub şapca cu pene al cărei cozoroc roşu se sprijină pe nişte ochelari de
motociclist, se ridică şi trasează cu degetul mare de la picior un cerc în jurul mortului pe care
îl îngroapă simbolic aruncându-i deasupra un pumn din prafulul de pe jos. Câteva femei şi ele
cu grad de general, se ridică în capul oaselor şi încep să se legene în ritmul unui soi de dans
tribal. În clipa următoare însă toate activităţile rituale încetează şi toţi înlemnesc holbând
albuşul ochilor la S. care urcă scara cu o prudenţă de apaș. Tensiunea devine insuportabilă şi,
în Europa, mulţi ar fi leşinat deja. În tăcerea mai grea decât o nicovală de plumb, nu se mai
aude decât, de dincolo de uşă, respiraţia răguşită a omului cu arma. Pare sforăitul unui
motoraş în doi timpi care când vrea să demareze, când se dezumflă ca o balenă de cauciuc
pişcată de o viespe de oţel.
Ajuns în capul scării, S. așteaptă o clipă intensificând suspensul, bucurându-se cu o
voluptate perversă de mila şi oroarea pe care cel mai mic din gesturile sale le trezește în
spectatorii africani. Aceștia n-au habar de Poetica lui Aristotel dar viața lor depinde acum de
succesul eroului de pe scenă, ceea ce e ambiţia teatrului modern şi total despre care se pot
spune multe, dar nu acum şi nu aici ! Chircindu-se la pământ, S. își lipește ochiul albastru de
una din găurile din uşă. În primul moment, nu vede decât o pereche de bocanci legaţi între ei,
ca să nu se desperechieze, cu şireturile respective, ceea ce lasă să se înţeleagă că proprietarul
preferă să-i poarte pe umăr, poate din cauză de bătături care cel mai bine se tratează cu sare de
bucătărie dizolvată în oţet de urzici în care au stat doi ardei iuți tocaţi mărunt, un cățel de
usturoi și o coadă de scrumbie afumată. Lui S. îi trebuie un timp ca să-şi dea seama că
bocancii nu sunt goi şi că cioturi de gambă c-un început de os ies din căputele de piele. De
unde concluzia că sunt pradă de război, de revoluţie dacă preferaţi ! şi că omul cu arma nu-i
luase pentru el ci ca să-i dăruiască, după ce-i va fi curăţat de conţinut, unui tată bătrân şi
bolnav sau unui frate mai mic rămas acasă, care încă nu se angajase în lupta pentru
emanciparea popoarelor şi pentru pace.
S. caută zadarnic cu privirea sentinela aceea proverbială, a cărei respiraţie
indubitabilă o aude fără s-o poată atribui unui corp precis. După un minut şi mai bine, S. își dă
seama că, doborât de emoţiile acestei zile istorice, soldatul pus să păzească temniţa

81
improvizată unde fuseseră azvârliţi duşmanii de clasă, de etnie şi de partid politic, adormise
practic pe prag, cu capul proptit de lemnul uşii de o soliditate îndoielnică dat fiind că tremura
ca frunza la fiecare sforăit mai vânjos. Poziţia gardianului excluzând un studiu mai
aprofundat, S. consideră util să-şi concentreze atenţia asupra mitralierei sprijinite de peretele
dat cu var şi a încărcătorului acesteia a cărui capacitate nu-i e necunoscută. Deschide gura să
spună ceva dar fratele lui mai mare, deşi e un peşte despre care se spune că sunt muţi ! îi
șoptește la ureche ; „Atenţie, eşti în Africa, un continent negru şi unde democraţia e încă într-
un stadiu sălbatec, despre care Freud ar spune că e anal ! Procedează atent şi ponderat !”
Luând aminte la aceste sfaturi, S. coboară treptele şi numai după ce se face broască la pământ
strigă cât îl ţine gura :
- Auzi măi, țafandache ! Sunt cetăţean elveţian. Puteţi avea gentileţea de-a preveni
ambasada...
Sforăitul încetează ca prin minune.
- Ai auzit ?... Sunt străin, de naţionalitate elveţiană, dacă ştii ce-i aia !
O rafală de gloanţe de 9 mm ciuruie uşa cu o violenţă care spune precis cât suferise
soldatul cu pricina în timpul odioasei dominaţii coloniale.
Apoi tăcere, calm, pace sub măslini.
Nimic nu mişcă, nimeni nu respiră. Totul încremenit, lumea întreagă devenită stâlp
de sare. Până când în liniştea deplină răsună din nou sforăitul în doi timpi al sentinelei încă
istovită de muncile crâncene ale epocii coloniale. Broască la pământ, sub buza treptei celei
mai de jos a scării, în chiar momentul în care gloanţele îi treceau șuierând pe deasupra
capului, S. simțise un fel de tremur cerebral, semn că undeva se născuse o idee.
Ce e o idee ? Cum apare ea în mintea omului, în general goală şi inospitalieră ? De
unde vine ? Atâtea şi atâtea întrebări pe care nu e cazul să și le pună omul care nu e decât o
mănușă îmbrăcând mâna păpuşarului. Îi e destul, acestuia, să mişte una din falange ca să
stârnească în noi pasiuni stupefiante, îi e destul să facă semn cu degetul ca să ne simţim
investiţi cu o filozofie. Rânduite în cutiile din dulapul acestuia, mănuşile de piele, de tafta, de
fir, de dantelă, de catifea, de antilopă, de cauciuc, de lână, de aţică..., cu un deget sau cu cinci
sau fără degete de loc..., scurte, lungi, medii..., cu sau fără model decorativ, brodate, cu
ciucurei sau fără, toate câte se pot imagina stau printre pacheţelele cu levănţică, beţigaşele de
naftalină şi frunzele de tutun care nu alungă decât în parte moliile de răul cărora ni se strică
viaţa şi ne tăiem ca mătasea, carnea ni se toacă, aţa cusăturilor putrezeşte iar culorile asfinţesc
şi se culcă şi se îngroapă-n cenuşiul care e şi negru şi alb şi toate celelalte vopsele laolaltă,
pulbere pe care-o spulberă vântul... Mănuși pentru un singur bal, pentru o sigură seară de la

82
gală la Palatul Garnier, pentru o singură rochie de nuntă ! Iată de ce, în treacăt fie zis, singura
noastră consolare e să credem că suntem un parfum. Numai acesta se mai croiește atât de
minuţios de la floare până la flacon şi numai el se împlinește dispărând, murind în aerul în
care se răspândește şi care nu păstrează nici o urmă, împrospătat după petrecere când se
deschid fereştile şi personalul de întreţinere freacă duşumeaua cu motorină... Iată de ce, în
treacăt fie zis, inteligenţa noastră nu e decât supleţea cu care îmbrăcăm mâna celui care ne
scoate din raft pentru ceremonia la care a fost invitat, şi ale cărui gesturi, datorită nouă, devin
mai catifelate, mai luminoase, mai dansante, după caz. Si atunci nu e necuviincios să ne
întrebăm noi, care nu suntem decât o rufă, de ce stăpânul atinge murdării ? Cizma are dreptul
să ceară să i se explice de ce trebuie să se-nfunde în noroi până la carâmb, de ce trebuie să
calce în murdăriile de câine de pe trotuar ? E rezonabil să ne întrebăm de ce-am venit pe lume
într-un secol muced ca acesta ?
În patru labe, tiptil, S. urcă treptele şi, ajuns în faţa uşii, mai precis în spatele ei,
orientându-se după firele de lumină venind dinafară, își plimbă atent buricul degetului
numărând găuricile gloanțelor de 9 mm care, dată fiind calitatea mediocră a lemnului,
smulseseră aşchii încât prin câteva orificii puteai vârî degetul cel mare.
- Unu, doi..., cinci..., şapte..., doisprezece.
Apoi, la fel de circumspect, profitând de-o bortă ceva mai însemnată, examinează
poziția inamicului. Vede un vestibul fără ferești. La celălalt capăt două uşi cu glasvand.
Dincoace, sentinela. Cum rămăsese în urmă cu somnul în odioasa epocă colonială, omul cu
arma, care poate că era de-acuma şi el general, profita de răcoarea pardoselii de piatră ca să
recupereze fie şi o neînsemnată parte din somnul care-i fusese furat de omul alb. Totuşi, ca să
nu-şi slăbească vigilenţa faţă de prizonierii care-i fuseseră daţi în seamă, se culcase de-a
curmezișul ușii, cu capul pe bocancii încă plini de picioarele altuia, încât nimeni n-ar fi putut
evada decât trecând peste trupul lui, ceea ce era de neconceput.
Tiptil, mergând în genunchi ca pe vârfuri, S. se apropie de grupul de deţinuţi
înlemniţi, ca de abanos. Şoferul profită ca să-i transmită în şoaptă un gând de-al lui :
- Om cu arma foarte nervos. Pricepe iotă din problematică internaţională. Habar n-
are la el de libertăţile burgheze... Mai bine să vină să ne ia submarin elveţian.
S. face semn cu degetul la gură : ssst !
- Auzi, spune-le că mă ocup de submarin, dar pentru asta nimeni nu trebuie să miște
în front. La semnul meu, am nevoie de râsete, de veselie... Ssst ! Am eu un plan dar e
conspirativ. Nimeni nu trebuie să-l știe. Fiecare să stea la locul lui și când fac semn, dați
drumul la guleai.

83
 Soldatul pus de strajă își sprijinise glezna piciorului stâng, pe care-l îndoise, pe
genunchiul drept astfel încât talpa piciorului gol se oferea în toată nuditatea ei agresiunii cuiva
căruia i-ar fi trecut prin cap să-şi strecoare degetul pe sub uşă. Ca un făcut, o gânganie neagră,
o insectă fabricată dintr-un smoc de păr creţ şi deja rece, legat cu un şiret de pantof la
extremitatea unui beţigaş, o muscă artificială şi neaşteptată îşi face apariţia modestă şi timidă
pe sub uşă. După câteva clipe de ezitare legitimă, pensula al cărei mâner se pierde în
obscuritatea puşcăriei improvizate găsește talpa omului cu arma şi, cu o infinită delicateţe,
începe să urce către zonele mai gâdilicioase din jurul degetului mare. Soldatul are o tresărire.
Musca dispare. Cu ochiul lipit de-o gaură de 9 mm, S. coordonează acţiunea în timp ce gâza
îşi reia atacurile menite să perturbe tihna omului cu arma care se trezește dintr-o dată ca
muşcat de un şarpe alb. Atunci, ca la un semnal, râsete mai mult sau mai puţin înăbuşite dar
de-o mare voioşie muzicală răbufnesc de dincolo de uşa ciuruită de gloanţe. Hilaritatea ajunge
la apogeu atunci când omul cu arma se repede să prindă animalul care, mai abil, a dispărut
fără urmă pe sub uşă. Omul cu arma aşteaptă o vreme înainte de a-şi exprima părerea printr-
un muget care lasă să sclipească-n aer frânturi de-njurături africane şi de promisiuni violente
pe care numai indigenii le pot înţelege.
Urmează un scurt moment de linişte şi pace.
Când însă străjerul și-a reluat poziţia comodă care-i îngăduie să recupereze în
condiţii optime somnul furat de puterile coloniale, viermişorul nesuferit şi pervers își
insinuează perii între degetul mare şi următorul, şi el destul de mare, de la piciorul stâng al
sentinelei. Dă să-l prindă. Prinde pe dracu’ ghem ! Zvâcnirea e atât de bruscă şi de înverşunată
încât, repezindu-se să pună mâna pe bâzdâgania care a fugit pe sub uşă şi neputând struni
forţa de inerţie a unui corp de malac, generalul potenţial își turtește nasul de podeaua care,
fiind de piatră, îl tratează necruţător. Hohotele de râs ale celor care-şi bucură fălcile înainte de
fi ridicaţi în ştreang, face şi mai insuportabilă durerea nasului de pătlăgică stropşită. Nervii
militarului se zguduie ca o coardă de contrabas ciupită de un muzicant în delir. Punându-se pe
burtă, sentinela îşi lipeşte obrazul de podea încercând să se uite pe sub uşă, sperând să
zărească omida scârboasă care-l agresează, s-o pândească şi, când apare iar, s-o strivească fără
milă dovedind astfel calităţile noii armate, mai eficace decât cea a regimului corupt care a fost
răsturnat şi râde acum pentru ultima dată. Sechelele colonialismului sunt însă prea multe şi
prea grele : viitorul general adoarme cu obrazul lipit de pardoseală, într-o poziţie de care în
mod firesc bestia profită pentru a i se vârî direct între pleoapele unuia din ochii astupaţi de
vise. Trezit brusc, dă s-o sfarme dar ia-o de unde nu-i ! Fugise ! De această dată râsetele devin
insuportabile şi când degetele care s-au furişat pe sub uşă încercând să prindă fiara sunt

84
strivite cu o lovitură crâncenă de gheată militară, nervii omului cu arma plesnesc şi, făcând un
salt înapoi, deschide focul. Gloanţele percutează uşa, trec pe deasupra capetelor deţinuţilor
făcuţi una cu pământul şi se-nfundă în zidul dimpotrivă cu zgomotul unei ploi tropicale pe
acoperişul unei colibe pitite la poalele unui pin cu coroana în formă de umbrelă care priveşte
neclintit marea şi vasele de război care, din când în când, trec, cenuşii, la orizont.
- Treisprezece, paisprezece, cinsprezece... douăzeci şi şapte... treizeci şi unu !
Lipsesc nouă, explică S. celorlalți care nu înțeleg ce legătură, decât eventual magică, poate
exista între numărătoarea găurilor din ușă și submarinul elvețian pe care îl așteaptă toți ca pe
Mesia.
- Nu e destul.
Epuizat de rafala care-l zguduise din ţâţâni, cutremurându-i creierul traumatizat de
lupta de emancipare naţională, omul cu nasul spart şi ochiul boţit, s-a aşezat mai la o parte,
sprijinit cu spatele de perete, la o distanţă de ușă care să-i permită să vadă la timp dihania pe
care îşi propune să o zdrumice între măsele. Înzestrat cu un caracter integru, temnicerul
improvizat, un suflet simplu dar cinstit și care ţine la demnitatea lui de individ şi militară,
speră item că a dat o lecție dușmanilor pe care i s-a cerut să-i păzească, complici ai scârnăviei
care-i gâdilă când talpa, când ochiul sau mai știu eu ce.
E prea departe. Gâza nu mai poate să-l atingă.
Broască la pământ, sub buza treptei celei mai de jos a scării, în chiar momentul în
care gloanţele șuierau iar deasupra capului său, S. simțise un fel de tremur cerebral, semn că
undeva se născuse o altă idee.
Ce e o idee ? Cum apare ea în mintea omului... Etc.
„Am oare dreptul să-mi fie ruşine ? se întreabă S. jenat de ce-i trece prin minte. Am
dreptul să-mi pun întrebări de salon când este vorba nu numai de viaţa mea şi de o sută de
milioane de dolari dar şi de viața acestor amărâţi care tot aşteptând flota de război elveţiană or
să se trezească cu ştreangul de gât ? Eu sunt flota Elveţiei libere ! Eu trebuie să salvez vieţile
noastre ale tuturor ! În sarcina mea cade să nu las să se piardă o sută de milioane de dolari
care nici măcar nu ştiu cât face în franci elveţieni..., mult, fără îndoială !” În ciuda acestor
argumente, S. se înroșește ca racul pus la fiert în apă cu multă sare, foaie de dafin şi câţiva
căţei de usturoi. „Dacă Luther, Marx şi Freud şi-ar fi făcut atâtea scrupule, civilizaţia noastră
occidentală n-ar mai fi ajuns pe lună cât e hăul !”
Într-o situaţie atât de disperată, nu mai ai de ales !
Deşi nu-i prea venea să vorbească de o chestiune atât de delicată cu cineva dintr-o
altă civilizaţie, mai puţin emancipată decât a noastră, şi care ar fi putut crede că omul alb vrea

85
iarăşi să-l jignească şi să-i întindă o cursă, neavând încotro, S. s-a aplecat până când buzele lui
au pătruns aproape în trompa lui Eustache a interlocutorului său căruia i-a împărtăşit ideea în
măsură să înlocuiască flota elveţiană.
- În condiţiile unei lovituri de stat, e poate mai bine să nu dai vrabia din mână, chiar
dacă e vorba să mutilezi un mort, pe submarinul din par, conchide el cu o zicală dintr-o altă
zonă culturală.
După o clipă de legitimă stupefacție, șoferul fost ministru a împărtăşit celorlalţi
propunerea. S-a pornit o deliberare şuşotită la care numărul participanţilor era din ce în ce mai
mare. Secretul pe care şi-l treceau din vârful buzelor în adâncul urechii ciulite era atât de
îngrozitor încât chiar dacă cineva ar fi fost o muscă şi ar fi putut, înfrângându-şi dezgustul de
miros şi de cuvintele spurcate care se spuneau, să se aşeze fie pe limba unora fie pe timpanul
celorlalți, tot n-ar fi putut surprinde decât frânturi de frază nesemnificative, cuvinte disparate,
exclamaţii amorfe, gemete incomprehensibile. Ceea ce dovedeşte odată mai mult – o
semnalăm în trecere deşi nu e poate nici momentul nici locul potrivit..., ceea ce dovedeşte,
spuneam, odată mai mult, avantajele literaturii ficţionale, care permite autorului să spună ce
nu se vede și nu se aude, asupra literaturii realiste care orbecăie în întuneric. Cum poţi
satisface curiozitatea legitimă a cititorului care, după ce-a avut parte de scena sexuală şi de o
crimă cu caracter politic, vrea să se instruiască şi cere să i se spună lămurit ce şi cum, dându-i-
se cauzele psihologice ale acţiunilor şi justificarea materialist-dialectică a cutărei sau cutărei
opţiuni existenţiale, dacă tot ce i se poate oferi fără a contraveni realităţii obiective se reduce,
ca acum, la câteva vorbe şchioape, prinse-n zbor și la imaginea unor negri care, traumatizați
de suferințele îndurate în epoca colonială, își înfig buzele făcute trompă în urechea celuilalt ca
niciun alb să nu audă ce-și spun ?
Deşi hotărât să nu se mai lase pradă somnului, paznicul deținuților e iar pe cale să
aţipească, furat de vise, când vede apărând, belit, pe una din spărturile din jurul zăvorului,
lărgită de glonţul care smulsese sclepniţe de lemnărie, un organ mort, ţeapăn şi negru... Nu, nu
pot spune cuvântul murdar care se cuvine : regret, chiar și literatura ficțională se izbeşte
uneori de asemenea realităţi, pe cât de adevărate pe atât de dezgustătoare, şi care pun autorul
într-o situaţie oribilă, ruşinoasă, scabroasă, perversă, obscenă, de neîndurat.
Un organ mort, ţeapăn şi negru. Belit !
Era prea din cale-afară ! Soldatului care mâine avea să fie, poate, ridicat la grad de
mareșal, i s-a făcut negru în faţa ochilor şi strigând : „Foc pe toată linia” a apăsat pe trăgaci
îndreptând astfel arma încât gloanţele de 9 mm să-l nimicească pe cel care profitase de gaura

86
din uşă ca să-i aducă cel mai cumplit afront, arătându-i ce nu se vede decât la televiziune în
filmele pentru adulţi.
- Treizeci şi doi, treizeci şi trei, treizeci şi patru..., patruzeci.
Apoi nimic, tăcere.
- Hei, mata, mai eşti acolo ? întreabă S. ca să se convingă că celălalt n-avea decât un
încărcător.
Un fel de muget însoţește o cumplită lovitură dată cu patul kalaşnicovului în
zdrenţele de sex care atârnau ca o înjurătură de mamă lângă broasca uşii. Aceasta se face
ţăndări. O movilă în uniformă militară dar cu arma goală de cartuşe se prăvale prin uşa spartă,
căzând grămadă în mijlocul cetei de deţinuţi care-l fac harcea-parcea în doi timpi şi trei
mişcări, după care se năpustesc spre libertate chiuind de parcă ar fi câştigat lozul cel mare,
trezind din somnolenţa lor post-colonială câţiva din soldaţii care moţăiau în grădină,
nepăsători la soarta luptei care se dădea şi a duşmanilor întemniţaţi în clădirea pe care li se
ceruse să o apere.
S. așteaptă, cuminte, un sfert de oră şi nu iese din subsolul transformat în puşcărie
decât atunci când împuşcăturile nu se mai aud decât de departe şi oarecum în dorul lelii. Afară
e noapte, ceea ce este întotdeauna o veste bună pentru cei care îşi dobândesc libertatea pe
neaşteptate.
Oh, libertatea ! Ce e libertatea dacă nu durerea cumplită pe care o resimţi când nu
ştii ce să faci şi-n care parte să-ţi îndrepţi paşii ? Cu atât mai mult cu cât orice revoluţie demnă
de acest nume începe prin ocuparea poştei, a gărilor şi a aeroportului internaţional...
Aşezat pe buza unui şanţ unde, printre alte cadavre calde încă, ar fi putut lesne
recunoaşte pe câţiva dintre colegii lui de prizonierat, emoţionat de priveliştea turmelor de
cămile în flăcări care traversează în fugă străzile desfundate de trecerea impetuoasă a trupelor
de elită, S. se gândește la viața pe care i-a fost dat s-o ducă și la cum să scape din capcana pe
care i-a întins-o soarta şi-n care a căzut ca ultimul haplea din localitatea unde s-a rupt carul cu
proşti.

87
 Caietul şase

Poveste cu femei

Dacă am vrea să măsurăm prăpastia care separă continentul negru de lumea noastră
modernă şi civilizată, e destul să profităm de răgazul de care are nevoie S. ca să găsească o
ieşire din impasul în care se află şi să ne întoarcem cu gândul la Marilyn. Oricum, nimeni n-ar
putea înțelege resorturile dramei care se clocește dacă nu-și aduce aminte că în dimineața
dinainte, doborâtă de amărăciune, fata celui mai avut negustor de mănuși de la Cleveland,
Ohio (se pronunță Ohaio) îşi ştergea cu o cârpă de vase lacrimile abundente care-i şiroiau pe
obrajii palizi, prostrată în faţa ferestrei de la bucătărie care dă pe o sinistră curte interioară
încadrată de ziduri cenuşii, pe unde se trece ca să ajungi la scara de serviciu, frecventată doar
de băieţii de prăvălie care livrează comisioanele clienţilor de la etajele scumpe și de studenții
nevoiași înghesuiți câte mai mulți în camerele pentru servitori de la mansardă.
E încă dimineaţă, deşi soarele nu mai are decât un pas a face pentru a ajunge la zenit.
E moină. Lumină plumburie, abisală. Parisul e invadat de demoni acvatici, pleoştiţi şi
răbdători, care ronţăie sufletele murate-n plictiseală, în confuzia unor dezbateri de idei sălcii,
lipsite de evidenţa pe care o aveau când adevărul se măsura cu ghilotina.
În spatele geamului stropit de lacrimile reci şi murdare ale ploii, printre care
vecinilor le-ar fi fost greu să le distingă pe cele, autentice, din ochii tinerei americance,
aceasta molfăia o tartină cu unt şi-şi bea cafeau călie fără să se gândească la nimic, cu privirea
pierdută, cu inima frântă, cu sufletul gol, aidoma unui balon dintr-o sticlă atât de fină încât
presiunea atmosferică riscă să-l spargă dacă nu-i răspunde, dinăuntru, o presiune pe măsură, o
dragoste intensă sau o ură de-o aceași calitatate – aceste sentimente fiind cele două fațete ale
aceleiaşi dorinţi de-a poseda, până la distrugere, o fiinţă care ne scapă. Într-adevăr, ce poate fi
mai exasperant pentru o femeie decât să-şi sacrifice familia, prietenii, ţara şi un magazin de
lux de la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio) pe altarul unui bărbat care-şi născoceşte o
misiune aiurea în Africa numai ca să se ducă să-şi facă mendrele cu o amantă despre care se
ştie cu precizie că nu e nici măcar neagră, ca să-i ofere scuza exotismului sau a perversităţii ?!
În asemenea situaţii, singurele soluţii operative sunt sinuciderea sau crima. O înfiorătoare,
necruţătoare şi monstruosă sete de răzbunare se cuibăreşte, se insinuează până în cele mai
infime cavităţi ale corpului gol pe dinăuntru care primeşte cu recunoştinţă această substanţă
veninoasă : ea îl împiedică să se spargă, împiedică implozia sub puterea presiunii exterioare,

88
chiar dacă această nouă viaţă lăuntrică nu e decât un cuib de vipere care şi-au găsit adăpost
într-un flacon de preţ.
Cu unul din acele gesturi specifice care dau femeilor, mai ales dacă şi-au scos
sutienul şi ţi se uită drept în ochi, o oarecare asemănare cu una din fetele din antichitate pe
care, ca să le sustragă, sau dimpotrivă, unor dorinţe necinstite, mărinimoşi, zeii le trasformau
în animale, fără să reuşească întru totul, încât ochiul expert putea întotdeauna distinge
magnificenţa unei prinţese sub înfăţişarea greoaie a unei vaci de lapte, sau sub cea, mai
flatantă, a unei căprioare, Marilyn şi-a dus mâna dreaptă la ceafă, ridicând-o pe cealaltă la cer
şi s-a întins, căscând, cu o plictiseală tragică. Apoi, sorbind cafeaua rămasă în ceaşcă, a vrut
să-şi facă alta. A măsurat, cu o grijă de om bolnav mental, cantitatea de apă pe care a vărsat-o
în cafetieră. A fixat la fel de minuţios filtrul de hârtie în pâlnia maşinii ca să descopere în clipa
următoare că nu mai e nici un vârf de linguriță de cafea în cutia unde ar fi trebuit să fie. A
căutat un alt pachet în bufetul ale cărui uşi nu se închideau bine din cauza unor şuruburi
desţâţânate.
- Fir-ar el al ciorilor de derbedeu care se duce la prăpădita lui de curvă fără măcar să-
mi lase din ce să-mi fac o amărâtă de cafea ! a scrâşnit din dinţi Marlyn şi bufnind-o iarăşi
plânsul, s-a pus să spele ceaşca de porţelan alb când cu apă caldă când cu rece, turnând în
disperare detergent şi frecând-o cu o nervozitate care nu prevestea nimic bun.
Poate că n-ar fi terminat niciodată de spălat nenorocita aia de ceaşcă dacă n-ar fi
sunat telefonul, smulgând-o din somnambulismul care o împingea să facă gesturi de care nu
era conştientă şi care poate că nu erau, până la urmă, decât chemarea imperioasă a uneia din
acele planete de fier care trec deasupra capetelor noastre în momentele dinaintea marilor
catastrofe.
În trecere prin Paris, Dorothy Byrd-Monx voia s-o vadă şi-o invita la un dineu pe
care-l dădea în apartamentul unor prieteni. Marilyn şi-a trecut restul zilei încercând să şteargă
cu creme şi comprese cu apă de albăstrele cearcănele de sub ochii umflaţi de prea mult plâns.
S-a spălat pe cap şi a stat un ceas încheiat lungită pe divan cu faţa acoperită de un strat de
argilă amestecat cu făină de ovăz și zeama de la doi castraveți. Şi-a făcut unghiile şi şi-a călcat
o bluză de şantung pe care a potrivit-o cu o fustă cu bujori roşii şi albaştri împreunaţi artistic
pe fond negru. S-a felicitat de grija cu care îşi îngrijise trupul şi vestimentaţia când, după ce
şi-a lăsat haina de blană în mâinile unui lacheu, a descoperit în salonul ale cărui uşi de sticlă
erau păzite de doi elefănţei de porţelan mov circa douăzeci de persoane aparţinând acelei
societăţi pestriţe şi extravagante pe care americanii reuşesc întotdeauna să o adune în jurul lor
oriunde s-ar afla şi oricare ar fi condiţia lor socială. Într-o rochie de tafta roz ale cărei două

89
folii se încălecau ca petalele unui boboc de trandafir care tocmai se deschide, Dorothy Byrd-
Monx a strâns-o în braţe lipindu-şi obrazul de cel al prietenei sale din copilărie cu o
familiaritate pur franceză.
Însoţită de cei trei băieţi şi două fete, fruct al mai multor mariaje repede epuizate,
Dorothy Byrd-Monx parcurge conştiincios Europa plimbându-şi copiii din muzeu în muzeu
pentru că i s-a spus în nenumrăte rânduri că tezaurele artistice ale vechiului continent au
efecte pozitive asupra organismului, mai ales în ceea ce priveşte somnul, digestia şi morala. E
astăzi stabilit qvasi ştiinţific că anume împreunări de culori, ca și muzica preclasicilor italieni,
de la Gesualdo la Peri și Caccini, stimulează anume glande ale căror secreţii, fie că este vorba
de salivă, de sucul gastric, de melatonină sau de multe alte enzime, ajută peristaltismul jejuno-
ileonului și corectează deficienţele tranzitului care provoacă sforăitul, un fel de pârţ pe gât,
jenant pentru că perturbă somnul. Asemenea disfuncţii dau naştere unor vise imorale cu
consecinţe neplăcute în viaţa de zi cu zi a celor care nu cunosc frescele lui Giotto şi pictura
olandeză. Oh, maşina omenească e de-o subtilitate infinită şi nu vom înţelege niciodată
echilibrele miraculoase care ne îngăduie să supravieţuim într-o lume crudă şi în continuă criză
monetară ! E azi o certitudine pentru orice om cultivat din Lumea Nouă că printr-o îmbinare
savantă dintre culorile manjabile şi cele insipide, dintre femeile trupeşe şi roze ale lui Rubens
şi cele-n picăţele ale lui Klimt, combinând albastrul marial cu auriul peisajelor cu îngeri şi cu
vânătul coşmarurilor lui Brueghel, marii artişti reuşesc uneori să nască în amatorii de artă o
stare de încântare pe care americanii, oameni eminamente practici, o apreciază chiar şi
financiar. Din aceleași motive, aceștia regretă că artiştii lor, nemulţumiţi că nu ating
perfecţiunea artei europene, îşi mâzgălesc pânzele ca acei copii nervoşi care, după ce au
desenat un cal care seamănă cu o mătură dar care ar putea fi şi un cartof, paraponisiţi de
neîndemânarea lor, umplu foaia cu linii care merg în toate sensurile ca să nu se mai vadă
nimic din ce a fost la început. Nu rămâne decât o încâlceală de zigzaguri ca acelea ale lui
Pollock care ne spune limpede, într-un limbaj artistic, că lumea fiind ceea ce este, am face mai
bine să ne vedem de treabă şi să producem bretele şi cârnaţi în loc să umblăm după cai verzi
pe pereţi – dar nu e aici locul să facem o exegeză a artei conceptualiste de peste ocean !
Pradă unei porniri instinctuale imperative, cele două femei care nu se mai văzuseră
de câţiva ani, s-au retras deîndată într-un mic salon unde se afla o canapea de piele deasupra
căreia veghea, asemănător unui zeu totemic, o lampă cu picior în formă de cobră ridicată pe
coada ei de aur, gata să muşte cu becul întunericul din odaie.
Cele două prietene se ţineau de mână şi se uitau una la alta cu o bucurie prefăcută
pe care o simulau din dorinţa sinceră de a nu ţine cont de prăpastia care le separa şi deasupra

90
căreia conversaţia lor ţesea o punte atât de misterioasă încât niciuna dintre ele nu reuşea să
vadă capătul de pe celălalt mal, ascuns într-o asemenea obscuritate încât ar fi fost nesăbuit să
vrei să ajungi dincolo, cu riscul de a descoperi tot soiul de indivizi ceţoşi, dubioşi, brute
masculine mânjite de sânge şi femei lejere, unori goale deşi cărnurile lor, în măsura în care
pot fi întrevăzute prin aburul bălţat, sunt moaleşe şi imprecise. Apoi, privind mai bine aceste
zdrenţe care palpită ca sub efectul unei respiraţii oculare, aventurierul îşi va da seama că, prea
încrezător în dialogul cu cineva de care a fost despărţit prea multă vreme, se află pierdut într-o
lume cu o altă limbă. Deşi seamănă cu ale sale, cuvintele acesteia înseamnă cu totul altceva.
Înspăimântat, ar face cale-ntoarsă, grăbit să treacă înapoi puntea pe care n-ar fi trebuit
niciodată să se hazardeze numai că-şi dă acum bine seama că, presupunând că-n zorul de a se
întoarce acasă nu va aluneca în hăul căscat la picioarele lui, odată revenit pe ţărmul de unde a
plecat, va găsi acolo un peisaj schimbat. Nu pentru că aici ar fi avut loc bulversări uriaşe ci
datorită faptului că privirea lui a fost infestată de ce-a văzut. După o asemenea conversație pe
care unii autori neatenți sau realiști ar numi-o de salon, daunele sunt ireparabile. Cei care
acum doar câteva minute se foiau în jur sunt de-acum morţi şi îngropaţi. Hainele lor deja puse
pe foc şi cenuşa răspândită de vântul care adie mângâind florile din vasele de cristal de pe
console şi de pe pian : crini, gladiole, dalii și margarete regale, ale căror petale plutesc pe
deasupra ruinelor năpădite de caprifoliu şi viţă sălbatecă. Şi nu va fi rămas în viaţă, dominând
acest dezastru, decât sinistra cobră care-şi leagănă ţeasta florescentă. Atunci, cu o ultimă
privire către odaia devenită un maidan, călătorul zvânturatec, sfâşiat de regrete, îşi va relua
drumul peste abis, ştiind că de-acum înainte viaţa lui va fi un neîntrerupt du-te vino de aici
dincolo şi înapoi, de la o moarte la alta.
Acestea fiind spuse şi respectând scrupulos tipicul discuțiilor mondene, cele două
prietene care, luând drumuri atât de diferite, schimbaseră evidenta lor asemănare într-un
fenomen monstruos şi periculos, măsurau fiecare eşecul vieţii sale invidiind reuşita presupusă
a celeilalte. De fiecare dată când se ivea prilejul, Dorothy Byrd-Monx simțea o nemăsurată
milă pentru această „nefericită Marilyn” care trăia în condiţii mai degrabă modeste fără să se
bucure de ceea ce i-ar fi putut oferi reuşita familiei sale, al cărei capital de bani şi de
respectabilitate, greu obţinut prin eforturile mai multor generaţii de telali, de comis-voiajori şi
de negustori de mănuşi, nu-i slujise la nimic. În acelaşi timp, mariajul Marilynei care dura de-
o eternitate i se părea foarte romantic ca şi faptul de-a locui la Paris, care era pentru ea un fel
de capitală de jucărie pentru păpuşi de nuga cu rochii roze de bezea – şi uneori i-ar fi dat toţi
cei trei soţi ai ei pentru un mic apartament liniştit pe una din străzile ca dintr-o cutie de
chibrituri din spatele bisericii de la Saint-Germain sau de dincolo de Panteon.

91
 La rândul ei, Marilyn urmărise cu un interes vindicativ felul în care Dorothy Byrd-
Monx îşi sporea capitalul şi standingul prin căsătorii rupte şi pensii alimentare astronomice.
Invidia de asemenea aerul de mamă cloşcă al doamnei Byrd-Monx căreia îi plăcea să pozeze
pentru revistele feminine în mijlocul copiilor ei dintre care cei mai în vârstă vorbeau deja mai
multe limbi culte şi ştiau să arate cu degetul pe hartă unde se află Joconda şi unde Davidul lui
Michelangelo. Dar mai ales, mai ales ! Marilyn, al cărei orgoliu era imens, suferea că nu putea
să se laude cu activităţile ei secrete. În momentele de mare disperare, ca acela prin care
tocmai trecea, i se întâmpla să hrănească visuri nesăbuite şi să vrea să fie prinsă de serviciile
de contraspionaj ca să aibă poza pe pagina întâia a ziarului France-Soir. Îşi imagina cu o
plăcere nebună mutra pe care ar face-o Dorothy Byrd-Monx descoperind că prietena ei era
inima şi sufletul şi creierul unei reţele teroriste ale cărei isprăvi nu puteau fi în nici un caz
considerate simple jocuri de adolescenţi întârziaţi.
Meniul a fost sobru : salată de castraveţi cu smântână şi mărar à la maréchale,
spaghete carbonara cu jambon San Daniele, brânzeturi şi îngheţată de vanilie Burbon. Vin
franţuzesc. Ciorchine de flori artificiale se revărsau dintr-un hamac ornamental suspendat
deasupra mesei, odaia fiind suficient de înaltă pentru ca invitaţii care țineau toasturi să nu
atingă cu creştetul crizantemele de poleială, petalele de catifea brumată ale panselelor sau
bobocii de trandafir din tafta, fără a mai socoti crengile ireale de liliac alb în jurul cărora se-
nfăşurau, ruginite de primele moine ale toamnei, panglicile dantelate ale viţei. Plimbându-şi
privirea de la aceste buchete opulente la aplicele în formă de acantă de pe pereţi şi de acolo la
perdelele pe care decoratorul agăţase câteva păsăruici împăiate, exotice şi colorate, Marilyn
regăsea farmecul unei bunăstări care-i aducea aminte de adolescenţa ei de la Cleveland, Ohio
(se pronunță Ohaio). Uitând de necazuri, abuzând de alcoolurile tari servite la cafea şi
legănată de conversaţia despre excelenţa literaturii franceze : Stendhal, marele Corneille,
Dumas tatăl, Dumas fiul, Marguerite Duras, „Lacul” lui Lamartine pe malul căruia s-au
construit recent mai multe hoteluri cu confort modern, disputa dintre Antici şi moderni, etc.,
Marilyn se lăsa îmbătată de farmecul acestei serate burgeze care, în condiţii normale, ar fi
trebuit s-o calce pe nervi. Plecând din salonul unde redevenise domnişoara care frecventa
ceaiurile dansante ale bunei societăţi de la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio), Marilyn a
fost cât pe ce să răstoarne unul din elefanții de porţelan de la intrare şi după aceea, în
ascensor, s-a lăsat sărutată îndelung de un tânăr de care s-a despărţit totuşi pe trotuarul din
faţa casei, tenebrele nopţii trezind-o la realitatea nefericirilor ei concrete şi imediate pe care le
înfrunta cu speranţa nebună, oarbă, nesăbuită, copilărească, ridicolă de a-şi vedea soţul
întorcându-se spăsit acasă – căci un om ca el nu poate iubi decât intermitent o femeie atât de

92
diferită ideologic şi atât de departe, prin originile ei sociale, de aspiraţiile lui de clasă !
Marilyn nu bănuia, fireşte, nici pe departe care erau activităţile subterane ale rivalei sale, ceea
ce i-ar fi domolit, poate, gelozia : dacă e întotdeauna o încercare grea să te părăsească omul pe
care îl iubeşti, e mai puţin dramatic dacă o face în numele unei cauze mari şi drepte, privind
prietenia dintre continente, cooperarea internaţională şi emanciparea reală a ţărilor
subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.
Acasă, a adormit de cum s-a vârât în aşternut. Cum se întâmplă însă cu cei care beau
fără profesionalism, fără un antrenament susţinut şi adaptat exigenţelor acestui sport care-şi
are şi el regulile şi primejdiile lui, Marilyn s-a trezit după circa patru ore pradă unei cumplite
dureri de cap, în timp ce un fel de greaţă indecisă o chinuia fără să-i provoace spasmul violent
care ar fi uşurat-o, poate. Dar ceea ce o chinuia cel mai mult era această aşteptare goală, fără
sens. Privind acvariul soțului său unde apa bolborosea șoptit, împrospătată de pompa de aer,
Marilyn se simţea aidoma unui mic, foarte mic peşte de apartament, înfometat, care vede
trecând una după alta orele de masă fără să capete hrana pe care i-o presăra, diligent, pe faţa
apei stăpânul. Să-l fi uitat acesta ? Poate că se găseşeşte într-o situaţie gravă, disperată, şi ar
avea nevoie de-un ajutor pe care peștișorul nu -l poate da. Într-adevăr, ce alta putea face, în
situaţia ei, Marilyn decât să se lase în voia celor mai halucinante presupuneri, a celor mai
fabuloase anxietăţi, condamnată să se-nvrârtă în cerc, neputincioasă, întemniţată nu între
pereţii de sticlă ai acvariului ci în condiţia de peşte, condamnată să nu poată trăi decât în apă
de unde nu se poate extrage fără a-şi pierde automat viaţa şi orice şansă de a fi de folos celui
pe care vrea să-l salveze ?! De ce să se ducă să-l caute la Fernande care în cel mai bun caz o
să-i spună că e nebună şi că soţul ei n-a călcat niciodată pe-acolo ? Şi la ce bun s-o dea de
pământ şi pătrunzînd în dormitorul de unde S. a avut grijă să dispară de cum i-a auzit vocea,
să răscolească cearşafurile încă umede de sudoarea fierbinte a amanților fățarnici ?!
Marilyn se zvârcolea ca-n focul gheenei în patul ei imens şi pe jumătate gol, la
cumpăna dintre o stare de veghe dureroasă şi somnul care refuza să o primească. Avea
presentimentul unui deznodământ iminent în măsură să o smulgă din starea în care se afla, dar
cu preţul unui cataclism căreia nu-i putea ghici nici natura nici dimensiunile şi împotriva
căruia se simțea neputincioasă pentru că ea nu era decât un mic, foarte mic peştişor cu
aripioare de mătase, închis într-un acvariu cu ape reci şi negre. Dar poate că nu era decât o
viziune fără temei, suscitată de alcoolul care-i putrezea în vene şi de colcăiala monştrilor care,
spre sfârşitul nopţii, coboară în cohorte din ceruri, în drum spre ţara lor subpământeană către
care singurul punct de trecere este omul.

93
 În acelaşi timp, printr-o particularitate a sistemului nostru nervos, capabil să
înregistreze chiar în momentele de amorţeală datorate alcoolului, stupefiantelor sau altor
agenţi de acelaşi fel, senzaţiile superficiale al căror exces compensează caracterul lor
anecdotic, cei care cunosc asemenea experienţe putând descrie exact tapetul camerii unde și-
au petrecut noaptea fără să-și poată aminti cu cine, Marilyn mai simţea pe buze presiunea
moale şi parfumată, umedă şi dulceagă a celor ale bărbatului care o sărutase în ascensor dar
al cărui chip şi-al cărui nume le uitase cu desăvârşire. Acum îşi reproşa că nu cedase
insistenţelor partenerului ei ocazional care ar fi putut-o ajuta să treacă cu bine aceste ore
dificile ! Acum îşi reproşa de-a fi sperat, împotriva bunului simţ, că îl va găsi pe S. în pat sau
aţipit pe canapea, în faţa televizorului. Acum îşi reproşa că se grăbise să se-ntoarcă acasă cu
nădejdea că, din Africa sau de oriunde, S. îi va telefona. Acum se socotea trădată odată mai
mult, nevoită, din propria ei naivitate, să-şi petreacă noaptea chinuindu-se de una singură în
aşteptarea somnului care nu venea. Ura pentru soţul ei şi pentru Fernande, la care presupunea
că se găseşte, devenind şi mai violentă, suferinţa atingea culmi intolerabile : sângele care-i
curgea în vene fierbea şi, devenit un şuvoi de ghimpi în flăcări, fiecare pulsaţie rănea şi mai
aprig cărnurile deja otrăvite.
Ducându-se la baie în această stare de semi inconştienţă, când nu mai ştia ce-i cu ea
şi ce i se-ntâmplă, Marilyn a uitat să se clătească pe mâini înainte de a-şi da cu apă pe faţă aşa
încât săpunul i-a intrat în ochi provocându-i usturimi. În drum spre pat, s-a lovit de clanţa uşii
din culoar și, cum nu aprinsese lampa, a răsturnat un teanc de cărţi poliţiste vrăfuite lângă uşă.
Călcând pe una dintre ele, a alunecat şi, încercând să se redreseze ca să nu cadă, a făcut o
mişcare care i-a provocat un junghi în şale. Cum nu mai avea chef să se-ntoarcă în așternut
unde, acum că se trezise de-a binelea, risca să-şi treacă restul nopţii zvârcolindu-se ca peştele
pe uscat, s-a dus la bucătărie să-şi facă o cafea uitând cu desăvârşire că nu mai avea. Ceea ce,
fireşte, a scos-o din sărite. O acumulare de mici sâcâieli este adesea la originea marilor
catastrofe. Dintr-una într-alta, Marilyn devenea, fără ca măcar să-şi dea seama, unul din acele
instrumente extrem de percutante de care se slujeşte destinul ca să-şi săvârşească fărădelegile,
utile poate dintr-o perspectivă mai largă, cosmică, globală, pe care n-o putem pricepe cu
inteligenţa noastră de carne, dar despre care ar fi bine să putem măcar presupune că slujeşte o
cauză nobilă, date fiind suferinţele noastre şi decăderea morală pe care aceste lovituri
inechitabile şi ilogice le provoacă în sufletele celor mai slabi dintre noi – noi, cei care purtăm
pe umerii noştri fragezi imensitatea proiectului divin, povara întregii zidirii ! De ce-o
întrebase Dorothy Byrd-Monx dacă şi-a continuat studiile ? De ce S. plecase cât ea n-apucase
să-i spună că e ferm hotărâtă să lase totul baltă şi să se-ntoarcă la Cleveland, Ohio (se

94
pronunță Ohaio), pe ţărmul lacului Erie ? Familia ei, însă, care se împăcase foarte bine cu
absenţa fetei plecate în Europa, la studii, şi cu faptul că nu ceruse niciodată socoteală pentru
felul în care era gerată partea ei de capital, ar fi văzut cu ochi buni o asemenea întoarcere şi un
divorţ care la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio), nu e glorios decât dacă e însoţit de o
creştere apreciabilă a patrimoniului personal ? Şi dacă ea îşi pune palma-n fund şi se retrage la
Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio), ce-o să se-aleagă de lupta revoluţionară pentru care îşi
sacrifiase oarecum viaţa ?
Ca şi cum toate aceste necazuri n-ar fi fost suficiente, cu înverşunarea obsesională a
celor dotaţi cu un caracter excepţional, ambiţioşi şi voluntari, care nu vor să se lase pradă
mediocrităţii şi încearcă, în cazul unui eşec, să acumuleze un maximum de neplăceri pentru ca
nefericirea lor să aibă strălucirea unui dezastru, Marilyn a început să-şi pună o sumedenie de
întrebări fără nici o legătură cu realitatea : părinţii şi fratele ei au ţinut, oare, cu adevărat la
ea ? prezenţa ei în Franţa nu e, oare, rezultatul unei ostilităţi ascunse pe care a resimţit-o
inconştient şi de care a vrut să se ferească îndepărtându-se de cei care ar fi trebuit s-o iubească
şi care, de fapt, o urau ? şi atunci nu e ea, oare, blestemată, suferind de-un fel de infirmitate
fizică sau morală care o face nesuferită celor din jur ? Altminteri cum poate S. să-i prefere un
avorton, o brunetă fără sâni, fără fese, un nod de oase deabia acoperit cu rochii aproape
inexistente, ca şi cum ar fi o mare ispravă să arăţi la toată lumea un corp în numai două
dimensiuni, care nu poate stârni instinctele bestiale ale masculilor decât în măsura în care sunt
perverşi, curioşi să vadă cum face dragoste o scândură de călcat ? Altminteri, cum poate
cineva inteligent şi cu care a împărţit câţiva ani de viaţă să-i spună simplu „Mersi, mi-a făcut
plăcere, mă duc c-o treabă în Africa, adio şi s-auzim de bine !” și să plece fără măcar să-i lase
în cutia de la bucătărie câteva lingurițe de cafea ? De fapt, S. însuși, care îi deschisese ochii
făcând-o să vadă nedreptăţile sociale şi care îi dezvăluise cele mai eficace metode de a
destabiliza un regim politic..., S. însuși care o impresionase din prima clipă, când nici nu
bănuia că-ntr-o zi îi va deveni soţie, cu ţinuta lui corectă şi cu realismul cu care analiza
problemele luptei de clasă, cu fermitatea lui morală şi cu acuitatea privirii cu care te măsura
din cap până-n picioare cu o curiozitate intensă şi aproape filozofică..., S. însuși care avea
atâta încredere în om şi care-şi iubea atât de mult ţara..., S. însuși o iubise,oare, cu adevărat
sau se slujise numai de ea din nevoi strategice sau chiar numai tactice ? Fusese soţia lui sau
numai o armă de război ? Cel care o părăsea acum fără scrupule, care plecase trântind uşa fără
să ia cămaşa cu dunguliţe pe care o călcase cu atâta devotament pentru el, omul ăsta capabil
de cele mai mari ticăloşii a stat într-adevăr cu ea atâţia ani de zile ? sau a fost doar o amăgire ?

95
 Marilyn, care până la urmă se întorsese-n pat, se foia în aşternut fără să reuşească să-
şi găseacă somnul. Se întreba dacă n-ar fi mai firesc şi mai logic să-şi pună capăt zilelor.
Trimiţând o scrisoare recomandată părinţilor ei de la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio) ca
să le spună că-i iubeşte, că i-a iubit întotdeauna deși ei n-au iubit-o niciodată. Din cauza lor își
pune capăt zilelor aruncându-se în braţele morţii ale căror profunzimi consolează sufetele şi
vindecă rănile multelor cuţite pe care oamenii ţi le împlântă în spate cât mai eşti în viaţă, cât
mai eşti în scenă, cât te mai agăţi disperat de decoruri aidoma unui bătrân cabotin debil, inapt
să se lipsească de publicul care-l huiduie, încât colegii trebuie să-l tragă cu de-a sila în culise
şi-l să-l ducă apoi pe sus în cabină unde îl demachiază cu forţa ca să găsească, sub farduri,
numai os, cu două cioburi de sticlă de sifon înfipte în orbite ; scoţându-i peruca, nu descoperă
o calviţie normală sau ţeasta sau măcar un sâmbure de creier, acolo ! ci un boţ de dantele de
Flandra, putrede, gălbejite, cu miros de camfor, uşor pătate de câteva picături de sânge rânced,
deja negru..., dar poate că Marilyn adormise, şi toată această istorie dintr-un teatru de
provincie nu era decât un vis, un coşmar provocat de hărmălaia gunoierilor care golesc
pubelele scoase de cu seară pe marginea trotuarului.
De fapt, Marilyn n-a închis cu adevărat ochii decât spre şapte. Deşi dormise câteva
ore, când Dorothy Byrd-Monx i-a telefonat vrând să-i afle impresiile cu privire la seara pe
care o petrecuseră împreună, trezită brusc, i se părea că deabia aţipise. A năpădit-o o furie
rece, cu atât mai periculoasă cu cât trebuia să şi-o înăbuşe nevrând, din orgoliu, să-i dea
prietenei sale din copilărie spectacolul disperării sale, lăsând-o să creadă că avusese dreptate
să rămână la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio), şi că ea, care se stabilise la Paris şi-n loc să
se căsătorească cu un milionar intrase în lupta clandestină, era o idioată, etc.
În cele din urmă, găseşte un pretext ca să întrerupă conversaţia în chiar momentul în
care un imens hohot de plâns izbucnea din cele mai profunde adâncimi ale sufletului ei de
nevastă părăsită, convinsă, nici ea nu ştia de ce, că Africa nu era decât un pretext şi că dacă S.
nu luase cămaşa cu dunguliţe galbene, asta dovedea că totul, totul ! era definitiv pierdut. O
durea în continuare capul şi-i ardeau obrajii. Speriată, cum se întâmplă cu cei cărora, nefiind
niciodată băuţi, la prima greaţă de după primul pahar li se pare că sunt atinşi de o boală gravă,
tropicală, galopantă şi letală, Marilyn se duce la baie să-şi facă dintr-un prosop o compresă
rece, de pus pe frunte. Faţa pe care şi-o descoperă în oglindă o dezgustă de ea însăşi şi tuturor
celorlalte motive de-a urî lumea în general şi pe S. în particular, li se mai adaugă unul :
resentimentul pe care orice femeie, considerându-se momentan urâtă, îl are pentru paparudele
care cu farduri, pudre, rimeluri, gene false şi alte asemenea artificii reuşesc să se doteze cu o
înfăţişare suficient de prezentabilă cât să-ţi sufle omul pe care îl iubeşti, căruia dintr-o dată

96
nu-i mai pasă că tu ai trei dimensiuni şi se duce să se dea în bărci cu o femeie care nu e decât
desenul unui sex pe o foiţă de ţigară.
„Dacă cel puţin cretinul meu de soţ ar putea s-o vadă dimineaţa, înainte de a-şi fi
recondiţionat mutra, s-o vadă aşa cum e, un cadavru de babă scârnavă şi puturoasă ! Da’ de
unde ! Doarme bumbena şi puţin îi pasă că eu mor aşteptând să-mi dea un semn, măcar ca să-
mi spună că Africa e o minciună şi că pot să-mi fac sănătoasă valizele şi să mă duc la
Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio), unde poate că mai pot să-mi refac viaţa. Sunt încă
relativ tânără, mai ales pentru zilele noastre, am un capital, prieteni, n-am copii... Poate că
viaţa mea nu e cu desăvârşire terminată. Dar cel puţin să-şi dea osteneala să-mi spună limpede
că pe Africa lui o cheamă Fernande de Puantalbec şi că munţii Kilimangiaro şi Awenzi de pe
pieptul acesteia nu-s mai înalţi decât două ochiuri la tigaie ! Pe dracu’ ! Doarme sau îşi bea
cafeaua în timp ce fufa lui e la baie de unde n-o să apară decât spre amiază, pictată ca statuia
de ceară a unei codoaşe franco-belgiene, gata să tragă pe şfoară bărbaţii, un neam de cretini
care se iau după prima căţea cu coada ridicată. Ei bine, nu ! Nu merge aşa ! Nu cu mine ! Să-
mi sară ochii dacă n-o fac arşice. Îi vâr un cartuş de nitrat de amoniu în fund. Le pun o ladă de
TNT sub pat ! Să sară amândoi în aer. Cel puţin să nu mai stau să-l aştept ca o idioată !” Etc.
De fapt Marilyn, pe care iar o podidiseră lacrimile, recita catehismul oricărei femei
normale pe care o lasă bărbatul, sau ibovnicul, sau orişicine, singura diferenţă fiind că nu
toate au mijloacele materiale de a-şi pune în practică ameninţările. Convinsă de mult că-n
această lume care suferă de-o malformaţie congenitală a pune o bombă nu este decât un gest
de bun simţ, necesar ca să-i amintească Ziditorului că avem şi noi drepturi inalienabile, că
avem şi noi mândria noastră, că la urma urmei creaţia lui nu e ceva ireversibil, Marilyn avea
întotdeauna la îndemână, deşi din prudenţă nu acasă, câteva cartuşe de dinamită, o ladă sau
două de TNT şi ceva explozibile mai slabe, bune la toate, aşa cum o gospodină grijulie ţine în
cămară o pungă de făină, undelemn, zahăr, paste, bulion, cutii de sardele, sare de bucătărie,
orez... Apoi, în altă ordine de idei, după ce ai privit de atâtea ori, de la distanţă, strada unde
peste câteva minute va exploda maşina oprită la marginea trotuarului sau valiza uitată în staţia
de autobuz, întrebându-te dacă grupul de şcolari care se-ndreaptă într-acolo o va lua pe prima
la stânga, scăpând de măcel sau dacă domnul cu căţelul în lesă va avea timp să ajungă
suficient de departe cât să nu-l ajungă vreo schijă, nu mai stai să te scarpini la ceafă când e
vorba să aplici aceleaşi metode de epurare radicală unei femei haine şi fără sâni, cum e
această Fernande de Puantalbec, şi derbedeului ei de amant care, ei cel puţin, sunt vinovaţi
până-n măduva oaselor, ca să nu folosim cuvinte mai murdare, nepotrivite aici deşi sunt pe
deplin îndreptăţite.

97
 Trebuie adăugat, spre apărarea ei, că în nici un moment Marilyn nu avusese cu
adevărat intenția să-şi ducă ameniţarea la îndeplinire. Dacă şi-a pus la punct înfăţişarea
răvăşită de suferinţă şi şi-a aranjat părul care i se zburlise ca la animalele bolnave, luând din
cuiul de lângă uşă cheile şi coborând în stradă, unde-și lăsase mașina, şi dacă, luându-şi riscul
de-a avea iarăşi vânătăi pe fund, s-a dus ţintă la garajul unde ţinea, într-o boxă închiriată pe
mai nimic, muniţiile era numai ca să poată crede că ar fi în stare să-şi ucidă rivala, acest gând
fiind în sine suficient ca să-i sature dorinţa de răzbunare. În sinea ei ştia că tot acest circ nu
era decât o terapeutică, la care recurgem adesea, prelungind cât mai mult mascarada pentru a
potoli duhurile rele care ne muncesc. Uneori, acestea se lasă înşelate şi se duc în treaba lor,
despovărându-l de tentaţia asasinatului pe cel care nu poate să le îmblânzească decât dându-le
impresia că li se supune, cu nădejea că timpul, acest moderator universal, le va cuminţi ca pe
toată lumea căci, nu-i aşa ? demonii sunt şi ei oameni, ceea ce nu trebuie să ne mire dat fiind
că aceştia din urmă nu reprezintă decât forma solidă, congelată, lumească a celorlalţi care sunt
de abur, duşi de vânt, de curenţii atmosferici, de diferitele sufluri vulcanice, de furtunile solare
şi de diferite perturbări electromagnetice până când, întâlnind nişte mase de aer rece, se
condensează şi se transformă în femei sau în fantome sau în mai ştiu eu ce, în funcţie de
condiţiile atmosferice în care are loc această metamorfoză.
Consecvent cu sine, cerul Parisului, capitala lumii civilizate, era de-un plumburiu
întunecat şi atât de jos încât, ca să nu-l sfâşie cu aripele, cele câteva păsări care nu dezertaseră
străzile atât de arhitectonic rânduite între şirurile de edificii atât de măsurat gândite, sprijinite
pe șiruri de coloane aliniate-n front ca la armată..., cele câteva păsări care mai străbăteau, în
fugă, pieţele desenate cu rigla, echerul și compasul, înțepenite c-un obelisc înfipt la
încrucișarea diagonalelor sau în centrul locului geometric..., cele câteva păsări care mai
frecventau scuarurile cu statui de oameni iluştri..., păsările însele, spuneam, ca să nu se
izbească de ciurul din care curge ploaia, renunțaseră la aripi. Cu timpul, ele au devenit un fel
de oameni, bărbaţi şi femei, cu o inimă mai restrânsă decât a noastră, fireşte, dar de-o
inteligenţă mai obişnuită, poate, decât a noastră, dată fiind originea lor de zburătoare, să ne
privească de sus și înfoindu-se în pene. Deși trăiesc ca și până acum viața lor de grauri,
porumbei, vrăbi, ciori și pițigoi, parizienii au acum avantajul că pot folosi umbrela,
instrumentul cel mai util în acest oraș unde din văzduhul de leşie se scurge o ploaie lâncedă
care înveşmântează totul într-un linţoliu de mucezeală cu iz de găinaţ de papagal.
Punând în mişcare ştergătoarele mașinii, Marilyn regretă ţara ei natală, Ohio (se
pronunță Ohaio), unde climatul e mai contrastat şi unde ar fi putut face o strălucită carieră
comercială şi o căsătorie avantajoasă. I-ar fi lipsit, fireşte, satisfacţiile intelectuale pe care le

98
oferă dintotdeauna Franţa celor care se-adună în jurul unui platou cu stridii şi a unui pahar de
vin alb ca să discute idei relativ abstracte – deşi, ca s-o spunem pe cea dreaptă, de la un punct
încolo, această agitaţie mentală în jurul marilor probleme ale umanităţii devine plictisitoare.
De la un punct încolo, spre deosebire de cele, de origine masculină, din Bois de Boulogne, o
femeie autentică simte nevoia unui cămin, a unei vieţi tihnite, fără războaie şi amanţi, şi ale
cărei singure griji să fie mesele de prânz şi de seară, rufăria şi plata servitorilor, îndeobște
negri.
„Îi omor pe amândoi, după care mă retrag frumuşel la Cleveland, Ohio (se pronunță
Ohaio), unde am să duc o viaţă paşnică sub un nume fals, la o adresă ştiută numai de cine mă
iubeşte. Am să citesc operele scriitorilor clasici, pe care i-am cam neglijat în ultima vreme.
Am să cânt la pian sonate de Clementi şi am să joc tenis ca să mă menţin în formă. Am să ţin
un jurnal intim ca pe vremea când stăteam în aceeaşi bancă cu Dorothy Byrd-Monx care
cunoscuse deja îndeaproape un milionar – dacă nu cumva se lăuda, pentru că fata asta a vrut
întotdeauna să-mi arate că îmi e superioară din toate punctele de vedere, inclusiv cel
sentimental... Nu, n-aşi putea ! Omenirea e departe de a fi atins etapa de dezvoltare pe care i-o
doresc. Lumea e încă prea doldora de nedreptate şi de inegalităţi. Sărăcia celor mulţi este încă
mult prea vastă. Dacă cei mai buni dintre noi îşi pun palma-n fund şi dezertează, ce speranţă
mai poate avea mulţimea celor care putrezesc în acest iad, părăsiţi de toţi şi chiar şi de mine
care iubesc dreptatea mai mult decât orice ?! Mulţimea celor condamnaţi să fure, să ucidă şi
să meargă la ocnă fără să-şi cunoască drepturile inscrise în Declaraţia universală de-aici, de la
Paris, fără să îndrăznească să se apere de agresiunea mediilor financiare, fără să vrea să
răstoarne o societate orânduită întru folosul celor avuţi, care pot, care ştiu... De fapt, asemenea
momente de slăbiciune nu sunt decât rămăşiţe ale educaţiei mele de clasă. Cum pot să-mi
treacă prin cap asemenea idei defetiste când ştiu, azi, care e dialectica raportului dintre muncă
şi profit ?! când am dobândit o gândire care, dincolo de Marx şi de Freud, reuneşte idealismul
lui Platon şi pragmatismul lui Friedmann într-o viziune ecologică globală în măsură să rezolve
contradicţia dintre capital, pe de o parte, şi umiliţi şi obidiţi, pe de alta ?!... Dacă sunt atât de
molâie și incapabilă să depășesc condiția economică a originii mele sociale, atunci nu trebuie
să mă mire că soţul meu mă lasă să-mi clocesc singură determinările burgheze ! Poate că s-a
dus într-adevăr în Africa, unde lupta noului cu vechiul e mai aprigă decât aici şi chiar decât la
Clveland, Ohio (se pronunță Ohaio) ! Nu, pentru nimic în lume n-am să renunţ la idealurile
tinereţii mele..., chiar dacă acum sunt mai coaptă..., de ce-aşi nega evidenţa ?! Lumea e mai
complexă decât pare, conflictul generaţiilor există... Cei mai frumoşi ani ai vieţii mele..., cele
mai frumoase amintiri..., care se datorează, măcar în parte, omului pe care l-am iubit, pe care-

99
l mai iubesc încă... Poate că nu e vorba decât de o curiozitate care odată satisfăcută va dispare,
pentru că nu poţi iubi o scândură decât dacă ai înebunit şi-n loc de Napoleon te crezi fier de
călcat...! Poate că Fernande de Puantalbec nu reprezintă nimic pentru el...! Poate că într-
adevăr nu-i plac dunguliţele galbene care te fac să semeni cu un pui de găină făcut cu o
zebră...!”
Marilyn care, în alte ocazii, dovedise un sânge rece remarcabil, s-a pus iar pe plâns
ca o şcolăriţă care descoperă pentru prima dată cât de perfizi sunt bărbaţii şi consecinţele
grave ale neascultărilor morale. Hohotele intrerupeau ritmic discursul patetic pe care şi-l
ţinea, fără să tulbure însă logica unui raţionament repetat de atâtea ori în circumstanţe similare
încât acum îl ştia pe dinafară şi-l relua automat în orice condiţii, cu modificări minime şi pur
circumstanțiale.
Dar, întrebare legitimă ! de ce asemenea pulsaţii criminale, care nu duseseră
niciodată la un rezultat, o împing acum spre catastrofa iminentă cu o viteză ameţitoare,
paralizantă ? De ce, când miliarde de miliarde de stele stau de când lumea imobile ca nişte
statui dintr-o materie mai tare decât bronzul („aere perennius...”), una dintre ele explodează
pe neaşteptate, umplând cerul cu o infinitate de fulguraţii care străbat cosmosul rănind sorii,
planetele şi sateliţii întâlniţi în drum ? Ca şi a oamenilor, viaţa astrelor e fără îndoială mai
haotică, mai zbuciumată şi mai surprinzătoare decât ne putem imagina. Armonia cerească, cu
care ni se tot împuie capul, nu măsoară decât îngustimea privirii noastre, incapabilă, din lipsă
de timp şi spaţiu, să perceapă aceste mutaţii vaste, de dimensiuni de-o asemenea amploare
încât celulele ochiului nostru şi ale creierului se dovedesc incompetente să le simtă, aşa cum
retina anumitor animale este lipsită de ţesuturile necesare ca să distingă culorile. Ceea ce
înseamnă că dacă vreodată cineva ne surprinde cu gesturi de neconceput, monstruoase,
aberante, nu e decât vina noastră, vina instrumentelor noastre de analiză prea grosolane, a
gnoseologiei noastre de doi bani, fără comparaţie cu exigenţele a ceea ce am putea numi
astronomia comportamentelor umane. Cine dintre noi, decât doar dacă vrea să treacă drept
nebun, poate pretinde că distinge relaţia totuși intimă și reală dintre drama iminentă şi o
sumedenie de alte elemente disparate, printre care, primul dintr-o serie infinită, gestul
nefericit prin care, cu câteva zile după anul nou, Marilyn răsturnase din neatenţie un bibelou
de porţelan reprezentând o păstoriţă saxonă care îşi scotea sandaua ca să-şi afunde vârful
piciorului minuscul în apa strălucitoare a unui izvor ţâşnind din stânca pe care era aşezată, şi
din care se adapă două oiţe a căror fragilitate anunţă venirea lupului menit să păstreze
echilibrul natural, distrugând fără milă tot ce e fragil, făpturile delicate, fiinţele blege, operele
de artă idioate ? În aceeași ordine de idei, trebuie menționată apariţia într-unul din imobilele

100
vecine a unui bătrânel, altminteri simpatic, dar a cărui voce răguşită, barbară, ruginită, de
automat neuns exaspera colocatarii care nu-și închipuiau că e vorba de un fost controlor de
bilete de la căile ferate. Nici Marilyn nici S. nu l-au băgat niciodată în seamă şi poate că nici
nu l-au întâlnit pe stradă, deşi nu e mai puţin adevărat că acest personaj ciudat a dispărut din
peisaj cu numai o săptămână înainte de evenimentele despre care este vorba în acest caiet – şi
nimeni, nimeni ! n-a mai auzit vorbindu-se de el. De ce, tot în această perioadă, la coafor,
distrată, fata care-i făcea un permanent a fript cu foehnul urechea stângă a acestei americance
care habar n-avea de ce e aia o interimară şi de semnele pe care şi le trimit anume servicii
secrete care mutilează cadavrele aşa cum unii decupează cu lama pozele de pin-up din
revistele pentru adulţi ? Era anul în care un tren de pasageri a explodat în gara Milano
Centrale şi când, la festivalul de la Veneţia, o actriţă mai puţin cunoscută dar de un mare talent
fizic şi intelectual a fost găsită fără viaţă pe una din străduţele dinspre Arsenal. Corpul ei, în
parte dezgolit, zăcea pe treptele cele mai de jos ale unei scări de piatră care cobora către canal,
încât capul blond al victimei se afla cufundat pe jumătate în apa murdară pe fața căreia
pluteau cutii goale de bere şi de coca cola. Se presupune că un peşte fascinat de strălucirea
unuia din cerceii victimei l-a luat drept o gâză şi l-a înghiţit pentru că nimeni nu l-a mai găsit
vreodată, fără să se poată spune că ar fi fost furat întrucât celălalt strălucea în continuare ca o
cireaşă de nu-mă-uita, agăţat de lobul catifelat al fetei al cărei nume nu a fost dat în vileag. Ce
ochi zeiesc, ce lunetă gigantică, ce ştiinţă de dincolo de înţelegerea noastră sunt necesare ca să
sesizezi gravitaţia care leagă toate aceste evenimente ? Aparent imobile, înfipte în cer departe
unele de altele, ele se se îndreaptă totuși cu o rapiditate feroce către o coliziune catastrofică,
absentă de pe ecranele noastre de control unde, în cel mai bun caz, nu apare decât o
încâlcitură de semne obscure, de imagini avortate, de peisage singulare ?! Căci cine poate
explica natura viselor noastre ?
Mai bine să lăsăm, cu umilinţă, lucurile să se înfăţişeze în dezordinea absolută în
care le percepem.
Ca să se ferească de degetele insidioase ale garajistului care-i învinețeau fesele albe,
Marilyn îşi pusese un chilot de elastic gros care desenează bine formele sugrumând talia şi
întărind rotunjimile numai că, de această dată, printr-unul din acele fenomene inexplicabile
care contrazic logica şi legile bunului simţ, în ziua aceea garajistul, sub puterea cine ştie căror
factori perturbatori, a pişcat-o de sfârcul impetuos al sânului stâng. La căpătul puterilor şi cu
nervii harcea-parcea, ofensată, doborâtă, pierdută cu firea, Marilyn i-a şters o palmă
monumentală, ceea ce n-ar fi fost neapărat jenant dacă fapta nu s-ar fi produs în public. Ca să-
şi meremetisească blazonul terfelit, nefericitul garajist care era un suflet simplu şi avea reacţii

101
sănătoase, s-a simţit obligat să-i spună, cu vorbele lui, că e o târâtură, o curvă pocăită care nu
şi-a regăsit onoarea decât în pragul pensionării, pe care demult ar fi trebuit să şi-o ceară ca să
ferească clienţii de dezgustul pe care îl provoacă poponeaţa de găină fiartă a unei cocote
căreia, probabil, încornoratul său de soţ îi preferă păpuşile gonflabile, mai ţepene când le
strângi în braţe şi mai participative decât cărnurile lâncezi ale unei babe care nu mai e bună
decât să faci din ea săpun de rufe... etc., etc. Vorbe pe care le-ar fi pronunţat, la furie, orice
bărbat cu bun simţ fără să-şi închipuie că, de data asta, ideea pe care o exprima rudimentar,
omeneşte, stârnea în sufletul celei care-l pălmuise ecouri tragice şi adevărate. Ca şi cum un
cititor ar recunoaşte într-un roman inventat de la cap la coadă propria sa poveste, înfăţişată
până în cele mai mici detalii, încât, după un anumit număr de pagini, lectura devine un fapt de
viaţă, de viaţă şi de moarte, coincidenţele reale sau închipuite îndemnându-l pe nefericitul
care se identifică cu eroul cărţii la sinuciderea pe care scriitorul n-a invocat-o decât din motive
literare, fără raport cu adevărul dinafară, unde lucrurile se petrec în mod cu totul diferit. În
asemenea circumstanţe, putem învinui literatura de moartea celui care, având impresia că-n
carte e vorba de propria lui viaţă, a adoptat soluţia născocită de autor ? Nu e mai înţelept să
credem că şi un garaj poate fi o capcană a destinului şi că zeii, care iau înfăţişarea când a unui
taur, când a unui lebădoi, o pot lua şi pe cea a unui porc de garajist, îmbrăcându-şi majestatea
în salopeta cârpită, decolorată de prea multe spălături şi mânjită de ulei a acestuia din urmă ?
Ascunzându-şi suferinţa, Marilyn s-a dus, prefăcându-se nepăsătoare, la boxa unde,
după un teanc de cauciucuri uzate, ţinea o parte din material. A umplut cu cele de trebuinţă
sacul de sport pe care-l avea pe umăr, punând şi două revolvere în poşetă, pentru orice
eventualitate. După care a traversat atelierul indiferentă la privirile celor care nu erau de acord
cu aprecierile garajistului. Simţindu-se murdară şi nu numai pentru că era destul să treci pe-
acolo ca să-ţi intre în piele mirosul unsuros de lubrefianţi, de lichid de frână şi de cauciuc,
Marilyn s-a întors acasă unde a aruncat la rufe murdare blugii şi bluza cu care era îmbrăcată, a
făcut o baie şi, după ce s-a uns pe tot corpul cu o cremă hidratantă, şi-a uscat părul şi şi l-a
strâns într-un coc de doamnă elegantă. Vrând să treacă neobservată în cartierul unde locuiau,
la parterul unui imobil de lux, Fernande de Puantalbec şi, la etajul de deasupra la care dădea
acces o scară interioară de lemn scump, fratele ei, Germain, Marilyn şi-a pus un taior Chanel
gri cu tighel galben și nasturi de metal.

102
 Caietul şapte

Poveste cu femei
(urmare şi sfârşit)

Se pare că înainte de a se sinucide, oamenii şi mai ales femeile se îmbracă îngrijit, ca

atunci când eşti invitat la un dineu în lumea bună. Cele mai tinere se machiază şi uneori chiar
se spală pe cap, sperând poate, în mod inconştient, să înşele moartea care, deîndată ce-şi va fi
dat seama că nu e vorba decât de o vizită de curtoazie, nu va încerca să-şi reţină musafirul mai
mult decât se cade, mai mult decât e civilizat. Fireşte, toţi aceşti indivizi, femeile dar şi
bărbaţii, tinerii şi bătrânii, bogaţii şi cei tobă de carte se înşeală şi e rar să vezi pe cineva
scăpând fie şi zburlit, în zdrenţe, murdar şi desfigurat, din saloanele ale căror uşi se-nchid în
urma ta ca fălcile de fier ale unui monstru încăpăţânat şi imbecil, incapabil să priceapă că
numai unii dintre noi îl iubesc cu adevărat, că numai unii dintre noi îi întind o mână sinceră şi
că nu e cazul să te porţi la fel cu cei care, naivi şi plini de încredere, cu inima deschisă,
răspund invitaţiei din politeţe şi cu refractarii pe care trebuie să-i târăşti ţinându-i strâns de
mâini şi de picioare până la mormântul unde se mai zbat şi ţipă chiar atunci când rudele şi
prietenii aruncă deja primii pumni de pământ reavăn peste sicriul bine ferecat. Marilyn care se
ducea să ucidă împlinea acelaşi tip de ceremonial, ceea ce dovedeşte fără putinţă de tăgadă că
pornirea sa nu era nici răzbunarea, nici dorinţa, la urma urmei legitimă, de-a face praf şi
pulbere toate femeile cu care era nevoită să împartă haita instabilă şi agitată a masculilor.
Ţelul ei nemărturisit era de a-şi face rău ei însăşi, ucigând omul pe care-l iubea, în felul ei
casnic și lenos, cel mai mult pe lume. Îşi oferea astfel o suferinţă eternă, al cărei presentiment
îi dădea senzaţia că se îndreaptă nu spre o crimă, cu toate consecinţele dezagreabile care
decurg de aici, ci către iad unde nu există reducere de pedeapsă şi unde femeile au uneori
curajul şi bucuria să-i poarte pe cei pe care îi iubesc, dându-le o şansă să-nţeleagă că
dragostea e un chin veşnic, o ardere nesfârşită, o fericire de păcură încinsă din care cei mai
iscusiţi dintre noi alcătuiesc buchete de liliac alb.
- Am să-i îngrop rămăşiţele pământeşti la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio), îşi
spune Marilyn care, din cauza emoţiei, vorbea cu voce tare fără să-i pese că putea fi auzită de
cine ştie ce ureche indiscretă. Am să-i fac un cavou numai pentru el, unde am să mă închid ca
să-mi plâng soarta de femeie hăituită din prima până în ultima zi de viaţă. Mama avea dreptate
: am devenit o domană Bovary, dar nu din vina mea. Pe deasupra, bombele astea, fabricate la
bucătărie, sunt atât de artizanale încât pot în orice clipă să-ţi explodeze în nas – şi poate că

103
nici n-ar fi o idee rea ! Să se termine odată cu această viaţă păcătoasă şi să dobândesc calmul
reconfortant al universului abscons, unde singurul zgomot este cel al viermilor care trec prin
tine ca nişte peşti străbătând încet şi silenţios mâlul unui fund de mare îngheţată... Iar dacă
sunt prinsă în flagrant delict şi ajung la tribunal, cu atât mai bine : gata cu tinereţea, Marilyn !
tu nu mai eşti o fetiţă, nu mai eşti o eroină a lui Gustave Flaubert... Dar să nu-ţi fie frică !
Viaţa are grijă să-ţi schimbe odată cu vârsta şi mentalul... De fapt, m-am răzgândit ! Îl omor
ca la carte, după care mă duc la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio), unde-am să plâng până
la sfârşitul lumii, vânzând mănuşi ca să-l pot uita...
În faţa oglinzii, cât peretele, din baie, prelungind la nesfârşit preparativele unei morţi
a cărei victimă nu ştia că va fi ea însăşi, Marilyn spera poate să câştige timpul necesar pentru
ca ticălosul ei de bărbat să-şi dea seama că a greşit şi să-i telefoneze, sau să-i trimită o
telegramă ff urgent că vine, că e pe drum, că ajunge acasă peste câteva ore, câteva zile, câteva
săptămâni... Sau dimpotrivă ! Să trimită dracului pe cineva care să să-i ia boarfele, periuţa de
dinţi şi câteva bibelouri de care e legat sentimental, punând punct unei situaţii chinuitoare
numai prin incertitudine. Într-un fel sau altul, ca-n cazul unui pendul care sună ora indiferent
dacă limba lui e la extremitatea din stânga sau din dreapta a legănării sale, mecanismul
infernal s-ar fi oprit aşa cum cineva care s-a trezit apasă pe butonul deşteptătorului şi întrerupe
ţârâitul insistent care l-a smuls din somn. Aşteptarea se vădea inutilă şi Marilyn simţea
aproape fizic cum putrezeşte timpul care, din nepăsător şi moale cum era la început, devenise
de-o politeţe rece şi implacabilă, şi care acum îşi cerea victimele pe-un ton arţăgos şi
imperativ de creditor care, după ce te-a păsuit prea îndelung, începe să se simtă tras pe sfoară,
păcălit, batjocorit şi cere aplicarea imediată şi cu toată rigoarea a măsurilor coercitive
prevăzute de lege.
Spre patru jumătate după-amiaza, cu părul blond, recognoscibil de la o poştă, ascuns
sub un batic de mătase naturală strâns pe cap, înfăşurat în jurul gâtului şi înodat la ceafă, și pe
nas cu ochelari de soare cu sticlele cât nişte farfurioare de dulceaţă, Marilyn a coborât în
stradă. Avea într-o mână sacul de sport greu de explozibile pe care, din prudenţă, nu-l lăsase
în portbagaj, şi-n cealaltă poşeţica cu două revolvere, un cuţit cu arc, nişte gloanţe rătăcite
rămase acolo de la o altă misiune, pudriera cu oglindă, un detonator, câteva fitile, bricheta, o
batistă căreia îi făcuse două noduri ca să nu uite să cumpere cafea şi nişte clame de păr,
mărunţiş, pila de unghii, două rujuri, o cutie cu aspirină, rondele de vată, un pix şi un teanc de
bancnote de cinci sute luate din sertarul unde, alături de-o cutie pe care scria „Fonduri misiuni
curente”, se afla o alta, şi ea plină ochi : „Fonduri misiuni speciale”.

104
 O pălărie bărbătească cu boruri largi întregea ţinuta conspirativă. Marilyn era cu atât
mai de nerecunoscut cu cât se slujise de rujul ei de buze de-o strălucire vie ca să-şi amplifice
buzele care păreau mai cărnoase, cu linii mai arcuite. Avea pantofi de antilopă, mănuşi în
nunaţa taiorului şi un şirag de diamante cobora până între cei doi sâni care palpitau sub
apăsarea bluzei lejere, lejere. O batistă de mătase albă ţâşnea zburlită din buzunarul de la piept
înveselind o înfăţişare a cărei eleganţă rece putea nelinişti. Pus peste mănuşă, un inel cu un
brâu de briliante înconjurând discret o perlă veritabilă şi neagră, culeasă din mările obscure
ale extremului orient, întregea ţinuta. Nu-ncape îndoială că la Cleveland, Ohio (se pronunță
Ohaio), o asemenea femeie n-ar fi trecut neobservată : viaţa nu e aceeaşi peste tot şi poţi
foarte bine să treci drept un coate goale la Paris fără a pierde şansa de-a te bucura în altă parte,
sub un alt climat, mai clement, de toate avantajele de care dispune un om tânăr, sănătos, care
practică cu asiduitate virtuţile civice şi individuale, cele două compozante ale unui viitor
fericit.
Doar sacul de sport părea nepotrivit cu restul, mult prea trivial şi atârnând prea greu
pe umărul unei doamne a cărei eleganță lăsa să se presupună că e o personă fragilă și
sensibilă. Dungile lui albastre nu se armonizau cu tonurile discrete ale taiorului tăiat după cel
mai sobru şic parizian, în acelaşi timp îndrăzneţ şi clasic – în treacăt fie spus, deşi plătea sume
enorme celor mai reputate modiste de pe coasta de est, Dorothy Byrd-Monx arăta în toate
circumstanţele aşa cum era ea de fapt, o curcă grasă, bună pentru americani unde arta de-a trăi
este o foarte palidă pastişă a moravurilor şi pasiunilor noastre şlefuite timp de douăzeci şi
cinci de secole, încât aici, de ceastălaltă parte a oceanului Atlantic, până şi gândirea e o formă
muzicală.
Distanţa până la maşina pe care nu întâmplător o lăsase pe-o altă stradă nu era prea
mare. Marilyn a pus sacul pe bancheta de lângă ea şi, aşezându-se la volan, şi-a descheiat
taiorul şi bluza pentru ca, dezgolindu-şi umărul rotund pe care purtase sacul, să se convingă că
nu-i rămăseseră urme vineţii.
Se spune, poate nu întru totul greşit, că, înainte de a-şi da duhul, muribunzii au o
clipă, o foarte scurtă clipă de respiro, când suferinţele dispar şi cugetul îşi regăseşte liniştea,
când viaţa li se înfăţişează o ultimă dată în toată splendoarea ei, învelită numai într-o
cămăşuţă de saten transparentă pe care, dacă şi-ar scoate-o, ar fi moartea. Se cuvine să credem
că ucigaşii au şi ei aceleaşi avantaje. Minutele, ceasurile sau zilele care preced crima plănuită,
sunt, pentru ei, calme şi tihnite – cel puţin pentru cei care pot să se-mbete sau să şi le petreacă
în tovărăşia unor fete sau care au la îndemână, pentru desfătarea minţii, unul din romanele
care au primit Goncour-ul, unde mintea se desfată ca un purceluș de lapte bălăcindu-se vesel

105
în glodul unor idei sentimentale. Alți criminali profită de aceste ore fericite plimbându-se
agale pe aleile grădinii Luxemburg, oferind vată de zahăr și rahat locum copiilor care le
acceptă fără să poată bănui că au de-a face cu delincvenți periculoşi...! Unii joacă la curse sau
la loto, încrezători într-un viitor care ar putea să-i îmbogăţească legal...! Mulți telefonează
mamei lor, dovedind astfel că sunt şi ei oameni şi că suprimarea pedepsei cu moartea nu-i un
gest în vânt, demagogic. Marilyn care se considera un om mediocru şi nu se înrolase în lupta
clandestină decât din solidaritate cu toţi ceilalţi oameni la fel de modeşti ca ea, nu făcea
excepţie de la regulă. Era şi ea pradă acelei înspăimântătoare linişti de dinaintea furtunei. În
loc să se îndrepte ață spre bulevardul unde locuiau Puantalbecii, a luat-o aiurea, de parcă i s-ar
fi trezit în suflet o dorinţă surdă de-a se mai bucura odată de monumentele Parisului, un oraş
pe care începuse să-l iubească mai ales pentru că aici spiritul este cu desăvârșire liber şi
personalitatea fiecărui individ se poate împlini plenar, neascultând decât de normele dorinţei,
care este întodeuna sinceră şi naturală.
Hoinărea.
Tăiaţi în piatră, caii lui Marly par alegoria vie a luptelor pe care le duce dintotdeauna
omul ca să supună marea, marea impetuoasă şi care refuză căpăstrul. Dincolo de ei, în
mijlocul pieții, aidoma catargului unui vapor care de cinci mii de ani se tot scufundă, obeliscul
de la Luxor sfidează cu hieroglifele lui cele două arcuri de triumf menite să ne aducă aminte
că gloria e numai o boltă, mai joasă la Carroussel, mai înaltă la Etoile, pe sub care eroii nu fac
decât să treacă... La Saint-Germain-des-Prés, Marilyn se întreabă dacă existenţialismul este un
umanism iar monştrii acvatici din fântâna de la Observatoire i se par înhămați la caleaşca
Senatului de pe capra căruia un ciclop vânjos holbează către noi un ochi pe-al cărui cadran
orele par de tărâţe. Trece de Notre-Dame, o hărăbaie de babă în dantele vechi şi poluate. În
piaţa numită altădată regală, are senzaţia că s-a rătăcit într-un zar roşu pe care un jucător
gigantic l-a aruncat pe o masă imensă, împodobită cu un singur vas tubular, unde o gospodină
imaginativă, în loc să pună flori, a instalat micul geniu dansant din vârful coloanei de la
Bastilia. Cu gândul să ia o îngheţată la Muscade, Marilyn opreşte în faţa Comediei fraceze şi
traversează pe jos grădina de la Palais-Royal împrejurul căreia constructorul a întins la uscat
rufe de arhitectură. Nu stă pe terasă decât o jumătate de oră după care se urcă iar la volan şi,
trecând pe lângă Operă, urcă domol stărzile dinspre Montmartre până la Sacré-Cœur unde,
aşezaţi pe treptele bisericii, turiştii mănâncă sadvişuri privind de sus oraşul care, văzut de aici,
seamănă cu un copil ştrengar care priveşte pe sub fustele de nori un cer propice apariţiilor
miraculoase.

106
 Oh, Parisul e într-adevăr oraşul prin care merită să dai o raită înaintea unei crime !
Niciun altul nu-ţi dă o asemenea linişte de odaie unde un bătrân maniac şi-a orânduit pe
rafturi bibelourile după principii academice, dispunându-le conform unei ordini atât de
riguroase încât ai senzaţia odihnitoare că te afli într-un rai, un rai construit de demoni dar
totuşi plăcut în ciuda gustului acestora pentru simetrie.
„Oh, de ce ? Ce mi se-ntâmplă ? se întreabă Marilyn când trece prin faţa terasei de la
Fouquet’s unde venea uneori cu S. să guste din fursecurile pe care nu le mănânci în Statele
Unite decât dacă ai o bunică vieneză. Ce e durerea pe care o resimt ? De ce mi se pare că tot
trupul mi-e cetluit cu frânghii de sânge atât de strâns legate că mă rănesc şi-mi sfâşie pielea şi-
mi pătrund adânc în carne. Şfori, sârme, cabluri, lanţuri de fier, lanţuri de oţel, lanţuri de
bazalt, cu verigi din globule albe, roşii, albe, roşii, trombocite... Hei, care eşti ăla care ţii
capătul funiei şi mă târăşti spre crimă ?!... Nu, nu vreau să-l ucid pe cel pe care încă-l mai
iubesc şi căruia am să-i trimit chiar acum un imens buchet de crizanteme albe cu fitilul
cartuşului de dinamită dintre flori deja aprins... Să moară ştiind că inima mea îi aprţine şi că l-
am iertat...”
Marilyn plângea în hohote căci ucigaşii au şi ei un suflet, deşi mai mic şi mai gingaş
decât al unui sticlete pe care vânturi musonice uriaşe îl poartă deasupra oceanului în timp ce
din norii malaxaţi de vârtejurile absurde, ne ajunge la ureche, cântat într-o gamă minoră,
bocetul interminabil al morţilor care ne conduc şi care, cel mai adesea ei înşişi victime ale
sorţii, ale nedreptăţii şi ale răutăţii, strigă cerând răzbunare, răzbunare, răzbunare ! Ah,
domnilor juraţi, nu ştiţi..., şi nici tu Marilyn, nu ştii că bunicul tău care vindea maşini de cusut
în zona marilor lacuri era fiul unei fete alungată de acasă şi arsă de vie pe undeva prin
Massachusetts de nişte oameni de treabă care nu puteau bănui că sângele unor copii mai
naturali decât alţii va păstra groaza celui din inima femeii de pe rug. Atunci când unul din
descendenţii acestora, mai exact o fată, va înfige cuţitul în pieptul unui bărbat sau îi va pune
sub piciorul patului o mină antipersonală, ceea ce e cam tot aia, mâna care comite crima nu e
a nevinovatului care ajunge la puşcărie, ci cea, scheletică, a strămoaşei chinuite... Și nimeni
nu pricepe cum de-a ajuns cineva nepredispus la violenţă să săvârşească acte ininteligibile din
punctul de vedere al literaturii realiste.
- Vreau să-l omor şi vreau să-i trimit un buchet de crizanteme ! repeta în neştire
Marilyn mai nehotărâtă decât oricând, în timp ce automobilele care aşteptau în spatele ei la
stopul dintre Champs Elysées şi bulevardul George V claxonau în neştire, temându-se că din
cauza acestei doamne neatente care n-a băgat de seamă că s-a trecut pe verde se vor trezi iar
pe roşu, nevoiți să aştepte cinci minute verdele următor.

107
 De fapt, Marilyn bănuia de mai demult că soţul ei are legături nu neapărat
profesionale cu Fernande de Puantalbec, o femeie atât de negricioasă şi de plată din toate
punctele de vedere încât n-a considerat necesar să se îngrijoreze – o eroare, poate ! Ceea ce
unii ar putea considera o resemnare în faţa unei situaţii care, în general, se rezolvă de la sine,
era de fapt pur şi simplu atitudinea logică a unei femei leneşe care nu râvneşte decât să fie
lăsată-n pace şi să aibă linişte acasă unde să se poată odihni după înfăptuirile ei revoluţionare.
Din acest punct de vedere, e mai avantajos ca bărbatul să întreţină o legătură fără viitor cu o
amantă declinantă decât să dea peste una din ştoarfele tinere care cu sânii, fesele şi moravurile
lor de mahala spulberă căsătoriile, risipesc averile şi sunt o pacoste pentru toată lumea, soţi,
soţii, copii şi funcţionari de poliţie judiciară. Numai că de această dată destinul adunase într-o
jerbă explozivă prea multe ingrediente : o cutie de cafea goală, o colegă de bancă a cărei viaţă
părea mai reuşită decât a ei, o cămaşă cu dunguliţe galbene proaspăt călcată lăsată vraiște pe
pat și uşa de la intrare trântită ostentativ, o pereche de elefanţi de porţelan roz, o Africă
fantasmagorică, un băiat simpatic care te sărută-n ascensor fără să insiste când, pe trotuar, i se
spune că nu e bine să profite de slăbiciunea unei femei măritate, şi pe deasupra ploaia, florile
funebre dintr-o sufragerie în care toţi mesenii aveau cravată, un garajist care vorbeşte ca
birjarii, ideea romantică a unui buchet de crizanteme albe în care se ascunde ghiara morţii...!
Sub paşii ei pământul era prea moale şi Marilyn se cufunda în glod cu neputinţa celui care-şi
dă seama că cu cât se agită mai tare cu atât mlaştina îl înghite mai dihai, spre bucuria
noroiului care constată că victima îi dă o mână de ajutor.
Marilyn care cu o clipă înainte nu mai pleca de la stop, a apăsat până la fund pedala
acceleratorului. Cauciucurile au scârţâit ca date cu sacâz şi, ocolind arcul de triumf de la
Etoile, a luat-o în cea mai mare viteză spre bulevardul pe care locuiau Puaontalbecii. Ajunsă
cu bine la destinaţie deşi conducea haotic, grăbit şi neatent, impunându-şi la încrucişări
punctul de vedere cu dreptul celui care, fiind nefericit, are senzaţia că e la volanul unei
ambulanțe, Marilyn a încetinit şi a dat de mai multe ori târcoale imobilului, studiind terenul
aşa cum doctorul examinează un bolnav.
Separat de stradă printr-o grădină de circa patruzeci de metri, ascunsă în spatele unui
gard viu care depăşea c-un cap grilajul înalt de fier forjat, imobilul de talie moderată data
probabil dinaintea primului război, când cei care-şi construiau aici pavilioane se mai credeau
la ţară. O alee străjuită de rânduri de tuia tăiate franţuzeşte de parcă atunci ieşiseră de la frizer
duce la intrarea principală, somptuoasă, unde, într-o gheretă de sticlă antiglonţ, un paznic în
uniformă vede pe ecranul legat cu camerele de luat vederi din stradă cine sună la portiţa
grilajului şi-i răspunde prin interfon, cerând lămuriri dacă nu-l cunoaşte. Tot el supraveghiază

108
pe un alt ecran intrarea în parkingul imobilului a cărui rampă coboară printre pereţii acoperiţi
cu viţă sălbatecă până la oblonul care se ridică când răsuceşti cheia potrivită în broasca fixată
pe un stâlp în capătul dinspre stradă, şi care se închide automat în urma maşinii care a trecut.
Un alt paznic, şi el cu pistol la brâu, stă de gardă în holul de la intrare.
„Totul e să pândeşti momentul când coboară geamul maşinii ca să vâre cheia în
broasca parkingului. Îi arunci pe geam o grenadă, bum şi gata !” se gândeşte cu un reflex
profesional Marilyn.
Nu e o idee bună. Cum să stai ceasuri întregi la pândă în faţa intrării fără să fii luat la
ochi ? Şi cum să pătrunzi în parking fără ca paznicul care te vede pe ecran să nu dea alarma ?
Înarmat, te-mpuşcă în doi timpi şi trei mişcări. Decât dacă-i arunci şi lui o grenadă-n nas.
Numai că atunci cel din maşină nu mai deschide geamul... Nu, cel mai bine e să sară-n aer
toată hărăbaia !
Acest fel de atentat nu comportă decât două dificultăţi, dar importante mai ales când
vrei să operezi repede şi bine. Prima, cea de-a pătrunde în imobilul care trebuie distrus – ori
cel de faţă pare bine apărat. A doua e să calculezi unde se vor afla victimele în momentul
exploziei ca să nu te trezeşti că ai făcut să sară dormitorul când ele sunt în salon sau vice-
versa, sau să crezi că-şi iau micul dejun la bucătărie când au plecat deja şi, prăbuşindu-se,
plafonul nu ucide decât nişte servitori care n-au altă vină decât că s-au pus în slujba
duşmanului de clasă.
Dornică să se răzbune dar şi bucuroasă ca un elev care ştie lecţia şi aproape că-i
scoate profesorului ochii cu cele două degete ridicate, cerându-i să-l asculte, cu nerăbdarea
calului care freamătă şi scobeşte pământul cu copita simţind că i se aduce ovăzul, Marilyn
stabileşte mental un plan de atac de-o banalitate care-i dă senzaţia liniştitoare că execută o
operaţie de rutină, ca atunci când desfaci o cutie de conserve. O crimă pe care n-o poţi rata
decât dacă vrei să fii inteligent şi original, luând-o pe căile ocolite de care uzează şi abuzează
autorii de literatură incapabili să priceapă că realitatea n-are nevoie de sofisticării, nu caută
ineditul şi extravaganţa, şi că, prea îmbătat cu crime cvasi intelectuale, serioase, gândite,
raţionale, cititorul nu mai poate fi mișcat decât de ce e stupid şi de-o platitudine desăvârşită :
Jeanine îl iubeşte pe Marcel care-i îndrăgostit de Marianne, şi-atunci Jeanine ia satârul şi-i
omoară pe amândoi după care, la puşcărie, scrie un roman autobiografic despre care critica
spune că e dostoievskian, punct !
Marilyn crede că soţul ei trăieşte cu Fernande, le pune o bombă sub pat şi nu scrie
nimic pentru că nu s-a născut încă un comisar Maigret care să pună mâna pe o fată isteață cum
e ea !

109
 Dacă de această dată lucrurile, la început strict teoretice, au devenit tragice e, poate,
pentru că Marilyn a avut dintr-o dată senzaţia că ceea ce-şi propunea să facă era mai simplu
decât şi-ar fi închipuit. Cel care jinduieşte ceasul de aur al vecinului din tramvai fără să fie în
stare să-l fure, îl ia fără să pregete dacă, desprinzându-i-se acestuia de la mână, a căzut pe jos
şi, fără să-şi dea seama, proprietarul a coborât la staţia următoare, punct !
Fără măcar s-o caute, Marilyn găsise intuitiv soluţia de-o simplitate biblică de care
avea nevoie. Dezordinea mentală în care se găsea şi deopotrivă oboseala îi deconectaseră
toate mecanismele cerebrale, descotorosind-o de fricile şi prudenţele unei minţi lucide, ferind-
o de hăţişul subtilităţilor care rătăcesc oamenii făcându-i să cadă în capcana crimelor perfecte
care se denunţă de la sine, desăvârşirea lor sfidând adevărul lumii noastre ştirbe, şleampete,
şchioape şi nătânge. Timp de-o clipă, Marilyn s-a înveselit închipuindu-şi mutra tuturor
acestor găgăuţă de bani gata care o dispreţuiesc pentru că are forme de femeie şi nu de
franţuzoaică trecută prin laminor. Descoperind acum adevăratele sale opţiuni existenţiale şi
reuşitele ei operaţionale, se vor repezi înspăimântaţi la closetul deja aglomerat ca să rezolve în
mod radical problemele jenante ale unor stomace crispate de-o frică viscerală, aidoma celei
care te cuprinde când îţi dai seama că şarpele cu care te jucai mângâindu-l şi legându-i o
pănglicuţă la gâtul lui ca de poşetă era de fapt o viperă din specia celor care au ucis-o pe
regina Cleopatra. Bucuria celui care-şi aruncă masca este întotdeauna atât de intensă, şi atât
de pregnantă convingerea subsecventă că putem avea mai multe vieţi şi că putem muri într-
una fără ca asta să ne omoare şi-n celelalte, ca-n romanele în care un erou deja ucis reapare
câteva capitole mai încolo ca să ia parte la acţiune, încât Marilyn, care plânge, izbucneşte într-
un imens hohot de râs vesel şi voios. Veselia ei este atât de surprinzătoare încât e un adevărat
noroc că niciunul din cei doi gardieni care supraveghiază strada şi împrejurimile imobilului
care le-a fost dat în pază n-o văd ca să intre la bănuială şi să detracheze un plan atât de bine
pus la punct.
- Florile, florile ! Nu vreau să moară îndoindu-se de mine şi de dragostea mea...!
şopteşte Marilyn numai pentru ea, deschizând poşeta burduşită cu bancnote de cinci sute de
franci ca să se convigă că n-a uitat banii care sunt motorul tuturor războaielor, al celui
adevărat, al celui rece dar şi al celui clandestin...! banii, lingourile de aur, mai greu de
manipulat, şi bijuteriile cu certificat...
Dar asta e de-acum o altă problemă.
Oricum, cine priveşte lucrurile cu obiectivitate nu poate să nu remarce că luând cu
ea o sumă atât de uriaşă, fără ca măcar să-şi dea seama de ce face, lăsându-se doar în voia
instinctului care, în ceea ce-o priveşte era deosebit de categoric, Marilyn dovedea încă o dată

110
talentul ei nativ pentru lupta subversivă. Pe deasupra, se poate spune că avea noroc. Nu e
deloc evident ca-n prima florărie care-ți iese în cale, chiar în arondismentul XVI de la Paris,
când ceri şapte sute de crizanteme albe să le poți avea pe loc, cu o risturnă de 2,7%.
Norocul era însă altul.
Schimbându-şi gândul, Marilyn a luat braţul patroanei, o doamnă de-o oarecare
vârstă cu o înfăţişare de şcolăriţă pensionară, şi a dus-o în faţa unei glastre de dimensiunea
unui poloboc în care se lăfăia o plantă exotică cu pămătufuri galbene și roșii în loc de frunze
şi cu flori cât un platou pentru adus curcanul fript în cocă, atât de înodate într-un boschet de
junglă tropicală încât ai fi putut ascunde acolo nu o bombă ci aproape un tanc sau măcar un
vehicul militar fără ca nimeni să nu-i poată bănui prezenţa.
- Magnific !
- O specie rară de tufulus magnifloris lagestroemica...
- Nu contează. De mică am vrut să-i fac cadou o tufulus magnifloris lagestroemica
prietenei mele Fernande, Fernande de Puantalbec, poate o cunoaşteţi.
- Din familia...
- E fratele ei. Fernande o să se bucure nespus. Un cadou şic şi de durată.
- Dă flori în mai şi-n seră de cel puţin patru ori pe an.
- Apartamentul Fernandei e o seră, cu animale exotice, de faianţă, fireşte.
- O plantă rară.
- Sublimă !
- Vine direct din insulele Marchize care sunt, se spune, un fel de paradis.
- Evident.
- În schimb trebuie îngrijită. Stropită des şi abundent, între douăzeci şi douăzeci şi
cinci de litri tot la două zile. Vă pot livra şi câţiva viermi indigeni care răscolesc pământul şi-l
afânează. Ai noştri sunt de-o calitate deosebită, cu certificat de origine şi foarte silitori. Plantei
îi place deasemenea găinaţul de astrapia mayeri care răspândeşte un miros mai agreabil dacă
regimul alimentar al păsării este echilibrat – de altfel putem avea mâine dimineaţă şi câteva
exemplare de astrapia nigra şi astrapia stephanie. Poate şi un asortiment de papagali...
- Îmi pare rău, mâine dimineaţă e prea târziu, mult prea târziu.
- Păcat, pentru că vă făceam un preţ.
- Regret, regret din inimă dar vreau ca planta cu vas cu tot, cu viermi şi cu ce mai e
nevoie să fie livrată în chiar această seară, înainte de cină.
Elegant şi decent vânzătoarea îşi smulge totuşi părul.

111
 - Fiţi înţelegătoare, doamnă ! E nevoie de pe puţin doi oameni, o camionetă, câteva
fete care să înoade panglicuţe cu cartea de vizită a magazinului, să şteargă praful de pe
frunzele din spate pe care n-am apucat să le curăţ azi dimineaţă... Trebuie să vă fac un
certificat de autenticitate şi altul de garanţie cu semnătura olografă a unui agent specializat în
plante şi animale tropicale. Mâine dimineaţa devreme, adică oricum înainte de amiază, totul
va fi gata şi putem livra, pentru că ştiţi şi dumneavoastră, mai bine decât mine, că o doamnă
de familie bună nu e frecventabilă înainte de douăsprezece și jumătate...
- Exclus ! Vă rog să nu mai..., pentru că mă apucă durerile de cap. Fernande de
Puantalbec trebuie să aibă, cu sau fără viermi, cu sau fără păsări, cu sau fără certificate !
pomul paradisiac în seara asta, înainte de ora opt. Şi când spun opt asta înseamnă mai degrabă
şapte şi jumătate. Morţi, copţi, Puantalbecii, care aparţin unei vechi familii din aristocraţia de
provincie, cinează de circa opt secole la ora opt precis, cu sau fără musafiri, în salonul unde
numai acolo poate fi plasată această plantă de salon... Aşa că, vă rog. Mai ales că ştiţi şi
dumneavoastră, din experienţa personală, cum sunt femeile ! Poate că mâine dimineaţă nu
numai că n-o să mi se mai pară oportun să fac un cadou cât de mic doamnei de Puantalbec dar
s-ar putea chiar s-o socotesc cel mai cumplit duşman al vieţii mele şi să vreau s-o ucid. O
femeie trebuie să fie foarte promptă cu ce-şi doreşte pentru că ea este prin natura ei un
organism fragil şi sensibil, care-şi schimbă gândul după cum bate vântul şi uneori chiar dacă
nu bate...!
- Vai, în ce situaţie mă puneţi, dragă doamnă !
- Plătesc peşin.
- Dar, dragă doamnă, unde să găsesc eu papagali la ora asta ?!
- Nu e nevoie. Să-i uităm, căci şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti. În rest, rămâne
cum am vorbit. Opt, adică mai degrabă şapte jumătate. Mersi ! Pentru crizanteme am să trec
mâine, a plusat Marilyn ca să fie şi mai convingătoare.
- Oh, crizantemele ! mai ales albe, sunt cele mai nobile flori. La ce oră vreţi...?
- La amiază. Sunt pentru nunta unei prietene care se mărită cu un văr al contesei de
Puantalbec. Un de Savaillac.
- Ah, înţeleg. La ce biserică ? Întreb pentru comisionar...
- Staţia de metrou Rue de la Pompe, răspunde Marilyn care-şi dă seama, văzând
uimirea vânzătoarei, că nu ştie ce spune, că-i sar din minte vorbe fără noimă şi care pot părea
suspecte. De fapt, nu ştiu. Din motive de securitate, cu toate atentatele astea care au loc în plin
Paris ! invitaţilor nu li se va comunica locul cununiei decât în ultimul moment. Prefer să trimit
şoferul.

112
 - Cu banii.
- Cu banii. Sunt domnişoară de onoare. E plăcut şi emoţionant să oferi crizanteme
albe şi inefabile une domnişoare în rochie de mireasă care e încă pură, albă şi curată ca
lacrima, şi care, peste noapte, va deveni femeie, nu-i aşa ? La ora opt, ceea ce înseamnă şapte
jumătate...
- Adresa.
- Aveţi o cartolină ? E mai şic.
Marilyn scrie adresa şi un „Cu drag” semnat indescifrabil şi dispare fără ca
vânzătoarea s-o vadă plecând, holbându-se ca în transă la teancul de bancnote de cinci sute pe
care clienta l-a lăsat pe tejghea fără să numere.
Acum avea nevoie de o ţinută adecvată şi magazinele din jur nu vând decât rochii şi
taioare semnate de cei mai reputați creatori de modă. Din fericire, printre ele, sunt şi câteva
prăvălii alimentare. Marilyn vede ce caută într-o brânzărie. Mai mulţi vânzători sar să
servească o doamnă cu un inel atât de preţios, o perlă neagră ! pus peste mănuşă. Se vede de
la o poştă de unde vine şi că sunt şanse să cumpere un kil de ossau yrati, tot atâta beaufort și
chiar două kilograme de roquefort calitatea prima întâia. Marilyn le face semn că n-are nevoie
de serviciile lor şi se duce direct la casieriţă, o doamnă cu ochelari şi obrajii rumeni. Păr alb
făcut cu drotul. Cârlionţi ca de sârmă ies disciplinați de sub boneta albă. Văzând-o atât de
hotărâtă şi de americancă, dat fiind că-n ţara aceea armele se vând ca seminţele, la piaţă,
casieriţa deschide sertarul cu banii şi ridică mâinile.
- Nu trage !
Din instinct, Marilyn se simte ispitită să scoată revolverele din poşetă şi să ia banii
ca să-i pună, cum obişnuieşte, în cutia cu fonduri pentru operaţiile curente dar reuşeşte să se
abţină la timp.
- Ajută-mă te rog.
- Da, sigur, luaţi totul dar nu trage.
- Nu, dragă. Uite, am fost invitată la o serată la prietena mea..., nu contează ! şi când
am ajuns la uşă mi-am dat seama ca e un bal mascat. Am nevoie de rochia matale, cu şorţ şi
boneţică, ca să mă deghizez în băcăniță. O mie de franci...
- Vai doamnă cât de darnică eşti ! răspune casieriţa care, şocată, spune ce-i vine la
gură, formule de-a gata, ce-a învăţat şi ea la şcoală.
- Putem să ne schimbăm rochiile, acum, pe loc ?
Casieriţa care era, fireşte, şi patroana îşi linişteşte vânzătorii care rămăseseră şi ei cu
mâinile ridicate – mai puţin soţul, cât o bute şi cu obrajii umflaţi, proptit ca un fel de reclamă

113
vie pe un taburet la intrare şi care, suferind de reumatism, nu le ridicase decât pe jumătate, şi
de-un flăcăiaş de-abia venit din Auvergne să-nveţe meserie dar căruia aşa ce i se împuiase
capul cu ce se-ntâmplă la Paris, încât se aruncase în ciubărul cu smântână de unde nu i se
vedea decât nasul când îl scotea ca să respire.
Cele două doamne s-au retras în magazie de unde au ieşit una cu două bancnote de
cinci sute în mână, îmbujorată ca o copilă care s-a sărutat pentru prima oară, cealaltă
deghizată în vânzătoare de brânzeturi, care putea fi şi comisionară a florăriei din colţ, păşind
nesigur din cauza ochelarilor cu sticle groase care-o făceau de nerecunoscut.
Marilyn a oprit maşina la o azvârlitură de piatră de uşa florăriei, de unde putea
supraveghea intrarea.
Pusă la grea încercare de noaptea aproape albă a cărei tristeţe încercase să o
risipească prin virtuţile alcoolului şi ale vieţii sociale, remediile cele mai potrivite după otravă
şi dragostea trupească, slăbită de eforturile unei întregi zile în care orgoliul şi persoana ei
fuseseră puse de mai multe ori la încercare, Marilyn a aţipit. Vedea, în vis, un tren fantomă
care traversa oraşul provocând accidente îngrozitoare la toate colţurile de stradă.
Automobiliştii, şi chiar pietonii, nu se aşteptau ca un asemenea monstru se se azvârle peste ei
cu o asemenea viteză – mecanicul el însuşi era în culmea disperării : ar fi vrut să frâneze dar
n-avea nici mâini nici picioare. Suferea de-o boală curioasă, galopantă, care i le putrezise.
Ajuns un fel de ou de om, neavând cu ce se ţine sau propti, se rostogolea pe duşumeaua
murdară de cărbune fără să poată opri acest tren spectral care avea, în loc de vagoane nişte
peisaje, mari hălci de ogor, regiuni întregi, țări pe roți și cu tampoane. De la fereastra
compartimentului, Marilyn vede cum rămâne în urmă pământul, dar jupuit, cu cele cinci
continente agățate de ultimul vagon, desprinse de pe corpul sângerând al planetei care nu e
acum decât un organ intern rotund şi roşu, ca la o lecţie de anatomie, de parcă ar fi fost un bou
şi l-ar fi pictat Rembrandt. „Biletul vă rog, Doamnă !” Controlorul se uită chiorâş la ea, gata
să o străpungă cu aparatul lui de perforat. Marilyn nu are bilet şi i s-a făcut pielea de găină.
„Nu mă jumuliţi, Domnule controlor, vă rog. Îmi caut soţul. El are buletinele de identitate,
banii şi documentele de călătorie. Eu nu sunt decât o sărmană femeie, scânceşte Marilyn cu
tot respectul datorat unui şef de Stat cu chipiu roşu şi legiunea de onoare-n frunte, ştiind că nu
trebuie să se aştepte la nici o milă din partea cuiva care apără interesele colective, o ideologie
progresistă şi codul penal care împiedică cetăţenii să se sfâşie între ei. Soţul mă aşteaptă pe
peron la Veneţia, unde vrem să ne petrecem luna de miere, minte ea dându-şi pe loc seama că
spune absurdităţi pentru că văzuse cu ochii ei pe geam cum din Veneţia nu mai rămăsese decât
o rană, un maldăr de carne vie lăsând să şiroiască spre profunzimile cosmosului un sânge

114
aproape negru, vâscos, murdar, pe care plutesc cutii de bere şi de coca cola. Controlorul face
un pas către ea. Marilyn se aruncă pe fereastră şi se trezește.
Visase dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, pe cât de ireal e visul pe atât de
adevărată e senzaţia pe care ne-o lasă, traumatizantă, de parcă totul s-ar fi petrecut aievea.
Înspăimântată, Marilyn hotărăşte instantaneu să-şi schimbe planul. Are în portbagaj o valiză
cu câteva rochii, taioare și pardesiuri care prind bine când vrei să ți se piardă urma după un
atentat. Se schimbă într-un closet de cafenea și e acum din nou o femeie elegantă pe care, în
acest cartier, n-o bagi în seamă așa cum nu te uiți la fiecare frunză într-o pădure de foioase.
Are nevoie de un câine. Să furi un cocker în Bois de Boulogne nu e prea greu dacă ai
avut prevederea să te înzestrezi cu un cornet cu fondante pe care le apreciază cu precădere
câinii de această rasă barocă la înfăţişare şi pretențioasă comportamental. Peste numai o
jumătate de oră Marilyn se îndreaptă spre domiciliul parizian al Fernandei de Puantalbec în
tovărăşia unui căţeluş negru cu cravată albă pe care-l cheamă Valentino Mondorfini. Marilyn
îl aflase numele citind plăcuţa metalică fixată pe colierul de agăţătoarea căruia prinsese
cârligul lesei Lanvin pe care o cumpărase din primul magazin care-i ieșise-n drum, unde se
vindeau hăinuțe de câini și de pisici semnate de cei mai reputați creatori de modă. Valentino
Mondorfini e foarte prietenos şi, ca să fie scărpinat, îşi tot vâră botul umed sub palma dreaptă
a Marilynei, obligată să ţină volanul numai cu stânga. Dar gândul ei e într-altă parte căci a
venit ora acţiunii cu tot cortegiul ei de griji, de temeri, de laşităţi, de enervări şi de alte
asemenea sentimente contradictorii.
Ca-ntotdeauna la Paris, pas să găseşti un loc unde să-ţi pui maşina. Marilyn o urcă
cu două roţi pe trotuar blocând pe jumătate o trecere de pietoni, dar ca întotdeauna la Paris,
amenzile pentru staţionare nereglementară nu sunt disuasive decât pentru lefegii şi nu pentru
cineva care trăieşte pe veniturile celui mai mare magazin de mănuşi de la Cleveland, Ohio (se
pronunță Ohaio). Ia poşeta cu pistoalele cărora le-a verificat încărcătoarele şi, din valijoara de
cruce roşie de sub scaunul pasagerului din față, un rulou de leucoplast.
Odată ajunsă pe trotuar, jăvruţa, prost crescută, trage de lesă în toate părţile şi către
toţi copacii. Marilyn nu reuşește s-o stăpânească, obligată, la fiecare zmuncitură, să-şi prindă
cu cealaltă mână, aproape din zbor, pălăria în timp ce ochelarii de soare îi alunecă pe nas,
descoperindu-i partea de faţă pe care vrea s-o ţină ascunsă. „E adevărat că, după cum se
spune, câinii nu sunt prietenii omului decât într-un anume sens !” Ajunge, în fine, cu chiu cu
vai, pe bulevardul unde locuiesc Fernande şi Germain de Puantalbec.
Cei doi gardieni, unul în în ghereta de sticlă de la intrare, celălalt ieşit în faţa uşii ca
să tragă o ţigară, vorbesc de chestiuni fără importanţă, schimbând idei politice şi morale, lucru

115
de care Marilyn poate să-şi dea lesne seama după cum dau din mâini. Fiecare are în câmpul
lui vizual o parte din trotuarul din faţa casei şi extremitatea rampei care coboară în parking
prin spatele gardului de tuia. Marilyn care înaintează prin salturi şi poticniri după bunul plac
al tovarăşului ei canin, mergând când pe bordura trotuarului, când pe lângă ziduri, lasă să-i
scape lesa. Valentino Mondorfini coboară în fugă pista intrării în garaj ca să prindă câteva
fondante care se rostogolesc la vale, căzute din punga răsturnată oportun. Marilyn care vrea să
se facă remarcată, înlăturând astfel orice suspiciune de intenţii răuvoitoare, strigă cu un accent
de-ţi strâmbă urechile „Veilenteino ! Veilenteino ! Aici ! La picior ! Veilenteino !” Cum
chemările nu dau nici un rezultat, americanca o ia şi ea spre oblonul parkingului, chipurile ca
să-şi recupereze animalul. După un scurt moment de haz legitim, specific acestor indivizi care
râd ca chiorii când văd o femeie elegantă confruntată cu o întâmplare care-i ridică cât de cât
fusta peste genunchi, unul din paznici, părăsind postul de unde supraveghia ecranul de
control, vine să vadă mai de-aproape picioarele acestei străine care se apleacă să culeagă
capătul lesei. Valentino Mondorfini refuză să se lase târât de-acolo înainte de-a recupera o
ultimă bomboană, căzută în rigola acoperită de un grilaj strâmt pe unde se scurgea apa de
ploaie.
- Pot să vă ajut, doamnă ? întreabă gardianul pe un ton prea mieros ca să fie sincer
şi-n amabilitatea căruia se ghicește autoritatea şi siguranţa pe care uniforma o dă oricui o
poartă, fie el general, poliţist de cartier, paznic de noapte sau pompier amator.
- Oh, nu, mersi ! răspunde Marilyn. L-am prins. E câinele sorii mele şi cum eu sunt
sora mai mică, javra asta răsfăţată nu vrea cu nici un chip să mă asculte, minte Marilyn care a
apucat să lipească pe celula fotoelectrică un petic de leucoplast care împiedică oblonul
garajului, odată deschis cu cheia, să se închidă la loc automat, şi vrea acum să spele cât mai
repede putina înainte ca dobitocul să-şi ridice privirea de la picioare, şolduri şi eventuali sâni
la faţa ei pe care preferă s-o păstreze anonimă. Hai, Veilenteino, ajunge !
- Valentino e un nume frumos !
În mod evident celălalt avea chef de vorbă. Marilyn deloc, dar nu vrea să fie prea
abruptă ca să nu trezească bănuieli.
- Am avut un prieten pe care-l chema Valentino.
- E un nume mai frecvent decât se crede, mai ales în Italia.
- Prietenul meu nu era italian dar iubea nespus arta. Umbla prin muzee şi pe la
concerte de muzică grea. Cunoştea multe personalităţi din lumea operei. De altfel avea ceva
meridional : părul negru, ochii întunecaţi, purta cuţit cu arc şi lamă dublă...

116
 Fără să lase zgarda câinelui care trăgea cât îl ţineau puterile către rigolă, lătrând ca
după un duşman, Marilyn reușește să scoată din cornet o altă pralină. E destul să pui sub nasul
unui câine ceva dulce pentru ca acesta să-şi schimbe intenţiile şi să devină dintr-o dată
conciliant. Curând, doamna cu căţelul se îndepărtează cu un pas săltat spre celălalt capăt al
bulevardului în timp ce paznicul continuă să vorbească în gol povestind ca sub hipnoză viaţa
prietenului său Valentino.
- De fapt, nu-l chema Valentino. Era o poreclă din cauză că avea mustăcioară şi-şi
ungea părul cu ulei de nucă deşi intrase în comerţul de maşini industriale : vindea
morterisoare Bemblicks, fiind la origine englez. Mic de-o şchioapă şi c-o voce de castrat, zău
dacă mint. Numai că într-o zi, când venea dinspre Ivry şi ajunsese aproape de...
În maşină, Marilyn își aprinde o ţigaretă parfumată. „Am cinci minute. Chiar zece.
Nu trebuie să mă grăbesc ca să nu trezesc suspiciuni. Cei cu care m-am încrucişat pe stradă
trebuie să mă uite. Nu trebuie să rămână urme.” Ajunsă la peluza unde câinii de rasă se
zbânţuie nepăsători, Marilyn azvârle ultimile praline slobozindu-l din lesă pe Valentino care
se năpustește după ele ca din puşcă. Tovarăşii lui, care nu-i simţiseră lipsa, şi nici stăpâna, în
conversaţie, probabil, pe vreo bancă, se reped după el şi se pornește o veselie de chelălăituri,
de salturi, de tumbe şi de lătrături de mai mare dragul.
- Salut, Valentino, mersi ! strigă Marilyn închizând portiera.
Se înserează, ceea ce la Paris este un moment agreabil. Coborât spre asfinţit dincolo
de Saint-Cloud, soarele reuşeşte în fine să strecoare pe sub plafonul norilor câteva raze care
înveselesc creştetul edificiilor mai răsărite, dovedind că el există cu adevărat şi că lumina zilei
nu este o invenţie poetică. După ce trece prin faţa imobilului unde locuiesc Puantalbecii ca să
se convingă că, în cele câteva minute cât lipsise de la locul acțiunii, nici o maşină nu intrase
sau nu ieşise din garajul al cărui oblon era coborât, Marilyn se garează la o zvârlitură de
piatră. De aici vede intrarea în parking fără ca cei doi gardieni s-o poată zări cu ochiul liber
sau prin aparatele lor de supraveghiere care nu bat atât de departe.
Marilyn începuse să-şi piardă răbdarea când zărește o limuzină gri metalizat cotind
ca să coboare în parking.
Frisonul înotătorului care se aruncă în gol fără să ştie dacă-n josul stâncii se află
marea cea adâncă sau o pojghiţă de apă sub care stau țepene stânci ascuţite gata să-l străpungă
– da, orice s-ar spune, atunci când ne jucăm cartea, ne e întotdeauna frică de moarte. De-a
noastră sau de-a duşmanilor, tot aia ! aceasta din urmă fiind totuşi de preferat deşi e la fel de
rece, de ţepoasă, de spurcată. Iritată de crima pe care se pregătește s-o comită Marilyn ar fi
vrut să termine cât mai repede. Cu ochii pe ceas, așteaptă totuşi două lungi, foarte lungi

117
minute, adică timpul necesar ca să-ţi rândueşti maşina în boxa ei şi să ajungi la ascensor.
Fireşte, nu e vorba decât de o medie naţională dar, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre,
suntem adesea siliţi să operăm cu aproximaţii şi probabilităţi – ceea ce e, de altfel, întru
cinstea noastră, o glorie pe care nu ne-o vor putea niciodată răpi calculatoarele care au nevoie
de informaţii precise, de idei clare şi de noţiuni exacte. Şi apoi e bine să lăsăm o marjă
hazardului care este cel mai eficace regulator al acţiunilor noastre şi al patimilor omeneşti în
general.
Marilyn își face cruce şi apasă pe accelerator, căci nu oprise motorul. Maşina
ţâşnește de parcă înţelege situaţia şi se vrea complice. Trece prin faţa intrării principale unde
cei doi paznici dezbat probabil aceleaşi probleme morale şi politice de actualitate. Liniştită
din acest punct de vedere, Marilyn cotește spre parkingul imobilului al cărui oblon rămăsese
blocat de leucoplastul pe care îl lipise pe celula fotoelectrică. Oprește la nivelul stâlpului pe
care se afla broasca, prefăcându-se că deschide cu o cheie pe care i-o va fi dat-o vreunul din
locatari. Paznicii care văd pe ecranul lor maşina unei necunoscute pot lesne să-şi închipuie că
această tânără doamnă e una dintre cele care fac vizite discrete în imobilele locuite de oamenii
cu avere. Ori misiunea unei sentinele încetează acolo unde începe viaţa privată a celor păziţi.
Orice profesionist vă va spune că dacă e recomandabil să ai ochii în patru ca să păzeşti un
apartament unde se află statui şi tablouri scumpe, tacâmuri de argint şi bijuterii, trebuie să-i
închizi dacă opera de artă, la fel de minunată, care vine în vizită e vie – de altfel specialiștii
știu că totul se poate păzi pe lumea asta în afară de oameni care sunt ca iepurii, care sunt un
abur, care sunt o mână de nisip chiar dacă valorează cât greutatea lor în aur. Marilyn trece
linia fatidică, smulge în treacăt banda adezivă de pe celula fotoelectrică situată din fericire la
nivelul ferestrei şi când aude oblonul greu al garajului coborând în spatele ei își face iarăși
cruce, spunându-şi că de-acum alea jacta est.
Erau multe locuri goale, constructorul prevăzând că locuitorii unui asemenea imobil,
care au acum două maşini, vor avea în curând trei şi unii chiar patru, fără a le mai socoti pe
cele de serviciu. Marilyn alege unul din cele unde numărul de înmatriculare nu e scris cu
vopsea albă pe pardoseală. Ora la care cursierul florăresei trebuie să aducă pomul e încă
departe aşa încât Marilyn se ascunde în portbagaj, anume prevăzut în acest scop cu un sistem
care-l blochează şi deblochează dinăuntru. Poziţia nu e foarte plăcută din cauza influxurilor pe
care suferinţele corporale le trimit în creier. Marilyn e din nou copleşită de un alai de gânduri
negre pe care nu le tulbură decât, din când în când, zgomotul unei maşini care vine sau pleacă
şi cel apei care se scurge uneori vehement prin tubul care se afla în apropiere. „Dacă nu sunt
acasă, plecaţi în vizită sau la teatru ? Dacă cinează în oraş ? se-ntreabă ea acum, când e prea

118
târziu. Dacă s-au dus să-şi facă de cap în străinătate, poate chiar în Africa neagră, sau poate
că, după ce s-au zbânţuit toată după-amiaza, s-au dus să se relaxeze într-un salon tailandez
unde după masaj şi baie li se serveşte într-un separeu un tom yam kung şi un khao man gai.
Cum de-am putut să declanşez o operaţie de-o asemenea anvergură fără măcar să dau un
telefon să aflu dacă Fernande de Puantalbec e acasă şi, dacă nu, când se întoarce ?! În
eventualitatea că lipsește de acasă pentru mai multe zile, sub un pretext oarecare să aflu de la
un valet sau de la cameristă dacă a luat cu ea crema solară absolută care nu se foloseşte decât
la ecuator, unde se află situate țările africane !” De fapt, e ceea ce speră : în felul ei şi
răspunzând unei situaţii de altă natură, Marilyn se poartă ca unul din acei amanţi abandonaţi
care vor să se sinucidă ca să demonstreze cât de mare e dragostea lor dar care sunt conştienţi
că efectul anulează cauza şi că reuşita unui asemenea gest îl lipsește de orice eficacitate : la ce
bun ca respectivul/respectiva să se convingă de sinceritatea sentimentelor tale dacă nu poți
beneficia de rezultat – presupunând că nu se spală pe mâini de moartea ta, spunându-şi că eşti
un dobitoc şi că odată mai mult, spânzurându-te, te-ai purtat ca un măgar care răstoarnă masa
şi murdăreşte cu sos invitaţii ! Ceea ce explică o lungă listă de sinucideri ratate de care aflăm
zilnic din ziare, Marilyn luându-le inconştient drept model pentru a nădăjdui o crimă ratată. O
crimă susceptiblă să dovedească dragostea ei cuiva care, pentru a aprecia acest gest la justa lui
valoare, trebuie să scape ca prin miracol, neglijenţele ei inexplicabile oferind de fapt o şansă
celui a cărui moarte efectivă ar spulbera toate eforturile ei făcându-le nule şi neavenite.
După ce suceşte şi răsuceşte în minte timp de aproape o oră aceste idei absurde, cum
e trecut de şapte, Marilyn iese din ascunzătoare. Scoate din trusa medicală un stetoscop şi
aşteaptă. Aude în fine un fel de scârţâit apăsat care nu poate fi decât cel al căruciorului pe
două roţi de care se folosesc comisionarii ca să livreze mărfurile grele. Roţile ronţăie pavajul
zgrunţuros al aleii. Uşa de la intrare se deschide. Au ajuns în holul cu dale de marmură. Cu o
agilitate pe care nu i-am fi bănuit-o, şi pe care probabil că nici n-o are în circumstanţele
obişnuite ale vieţii, Marilyn fuge de la un perete la altul, se urcă pe capota automobilelor ca
să-şi lipească stetoscopul de tavan în diferite locuri unde i se pare că zgomotul e mai intens,
urmărind pas cu pas itinerarul plantei exotice de o sută de kile – trei sute dacă socotim și vasul
de ceramică, pământul, viermii şi papagalii ! către duplexul somptuos al Puantalbecilor.
Fireşte, odată trecut pragul acestuia, deplasat pe covoare moi şi fără doar şi poate
orientale, amintiri plăcute din epoca colonială, zgomotul e mai atenuat şi stetoscopul mai util
ca niciodată. Pe urmă hop şi bum şi linişte. Doar după un minut câteva hârşituri dovedind că-n
locul ales vaza a fost apropiată sau îndepărtată de perete sau răsucită ca să se arate celor din

119
salon sub cea mai plăcută înfăţişare. Cu marginea de metal a stetoscopului Marilyn scrijeleşte
o cruce pe tavan însemnând locul unde trebuie pusă bomba.
O conductă de apă caldă într-un înveliş destul de gros de vată de sticlă prinsă într-un
tub de plasă e ideal pentru plasat pachetele de TNT. Se întrerupe ca să lase să treacă doi
domni în vârstă care traversează parkingul fără să-şi vorbească ca doi înţelepţi dintr-o cultură
mai veche decât a noastră. Scoate din maşină sacul cu explozive. Le fixează secţionând plasa
şi înfundând cartușele de dinamită în vata de sticlă. Adună în mănunchi firele pe care le
conectează la cutia în care se află declanşatorul cu cronometru. O muncă minuţioasă şi care
cere o îndemânare de dantelăreasă. Date fiind diferitele întreruperi – o doamnă care înainte de
a demara îşi reface machiajul în retrovizor, un fir care s-a rupt şi a trebuit înlocuit, dureri în
braţe căci nu e simplu să lucrezi cu ele deasupra capului, un zgomot suspect, etc. – operaţia îi
ia mai mult timp decât prevăzuse. Fixează pe cadranul declanşatorului ora exploziei şi apasă
pe butonul care pune în mişcare ceasornicăria. În tăcerea mormântală a parkingului ai cărui
pereţi de beton constituie o cutie de rezonanţă apreciabilă, tictacul se aude mult prea tare şi
riscă să trezească suspiciunea vreunui locatar care trece pe acolo. Înciudată, Marilyn mai
pierde cinci minute ca să înfăşoare declanşatorul în cârpa pentru şters parbrizul, înfundându-l
apoi şi mai adânc în vata de sticlă.
Timpul, timpul nerăbdător, acest copil nervos care îşi strică mereu jucăriile şi care nu
construieşte castele din cuburi decât ca să le distrugă de cum sunt gata şi uneori chiar înainte,
timpul fuge acum bezmetic, izbindu-se de pereţii parkingului, strigând : „Mă plictisesc, mă
plictisesc. Daţi-mi o altă Fernande care să nu moară în plină desfăşurare a acţiunii. Vreau ca
Marilyn să o invite la o cafea. Vreau ca S. să-şi poată lua zborul din Africa neagră, foarte
neagră ale cărei străzi mai largi decât savana sunt luminate de turme de cămile în flăcări.
Vreau să înviez morţii şi să omor pe cine se nimereşte. Vreau o lume în care nu numai bogaţii
să câştige la ruletă. Vreau o societate mai puţin stereotipă. Vreau o literatură poliţistă de un tip
nou, în care totul să se petreacă ca-n viaţă, dar diferit...”. Timpul trece, ireparabil, aruncând
zaruri care odată pornite nu se mai pot întoarce cât ar fi el Rubiconul de mic şi prăpădit !
Timpul...
Marilyn şi-a aranjat ţinuta şi se pregătește să spele putina când dintr-o dată îi răsună
în ureche sirena mai multor maşini de poliţie. Oblonul parkingului se deschide cu un scârţâit
sinistru. Fără măcar să se-ntrebe cum de-a ajuns poliţia la locul faptei mai devreme, ştiut fiind
că îndeobște ajunge prea târziu, cu un reflex de animal sălbatec, Marilyn se aruncă în
portbagajul maşinii pe care îl blochează pe dinăuntru.

120
 Maşinile cu sirena pusă la maximum se opresc la câţiva metri de a ei, în fața
ascensorului.
Atunci, în acel moment extrem, Marilyn face bilanţul vieţii ei. Regretă că nu și-a
ales o carieră mai puţin agitată, o viaţă mai adaptată unei fete cu avere. Ce-avea ea de-a face
cu toate nebunele, cel mai adesea slute, murdare şi nefericite care, punând bombe, se răzbună
pe societate pentru că n-au avut un tată care să le iubească sau pentru că amantul lor e
impotent sau pentru că n-au fost în stare să facă un copil...? Ce-avea ea de-a face cu toate
istericele care-şi închipuie că iau decizii îndrăzneţe şi nemaipomenite când de fapt acestea le
sunt dictate de glandele şi de membranele lor senzitive care le târăsc de ici colo cu lovituri de
cnut ale cărui biluţe de plumb fixate pe şfichi le rănesc şi le acoperă de bube faţa, abdomenul
şi fesele amândouă ? Ce-avea ea de-a face cu aceste sărmane curve care, risipindu-şi sexul, nu
culeg din viaţă decât dezgust şi dorinţa iremisibilă de a distruge tot ce e frumos, scump, curat,
adică tot ce n-or să aibă niciodată ? De ce-a plecat ea de la Cleveland, Ohio (se pronunță
Ohaio), ca să fure bluzoane şi să se regăsească năclăită până-n gât în lupta armată ? Dacă cel
puţin bărbatul pe care îl iubea nu i-ar fi azvârlit în nas cămaşa pe care i-o călcase chiar ea, cu
mâna ei ?!... Nu, e prea tânără..., totul e mult prea nedrept ! Cum să se lase prinsă acum când a
dobândit o experienţă revoluţionară atât de complexă şi de interesantă ?!
Şi timpul, timpul, trece, trece, explozia, explozia, e iminentă !
Poliţiştii opresc motoarele şi sirenele. Marilyn aude paşii bocăniţi de bocancii cu
cuie din dotare. Se-nvârt peste tot, se duc şi vin cu autoritatea celor care au de partea lor legea.
Se aude uşa ascensorului care se deschide şi rămâne blocată.
- Ok. În ordine. Domnul poate să coboare ! spune o voce gravă, profesională,
bovină. Nu, stați ! La loc comanda.
Totul încremenește.
- A cui e rabla asta ? întreabă bivolul.
- Auzi mă, ăia din serviciul de pază, a cui e maşina asta ? strigă cineva mai dinspre
ieşire.
- Am văzut-o trecând acum un ceas, răspunde unul din gardienii de la uşă. O fufă
platinată...
- Nu sunt platinată, e natural ! suspină Marilyn având însă grijă să n-o audă nimeni.
- Îmbrăcată corect. O vizită discretă, presupun.
- Maşina e verificată ?
- Da, minte gardianul.
- Tu şi tu !

121
 - Să trăiţi !
- Mai uitaţi-vă o dată !
Mai multe persoane fac înconjurul maşinii căreia îi încearcă portierele şi portbagajul
încuiate. Inima Marilynei bate tare, foarte tare. Respiră cu încetinitorul, numai cât e nevoie ca
să menţină în viaţă sângele şi alte câteva organe esenţiale. Inima ei e mică, foarte mică, şi se
face şi mai mică la fiecare bătaie care măsoară timpul până la explozia de-acuma iminentă,
dar cum să sară din portbagaj strigând : „Fugiţi, lăsaţi totul baltă şi fugiţi, tot imobilul o să
sară-n aer dintr-o clipă-ntr-alta...!”
- Nu se aude nimic ?
Clipă de imensă tăcere şi suspens.
Marilyn nu vrea să moară. Nu aşa. E totuși o fată care în general are noroc în viață !
„Fugiţi, lăsaţi totul baltă şi fugiţi, tot imobilul o să sară-n aer dintr-o clipă-ntr-
alta...!”
- Ok. Domnul poate să coboare !
- Ok ! Ok ! îşi trec poliţiştii vorba care e un consemn.
O portieră se deschide.
- Puteţi coborî, vă rog !
Se-aud pașii catifelați al cuiva încălţat cu două lebede negre cu şireturi roşii, asortate
cu cravata.
- Mulţumesc, spune Germain de Puantalbec a cărui voce naturală e şi ea
surprinzătoare, în acelaşi timp răguşită şi subţire, de ţap bătrân şi de balerină clasică, un fel de
marmeladă de oţel, mai dezagreabilă ca la televiziune unde are grijă să nu apară decât în plan
american pentru ca opinia publică să nu bage de seamă că e pitic. Program de voie până mâine
dimineaţă.
Omul cu voce de bivol urlă către soldăţime că-s liberi până a doua zi. Portiere
trântite, maşini care demarează.
Tăcere. Doar un fâșâit de haine și-o voce dulce, în acelaşi timp răguşită şi subţire, de
ţap bătrân şi de balerină clasică.
- Te iubesc.
- Mersi, răspunde bivolul.
- Ai un miros barbar, de fiară nedomesticită, pe care n-o spală decât ploaia...
- Mersi.
„Nu, nu se poate ! O femeie ca mine nu poate muri pentru că doi amorezi fac
dragoste în parkingul unui imobil care o să explodeze dintr-o clipă-n alta !”

122
 Marilyn strânge și mai tare în pumnul mâinii drepte patul armei de 7,62 mm pe care-
o ținea pregătită pentru orice eventualitate. Cu stânga deschide încet, fâș, fâș, portbagajul
unde se ascunsese.
Bum ! În chiar clipa în care totul explodează o mașină iese din parking ca o pasăre
din frunzișul unui copac care se prăbușește trăsnit de fulger și Marilyn dă din aripi ridicându-
se spre cer ca să n-o ajungă sfărâmăturile transformate-n schije.
Explozia de dimensiuni fenomenale o trezeşte.
„Doamne, ce-i cu mine de adorm într-una, ca pruncii în faşă ? O fi semn bun sau
rău ? Oricum e cazul să-mi vin în fire dacă nu vreau să am cine ştie ce neplăceri. Nu e cazul
să-ţi pierzi uzul raţiunii în plină acţiune, dacă nu vrei să visezi monştri...!”
Ca să nu ațipească iar, Marilyn caută în poşetă o gumă de mestecat pe care se pune
s-o rumege cu nădejdea tipic americană că astfel nu numai că dai cugetului posibilitatea să
aprofundeze o idee dar îți și curăți dinții și-ți parfumezi gura, ceea ce e profitabil pentru
relațiile sociale.
Dubița pentru livrări vine pe la şase şi ceva. Șoferul şi unul din băieţii de prăvălie
încarcă vasul cu pomul învelit pe jumătate în foiţă de mătase şi încins cu pănglicuţe roz. Două
străzi mai departe o maşină elegantă le taie drumul şi o brânzăriţă sare de la volan şi le pune
sub nas două pistoale de calibru mare. Le pune căluş în gură. Îl obligă pe primul să-l lege
fedeleş pe-al doilea şi pe acesta să-şi lege singur picioarele. Mâinile i le priponeşte ea însăşi la
spate, şi-i înghesuie pe amândoi în portbagajul limuzinei pe care o urcă pe trotuar ca să nu
jeneze circulația. Marilyn ia sacul de sport de pe bancheta din spate, se-ntoarce la furgoneta
care transportă ciubărul de porţelan cu planta africană şi se închide înăuntru preţ de un sfert de
ceas. Când iese la lumină, se scutură de pământ, îşi aranjează şorţul, boneţica şi ochelarii care
o chiorăsc, se parfumează, urcă la volanul furgonetei, îşi aprinde o ţigară, trage câteva fumuri
şi demarează lent, solemn, ca la operă unde catastrofa e întotdeauna precedată de un marş
funebru într-o tonalitate de contrabaşi peste care se piţigăie flautele şi trompetele în si bemol,
etc.
Sună la interfon. Răspunde malacul din gheretă.
- Un comision pentru doamna de Puantalbec. Dar e prea greu, nu pot să-l duc
singură...
În clipa aceea Marilyn, căreia nu-i era frică de nimic dar nu-i place să nu ducă până
la capăt ce-a început, îngheaţă. Mai multe maşini de poliţie cu sirenele puse ca să le-audă şi
surzii de pe alte continente, apar în capul străzii împrejmuind din toate părţile o limuzină
neagră. Alaiul se opreşte în faţa intrării în imobil. Un pluton de poliţişti care în uniformă, care

123
îmbrăcaţi civileşte, care deghizaţi, sar pe trotuar, se uită imprejur, caută pe sub maşini, se
opresc în faţa furgonetei pe care o deschid cu autoritatea celor care au de partea lor legea.
- Ce-i asta ? întreabă uimiţi şi ei de frumuseţea florilor de tufulus magnifloris
lagestroemica.
- Un comision pentru doamna de Puantalbec. Dar e prea greu, nu pot să-l duc
singură...
- Băieţi, puneţi mâna. Mata stai acolo şi nu mişti.
Mai mulţi hăndrălăi înşfacă vasul cu pom, cu păsări, cu glastră, cu pământ, cu
viermi, cu papagali cu tot şi dispar pe uşa monumentală pe care gardienii în poziţie de drepţi o
ţin deschisă larg.
- Ok. Domnul poate să coboare ! spune o vocea gravă, profesională, bovină.
- Ok ! Ok ! îşi trec poliţiştii vorba care e un consemn. Dinspre hol se aude pasul
catifelat al cuiva încălţat cu două lebede negre cu şireturi roşii, asortate cu cravata.
Germain de Puantalbec are într-adevăr pantofi negri de şevro şi cravată de culoarea
cireşei pârguite. I se deschide portiera.
- Poftiţi, vă rog !
O fatalitate grea apasă asupra acestei părţi din arondismenul XVI de la Paris, Franţa.

124
 Caietul opt

Unde e vorba totuşi de crocodili şi de un pumn de diamante adevărate

Fatalitate !
Fatalitate, ne ţii în mâinile tale oarbe cu degete surdo-mute şi ne târăşti, mulţimi
năuce, prin deşerturi de ghiaţă care se topesc sub tălpile noastre încât nu ne rămâne decât să
mergem pe ape, ca Isus, sau să trăim suspendaţi de picioarele muzei, ca oamenii de artă
despre care vorbeşte Platon, filozoful.
Fatalitate ! Altfel cum se poate explica tot acest şir de evenimente care începe cu
asasinatul unei interimare şi care ne aduce, azi, la Paris unde o doamnă cu boneţică, şorţ şi
ochelari cu sticle ca de sifon livrează la domiciliul doamnei Fernande de Puantalbec o plantă
africană, în timp ce-n Africa cea mai neagră, cu un pachet de microorganisme în stomac, S. stă
pe buza unui şanţ care e rigola unui aşa zis bulevard străbătut de cirezi de cămile în flăcări și
de haite de şacali flămânzi de sânge ?
Fatalitate ! Tu eşti regina lumii şi e greu de ştiut dacă, pierdut în fundul continentului
negru, S. care face bilanţul unei vieți de, pardon, rahat, a fost trimis pe lume ca să cauzeze
moartea unei fete de la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio), a unei doamne din înalta
societate de la Paris, Franţa, sau a mai ştiu eu cui, sau dacă misiunea lui e doar de a face să
pice pară mălăiaţă în mâna cui se nimereşte o sută de milioane de dolari. Nici despre aceştia
nu ştim dacă sunt destinaţi să plătească asasinatul unui ilustru om politic sau e vorba numai de
o deturnare de fonduri. Deși poate că nu e decât unul din tertipurile folosite de scriitori ca să-
şi vâre-n ceaţă cititorii, care nu mai ştiu pe ce lume se află şi ce-i cu ei de-ajung să umble
bezmetici şi să vrea să răscolească lumea – căci atunci când zeii și-au pus în gând să
nimicească un popor, încep prin a da geniu scriitorilor săi şi Dumnezeu aibă milă de cei din
mijlocul cărora se va ivi un Gogol !
„Nu înţeleg, îşi spunea S. convins că lumea are o logică şi că a muri înainte de-a
pune mână pe o sută de milioane de dolari care te aşteaptă într-o bancă elveţiană e atât de
împotriva firii încât un asemenea cataclism ar zgudui din ţâţâni gravitaţia universală,
precipitând galaxiile în hăurile fără fund pe care astronomii le numesc găurile negre. De ce m-
ar ispiti destinul cu o asemenea răsplată dacă nu vrea să mi-o dea ? Dar atunci de ce atâtea
beţe-n roată ? La urma urmei, după tot ce-am făcut în această viață de, pardon, rahat, mai e
cazul ca soarta să mă pună la încercare ca pe-un mucos care trebuie să priceapă că nu tot ce
zboară se mănâncă ? Fatalitatea asta e cam trăsnită şi nu ştie ce vrea ! Oricum, musai să

125
găsesc un mijloc ca să mai scap o dată dacă nu vreau să-ngraş cu hoitul meu pământul şi aşa
destul de bogat al unui continent care-mi este complet indiferent. Ca să plec cât mai repede
de-aici îmi trebuie un avion. Ori în condiţiile penibile ale unor răsturnări sociale şi politice
atât de drastice, singura persoană susceptibilă să-mi găsească unul este cea care vrea să ajung
cu orice preţ şi-n cel mai scurt timp în proximitatea limbii pe care vrea să i-o aduc pe tavă !
Dar „persoana” mai e, oare, pe-aici ? Nu s-a urcat deja în propriul ei avion a cărui imunitate e
garantată de convenţiile internaţionale, şi salut ?”
Poate că nu. În momentul în care S. se urca în rabla care trebuia să-l ducă la Poșta
centrală, „persoana” mai era în palatul prezidenţial unde convorbirile oficiale deabia
începuseră. Iar trupele rebele ocupaseră deja, se presupune, aeroportul, pentru că e primul
lucru pe care trebuie să-l faci dacă nu vrei ca un conflict local să se internaţionalizeze. Ce
trebuie făcut într-o asemenea situaţie explozivă ? Să te urci cu orice preţ într-un avion care
riscă să fie doborât în zbor ? Absurd. Mai bine, mai inteligent e să te refugiezi într-o
ambasadă, cartierul diplomatic fiind întotdeauna ţinut în afara confruntărilor civile,
protagoniştii neavând interes să trezească demonii răi ai marilor puteri. E de crezut că
„persoana” s-a pus la adăpost în acest loc care se bucură de extrateritorialitate și că, dacă
poate fi găsită, e în măsură să scoată din buzunar o soluţie miraculoasă, din cele pe care şefii
de stat le au întotdeauna la-ndemână căci nimeni nu se urcă pe asemenea înălţimi fără să ia cu
el trusa sanitară.
Era de încercat.
Uşor de spus, mai greu de realizat. Deşi noaptea toate pisicile sunt negre, nu e
potrivit să fii alb la ceasul în care cei care suferiseră impilările epocii coloniale, prelungite de-
o independenţă falsă şi de un regim politic la fel de aservit foştilor asupritori în ciuda mai
multor lovituri de stat revoluționare...! la ceasul în care cei care citiseră și ei Declarația
universală a drepturilor omului și tânjeau după o democrație autentică, vedeau în fine
deschizându-se deasupra capetelor lor floarea miraculoasă a unei adevărate vieţi noi, libere şi
fericite.
- Dar unde, mă-sa, e ambasada ?
Regina nopţii, luna, a scos de după nori fruntea ei umedă, a cărei melancolie
luminează de-o veşnicie lumea noastră.
S. se ridică în picioare şi dă să plece să-și încerce norocul, încrezător în logica
universului care trebuie să-l scoată la liman, când din mormanul de cadavre lângă care
nimerise răsare un cap ai cărui dinţi sclipesc spectral la lumina stroboscopică a cămilelor în
flăcări care traversează peisajul. Scena e tulburătoare în sine, fără a mai socoti huruitul

126
avioanelor, urletele şacalilor şi şuieratul şerpilor masivi veniţi să se hrănească cu carne
crudă... S. are senzaţia că un şoricuţ de ghiaţă îi coboară prin canalul rahidian până la noadă.
Încreţindu-i-se de frică, pielea devine dintr-o dată neîndestulătoare şi, retractându-se,
dezveleşte oasele falangelor de la mâini şi de la picioare pe unde un fel de vânt asemănător cu
o apă minerală gazoasă i se răspândeşte în corp şi-n inima care urlă şchiopătând ca sărmanul
Rigoletto la sfârşitul operei cu acelaşi nume. Capul negru cu dinţi albi reuşeşte să se
înzestreze cu o mână neagră cu unghii roz care şterge de pe fruntea lividă noroiul morţii, apoi
cu o altă mână care alungă muştele murdare de hemoglobină. Jumătatea de om care se smulge
încet-încet din ceata de hoituri murmură c-o voce sepulcrală :
- Domnu’, domnu’, eu pot ajuta la tine găsit ambasadă.
S. recunoaşte vocea şoferului de-adineaori.
- Eşti viu ?
- Depinde. Eu mult suferit colonialism şi impilare. Ajutor, rog, la domnu’. Când eu
ministru al cooperaţiei, eu avut mult respect pentru om alb.
- Eşti rănit ?
- Depinde. Când eu ministru, eu nu avut totdeauna mult respect pentru om negru şi
dacă ei găsesc la mine, hrşşşt, révolution française... Leagă la mine mâini și picioare, înfundă
pe mine în cauciuc de mașină cu puțin benzin și dau foc ca eu să ard încet-încet...
- De fapt ce se-ntâmplă ?
- Habar n-am. Dar de când libertate, égalité, fraternité, independinté, nu-i aşa ?
révolution française... la noi multe revoluţii sunt şi la fiecare mulţi martiri à la Louis Hercule
Timoléon de Cossé-Brissac și alții hrşşşt, à la Maria Antoinetta și soțul de la ea. Asta nu e
bine. Eu vreau mers în Europa, pregătim adevărată emancipare socială şi politică... Ajutaţi la
mine, rog...
- Şi eu sunt în, pardon ! rahat, ca să nu spun mai rău !
- Dumneavoastră om alb. Om alb scapă întotdeauna căci el adunat multă experienţă
în epoca colonială.
- Unde se trage ?
- La nord. Acolo cazărmile de cavalerie.
- E departe ?
- Depărtişor.
- Eşti militar ?
- Noi toţi militari dar acum terminat, kaputt. Eu vreau mers în Europa pregătim
eliberare naţională.

127
 - Auzi, ar fi poate o soluţie.
Peste câteva minute, la ora când, în ţările bogate bărbaţi în fracuri de mătase şi
doamne acoperite de bijuterii se duc să piardă la ruletă sume cu care s-ar putea construi zeci
de spitale, lecui mii de leproşi, împărţi sute de mii de tuburi de vitamina A unor milioane de
copii care îşi pierd vederea în străfundul naţiunilor fără importanţă, doi oameni care nu vor să
moară se fofilează vajnic printre ierburile mai înalte decât ei către cartierul rezidenţial de unde
le parvin urletele sinistre ale câinilor de apartament excitaţi de mirosul masacrului la care ar
vrea să ia și ei parte din instinct. Distanţa de câţiva kilometri, e mai lungă, mult mai lungă în
condițiile date, pentru că trebuie evitate străzile principale preferându-li-se cărările care se-
mpletesc pe malul apei, mai pitoreşti, mai siguratece, mai pline de poezie. Norocul, care nu-i
părăseşte niciodată pe cei pe care îi iubeşte, le iese în cale sub înfăţişarea unei biciclete
abandonate acolo de cel care-o furase, şi care le este de mare ajutor deşi, odată mai mult, cel
care geme împingând la pedale este negrul în timp ce, aşezat pe cadru, omul alb nu se
gândeşte decât la nişte milioane de dolari, fără să-i pese că aceştia sunt pătaţi de sânge – dar,
vedeţi dumneavoastră, şi nimeni nu mă poate contrazice ! izvoarele civilizaţiei noastre
occidentale sunt atât de încâlcite şi de imprecise încât ne e greu, azi, chiar imposibil ! să
distingem pe un ban de aur urma sudorii de cea a crimei.
Străbătuseră deja o bună bucată de drum când neobositul pedalator care avusese în
sarcina sa ministerul Cooperaţiei se oprește brusc lângă un morman de cadavre hăcuite de
braţul neînduplecat al poporului însetat de dreptate. După câteva clipe de gândire, umple cu
cărnuri o desagă improvizată, pe care o fixează pe portbagajul bicicletei cu sfori împletite ad
hoc din câteva cămeşi făcute fâşii. S. profită de acest interludiu ca să-şi uşureze vezica,
dorindu-şi să poată înfrunta cu o frunte cât mai senină încercările cumplite ale ceasurilor
următoare. Întreprinderea tovarăşului său de bicicletă nu-l miră în măsura în care în toate
civilizaţiile lumii, prada de război este un drept inalienabil. El consfinţeşte victoria celor care
au rămas în viaţă asupra celor care, murind, au trădat, aliindu-se cu veșnicul duşman al
fiecăruia dintre noi, în singura, veritabila conflagraţie care există cu adevărat pe lume, lupta
dintre supravieţuitori şi armata uriaşă a nenorociţilor care au făcut greşeala să moară,
situându-se astfel în lagărul întotdeauna înfrânt al Răului, căci nimic nu e mai ruşinos şi mai
imoral decât să dai ortul popii.
Îngreuiată de balotul funest prost prins deasupra roţii din spate, bicicleta e mai greu
de stăpânit. La fiecare zguduitură nepotrivită, cei doi pasageri trebuie să se dovedească
îngăduitori ca să nu spargă o coaliţie în care fiecare îşi pune multe speranţe şi pe care S. e cât
pe ce s-o rupă când o manevră stupidă, care nu reuşește să evite o groapă mai neaşteptată

128
decât celelalte, împrăştie bucăţile de om pe care şoferul se grăbește să le strângă cu diligenţă,
conştiincios, scrupulos, metodic, cu o minuţie complet neavenită date fiind imperativele
momentului. Până la urmă raţiunea are câştig de cauză şi de cum această treabă a fost dusă la
bun sfârşit, cei doi oameni își reiau călătoria pe spinarea aceluiaşi vehicol, unde, odată mai
mult, cel care dă cu lopata – aici cu piciorul – este omul negru. Din când în când se aud
urletele hienelor care-şi chemă soţii la ospăţ.
Altminteri liniştea e profundă, şi ar putea părea chiar mortuară dacă nu s-ar auzi,
cântat la catifea, şopotul apei care curge domol şi şerpuit, plescăind din când în când din
limbă, cum fac bătrânii cărora li se usucă gura. Zona în care ajung e mai calmă decât s-ar fi
putut presupune, şi-n aerul din ce în ce mai pur al nopţii plutesc mirosurile pipărate ale florilor
tropicale care hrănesc fluturii uriaşi din larvele cărora, se spune, ies vâlfele de-aici.
Se opresc pe marginea unei râpe care coboară abrupt către clăile de verdeaţă în apa
cărora se scaldă, voluptuos, fluviul.
- Acolo ! spune negrul arătând cu degetul un punct imprecis mai la vale de locul
unde se află.
- Pare linişte ! S-ar spune că toată lumea doarme... Nici o lumină.
- Eu cred electricitate ioc. Tăiat de la uzină cauză bombardamente. Dar sigur acolo
mulţi soldaţi pentru securitatea cartierului. La noi nimeni nu vrea avut probleme cu politica de
cooperare. Diplomaţii la noi mereu nici o problemă. Este şi miliţa de albi care ea tare rea cu
omul negru și păzeşte la toate colţuri de stradă.
- Cum naiba ajungem până...?
- Vino. Noi coborâm la fluviu. Ambasada ţara dumneavoastră grădină frumoasă are
care dă pe apă, unde cocktail şi petreceri frumoase. Ministrul cooperării mult plăcut la ele şi
băut gin şi vodki de la ghiaț și gin cu feliuț de lămâie şi scotch cu pe etichetă domn cu fustă și
cimpoi. Cu puţin noroc... pe-acolo am putea...
Ajunşi pe malul fluviului care, sub lucirea lunii şi a stelelor, scânteiază ca o avalanşă
de perle albe şi negre, roze şi de-un verde închis, S. e prins de-o nelinişte gravă. Vede orele
scurgându-se fără folos pentru el. Timpul care face să explodeze seminţele din care urcă
lujerii fragili în vârful cărora vor apărea, curând, florile care împodobesc mormintele noastre,
acest timp nu aduce nimic celui care zace la umbra rădăcinilor şi pentru care curgerea zilelor
şi anilor nu mai e decât un bloc de antracit.
- Crezi că paza e mai slabă pe aici ?
- Sigur, că de ce pază dacă este crocodilii ?!

129
 S. simte iarăşi şoricelul polar care fuge-n sus şi-n jos prin canalul lui rahidian şi ale
cărui chiţăituri disperate asmut imense pisici tropicale, care-şi aţintesc, gata să ţâşnească din
ascunzătoare, urechile barbare şi biciuiesc cu coada aerul fierbine prin care trec păsări
fantomă şi fantome de şobolani numite lilieci.
Tovarăşul de drum negru scoate din buzunar un briceag elvețian din cele cu cinci
lame dintre care una fierăstrău, alta foarfecă, a treia tirbușon, și pe lângă ele sulă, cârlig,
șperaclu, șurubelniță, etc. Cu el în dinţi se caţără într-unul din copaci care se apleacă
primejdios deasupra apei. Coboară cu două vergi zdravene de circa doi metri fiecare. Le
curăţă frumos de frunze şi de ramurile mai mici, după care le agaţă în vârf o şfoară făcută tot
din rufele smulse de pe cadavre. La capătul acesteia leagă o halcă de om din cele din
bocceaua de pe portbagaj. După ce mai verifică o dată înăditurile, şoferul – sau ministrul, cum
vrem s-o luăm – întinde une din aceste undiţe sinistre lui S. care o ia automat, fără să
înţeleagă la ce pescuit monstruos, poate magic, îl pofteşte negrul despre care nu ştie practic
nimic şi care poate că e cine ştie ce vrăjitor capabil să atragă omul alb în capcanele hidoase
ale practicilor canibale. Fernande de Puantalbec care aflase de la unul din amanţii ei diferitele
metode prin care femeile africane excită bărbaţii, îi povestise, cu talentul pe care toată lumea
i-l recunoştea, istorii înspăimântătoare cu exploratori care-şi pierduseră minţile îndrăgostiţi de
nişte schelete care, ca să-i subjuge, le dăduseră să sugă din măduva lor sleită..., cu oameni albi
puși să-și cufunde până la umăr mâna în niște femei spectrale ca să culeagă o fărâmă de ficat
pe care trebuiau să-l mănânce crud, numai cu puțin pătrunjel, și cum unul dintre aceștia,
punând cu de la sine putere, lămâie, s-a trezit scuipat în ochi cu un sânge negru de ciozvârta
pe care-o avea în palmă...! Altele smulgeau cu dinţii din urechea iubitului lor un sfârc de
cartilagiu pe care-l prăjeau într-o tingire de piatră până nu mai rămânea decât un degetar de
cenuşă pe care îl mozoleau cu puţin scuipat ca să ungă cu pasta astfel obţinută sexul
disproporţionat al unui maimuţoi de lemn la care bărbatul trebuia să se închine înainte de-a se
apropia de ea ! În altă ordine de idei, S. şi-a amintit şi de misionarul care, după ce fiersese la
un foc de lemne bucăţi dintr-un coleg franciscan despre care nu ştia că fusese ucis, jupuit şi
tăiat în bucăţi de sălbatecii care-i strecuraseră câteva ciozvârte în ciorba pe care-o împărţea cu
alți câţiva credincioşi, a văzut bucăţile de carne ridicându-se din blidele de aluminiu,
strângându-se toate la piciorul unei cruci de lemn, care nu era decât un suport al cortului pe
care omul acela se pregătea să-l ridice, și apoi ridicându-se la cer, apa din ceaun schimbându-
se instantaneu într-o aghiasmă cu virtuți curative, îndeosebi pentru lepră... Fruntea lui S. se
acoperă de o sudoare verde și el își jură că dacă pune mâna pe cele o sută de milioane de
dolari se pensionează definitiv şi irevocabil. Totuşi, printr-o ciudată alchimie sentimentală,

130
inima lui zdrobită e brusc inundată de amintiri plăcute şi, în ciuda orei înaintate şi a situaţiei
disperate, se revede tânăr şi sublocotenent, bând bere blondă la terasa unei crâşme de cartier
unde câteva fete în rochii de stambă au comandat coca-cola cu jamaică..., orchestra
interpretează şlagăre la modă, căldura asfinţitului cufundă lumea într-o dogoare cu miros de
flori de tei – cămaşa acordeonistului e leoarcă de nădușeală, violonistul îşi potriveşte batista
între gulerul cămeşii şi gâtul iritat şi roşu pe care propteşte instrumentul şi dă-i nene un vals
de zile mari că ne iubim ca-n prima zi de şcoală...
Un vals adevărat, sovietic, de Șostakovici sau de Haciaturian, care te ia, te duce, și-ți
frânge inima de-o fericire amară ca raiul celor care trebuie să trăiască după ce și-au pierdut
viața în război...
- Hai, spune negrul trăgându-l din reveriile sale. Tu ţii prăjina în faţă la tine şi umbli
după ea, legănând ea uşor stânga, dreapta, dreapta, stânga la o palmă de faţa de la apă.
Crocodilii nu e răi dacă omul e bun şi drept cu ei.
Au intrat în apa călduţă şi atât de mâloasă încât părea vie şi-ţi gâdila gambele cu o
insistenţă animală, ca şi cum te-ai fi afundat într-o masă de limacși fluzi şi diligenţi.
- Mare e mila Domnului. Roagă-te pentru noi, sfântă Fecioară...!
Înaintau cu paşi mici, atenţi la momeala puturoasă care se legăna la circa doi metri
de ei. Păreau două creaturi infernale plimbând deasupra unor cratere de smoală resturile unor
osândiți pentru prea marile lor fărădelegi – luna era ochiul unui Belzebut chior iar norii fugari
întunecau această privire din ceea lume, desfăşurată asupra unui peisaj de iad.
Mergeau de câteva minute când apa neagră se ridică dintr-o dată ca un muribund
care, într-o ultimă zvâcnire, sare-n picioare pentru ca-n clipa următoare să se prăbuşească în
braţele celor adunaţi în jurul său şi care se agită inutil, nimeni nemaiputând aduce la suprafaţă
trupul cufundat în întuneric.
- Tu nu mişcă ioc !
S. se uită buimac la undiţa văduvită de povara ei macabră. Alături de el, celălalt pare
o operă de artă, o statuie de abanos aurită de pudrele argintii ale lunii. După câteva clipe,
bustul sprijinit pe apă scoate din bocceaua pe care și-a potrivit-o în echilibru pe cap o altă
bucată de carne pe care o agaţă în locul celei înfulecate, explicând logica acestui demers :
- Crocodil nu tâmpit. Crocodil foarte şmecher. El nu e puternic tare. Atunci, după ce
prinde prada, fuge la fund s-o dumice cât nu a şterpelit-o la el altul. Care şi ei dacă sunt aici
fuga după el să-i ia bucata. Iar noi putut merge mai departe.
Cei doi indivizi care dovedeau în mod concret şi cum nu se poate mai elocvent cât
de strânsă poate fi cooperarea internaţională atunci când condiţiile socio-politice sunt

131
prielnice, își reiau drumul prin apele negre ale fluviului. Încă şi mai atente, mai măsurate şi
mai precise, gesturile lor par cele ale unor păpuşi mecanice cărora li se termină bateriile în
timp ce dansează pe o tipsie de mătase neagră. Nu e de mirare că după o jumătate de ceas încă
nu ajunseseră la malul celălalt. Nu mai aveau de parcurs decât câţiva metri când o namilă mai
mare şi mai bestială decât celelalte le smulge ultima nadă, ultima bucată de carne, ultima lor
pavăză, o bucată de umăr cu un ciot de braţ cam de patru kile şi ceva. De această dată, după ce
stau o clipă nemişcaţi, privindu-se de parcă se vedeau pentru ultima dată, pleacă mai departe
cu grija celor care ştiu că-n viață fiecare pas e o loterie cu moartea. „Am un avans faţă de el,
își spune S. Dacă am numărat bine, sunt cu cel puţin trei bucăţi de carne înaintea lui deşi am
avut aceleaşi undiţe şi momelile cum s-a nimerit... Nu trebuie să fii mare doctor în teoria
probabilităţilor ca să-ţi dai seama că sunt mult mai multe şanse ca următorul crocodil să se
dea mai degrabă la el decât la mine...! Sper să nu am eu, ca alb, un miros special pe care
crocodilii să-l considere o specialitate rară, pentrucă atunci chiar că am dat de dracu’ !”
Tensiunea devenise de nesuportat şi S. simţi că i se moaie genunchii la gândul că poate i se
isprăvise norocul şi-atunci geaba teorema cifrelor aleatorii, geaba axiomele lui Kolmogorov,
geaba calculul stochastic...! I se părea că stelele se clatină pe bolta cerească, gata să cadă în
profunzimile fără fund ale neantului. Şoferul înainta lovind uşor apa cu vergeaua.
Deodată, cu un gest violent, ministrul cooperării își răstoarnă prietenul precipitându-
l în mâlul cu mirosuri vomitive, afundându-se el însuși până la gât în apa de care se distinge
numai prin faptul că e viu.
- Ne-au văzut !
Într-adevăr, pe malul de pe care plecaseră şi care acum era departe, câteva siluete la
fel de negre ca noaptea înaintau prin întuneric lăsându-se ghicite doar după strălucirea ţevilor
de mitralieră care-şi căutau prada. Lui S. i se face frică. „Trăim într-o lume peste măsură de
dezgustătoare şi de extravagantă ! îşi spune. Între război şi crocodili, între aceştia şi
microorganismele ucigaşe care-l distrug pe dinăuntru, omul nu e decât o foarte subţire
pojghiţă de viaţă, strivită între monștrii care se-nfruntă, despărţiți de acest minim meterez...”
- Trebuie totuşi să mergem mai departe. Timpul care trece nu profită decât celor care
ne sunt duşmani şi vor să ne ucidă. Moartea şi invidioşii ! Între seceră şi ciocan...
Cufundaţi, în sensul cel mai propriu al cuvântului, până la nas în noroiul fluid al
unui fluviu african, cei doi înaintează pâş-pâş, pleoş-pleoş, șopo-șopo lovind uşor cu băţul
suprafaţa misterioasă a apei, încercând să nu facă valuri ca să nu atragă atenţia celor care
pândesc de pe mal, agitând totuşi suprafaţa apei pentru ca crocodilii să se manifeste înainte de
a fi fost călcați pe coadă. Luna îşi acoperise pudic faţa ca o fecioară silită să asiste la martirul

132
unui nevinovat. Ştia ea ce ştia ! Dintr-o dată un monstru din pielea căruia puteai croi uşor
șapte valize mari şi câteva poşete, şi ai cărui colţi ascuţiţi străluceau ca lama unui fierăstrău
pentru decupat tancuri le-a tăiat calea săltându-se pe coadă cu intenţia evidentă să le sfarme
oasele şi să-i tragă la fund, acolo unde locuiesc sirenele şi înecaţii. Într-o frântură de secundă,
S. şi-a revăzut toată viaţa cu bucuriile şi amărăciunile şi regretele ei, dintre care cel mai
însemnat era acela de-a fi consimţit la suprimarea unei interimare. Fără să poată distinge cine
e duşmanul ridicat din ape, soldaţii de pe ţărm au deschis focul. O ploaie de gloanţe adevărate
s-au năpustit în gura căscată a monstrului care le înghiţea năuc. În cele din urmă, acesta s-a
prăbuşit ca un bătrân stejar lovit de fulger în mijlocul unei vâltori sălbatece stârnite de bătăile
cozii care se agita cu o disperare infinită, de altfel comprehensibilă pentru că crocodilii nu
sunt diferiţi de oameni, sau vice-versa, şi ţin şi ei la viaţă deşi într-un mod mai puţin
sistematic.
Cât ai spune peşte – crocodil dacă preferaţi ! – S. şi tovarăşul lui de suferinţă s-au
adăpostit în spatele corpului de-acum inert al bestiei, în timp ce puzderie de plumbi ricoşau
sterp pe solzii lui impenetrabili. Feriţi astfel de gloanţe, cei doi fugitivi au ajuns la scările de
piatră ale grădinii paradisiace unde, la diferitele sindrofii de interes naţional, elita diplomatică
şi aristocraţia locală beau alcooluri tari şi mâncau sandvişuri cu icre negre şi cu somon
afumat, în timp ce muzici barbare umpleau aerul îmbălsămat cu o sensualitate virilă şi
aproape poligamă.
Calmul revenise şi natura virginală fremăta de-o linişte sonoră desăvârșită. Stelele
nopţii îşi înteţiseră strălucirea. Miresmele dăunătoare ale florilor tropicale carnivore pluteau în
aerul curat ademenind hrana. Vântul se domolise şi ierburile fosforescente printre care
vieţuiesc oamenii se legănau alene doar ca să-şi şoptească vorbe fără importanţă. Timpul
devenise mai misterios şi miriadele de vieţi care arată ora pe cadranul lui de fum se mişcau
dezordonat, purtate de mecanismul viselor nocturne.
Culcat pe spate, cu privirea pierdută în spaţiile infinite a căror armonie îi întăreşte
convingerea că Dumnezeu nu-l poate lăsa în ghiarele morţii atâta timp cât câteva milioane de
dolari îl aşteaptă într-o bancă elveţiană, pentru că aşa ceva ar fi absurd şi deci lipsit de-
nţelepciune, ceea ce nu se poate presupune despre cel care a conceput gravitaţia universală, S.
îşi trage sufletul după spaimele terifiante pe care le îndurase şi din care scăpase ca prin
minune. Încă sub puterea viziunilor pe care le avusese în momentul în care orice speranţă
părea pierdută, e copleşit de o imensă tandreţe pentru fata în rochie de stambă care la terasa
unui restaurant de cartier bea coca cola cu jamaică, o fată cu părul de-un blond roşcat, cu

133
luciri de aramă şi de aur şi a cărei moarte ar fi putut s-o împiedice dacă, prea june şi prea
sublocotenent, prea încrezătoar în avantajele fragile ale cinstei, n-ar fi dat întâietate datoriei.
Cunoscând locul pe care-l frecventase în calitate de ministru al Cooperării, dar şi,
apoi, ca şofer, însărcinat să aducă diferite mesaje aici, în fundul grădinii, unde stăpânii locului
jucau, la umbră, canastă și poker american, negrul plecase în recunoaştere. Neliniştit că nu-l
vede revenind, S. se duce să-l caute. Îl găseşte la marginea piscinei, discutând cu un paznic
care fusese şi el, pe vremuri, ministru al Cooperării. La lumina unor lumânări cu miros de
alungat ţânţarii, cu picioarele atârnând în apă ca să le răcorească după cădura zilei, foştii
demnitari beau whisky povestind istorii cu interes strict cooperativ. S. e cât pe ce să-şi iasă din
fire dar prietenul lui i-o ia înainte :
- Ambasada gol. Nimeni,
- Gol... niet... nein...! confirmă celălalt negru care, scoţându-şi cu regret picioarele
din apă, se duce să-şi mai toarne un pahar pășind nonșalant peste mitraliera abandonată în
iarbă. Ei plecat. Fiiiiiu ! adaugă el suflând în palmă ca şi cum ar fi vrut să trimeată către
Dumnezeu o gărgăriţă.
Ameţit de noua lovitură pe care i-o dădea destinul, S. bea în tăcere paharul care i se
oferise după care cere câteva lămuriri.
- Auzi, întreabă-l pe domnul dacă a aflat cumva de o delegaţie oficială care azi
dimineaţă mai era aici. Ce s-a-ntâmplat cu ea ? Şi unde a plecat personalul diplomatic ?
Fericit să întâlnească pe cineva care cunoaşte şi el problemele cooperării într-o seară
când stăpânii nu-s acasă şi slugile pot dansa pe masă, cum se spune, paznicul rezidenţei se
bucură să dea toate lămuririle necesare, profitând de această ocazie ca să se lăfăie în detalii,
folosind cuvinte preţioase, oprindu-se la fiecare colţ de frază ca să strecoare o glumă sau un
citat latin.
- Cauză aviaţie, explică şoferul care traduce rezumând. Aviatorii de la noi nu ştiu
trage bine și risc daune colaterale. Corp diplomatic închiriat tren de lux cu paturi şi vagon
restaurant şi plecat toți face chef la adăpost în tunel, la ieşirea din oraş. Delegaţia cu ei.
„Doamne, îşi spune S., de ce ne dai nădejde numai ca s-avem ce pierde ?! Cum s-
ajung acolo ? Ce-o să se-ntâmple cu mine, cu cei o sută de milioane de dolari, cu soţia mea
americancă, cu prietena mea Fernande şi cu fiul meu care mă aşteaptă în Elveţia, la Basel, şi
care deja că e pe jumătate orfan, din vina mea în mare parte ?! Cu cine o să se căsătorească şi
ce-o să facă după ce termină facultatea de farmacie ? Luminează-mă, Doamne, şi ajută-mă...”
Dumnezeu există cu adevărat.
Fără exagerare !

134
 - Prieten al meu vrea să ajute la noi pentru că el fost ministru ca mine. Dacă aveţi
ţigări de dat la el, el poate să dea la noi maşină a ambasadei ca să mergem tunel.
S. nu avea ţigări dar avea un ceas care nu-i mai slujea la mare lucru, timpul lui fiind
acum foarte diferit de cel al celorlalţi oameni, pe care pot să-l drămuiască ornicele croite din
minute și din ore. Ceasul nu mergea – poate din cauza apei ? – dar brăţara lui era de argint.
Argintul nu era chiar veritabil dar S. mai avea un pieptene aproape nou pe care l-a scos din
buzunarul dinăuntru al hainei unde ţinea paşaportul elveţian. Celălalt fost ministru al
Cooperaţiei a cerut şi el un stilou dar s-a mulţumit cu un pix pe care orice călător internaţional
îl are la îndemână ca să completeze documentele de frontieră.
A fost un schimb reciproc avantajos.
Peste numai câteva minute o limuzină cum nu se vede decât în filmele americane de
după război ieşea impetuos pe poarta ambasadei. Şoferul negru în livrea cu firet de aur şi cu
şapcă albă privea mândru steguleţele marilor puteri care fluturau pe aripile din faţă ale
vehicolului. Pe străzile pustii, combatanţii ambelor tabere ieşeau din adăposturi ca să ia
poziţie de drepţi, salutând cu mâna la cozoroc, chiar dacă erau cu capul gol, cooperaţia
internaţională care trecea ca săgeata către tunelul corpului diplomatic. Pe bancheta din spate,
S. în haine negre, cu o crizantemă la rever. Dunguliţele discrete ale cămaşii albe par desenate
cu peniţa. Un lănţug de aur la buzunarul vestei asortate cu cravata gri. Faţa ascunsă sub
bordurile unui borsalino veritabil. Ras proaspăt şi parfumat franţuzeşte, S. poate fi luat drept
un adevărat ataşat de ambasadă care veghează cu severitate interesele păcii şi ale bunei
înţelegeri dintre popoare. Alături de el, ştampilat cu roşu : Strict Secret, un plic voluminos
plin cu tăieturi din ziare prezintă inspectorilor militari care opresc uneori maşina imaginea vie
a unei corespondenţe diplomatice pe care nimeni nu e autorizat s-o împiedice să ajungă la
destinaţie decât dacă vrea musai să provoace un război mondial. Reprezentanţii tuturor
forţelor armate au dovedit şi cu această ocazie respectul lor instinctiv pentru cineva care
călătoreşte într-o maşină scumpă, dinlăuntrul căreia se răspândesc prin fereastra deschisă
arome de trabuc. Pe bancheta de piele veritabilă, doarme un cocker negru despre care ar fi fost
greu să-ţi dai seama că e de porţelan, într-atât de desăvârșit e talentul artistului sticlar, într-atât
de expresivă execuţia.
Din când în când şoferul ciocănește cu degetul înmănuşat în geamul despărţitor.
- Dumneavoastră cineva foarte bine ! Dacă scăpăm viaţă, eu pun pe picior mişcare
eliberare naţională şi când eu iau puterea, dau la mata o sută de milioane dolari... Zău, jur pe
mama. Ţara la noi foarte bogat când bine organizat. O sută de milioane, să sară la mine ochii !
- O sută de milioane de dolari e mult bănet..., îi răspunde S. dezabuzat.

135
 - Deloc. Mult pentru dumneavoastră puțin pentru țară cu subsol bogat ca la noi... O
să-i aveţi, jur... O sută de milioane. Să sară la mine ochii !
- Poate că ai dreptate, la urma urmei !
O baie caldă, un aftershave plăcut mirositor, arcurile moi ale maşinii cu număr
diplomatic, căţelul de porţelan care se lasă mângâiat pe cap fără să mârâie, respectul forţelor
armate, fumul unui țigări de foi adevărate şi alcoolul băut dintr-o ploscă cu dop de argint
moleşesc şi te laşi furat de vise : „Poate că totuşi Africa nu e sfârşitul lumii şi oamenii poate
că nu sunt toţi nişte escroci !”, îşi spune S. îmbătat de luxul în care se scaldă de un ceas și mai
bine, dacă nu cumva se află sub puterea stelelor şi a lunii care excită marea stârnind fluxul şi
care, tot astfel, insuflă oamenilor speranţe nemăsurate pe care refluxul dimineţii le dezminte...
Larma confruntărilor armate se depărtase considerabil. În inima oraşului situaţia
părea acum calmă şi, pentru un observator exterior, corpurile care zăceau pe stăzi puteau
părea, mai ales în virtutea poziţiei lor relaxate, cele ale unei armate de beţivi surprişi de somn
după o noapte de petrecere. Raidurile aeriene atât de temute mai ales din pricina
incompetenţei celor care ratau două ţinte din trei, lăsând bombele să cadă unde se brodește, nu
mai erau decât o amintire tristă : pista aeroportului fusese atât de deteriorată încât avioanele
stăteau acum şchioape pe unde nimeriseră când încercaseră să decoleze, iar aviatorii dormeau
prin hangare unde mirosul de kerosen alunga ţânţarii.
S. era la al treilea trabuc când maşina a trecut nestânjenită de cordonul sanitar
instalat de un comun acord de părţile beligerante în apropierea tunelului diplomatic ca să se
evite orice incident în măsură să internaţionalizeze un conflict care trebuia să rămână strict
intern. Dându-şi aere de curier special şi dat fiind aspectul de cocotă care-i acredita calitatea,
lui S. nu i-a fost greu să afle vagonul şi compartimentele puse la dispoziţia celor pe care-i
căuta. Linia ferată era pe culmea unui dâmb abrupt pe care S. a trebuit să-l urce în patru labe.
Era foarte cald şi S. transpira ca un şef de gară – dacă nu cumva era rezultatul emoţiilor de
peste zi. Ar fi vrut să-şi scoată haina dar cine a văzut vreodată un corp diplomatic în cămaşă ?!
- O sută de milioane de dolari nu vin niciodată pe-o tavă de argint ! a gemut S. când
a ajuns în fine la linia ferată.
- Aduc eu pe ei pe tavă şi de aur, dacă vreţi, şi tava cadou de la mine, başca ! Să sară
la mine ochii !
La intrarea în tunel e multă lume, oameni diverşi ca stare socială, avere, rasă şi
convingeri, deveniţi identici prin funcţiile lor diplomatice care îi topesc făcând din ei
ingredientele unei supe cu găluști al cărei gust îl recunoşti indiferent dacă îţi este servită într-
un restaurant de lux sau într-o crâşmă din piaţă, în blid de aluminiu, în farfurii de faianţă sau

136
într-o ceaşcă. Armata legalistă a pus la dispoziţia celor îmbrobodiți în diferitele lor imunități
un grup electrogen instalat, din cauza zgomotului, la vreo cinzeci de metri de gura tunelului,
sub un buchet de palmieri. Zeci de becuri gălbicioase, fixate pe un fir suspendat de-a lungul
şinelor pe un sistem improvizat de prăjini, luminează de bine de rău trenul pus la adăpost sub
pământ. Grupuri de indivizi cu haină şi cravată, aşezaţi pe şine, beau alcooluri scumpe,
dezbătând probleme de politică internaţională şi de disuasiune. La piciorul rambleului,
servitorii îngână încet, în limbile lor de-acasă, cântece care exprimă sentimente universale
cum ar fi dragostea, prietenia, dorul de patrie, regretul după tinereţea care s-a trecut, eroismul,
etc. Mai interesaţi de evenimentele imediate, ataşaţii militari scrutează orizontul cu binocluri
perfecţionate şi se distrează imaginând planuri de atac ca să cucerească cutare cartier unde se
află bordelurile, sau altul, celebru pentru restaurantele de peşte. Mai la o parte, câţiva domni
joacă bridge pe o pătură verde pusă de-a dreptul pe jos, în timp ce, alături, mai mulţi
diplomaţi cu experienţă împărtăşesc doamnelor idei galante. Un groom cu vestă aurită plimbă
în lesă un cuplu de schnauzeri, încercând în zadar cu gesturi şi îndemnuri scatologice să-i
convingă să profite de un semafor care, în lipsa unui copac, rămâne tot ce e mai la îndemână
pentru satisfacerea nevoilor curente în condiţiile date, chiar pentru oameni care, în general,
evită să-şi facă nevoile la vedere – decât doar la Bruxelles, fireşte, şi chiar şi acolo nu e vorba
decât de un copil.
Indiferenţi la distracţiile prin care corpul diplomatic încearcă să uite că oraşul pe
care l-au părăsit tranzitoriu e plin de morţi şi de răniţi, de copii înfometaţi şi de armată, S. şi
tovarăşul său de cooperare, pătrund cu un pas voios în tunel, trăgând pe furiş cu coada
ochiului la sentinelele din faţa fiecărui vagon şi la cei câţiva pasageri insomniaci care fumează
la ferestre ca să nu-şi stânjenească vecinii de compartiment. Date fiind evenimentele cu totul
excepţionale, vagonul restaurant și-a prelungit programul şi muzica discretă care se revarsă
prin ferestrele deschise oferă un pretext câtorva cupluri de adolescenţi să se strângă-n braţe
languros ca şi când ar dansa tango sau alte dansuri sud-americane. Băieţii împărtăşesc fetelor
proiectele lor literare iar acestea le răspund evocând oraşele şi muzeele celebre pe care le-au
vizitat cu părinţii sau cu clasa – ah ! nici o revoluţie nu va putea stinge poezia care înfloreşte
în sufletele noastre la vârsta când nu suntem încă decât nişte turturele, prea plăpânzi ca să
considerăm că singurele noastre adevărate bucurii sunt rața pe varză și vinurile taninoase pe
care zeii ni le trimit de la masa lor.
Atmosfera e înăbuşitoare deşi, ca să nu otrăvească aerul cu emanaţii fumigene,
locomotiva ieșise din tunel prin capătul celălalt și, sub presiune, aștepta instrucțiuni în funcție
de evoluția situației. La război ca la război ! S. îşi scoate haina, vesta şi cravata, descheindu-şi

137
câţiva nasturi de la cămaşă ca să dea senzaţia că iese, năuc, dintr-un coşmar ale cărui stihii
încearcă să le spulbere plimbându-se pe şine într-o ţinută încă impregnată de intimitatea
somnului. Dimpotrivă, având acum nădejea că-ntr-o zi îşi va elibera poporul, negrul pare un
somnambul care visează cu ochii deschişi, repetând ca un automat aceleaşi texte în care e
vorba de cooperarea internaţională, de o sută de milioane de dolari şi de o tavă de argint sau
de aur.
Timpul acţiunii vine întotdeauna mai repede decât te aştepţi. O pană de electricitate,
de altfel repede reparată, dă celor doi complici ocazia să se furişeze, trecând pe sub un vagon,
de partea cealaltă a liniei ferate, acolo unde nu ajunge lumina molâie a felinarelor
improvizate. Aici, unde s-au refugiat şobolanii, păienjenii şi liliecii, atmosfera e diferită.
Climatul e cu atât mai insuportabil cu cât, prin ferestrele deschise din cauza caniculei, se
revarsă sforăiturile grosolane ale domnilor, amestecate cu cele, jenate, ale doamnelor a căror
respiraţie e incomodată de zăbuşeala din compartimente, devenită mai dezagreabilă de când
noaptea prăvălise corpurile în neatenţia incivilă a somnului.
S. şi tovarăşul său găsesc fără greutate compartimentul pe care-l caută.
Urcându-se în cârca negrului, S. încercă să privească pe fereastră. Întunericul e prea
dens şi ochii lui de parizian, obişnuiţi cu luminațiile de pe Champs-Elysées şi cu proiectoarele
opulente de la Folies bergères, nu disting nici dracu’ de pe tobă. În schimb, luându-i locul,
şoferul cooperării zărește o doamnă întinsă pe patul compartimentului de care dispune
singură, ceea ce confirmă că e vorba de un personaj de seamă.
- E aici, spune negrul când ajunge din nou cu picioarele pe pământ. Femeie albă,
singură. În compartiment cald tare deși fereastra deschisă. Ea dezvelită, doarme ca buștean.
Eu promit la tine tavă de aur cu o sută de milioane de dolari. Păr blond veneţian, piele când
albă, când roză ca floare de trandafir…
S. nu-l lasă să-şi termine ideea. Uţupindu-se pe umerii destoinici ai cooperării,
încalecă fereastra.
În laboratoarele interdisciplinare unde sunt studiate conexiunile cerebrale ale
primatelor, cercetători de toate tipurile şi de toate sensibilităţile au stabilit în mod formal încă
de pe vremea primelor mașini Wimshurst că masculii sau femelele care exercită puterea
produc un câmp electromagnetic foarte puternic. Nu ne putem apropia de ei fără a pune la
grea încercare organismele noastre care n-au fost concepute ca să reziste la o asemenea
tensiune extremă. S. nu era o excepţie. Un întreg şir de senzaţii pe care le resimţise deja
confuz în ziua precedentă, atenuate de caracterul profesional al întrevederii, puneau iarăşi
stăpânire pe el cu o asemenea intensitate încât simţea în gâtlej un fel de greaţă dulce şi inima i

138
se zbătea ca un scatiu în plasa păsărarului. Pentru câteva clipe, poate mai puţin, ca lovit de
fulger, S. s-a simţit din nou tânărul sublocotenent de altădată care saluta cu respect de la masa
lui o fată cu părul de-un blond venețian şi care râdea acoperindu-şi gura cu mâna ei poate prea
mare, prea puternică, ale cărei degete prea zdravene, îi mângâiau, în momentele de intimitate,
ceafa înainte de a-i înfige ghiarele date cu lac în carnea fragedă a gâtului, cu un spasm de
muribund care încearcă să se agaţe de viaţă. Compartimentul s-a umplut de mireasma teilor
care umbreau terasa de-atunci, de acolo, de la capătul lumii. Profitând de întunericul din
compartiment, S. şi-a muşcat buzele regretând din suflet că o lăsase să moară, că nu fugise
undeva, la cealaltă toartă a pământului, cu singura femeie pe care o iubise cu sinceritate.
Aprinzând lanterna pe care avusese prevederea s-o ia din cutia de mănuşi a maşinii,
S. a văzut mai întâi pulpele goale ale femeii care fără îndoială că nu mai era în prima tinereţe
dar a cărei piele „când albă, când roză ca floare de trandafir” avea ceva tulburător. Fără să
vrea, S. îmbrăţişă cu privirea şoldurile largi, fesele moi şi spatele arcuit ale acestei femei care,
pentru majoritatea lumii, nu era decât o realitate politică. Emoţia era cu atât mai intensă cu cât
el era acum una din rarele persoane, poate chiar prima, care putea eventual descoperi
adevărata faţă a acestei femei mereu ascunsă în spatele ochelarilor de soare, a şalurilor
fanteziste, a evantaielor enorme, a voaletelor şi a multor altor artificii din garderoba şefilor de
Stat şi de guvern care n-au încredere în populaţie, în armată şi încă şi mai puţin în serviciile
speciale şi de securitate. N-a apucut însă nici el s-o vadă bine. Simţindu-l, s-a trezit. Cu unul
din acele gesturi automate pe care nu ştii niciodată de ce le-ai făcut, la fel de absurde şi de
ridicole ca situaţia care le dă naştere..., cu unul din acele gesturi incomprehensibile pentru că
noima lor e îngropată de secole în adâncurile conştiinţei care păstrează amintirea unor
întâmplări vechi de mai multe generaţii..., cu unul din acele gesturi care dovedesc cu vârf şi
îndesat că nebunia nu are nimic de-a face cu nervii, ea nefiind decât o dereglare a sistemului
nostru temporal, atitudinile de azi răspunzând unor fapte şi situaţii care au avut loc cu zeci,
sute şi uneori chiar mii de ani înainte..., femeia nudă şi care deci n-ar fi trebuit să aibă altă
grijă decât să-şi acopere trupul, într-atât este de priponită în moravurile noastre agresiunea
primordială a masculului care îşi împlântă sexul în cel încă uscat al partenerei care pe atunci
poate că nu era decât o vidră sau o capră..., femeia din compartiment își acoperă cu cearșaful
nu părțile rușinoase, cum ar fi fost firesc, ci fața ca şi cum, fiindu-i teamă de un asasinat, n-ar
fi vrut să vadă moartea venind, în felul împăratului Iulius Cesar care și-a învelit capul sub
mâneca togei al cărei ţesut plăcut la pipăit a fost sfâşiat de treizeci şi şapte de lovituri de
pumnal. Gestul era cu atât mai surprinzător cu cât părul pubian era prins în pliuri de grăsime
destul de dezagreabile la vedere, ca şi abdomenul flasc, un balon dezumflat, găsit pe o plajă

139
unde, după plecarea vilegiaturiştilor, nu rămân decât căldăruşe şi lopăţici de copil uitate, un
papuc de plastic, ierburile marine aduse de maree, care putrezesc, şi crabii care-şi agită ochii
pedunculaţi în căutarea cadavrelor pe care marea li le oferă generos.
Această reacţie i-a lăsat lui S. timpul să întoarcă fasciculul lanternei către propria sa
faţă şi să bânguie în şoaptă :
- Eu sunt... Eu.
- Stinge lampa şi întoarce-te cu spatele ! i s-a răspuns.
- N-am cum să ajung la Basel ca să iau trenul de Paris...
- Orșicâtuși !
Dată fiind rapiditatea cu care noua putere o măturase pe cea dinainte, preluând în
câteva ore toate pârghiile Statului, ceea ce dovedea capacitatea acesteia de a asigura
securitatea bunurilor și a persoanelor, cel puțin a celor protejate de convențiile internaționale,
diplomații, primii anunţaţi de restabilirea ordinii republicane, simţindu-se în siguranţă, se
bucurau sincer să-şi regăsească mai repede decât sperau vilele, piscinele, birourile, prietenii
eventuali, obiceiurile, cercetările istorice, amantele eventuale, dosarele secrete, cazinoul şi
bucătarii. S-au bulucit cu mic cu mare în trenul care le fusese pus la dispoziție. Locomotiva a
fluierat de trei ori și pe la nouă ajungeau cu toții la gara centrală, bine păzită de noua armată
revoluţionară – care era tot aia dar ascultând de alţi generali mai revoluţionari decât cei
dinainte. Circa o jumătate de oră mai târziu, o patrulă specială a recuperat dintr-un
compartiment anume doi indivizi misterioşi. Ca să-şi ascundă mai bine înfăţişarea, aceştia
transformaseră feţele de pernă în cagule. Nu le-au scos decât în avionul care, în chiar aceeaşi
după-amiază, i-a depus sănătoşi şi teferi în Elveţia, la Basel.
…………………………………………………………………………………………………..
- …un mic serviciu, mai degrabă personal. Ştiu că aveţi un serviciu foarte competent
în Franţa, care fără doar şi poate n-a fost afectat de recentele schimbări socio-politice. Poate
vă cer prea mult ?
-…
- Duminecă seara, la ora nouă precis. Staţia de metrou Rue de la Pompe de la Paris.
Mi-ar fi agreabil să aflu că un individ anume care se va afla acolo și care, orișicâtuși …
- O explozie fortuită. Totul sare în aer şi gata. Din prietenie.
- Vă rămân îndatorată.

140
 Caietul nouă

O bancă elveţiană – descriere şi mod de întrebuinţare

Elveţia este o ţară care prin imensitatea munţilor şi profunzimea lacurilor dă de

gândit oricărui om înzestrat cu darul cugetării !
Să profităm.
Ce-aţi face-n locul meu ?
Ce-aţi face ca să puneţi mâna pe cei o sută de milioane de dolari fără să vă ardeţi,
ştiut fiind că de la zece cenţi în sus orice ban e de jăratec ? Mai întâi şi mai întâi n-aţi fi
înghiţit pilula aia blestemată.... Să vorbim să n-adormim ! Date fiind toate porcăriile pe care le
îngurgităm în fiecare zi de dimineaţă până seara, de la fulgii de ovăz opăriţi cu insecticide la
fleica de văcuță cu hormoni, cu miile de muşte care vă sar în gură de cum o deschideţi ca să
spuneţi, ca de obicei, cele mai mari tâmpenii din istoria omenirii... Ce mai contează nişte
microorganisme ?!
Uite că contează !
Aţi fi ascuns-o, spuneţi, sub limbă sau în spatele măselelor de minte pe care nu le-ați
avut niciodată, ca s-o scuipaţi la momentul potrivit ? Faceţi experienţa, vă rog. O să vă
convingeţi pe pielea dumneavoastră că gura noastră este mai netedă pe dinăuntru decât s-ar
crede văzută dinafară, inaptă să disimuleze altceva decât o carie sau un abces, mai ales dacă
vă aflați sub genunchiul unor haidamaci scăpaţi de-a dreptul dintr-un circ de mahala al cărui
dresor beat a uitat să zăvorască cuşca cu urangutani, care îţi vâră degetele lor cu gust de
banană până-n străfundul diferitelor organe care, lor, nu le inspiră nici un respect pentru că n-
au învăţat la şcoală că acestea sunt rodul unei filogeneze laborioase de câteva sute de milioane
de ani !
Sigur, e la-ndemână să fii şmecher când îţi petreci viaţa cu poponeţul la cald, într-un
fotoliu de clasa-ntâi, citind inepţiile care fac şarmul literaturii pentru coafeze din cărţile în
care eroul scapă întotdeauna basma curată cu condiţia ca ducesa să-l iubească nespus şi ca
unchiul, care face afaceri cu petrol, să-i lase o moştenire importantă !
Aşi fi vrut să vă văd în locul meu. Pe mata, dragă doamnă, care-mi tot spui că-n
istoria asta nimic nu stă în picioare şi că nu s-a văzut niciodată, nicăieri un prizonier de opinie
care să evadeze graţie unui sex mort ! Pe mata, domnişoară cârlionțată, care pretinzi că
această carte e vulgară pentru că, vrând să vă instruiesc fără să vă usture, dându-vă totuşi o
idee despre viaţa reală, amestec plăcutul cu utilul şi spun lucrurilor pe nume fără să caut a şti

141
ce faceţi dumneavoastră cu mâinile când sărutaţi un coleg de liceu care, cu un gest elegant, vă
arată un asfinţit de lună ! Mata, dragă domnule, care ceri unui roman – roman-carte, a nu se
confunda cu roman de la Roma ! care ceri literaturii să propună soluţii precise şi realiste în
măsură să rezolve, măcar în parte, problemele lumii contemporane, decepţionat de faptul că,
în mod evident, romanul de faţă, cartea nu soldatul care duce faima Romei până acolo unde...,
etc. ! nu indică limpede de ce culoare – culoare politică, vreau să spun !... de ce culoare e
autorul şi cu cine votează eroul. Nu se poate nici discerne ce e mărturie şi ce nu, şi-n ce
măsură partea de adevăr e pervertită de ficţiune care, cel mai adesea, înşeală alegătorii – cel
puţin pe cei suficient de naivi ca să nu-şi dea seama că până şi arta pură exprimă o ideologie
de clasă...!
Nu, zău ! Să fim serioşi şi spune-ţi-mi ce-aţi fi făcut în locul meu !
Vă spun eu !
Aţi fi vrut în primul şi-n primul rând să ştiţi dacă cele o sută de milioane de dolari
există cu adevărat şi dacă se poate conta pe ei. De aceea, în tot lungul unui voiaj care mi s-a
părut interminabil în sensul cel mai exact al cuvântului, am fost pradă unor teribile convulsii
mentale născute din efortul de a înţelege de unde şi până unde m-am trezit eroul unei aventuri
atât de stranii şi cu atât mai neplăcute cu cât, oricum aşi fi sucit şi învârtit faptele, reieşea că
jocul la care participam semăna leit cu cel de popice unde măcelul nu se opreşte decât atunci
când ochiul injectat de sânge al campionului nu mai are de oferit bilei sale nici o victimă de
răsturnat. Toată chestia avea un iz neplăcut, o spoială de generozitate care nu era firească şi
care de obicei ascunde o capcană : nu fluturi aşa, pe ochi frumoşi, o sută de milioane de dolari
în faţa cuiva care poate presupune ori că aceşti bani nu există ori că, din diverse motive, n-o
să-i aibă niciodată. Când ţi se cere să ucizi un personaj de importanţa celui care-mi fusese
desemnat, ai toate şansele să te nimerească-n capul care ştie prea multe un glonţ pierdut sau o
cărămidă căzută din cer. Această ipoteză era atât de tristă încât am hotărât să n-o iau în
consideraţie decât după ce mă voi fi convins că cele o sută de milioane de dolari există cu
adevărat : omul acceptă mai lesne să lupte cu moartea dacă are impresia că asta îi poate aduce
beneficii financiare.
Este ceea ce explică prezenţa mea pe treptele celei mai importante bănci de la Basel
– căci, printr-o stranie coincidenţă, care mă mira fără să-mi dea motive de nelinişte, cele o
sută de milioane de dolari păreau a se găsi aici, în acest oraş unde îngropasem urechea celei
pe care o iubisem cel mai mult pe lume, şi unde fiul meu făcea studii de farmacie, logodit cu o
elveţiancă, după dorinţa mamei lui.

142
 - Fiule, i-am spus acestuia în chiar aceeaşi seară, în momentul în care Orient-
Expresul pleca din gara acestui oraş de care eram atât de legat sufleteşte...! Fiule, i-am spus
când trenul punându-se în mişcare am îndrăznit să mă arat la o fereastră...! Fiule, orice s-ar
întâmpla, nu uita adresa băncii, numărul seifului şi cifrul acestuia, unde luni dimineață ai să
găseşti o sută de milioane de dolari. Orice s-ar întâmpla, nu uita să stropeşti din când în când
florile care cresc la umbra pomului impunător sub al cărui picior odihneşte o parte, o mică,
foarte mică parte din mama ta pe care am iubit-o nespus dar pe care, vai ! am întâlnit-o într-
un moment în care eram prea tânăr, prea crud, şi când, în calitate de sublocotenent, mai
credeam că...
Etc., etc., căci, de fapt, vorbele mele se pierdeau în vânt şi-n întuneric, departe de
fiul meu, care, de pe peron, îmi făcea semne cu batista deşi trenul, plecase, plecase...
Cu riscul de a vă decepţiona, trebuie să vă spun că o bancă elveţiană nu se
deosebeşte cu nimic de alte stabilimente de acelaşi fel de-acolo şi din alte ţări mai mult sau
mai puţin bogate. Un edificiu banal, rectangular, la fel de ceuşiu ca orice imobil de birouri şi
împodobit, eventual, cu acelaşi ornamente arhitecturale de inspiraţie clasică pe care le găseşti
pe faţada tuturor clădirilor burgheze cu pretenţii. Intrarea principală se află în susul unor scări
acoperite în parte de un covor roșu, cu două benzi maron pe lături. Înalte, fereștile zăbrelite
dau o oarecare uşurătate aspectul sobru al faţadei împodobite cu flori de ghips legate între ele
cu pănglicuțe. De-o parte și de alta a ușii monumentale încadrate de coloane, pe socluri de
piatră, două himere scrutează cu ochii lor albi feţele şi intenţiile trecătorilor deşi aceştia sunt
în marea lor majoritate elveţieni din naștere sau fiscali, cu sufletul curat şi cu bani în bancă.
Cu degetul mare al mâinii stângi înfipt în centironul de piele, mângâind cu cealaltă
patul unui pistol automat, paznicului postat în fața intrării nu-i e frică de nimic şi de nimeni,
sporind prin prestanța sa încrederea clienților în confidențialitatea băncii.
Holul enorm, demn de reputaţia internaţională a instituţiei. Curate, spălate, apretate,
coafate, machiate, parfumate, instruite, o armată de funcționare blonde și în mod evident
elvețiene se agită în spatele ghișeelor. Răspund politicos celor care le solicită și a căror privire
se pierde în adâncul lenjeriei de-o calitate în măsură să dovedească seriozitatea firmei.
Pămătufurile roșii ale unor imense plante exotice cultivate în vase de porțelan enorme, se
leagănă sub boarea stârnită de palele ventilatoarelor din plafon, a căror singură utilitate e să
dea celor interesați senzația că se află într-unul din acele ținuturi tropicale despre care se
spune că ar fi raiul pe pământ și totodată un paradis fiscal. O foarte agreabilă lumină
fluorescentă se revarsă asupra diverselor tranzacții bancare și a cefelor pudrate ale celor care

143
și-au pus ochelarii ca să examineze cu lupa tot soiul de documente a căror greutate se măsoară
în aur.
Încercând să mă orientez în imensitatea acestei uzine financiare, o adevărată fabrică
de bani, am observat o mişcare interesantă. Anume clienţi erau îndrumaţi către celălalt capăt
al holului, unde un sistem de bariere din plăci de cristal montate pe tuburi de alamă îi tria
îndreptându-i către mai multe uși, deasupra fiecăreia fiind indicată, într-un ecuson aurit, suma
în funcție de care aceștia trebuiau să apuce pe-un drum sau pe altul, conform importanței lor
din punct de vedere pecuniar. Cu strângere de inimă am luat-o spre ușa deasupra căreia era
scris „50.000.000 - 99.999.999”. Eram sincer emoţionat pentru că pentru prima oară călcam
cu tălpile mele modeste o pardoseală obișnuită cu paşi mai supli, mai abili, mai dârji, mai
siguri de sine. Pe de altă parte, cum nu știam exact în ce ape tulburi înot, mi-era frică să nu mă
trezesc trimis c-un șut în fund către ușa din spate, cea a veniturilor mici şi mijlocii în fața
căreia stau la coadă cei care n-au avut noroc în viaţă.
N-am apucat să mă fac de râs întinzând mâna către clanță : ușa s-a deschis singură şi
numai după ce am trecut-o am văzut doi pitici îmbrăcaţi în grenadieri care o manipulau cu
respect, agitând panașul roșu al căciulii de blană cu blazon metalic. În fundul acestei
anticamere, o scară împunătoare duce la palierul primului etaj, unde se află un salon pe cât de
vast pe atât de impresionant, tapisat cu mătase roşie. Sprijinite pe console cu tăblie de
marmură, oglinzile urcă până-n buza tavanului unde pictorul a reprezentat naufragiul lui
Icadius cretanul, ușor de recunoscut în mijlocul talazurilor unei mări dezlănțuite, înconjurat de
delfinii trimiși de Apollo să-l salveze ca să poată mai apoi, ajuns la limanul care se zărește în
depărtare, să întemeieze, întru gloria acestui zeu, sanctuarul de la Delfi care era banca de
depozit a cetăților grecești. Aplicele de pe pereți, aurite, aveau formă de scoică încât aveai cu
adevărat senzația că te afli într-un fund de mare și că policandrele sunt niște meduze uriașe cu
ciucuri de cristal. Fotolii verzi de piele erau rânduite în jurul unor măsuţe joase, cu marginile
dantelate, unde, pe tăvi de argint, fuseseră pregătite pahare cu băuturi colorate şi cuburi de
ghiaţă. Două balerine care-și schimbaseră tutuurile cu şorţuleţe de olandă s-au grăbit să mă
servească cu alcooluri aperitive şi ţigări de foi. Tutunul era prea parfumat dar fumul blond
care din plămâni mi se urca la cap îmi dădea halucinații și mi se părea că prin perdelele de tul
care filtrau lumina fluturând-o după voia curenților din încăpere, văd marea, oceanul planetar,
apele infinite, eternitatea.
Cele două servante blonde, svelte și agile ca două nevăstuici de munte, semănau leit
și poate că erau gemene, nu știu.

144
 Acest fel de-a primi clienţii era atât de neobişnuit, cel puţin pentru mine !...
atmosfera atât de fermecătoare încât mintea a început s-o ia razna. Aidoma unui stol de păsări
de pradă, cohorte de remuşcări se năpusteau asupra mea reproșându-mi intenţiile rele în
numele cărora cerusem tovarăşului meu negru din cooperare să mă aştepte la colțul străzii
într-un Rolls furat, fără să oprească motorul. De ce ? Pentru că eram o otreapă, pentru că nu
eram în stare de un sentiment nobil, pentru că omul se hrăneşte cu iluzii şi se crede mai
şmecher decât duşmanul său dintotdeauna, băncile elveţiene. Ei bine, nu ! Fără să fie nevoie
de arme și de gloanțe, fără sisteme de alarmă, fără nimic din ce constituie arsenalul cu care-şi
apără nimicul lor săracii, prin simpla imagine a voluptăţii şi a fericirii, cu o tabletă de
ciocolată şi un plafon pictat cu nimfe nude şi eroi antici, prin virtuțile unui pahar de alcool de
lapte proaspăt, o băutură specific elvețiană, şi farmecul câtorva fete indigene cu doar un smoc
de şorţuleţe scrobite în jurul brâului, eram acum dezarmat, învins, aneantizat ca-n basmele în
care o fecioară de-o nesfârşită puritate ajunge să pună-n căpăstru o fiară fioroasă pe care cei
mai aprigi războinici nu reuşiseră s-o răpună... Revolverul atârna greu în buzunarul hainei dar
în încărcător gloanţele nu mai eru decât nişte baloane de săpun. Dacă aşi fi apăsat pe trăgaci,
acestea ar fi țâșnit, irizate, din țeavă și ar fi plutit, hazlii, în aerul îmbălsămat al acestui salon
de lux transformat într-o baracă de iarmaroc pentru copii milionari. Grenadele pe care le
luasem din prudenţă erau acum, probabil, pline cu bomboane şi cu inimioare de turtă dulce.
Într-un cuvânt, a trebuit să fac un efort aproape supraomenesc ca să-mi redobândesc tăria de
caracter și dorința de-a trăi în condițiile de prosperitate pe care ți le oferă o sută de milioane
de dolari. Degeaba ! Nu prevăzusem toate precauțiile pe care le iau, ca să apere avutul
clienților, bancherii elveţieni, mai vicleni decât ne putem închipui cu mintea.
În frac alb, un maestru de ceremonii al cărui păr lung şi inelat era mai de aur decât
colierul pe care-l avea la gât şi de care atârnau cheiţe probabil simbolice, s-a aplecat ca să mă-
ntrebe la ureche dacă, în aşteptarea momentului în care domnul director mă va putea primi, nu
vreau să mă destind făcând o baie. Când am înţeles capcana, era deja prea târziu. Prins de
fericirea generală, buzele mele moi şi roşii de plăcere încuviințaseră oferta, însoțind acceptul
cu un zâmbet pe cât de nedemn pe atât de laş. E adevărat ce se spune, că omul e mai rezistent
la rău decât la bine. În numai câteva minute bunăstarea făcuse din mine o cârpă, o slugă gata
să lingă pantofii bancherilor elveţieni de altfel văxuiţi cu marmeladă, jalnică mărinimie pentru
sclavii care adesea n-au alt mic dejun decât pe acesta.
- Fiule, i-am strigat acestuia în chiar aceeaşi seară, în momentul în care trenul
punându-se în mişcare am îndrăznit să mă arăt la o fereastră, aplecându-mă atât de mult încât
prietenul meu negru m-a prins de haină ca nu cumva să cad din trenul care se îndepărta de

145
gara Basel...! Fiule, fereşte-te de oameni care sunt nişte câini, nişte lupi, tigri, hiene şi şacali,
care nu-s vajnici decât în haită şi n-au o morală decât dacă li se poruncește. Poate că nu-mi va
fi dat să te mai văd vreodată, așa că ține bine minte ce-ți spun acum, anume că-n viață orice
pleașcă e un semn rău și că dacă aceasta depășește o sută de dolari e semn că ți se-apropie
sfârșitul. Așa de pildă eu, dus de evenimente, am mers atât de departe pe drumul infamiei
încât nemaiavând timp să mă răscumpăr prin remușcări, am vrut să beau paharul până la fund,
să pot striga în gura mare De omni re scibili ! Vai, răul e infinit, ca universul în jurul unei stele
de talia unui bob de mei, și nimeni, niciodată nu se va putea lăuda că a cercetat până la fund
spaţiile sordide unde gravitează oamenii, bărbaţi, femei şi chiar copii, mai ales fete. Intenţiile
mele nu erau cinstite, recunosc, dar o cireadă de microorganisme îmi sfârteca pântecul şi
timpul meu de acțiune era restrâns. De altfel, în această lume, ţi-o spun sincer, nu poți dobândi
ce-i al tău decât cu arma-n mână și cu cuțitul între dinți.
Dar vorbele mele se pierdeau în vânt şi-n întunericul dintre munții încununați de
zăpezi veșnice printre care circulă trenurile din țara aceea.
Precedat de lictori cu făclii, un casier calificat deschidea cortegiul. La fiecare patru
pași lovea cu toiagul cu măciulie de aur în pardoseala culoarului care ducea la baie, rugându-i,
în numele secretului bancar, pe cei care ar fi putut să ne iasă-n cale să dispară sau să se-
ntoarcă cu fața la perete. Patru flăcăi zdraveni în costum antic purtau litiera în care mă aflam,
acoperit doar cu un cearșaf, dându-mi-se astfel, discret, a înțelege că, în ochii direcției, clienții
din categoria 50.000.000 - 99.999.999 au importanța unui împărat roman. Urmau cele două
gemene, o odaliscă brunetă, o orchestră de orbi, câteva femei-obiect, un somelier, doi masori,
un medic balneolog şi o telefonistă. Eram impresionat de abilitatea celor care, cu mine pe
umeri, urcau şi coborau scările monumentale fără să simt înclinarea, ca şi cum m-ar fi purtat
pe un pământ plat împodobit cu flori de romaniță.
În aceste condiţii, cum de-am reușit să păstrez grenadele şi Walther-ul cu şapte
gloanţe ? Nici eu nu ştiu ! Luat pe neprevăzute, m-am lăsat în voia sorții. Când gemenele au
început să mă dezbrace pentru baie, o pudoare sinceră adăugându-se unei excesive
sensibilități la gâdilituri pe care o simulam din interes, m-au făcut să mă contorsionez cu o
asemenea iuțeală, acoperindu-mi când părțile din față, când pe cele de la spate, când apucând
rufele care mi se scoteau, când lăsându-le ca să mă învelesc cu prosoapele, cearșaful și halatul
de baie pe care le aveam la îndemână, sucindu-mă în toate felurile și chipurile și dându-mă
chiar, în câteva rânduri, peste cap, încât nimeni nu și-a dat seama că am scos de prin buzunare
munițiile pe care le-am ascuns între picioare. Tot astfel, încovoiat și acoperindu-mi cu toată
mâna dar și cu genunchii părțile rușinoase, am reușit să ajung cu tot armamentul în cada de

146
porfir unde am răsuflat ușurat, ascuns până la gât în spuma parfumată care sporea ațâțată de
șuvoiul de apă caldă curgând din robinetele a trei fântâni dintre care cea din mijloc reprezenta
scoica din care tocmai se năștea zeiţa Afrodita, cea din stânga amfora de aur de care se slujeau
doi bătrâni ca să spele picioarele unei naiade, iar a treia ploaia de aur în care se ascunsese
Zeus dornic să sărute sânii nefericitei Danae ținută de tatăl ei departe de bucuriile vieții. Deși
întrucâtva neliniștit la ideea că apa ar putea dăuna armelor în principiu rezistente la umezeală
pentru că războiul se duce și când plouă, mă simțeam atât de bine în căușul de spumă încât,
destins, am putut aprecia la justa lui valoare concertul pe care-l dădeau pentru mine, din
înaltul unui balconaş, cei câţiva infirmi ai căror ochi albi erau ascunşi de ochelari cu plăcuţe
de argint în loc de sticlă neagră. Înveșmântată numai într-un văl alb a cărui transparență lăsa
să i se ghicească, ca printr-o perdea, interiorul, cea mai jună dintr-un grup de trei fete s-a
apropiat prezentându-mi pe un platou de faianță albă ultima ediție a Finacial Times-ului. Ca
să nu dau naștere la bănuieli, am frunzărit, prefăcându-mă interesat, acest ziar reputat pentru
obiectivitatea sa. Și ca să duc mascarada până la capăt am cerut La Cote defossée. N-am avut
răgazul să-l citesc atent : două creaturi cu părul creţ, venite probabil printr-o trapă
subacvatică, au scos, zâmbind, capul din spumă și, bâjbâind prin apă, s-au apucat să-mi
maseze picioarele ca şi cum ar fi vrut cu adevărat să le spele.
Apa care scălda statuile de marmură şi de fildeş şuşotea ca un pârâu furişându-se
printre pietrele acoperite de mușchi ale unei stațiuni de munte. Muzicanții ciupeau corzile în
ritmul lent al unei serenade. Engleza e prin sine o limbă soporifică și cotele Bursei de la Paris
erau, ca întodeauna, bune de adormit copiii. Masajul picioarelor predispune le somn, după
cum se știe și, mângâiat de mâinile savante ale celor două înotătoare, sângele din mine
devenise un imens şarpe roşu care moțăia digerând prada zilei. După numai câteva minute am
adormit de-a binelea, uitând de bani, de planurile mele murdare, de microorganismele care
voiau să mă ucidă şi în general de toate mizeriile lumii contemporane : trădarea unora,
viclenia altora, războiul, sărăcia, femeia şi literatura inteligentă.
Deîndată, ca să mă ferească de monştrii respingători care se dezlănțuie în spatele
pleoapelor noastre de cum le închidem, lăsându-ne pradă somnului raţiunii, un servitor negru
a cărui piele strălucea ca antracitul, s-a aşezat pe marginea băii ca să murmure cu o voce
intensă şi gravă : Est locus extremis Scythiae glacialis in oris / Triste solum, sterilis, sine
fruge, sine arbore, tellus / Frigus iners illic habitant, Pallorque, Tremorque / Es jejuna
Fames..., etc.
Vedeam, în vis, Orient-expres-ul traversând o mare agitată ale cărei valuri înspumate
cocoșau șinele pe care vagoanele săltau haotic, târâte anapoda de o locomotivă în derivă.

147
Speriaţi, pasagerii se aruncau pe ferestre căzând în hăul cosmic ca şi cum valurile n-ar fi fost
decât vălătucii pudraţi cu roz ai norilor de deasupra unui pământ înghițit de neant – dar toată
catastrofa se desfășura duios, un balet de puf de păpădie, moartea dulce a unei armate de
statui de gheață care, pe măsură ce se afundau într-un frig din ce în ce mai copleșitor,
deveneau mai transparente până când, prin cărnurile de-o desăvârșită limpezime, se întrevede,
ca închis într-o sticlă aruncată în ocean, scris cu litere dintr-un alt alfabet pe-un petic dintr-o
hârtie cum nici nu există, mesajul trimis prin noi de cine știe ce naufragiat locuitorilor de pe
un țărm care poate că nu s-a născut încă... Uuuu ! Trece trenul cu vapoare, către dincolo de
mare, unde-ntr-un fund de căldare o hoaită de vrăjitoare a ascuns o ghicitoare...
Am fost trezit pe neașteptate.
Mi s-a dat un halat de prosop dintr-o mătase chinezească în care m-am înfășurat cu
aceleași gesturi pudibonde de om nebun, reușind astfel să strecor în buzunare armamentul și
munițiile de care nimeni n-ar trebui să se despartă într-o bancă elvețiană – și chiar de cum
trece frontiera acestei țări înlăuntrul căreia, fiind neutră, fiecare trebuie să se apere singur de
marile puteri, la fel de hrăpărețe și de rele ca și cele mici. Tot ce făceam era absurd, stupid,
fără nici o noimă. Acționam instinctiv, cu mușchii decuplați de cuget, care nu mai reușea să
țină pasul cu atâtea evenimente foarte diferite de ce-mi închipuisem, de ce prevăzusem. Cu
mintea zdruncinată, nu izbuteam să adun suficiente elemente ca să elaborez o nouă strategie şi
continuam să urmez de-a-n boulea un plan în mod evident caduc. Neavând altul, îmi ziceam
că, poate, cine știe ce situație excepțională, ce circumstanţe ieșite din comun vor produce pe
neașteptate un șoc capabil să nască, brusc, din nimic, o idee miraculoasă, salvatoare. Am
înodat cordonul halatului și astfel îmbrăcat am fost condus în biroul directorului.
Directorul era un bătrânel a cărui faţă de păpuşă dispărea sub tufele de păr ale bărbii,
ale mustăţilor enorme, bârligate, și ale sprâncenelor zbârlite umbrind o privire de-un albastru
de oţel. O limbă agilă şi ascuțită umezea diligent, tot la câteva vorbe, buzele foarte subţiri,
violete, de unde cuvintele ieşeau încet, aşezat, ca perlele de cultură : toate la fel de rotunde,
toate de-o aceeaşi strălucire opacă, toate perfecte, înșirate pe ideea unei fraze scoase dintr-un
cofret căptuşit cu mătase violet, pe capacul căruia apar, înscrise cu litere de aur îmbârligate,
inițialele bijutierului. Pe de altă parte, deformate poate de-un reumatism articular, răsucite
spre interior și încovoiate, degetele cu unghiile bine făcute dar pe care nodozitățile le țin
rășchirate, par ghiarele scoase ale unui animal de pradă. Despărțit de acest personaj ciudat
doar prin biroul de acaju ornat de-o lampă cu abajur de tafta încrețită și de două călimări
fixate pe un soclu de marmură, între care, pe un suport cu mai multe etaje, au fost rânduite
câteva tocuri de lemn prețios cu penițe de aur, așezat altminteri confortabil într-un fotoliu de

148
piele moale ca mănușa, stau ca pe ace. Pe de o parte din cauza ţinutei mele sumare, pentru că
n-am fost învățat de-acasă să mă prezint în lume în halat de baie și fără cravată. Pe de alta,
furios pentru că îmi dau foarte bine seama că bunăvoința cu care fusesem invitat să mă scald
nu era lipsită de intenţii răuvoitoare, cu scopul de a pune clientul într-o situație jenantă, de
inferioritate, aproape ca la poliție unde, în cazul anumitor interogatorii, cel anchetat e
dezbrăcat în pielea goală. Mânia care m-ar fi putut împinge să comit o imprudență era
domolită de gândul că, de fapt, cu armele în buzunar, eram mai îmbrăcat decât interlocutorul
meu cu tot costumul lui cu haină și vestă la două rânduri, cămașă de olandă cu butoni de
chihlimbar gri, papion cu picățele și pantofi asortați. Nu mai eram, slavă Domnui ! copil de
tâţă și, trecut prin ciur și prin dârmon, știam să-mi stăpânesc nervii și să-mi compresez
sentimentele în fundul inimii, ținându-le sub presiune ca să nu explodeze decât la momentul
oportun : e total neprofesionist să te enervezi atunci când numai duşmanul poate profita, omul
înţelept păstrându-și năduful până când sunt reunite toate condiţiile pentru ca răbufnirea să-i
fie utilă lui şi familiei sale.
Tăcerea devenea intolerabilă.
- Am vrut să vă văd, dragă foarte stimate domn, în vederea unei foarte importante
tranzacţii de circa o sută de milioane de dolari. Aceștia ar trebui să se găsească la această oră
într-unul din seifele private ale băncii pe care cu onor o conduceți. Am cifrul, dumneavoastră
aveți cheia, așa cum se obișnuiește, din prevedere, desigur, deși nici unul dintre noi nu poate fi
bănuit că vrea să-l fure pe celălalt...
În loc de răspuns, bătrânul a început să râdă horcăit, scoțând guițături atât de
neplăcute la ureche încât aveam impresia că mai sunt la şcoală şi că cineva șterge tabla cu un
ghemotoc de hârtie. Rânjetul era atât de neaşteptat şi de neasortat cu faţa senină care poate că
nu era decât o mască..., sunetele sfredelitoare care ieşeau din acest gâtlej de păsărică
contrastau într-o asemenea măsură cu corpul destins şi dolofan..., încât te puteai teme că ești
în fața unui impostor, a cuiva cuibărit într-o păpușă de om cumsecade. Am simțit că mi se face
pielea de găină și că mi se zburlește părul. O sudoare rece mi-a năpădit fruntea aducându-mi
aminte de poveștile, poate nu toate născocite, cu draci care se furișau în câte-un om și mai ales
în câte o femeie, ca să-și bată de joc de restul lumii.
Dar după cum se știe, diavolul nu e decât o fantasmagorie !
Totuşi, dar nu mi-am dat seama de asta decât mai târziu, când mă aflam deja în
maşina furată care deocamdată sforăia dulce la colţul străzii, cu tovarăşul meu negru la volan,
neplăcut surprins să constate că joja de benzină e la cel mai jos nivel și că ar fi prudent să facă
plinul... Dar să nu anticipăm !

149
 - O sută de milioane de dolari ? întrebă în cele din urmă directorul înveselit. Bine,
foarte bine ! spune mângâindu-și barbișonul pe care un zaț din hohotele de adineaori îl fac să
mai tremure încă, amuzat. O sută de milioane de dolari...., ha, ha, ha !
- Da. E vorba de o tranzacţie...
- Ha, ha, ha ! Vă priveşte. Nu e treaba mea.
- Ba da, ba da, vă priveşte! A dracului ce vă privește pentru că vreau să-i am acum,
urgent..., ca să pot duce la bun sfârşit tranzacţia...
- Sigur, sigur, ha, ha, ha ! Se face. Puţină răbdare ca să dau indicaţiile...
Ceea ce a urmat are mai puţină importanţă. E destul să ştiţi c-am spus o cifră. Mi-a
s-a răspuns cu alta. Am înmulțit-o de trei ori, am scăzut din ea o altă cifră pe care o aveam în
cap, am împărțit la doi și am spus rezultatul. După ce a răsfoit un catastif cu coperţile pătate
de cerneală verde, scos dintr-un sertar închis cu trei încuietori, directorul mi-a indicat o parolă
care mi-a permis să preiau avantajul, indicându-i ultimele trei litere din numele autorului din
al cărui text fusese extrasă fraza. Luând cartea a doua din cele semnate de autorul respectiv,
rânduite alfabetic pe rafturile bibliotecii de pe perete, înlăuntrul căreia toate volumele erau
legate uniform în piele de cordoba cu fiorituri de aur pe cotor, directorul a căutat pagina cu
citatul și mi-a comunicat numărul ei. L-am adunat cu data mea de naștere și am obținut 468.
- Exact, a încuviințat directorul după ce a mai consultat o dată catastiful, sucindu-l ca
să numere paginile de la coadă spre cap. Putem coborî în sala seifelor private de la subsol.
Inima a început să-mi bată mai tare : seiful există ! Mă simțeam purtat de nădejdi
nebune, premature.
- Aşi face poate mai bine să mă-mbrac nu atât ca să nu mă tragă vreun curent din
cele care circulă întotdeauna la subsol dar pentru că nu e cazul să ai o ținută nedemnă când e
vorba de o sumă atât de importantă...
- Ha, ha, ha ! se hlizește iar directorul scheunând. Importantă ? Depinde. Oricum, ca
să evităm surprizele neplăcute, preferăm ca atunci când coborâm cu un client... acolo ! acesta
să fie dacă nu în pielea goală, cel puțin în costum de baie, în halat sau, dacă preferați, în
pijama. Avem modele de măsuri diferite, de la cele mai reputate case de modă de la Paris, de
mătase, ușor transparente, e adevărat, ceea ce jenează anume clienți, mai ales din țările arabe,
dar dacă preferați...
- Nu, mersi, e foarte bine așa !
- O măsură de prudență... Cu tot ce se-ntâmplă azi în lume. Lucruri de neînchipuit...!
„Lasă că tot ți-o fac eu ție care te crezi așa de viclean şi de şmecher ! mi-am șoptit
în barbă, bucuros că reușisem să dejoc capcana josnică a băii și cea, la fel de perfidă, a fetelor

150
care făceau pe peștii ca să mă caute de arme. Dacă ai şti ce am eu în buzunar, bădie, ai cădea
lat şi mi-ai da pe tavă spanacul tău de bancă de care nici n-am nevoie pentru că eu nu vreau
decât ce-i al meu și mă doare-n cot de restul, că n-am nici un chef să mă trezesc instantaneu
cu toate polițiile din lume asmuțite pe urmele mele !”
Planul meu era de-o simplitate biblică. Voiam să ajung în sala seifelor şi acolo să-l
oblig pe director, prin folosirea pacifică a armelor de foc, să mi-l deschidă pe al meu înainte
de termen. Dacă reușeam, cine ce treabă mai avea cu mine, din moment ce nu luam decât ce-
mi aparține ?! Iar dacă eșuam, nu mi se putea reproșa decât nerăbdarea, pentru că voisem să
am mai devreme ceea ce oricum trebuia să-mi revină peste două zile, trei. De fapt mint : n-
aveam nici un plan, numai instinctul şi mai ales o stea a mea care mă călăuzea către un orizont
pe care nu-l ştiam, spre un ţărm de care n-aveam habar : o sticlă aruncată-n mare, dusă de
valuri, de curenți, de vânturi înspre unde se nimerește !
Am traversat mai multe încăperi mobilate burghez înainte de-a ajunge într-o imensă
bibliotecă ai cărei pereţii înalţi erau acoperiţi până-n plafon cu vitrine de lemn sculptat în
stilul Renaşterii germane, pline cu șiruri de cărți învelite în aceeași piele de Cordoba când
vișinie, când maro, când verde. Fireşte, am fost plăcut impresionat să găsesc o asemenea
comoară într-o instituţie despre care n-ai bănui că este un focar de cultură. Vă închipuiţi
dezamăgirea când am constatat că, odată mai mult, literatura era deturnată de la vocaţia ei şi
că lumea finanţei n-avea nevoie de operele marilor autori decât ca să disimuleze uşile secrete
către subsolurile unde se stivuiesc banii. Deplasând mai multe volume, directorul a ajuns la o
manetă pe care a tras-o făcând să pivoteze două panouri ale peretelui cu cărţi, descoperind o
uşă secretă de care s-a apropiat cu solemnitatea cuvenită. Ferindu-se de privirea mea care nu
putea să-l stânjenească pentru că mă rugase să mă-ntorc cu spatele, a făcut diferite cifruri până
când uşa de plumb a alunecat pe o şină, dispărând în zidărie. Am coborât o scară, apoi încă
una. La capătul unui coridor împodobit cu statui antice care ascundeau, poate, supraveghetori
în ținută conspirativă, am dat peste un grup de paznici înarmați cu mitraliere. Directorul a
șoptit fiecăruia la ureche o parolă pentru ca unul câte unul aceștia să se dea deoparte lăsându-
ne să trecem. Comandantul acestui mic batalion de gardă a descuiat cu cheile lui câteva
broaște ale unei uși mai mici decât un stat de om care însă nu s-a deschis decât după ce
directorul a răsucit propria lui cheie în lacătul de mărimea unei căldărușe. Un semnal sonor de
o intensitate puţin obişnuită a răsunat deîndată în timp ce se aprindeau mai multe ecrane
uriaşe permiţând celor de aici să vadă ce se întâmplă în sala seifurilor private, unde am
pătruns în cele din urmă cu o venerație comprehensibilă.

151
 Ușa s-a închis automat în urma noastră. O lumină orbitoare a năpădit încăperea
destul de strâmtă, al cărei perete din fund era integral ocupat de mai multe sute de seifuri
suprapuse, de dimensiuni egale şi echipate toate cu câte mai multe rotițe cu cifre care arabe,
care romane și altele cu litere. Unele dintre ele aveau și un cadran de cronometru și
mecanismele acestor ceasornice bancare ticăiau insistent încât o clipă mi-a fost frică să nu mi-
o fi luat cineva înainte și să fi pus o bombă cu explozie întârziată. Convins acum de irealismul
şi chiar de absurditatea planurilor mele, simţeam calmul absolut al celui care a renunțat la
timp să pătrundă într-o clădire pe care o vede prăbușindu-se, scuturată de un cutremur pe care
nimeni nu-l putuse prevedea.
Seiful meu era pe rândul trei de sus. Ca să ajung la el, a trebuit să mă urc pe o scăriţă
rulantă care se afla acolo, la dispoziţia celor care-şi ţineau economiile în acest ținut sigur și
discret. Din nefericire, ceea ce trebuia să se-ntâmple s-a-ntâmplat. Când am terminat de
compus toate codurile ușa a rămas blocată. Dându-şi seama că întâmpin dificultăți, directorul
a urcat alături de mine pe treapta de sus, suficient de largă, şi şi-a unit eforturile cu ale mele,
încercând să desțepenească o ușă care, spunea, poate că nu mai fusese deschisă de un secol,
cum se mai întâmplase. Dintr-o dată, ducându-şi mâna la ureche ca şi cum ar fi auzit un sunet
ciudat, s-a oprit, a ascultat, apoi, punându-și ochelarii, s-a uitat la cadranul cât un bănuț de
cinci centime instalat lângă mâner. În clipa următoare a izbucnit într-un hohot de râs la fel de
strident ca și cele dinainte, insuportabil.
- Ei, tare proști mai suntem ! Nu ne-am gândit la cronometru.
- Care cronometru ? am întrebat refuzând să accept evidenţa.
- Priviți, vă rog, spune arătând cu degetul lui încovoiat acele care se mişcau pe
cadran. Seiful e blocat până... până...
S-a mai uitat odată la cadran, atent, pe urmă a calculat pe degete orele, minutele...
- Până luni. Seifele noastre au fost dotate cu un sistem foarte perfecţionat care, în
anume cazuri, le blochează, după cum vor clienții, pentru câteva minute, câteva ore, câțiva ani
și chiar câteva secole pentru seifurile mai noi, înzestrate cu un ceas atomic, o licenţă elveţiană
pentru că, nu-i aşa ? în acest domeniu ţara noastră e cu mult înainte faţă de concurenţă şi
profităm și noi, în domeniul bancar, de această tehnologie adaptată lumii contemporane. E un
serviciu suplimentar foarte apreciat în cazul unor moşteniri dar şi pentru anume documente
istorice şi jurnalele intime ale unor personalităţi care vor să-şi spună ultimul cuvânt dar numai
după zece, douăzeci, cinzeci sau o sută de ani de la moarte, timp necesar pentru ca pasiunile
să se stingă, anume acte să fie prescrise și respectivilor să le fi putrezit până și oasele, ferite

152
astfel de vindicta celor care ar fi dispuși să-i scoată din groapă, să judece cadavrul și să
spânzure hoitul în piața orașului – s-a văzut și la case mai mari !
La ce bun să-i pui directorului pistolul sub nas şi să-i ceri să-ți deschidă pe loc seiful
atâta timp cât în încăperea de alături, proțăpiți în fața ecranelor, paznicii stau cu ochii pe
noi ?! De furie, am început să plâng, reproșându-mi că pierdusem atâtea ore prețioase inutil,
stupid, lăsându-mă îmbătat de vise – dovadă că banii sunt o otravă și că până și cineva ca
mine poate să-și piardă uzul rațiunii de la o anume sumă în sus, depinde de indivizi.
Lacrimile mele, de altfel perfect sincere, au avut un efect neașteptat. Bătrânul și-a
scos ochelarii, i-a așezat la loc în tocul lor căptușit cu velur de culoarea vișinei putrede și m-a
prins de braț cu o vigoare pe care nu i-ași fi bănuit-o. O clipă am bănuit chiar că mi-a zărit,
prin țesătura moale a halatului, armele și că mi-a ghicit intențiile criminale. Mă înșelam.
- Nu vă faceţi sânge rău. Sunt neplăceri care se-ntâmplă. Viaţa e făcută din comori
pe care n-ar lipsi decât un fir de păr ca să ni le putem apropria și pe care n-ajungem niciodată
să ni le însușim. Nu trebuie însă să ne pierdem cu firea. Cât suntem în viață, există
întotdeauna o șansă, cât de mică. Puțină răbdare, care e ruptă din cer. Două zile. E rezonabil.
Cunosc oameni care aştepată de ani de zile şi mai au încă de aşteptat... De-ale vieții. Luni
dimineaţă, de cum deschidem, puteţi veni cu roaba să vă luaţi banii. Ha, ha, ha !
- Cine poate şti dacă luni dimineață am să mai fiu în viaţă !
- Ei şi ? Nimic grav, vorbesc, fireşte, din punct de vedere strict bancar. Soţia
dumneavoastră...
- Poate că nici ea nu va mai fi în viaţă !
- Sau un copil acolo, un prieten, doica, cineva de la o societate de binefacere, o
pisică sau un câine căruia vreţi să-i lăsaţi averea... Nu mai suntem în vremurile macabre ale
tragediilor lui Shakespeare, englezul, când, la sfârşit, nu mai rămâne în viaţă ţipenie de om !
- Şi dacă, după aceste două zile, trei, în care, ca să scap cu viață, mă voi fi bătut ca
un erou al autorului pe care l-ați citat, vin cu roaba și constat că-n seiful pe care îl deschide
ceasul dumneavoastră atomic nu e decât praful de pe tobă ?... Nu, viața fiind gândul unei flori
de păpădie, mai bine mă omor acum ! am spus ştiind că asemenea tirade scoase din piesele lui
Shakespeare nu fac rău la nimeni şi nu costă nimic dar pot înduioşa un bancher care iubeşte
teatrul elisabethan și căruia nu i-ar place să se afle că la el în bancă clienții mor ca muștele
când se dă cu flit.
- Problema dumneavoastră nu e fără dezlegare, spune, după o scurtă ezitare
directorul fără să-mi lase braţul pe care-l strângea în continuare cu severitate, privindu-mă
drept în ochi cu ai lui care erau dintr-un oțel albastru, călit la 1250°C. Vedeți dumneavoastră,

153
în vremurile putrede pe care le trăim chiar aici, în Elveția, o țară curată și integră, în acest
sfârşit de secol în care civilizaţia noastră nu mai e ce a fost odată, ni s-a întâmplat să
descoperim în seifele clienților noștri tot ce vrei şi ce nu vrei, obiecte nepotrivite, care n-au
nimic de a face cu vocaţia unei bănci : bombe, cadavre, opere de artă furate, texte de
propagandă sau pornografice, monștri produşi în diferite laboratoare clandestine, femei
pierdute, cai de curse, elemente iradiante, droguri, otravă, câte și mai câte ! Am fost siliţi să
luăm anume măsuri de precauţie care, în cazul de faţă, pot fi utile. Îmi sunteți, nu știu de ce,
simpatic şi dacă îmi promiteți că nimeni, niciodată...
- Aveți cuvântul meu !
Directorul a coborât scara mai greu decât o urcase și după ce s-a pus în fața uneia
din camerele de luat vederi a făcut semn celor de dincolo să stingă sistemul de supraveghiere
video pentru că e vorba de un transfer de la seif la seif, confidențial. Când beculețele roșii din
diferitele colțuri ale încăperii s-au stins, s-a îndreptat spre seiful cel mai de jos, din stânga,
singurul de dimensiuni mai importante, strâmt dar înalt până la mijlocul pieptului. După
câteva minute în care a moșmondit rotițele cifrate și încuietorile secrete, ușa s-a deschis.
Plecându-se ca să nu dea cu capul de pragul de sus care era foarte jos chiar și pentru el,
bătrânelul mi-a făcut semn să-l urmez și a dispărut în seiful despre care mi-am dat seama, spre
uimirea mea, că era o trecere spre încăperea din spatele seifurilor. Ajuns acolo, am descoperit
o perdea de catifea cât peretele, o cortină ca de teatru, care s-a despicat trăgându-se lateral. La
lumina vie a unor lămpi puternice fixate pe zidul dimpotrivă am constatat că fundul seifurilor
era de cristal și că puteai vedea limpede ce conține fiecare dintre ele. Am fost rugat să fiu
discret și să nu privesc în seifurile celorlalți deponenți. După ce l-am identificat pe-al meu,
directorul s-a urcat primul pe o scăriță întru totul identică cu cea de dincolo.
- Cred, tinere, că cele o sută de milioane de care spui sunt aici ! mi-a șoptit făcându-
mi semn cu degetul mare că e ok. Bancnote de 100... Între noi fie vorba, de când banca
federală le-a retras pe cele de o mie și de cinci mii, e un coșmar. Sărmanii milionari trebuie să
umble cu sacul... Așa, în mare, după câte pot să-mi dau seama la o primă vedere, sunt într-
adevăr o sută de milioane. Poate să lipsească câteva sute, dar nu mai mult...
- Poate că sunt bancnote false.
- Exclus. Banii adevărați au o strălucire a lor, aparte. N-au miros, e adevărat, dar
degajează un fel de electricitate care se simte... După părerea mea, chiar dacă trebuie să vă
agățați cu dinții de viață ca să n-o pierdeți în următoarele două zile, merită, că e pentru ce !

154
 Directorul a cobrât scărița la fel de încet și de grijuliu fără să-şi dea seama ce-l
aşteaptă. A fost surprins să vadă că-i vâr sub nas un Walther cu şapte gloanţe care e poate un
pistol de damă dar care face totuşi buba când e folosit de-aproape.
- Acum, pe loc, deschide-mi dracului seiful ! Sunt banii mei şi-i vreau...
Bătrânul mă privea mirat şi barbişonul îi tremura din nou de parcă s-ar fi silit să nu
râdă ca să nu mă supere.
- Pricepi ?! Vreau acum, pe loc, instantaneu, banii ăștia care sunt ai mei ! Nu e o
spargere pentru că puţin îmi pasă de banii celorlalţi. Nu vreau decât cele o sută de milioane
ale mele şi salutare, n-ai să mai auzi de mine în vecii vecilor, amin !
Vrând să-şi șteargă fruntea care se acoperise de sudoare, directorul a vârât mâna în
buzunar după batistă.
- Nici o mișcare ! strigă S. de parcă s-ar fi așteptat ca celălalt să scoată din buzunar
un tanc.
Piticul izbucnește în râs fără nici o jenă.
- Acultă, boule...
În limba elvețiană cuvântul e mai puțin aspru.
- ... boule, îţi închipui că dacă aşi putea să umblu cum vreau în toate cuferele astea
aşi mai fi aici să-mi pierd timpul cu nătărăi ca tine când există pe lume tangoul, cârnații de
Ajoie pe varză călită şi plajele din insulele Pacificului de sud ? Să fim serioşi ! O bancă
elveţiană e o instituţie reputat inviolabilă. Nimeni nu poate deschide seifele decât numai
proprietarii și-n cazul în care aceștia uită cifrul, seiful se deschide singur după șaptezeci de ani
și-o zi. Așa cum nimeni nu poate umbla la ceasul de pe ușă fără a o bloca tot pe șaptezeci de
ani...
-...și-o zi ! a completat S. c-o voce stinsă, scoțând din buzunar o grenadă. Foarte
bine. Arunc în aer toată hardughia !
- Nu, zău, te pierzi cu firea și asta nu e bine. Judecă și mata ! Unde vrei să arunci
bomba ? Aici ? Ca să nu rămână din noi decât cioburi și arșice ? Și dacă trecem dincolo, cum
mai arunci bomba care n-are fitil și...
- Am eu fitil ! Te pricepi la arme ca boul...
În limba elvețiană cuvântul e mai puțin aspru.
-...ca boul la făcut papuci !
Eram foarte enervat, e-adevărat. Și-mi cam pierdusem cumpătul, e-adevărat. L-am
împins în seiful de trecere şi am aruncat grenada către plafon ca să nu cadă până n-apuc să

155
trag ușa blindată după noi. Bătrânul mi se agățase de braţ pe care mi-l strângea ca într-un
clește strâmb.
- Ţine cont, te rog, de faptul că personal iubesc viața, cârnații pe varză, vahineele,
vinul alb... Ar fi prea stupid, prea din cale-afară...
Buf !
Am crăpat ușa. Un dezastru. Dezastru din punctul meu de vedere. Explozia al cărei
bubuit aproape că nici nu-l auzisem din spatele ușii de fier unde ne aciuiasem, nu reușise
decât să zgârie puţin zidul opus fără să dăuneze câtuși de puţin celui de cristal care proteja
avutul tuturor acestor domni şi doamne cărora viaţa le făcuse cadouri cum eu nu avusesem
niciodată, niciodată.
Am fost curpins de o ură rece şi am simţit cu o extremă violenţă că trebuie să
reacţionez cu orice preţ, oricum, chiar absurd, mai ales absurd căci numai astfel putem
zdruncina și destabiliza o lume logică și științifică, atât de îmbibată de cartezianism încât e
destul să spui că doi și cu trei fac un pitpalac ca deîndată tot poporul să vrea să facă dragoste
cu doiul, afară de cei care revendică dreptul de a se căsători cu treiul, pe care alții vor să-l
scopească, pentru a împiedica proliferarea excesivă a pitpalacilor... Etc. În clipa aceea, viaţa
mea nu mai valora două parale şi mi-am dat seama cu această ocazie că îngerul meu păzitor
habar n-avea de ce e aia instinct de conservare. Din contră, că îmi cerea să mă arăt țanțoș în
fața celor de care nu poți scăpa decât dacă ești laș, supus și fricos, stârnind în ei solidaritatea
celor de-o aceeași rasă.
De ce am tras ? Pur şi simplu pentru că trebuia într-un fel sau altul să împuşc.
Trebuia să trag în acest animal infam care este Viaţa. Viaţa cu „v” mare, care îmi zădărnicea
eforturile şi-și bătea joc de mine, ferecându-mă în înțelepciunea imbecilă a unei aşteptări fără
sfârşit, despre care nu poți fi sigur că e deşartă decât în momentul în care nu mai poți nici
măcar să te sinucizi pentru că ești de-acum mort ! Da, pentru ca înfrângerea să fie desăvârşită,
indiscutabilă, totală, trebuie să te ucidă ea pe tine, păcălit ca un prizonier căruia i s-a promis în
schimbul trădării libertatea şi care, după ce a săvârşit acest act josnic, se vede dus cu ceilalţi în
faţa plutonului de execuţie, buni şi răi, vinovaţi și nevinovaţi laolaltă, într-o aceeaşi grămadă
din care Viața, în costum de împărat roman, grațiază pe unul sau pe altul la noroc. Refuz ! Am
tras ca să-i dau cu tifla cât o fi ea de Augustus, Caligula, Nero sau Marcu Aureliu. Singurul
lucru care conta în clipa aceea era să declanşez cu de la mine putere o dramă. Să zgândăr
oricare din matricile în care și-a pus carnea această Viaţă detestabilă – pus la zid, cu ochii deja
legați..., auzeam soldații încărcându-și armele..., înşelat, minţit, umilit nu de amărâtul ăsta de
nimuric, nu de femeia ticăloasă care imaginase stratagema celor o sută de milioane de dolari

156
ci de bestia scârnavă tupilată în noi toţi şi căreia îi vedeam, prin ochii holbaţi ai directorului,
solzii de diamant, părul de aur, ghiarele de argint, aripile de mătase, sânii de marmură,
zâmbetul de fată mare..., monstrul fermecător la care mă uitam aidoma calicilor care s-au
furișat în spatele palatului și, agățați în întuneric de muchia ferestrei, privesc sala de bal unde
nu vor pătrunde niciodată, niciodată...!
Am tras de două ori orbeşte. De altfel, strânși unul în altul, nici nu puteam să-mi
mişc mîna. L-am rănit la piept şi în partea stângă a abdomenului. Directorul a început să urle
ca un animal rănit de moarte. L-am strâns în brațe făcându-mi din el scut ca să mă pot strecura
printre gardienii care, auzind strigătele se năpustiseră în sala seifurilor private. Fireşte, nu se
așteptau să primească o grenadă în nas. Asta e ! Profitând de deruta care a urmat, am păşit
peste corpurile sfârtecate, peste bucăţile de om şi de zidărie și, sub pavăza nefericitului
ostatec, am traversat în sens invers decât adineaori bibioteca germană. La inspirație și pentru
că nu-mi mai păsa de nimic sau socotind că oricum nu mai am scăpare, în loc să caut o ieșire
de serviciu, o scară de incendiu, un mijloc rațional de-a mă salva, am ieșit pe intrarea
principală. Lumea se bulucise în stradă și sirenele urlau ca din gură de șarpe în ciuda ploii
care cădea ca din butuoi.
Cum era de aşteptat, căci aşa se întâmplă întotdeauna când fortuna vrea să te
păcălească scoțându-te dintr-o groapă ca să cazi în alta, și mai adâncă, afară doar de cazul în
care se slujeşte de tine ca să producă una din acele drame sângeroase despre care nu ştim
niciodată dacă sunt o răsplată sau o pedeapsă, prietenul meu cooperant tocmai trecea pe-acolo,
întorcându-se de la pompa de benzină. A frânat brusc, cu totul uimit de această întâlnire,
surprins să mă vadă îmbrăcat sumar, căci halatul îmi cam căzuse de pe umeri, strângând în
brațe un domn dintr-un mediu social superior și care sângera ca un bou.
În limba elvețiană cuvântul e mai puțin aspru.
Mi-a deschis automat portiera. Nu terminasem de înghesuit pe scaunul de lângă
șofer corpul ca de cârpă al directorului băncii când, dintr-o străfulgerare a minții, complicele
meu și-a dat seama de gravitatea situației. Dat fiind că inteligența popoarelor africane e
practică și, ca să acționeze, indivizii n-au nevoie, ca noi, să înțeleagă, că chibzuiască, să caute
soluții în bibliografia de specialitate, etc., a apăsat pe accelerator cu toată puterea piciorului
său drept educat în junglă. Fiind un Rolls, mașina a zvâcnit cu o asemenea vigoare c-abia am
reușit să mă agăț de roata de rezervă care, la acest model care imită altele, de factură mai
veche, e fixată pe capacul vertical al portbagajului – detaliu de altminteri fără importanță din
moment ce am putut dispărea din peisaj înainte ca poliţia elvețiană care a ajuns la fața locului
în zilele următoare să ne poată lua urma.

157
 La picioarele noastre, apele legendare ale Rinului au înghițit ca pe-un sâmbur de
cireașă Rollsul nostru furat și care poate că era de-acum cu totul rece. Păstrasem însă, pentru
caz de nevoie, corpul nefericitului director de bancă, răpus de fapt de un atac de cord,
înghesuit de voie de nevoie în cutia de carton a unui frigider cu congelator, găsită în spatele
magazinului Globus de pe Marktplatz nr. 2. O învelisem într-o poleială cu romburi mate
alternând cu steluțe aurii și o legasem cu panglici de mătase roșie, încât s-ar fi zis că ducem
un cadou celui mai cuminte copil dintr-o familie suferind de macrosomie. La gară, unde l-am
depus la biroul bagajelor de mână înainte de-a lua biletele pentru expresul de seară de Paris,
nici măcar nu ni s-a cerut un supliment, fiind doar rugați să-l rânduim noi înșine într-un colț.
Ca să ne trecem timpul până la ora întotdeauna fatală a plecării, ne-am dus să mâncăm o raţă
cu măsline într-un restaurant cochet ale cărui ferestre cu carouri mici dădeau spre fluviul deja
acoperit de brumă. Pe chei, stârnite de dorința legitimă de a pune mâna pe bandiții care
răpiseră un director de bancă, forțele de poliție se agitau cu diligența unui car cu boi. Țiuitul
sirenelor încerca să compenseze ineficacitatea anchetei care în mod evident bătea pasul pe
loc. Regretam sincer această vânzoleală în ritm de passacaglie care stânjenea îndrăgostiții,
obișnuiți să se plimbe pe malul apei ținându-se de mână, obligați acum să se sărute pe furiș,
fantomatici sub lumina sacadată a girofarurilor care se roteau cu încetinitorul. Vedeam din
când în când trecând, tot atât de romantici, cupluri de oameni în vârstă cărora apropeirea
morții și plictisul de care suferă pensionarii le trezește dragostea de natură. În hărmălaia de
lumini intermitente corcite cu vălătucii de pâclă plutind în leșia aurie curgând domol din
lampadarele de pe trotuarul care lucea umed, păreau cu toții, indiferent de vârstă și de sex,
vestigiile unui uriaş război pierdut care le vătămase armurile de vată, peticite în grabă cu
frunze de mesteacăn. Molipsit de romantismul gotic care plutea în atmosferă, am căzut pradă
unor viziuni livrești cu soții de cruciați scrutând de la fereastra donjoanelor năpădite de iederă,
drumul pustiu dinspre Țara sfântă. Dintr-una într-alta, și abstracție făcând de rața care nu
fusese bine marinată și-mi venea pe gât, am ajuns să mă văd pe mine însumi, în închipuire,
străbătând pajiştile lumii celeilalte. Târându-mă prin iarbă, bolnav, cu pântecul sfârtecat de-o
armată de microorganisme sălbatice şi rele, pătrund într-un castel pustiu. Urc pe brânci
treptele care duc spre sala mare unde, singura femeie pe care am iubit-o cu adevărat, o
interimară, hrănește cu propria sa carne buchete palide de violete. Sub ochii mei făptura ei se
răspândește în natură ca perlele dintr-un şirag al cărui fir s-a rupt...
După mâncarea de rață, am cerut brânzeturi, bündner bergkäse și tilsiter.
Fără să bănuiască furtuna care răvăşea sufletul unui tată fugărit de moarte, fiul meu
ne vorbea de logodnica lui elveţiană ai cărei părinţi aveau o farmacie acolo, la Basel, în chiar

158
inima orașului. Locuiau deasupra, la etajul întâi al unui imobil din fața primăriei. La cină
puteau admira, între două feluri, frumos luminate, frescele de aur şi azur ale lui Hans Bock
care ornau faţada. Îi însemnasem pe o foaie de hârtie tot ce-i era util ca să poată deschide, luni
dimineață, seiful cu banii la care eu nu reușisem să ajung și pe care nu era potrivit să-i
recuperez personal după ce-mi arătasem, imprudent, mutra tuturor amploaiaților de-acolo, de
la grenadieri la maseuzele subacvatice. La desert, un fel de birchermüesli în care fuseseră
amestecate și câteva fructe exotice, l-am sfătuit insistent ca tot luni să plece în Extremul
orient. I-am promis că o să vin şi eu, dacă am să mai fiu în viaţă pentru că o sută de milioane
de dolari e o sumă în jurul căreia se poate întâmpla orice, orice. Persoanele rău intenţionate
care m-ar putea pândi, luni dimineață, ca să recupereze suma în cazul în care, scăpat ca prin
minune, m-ași fi dus s-o ridic de la bancă, puteau s-aștepte mult și bine ! Nimeni nu putea
bănui că tânărul care iese voios pe intrarea principală cu o sacoșă de student pe umăr e fiul
meu și că duce-n spate o sută de milioane de dolari.
Pe de altă parte însă, ca să mi se piardă urma definitiv și irevocabil, era prudent ca
toată lumea, de la vlădică la opincă, de la cei însărcinați, poate, să mă ucidă la cei care le
dăduseră misiunea s-o facă, să fie convinși c-am dat ortul popii și că au încheiat socotelile cu
mine. Pe scurt, trebuia într-un fel să mor ca să pot trăi – un paradox care nu mă miră într-o
lume unde am văzut şi altele mai gogonate, ca de pildă că nu poţi înţelege excelenţa unui
lucru decât când l-ai pierdut, ceea ce explică de altfel de ce toate femeile sunt mai mult sau
mai puţin interimare, părăsite ca să le putem iubi cu-adevărat. Deși triste, aceste consideraţii
m-au consolat, căci e întotdeauna un balsam pentru suflet să fii pus în fața implacabilului,
ceea ce-ți dă dreptul să stai cu brațele încrucișate, fără bătaie de cap.
În ceea ce mă privește și-n situația dată, mai rămânea de rezolvat problema
microorganismelor a căror mordicitate nu era mai neglijabilă decât cea a oamenilor. Ca să am
o șansă, trebuia să asasinez un om de Stat, ceea ce nu-mi punea probleme de conștiință. Nu
pentru că aceștia sunt o stirpe care-și merită eșafodul ci pentru că, după cum spun încă din
antichitate umaniștii, mai bine să plângă mama lui decât a mea. Să-i tai limba și să capăt în
schimbul ei medicamentul. După care să-mi pun în scenă moartea oferind celor interesați
fărâmiturile unui cadavru pe care-l aveam la îndemână lăsând să se creadă că e al meu.
Și-odată mort, aveam toată viața înainte.
- Fiule, fiule, am strigat în noaptea care se lăsase, neagră, în timp ce, cu respect
pentru durerea unui tată care călătorește la clasa întâia într-un tren de lux cu boyul negru
provenit probabil dintr-o țară cu zăcăminte de aur și diamante, vameșii treceau în vârful
picioarelor fără să-mi ceară paşaportul, fără să cerceteze pachetul cât un frigider învelit în

159
poleială și cu funde... Fiule, mama ta s-ar bucura enorm să știe că ești student la farmacie și că
luni dimineață ai să pleci în viață cu un patrimoniu de o sută de milioane de dolari !
Cuvintele mele se pierdeau zadarnic în neant căci, de multă vreme moartă şi-
ngropată, cel puțin urechea ! sărmana femeie, de altfel interimară, cum sunt dintotdeauna
toate femeile din lume, nu putea să mă audă.
Dar mai ştii...

160
 Caietul zece

Lecturile nesăbuite ale unei sărmane femei în primejdie de moarte violentă

Vineri seara, Fernande de Puantalbec avusese o vizită cel puţin neaşteptată.

Odată mai mult, cititorul inteligent, cel care refuză să creadă orbeşte afirmaţiile
adesea înşelătoare ale literaturii, cel care vrea să ştie, să afle, să cunoască schepsisul lucrurilor
şi sensul povestirii, va vrea să i se spună cum, prin ce miracol psihosomatic, această femeie
ilustră prin nașere și prin poziţia sa socială acceptă să primească într-un moment când tocmai i
se pregătise baia un om atât de negru, care nu i se aseamănă nici prin avere nici prin calitățile
lui intrinsece. Cum se explică faptul că o femeie atât de cultivată la propriu și la figurat a
eşuat în apele tulburi ale spionajului internațional unde prin firea lucrurilor te freci de oameni
care nu respectă nici sexul nici culoarea celuilalt și care-și îngăduie să-ți sune la ușă când li se
năzare ?!
Fără să evoc o epocă mai de demult, pentru că e nepoliticos să acorzi unei femei un
trecut mai vast sau mai bogat decât cel pe care aceasta e dispusă să-l accepte ! trebuie să
admitem că e o încercare grea pentru o adolescentă ambițioasă să descopere într-o zi,
privindu-se în oglinda de la baie, că nu poate avea nici o încredere în calitățile sale corporale.
Oasele iliace prea flagrante accentuau golul dintre pulpele care nu se alăturau, curbe, decât
înspre genunchi. Sânii semănau cu două rondele de pudrat pe față cu câte-un neg în mijloc,
împrejmuit de câțiva peri zburliți, nelalocul lor, care se încăpăţânau să reapară în ciuda grijei
cu care erau smulși. Şi nu e o fericire pentru o fată de familie bună care, în vacanţă, se bucură
să privească umerii înotătorilor de pe plaja de la Dinard să-și spună că pentru ea căsătoria nu
poate fi decât un mijloc de-a se regăsi în același pat c-un bărbat care nu vrea decât să poată
profita în voie, la bordel, de avantajele sociale şi financiare pe care i le oferă nefericita sa
soţie. « A nu, pentru nimic în lume ! îşi spunea, cu fruntea lipitul de geamul mașinii, Fernande
care deşi tânără era deja fată bătrână, copilă încă dar care pricepuse tot ce trebuie știut despre
bărbați. Mai bine moartă ! Mai bine recompensez cu picătura câţiva amanţi excluşi prin
originea sau sărăcia lor din clubul restrâns al privilegiaţilor. Aceștia mă vor iubi cu
sinceritatea celor care se tem că-n orice clipă li se poate trânti în nas uşa saloanelor unde
puterea şi-a dat întâlnire cu femeile fatale care negociază pacea lumii pe-un șirag de diamante.
Am să-i ţin în lesă ca pe nişte cățeluşi, nelăsându-i să adulmece decât de departe potăile de
rasă care put a bani şi ai căror soţi înarmaţi cu cuţite cu mâner de porţelan îşi împart corpul
virginal şi anonim al naţiunii… »

161
 Mașina străbătea netulburată La Beauce cea plină de grâne, indiferentă la
zbuciumările fetei de pe bancheta din spate care, în loc să se gândească la prima zi de școală
și, mai târziu, de universitate, aștepta cu nerăbdare să ajungă la periferia Parisului unde, luând
o poziție neglijentă care-i descoperea abundent pulpele slăbănoage, se bucura să constate în
privirile celor care-o priveau din înaltul unui autobuz de mahala sau din cabina unui camion
pofta sălbatecă pe care-o stârnește în orice proletar o femeie care circulă într-o limuzină cu
șofer. Iată de ce, chiar şi mai târziu, Fernande de Puantalbec n-a resimţit niciodată plăcerile la
care râvnea în brațele celor din mediul ei, ale căror asiduități, prefăcute sau pur și simplu
animale, erau, s-ar putea spune, mecanice, bărbații fiind o specie de lighioane care, odată
porniți, nu mai știu cu cine se culcă, bucurându-se la fel, își spunea ea, de-o descendentă din
mareşalii Franţei, de-o purcea consimțitoare sau de-o masă de biliard și ea înzestrată cu mai
multe găuri. Bucuriile femeii fiind îndeosebi morale și imaginative, Fernande prefera să
dăruiască farmecele câte le avea cuiva ca S., din îmbrățișarea căruia se smulgea când acestuia
îi era lumea mai dragă ca să-i spună cu o voce dulceagă : „Ticălosule, te știu eu cine-mi ești și
ce-nvârtești şi într-o zi tot am să te trimit la bașcă pentru douăzeci de ani...”, după care îi
şoptea la ureche un secret de stat care, ca întotdeauna, nu e un secret decât pentru bărbaţi.
Izbucnea apoi într-un râs de porţelan, râsul unui clopoţel de argint lovit de-o ploaie de pietriş,
care-n minutele următoare se transforma într-o cupolă uriașă pe care băteau toaca simultan o
sumedenie de sentimente obscure, acumulate în sângele femeilor încă de când prima dintre
ele, care poate că nici nu era cu adevărat o femeie, a simțit că se desprinde de pământ și,
purtată de muzicile divine care-i ciocăneau în creier, eliberându-se de toate cele ale lumii, a
născocit dragostea lumească. Prețul acestei formidabile eliberări a fost o nedesmințită
înrobire, supusă domnului și stăpânului ei, devenit prin forța lucrurilor principalul ei duşman,
care trebuie hărţuit, rănit şi sfărâmat, cu condiţia să nu-l înfrângi niciodată căci căderea lui ar
restitui femeia regnului animal de care doar iubirea ne deosebește..., uneori..., în parte.
Altminteri, pentru că tinerii nu se pot afirma decât distrugând şi pentru că nu pot
distruge decât ce au la îndemână, adică familia, clasa socială, poporul căruia îi aparțin şi-n
ultimă instanță chiar pe ei înşişi, nu e de mirare că tânăra Fernande s-a înhăitat exact cu cei
care, urâţi de mediul ei, îşi dăduseră drept misiune să-l distrugă. Fericirea ei era cu atât mai
desăvârșită cu cât dobândea astfel o putere pe care n-ar fi putut-o nicicum avea altminteri,
oamenii mediocri neputând străluci decât prin crimă şi josnicie : e mai ușor să te distingi
împiedicând buna desfăşurare a unei competiţii decât s-o câştigi ! Relația Fernandei cu S. se
construise pe această bază care, deși nesănătoasă, era trainică pentru că întemeiată pe
sentimente adevărate. Legătura lor dura de ani de zile, spre mulțumirea amândurora, el

162
apreciind informațiile care-i veneau aproape de la sursă, ea satisfăcută să aibă la cheremul ei
pe cineva suficient de interesat ca să-l poată chinui după plac, cerându-i lucruri umilitoare și
absurde, adesea periculoase, fără să-i fie teamă că-l va pierde.
De aici până la crimă, fie și numai în calitate de complice, e un hău nemărginit și ne
putem pe drept cuvânt întreba ce a îndemnat-o pe Fernande să-l treacă fără să ezite și fără-şi
piardă surâsul malițios devenit proverbial în mediile guvernamentale unde, puși în fața acestui
mister, oameni importanţi se întrebau dacă este expresia unei incapacităţi de a se concentra, a
unei tâmpenii congenitale sau semnul prevestitor al unor ticăloşii ticluite în culisele puterii de
inamicii lor politici şi de care Fernande aflase prin indiscreţiile fratelui său. O ispitea şi
câștigul, fireşte, nu atât pentru că de la o sumă în sus viața unui om nu mai face două parale,
mai ales că, la veniturile ei, tot ce i se putea oferi era un mizilic, cât din respect pentru bani
care, când începi să-i disprețuiești, înseamnă că revoluția bate la ușă. Îi displăcea, firește, să
ucidă cu mâna ei. Avea însă la îndemână câțiva executanți vulgari, S. fiind unul dintre ei, de
care se putea folosi, plăcându-i și ideea că astfel încurcă ițele intrigilor politice, ca atunci când
îți faci mat adversarul cu un pion sau un nebun pe care inamicul nu l-a băgat în seamă și care,
la momentul oportun, apărut de nu se știe unde, înfige brișca în regele alb sau negru, sau, din
punctul de vedere al Fernandei, în amândoi. Trebuie de asemenea ținut cont de faptul că
adesea, în drumul lor spre culme, oamenii ambițioși ajung să meargă pe cărări de munte atât
de strâmte, atât de îngust săpate-n stâncă încât nu poți face stânga-mprejur decât cu riscul de-a
te prăvăli în prăpastia căscată la picioarele oricui se saltă de la nivelul mării. Nu-ți rămâne
decât să mergi înainte, tot înainte, știind că până la urmă tot vei cădea pradă fălcilor de granit
care, din vale, clănțăne așteptând nerăbdătoare să dumice carnea și sângele tău.
De fapt, cine poate şti ce-i spusese domnul acela negru, îmbrăcat în gri şi cu ochelari
cu ramă de aur, venit într-o limuzină de marcă americană să aducă personal domnișoarei de
Puantalbec, această mare prietenă a ţării sale și în general a continentului negru, un cadou
prezidenţial, împreună cu omagiile sale respectuoase ?! Se poate de asemenea presupune că
făcându-i această ofertă pe care oamenii de rând ar fi putut-o considera prea aventuroasă,
vizitatorul ei exotic nu ezitase să emită și niște vagi amenințări, cu duioşie, desigur, aşa cum
ştiu să facă diplomaţii trecuți prin şcoli înalte, fără răutate dar suficient de clar ca să dea de
gândit celui care nu vrea să aibă neplăceri grave și neașteptate. Ca să nu mai spun că Fernande
făcea parte din categoria acelor oameni care, ca să crească în proprii lor ochi, sunt gata la
orice. Aceștia săvârșesc fără să le pese ceea ce celorlalți le e frică să facă. În sinea ei,
Fernande e fericită că i se dă ocazia să-și dovedească sieși că e deasupra indivizilor de rând
pentru că îndrăznește să ultragieze viața însăși, a cărei aură e atât de sfântă încât nu te poţi

163
atinge de ea fără ca deîndată oamenii să nu fie tulburaţi, cutremuraţi, înfricoşați, fascinaţi,
criminalul bucurându-se de-o autoritate manifestă, decurgând din faptul că el este în viaţă,
ceea ce nu se poate spune despre victimele sale cărora li se reproşează, cel mai adesea tacit, că
n-au ştiut ce să facă pentru ca binele să înfrângă răul şi astfel conștiința colectivă să poată fi
mai liniștită. Într-adevăr, nu e uşor să trăiești într-o lume unde crima, violul, josnicia,
turpitudinea, ticăloşia, excrocheria, prădăciunea, furtul, prevaricaţiile, minciuna şi literatura
proastă sunt mai remueratoare decât contrariile lor, o lume unde poţi fi plătit ca să ucizi dar
nimeni nu-ţi dă un sfanţ pentru că ești în viață.
Lungită voluptuos în cadă şi aproape leşinată sub efectul apei calde şi plăcut
mirositoare, în care fuseseră topite săruri relaxante, Fernande şi-a petrecut începutul serii
citind un roman în care era vorba de o femeie de moravuri cam uşoare care, cu ocazia unei
călătorii la Veneţia, întâlnește pe podul de la Rialto un pictor a cărui concepţie despre artă e
într-adevăr originală. El era tuberculos, ea era bogată. Ochii ei erau de-un verde turcoaz ca
marea, ai lui luminați de-o imensă dragoste de viață. Ea l-a iubit instantaneu, el i-a răspuns
așijderi. El avea talent, ea avea gust, Veneţia le dăruia restul. Ea a vrut instantaneu să-i
cumpere un tablou. El n-avea niciunul de vânzare. Chinuit de faptul că nu e în stare să
descopere secretul marilor maeştri, trădat de vopselile care se palidau văzând cu ochii atunci
când, în zori, soarele de trandafir îi bătea la fereastră, în fiecare dimineață, înainte de a se
culca, tânărul pictor ardea pânza pictată peste noapte în șemineul încăperii care semăna mai
mult cu un cavou de lux decât cu un atelier de artist unde vizitatorul indiscret nu descoperă,
de cele mai multe ori, decât curve păguboase, alcool ieftin, romane de doi bani, flori de hârtie
creponată, lavaliere şi uneori cai de curse.
Ea vrea să aibă totuşi unul din aceste tablouri care o atrag mai puţin prin valoarea lor
pe piaţă cât prin frumuseţea terifiantă, reînoită pe pânză în fiecare noapte, a unor priveliști
dintr-o altă lume, mai măiastră, cu munţi molateci, nebuloși, încununați de zăpezi veșnice de
unde pleacă, șopotind, pârâuri şi torenţi de înghețată cu alune și fistic, un peisaj fantastic care
îmbină, conform unei gravitații estetice necunoscute, pene de păun, constelaţii, sfârâmături de
înger, energii cuantice, frunze aurii de mesteacăn, baloane de săpun imense prin a căror
transparență se vede pulsând, în venulele mai fine decât firul de ață, sângele unei mări verzi și
roze poleite de-o auroră boreală cu miros de rom... Etc. Într-un cuvânt, pierdută în fundul unui
pat unde iubitul ei vine din când în când să-și stingă, printr-o dragoste fizică autentică,
disperarea pe care i-o pricinuiesc viziunile lui, al căror adevăr îi este, probabil, confirmat în
vis, căci de cum aţipește în braţele neînfricatei lui admiratoare, el începe să geamă şi să se
agite, trezindu-se în clipa următoare când se repede, halucinat, la șevaletul pe care întinsese

164
pânza, grăbit să rectifice o culoare, o linie, un unghi de luminozitate, eroina romanului
imaginează o stratagemă pe cât de inedită pe atât de periculoasă.
Ea are intenția să aștepte, ascunsă după colțul străzii, momentul în care iubitul ei
pleacă să cineze în locanda unde, când nu e cu ea, acesta obișnuiește să-și petreacă seara în
tovărășia unor prieteni care-i dau de băut. În lipsa lui, se va strecura în atelierul – dacă-l
putem numi așa ! – unde, de cum se lasă seara, nu mai poți deosebi un papuc de o pernă sau
de o farfurie cu ciorbă de perișoare pentru că, detestând electricitatea pe care de altfel nici n-o
poate plăti, pictorul preferă lumina lumânărilor furate din bisericile din fericire foarte
numeroase în acest oraș. Odată acolo, are de gând să se substitue pânzei de pe șevalet.
Dimineața, când iubitul ei va descoperi înșelăciunea, n-o va putea arunca pe foc.
După moartea ei, își va lăsa prin testament trupul pictat unei galerii celebre, Uffizi sau
Academia sau Kunsthistorisches Museum... Vise !
Apa începuse să se răcească. Fernande reumple cada cu apă caldă, adăugând câteva
picături dintr-un ulei cu miros de iasomie. Își sprijină capul pe braţul îndoit. Întoarce o pagină,
două, şi-n cele din urmă adoarme în momentul în care, după ce cumpărase din cele mai
reputate prăvălii de specialitate substanțele cu care avea intenția să se ungă pentru ca pielea să
fie cât mai albă, cu grunț mărunt ca vopselele să prindă cât mai bine, în drum spre casă, eroina
romanului e abordată de un domn cu înfățișare stranie, care ar putea fi englez dacă n-ar fi
îmbrăcat în zdrențe, ori e bine știut că stofele din această țară sunt imperisabile.
- Trebuie să vă vorbesc ! îi spune individul scoțându-și jobenul jerpelit, un cvasi
cerşetor cu gesturi totuşi elegante, dansante, dar a cărui voce răguşită pare de berbec,
scârțâitul unuia din acele automate ruginite dar în perfectă stare de funcționare pe care noul
proprietar al unei case îl găsește într-un fund de pod sau de beci când le golește ca să-i facă pe
plac soţiei sale căreia, din cauza unor istorii colportate de servitori, i se pare că aude noaptea
zgomote bizare şi gemete venind din cotloanele în care se depun de generații vechiturile pe
care nimeni nu se îndură să le arunce, acum mucegăite de aerul umed al lagunei.
- Trebuie să vă împărtăşesc un secret, un mare secret ! îi spune.
- Lăsaţi-mă, vă rog, în pace ! răspunde pe-un ton abrupt femeia căreia, ca tuturor
străinilor care călătoresc în Italia, i s-a spus de-acasă c-aici indigenii născocesc cele mai
năstrușnice pretexte ca să-ți umfle polul. Sunteți student, sau ce ? Nu vă e ruşine ? La vârsta
dumeavoastră să mai umblaţi după un doctorat !
- Nu e niciodată prea târziu ca să înveţi lucruri plăcute şi utile, distractive şi totuşi
nobile, îmbogăţitoare, practice. De pildă, ştiţi de ce sânii dumneavoastră, deși firavi, atârnă
pleoștiți ca dovleceii după ce i-ai fiert...?

165
 Interpelata, indignată de o asemenea nerușinare, deschide gura ca să protesteze sau
ca măcar să folosească admonestativ cele câteva cuvinte italiene pe care le știe oricine
călătorește în această țară și are de a face cu indolența unora, cu hoțomănia altora, cu
prevaricațiile funcționarilor, dar piticul îmbrăcat în zdrențe de condotier o apucă de braț, pe
care i-l strânge ca într-un clește, o târăște într-o cafenea care se afla acolo, la doi pași, și de
faţă cu toată lumea îi dezgolește pieptul cerându-le celor de față să confirme justețea
observațiilor sale. Biata femeie, ce poate face ? O asemenea îndrăzneală o lasă perplexă.
Oricum, detestă să facă scandal pentru că este ştiut că atunci când o femeie ţipă şi se zbate,
opinia publică e mai ispitită să vadă aspectul dezmăţat al situației decât violenţa unui om
căruia puțin îi pasă că are de-a face cu un musafir venit dintr-altă țară şi că e vorba de prietena
unui pictor tuberculos care riscă să moară înainte de a lăsa o urmă a geniului său, spulberat în
fiecare dimineață de flăcările din șemineu.
- Uite ! Ce vă spuneam ? Sâni mici şi totuşi lăsaţi, ca de curtezană !
Clienţii de ambele sexe, marinari, turiști, localnici care după ce au semnat de
prezență își iau cafeau la cârciuma din colț, plus câteva persoane nedefinite întorc capul ca să
aprecieze aceşti sâni într-adevăr nevolnici, deplorabili, de-un alb fără consistenţă. Aplicele cu
abajur roşu chenăruit cu franjuri aurii răspândesc o lumină incertă. Un pian mecanic cântă un
tango fără importanţă. Din spatele tejghelei, oglinda care acoperă tot peretele nu reflectă decât
oameni fără faţă şi fără caracter. Atmosfera e înăbuşitoare din cauza aburilor de alcool, a
fumului de țigară, a aerului care mirose a nădușeală și a sex. Prin ușa larg deschisă se zărește
canalul și stația vaporetto-ului dar din motive care în Italia rămân întotdeauna inexplicabile,
acesta întârzie, întârzie...
- Pardon, scuzați. Sunt bogată dar iubesc arta și uite ! tocmai am cumpărat materiale
specifice pentru un pictor revoluţionar ai cărui plămâni au fost grav vătămaţi de climat, de
băutură, de disperare... Un mare talent dar al cărui viitor este pe puțin...
- Am să-ți explic, spune pretinsul conte scuturându-și cârlionţii unsuroşi ai perucii
gri şi aprinzându-şi o țigară blondă pe care o scoate dintr-o tabacheră de argint pe-al cărei
capac e gravată o sirenă purtând în braţe un vapor de turmalină cu pavilion veneţian. Sânul
este de fapt un fel de burete, un organ de apă, o mare interioară care, în această calitate,
ascultă de solicitările lunii şi are flux şi reflux, ca toate oceanele de pe pământ. Uneori însă,
atunci când Dumnezeu tatăl suflă deasupra valurilor ca să clădească femei la fel de albastre şi
de instabile ca valurile parfumate, puternice, spumante, misterioase, amenințătoare ale mării,
ceea ce nu era până atunci decât o mişcare abstractă se-ncheagă şi devine o formă umană cu
contururi diferite după cum îşi ţine Zămislitorul buzele, mai mult sau mai puţin deschise, după

166
cum îşi ţine limba, după cât de puternică îi e respirația, așa cum ni se întâmplă nouă când
facem baloane de săpun, care, dacă nu băgăm de seamă, se sparg înainte de-a se desprinde și
de-a pluti în aer, duse de curent. Sânii acestor făpturi de clăbuc sunt mai mari sau mai mici
după nivelul mareei, care uneori e nul...
- Dacă socotiți că mă impresionaţi cu asemenea prostii şi fantasme de adormit
copiii...!
- ...De altfel, dacă bagi bine de seamă, adaugă bătrânul conte fără să ia seama la ce i
se spune, aplecându-se într-atât încât aproape că atinge cu genele pielea sentivă a unuia din
cei doi sâni încriminați, dacă te uiţi bine şi de-aproape, eventual cu o lunetă sau cu binoclul,
poţi zări corăbiile cu pânze care circulă în interiorul sânului şi uneori, când se produc
naufragii, cu puțin noroc, poți chiar culege de pe plaja unui sân o sticlă de rom astupată cu
smoală în care se află mesajul unor Robinson Crusoe...
- Prostii, elucubrații de om nesănătos la minte ! Cum de vă trec prin cap asemenea
parascovenii fără cap şi coadă, pe care le spuneți ca să păreţi interesant ! Nu vă e ruşine, la
vârsta dumneavoastră, să cerşiţi, cu invenții de psihanalist, sexualitate unei femei, ca ultimul
student ?!
- Vorbiți cu păcat, domnișoară. Deşi sunt de profesie mareşal, m-a interesat
întotdeauna aspectul fizic al civililor pentru care, vorbesc de bărbaţi, indiferent dacă au făcut
sau nu armata, a atinge un sân este cea mai instructivă formă de-a întâlni oceanul ale cărui
orizonturi cețoase ascund aventuri neasemuite, țărmuri mereu necunoscute şi-n ultimă instanţă
moartea unde, atunci când debarcăm, resimțim mândria căpitanului Columb ajuns în Lumea
Nouă.
„Ce am eu cu Lumea Nouă ? se miră Fernande. Și de unde știe eroul cărții că eu sunt
genealogic mareşală ?”
- Just ! Noi, în calitate de muncitori naviganţi, avem în fiecare zi ocazia să constatăm
că ce spune domnul e adevărul adevărat ! îi dă dreptate unul din clienţii de la bar privind
intens sfârcurile sânilor goi ai femeii adusă în fața lor ca material didactic pentru o
demonstrație științifică de interes obștesc. Iubim nespus marea care ne hrăneşte cu peşti şi,
mai nou, cu alge ! Noi, marinarii, suntem deosebit de atenţi de câte ori se ivesc la orizont
pânzele unei corăbii de damă...
Prin uşa larg deschisă, cum am mai spus, se zăresc canalele somptuos îndiguite de
clădiri măreţe, pereţii de-un ocru palid ai palatelor, scările de marmură şi de lapislazuli. Ici şi
colo, câţiva norişori mov cabotează printre cupole de biserici și campanile ajurate. Dincolo de
ei, cerul, hăul de decinde și-n fund de tot, ca un nod de fulgere străpuns de o pană de păun,

167
Dumnezeu care împoporează lumea cu bărbaţi şi femei așa cum un copil cuminte face baloane
de săpun gata să se spargă la cea mai mică atingere a vântului, a păsărilor călătoare, a
frunzelor veştede, galbene și roşii, care se desprind, la sfârşitul lui octombrie, din mestecenii
și arțarii dinafara firii. Şi vaporettoul care nu mai vine...!
- Asta înseamnă că nici noi nici părinţii noștri nu avem nici o putere şi nici o vină
privind sânii, că doar nu suntem luna ca să hotărâm fluxul și refluxul.
- Exact !
În jurul ei oameni transparenţi şi irizaţi, fluturi de spumă, trec ca-ntr-un fel de dans
de fum deasupra pieții San Giacomo dell’Orio și a terasei de la Al Ponte del Meggio, deasupra
Veneţiei în general şi a lumii noastre cu bucurii fulgurante.
- Şi ce se poate face ?
- În ceea ce vă privește, nu merită osteneala pentru că o să muriți curând, curând !
Fernande simte o ghiară în gât și alta care i se-nfige în inimă. Cu un efort
supraomenesc reuşeşte să articuleze câteva cuvinte, de altfel nepotrivite :
- Păcat ! Cum să vă spun ? E poate o prostie dar vă vorbesc din suflet. Dacă tot e să
mor, barem acum, moartă, să am și eu nişte sâni ca lumea. Prietenul meu e pictor şi ar
aprecia...
Cei din carte, din roman, râd în hohote şi, conştientă că a spus o gogomănie,
Fernande, ca să se scuze, râde şi ea, stânjenită. Strânge cu palmele făcute căuș spuma de pe
fața apei ca să-și acopere pieptul, invidiind în sinea ei femeile ușoare de la bar care-și agită
ţâţele imense, roşii, aurii sau de-a dreptul negre.
- N-a priceput nimic ! Fata asta e cam săracă cu duhul ! Cum s-o fac să înţeleagă că
atunci când mori, marea îşi reia drepturile naturale şi reîncepe să urce şi să coboare ca şi cum
n-ar fi fost niciodată închisă într-un sân.
- Vă rog frumos. Ţin foarte mult... şi nu uitaţi că-mi datoraţi un nu ştiu ce secret.
Spuneați că trebuie musai să aflu de la dumneavoastră ceva ce mă privește personal, adaugă
Fernande ca să câștige simpatia condotierului pitic care-i strânge în continuare brațul ca într-
un clonț de fier, fără să-i pese că-i lasă vânătăi.
- Faceţi ceva pentru doamna, vă rog eu ! intervine una din damele de la bar care-și
făcuse fustă dintr-un șal înodat în talie, lăsând să i se vadă cât cuprinde pulpele albe şi moi ca
untul de bună calitate care se serveşte pe frunze de viţă în restaurantele tradiţionale. Nu mai
are mult de trăit.
- Da, ajutaţi-mă dacă tot mi-a venit ceasul !

168
 Dintr-un motiv sau altul, patronul locandei pare şi el interesat de numărul de
prestidigitaţie cerut de clienți, al cărui succes previzibil umple de pe acum de bucurie inima
celor de față, fericiți să-şi ajute aproapele fără să dea din buzunarul lor. La un semn al
bătrânului conte, dă fuga şi aduce pe o tavă acoperită c-un şervet scrobit și călcat un pistolet
antideluvian, cu patul de argint. În timp ce pregătește arma, contele sau condotierul sau
scamatorul de bâlci sau ce-o fi fost, care și-a pus halat de chirurg, şoşonei albi și mănuşi
sterile de antilopă, explică celor din jur temeiurile ştiințifice ale experienței la care vor asista
şi ce se poate rezonabil spera privind viața şi fericirea bolnavei. O infirmieră îi freacă pieptul
dezvelit cu un tampon de vată muiat în spirt.
- Pentru ca aceşti sâni care s-au închegat într-un moment când marea era joasă, să
poată regăsi chemarea lunei, trebuie să oferim o nadă acestei formidabile forțe de atracţie de
care depind dimensiunile unui sân de fată, fiind de la sine înțeles că bărbaţii se fac din uscat şi
că nisipul plajei produce hermafrodiţii şi alţi asemenea monştri. De aceea vom introduce în
organul care trebuie revizuit câteva picături dintr-un metal sensibil la fenomenele magnetice.
Fiind vorba de un principiu lichid, cel mai bine e să recurgem la un glonte de mercur.
Mercurul e subtil, e greu, e strălucitor, se obține pur, e tot ce poate fi mai indicat într-un caz ca
acesta. Atenţie... motor !
- Dar domnule, vă rog, scâncește Fernande a cărei voce devenise mai subţire decât a
unui piţigoi, o să mă doară şi apoi glontele riscă să mă omoare. Mi-e frică.
- N-are de ce. Mii și mii de oameni se-mpușcă zilnic și nu e nici o catastrofă ! N-am
să ating decât ușor, foarte ușor trăgaciul ca glontele să plece cât mai încet și să străbată
țesuturile adipoase fără să atingă organele vitale care nu pot fi întotdeauna evitate în cazul
depășirilor de viteză. Nu e cazul. Experiența dovedește că funcțiile esențiale nu sunt niciodată
vătămate de creșterea sau descreşterea imperiului mamar. Hai, nu vă fie frică ! Aduceți-vă
aminte că luna este astrul artiştilor tuberculoşi. O ameliorare a sânilor dumneavoastră riscă să
aibă urmări fericite şi-n ce priveşte sănătatea prietenului dumneavoastră pictor... Motor !
Zis şi făcut ! În chiar clipa în care vede, prin uşa larg deschisă, după cum spuneam, a
cafenelei, vaporetto-ul care trage la chei şi-a cărui întârziere e la obârşia acestei istorii,
Fernande simte o durere înspăimântătoare, ca o spadă de ghiaţă care-i străpunge inima, şi se
trezește. Apa din cadă se răcise iar. Cartea îi căzuse din mână. Sânii care emerg din resturile
de spumă par mai ampli decât de obicei..., dar poate că nu e decât o impresie. Şi totuşi după
aceea, în momentul morţii, într-o fracţiune de-o milionime de secundă, Fernande are răgaz să-
şi amintească visul ei din baie, și-și dă duhul ducându-şi mâinile la sâni cu speranţa de a-i
descoperi superbi, gata să explodeze sub puterea magnetică a lunii.

169
 - Trebuie neapărat să am mai multă grijă de mine, să nu mă găsească moartea
necoafată, își spune Fernande automat, regăsind limbajul absurd al stării de veghe în care
cuvintele se leagă prin sens și nu prin armoniile înscrise în culoarea fiecăruia dintre ele.
Armand, Armand !
Trezit dintr-o visare milenară, boy-ul ajuns la Paris din Caraibe, apare în ușa băii.
- Ia-mi rendez-vous la coafor peste o oră. Pregăteşte-mi o rochie sobră, de mătase
neagră. Adu-mi flaconul de parfum Chanel. Dă drumul la robinetul de apă caldă. Varsă, te rog,
în cadă câteva picături de ulei de iasomie din flaconul care-a rămas pe marginea chiuvetei.
Vreau să termin de citit ultimele capitole dintr-o carte în care este vorba de destinul unui om şi
de demnitatea unei femei care prin anume trăsături mi se aseamănă. Scoate maşina din garaj.
Mersi. Nu uita de coafor. Am să fiu acolo fix peste un ceas și jumătate.
Noaptea era cu totul și cu totul neagră. O ceață ușoară ca un puf de abur pătrundea
prin fereştile deschise spre canal. Câţiva gondolieri cântau canţonete cu substrat romantic.
Vântul aducea de departe aromele onctuoase ale orientului. Stelele clipoceau în cer, legănate
de valurile cosmice.
Albă ca o rufă proaspătă, atunci adusă de la spălătorie, cu pielea ușor grunțuroasă,
lucind mat la lumina palidă a lumânărilor aprinse ici și colo în odaie, imobilă pe şevalet,
înspăimântată de cutezanța ei, temându-se să n-aibă cârcei sau furnici în mâini sau în picioare,
tânăra fată îşi aşteaptă destinul. Inima ei bate nebuneşte din aripile prea plăpânde pentru o
dragoste croită din brocarturi grele, cusute cu aur și argint.
Se aud pași. Tusea unui tuberculos care gâfâie urcând scările abrupte. Intră.
Crezându-se singur, ca dus de o halucinație care-l obsedează, pictorul se dezbracă, se-nfășoară
în halatul de lucru dintr-o pânză tare, îşi parfumează barba, aţâţă focul din şemineu, închide
fereastra. Scoate din buzunar o cheie minusculă de argint care străluceşte orbitor, sălbatec în
întunericul din odaie. Deschide un cufăraş marchetat ascuns într-un mic sarcofag de marmură
aflat pe tăblia şemineului. Se apleacă, miroase conţinutul, ia cu degetele mâinii drepte un
smoc de iarbă maronie şi o răspândește într-o casoletă unde pune un tăciune. Un fum șerpos,
pipărat, cu gust de miere din flori de coniac, indescriptibil, vânăt, iese prin orificiile în formă
de trifoi ale capacului și se răspândește în încăpere. Artistul se lungește pe sofa și o bucată de
vreme stă nemișcat, cu capul sprijinit pe vălătucul divanului. Înțepenită pe șevalet și oarecum
amețită de aburii care plutesc în aer, sărmana femeie se teme că s-a ostenit degeaba și că
iubitul ei nu se va atinge-n noaptea aceea de ustensilele sale. Se gândește cum să ajungă
neobservată până la ușă. Ca să poată repeta experiența într-o altă zi, cu nădejdea că va avea
mai mult noroc.

170
 I se pare chiar că aude un uşor sforăit dar poate că nu e decât vaietul discret și rârâit
al unui vaporetto întârziat.
Aerul capătă o transparenţă argintie. Aromele dobândesc un fel de corporalitate şi
sub plafonul afumat circulă alcooluri subtile, lichioruri de crizantemă şi absinturi din os de
cucuvaie. Tânăra doamnă simte un fel de toropeală stranie şi se felicită că s-a legat, ca Ulise,
cu frânghii de cânepă de marginile laterale ale şevaletului : în caz de-o amețeală, nu poate să
cadă.
Aproape că-şi pierduse simţirea când, dintr-o dată, artistul pictor se ridică în capul
oaselor încet ca şi cum s-ar mișca într-un mediu dens, ca şi cum, cufundat într-un fluviu de
miere, ar înota împotriva curentului. Are ochii aproape închişi, gura căscată, mâinile îi
tremură, sudoarea îi curge șiroaie pe frunte și pe piept. Ia pensula şi, după ce-o moaie în
gavanosul cu ulei violet, trasează o dungă amplă care merge de la şoldul fetei până deasupra
sânului dimpotrivă unde, brusc, acest orizont se înclină, moale, ca ajuns la capătul lumii de
unde pornesc spre noi poruncile care despart ziua de noapte, apa de pământ, culorile între ele,
păsările de minereuri, raiul de tot restul. Uleiurile care spun această creștere din neant sunt
reci, vâscoase, încă nu întru totul ieșite din viermii de la început. Agitate de vânturile pulpeşe
care mătură creasta arborilor carnivori, un sânge de rugină căruia nici o inimă nu-i dă un ritm,
inundă abdomenul ferm, imperial al pânzei vii de pe şevalet. Verdele celadon, un roz putred
cu efluvii galbene ca ceara se amestecă în căuşul pe care-l oferă colinele prăpăstioase invadate
de stoluri de papagali. De-abia ieșiți din cochiliile lor oranj aceștia ciupesc pulpele tinerei
femei. Nu e decât începutul calvarului. Din ce în ce mai îmbătat de propria sa operă, pictorul
leapădă pensulele şi, ca să simtă mai bine culorile şi nuanţele, le întinde acum cu mâna,
apăsând unghia acolo unde vrea un ton mai ferm, mângâind cu dosul palmei tabloul când
încearcă să obţină efecte spălăcite, plimbând pe culorile de-acum dure degetele muiate în
cerneluri care deturnă cromatismul... Cum s-ar fi putut însă ca alintată astfel carnea fetei să
rămână de piatră ? Şuviţe firave de sânge şi secreţii interne, hormonale, endocriniene, mânjesc
deja un peisaj halucinat. Excitat la culme, în transă, pictorul scoate din trusa de pe jos un set
de cuţite cu lamele pătate de culoare cu care, vrând să desăvârșească tabloul, lacerează corpul
fetei, mai gingaş decât o pânză ordinară. Făcând un efort ca să nu strige, muşcându-şi buzele
date cu lac alb, intrusa care vede, neputincioasă, cum sângele ei inundă capodopera, e
scuturată de un spasm muscular care face să plesnească crustele de culoare şi-n cele din urmă
leşină, intoxicată de emanaţiile nocive ale substanțelor care i-au pătruns în piele și-i otrăvesc
plămânii.

171
 În cada de faianţă bleu, Fernande de Puantalbec plânge în hohote, răscolită de
povestea acestei femei care nu-şi revine în fire decât în şalupa ambulanţei a cărei sirenă şuieră
nebună anunțând tuturor gravitatea cazului. Frângându-și mâinile de disperare, pictorul cere
marinarilor eforturi care depășesc puterea unui om și a unei șalupe :
- Mai iute, încă şi mai iute, iutissimo, iutissimissimo ! Trebuie să ajungem cât mai
urgent la spital, trebuie să salvăm această femeie al cărei curaj şi caracter depășesc tot ce ne
putem închipui cu mintea...
Rănită de moarte, femeia care acum e o capodoperă a lumii moderne, reușește să-şi
descleşteze buzele ca să şoptească cu o voce stinsă :
- Te iubesc nespus, mai mult decât orice pe lume... Dar, din păcate, o milionară nu
poate înţelege puterea şi grandoarea artei, nu-și poate închipui că arta adevărată, arta omoară
și ucide... Am greşit dar intenţiile mele..., intenţiile mele erau curate... Voiam să-ţi ofer, cu
preţul vieții mele, nemurirea..., nemurirea culorilor tale şi a...
Vorbele se sting, suflul pălește.
- Nu pleca, nu pleca, hohotește artistul. Am să te pictez în donna angelicata cu culori
ignifuge pe un perete de marmură mare cât biserica de la Salute, ai să vezi, o să ne schimbăm
viaţa... Nu mă poţi lăsa...
Chemările lui sunt inutile. Femeia moare în plin Canal Grande ale cărui monumente
de arhitectură se oglindesc, neclintite, în apa care parcă a înghețat şi în ochii palizi ai
pictorului neconsolat.
Armand, valetul, deschide ușa băii ușor, pâș pâș, ca să nu-și trezească stăpâna care
adoarme uneori în cada în care au fost dizolvate produse cosmetice performante, destinate să
destindă mușchii și mintea. Cerându-și scuze că o întrerupe din lectură, o anunță că un
diplomat negru vrea s-o vadă urgent şi neapărat ca să-i vorbească de o chestiune teribil de
presantă de care depinde pacea şi cooperarea internațională. Pacea şi cooperarea
internațională sunt nevoite să aștepte, totuși, aproape un ceas până când Fernande, care nu
concepe să se prezinte într-o ținută neglijentă, își face apariția, uscată şi machiată, îmbrăcată
într-un halat somptuos, cu părul prins într-un turban autentic, cadou de la unul din fraţii
bunicului său, funcţionar colonial. Ca să-și treacă timpul, oaspetele a numărat de mai multe
ori elefanţii din porţelan de Saxa din vitrină fără să reușească să afle numărul exact pentru că
erau mai mulți de nouă. E însă de părere, aceștia fiind sută la sută africani, judecând după
spatele rotund și urechile mai mari, că e nepotrivit să fie rânduiți în șir indian.
Îmbrăcată în sultană, Fernande își impresionează plăcut interlocutorul.

172
 - Armand, telefonează, te rog, la coafor şi spune-i că am să întârzii o jumătate de oră.
Şi dacă domnul, fratele meu, apare, spune-i că sunt într-o şedinţă de lucru.
Conţinutul acestei şedințe n-are importanţă căci în această lume ceea ce se spune nu
este niciodată cauza a ceea ce se-ntâmplă, și nici nu prevestește în vreun fel ce se va întâmpla.
Ceea ce se spune nu este, de obicei, decât o minciună sfruntată. Dacă, prin cine ştie ce
catastrofă naturală, după pilda nasului acelui Ivan Iakovlevici de care s-a vorbit la vremea
respectivă, cineva n-ar mai fi decât o ureche, constrâns să se ia după ce aude, călăuzindu-se
după cuvântul unora şi altora, ar ajunge să creadă că oamenii, cel puțin unii dintre ei, au patru
capete, şapte mâini și nouă neveste, că sunt toți săraci lipiți, începând cu cei mai bogați dintre
ei, copleșiți de impozite și dări, că pământul e un ghem pătrat de lână de-mpletit șosete, că
ceea ce e alb e în acelaşi timp negru, că adevărul e la stânga dar că cel adevărat e la dreapta,
că soarele e verde, roşu, albastru, ocru, galben, pistaş, liliachiu, gri, turcoaz, bej, căcăniu,
mov, siniliu, roz şi şocolat... Nu-ncape astăzi îndoială că darul vorbei e o ruletă ale cărei cifre
se-nvârt și ele dar în nu în același sens cu bila care, exact ca la cazinou, preferă să se așeze în
căușul unui număr pe care nimeni n-a mizat, care nu e nici roșu nici negru, nici par sau impar
şi care de altfel nu există.
Să lăsăm deci cei doi eroi ai acestei melodrame poliţiste să-şi spună ce le trece lor
prin cap, aşezaţi comod în fotoliile zise brotăcel și să revenim la ale noastre, întrebându-ne de
ce Fernande de Puantalbec, o femeie atât de gentilă şi de slăbănoagă, a acceptat să se implice
într-o afacere atât de periculoasă şi de murdară, căci omorul nu face parte din îndatoririle
agenţilor de rangul ei. Într-adevăr, nici motivele care o împinseseră altădată pe această
domnişoară să se cufunde în mlaştina a ceea ce unii numesc spionaj, nici raţiunile care au
determinat-o după aceea să colaboreze mai mult sau mai puţin ocazional cu reprezentanţii
oculţi ai unei ţări a cărei dezvoltare trece prin casele de bani ale altora, nu pot explica pasul pe
care-l face azi consimțind să comită o crimă, să ucidă pe un pumn de dolari un om așa cum la
țară tocmești pe cineva să-ți înjunghie porcul.
Și atunci de ce ? De ce ?
„De ce ? De ce exact în momentul în care văd moartea agitându-şi coasa deasupra
capului meu, mi se propune să ucid pe cineva ? Ce-nseamnă asta ? Ce trebuie să fac ?” se
întreabă Fernande pocnindu-şi cu dreapta degetele de la mâna stângă.
Şi poate că.... Nu, nici un „poate că” ! Fernande n-ar fi făcut niciodată acest pas fatal
dacă n-ar fi avut certitudinea totală, dureroasă, paralizantă că avea să moară. Certitudinea că
trebuie să moară, că destinul semnase deja condamnarea ei la moarte şi că ce i se întâmpla nu
era doar o simplă coincidență. Visul, apoi presentimentul care-o făcuse să ceară un rendez-

173
vous urgent la coafor pentru că nu voia să aibă în sicriu o ţinută necuviincioasă şi acum
această propunere neaşteptată, stupefiantă ! Fernande e convinsă că i se dă o șansă de a-și
răscumpăra viața : a ei în schimbul alteia ! Ceea ce o înspăimânta, ceea ce o înnebunea era
înlănţuirea, seria fatală : fiecare nou element le confirma pe cele precedente dovedind că deși,
luate în parte, fiecare părea anodin, împreună ele sunt bucățile unui puzzle fatal care duc la
eșafod – ajunși aici, suntem în drept să ne întrebăm dacă asemenea înșiruiri există într-adevăr
în natură sau dacă nu cumva sărmanele victime, lăsându-se prinse în capcana unei potriviri
întâmplătoare, nu se pun ele însele pe o traiectorie de pe care, după aceea, nimeni nu le mai
poate deturna.
„E ceea ce li se întâmplă anumitor condamnaţi la moarte cărora li se dă o şansă cu
condiția să înfrunte pericole atât de înspăimântătoare, să comită crime atât de contrare
principiilor lor, să îndure umilințe atât de degradante încât viața pe care-o dobândesc astfel e
mai cumplită decât moartea de la care scapă. Şi totuşi, rari sunt cei care, în momentul în care
li se pune ştreangul de gât sau când li se taie capul sau când plumbii le sfâşie pieptul, să se
bucure că au scăpat de o moarte mult mai cumplită, prin disprețul de sine și prin degradarea
înjositoare pe care ne-o oferă viața. De ce-ași fi eu, care nu sunt decât o femeie, mai bravă
decât alţii ? De ce, când moartea mă caută şi mă hăituiește, să nu mă scap acceptând târgul și
omorând pe-un altul ? Viaţa mea în schimbul celei a cuiva pe care nu-l cunosc şi care
duminecă la ora nouă seara aşteaptă metroul în staţia Rue de la Pompe.”
Fernande a acceptat misiunea şi suma care i se propunea cu graba celui căruia îi e
frică să nu piardă trenul. Diplomatul trimis să-i facă această propunere neobișnuită și care se
aștepta să aibă a risipi o sumă de reticențe comprehensibile a fost mirat : nu putea ști nici ce
carte citea Fernande în baie și cu atât mai puțin ce visase ea cu câteva minute înainte.
După ce și-a rugat boy-ul să mai amâne cu jumătate de oră rendez-vous-ul de la
coafor, rămasă singură, Fernande și-a turnat un whisky și, realizând dintr-o dată, de-abia
acum, la ce se înhămase, și-a luat capul între mâini.
- Cum să fac ?... Nu sunt decât o femeie, o făptură slabă şi delicată, care n-a săvârșit
până acum decât acte intelectuale, un spionaj politic, de cabinet... Și dintr-o dată iată-mă silită
să cobor în arena unde gladiatorii își taie unul altuia beregata ! Să omor pe cineva pe care nu-l
știu și nu mă știe ! E înfiorător, înfiorător ! De ce ? că banii nu contează. Ca să mă salvez pe
mine... De fapt habar n-am. E mai rău decât în romane. Dumnezeu nu iubeşte femeile, cel
puțin pe cele din ziua de azi. De altfel poate că are dreptate ! bâiguia Fernande trecând de la o
idee la alta cu dezinvoltura sufletelor disperate. Armand, Armand, m-am răzgândit. Nu mai

174
vreau o ţinută tristă. Pregătește-mi rochia bleu cu bujori roşii şi cureaua cu rombuleţe de
oglindă. Şi adă-mi telefonul.
La S. suna în gol.
- Unde umblă ? Îmi spusese că nu stă în Africa decât o zi, cel mult două. Trebuie să
fie la Paris. Nu pleacă nicăieri fără să mă anunțe și fără să-l pun la curent cu ce s-a mai ticluit
în Consiliul de miniștri. De ce nu răspunde curca aia grasă de nevastă-sa pe care n-am să
înțeleg niciodată de ce-a luat-o ? Exact ca-n romanele proaste în care celui care trebuie să
moară i se dă o șansă, dar nefericitul se-mpiedică de-un ciot și pierde partida din cauza unui
detaliu idiot, fie că nu-și găsește la timp șosetele, sau trebuie să se-ntoarcă din drum pentru că
și-a uitat umbrela și întârzie la o întâlnire capitală sau constată, când să aprindă fitilul, că nu
mai are benzină în brichetă, et cetera, cum spun latinii. Răspunde, răspunde, pentru
Dumnezeu !
Ţârrrrr, ţârrrr, ţârrrr, ţârrrr, ţârrrr, ţârrrr....
- Eu nu mă simt în stare să ucid un om pe care nu-l cunosc. Răspunde, dracului odată
! Tu nu auzi că sună telefonul ?! Că sună în disperare ?! Eşti singura mea speranţă, eşti
norocul meu. Poţi să mă scapi şi nu răspunzi la telefon. De ce ? De ce am acceptat să fac ce nu
pot, nu știu să fac ?! Dacă nu știi te-nvățăm, dacă nu poți te ajutăm, dacă nu vrei te obligăm.
Nu e cazul. Nu știu, dar vreau să fiu ajutată numai că, uite, nimeni nu răspunde ! De ce, de ce
am acceptat această misiune barbară, care n-are legătură nici cu convingerile mele nici cu
caracterul meu intrinsec ?! Armand, Armand, maşina ! Telefonează la coafor şi spune-le că a
intervenit ceva și trebuie să-mi consacru seara luptei pentru pace și prietenie între popoare.
Să-mi schimbe rendez-vous-ul pe mâine dimineață la nouă..., nu, la unsprezece și jumătate...,
sau chiar la trei sau patru după-amiază... Nu știu. Lupta pentru pace și pentru prietenie între
popoare e ceva lung și nu știi niciodată cât timp îți ia. Spune-le mai bine că am să trec mâine
pe-acolo, nu știu la ce oră. Să-nchidă pentru restul lumii și să mă aștepte și să pună totul în
contul meu.
Fernande își trage în grabă rochia care o face să semene cu o grădină cu bujori. Se
parfumează cu ce-i vine la mână, o colonie ușoară, primăvăratecă, de la Dior. Ia în trecere, din
cuierul de la intrare, o capă de blană pe care și-o aruncă neglijent pe umeri, ceea ce o face să
semene cu una din acele femei fatale și pierdute care atrag nenorocirile ca ciorile ploaia. Își
înfășoară la gât o eșarfă de mătase lungă, nesfârșită care se târâie pe jos ca un nor lung de
stele căzătoare, despre care se știe că anunță moartea cuiva. Trece atât de meteoric prin fața
gardienilor de la intrare încât aceștia deabia au timp să ia poziție de drepți. Sare în mașina

175
care-o așteaptă în fața casei fără măcar să-și scoată turbanul care nu se potrivește cu restul
ținutei nici ca stil nici ca nuanță.
Degeaba !
Degeaba își proptește degetul în butonul soneriei. Degeaba bate cu pumnii în uşa
apartamentului. Degeaba întreabă vecinii şi portăreasa care nu știu nimic, firește. Degeaba
caută în toate cafenelele din cartier : nici S. nici curca îndopată de nevastă-sa nu sunt de găsit.
Paralizată de acest eşec îngrozitor, de prăbuşirea atât de rapidă a soluţiei care i se păruse
salvatoare, Fernande se așează, doborâtă, pe banca publică din fața imobilului și-și aprinde o
țigară. O a doua, și așa mai departe.
Aşa o găsește, când se-ntoarce acasă, Marilyn.

176
 Caietul unsprezece

Câteva consideraţii privind viaţa, moartea şi destinul omului în general

În vremurile despre care vă vorbesc, trenurile de pasageri care veneau din Elveţia
ajungeau aproape fără excepţie în Gare de Lyon. În ciuda lucrărilor de modernizare făcute
pentru a putea găzdui cu demnitatea necesară trenurile ultrarapide, și care au deformat-o din
multe puncte de vedere, ea rămâne un monument impresionant. Mai întâi și mai întâi prin
prestanţa turnului de unde ceasul cu patru fețe priveşte cruciş călătorii care, dacă n-au în
buzunar un fir de aţă roşie, un săculeţ cu sare sau un talisman, încrucişează degetele ca să
scape de deochi. Apoi prin restaurantul gării care reprezintă o culme a luxului pentru comis-
voiajorii cărora le place arta pompieristică. În fine, datorită marchizei uriașe sub care chiar şi
cele mai făloase garnituri internaționale par nişte viermi croindu-și cu greu drum către miezul
acestui măr gigantic de sticlă, fier forjat, oameni de afaceri şi valize de piele în care se
regăsește ADN-ul omului de azi : periuțe de dinţi, rochii de vară, tuburi de cremă pentru
tenurile grase și uscate, sandvişuri cu jambon, şosete, La Revue des deux mondes, casete cu
muzici ritmate, batiste de damă, jocuri mecanice, vată, ace de cusut, borcane cu dulceață de
căpșuni, bricege, dipticuri şi tripticuri de diferite confesiuni, punguțe cu lavandă, pensule,
obuze şi/sau alte explozive, ochelari, lame de ras, leucoplast, bărbi false, astrolabe, chiloţi,
sticle de bere, cizme de călărie, vaselină, hârtie de maculator, hârtie velină, hârtie de mătase,
hârtie de desen Canson, hârtie igienică, poleială, umbrele, cutii de aspirină, curele de crocodil,
table de şah şi de dame, scutece, şiraguri de diamante, ultimul Goncourt, ojă, evantaie,
chibrituri, termometre medicale, flaute, gheme de sfoară, certificate de studi, prezervative,
cocoşei de aur, pături de călătorie şi câteva fotografii din tinereţe făcute la malul mării, pe
plajele de la Dinard și unde apar, alături de familie, unul sau doi tovarăşi de vilegiatură cărora
li s-a uitat numele și adresa în timp ce, dinspre adâncul pozei vine spre noi, îngălbenită, apoi
în alb și negru și doar recent convertită la culoare, o brigantină cu vântul dinspre pupă
proptindu-i-se în două focuri, gabiera mare şi o rândunică.
Ah, de fiecare dată când se întoarce la Paris, care nu este oraşul său natal, S., un om
practic şi mediocru, simte inima bătându-i mai tare și mai iute. Oricum am lua-o, trebuie să
recunoaştem că, dincolo de calităţile sale naturale şi arhitecturale, acest oraş este într-o
asemenea măsură centrul lumii încât simplul fapt de-a te afla aici justifică o existenţă care nu
mai are nevoie, ca să se împlinească, de nici o altă reuşită. Ceea ce explică, poate, dezordinea
spirituală a băștinașilor dintre care o jumătate văd alb acolo unde cealaltă jumătate vede negru

177
și o a treia nu vede nimic, conform logicii circulare a celor care se învârt în jurul propriului
buric. Dovadă, prima pagină a ziarelor din acea dimineață, răspândite agresiv pe tejghelele
chioşcurilor din gară ca să atragă atenţia pasagerilor matinali ale căror convingeri politice se
coc în vagoanele şubrede ale trenurile către suburbiile cu uzine. Niște titluri scrise cu roșu și
cu litere de-o șchioapă anunță atentatul care a avut loc în seara precedentă la domiciliul
domnului Germain de Puantalbec. O parte din editorialiști pretind că e un accident. Alții că nu
s-a întâmplat nimic, fiind vorba de o provocare a poliției. Toți contraziși de o mână de
comentatori avizați pentru care, în spatele a ceea ce s-a întâmplat – sau nu, detaliu fără
importanță ! e fără îndoială mâna Rusiei, a Mosadului, a defunctului Che Guevara, a
independentiștilor bretoni, corsicani, irlandezi, katanghezi... Bogăția aceastui evantai de păreri
demonstrează trăinicia democraţiei noastre, întemeiată pe libertatea oricui de a spune orice –
cu excepția cotei valorilor de la Bursă, cu care nu se glumește ! Dovadă, dacă mai era nevoie,
că roata lumii își are axul la Paris, unde stau de-a valma și amestecate toate părerile pe care
forța centrifugă le distinge atunci când le azvârle spre periferie... Oricum, nu despre asta este
vorba în momentul în care, bucuros că s-a întors acasă, S. simte că i se taie picioarele când
vede titlurile presei. Nădușește și i se usucă gura. Năucit, dărâmat, nu mai reușește să scoată o
vorbă, lipsit de saliva de care e nevoie pentru ca, muiat, lutul ideilor să devină cuvânt. Aruncă
pe tejghea o bancnotă de o sută și, fără să aștepte restul, înșfacă cotidienele de dimineață calde
încă, deabia ieșite de sub rotativă.
Dincolo de divergența de păreri și de opiniile contradictorii ale jurnaliștilor, se poate
deduce că, într-adevăr, o explozie distrusese cu o seară înainte domiciliul domnului de
Puantalbec. Dispariţia acestuia, misterioasă, pentru că nu i se găsise cadavrul, dezechilibrează
statul şi pune în primejdie echilibrele subtile ale republicii. Cei care vor o schimbare de regim,
comuniști, monarhiști și militariști se bucură. Celorlalți le e frică de o posibilă ruptură a
contractului social care asigură liniştea obştească, impulsurile colective fiind moderate de
lege. Reporterii trimişi la faţa locului nu reuşesc să se pună de acord cu privire la numărul şi
identitatea victimelor, afirmând chiar că n-ar fi niciuna, în afară de Armand, un boy despre
care nimeni nu consideră oportun să spună că e negru ca să nu se iște valuri în măsură să
tulbure ancheta. Nu par mai în măsură să aprecieze șansele de supraviețuire a celor care s-ar
putea afla sub mormanele de moloz. Oferă însă, în schimb, cititorului o descriere exactă,
profesională, a bunurilor de valoare din apartamentul distrus : mobile florentine, tapiserii de
Aubusson, stampe veneţiene, paravane chinezeşti, covoare persane, statui antice autentice și
imitații, fotolii brotăcel de piele veritabilă, bibelouri, o bibliotecă doldora de ediții rare și de
volume cu dedicație, tablouri de artă și-n fine faimoasa colecţie de cărţi poştale ilustrate a

178
doamnei Fernande de Puantalbec, care conținea câteva rarități din secolul trecut, ca de pildă
cea trimisă de la Karlsbad, unde se afla la băi, de emirul de la Malduk, eminentul Hasmael-
Muleiman Al-Tuzluc, Malibeei, cea mai minunată din cele circa două sute de soţii ale sale,
care toate aşteptau înfrigurate veşti despre săntatea sa.
Se menționează că faianţa băii era roz şi cada bleu, precizându-se că locatarii luau
mai multe băi pe zi și că obișnuiau să citească-n baie
În ce privește faptele propriu zise, domnește confuzia cea mai totală. Pe de o parte
pentru că, vrând să informeze cât mai repede cititorii, autorii articolelor nu au avut răgazul să
întreprindă investigațiile trebuitoare. Pe de alta, datorită faptului că, spre deosebire de
atentatele politice care au loc la sfârșitul după-amiezii ca să poată fi relatate în ediția de seară
a jurnalelor televiziunii, explozia de față surprinsese presa la ora când, după felurile
principale, se servește brânza și salata, ceea ce diminuează simțitor capacitatea de-a se
emoționa a celor chemați să alerteze opinia publică, veghind la respectul drepturilor și
libertăților enunțate de revoluția de la 1789 și puse în practică ceva mai târziu. Se spunea că ar
fi avut loc una, două, trei, patru sau poate chiar mai multe explozii. Că explozibilul fusese
depus în hol, în beci, într-o sacoșă, într-o valiză, pe balcon, aruncat pe horn în şemineu, adus
de la piață, ascuns într-un turchestan. Această ultimă ipoteză dăduse naștere unor quiproquo-
uri, anumiți comentatori socotindu-se îndreptățiți să afirme că era vorba de un turc afghan
care se-ncinsese cu un brâu de dinamită și se prezentase la poartă cu o lădiță de stridii
proaspete de Cancale – deși poate că la urma urmei explozia nu fusese decât un accident, o
explozie de gaz la bucătărie, dacă nu cumva cineva lăsase dinadins robinetele deschise.
Fereştile imobilelor din vecinătate fuseseră sparte pe o rază care varia, după orientarea
politică a ziarului, între zece și o sută douăzeci de metri. Ș.a.m.d.
Un jurnalist cu nume de găină avusese șansa să treacă pe-acolo la momentul potrivit
și să-l ajungă niște cioburi de la o fereastră care-i juliseră chelia. Cu capul învelit într-un un
turban de tifon făcându-l să semene cu un sultan seleucid sau cu scriitorul Guillaume
Apollinaire rănit în primul mare război care a readus în sânul patriei cele două regiuni
acaparate de dușman, Alsacia şi Lorena, acesta îşi expunea mutra de başbuzuc tâmpit pe
prima pagină a câtorva fiţuici. Mărturia sa, reluată parțial de toate marile cotidiene și
comentată amplu de editorialiști, atrăgea atenția opiniei publice asupra situației internaționale
îngrijorătoare care riscă să provoace incidente grave și atât de neașteptate încât ne pot
surprinde în orice clipă, ziua, noaptea, la bărbier, la birou, în baie sau la masă – de unde
concluzia că trebuie să mâncăm sănătos alimente proaspete, să ne spălăm pe dinți dimineața,
la amiază și seara, dar păstrând într-o ulcică apa ca s-o folosim de mai multe ori,

179
preîntâmpinând astfel penuriile viitoare ; din aceleași motive nu trebuie să întrebuințăm
toaleta mai mult de două ori pe zi, sfătuiți călduros să votăm portocala și să folosim șamponul
Petrol Hahn formulă nouă cu trychodin activ.
Primele fotografii luate cu flash la locul atentatului erau impresionante deşi nu se
vedeau decât barierele care barau strada şi un cordon de poliţie lângă un morman de moloz
unde se amestecau resturi de bunuri mobile și imobile, de opere de artă și de om. Elegante,
fragile, aeriene, sfâşiate, ireale, petalele unui tufulus magnifloris lagestroemica pluteau
deasupra dezastrului. Ambulanţe, pompieri, câini vagabonzi care simt sângele de la o poștă,
Miss France în costum de baie dar cu eșarfa tricoloră, pensionari și femei casnice care se
plictisesc acasă și pentru care tot ce se-ntâmplă pe stradă e un eveniment, câteva personalități
oficiale înconjurate de camerele televiziunilor de stat și private, porumbei jumuliți de
explozie, doi indivizi fără domiciliu fix care scot capul dintr-o pubelă și un grup de turiști
japoneji completează un peisaj de-o dezolare absolută.
Era cu totul şi cu totul insuportabil.
Cu hainele boţite de noaptea petrecută în trenul care traversase Alpii, cu privirea
rătăcită a celui trezit din somn prea de dimineaţă, cu mintea înlemnită de această nouă
catastrofă care-i reduce drastic speranţele de supraviețuire, S. stă încremenit la una din mesele
cafenelei de la piciorul scării duble care duce la restaurantul gării unde, între cristaluri și
stucaturi aurite, se servesc cei mai gustoși cârnăciori în cocă și pui cu ciuperci sos Celestine.
Nu ştie ce trebuie să facă. Nu știe ce-i rezervă viitorul şi dacă trebuie sau nu să mai soarbă din
cafeaua rece, fără gust şi fără rom, care se află pe masa pe care stau vraf jurnalele grele de
adevăruri înfiorătoare. I se pare că o armată de mii şi milioane de microorganisme s-a pus
brusc în mişcare şi-i invadează maţele nelăsându-i de trăit decât câteva ceasuri până când o
explozie bateriologică extraordinară îl va transforma într-un ciur din care viața se va scurge ca
apele unui lac artificial când se rupe barajul şi muntele lichid se năpusteşte asupra satelor din
vale.
„De ce am acceptat această misiune ? De ce am înghițit blestemata aia de pastilă ?”
se întreabă S. cu sinceritate privind trenurile care plecau, veneau şi iar plecau ca să se-ntoarcă
iarăși, transportând copii şi călători sub ochiul palid şi carnivor al orologiului din turn. „De ce
n-am spus straniului meu interlocutor : « Mai aveţi răbdare, vă rog, câteva zile, câteva nopţi.
Din toată ura care vă tulbură acum și vă îndeamnă să vreți moartea unui nemernic, care poate
că nu e decât în parte, sau deloc, atât de ticălos cum vi se pare, nu știu, nu e treaba mea ! dar
să zicem că e ! din ura pentru acest nemernic n-o să mai rămână, ca întotdeauna pe acest
pământ unde nimic nu are însemnătate, decât nişte fărâmituri infinitezimale, purtate de vânt

180
deasupra cartierelor de lux ale Parisului ?! »... N-am zis nici pâs, mi-am ținut gura și-am
înghițit ce mi s-a spus să-nghit pentru că n-aveam încotro ! Dacă nu cumva e o capcană. Dar
care ? Nu înțeleg ce vrea, la urma urmei, destinul de la mine !”
S. nu putea crede într-un accident şi cu atât mai puţin într-o coincidenţă. Cineva care
primise aceeași misiune, cum procedează uneori comanditarul când vrea să fie sigur de
reușită, i-o luase înainte, şi-și însușise probabil limba care i se ceruse și lui cu aceeași
insistență. Adio stația de metrou Rue de la Pompe, adio cealaltă pilulă, adio mamă, adio
viață ! Din punct de vedere profesional, S. devenise o piesă inutilă, un rebut, un gunoi, bun de
aruncat microbilor care-l vor sfâşia cu cruzimea lor proverbială. „Cel puţin mi-am îmbogăţit
fiul”, își spune S. ca să se consoleze.
„Dacă nu luam precauţiile necesare, cele o sută de milioane de dolari n-ar mai fi fost
decât o amintire tristă. Chiar presupunând că revendic asasinatul domnului de Puantalbec,
cum s-o dovedesc ? Şi cui ? Voi fi considerat nebun, mitoman. Agenţii secreţi îşi termină
adesea cariera în spitalele psihiatrice şi, judecând după ce mi se-ntâmplă, nici nu e de mirare.
N-am întârziat decât câteva ceasuri, nu din vina mea ! și gata, sunt un agent mort și îngropat,
bun de trimis la balamuc. Nu mai sunt decât un morman de cărnuri aproape reci şi nici nu
vreau să mă gândesc la durerile de burtă pe care le provoacă în general microorganismele
care-și fac ontogeneza la tine în stomac...”
Dar nu despre asta e vorba acum, pe peronul gării de Lyon unde, între două trenuri,
lumea cu bani mănâncă pui cu ciupercuțe între cristaluri și stucuri aurite, sub plafonul de unde
o damă mitică, în rochie de voal albă, aruncă din trăsura de la Nisa flori asupra fericiților
clienți care găsesc uneori în farfurie o petală de trandafir, un puf de crizantemă japoneză sau
flori de laur roz.
Da, o sută de milioane de dolari e o sumă atroce, un animal crud și viclean care te
atrage în adâncul junglei unde, lăsându-te să cauți până la epuizare un drum demult pierdut,
când simte că ți s-au istovit puterile, te mușcă și-ți suge sângele lăsând cadavrul viermilor,
primii locuitori ai acestui pământ şi de aceea stăpânii incontestabili ai oamenilor pe care îi
cultivă așa cum cultivăm noi napii – cu care ne înrudim de altfel, pentru că partea noastră
hrănitoare e şi ea îngropată.
- O sută de milioane...!
- Promis. Eu jurat la tine... Eu acum când nu mai sunt în guvern, numai un cuvânt
am, și sfânt : o sută de milioane. Eu multă recunoştinţă la tine. De cum ţara mea eliberat şi
independent și cântat liber în concertul națiunilor, eu dau la tine o sută de milioane de dolari
peșin, bâiguia, bându-şi capucinul, fostul ministru al cooperaţiei, surprins totuşi de obiceiurile

181
francezilor care își trec dimineaţa citind presa chiar dacă au în bagaje un bancher elveţian
căruia, în ambalajul lui de poleială, puțin îi mai pasă de cotele pe care le indică ziarul
financiar, de rata schimburilor valutare şi de teoriile lui Friedmann.
- Cele o sută de milioane de dolari poţi să ți le vâri în fund ! a exclamat, enervat, S.
căruia nu-i trecuse prin gând că ar putea fi un simplu „controlor tehnic”, un agent de mâna a
doua, trimis să îndrepte lucrurile dacă din cine ştie ce motiv agentul principal dădea greş,
eroare pe care risca s-o plătească scump. Şi fundul n-ai decât să ţi-l depui într-o bancă
elveţiană.
Pe loc i-a părut rău de ce spusese. Nu era brutal din fire şi într-o situaţie atât de
fatală, nu avea nici un interes să fie mârlan cu un prieten negru care, în felul lui, nu-i voia
decât binele.
- Om alb mereu vorbeşte înainte de gândeşte... Apoi gândeşte că de ce a spus el
prostia asta... Apoi spune ce el nu gândeşte... După care încearcă să el gândească ce a spus.
Asta nu e bine. Om alb niciodată nu gândeşte ce-a gândit. Atunci el nu e bine în capul lui care
cum spune odinioară poet grec „multe sunt minuni pe lume dar nu una mai mare ca omul care
e stăpânul pentru că el gândeşte”. Om alb n-are dreptate el dispreţuit o sută de milioane de
dolari care crede poate că nu există. Greşeală. Noi ţară bogată : diamante, aur, uranium,
aramă, cobalt, petrol, wolfram, tugsten...
- Nu te supăra, puişor ! i-a răspuns S. care cunoștea și el dramaturgia greacă. Hai să
bem un pahar pentru că adevărat grăiește poetul Li Tai Pe : „un pahar de vin prețuiește, când îl
bei, cât o mie de uncii de aur” ! Chelner, două halbe şi o foaie de hârtie pentru că a venit
vremea, cred, să-mi scriu testamentul olograf.
Clienţii de la celelalte mese surâd amuzaţi la ideea de-a vedea pe cineva redactând
un asemenea act la ora şase dimineaţa şi fără notar.
- Absurd, îl pune la punct o doamnă mai în vârstă de la o altă masă care așteaptă
trenul bând un vin de dimineață, un vouvray spumant, judecând după sticla cu buze groase. N-
a spus el, Rabelais, „beți și n-o să muriți niciodată” ?!
- Bine-a spus cine-a spus că vinul e apă cu soare.
- Galilei...
S. nu ține seamă de părerea celorlalți care habar n-au de problemele lui specifice. Ia
o gură de bere, șterge cu dosul palmei spuma de pe mustață și se apucă să-și scrie conştiincios
ultimele dorinţi ca și cum n-ar mai avea de trăit decât câteva ceasuri. De altfel poate că nu se
înşeală.

182
 „Vreau mai multă dreptate în lume, mai multă libertate de gândire şi o distribuție
mai echitabilă a veniturilor pentru ca oamenii din familii modeste, ca mine, să nu fie siliți să
facă o meserie care duce nedesmințit la moarte...”
Descumpănit de aburii de bere şi neînţelegând schepsisul unor vorbe fără legătură cu
situaţia lor de-acum, ca să-și treacă timpul cât prietenul lui scria ce-avea el de scris, negrul s-a
pus să citească jurnalele. S. umplea cu scriitura lui lăbărţată foile tot mai numeroase pe care i
le aducea chelnerul. Halbele goale se acumulau pe măsuța rotundă cu placă de marmură care
scârțâia sub apăsarea stiloului cu pastă când o idee mai importantă traversa cugetul autorului.
Mortul putrezea în mormântul lui de staniol. Orologiul gării nu lăsa să treacă nici un minut
fără să reacţioneze în felul lui. Trenurile veneau, plecau, și iar veneau ca să plece iarăși,
mărturie a dezordinei interioare a lumii noastre care nu știe ce vrea. Megafoanele anunțau vag
direcții de cele mai multe ori onirice. Totul părea că se desfășoară cât se poate de normal când
S. care nu mai era tânăr pentru că avea să moară în curând, un om în plin dezastru, cu toate
catargele frânte, și-a zărit fratele, călare pe locomotiva unui tren rapid care tocmai intra în
gară, încă ud, ca şi cum atunci ar fi fost scos din apă. Îi făcea semne bizare cu mâna albăstrită
de adâncimile oceane. S. nu înțelegea că-i spune să citească mai atent presa independentă, să
acorde o atenţie sporită articolelor pe care le parcursese prea în fugă, fără să bage seama la
detalii, să nu neglijeze ultima pagină care e adesea cea mai edifiantă.
- Ia te uită, spune negrul fost ministru și şofer care, cu spatele la trenuri, nu vedea
gesturile dezarticulate ale înecatului. Ciudat... Eu nu pricep unde fost ei.
- Cine ? întreabă S. distrat, mai mult ca să facă uitată grosolănia lui de adineaori,
nevrând să ducă în mormânt un păcat rasist care, în zilele noastre, se plăteşte scump.
- Domn şi doamnă din casa care făcut bum.
- Sunt amândoi praf şi pulbere.
- Ei spune că nu.
- Cine ?
- Ei, presa. Zice că nu găsit nici bucată de... nici de...! insistă negrul arătând cu
degetul o ştire de ultimă oră inserată în josul ultimei pagini, probabil când ziarul era de-acuma
gata machetat.
„Doamne Dumnezeule, nu se poate !” își spune S. care, vrând să ia din mâna
celuilalt ziarul, o face atât de brusc și de violent încât toate foile testamentului care poate că
nu mai era de actualitate se răspândesc în jurul mesei ca porumbeii din piața San Marco atunci
când garsonul de la Florian îi alungă cu șervetul alb de pe masa pe care depune platoul cu
șprițuri, sirop de vișine și fursecuri. „E oare posibil ca odată mai mult să mi se dea o şansă în

183
chiar clipa când credeam că nu mai e niciuna ?! De ce se joacă destinul cu mine ca şoarecele
cu pisica, fără să ţină cont de vârsta mea și de gradul militar, fără să ia în considerație faptul
că mi-am slujit țara cu cinste şi onor fără să caut această misiune ale cărei dificultăţi depăşesc
capacităţile mele nervoase...?!”
S. citește amănunțit nota care dă informațiile de ultimă oră privind atentatul din
arondismentul 16. Revine la celelalte articole pe care le parcurge căutând să citească printre
rânduri. Totul lasă să se presupună că nici Germain de Puantalbec nici distinsa lui soră nu se
aflau printre cei ale căror resturi fuseseră strânse cu făraşul şi cu respectul datorat celor morți,
victime ale unor calamități naturale sau sociale. Mai mult decât atât, nici Germain de
Puantalbec nici Fernande nu se semnalaseră de la atentat, ceea ce dădea naştere celor mai
năstruşnice ipoteze. Dacă nu sunt morţi, scria presa, cel puțin cea independentă, înseamnă că
sunt vii. Dacă sunt vii, ce-i împiedică să se manifeste ca să-i liniştească pe cei care le poartă
de grijă și să împiedice speculațiile bursiere ? Fuseseră răpiţi ? Asasinați undeva aiurea, ca
panica şi confuzia să fie astfel sporite ? Era un rapt sau o fugă ? Un incest sau de o dramă
familială ? O manevră politică, o malversaţie, o căsătorie secretă ? Un pariu ? O vendetă
siciliană, o criză de amnezie, un cancer nevindecabil, o presimţire funestă, o criză mistică de
felul celor pe care le-au avut uneori regii Spaniei ? O falsă dispariție pentru a-și face
publicitate fără bani ? Un complot sau o intervenție extraterestră ? Fiecare credea că ipoteza
lui e cea adevărată şi rare erau ziarele în care toate aceste posibilități să nu fie evocate
ajungându-se până la urmă la concluzia că trebuie să fie pe undeva mâna rușilor.
Declaraţiile martorilor oculari erau şi ele la fel de deconcertante. Unii jurau că o
văzuseră pe Fernande în avionul de Caracassonne. Alţii susţineau morţiș că o oră după atentat
Germain de Puantalbec juca barbut într-un bar de pe bulevardul Barbès unde s-a efectuat
imediat o percheziţie fără nici un rezultat. O doamnă bine cunoscută de toate comisariatele din
cartier a telefonat la mai multe ziare să le informeze că, după ce o violase, Germain de
Puantalbec se închisese la ea în baie de unde nu mai voia să iasă înaintea viitoarelor alegeri
parlamentare. Un englez pensionar și cu înfățișare de damă deși nu purta kilt, semăna panica
asigurându-i pe diferiţii gură-casă strânși în fața fântânii de la Saint-Michel că războiul atomic
începuse şi că „acest Germain Puţă” – erau propriile lui cuvinte – ştersese putina pentru că
avea informaţii precise conform cărora Parisul avea să fie şters de pe fața pământului pentru
că un miliardar arab vrea să instaleze aici o crescătorie de pinguini moțați, fiind dovedit că
nicăieri climatul nu e mai prielnic pentru propășirea acestei specii animale.
- Ah, Doamne, poate că mai am o şansă. Una mică, mică de tot, dar totuşi șansă. Nu
mă mai simt ca într-un avion care se prăbuşeşte, când nu-ţi mai rămâne decât să-ncrucișezi

184
braţele şi să priveşti moartea în faţă. Poate că până la urmă n-am să scap dar deocamdată mai
pot lupta ca să-mi salvez viaţa care începe iar să prețuiască o sută de milioane de dolari !
- Da, o sută de milioane... tavă de argint... de cum eu liberez ţara.
S. renaşte şi lucrurile reîncep, pentru el, să capete un fel de gravitație universală.
- Băiete, ţal ! şi iute că suntem mai grăbiţi decât un călător care pierde trenul.
Fiind de la sine înţeles că într-o țară democratică informaţiile circulă cu viteza
luminii, S. a avut curând confirmarea, printr-un comunicat oficial, a acestei ştiri uluitoare,
primită cu consternare de întreaga clasă politică – sindicatele de poliţie profitând de această
ocazie ca să solicite minstrului o sporire globală a primei de risc, denunțând cu toată vigoarea
vetustatea echipamentului, parcimonia salariilor, felul inechitabil de remunerare al orelor
suplimentare şi modicitatea reducerilor fiscale pentru cheltuieli profesionale, etc.
Inutil de adăugat că aceste două dispariții misterioase au stârnit agitație și în mediile
populare, în general puțin preocupate de ce se-ntâmplă în sferele înalte ale puterii – cu
dreptate de altfel : cui ce-i pasă de ce plouă sau de ce ninge, fenomene pe care nimeni nu le
poate împiedica și față de care singura atitudine chibzuită e să ai o umbrelă pe care n-o
spulberă vântul și o căciulă de oaie. De această dată însă, opinia publică era confruntată cu o
enigmă a cărei rezolvare cerea o minte limpede, sânge rece şi curaj, calităţi cu care orice om
de bun simţ s-ar vrea înzestrat, ceea ce explică, măcar în parte, gustul popular pentru literatura
polițistă care dă cititorului ocazia să fie inteligent, cutezător şi întreprinzător fără să-şi
primejduiască viaţa şi cariera în lupta cu viciul, răutatea şi infamia.
„Poate că mai am o şansă ! Dacă-l găsesc, îl omor și-i tai limba eu, cu mâna mea.
Poate pot căpăta duminică seara pilula roză, în care caz voi avea timp destul după aceea să-mi
redactez testamentul în condiții mai propice elaborării unui act de-o asemenea importanță, mai
ales în ce privește clauzele legate de pacea lumii şi de prietenia dintre popoare. Dacă înfig un
glonte în țeasta domnului de Puantalbec, toate speranţele sunt permise. E totuși bine să fiu
prudent. Doamne, ce e viaţa asta în care nu ți se dă o speranţă decât ca s-o pierzi în clipa
umătoare şi vice-versa ?! Să încerc. N-am nimic de pierdut, totul de câştigat. Viaţa mea şi o
sută de milioane de dolari, o sumă suficientă ca până și viața să poată fi plăcută și utilă – sau
cel puțin suportabilă. Nu e bine să mă-ntind mai mult decât mi-e plapuma și să vreau cai verzi
pe pereți ! Deci, ce e de făcut ? Mai întâi și mai întâi, ca să ne asigurăm spatele și chiar și fața,
e mai prudent să dispar și eu. Să mi se piardă urma, ori cel mai sigur mod de a-i lăsa pe toți în
ceață, fără nici o posibilitate să știe unde ești și ce-ai devenit cu-adevărat e s-o ștergi
englezește pe lumea cealaltă. Sau cel puțin să lași să se creadă că ești acolo, unde chiar dacă s-
ar putea ajunge cu Expeditur nimeni n-ar fi amator să dea o raită – deși mai știi ?! lumea e atât

185
de nebună ! Cum nu mai sunt atât de secret ca altădată, dacă întâmplător cine știe ce alt agent
mascat sau infiltrat află că am fost prin Africa neagră în același timp cu..., care mi-a
încredințat poate o misiune privind..., etc., s-ar putea să-i vină gânduri ucigașe. E mai bine,
mai sănătos să se creadă, să se știe, că am dat raportul și că am fost lăsat la vatră, trimis la
pensie pe lumea cealaltă. Așa am să am mâinile libere până duminică seara, când am să învii,
dacă e cazul, dar numai provizoriu ca după aceea să dispar de tot...”
Paranteză. Da, știu, e cam încâlcit, dar viața e complexă. Dacă literatura vrea să
semene cu viața, ea trebuie, din când în când, să se-ntortocheze până ce nimeni nu mai pricepe
bob. Am închis paranteza.
„Oricum, este evident că e mai cuminte să ai deja un certificat de deces când pui
mâna pe o sută de milioane de dolari – şi nu mă gândesc numai la impozite ci mai ales la
oameni, care sunt în stare de orice ca să ți-i ia fără ca pentru asta să fie totuşi dispuși să treacă
frontiera care-i desparte de hades, unde numai acolo eşti cât de cât ferit de pizmași. Sper să ies
la liman ! E absurd să scapi de crocodili și să fii devorat de niște microorganisme. Lumea
trebuie să aibă o logică dat fiind că planetele şi stelele stau totuși în aer fără să fie atârnate de
nimic..., decât doar dacă toate aceste galaxii nu sunt cumva în cădere către cine ştie ce podea
izbindu-se de care o să se spargă peste zece, douăzeci sau o sută de milioane de ani – ceea ce
ne-ar putea lăsa să presupunem că Zămislitorul este de fapt o Zămislitoare, căci numai
doamnele pot fi atât de neatente încât să le scape din mână blidul cu lumea ! E numai o
ipoteză.”
S. a avut tăria să nu se lase sedus de o asemenea erezie, aidoma celor multe care
bântuie azi când anumite doamne vor să fie papă și papa vrea să se facă frate cu dracul ca să
arate cât e el de ecumenic !
Oh, oare cineva atât de puţin citit ca mine, fără talent şi fără nici o ambiţie literară
poate descrie ce a simţit S. în clipele acelea ?! Cine-şi poate închipui ce simte cineva când îşi
dă seama că nu e decât o sticlă aruncată-n cosmos ca să ducă spre cine ştie ce ţărm mesajul
unui străin, o ființă pe care noi n-o putem concepe, naufragiată, poate, pe un astru pustiu şi
care cere ajutor. De milenii omul umblă prin evoluţia speciilor cultivându-şi duhul şi
sporindu-şi mintea, construieşte societăţi din ce în ce mai eficace, înfruntă valurile şi urcă pe
cele mai înalte culmi, domesticește focul, scrie Romeo și Julieta și inventează racheta V-2,
cântă la balalaică și din gură ignorând mesajul pe care-l duce-n pântec și plaja pe care va
ajunge într-o zi. Nişte copii de un alt tip o să-l găsească, îngropat în nisip până la brâu şi,
mândri de descoperirea lor, îl vor duce chiuind părinţilor care-l vor sparge cu ciocanul sau cu
un alt obiect contondent ca să elibereze această corespondenţă miraculoasă pe care o

186
transmitem prin sânge din tată-n fiu, slujind cauza cuiva despre care nu ştim decât că ne-a
aruncat în univers cu nădejdea că vânturile şi furtunile cosmice ne vor împinge către malul
unei ţări galactice...
Atunci de ce să ne mai mire că omul se află când pe culmile spumegânde ale mării,
când în groapa dintre valuri, fără nici un orizont, fără un ban, fără nici o încredere în viitor,
neavând altă consolare decât viaţa compozitorului Beethoven aşa cum este ea povestită în mai
multe cărţi ale căror pagini sunt toate scăldate de lacrimile fetelor de pension, mişcate în
aceleaşi timp de soarta lamentabilă a oamenilor de geniu şi contrariate de apucăturile brutale
ale bărbaților care nu iubesc decât vinul roşu şi, când se-mbată, cântă tâmpenii pe versuri de
Schiller.
„Îmi vedeam cuminte de-ale mele în ungherul meu de lume, îşi spunea S. care
hotărâse că e momentul să facă bilanțul vieții sale. Nu eram decât un fel de funcţionar
internațional, pitit în ascunzătoarea lui de agent infiltrat, când iată că într-o bună zi un uragan
de neconceput, indecent, mă azvârle pe ţărmul feroce al Africii negre unde o sută de milioane
de dolari mi se oferă pe o tavă care de fapt e în Elveţia, nu contează ! N-aveam decât a trage
un glonte, poate două ca să mă trezesc bogat ca altădată Cresus – spun Cresus pentru că n-ași
îndrăzni să mă refer la averile de azi, mult prea însemnate ca să poată, rezonabil, visa la ele un
om ca mine, modest și fără pretenții ! De pe moțul valului totul părea floare la ureche, apoi
dintr-o dată, uite ! Lupta pentru libertate naţională şi emancipare socială a unui popor cu care
n-am nici în clin nici în mânecă mă prăvale în cea mai profundă disperare. Evadând, mă ridic
pe-un val ca să mă trezesc din nou la fund, între crocodili. Ies cu bine şi din această încercare
ca să descopăr că m-am zbătut degeaba. Ca să nu mă înec, mă duc în Elveția, la Basel, un oraș
deosebit. Văd banii mai adevărați decât chiar pânza corăbiei pe care o zărește, de pe pluta sa,
naufragiatul pierdut în plină mare, dar echipajul nu mă vede și corabia dispare la orizont,
nelăsând în dâra ei decât un cadavru învelit, prin grija mea, în poleială. Nu mai am nici o
șansă să scap din capcana în care singur m-am vârât dar soarta mă ia de păr și ajung bine,
teafăr la Paris. N-apuc să pun bine piciorul în acest oraș unde, în mod logic, ar trebui să pot
câștiga cinstit suma care mi se propune și aflu că mi-am făcut iluzii și că suta de milioane de
dolari a zburat ca potârnichea când simte vânătorul. Cad, crezând că n-am să mă mai ridic
niciodată, ca să aflu că potârnichea e bine mersi și că mă așteaptă – dacă o găsesc, dar acesta e
un detaliu !... Și atunci, înainte de-a te arunca iarăși în vâltoare, te-ntrebi cu drept cuvând ce e
aia « omul » dacă el poate fi zvârlit de la Schylla la Caribda și-napoi fără ca nimeni dintre zei
să nu-i sară-n ajutor și să oprească tiribomba ?! E adevărat că, din câte se pare, zeii se
războiesc prin noi. Nu suntem, de la asediul Troiei și până azi, decât niște piese amărâte pe

187
tabla lor de șah pe care le doboară după plac, fiecare dând cu bâta în pionii adversarului său
ceresc. Dacă nu cumva suntem deja în infern, răscumpărând prin chinurile de azi păcatele
unei vieți anterioare, o viaţă autentică, în care am fi putut fi cu-adevărat oameni de treabă,
cinstiţi şi generoşi, şi-n care însă ne-am purtat ca niște nemernici, luând de bună voie și
nesiliți de nimeni drumul josniciei şi al decăderii. Dar de ce anterioară ? Poate că plătim
anticipat și că lumea încă nu există. Cunoscându-ne, că doar el ne-a făcut, Creatorul ne pune
să plătim de pe-acum pentru ticăloșiile pe care le vom săvârși...”
Dacă ce ai de spus nu sunt doar două vorbe, c-ai ajuns cu bine sau că trenul o să
plece cu o întârziere de un ceas, e mai indicat să nu telefonezi de la cabinele din gară.
Întotdeauna cineva așteaptă să termini și se uită chiorâș la tine dacă n-ai închis de cum ți s-a
răspuns. Întotdeauna cineva s-a pus cu bagajele lângă telefon și ascultă ce spui. Întotdeauna
trenul fluieră când celălalt vorbește și nu-nțelegi nimic. Telefoanele din subsolul cafenelelor,
de lângă toaletă, nu sunt de preferat. Seamănă cu niște capcane pentru șoareci cu deosebire că-
n ele nu miroase a cașcaval. La poștă, telefoanele publice sunt întotdeauna acaparate de
pensionari care aici se simt mai în siguranță și care-și povestesc viața, în cazul lor mai lungă
decât ar fi decent. Nu rămân decât, urâte şi triste, cabinele de la câte un colț de stradă. Acestea
au avantajul că poți, printre mâzgălituri cu carioca și afișete clandestine, să supraveghiezi o
întreagă zonă, ceea ce nu e neglijabil când te simți amenințat. Marilyn n-a răspuns decât după
o vreme.
- Alo.
- Da. Unde ești ?
- La gară. M-am întors. Am probleme. Poate că scap dar nu e evident.
Marilyn are experienţa luptei subversive şi nu se lasa destabilizată de evenimente,
mai ales dacă acestea survin dimineaţa şi cu atât mai mult dacă de-abia s-a crăpat de ziuă.
- Sunt cu un camarad... Tu ?
- Merge.
- Ai o voce...
- Dormeam. Cum a fost în Africa ?
- Am să-ţi povestesc. Ascultă...
- Ai probleme africane ?
- Nu neapărat. Dar mi s-a dat o misiune... cum să-ți spun ? foarte confidenţială.
Trebuie să dispar şi apoi, dacă iese bine, săptămâna viitoare plecăm, să ni se piardă urma. În
America de sud. Ascultă...
- Nu-mi place America de sud. Mai bine în insulele din Pacific.

188
 - Bine. Unde vrei tu. Dacă ne jucăm bine cartea, o să avem un purcoi de dolari.
Acum ascultă-mă bine. E mai bine să se creadă că am murit. Am un cadavru, am să-i pun în
buzunar pașaportul meu şi am să-l arunc acum, imediat, sub roţile unui tren. Or să te cheme să
identifici tocătura. Contez pe tine.
- De fapt, ce ți se-ntâmplă ?... Nu, e soţul meu... Spune-mi două vorbe ca să-mi fac o
idee... S-a întors şi e la gară.
- E cineva la tine ? întreabă S. care simte iar că-i fuge pământul de sub picioare căci
cine-ți poate suna la ușă la șase dimineața dacă nu poliția.
- Fernande de Puantalbec care ţine morţiş să-ţi spună două vorbe.
„Destinul, destinul sau fatalitatea ! îşi spune S. De unde a mai ieşit şi asta ? E o
piedică sau o nouă şansă ? Mă va pune oare pe urma limbii de care depinde viaţa mea ? Care
viaţă este ca un scrânciob dar care, de la un cer la altul, trece prin infern !”
- Fernande !... Ştie că... ?
Tăcere.
- Nu, nimic ! răspunde Marilyn după câteva clipe de ezitare. A venit să te caute ieri
seară înainte de... Când am venit din oraș unde mă dusesem cu niște treburi de-ale mele, am
găsit-o în fața casei. Am invitat-o aici şi a rămas peste noapte. I-am spus că nu știu când vii
dar ținea cu tot dinadinsul să te aștepte...
- Cu atât mai bine. Nu-i spune nimic. Debranşează radioul şi televizorul. Am să mă
gândesc... Pune-i un somnifer în cafea şi încuie-o în casă când o să te cheme pentru
identificare... Cumpără un sicriu şi lumânări pentru că tipul era de fapt un om de treabă..., în
fine ! Pe Fernande va trebui, poate, s-o luăm cu noi...
- În insulele din Pacific ?
- Păi nu ? Decât dacă...
- Am priceput ! exclamă Marilyn care de furie se trezește definitiv și complet. Deci
aveam dreptate, derbedeu şi ticălos ce-mi eşti ! V-ați pus în gând să mă duceți în America
latină unde se știe că cine dispare nu-l mai găsește nici Dumnezeu...
- Marilyn, Marilyn, vino-ţi în fire. De unde şi până unde ? Ce te-a apucat ? Zău, nu-i
momentul. Am să-ți explic...
- ...să mă azvârliți într-unul din fluviile de-acolo unde sunt peştişorii aceia care nu
mai lasă decât oasele...
- Marilyn, Marilyn...
Marilyn a vrut probabil să trântească telefonul. Fernande s-a opus şi-n receptor S.
aude ecoul unei lupte surde.

189
 - Am ceva deosebit de urgent... o misiune..., strigă în cele din urmă, la telefon,
Fernande cu voce gâfâită. Trebuie să te văd urgent și imediat...
- Nu se poate acum. Fernande. Fernande, bagă de seamă... N-ai făcut bine venind la
domiciliul meu conjugal...
Fernande care nu se dă bătută plânge și insistă.
- Ceva foarte urgent... Trebuie neapărat să stăm de vorbă.... Au ! Absolut... Fă-o
pentru mine, te rog, dacă mă iubeşti...
„Idioată ! Cum de nu-și dă seama că nu e cazul să vorbească de sentimente cu
Marilyn de față ?! Gafă monumentală ! Care poate să încurce lucrurile de să nu le mai poată
descâlci nici dracu’ ! Autorii clasici au dreptate când spun că femeile n-au alt rost pe lume
decât să pună în mișcare mecanismele tragediei !”
- Fernande, fii rezonabilă, dragă ! Zău că nu se poate !
- Totul, totul se poate dacă vrei. Ajută-mă..., trebuie să mă ajuţi... E de-o importanţă
capitală ! Te rog. Fă-o pentru mine !
- O să facă tot ce-i ceri. Poți să contezi pe el sută la sută ! se aude în receptor vocea
Marilynei care pare a fi renunțat la violențe. Invită-l la tine, dragă. N-o să te refuze, că doar
ține la tine, nu ?! Până atunci hai să-ţi fac o cafea...
- Fernande, să nu cumva să bei cafeaua...
- Ajută-mă, trebuie să te văd urgent, urgent ! O misiune de o sută de milioane de
dolari.
S. încremenește. Această sumă prea în iese-n drum de câteva zile ca să nu creadă că
e un semn ! Bun sau rău ? Asta e întrebarea.
- O sută de milioane de dolari !
- E bine că tu spui la soția ta de bani care eu dau la tine, își dă cu părerea fostul
ministru al cooperaţiei întredeschizând ușa cabinei telefonice. Asta face la ea multă plăcere.
Femeia albă întotdeauna foarte sensibilă la sumele frumoase. O sută de milioane nici mai mult
nici mai puţin... Eu promis la tine, jurat ! Aduc la tine pe tavă de argint şi altă tavă dau la soţia
ta... şi o plachetă de diamante.
Excedat, S. închide violent uşa cabinei lăsându-l perplex pe prietenul lui negru ale
cărui intenţii erau nobile şi generoase.
- De unde și până unde o sută de milioane de dolari ?
- Trebuie... trebuie numai să ucizi pe cineva.
- Pe frate-tu ?

190
 - Nu, ferească Dumnezeu ! Cum poate să-ţi treacă prin cap o asemenea idee
nesăbuită. Ceva mult mai simplu. De fapt nici nu știu pe cine anume. Cineva care duminică la
nouă seara o să se afle în stația de metrou Rue de la Pompe. Pui o bombă și gata...

191
 Caietul doisprezece

Primii paşi spre un deznodământ fericit

Eram scăpat.
Așa credeam căci naufragiatul care zăreşte ţărmul e mai dispus să se bucure decât să
se gândească la fiarele care infestează locul, la neajunsurile climatului de-acolo şi la
dezagrementul, dacă insula e locuită, de a se regăsi printre oameni după ce a petrecut o vreme
în tovărăşia peştilor tăcuţi, a unui ocean de-o desăvârşită sobrietate și a unui cer imens şi care
e cinstit chiar atunci când se pregăteşte de furtună.
Când am ieșit din cabina telefonică aveam probabil înfățișarea cuiva atât de încântat
de lume și de viață încât, uitând că fusesem nepoliticos, tovarășul meu negru a ținut să-mi
spună părerea lui cu vocea celui care a făcut o faptă bună.
- Soția dumneavoastră mult fericită că aduceți curând la ea o sută de milioane de
dolari, nu ? Eu spus la dumneavoastră că femeie alb foarte mult admiră dacă soțul oferă ei o
sută de milioane de dolari și câteva diamante pe o tavă de argint...
Bucuria mea nu era neîntemeiată. Dacă microorganismele ar fi existat cu adevărat, la
ce bun să i să ceară cuiva s-arunce-n aer stația de metrou unde aveam să mă aflu după ce-mi
voi fi încheiat misiunea ?! Pastila pe care-o înghițisem era o păcăleală. Deși nu puteam să
deslușesc toate dedesubturile întregii tărășenii, era evident că datorită unei coicidenţe
extraordinare cum nu se vede decât la teatru, și numai în piesele lui Shakespeare – dar poate
că atunci nu e vorba exact de ceea ce numim coincidenţă ! – avem în fine motive reale să cred
că pot scăpa cu viaţă.
Zău ?
O sută de milioane de dolari fiind o sumă care, după cum se vădește și de această
dată, aduce întotdeauna încurcături și poate chiar provoca drame, mi-am spus că înainte de
orice trebuie să stau cuminte, să mi se liniștească nervii, să reflectez, să calculez, să examinez
lucrurile sub toate aspectele, să înţeleg resorturile acestui caz aparte şi să imaginez măsuri de
apărare preventive. Printr-un concurs de împrejurări cu totul și cu totul ieșit din comun, m-am
trezit, ceea ce nu-i este dat oricui ! să fiu în același timp asasinul și victima potențială, cel care
trebuie să ucidă și cel care trebuie ucis. Literatura de specialitate nu oferă soluții pentru o
situație atât de singulară. Nu mă puteam bizui decât pe propria mea perspicacitate, pe
propriile mele intuiții și de fapt, până la urmă, pe cum mi-o fi norocul care el are ultimul
cuvânt în materie de strategie și tactică militară. Ne-am întors la gară unde faptul că duceam

192
în brațe un cadou de talia unui frigider și că un om negru îmi ducea valiza ne dădea un aspect
foarte natural.
- Băiete, două halbe sau mai degrabă patru căci berea e nutritivă și cugetul are
nevoie de hrană ca s-o transforme-n gând și gândul în idee !
Ce i se cerea lui S. ? Să execute scurt și rece un individ şi să dispară. Dar ca să nu
cumva, din motive tehnice ușor de imaginat, să dispară în natură, ceea ce putea da naștere
unor complicații neplăcute, era mai sigur să dispară scurt și de definitiv. Dacă mașinația
reușește, duminică seara la ora nouă și-un minut Germain de Puantalbec e deja pe lumea
cealaltă iar asasinul lui se grăbește să-l ajungă din urmă ca să facă drumul împreună, ceea ce
poate fi mai agreabil pentru amândoi. Curat, profesional și salutare !
Banii sunt momeala, şi pilula cu pretinșii microbi zarva cu care hăitașii împing
vânatul în bătaia puștii. Când totul e gata, cineva recuperează din seiful de la Basel râma pe
care peștele prins cu ciorpacul n-a apucat s-o înghită, și care mai poate sluji.
Totul părea logic.
Eram totuşi neliniştit pentru că omul e o orătanie care vrea să știe ce-l așteaptă și
care se simte mai bine în celula condamnaților la moarte decât atunci când trebuie să-și bată
capul ca să nu fie prins. Mai ales că nu reușeam să dau un răspuns convenabil câtorva
întrebări care zdruncinau coerența faptelor și încrederea mea că totul se desfășoară rațional,
deci previzibil. Așa de pildă nu înțelegeam de ce suta de milioane de dolari fusese într-adevăr
depusă în seiful de la Basel. Dacă tot trebuia să nu pun niciodată mâna pe ei, la ce bun să-i
mai scoți din visterie ? Iar dacă se presupune că-mi sunt totuși destinați, la ce bun să arunci în
aer stația de metrou unde se presupune că mă aflu ? Decât doar dacă în toată harababura asta
cineva joacă onest, cinstit ! Sau dimpotrivă, face un gest inutil ca în cazul în care, printr-o
minune, scap cu viață, să-mi pierd mințile când deschid seiful și constat că banii care,
trebuind să fie acolo, ar trebui, logic, să nu fie, chiar sunt, ceea ce e de neînchipuit !
Nu pricepeți ?
Repet : în mod logic, într-o lume ca a noastră, suta de milioane nu putea fi acolo
unde ar fi trebuit să fie – „Măi, de-mi spui mie, care-ți sunt prieten, că te duci la Cracovia ca
să cred că te duci la Lemberg când tu de fapt te duci la Cracovia ?!”, cum spune un înțelept.
Și-atunci începi să te întrebi unde-i capcana. Cum nu e nici o capcană, o cauți până înebunești.
Vai, doamnelor, domnilor şi chiar domnişoarelor, dacă vreţi..., dacă aveți cruzimea de-a vrea
să trimiteți pe cineva la balamuc, faceți un gest, un cât de mic gest inutil : furați-i din albumul
de fotografii pe cea a bunicului dinspre mamă, trimiteți-i de două ori flori în aceeaşi zi,
dăruiți-i o carte de trigonometrie, când vă toarnă ceaiul puneți în ceașcă, pe lângă zahăr, o

193
agrafă de păr, coaseți cu un ac fără ață... După numai câteva zile o să vă culegeţi victima cu
fărașul !
Singurul remediu în această situație este să mergi înainte de-a-n-boulea fără să te
gândești, fără să vrei să înțelegi, fără să...
Una peste alta, banii erau acolo ! Tâmpenie sau capcană bine gândită, nu puteam şti.
Şi nimeni nu-i putea lua până luni dimineaţa când, de cum se va fi deschis banca, fiul meu,
despre care nu se știe că există, o să-i ia şi o să-i ducă în Extremul Orient unde sper să ajung şi
eu cât mai repede, dacă într-adevăr, așa cum cred, microorganismele cu care am fost
amenințat nu există și poate că nici n-au fost încă inventate. Nu eram la capătul încercărilor,
dar puteam privi viitorul cu mai multă încredere.
Luând totuși măsurile trebuitoare.
Dacă voiam să mă bucur tihnit de suma pe care destinul binevoia să mi-o ofere,
comanditarul meu trebuia să fie intim convins că dusesem într-o altă lume mai discretă şi cu
valori ireversibile secretele grave pe care le dețineam. Pentru asta trebuia nu numai să mor,
detaliu de procedură prevăzut în contract, dar şi să mai mor odată duminică seara în staţia de
metrou Rue de la Pompe. Trebuia să pun la dispoziţia presei și, prin intermediul ei, a celor
care mă supraveghiau un morman de carne tocată. Fără să vreau, mi-a căzut privirea pe
tovarăşul meu de călătorie care mângâia cu buricul degetului ud muchia paharului, obţinând
un sunet intens şi obsedant. „Păcat că e negru, mi-am spus. Pentru că iată un prieten pe
sprijinul căruia pot conta total și integral !” Oricum, trebuia să acţionez iute şi fără greş dacă
voiam să pot duce în pace o viață de milionar autentic.
- Hai, gata recreaţia. Ne punem pe treabă. Am dat drumul maşinei infernale. De
acum înainte timpul nu mai este decât un detonator cu întârziere.
- Dumneavoastră, tu, zău, om foarte bine, domnu’ ! Eu multă stimă pentru
dumneavoastră. Când eu într-o zi povestit la dumneavoastră viaţa mea, şi dumneavoastră
multă stimă pentru mine.
- Dar eu te stimez enorm, băieţaş. Ca să ți-o spun pe cea dreaptă, dacă erai alb, ai fi
putut să-mi faci un serviciu enorm, i-am răspuns cu sinceritate şi, ca să-i arăt consideraţia
mea, m-am apucat să-i acompaniez muzica lovind în paharul pe care-l aveam în mână cu
inelul pe care-l primisem cu două zile înainte de la femeia aceea stranie, ale cărei hachițe
devenite ordine de luptă bulversau viaţa mea intimă şi profesională.
- Om negru foarte capabil, om negru...
- Există totuşi anumite limite. Păcat... dar să nu mai vorbim de asta. Vino !

194
 Din doi paşi și trei mişcări am ajuns la wc-uri. Tovarășul meu s-a silit să simuleze o
urinare lungă care-i permitea să supravegheze intrările şi ieşirile diferiților pasageri în trecere
pe-acolo, ţinându-mă la curent cu prezența sau absența acestora printr-un sistem de pârţuri pe
care-l stabilisem între noi și care funcționa ca un alfabet morse simplificat. În ceea ce mă
priveşte, încuiat într-o cabină cu sinistrul meu colet, am desfăcut cadavrul din învelișul lui de
poleială și, bucurându-mă că nu mai sângerează și că pot să-l hăcuiesc în condiții optime, mi-
am dat silința să-l fac să semene cu cel al oricăruui om care şi-a uitat capul pe şina pe care
trece trenul. Prefer să nu evoc aici aspectele dezagreabile ale unei intervenții exercitându-se
asupra unui material sensibil la daunele timpului care provoacă exhalații rău mirositoare și
secreții mai mult sau mai puţin intense. E destul să spun că acestea stârniseră interesul unor
stoluri de gâze și de larve în măsură să dea dreptate savanților din Evul mediu timpuriu care la
diferitele lor congrese afirmau că viermii de carne sunt forma de viață a sângelui rânced. Mai
exact, aerul care împrejmuie corpul şi-l traversează de la gură la orificiile din spate, profită de
cea mai mică zgârietură internă ca să fecundeze substaţa intravenoasă dând naștere unor
minuscule ființe târâtoare care păstrează în felul lor de a se deplasa amintirea circulaţiei
sangvine dar care, pe de altă parte, seamnă şi cu tatăl lor văzduhul când se transformă în
fluturi. Nu păstrează de la om decât materia cenuşie din care e făcut corpul acestor râme unde,
din câte se spune, capacitatea de gândire este uniform repartizată astfel încât un șoc electric,
din cele cu care tratăm maladiile mentale, produce aceleaşi efecte oricare ar fi locul de pe corp
unde cercetătorul aplică acele legate de sursa de curent.
Cu această ocazie am putut de asemenea să constat că oasele noastre sunt mai puţin
rigide decât se crede. Fixând-o bine între muchia de porţelan a closetului şi partea de lemn
mobilă pe care te aşezi când e cazul, poţi sfărâma țeasta la fel de uşor ca, la școală, toamna,
nucile în penarul făcut pârghie de se-ntrebau părinții cum de i-a sărit capacul din balamale
până când, zărind degetele pătate de-un verde pe care nu-l spală nici o leșie, înțelegând, ne
înroșeau obrajii, ceafa și uneori char și fesele deja învinețite...!
De altfel, între noi fie vorba, pentru cineva ca mine care n-a cunoscut în tot lungul
carierei sale decât morţi reci, aseptizate, morţi tehnice, ca să le spun aşa, ale unor oameni care,
fiind condamnați de istorie, trebuiau să dispară distruși de departe, ca locuitorii Hiroșimei
priviți de pilotul care aruncă bomba..., pentru cineva ca mine care, deși s-a hârșâit profesional
cu moartea, n-a atins-o niciodată cu propriile mâini, e impresionant, chiar fascinant și totodată
instructiv să o descopere sub aspectul ei oarecum intim și privat..., să constate că victima are
un corp şi, de ce nu ?! un suflet. După aceea, în faza următoare, să se trezească în brațe cu un
stârv de care nu știe cum să scape și cu care stabilește, prin forța lucrurilor, un fel de intimitate

195
jenantă – și mă întreb acum, aici, ce-ar fi făcut pilotul de la Hiroșima dacă i s-ar fi dat în
seamă toți cei să spunem, în mare, o sută cinzeci de mii de morți ?!
Învățămintele sunt reale și multiple.
Dacă oamenii ar şti cât de friabilă le este, de exemplu, fruntea, nimeni n-ar mai
cuteza să se urce într-o maşină sau pe o bicicletă, chiar cu cască. Tot astfel, ochiul, atât de
luminos şi uneori, mai ales la femei, de-o mare expresivitate şi de-o stălucire într-un anume
fel inteligentă, ochiul este din punct de vedere strict carnal un deșeu. Dinţii, da, e-adevărat,
rezistă mai bine deși atunci când se răspândesc cu un clinchet de zurgălăi pe cimentul unui wc
de gară își pierd din fălnicie, afară doar, firește, de cei de aur, cu toate că și valoarea lor scade
când îi vezi răspândiți printre bălțile de urină şi scuipaţii pasagerilor prost crescuţi. Până la
urmă trebuie să recunoaştem că elementul care păstrează cel mai înverşunat unitatea şi
specificitatea persoanei umane este totuși pielea care, în viaţa de toate zilele, se zgârie şi
sângeră la simpla atingere a unui ţep de trandafir dar care, după moarte, capătă o consistenţă
şi o rigiditate nebănuită încât nu e de mirare că din ea se fac pantofii, poșetele și
geamantanele.
Încercam să nu fac zgomot ca să nu trezesc suspiciuni, deşi la wc oamenii n-ar trebui
să se ocupe de treaba vecinului. Cu toate acestea, mulţi din cei care le frecventează o fac cu
intenţii mai puţin lăudabile, ceea ce se vădește cu vârf și îndesat dacă citim inscripțiile de pe
pereţi care uneori n-au un conţinut strict politic. Deși strâmtă, constructorii gândindu-se
numai la funcționalitate, nepăsători la faptul că omul are nevoie în orice circumstanțe de-un
minim spațiu vital, de-un orizont cât mai larg ! cabina în care mă aflam începuse să semene cu
o măcelărie, pe de o parte pentru că pereții erau acoperiți până la jumătatea înălțimii lor cu
plăci de faianță, care se spală mai ușor, pe de alta pentru că atârnasem în cârligele cu rol de
cuier câteva hălci suficient de prelucrate ca să nu mai semene a director de bancă, lasând
anchetatorii să creadă că nefericitul peste care a trecut trenul e într-adevăr cel ale cărui acte le
vor găsi în buzunar. Mărturia văduvei devenea astfel o simplă formalitate, cum se învață în
toate școlile de agenți secreți din lume.
Plictisit de insistenţele unui domn a cărui pasiune pentru negri devenea periculoasă,
complicele meu încerca să mă avertizeze că e cazul să termin scoțând niște sunete demne de o
balenă. N-aveam cum să-i comunic că mă grăbesc dar că nu calculasem bine și conținutul
cutiei pentru frigider nu încăpea în valizele pe care le aveam la dispoziție. Am aruncat nişte
măruntaie în closet dar cu măsură ca să nu-l înfund. După care am amestecat în masa de
tocătură paşaportul meu, o carte de credit de-acum inutilă, o agendă, un pieptene, două
bancnote de douăzeci de franci şi una de o sută, ceva măruţiş, cheile prinse pe un lănţug

196
terminat, la celălalt capăt, cu un forfecel japonez pentru unghii, câteva bilete de metrou şi un
stilou cu pastă care nu mai avea pastă, batiste de hârtie, un nasture de cămaşă, două
prezervative pe care le cumpărasem anume știut fiind că poliția le consideră o dovadă de
autenticitate, o brichetă, câteva pastile de gumă de mestecat..., etc. Ca întotdeauna în
asemenea circumnstanţe, încuietoarea uneia din valize s-a blocat. Crezând poate că nu-i aud
semnalul, sentinela mea adăugase pârțurilor niște râgâituri atât de vajnice încât, până la urmă,
i s-a întors stomacul pe dos și gemea la fiecare spasm. Situația devenise cu adevărat
primejdioasă : atunci când un negru dă afară, poţi fi sigur cu un reprezentant al ordinii
publice, poliţist, femeie de serviciu sau inspector higienist îşi va face pe loc apariţia ca să
aperea salubritatea noastră occidentală, primejduită de practicile de uşurare tradiţionale. Cu un
efort de concentrare supraomenesc, am reuşit să închid valiza şi am ieşit din cabina wc-ului cu
precipitaţia cu care de obicei intri.
- Repede, domnu’ ! mi-a spus prietenul meu care cu un pumn bine țintit îşi trimesese
curtezanul sub jetul unui pişoar unde zăcea inconștient. Noi stat prea mult aici și să nu ceară
la noi supliment...
Paradoxal, ca să ne aruncăm victima sub roţile unui tren a trebuit să plecam din gară
unde şinele erau la suprafaţă, înfăţişându-se în toată splendoarea lor atenției mecanicului şi
frânelor sale ultraperformante. De altfel hotărâsem, din prudență, să recurgem la trenurile unei
alte gări decât cea unde ne aflam și unde cineva ar fi putut să ne fi luat la ochi. Din fericire,
culoarele subterane şi relativ abjecte ale gării Austrelitz nu erau decât la câteva sute de metri
şi ne-am dus într-acolo cu inima strânsă și cu sentimentul că înfăptuim ceva de care nu toată
lumea e în stare.
Traversând Sena. am putut admira iarăși turnurile somptuoase ale catedralei Notre-
Dame care, în ceaţa persistentă a dimineţii, nu păreau de loc un zar de broderie, cum pretinde
Anatole France, ci coşurile gigantice ale unui transatlantic rătăcit într-o mare de turiști. După
un ocol prin Jardin des Plantes, căci e întotdeauna bine să te convingi că nu te urmărește
nimeni și sălile goale ale Muzeului de științe naturale sunt, din acest punct de vedere, cât se
poate de utile, am ajuns în fine sub bolţile grandioase ale gării de mărfuri. Instinctul, raţiunea
şi norocul ne-au făcut să găsim dintr-o dată uşa care duce către liniile subterane fără să
atragem atenţia celor care foșneau pe-acolo, pe jumătate adormiți, unii pentru că terminau tura
de noapte, alții pentru că o începeau pe cea de dimineață. Trenurile către localităţile suburbane
treceau prin faţa noastră ca nişte tigri cu dungi orizontale de lumină.

197
 - Eu duc singur valizele, mi-a spus fidelul meu tovarăş. Dumneavoastră mult făcut
pentru mine. Acum și eu face pentru dumneavoastră. Eu foarte negru, nimeni nu vede la mine
în tunel dacă eu dezbrăcat şi închid ochii şi gura.
Într-o clipă, cu dexteritatea specifică rasei sale reputat sportive, ministrul s-a pus în
pielea goală şi, după ce a sărutat medalia de aur probabil sfinţită pe care o avea la gât, a scos
dintr-un buzunar un petic de piele de șarpe cu care s-a frecat pe creștet, pe buric și pe câlcâie.
A luat valizele şi s-a înfundat în tunel ai cărui pereţi, cu care se confunda, păreau că aparţin
unui alt continent, sălbatec, misterios, magic. Trenurile treceau, veneau, plecau și se întorceau
ca să plece iarăși cu insistenţa specifică civilizației noastre occidentale, sfredelind întunericul
cu farurile lor care ne îndeamnă să credem că tot ce se vede e real și vice-versa. Făcându-se
broască la pământ de fiecare dată când se auzeau duduind roţile unui tren încât nici dracu’,
dacă s-ar fi uitat pe fereastra vagonului, n-ar fi putut să-l vadă, prietenul meu negru pătrundea
tot mai adânc în tubul de întuneric. Pitit după un morman de materiale specifice, acoperit cu
nişte prelate de la care orice om normal constituit şi-ar fi întors în mod firesc ochii ca să n-
aibă după aceea a-i spăla timp de mai multe zile, priveam trecând trenurile cu destinaţii
suburbane punându-mi, în sinea mea, o sumedenie de întrebări privind viața, moartea și
destinul omului în general.
Despovărat de valizele cu carne, tovarășul meu s-a întors mai sprinten decât plecase.
S-a îmbrăcat în grabă și am ieșit zoriți la lumina zilei care, la Paris, e mereu ca de seară – și de
aceea cei care locuiesc aici preferă să trăiască noaptea, becul celui mai amărât cabaret fiind de
preferat soarelui care nu se arată aici decât voalat, de parcă n-ar vrea să fie recunoscut și
părinții lui să afle că-și trece ziua în acest oraș de pierzanie. Stăteam pe-o bancă de pe peron
așteptând. Încordați, număram minutele și trenurile care treceau, veneau, plecau de parcă
timpul ar fi fost un orologiu cu roți de locomotivă, cu arcuri din vagoane de clasa întâi, cu
mersul trenurilor în loc de cadran și cu, în loc de ace, mii de pasageri care se duc, vin, pleacă,
se întorc, fug care încotro cu diligența secundelor și-a orelor vieții noastre.
În fine, după circa douăzeci de minute, după ce trecuseră zeci de trenuri ale căror
roţi călcau şina de parcă anume ar fi vrut s-o doară, circulaţia s-a oprit şi o voce anonimă a
anunţat prin megafoane că, din motive tehnice, circulaţia e întreruptă pe o durată
nedeterminată. Pasagerii au început să se agite, nervoși, zădărnicindu-li-se brusc și brutal
proiectele. Nu era cazul nostru, dimpotrivă. Liniştiţi, demni, ca doi oameni care nici usturoi n-
au mâncat nici gura nu le miroase, am plecat din gară cu înfăşişarea unor navetişti obişnuiţi cu
vicisitudinile trenurilor suburbane, un om alb şi unul negru purtaţi de destin şi care, cu mâinile

198
în buzunare, îşi duceau resemnaţi sub cerul mohorât al lumii noastre necazurile, problemele şi
planurile lor de viitor.
- Eu dau la dumneavoastră o sută de milioane de dolari, promis, jurat..., pe tavă de
argint.
- Tot ce se poate. Pentru că încep să cred că a dracului ce le merit !
- Sigur, dumneavoastră foarte tare. Mare prieten al păcii şi cooperării internaţionale.
Într-o situaţie ca a mea, când ai atâtea de făcut şi când, pe deasupra, vrei să fii socotit
mort, nu e foarte sănătos să hălăduieşti pe străzile unui oraş atât de frecventat ca Parisul care
rămâne, totuşi, orice s-ar spune un sat unde zvonurile şi bârfele proliferează ca iepurii, unde
toată lumea cunoaşte pe toată lumea, deşi nimeni nu ştie cine e cine și care-i sunt veniturile,
fie și numai cele impozabile, și unde, când nu plouă, e plăcut pentru cuget şi instructiv pentru
suflet să priveşti, cu un ochi sensibil, diversitatea naturii : păsările, pomii, vacile care se întorc
de la pășune, ca nişte barcaze încărcate cu bidoane de lapte, ducându-se încet dar ţintă spre
casă, oprindu-se ici, colo, să pască un smoc de iarbă răsărit între pietrele pavajului, sau
frunzele unei crengi aplecate peste zaplaz în timp ce, c-o vargă în mână, văcarul le îndeamnă
cu icnete râgâite spre staul, la adăpost de lupi şi de hoţii care mişună întotdeauna în jurul
caselor de bani în care plugarul prevăzător a strâns câştigul amărât pe care i-a l-a adus
cooperarea lui cu glia.
Nu ţineam să complic un caz și așa destul de extravagant – dar care îmi va aduce,
sper, peste vreme, o binemeritată notorietate în cazul în care cineva se va învrednici să-i dea o
înfățișare literară sau cinematografică, totul depinzând, de fapt, până la urmă, numai și numai
de mine, căci arta nu poate pretinde la o audienţă semnificativă dacă nu oferă o naraţiune clară
şi un deznodământ fericit, publicul având o predilecție înăscută pentru poveștile în care binele
biruie răul şi virtutea doboară nudul integral.
Prietenul meu care n-avea a se teme de întâlniri nepotrivite s-a dus să dea o raită prin
acest oraş unde abundă monumentele de artă şi istorice. Pe o hartă cupărată de la un chioşc de
ziare, i-am însemnat cu negru obiectivele turistice și cu o cruce mare, roșie, locul unde trebuia
să ne întâlnim la miezul nopţii.
- Încearcă să nu întârzii şi pe cât se poate să treci neobservat. Nu uita că n-ai nici
acte nici paşaport diplomatic.
- La mine nu probleme. Eu şmecher. Știu cum duce tratative cu om alb pentru găsit
soluţii avantajoase pentru pace şi cooperare internațional în spiritul respectul mutual şi interes
reciproc.

199
 - Ai grijă, totuși. Poliţiştii din metrou nu au prea umblat prin ambasade și mi-ar
părea rău dacă pacea şi cooperarea internațională ar lua-o peste ceafă şi s-ar trezi dată afară
din țara tuturor libertăților cu un picior în fund.
- Om alb prea nervos. Om alb mereu vrea acţionat iute, înainte de alegeri. Om alb...
- Nu-ţi dau voie să spui vrute și nevrute despre democrația noastră, l-am întrerupt pe
un ton gentil dar ferm. Mai ales tu, care ai trăit pe pielea ta vicisitudinile continentului negru
şi neajunsurile unei politici pe care nu o poţi contesta fără să-ți fie teamă că vei avea de
înfruntat crocodilii, tigrii şi hienele. La noi, crocodilii din guvern sunt acolo prin voința unei
majorități de crocodili, şacalii deputaţi apără interesele legitime ale celorlalţi şacali, hienele
sunt în general opoziţia şi cei câţiva monştri care conduc țara exprimă cvintesenţia geniului
naţional definit pe cale constituțională.
- Eu nu pricepe.
- Nici n-ai cum. Nu-ți pot explica acum, într-o minută, ceea ce naţiunile occidentale
n-au priceput nici după două secole de democraţie ! Hai, du-te, du-te ! Să nu întârzii la
întâlnirea noastră de la noapte. Nu uita că mi-am pus toată încrederea în tine şi încrederea e
tot ce un om poate oferi mai de valoare altuia când între ei nu există probleme financiare.
Rămas singur, am luat-o pe malul apei, privind Sena, la fel de puțin albastră ca și
cerul, smălțuită de fruzele deja galbene şi roşii ale castanilor enormi care împodobesc cheiul
Saint-Bernard unde, datorită diligenței municipale, o seamă de artişti contemporani și-au
instalat sculpturile care amintesc anumite capodopere ale antichităţii sau ale Renaşterii, epoci,
e adevărat, mai puţin agitate de conflagraţiile mondiale și de aceea cu oameni mai desăvârşiţi,
care aveau câte două mâini, un cap, doi sâni, o formă, un contur inteligibil...! Dar nu e cazul
să fac eu, aici, acum, procesul artei moderne. Peisajul și alcoolul băut la botul calului la
bufetul gării, îmi slăbiseră pavăzele rațiunii, lăsându-mă pradă nostalgiei care ne năpădește
întotdeauna când nu avem nevoie de ea. Ideea că va trebuie să mă despart pentru totdeauna de
Paris îmi strângea inima într-o menghină de oțel şi de ghiaţă. E adevărat că indemnitatea de
expatriere pe care mi-o oferea destinul era suficient de consistentă. Sigur, lucrurile mai puteau
evolua şi o eventuală apariție a domnului Germain de Puantalbec ar fi impus o revizuire
substanțială a planurilor mele, dar deocamdată lucrurile se prezentau mai degrabă bine şi ceva
îmi spunea că o dispariție atât de neașteptată și care se prelungea era de bun augur. Oricum,
soarta acestui domn nu mă mai privea decât anecdotic pentru că nici sănătatea nici banii mei
nu mai depindeau de el.
Ajuns pe bulevard, hazardul care este, pare-se, marele stăpân al lumii m-a făcut să
trec pe lângă o librărie – foarte mică. Prin cine știe ce mister, împins de cine știe ce porniri

200
lăuntrice ancestrale, am fost dintr-o dată ispitit să citesc o carte, o carte de literatură cum nu se
mai scriu azi decât rar, o carte adevărată, o carte ca pe vremea antichității sau a Renașterii,
când oamenii mai aveau două mâini, un cap, doi sâni, o formă, un contur inteligibil, o carte de
felul celor scrise de autorii pe care-i învățăm la şcoală, o carte cu un conţinut de idei şi un stil
atât de emoționant încât chiar și codaşii clasei ajung să creadă în nobleţea scrisului şi în
veracitatea metaforelor, care altminteri sfidează bunul simț şi cele mai elementare legi
economice – chiar fără a ține cont de faptul că hârtia înseamnă pomi tăiați și că din cauza
abundenței scriitorilor dispar pădurile din Amazonia ! Stăteam acolo, în teorie mort, mut în
faţa rafturilor grele de romane. Priveam pofticios titlurile şi coperţile, silabiseam numele
autorilor dintre care unii erau străini şi – cum să vă fac să înţelegeţi ce-am simțit ?! Mi s-a
părut dintr-o dată că sunt un alt om, ca şi cum lucrurile şi-ar fi pierdut brusc pielea şi, în locul
substanţelor din care le credeam alcătuite, descopeream rotițele unei cărni vii, puse-n mișcare
de resorturi organice racordate la mersul unor planete şi stele încă nedescoperite. Mișcarea lor
de gravitație era dusă de pulsațiile unor inimi care însuflețeau cu impulsuri de lumină
trupurile unor giganți translucizi, plecați la vânătoare într-o pădure stufoasă și mai uriașă chiar
decât ei și care ucid, când le cad în bătaia puștii, frânturi de timp cu blănuri de sidef, cu ochii
dintr-un fel de rubine moi, reale, sensibile, și-n al căror pântec au fost ferecate, în seifuri de
lemn prețios, roiuri de sentimente şi alte sentimente şi iarăşi sentimente, unele foarte
sentimentale...
Am ales în cele din urmă un roman al cărui titlu nu mi-l mai amintesc dar pe a cărui
copertă am recunoscut cupolele bisericii San Marco şi campanila de la Veneţia, un oraş de
care eram legat printr-un buchet de amintiri intime, nu neapărat vesele, din contră, dar de-o
incontestabilă intensitate.
După nici un ceas, eram cufundat până la gât în apa care curgea caldă în cada
camerii pe care-o închiriasem într-un hotel din arondismentul XVI sub un nume fals,
încercând să trec neobservat, nelăsând în memoria recepționistei decât amintirea unui bacșiș
mediocru cum lasă de obicei oamenii de afaceri care profită de trecerea lor prin capitală ca să
vadă un spectacol prăfuit la Comedia franceză, să dineze la Coupole unde i se servește o carne
ca tovalul şi să-şi petrecă noaptea cu o curvă de la Pigalle despre care nu e nimic de adăugat.
Aparatul de radio era pe noptieră. L-am deschis, aşteptând buletinul de ştiri. Se
difuza o muzică suavă, poate Mozart, un compozitor austriac, sau Saint-Saëns sau Girolamo
Frescobaldi. Spuma de baie a hotelului mirosea a lavandă şi a flori de câmp. Mestecam o
gumă cu un gust foarte agreabil de mentă proaspătă. Mă simţeam bine, destins, sub farmecul,

201
intens şi pur, patetic şi adevărat, al cărţii pe care o citeam şi a cărei acţiune se petrecea într-
adevăr, în parte, la Veneţia despre care vă vorbeam.
Era vorba de o femeie de moravuri întrucâtva ușoare care întâlnea pe treptele de la
Salute un pictor a cărui concepţie despre artă era originală. El era tuberculos, ea era bogată.
Privirea lui avea o strălucire tainică şi tânăra burgheză s-a îndrăgostit de el instantaneu. El
avea talent, ea avea gust, Veneţia le dăruia restul.
Cartea pe care o citeam era remarcabilă atât prin conținutul de idei cât şi prin intrigă
care se dezvolta armonios și subtil, cititorul simțindu-se ispitit să viziteze Veneţia. A trebuit
însă, curând, să-mi întrerup lectura, pradă unor probleme de ordin personal care mi-au revenit
în minte și care, obsesive, mă împiedicau să fiu atent la ce citeam.
Totuşi, n-aveam de ce să mă neliniştesc.
Nici la prânz, pe care l-am luat în odaie, nici în ziarele de-a doua zi, care apar la
sfârșitul după-amiezii precedente şi care mi-au fost aduse pe tavă, nici în jurnalele de seară ale
televiziunii nici o ştire nu părea în măsură să-mi schimbe planurile. Fernande şi Germain de
Puantalbec erau de negăsit şi poliția, cu coada între picioare, nu mai știa pe unde să scoată
cămașa deşi se aflase prin intermediarul unui coafor că ceva grav intervenise cu puţin timp
înaintea exploziei fatale pentru că un rendez-vous al domnișoarei de Puantalbec fusese amânat
de mai multe ori. Părea de asemenea stabilit că-n momentul deflagraţiei domnul de
Puantalbec ar fi trebuit să fie acasă, unde în mod evident nu era. Garda personală îl lăsase în
fața ascensorului din parkingul imobilului, dar nimeni nu văzuse ușa acestuia închizându-se în
urma lui – decât poate ofițerul superior însărcinat cu protecția domnului de Puantalbec, care,
culmea ! dispăruse și el.
Multitudinea declaraţiilor contradictorii şi a ipotezelor de lucru nu putea ascunde
faptul că ancheta bătea pasul pe loc. Faptul că fusese identificat explozibilul, că se știa acum
unde fusese plasată bomba și care era tehnica de declanşare, etc., nu spunea nimic nici despre
cine săvârşise atentatul nici despre motivaţiile celor care-l săvârșiseră. Speculaţiile care au
fost dintotdeauna hrana presei libere se acumulau şi uimeau prin felul în care autorii înlocuiau
răspunsurile pe care nu le aveau prin întrebări la care nu ştiau să răspundă : unde sunt
persoanele vizate ? dacă nu au murit, de ce nu dau nici un semn de viaţă ? dacă au fost răpiți,
de ce nu se manifestă cei care îi dețin ? dacă au fost uciși ulterior, de ce nu se găsesc
cadavrele, în ciuda nenumăratelor percheziţii în mediile suspecte şi a barajelor care opresc
pentru cercetare toate mașinile, motocicletele, bicicletele, trotinetele și-n general tot ce mișcă,
râul, ramul – pentru că și polițiștii au fost la școală, nu ? E o maşinație a guvernului care
caută un pretext ca să strângă şurubul și să gâtuie opoziţia ? sau a opoziției ca să dovedească

202
incapacitatea guvernului de a menține ordinea și de a asigura persoana și bunurile
cetățenilor ? O uneltire a armatei care pregătește o lovitură de Stat militară ? a armatei, sau a
clerului, a sindicatelor, a veteranilor de război, a troțkiștilor, a ecologiștilor, a sioniștilor, a
suprarealiștilor, a masonilor, a asociațiilor de apărare a laicității, a independentiștilor bretoni,
basci, corsicani ? Poate că e vorba, spuneau alții, de-o afacere de familie, de-un denunț pentru
luare de mită, de-o răzbunare a mafiei – dar care mafie ? siciliană, calabreză, rusă, franco-
italiană, americană, americană new-yorkeză, americană de la Chicago, americană de pe coasta
de Vest ? Se fac cercetări şi-n privința surorii unui condamnat venită să ceară graţierea fratelui
ei domnului de Puantalbec şi pe care acesta ar fi violat-o în chiar biroul lui – ceea ce părea
unora neverosimil decât dacă sora acestuia era de fapt fratele lui mai mic. Nimănui nu i-a
trecut prin cap că ar putea fi vorba, mult mai simplu, de o limbă care trebuia tăiată, dovadă în
plus, dacă mai era nevoie, că realitatea e întotdeauna mai fecundă decât imaginaţia noastră.
Fericitul jurnalist căruia un ciob de geam îi crestase freza făcea un asemenea tapaj în
jurul faptului că el fusese prezent la locul crimei încât, la televiziune, un confrate invidios nu
s-a putut împiedeca să nu afirme că meseria unui jurnalist constă în a informa şi nu în a primi
o cărămidă-n cap, ceea ce nu interesează pe nimeni – trebuie însă spus aici, spre cinstea
opiniei publice, că această remarcă răutăcioasă n-a ştirbit cu nimic prestigiul rănitului căruia
întreaga suflare i-a admirat timp de câteva zile curajul şi talentul.
…șuviţe firave de sânge şi secreţii interne, hormonale, endocriniene, mânjesc deja
un peisaj halucinat. Excitat la culme, în transă, pictorul scoate din trusa de pe jos un set de
cuţite cu lamele pătate de culoare cu care, vrând să desăvârșească tabloul, lacereză corpul
fetei, mai gingaş decât o pânză ordinară. Făcând un efort ca să nu strige, muşcându-şi buzele
date cu lac alb, intrusa care vede, neputincioasă, cum sângele ei inundă capodopera, e
scuturată de un spasm muscular care face să plenească crustele de culoare şi-n cele din urmă
leşină, intoxicată de emanaţiile nocive ale substanțelor care i-au pătruns în piele și-i otrăvesc
plămânii.
- Mai iute, încă şi mai iute, iutissimo, iutissimissimo ! Trebuie să ajungem cât mai
urgent la spital, trebuie să salvăm această femeie al cărei curaj şi caracter depășesc tot ce ne
putem închipui cu mintea...
Rănită de moarte, femeia care acum e o capodoperă a lumii moderne, reușește să-şi
descleşteze buzele ca să şoptească la urechea iubitului ei :
- Te iubesc nespus, mai mult decât orice pe lume... Dar, din păcate, o milionară nu
poate înţelege puterea şi grandoarea artei, nu-și poate închipui că arta adevărată, arta omoară

203
și ucide... Am greşit dar intenţiile mele..., intenţiile mele erau curate... Voiam să-ţi ofer, cu
preţul vieții mele, nemurirea..., nemurirea culorilor tale şi a...
Vorbele se sting, suflul pălește.
- Nu pleca, nu pleca, hohotește artistul. Am să te pictez în donna angelicata cu culori
ignifuge pe un perete de marmură mare cât biserica de la Salute, ai să vezi, o să ne schimbăm
viaţa... Nu mă poţi lăsa...
Chemările lui sunt inutile. Femeia moare în plin Canal Grande ale cărui monumente
de arhitectură se oglindesc, neclintite, în apa care parcă a înghețat şi în ochii palizi ai
pictorului neconsolat.
Apoi am adormit. Am avut un vis absurd, idiot, fantezist din care nu-mi aduc aminte
mai nimic dar care m-a înspăimântat într-un asemenea hal că m-am trezit năduşit, cu gâtlejul
uscat, de parcă aşi fi văzut moartea sau vreo altă arătare de acelaşi fel, un monstru marin cu
aparență de grifon ţâşnind din ape ca să sfâşie sânii unei fete pe care un pictor de factură
renascentistă înfăţişase peisaje autentice. Sub ghiarele fiarei, pictura se despica lăsându-ne să
întrevedem ceruri nebănuite, albastre, trandafirii, galbene, unde gravitează, la infinit, stele,
galaxii, tot soiul de beculețe strălucitoare printre care plutește, săltată de valurile incerte, o
sticlă aruncată de un naufragiat, o carafă de cristal, o statuetă antică sau un sarcofag –
imaginea nu era prea limpede… !
Nimic nu e mai greu de suportat pentru un om decât aşteptarea, fiecare dintre noi şi-
a dat seama de asta pe propria lui piele. Cum să te sustragi melancoliei şi furiei care umplu
inima atunci când vezi adăugându-se celorlalţi duşmani unul nou și mai cumplit decât toți
laolaltă, timpul ? Să citeşti ? Soluția nu e valabilă decât până la un punct, dincolo de care
omul care așteaptă nu mai poate urmări logica frazelor şi a ideilor, nu mai înțelege cine ce
face și de ce, metaforele şi hipolapsele nu-l mai încântă. Melodia care se revărsa din aparatul
de radio mă legăna fără să reuşească a mă smulge din ale mele, poate și pentru că nu aveam o
educaţie muzicală suficientă. Mi-am curăţat şi uns pistolul, o operație prea maşinală ca să mă
facă să uit de ce-mi stătea pe suflet și care, oricum, nu-ți omoară decât cel mult un ceas. Am
mai făcut o baie şi m-am spălat pe cap dar, după cum probabil ştiţi, frecatul țestei stimulează
activitatea cerebrală şi când eşti deprimat sau neliniştit e mai bine să eviți asemenea excitante
care trezesc gânduri îndeosebi negre și remușcări de obicei pe cât de cumplite pe atât de
zadarnice. De ce lăsasem în voia sorții o femeie care, deși nu era decât o interimară, mă
ajutase să progresez în carieră, și care era, pe deasupra, mama legitimă, deși nedeclarată, a
singurului meu copil. Bomboană pe colivă, circumstanțele în care murise fratele meu
devenind, cu timpul și uitarea, tulburi, începeam să mă întreb, luat de nebunie, dacă n-avem și

204
eu o oarecare vină în ce se întâmplase atunci. Și-n cele care s-au întâmplat pe urmă, și după
aceea iarăși și tot așa până în ziua de azi...
Cum nu prânzisem şi avusesem o după-amiază agitată, am plecat de la hotel nervos,
într-o stare de excitare dăunătoare sănătăţii mele fizice şi morale. Îmi tremurau mâinile,
auzeam voci, aveam halucinaţii şi toate astea nu prevesteau nimic bun. Pe deasupra, n-aveam
certitudinea că-n ce privește Puantalbecii lucrurile se petrecuseră așa cum presupuneam – ori
dacă așteptarea e răul cel mai chinuitor pentru că are-n ea un iz de moarte, îndoiala vine
imediat după ea, dat fiind că-n ordinea firească a rațiunii noastre mai întâi îți petreci viața
așteptând o moarte despre care știi că trebuie să vină și după aceea te îndoiești de ea cu
nădejdea că poate nu e chiar definitivă, că nu e chiar totală..., că mai există o speranță !
Marilyn îndeplinise, oare, formalităţile de identificare ale cadavrului pe care îl pusesem la
îndemâna autorităţilor competente ? Avusese, oare, timp să recupereze cadavrul ? Rămăşiţele
pământeşti ale unui director de bancă odihneau, oare, acum, bine mersi în sicriul cu inițialele
mele ? Cât costaseră lumânările, ştiut fiind că în asemenea circumstanţe, prin forța lucrurilor
presante, negustorii profită ca să-ți smulgă și ultima lăscaie ? Pentru tihna sufletului meu aşi fi
vrut să ştiu cum procedase Marilyn ca s-o împiedice pe Fernande să-şi scoată mutra în lume.
Pentru nimic în lume nu trebuia să dea ochii cu cei care-i ceruseră să mă ucidă, fără să ştie,
nici ei nici ea, că e vorba despre mine. Şi care nu trebuiau să afle cu nici un preţ că printr-un
inexplicabil capriciu al hazardului în mod evident orb, ajunsesem să fiu şi victima desemnată
şi ucigaşul care trebuia să săvârşească crima.
La urma urmei, mi-am zis, mai bine să ştiu cum stau lucrurile. Am căutat o cabină
telefonică şi am sunat acasă. Marilyn a răspuns instantaneu, de parcă ar fi stat cu receptorul în
brațe. Avea o voce obosită, angoasată. Chiar trecută prin ciur și prin dârmon, ca Marilyn, o
femeie pune întotdeauna răul înainte și, ca să nu fie luată prin surprindere, îl provoacă, ceea ce
de la o vreme e epuizant.
- Alo.
- Aveai dreptate. Mai bine să n-o luăm cu noi în insulele…
Tăcere.
- Am să… Sau tu… Noi ! O să găsim un mijloc ca să ne scăpăm de ea.
Tot nimic.
- Am să-ţi explic. Mă ocup eu de asta.
Marilyn tăcea mâlc.
- Altminteri ?
- Totul bine. M-au chemat pe la amiază să identific…

205
 - Ce-ai făcut cu Fernande ?
Iar tăcere.
- I-am dat un calmant. Foarte tare. O să doarmă neîntoarsă până mâine dimineaţă și
poate și mai mult…
- Bine. Nu te-a… ?
- Nu. Te aşteaptă.
- Deocamdată nu pot să vin. Cu nici un preţ să n-o laşi să plece. Şi la poliţie ?
- Nimic. Găsiseră actele tale, pieptenul, nişte prezervative...
- Prezervativele le-am luat din gară. Dau verosimilitate...
- Zău ?... Oricum, văduva a recunoscut cadavrul. Asta şi voiau ca să se scape de
mormanul de carne tocată care mirosea, teribil ce mirosea a ulei de locomotivă. Fetele de la
serviciul pompelor funebre au trebuit să-l spele în două ape. Am chemat şi un îmbălsămător,
mai ales pentru mirosul de ulei de locomotivă, dar mi-a spus că, dată fiind starea cadavrului,
nu se poate face mai nimic. Acum e aici. Sicriul m-a costat...
- Şi Fernande ?
- Doarme bumbena, n-a auzit nimic. Am închis totuşi uşa. De fapt ce vrea de la tine ?
- Habar n-am ! E cam sărită şi să nu i se fi năzărit cine ştie ce…
- Eu cred sincer că e ceva între voi.
- De unde şi până unde ?! Ce te-a apucat ?
- Vrei să mă părăseşti, nu-i aşa ? Şi-acum mă duci cu zăhărelul. Eşti mort şi poţi să te
duci să-ţi faci mendrele cu ea pe undeva prin America latină, unde și dacă n-ai trece drept
mort tot nu te-ar mai găsi nici dracu’, că e atât de mare și e și jungla amazoniană, și din punct
de vedere al drepturilor omului un deșert, Sahara..., Atacama... !
- Eşti complet aiurea. Am să-ţi explic.
- Nişte ticăloşi, tu şi prăpădita ta de Fernande, dar să nu-ţi închipui…
- Marilyn, vino-ți în fire, dragă ! Vorbești cu păcat.
- O curvă… Nici măcar ! Un schelet ambulant, cu peri pe sâni, o ştoarfă…
Marilyn ridicase vocea şi Fernande ar fi putut, Doamne ferește, să se trezească. Cel
mai bine era să pun punct. Totuși, de unde ştia că Fernande are peri pe sâni ? Poate că atunci
când sunt singure, femeile îşi fac astfel de confidenţe.
Am aşteptat îndelung, îndelung, dând târcoale imobilului. Fostul ministru al
cooperației mă ținea de mână și-mi povestea ce văzuse el la Luvru. Eu n-aveam ochi decât
pentru fereștile apartamentului. Lampa din salon era aprinsă și cine știe când și dacă Marilyn
o va stinge ca să se ducă în fine la culcare. Regretam acum că, din exces de zel, pusesem în

206
buzunarul cadavrului de pe șine legătura de chei printre care se afla și cea de la mașina oprită
în fața casei, de cealaltă parte a străzii. Ar fi fost mai comod să așteptăm momentul acțiunii
stând bine mersi pe banchetele de piele, ascultând muzică de operă și fumând țigările
englezești pe care Marilyn, deși americancă, le preferă și are întotdeauna un pachet de rezervă
în cutia de lângă schimbătorul de viteze. Nu, orice s-ar spune, Marilyn are o sumedenie de
calități și ar fi nedrept să i le contestăm. Iubește animalele. Știe să mănânce scoici fără să se
păteze. Fumează Players. Are imaginație. Face economie la apa caldă. Nu-și pune vată în
urechi. Cunoaște la Londra un restaurant, probabil singurul, unde se poate mânca omenește.
Nu se pudrează în public. Adoră Frescobaldi și sculpturile lui Duane Hanson. Stropește
regulat florile din jardinieră... Dar, pentru Dumnezeu, de ce nu se duce să se culce ? Poate că
nu vrea să-mpartă patul din dormitor cu o femeie despre care bănuiește că e amanta soțului ei
și că vrea să-i strice casa. N-am apucat să-mi pun pentru a doua sau a treia oară aceste
întrebări când în sfârșit lumina din salon s-a stins și prin fereastra a cărei jaluzea nu fusese
trasă, am văzut aprinzându-se și după câteva minute stingându-se veioza din dormitor.
Am așteptat o vreme, nu prea mult. Marilyn adoarme iute și are un somn bun și
sănătos.
Cu mâna tremurândă am făcut codul uşii de la intrare și am apăsat pe clanță. Am
străbătut holul cu pași de pisică. Mocheta groasă înăbuşea zgomotul tăpilor. Cufundat în somn
şi întuneric, prins în mrejele nopţii, edificiul părea un imens transatlantic smuls dintr-o dată
din apele lui fireşti, cu tot cu pasagerii de la diferitele etaje, și aruncat, prin cine ştie ce
fenomen musonic, de cine ştie ce gigantică tornadă către afundurile unui cer opac pe care-l
traversează orbeşte, rătăcit în mijlocul unor obiecte devenite, din cauza vitezei excesive, nişte
unde luminoase, alungite și intermitente, evenimentele însele curbându-se sub forța
gravitațională a unui spațiu mai firav decât un fir de păr, un vis..., nici măcar : o simplă
răscruce de energii întretăindu-se haotic !
Prin ușa din fund, ascunsă după cușca ascensorului, am ieșit în curtea din spate, de
cealaltă parte a căreia se afla scara de serviciu la care se putea ajunge și direct din stradă
printr-o altă intrare, încuiată noaptea. Am urcat în tăcere până la etajul la care se afla
apartamentul meu. Prin culoarul strâmt dintre o cameră de serviciu trasformată în magazie de
vechituri, un local pentru uscat rufele şi o toaletă pentru personalul casei, am ajuns la uşa
bucătăriei în faţa căreia ne-am oprit ca să tragem cu urechea.
Tăcere deplină.
Cheia se află în cutia de lemn vopsit a contorului electric, la îndemâna femeii de
serviciu care vine de două ori pe săptămână, rugată să intre pe furiș ca să n-o trezească pe

207
Marilyn despre care se poate spune fără teamă de-a greşi că detestă să se scoale înainte de
amiază, înspre ora două. Am descuiat tiptil și am pătruns în bucătărie, luminată vag, spectral,
de ceasul cu cristale lichide al mașinii de gătit. În liniştea aproape absolută, bătăile inimilor
noastre şi sforăitul inaudibil al frigiderului păreau că zguduie pereţii. Am crezut că trezesc
toată casa când am tras piedica revolverului căruia i-am înşurubat silenţiosul, ceea ce uitasem
să fac pe scară, fără îndoială din cauza tensiuni psihice excepționale : la urma urmei,
întorceam o pagină dacă nu glorioasă cel puțin tihnită și onestă a vieţii mele, ceea ce nu e
plăcut decât dacă ești tânăr și necopt, năzuind aiurea după potcoave de cai morți. Luându-mi
inima în dinţi şi făcându-mă că nu bag seama la ghiara de fier care îmi strângea gâtul, ceea ce
putea fi un semn rău, am străbătut pe vârfuri coridorul dinspre sufragerie, urmat de tovarăşul
meu negru care a profitat că albul ochiului îi strălucea în întuneric ca să-mi spună din privire
că pot conta pe cei o sută de milioane de dolari pe care o să mi-i dea el după ce va fi adus țării
sale libertatea lumii libere, și că omul negru își ține întotdeauna promisiunile dacă atunci când
le-a făcut nu și-a desprins degetul mic de la mâna stângă de celelalte făcute pumn, uitându-se
cruciș la o pasăre neagră.
Am traversat sufrageria unde pătrundea ca un puf palid lumina felinarelor de pe
stradă, răsfrântă de apa din acvarium care o decupa în șuvițe tremurătoare. Prin baie, am ajuns
în dormitor. Domnea un miros greu de parcă cineva ar fi răsturnat o găleată cu parfum Chanel.
Prin ușile larg deschise către camera de oaspeți am zărit, între patru lumânări care ardeau
molcom, calm, de-abia tulburate de curenţii de aer provocaţi de venirea noastră, sicriul care
arăta de fapt destul de bine, cel puţin din câte am putut să-mi dau seama de departe şi dintr-o
privire superficială.
Trebuia să acţionez iute şi curat. Era în joc viaţa mea dar şi o sută de milioane de
dolari, bașca viitorul fiului meu pe jumătate orfan din vina scrupulelor mele profesionale de
om care-și iubește țara și ar vrea s-o audă cântând măcar la flaut sau la trompeta mică în
concertul națiunilor unde orchestra e îndeobște formată din contrabași, tube și orga marilor
puteri. M-am apropiat de pat. Sub pledul roşu, cele două corpuri pe care somnul le apropiase
strângându-le unul într-altul, se distingeau suficient de net deși nu vedeam decât capul
Fernandei căreia i-am putut admira pentru o ultimă oară, răspândit pe pernă, părul negru ca
marmura unui mausoleu. Totul s-a petrecut în condiții optime, fără strigăte și lacrimi și
aproape fără convulsiile celor care sunt împușcați la cinema. Cu un gest reflex, Fernande de
Puantalbec și-a dus mâna la sâni cu speranța de a-i descoperi mai ampli, cum îi promisese
într-un vis nu ştiu ce excroc veneţian... De altfel poate că m-am înșelat pentru că sărmana fată
era rece, moartă încă de dimineaţă. Cum nu puteam să ştiu, i-am mai înfipt și ei câteva gloanțe

208
în centrii vitali, simplă măsură de prevedere. Scurt pe doi, mă pregăteam să trag pledul ca să
contemplu o ultimă dată aceste două femei care jucaseră un rol atât de important în viaţa mea
când un zgomot infernal m-a făcut să întorc capul. Capacul sicriului alunecase pe duşumea iar
mortul, acoperit de un linţoliu, cum se obișnuiește, se ridicase în capul oaselor și ne privea cu
o ură nesfârşită.
Surpriza era atât de mare încât ași fi putu fi doborât de-o criză cardiacă dacă una și
mai uluitoare n-ar fi survenit în clipa următoare : prietenul meu negru devenise alb, complet
alb, alb din cap până-n picioare ca un om alb adevărat, alb ca dumneavoastră şi ca mine...

209
 Caietul treisprezece

Poveşti cu negri

N-am fost întotdeauna negru, îmi povestea a doua zi tovarăşul meu despre care am
aflat cu această ocazie că-l cheamă Luciano. Când n-aveam decât patru sau cinci ani, familia
mea originară din Puglia s-a instalat la Milano unde tatăl meu, care nu avea nici o calificare,
găsise prin vărul unei mătuși a unei rude de-a noastre mai de departe un serviciu oarecum
remunerat. Făcea parte dintr-una din echipele care reparau liniile ferate distruse de război. Am
profitat de faptul că familia noastră avea deja un picior în căile ferate ca să-i calc pe urme.
Dacă într-o zi m-aţi găsit în Africa sub un aspect atât de diferit de cel pe care l-am
avut la naștere, asta se datorează unei întâmplări stranii, de-acum circa douăzeci de ani, pe
care n-am povestit-o niciodată nimănui. Dacă v-o împărtășesc astăzi dumneavoastră este
pentru că mi-aţi salvat viaţa şi pentru că vreau să vă umplu cât mai plăcut timpul până-n ziua
când vă voi aduce o sută de milioane de dolari pe o tavă de argint. Nu ştiu de ce, dar îmi dau
bine seama că sunteţi măcinat de nelinişti pe care mi-ar fi agreabil să le pot spulbera
istorisindu-vă viața mea, în măsură nu numai să vă distreze dar și să vă dea o imagine utilă și
adevărată despre lumea în care trăim și despre care savanții au dreptate să spună că n-o
cunoaștem decât în proporție de doi, sau cel mult doi virgulă trei la sută și superficial.
Vă întrebaţi poate, şi aveţi perfectă dreptate ! cum se poate ca odrasla unei familii de
proletari, care n-a fost îndrumat de-acasă spre artele frumoase, chiar dacă locuieşte la Milano
unde, pentru câteva sute de lire, poţi admira Cina cea de taină dacă ai norocul ca paznicul de
la Santa Maria delle Grazie să fie pe-acolo..., cum deci cineva ca mine, copilul unor oameni
neinstruiți și proști, a ajuns să fie pictor – căci de aici mi se trag toate câte mi s-au întâmplat.
Ca să vă satisfac curiozitatea despre care se vede de la o poștă că e debordantă, şi mă
bucur ! trebuie să mărturisesc că n-am fost un elev fruntaş, din contră, şi că studiile mele sunt
foarte insuficiente. Nu e numai vina mea. Frecventam şcoala din cartierul nostru unde copiii
săraci n-aveau parte decât de ocări, arest, urechi lungite şi bătaie cu linia la palmă. Rezultatele
mele şcolare, dacă mă pot exprima așa cu privire la notele cu care mă potcoveau cadrele
didactice de după război, rămase cu mentalitatea lor de dinainte, de inspirație nemțească, erau
atât de dezamăgitoare încât am ajuns să mă-ntreb foarte sincer : Luciano, ce-i cu tine ? unde te
duci ? care e țelul tău în viață ? Ajunsesem într-un punct al existenței mele școlare în care,
dacă nu găseam în cel mai scurt timp o soluţie satisfăcătoare, riscam să fiu dat afară şi să mă
regăsesc la cheremul tatii care m-ar fi luat cu el pe şantierul unei linii secundare, unde fusese

210
afectată echipa din care făcea parte. Această posibilitate mă neliniștea nu atât din cauza
condițiilor de viață detestabile ale celor care locuiau la comun în vagoane-dormitor și lucrau
chiar și noaptea la lumina fostelor proiectoare antiaeriene, cât datorită faptului că mă
îndepărta de Milano, mai precis de stadionul de la San Siro unde juca Inter şi de sălile de
cinema din care eram nelipsit, plăcându-mi îndeosebi filmele cu un înalt conținut erotic în
care jucau Antonella Lualdi, Cosetta Greco, Alida Vali, Silvana Pampanini, Liliana Bonfatti,
Gina Lollobrigida ca să nu le numesc decât pe cele pe care mi le amintesc atât fizic cât și
moral.
Din motivele evocate, şi a căror importanţă pentru un adolescent de condiţie
modestă nu poate fi contestată, nu voiam să plec de la şcoala noastră care, deşi era de cartier,
avea şi ea orgoliul și principiile ei. Așa de pildă, băgasem de seamă că profesorii se arătau mai
îngăduitori cu copiii indigenţi dacă aceşti dădeau dovadă de silinţă într-una din materiile pe
care bogaţii le lasă de bună voie în seama calicilor. Mai întâi pentru că ele nu aduc niciun
câştig. Apoi pentru că dacă tot trebuie, pentru pacea socială, lepădat ceva şi celor nevoiaşi,
atunci mai bine să li se lase talentul, în sport dar și în artă mai ales că, până la urmă, e tot în
avantajul celor avuți care numai ei ştiu să aprecieze frumosul şi tot numai ei se pricep să
transforme arta și competițiile sportive într-o negustorie în măsură să aducă bani cu nemiluita
celor care nu produc dar vând. Invidiam colegii mei de clasă veniți pe lume cu sensul driblului
sau cu picioare deosebit de iuţi sau capabili să-şi doboare adversarul c-un upercut. Profesorii
le dădeau mai ușor notă de trecere, convinşi că, dotați cu asemenea calități, nu vor vrea
niciodată să ajungă în posturi în care să fie nevoie să știe scrisul și cititul.
Eram, din păcate, după cum se vede, de-o constituţie plăpândă. Mai mult decât atât,
sufeream de ftizie. Chiar dacă azi nu mai e o maladie mortală ca pe timpul lui Verdi, față de
care nutresc o mare admirație de când am avut ocazia să admir, de pe trotuarul celălalt,
toaletele somptuoase ale doamnelor care vin să asculte operele acestuia la Scala ! tuberculoza
slăbește organismul și profesorul de educație fizică se uita la mine fără nici un interes. Când
jucam în curtea școlii football, ca toți copiii de pe lume, gâfâiam în înaintare, ceilalți mă
măturau fără milă dacă eram fundaș iar când mă nimeream în poartă, mingile treceau prin
mine ca prin brânză și de aceea fusesm poreclit Şvaiţer, în italiană Groviera, deşi gustul
acestui ultim produs nu e chiar acelaşi – asta ca să vă daţi seama cât eram de inapt și fără nici
o șansă de reușită în acest domeniu.
Trebuia să caut altceva.
Privind atent, cu creionul în mână ca să bifez ce mi se părea demn de interes, lista
disciplinelor trecute cu litere de tipar în carnetul meu şcolar ale cărui foi roze erau mânjite de

211
note necorespunzătoare, am ajuns la concluzia că nu există decât două materii în care totul nu
era pierdut dinainte : muzica şi desenul. Din clipa aceea mi-am dat toată silința să produc, prin
simpla mânuire a gâtlejului, sunete cât mai exacte, mai pure şi mai interesante şi-n acelaşi
timp să acopăr toate foile care-mi cădeau sub mână cu desene şi picturi după mintea mea,
aşteptând ca vreun semn exterior să mă facă să aleg între muzică şi artele plastice.
După câteva săptămâni s-a vădit că vocaţia mea era pictura.
Fără să vreau să mă avânt pe terenul alunecos al ipotezelor, întotdeauna mai sărace
decât realitatea când este vorba de un domeniu atât de misterios cum este arta, consider că-n
ce mă privește răspunsul a fost cât se poate de limpede şi că el dovedește în mod grăitor
raportul foarte strâns care există între condiţiile sociale şi personalitatea unui creator. Într-
adevăr, dacă până la vârsta fragedă, dar deja decisivă, de paisprezece ani, nu pusesem piciorul
la operă, unde sala însăși e atât de fastuoasă încât trebuie să fii de aur sau general ca să te
simţi la largul tău în mijlocul atâtor catifele, stucuri, cristale, bjuterii, femei din lumea mare !
când nu eram la școală sau la cinema eram nelipsit din refectoriul de la Santa Maria delle
Grazie unde se află Cina cea de taină. Arta înobilând duhul, reușind chiar să trezească, în
sufletele vulnerabile, un oarecare sentiment de milă, întindeam mâna solicitând generozitatea
turiștilor stupefiați mai puțin de eleganța culorilor şi de inteligența luminii, de expresivitatea
figurilor şi de ingeniozitatea construcţiei lui Leonardo cât de imprecizia aviației americane
care nu reuşise să facă şi la Milano prăpădul de la Dresda, de unde, din fericire, Madona lui
Rafael fusese evacuată şi ascunsă într-o mină dezafectată – restituită faimoasei
Gemäldegalerie Alte Meister de ruși care n-au păstrat-o pentru că, dacă nu ai mintea strâmbă,
ca occidentalii, nu te poți ruga la o actriţă care-n despicătura cortinii desfăcute numai pe
jumătate, face balet pe un covor de nori... Dar e vorba de consideraţii care nu mai sunt de
actualitate de când s-a stabilit oficial că binele și răul nu sunt de competința artei, lipsită de o
adevărată viziune geostrategică !
Deci să ne întoarcem la oile noatre.
Încercam să fiu util tuturor acestor străini, cărora mă străduiam să le vând câteva
cartoline, atrăgându-le atenţia asupra cutărui sau cutărui detaliu mai puţin evident al frescii.
Le arătam, aproape imperceptibilă, găuricea de la tâmpla lui Isus făcută de artist ca să fixeze
punctul de fugă. Le explicam disimetria grupurilor simetrice de câte trei apostoli, și logica
celor două ferestre și a ușii care încadrează în lumină figura centrală dându-i o evidentă
întâietate fără să fie nevoie să i se pună o aură pe creștet. Ca să explic jocul culorilor, albastrul
pornit din stânga frescii oprindu-se la timp ca să îngăduie nuanțelor de galben, iscate dinspre
dreapta să facă drumul invers, verdele și rozul împăcându-le fără să le stingă, citeam caietele

212
rămase de la Leonardo și chiar și mintea mea măruntă pricepea că legile mecanice ale lumii
noastre nu sunt decât o transparență către cele, nemateriale, diferite, ilogice ale unei alte lumi.
Într-un cuvânt, în ceasurile pe care mi le-am petrecut aşteptând muşteriul, privind nici
admirativ nici critic, cu simplitatea celui care bea ciorba pe care i-a pus-o-n farfurie mama,
fresca rămasă nouă dintr-o epocă în care oamenii semănau a oameni şi sfinţii semănau cu noi,
mi-am dezmorţit ochiul, mi-am şlefuit gustul, mi-am ascuțit simțul formelor şi al armoniilor,
mi-am educat felul de-a observa întâmplările luminii – scurt pe doi, fără măcar să-mi dau
seama, am dobândit o intuiţie picturală care nu aştepta, ca să rodească, decât condiţii
prielnice. Profesorul nostru de desen a băgat de seamă că-n ciuda originii mele modeste eram
dotat cu un anume dar pentru înfățişarea formelor. S-a străduit să-l educe, devenind astfel
aliatul meu în lupta cu un corp didactic nervos, traumatizat de anii de război şi care s-ar fi
lipsit cu dragă inimă de prezenţa unui calic în școala lor.
Asta ca să înțelegeți cum am ajuns să am anume cunoştinţe tehnice care nu se
întâlnesc la orice colţ de stradă şi cum mi-am descoperit un talent de care n-am profitat decât
mai târziu, în circumstanțe care vă vor uimi dacă veţi avea răbdare să mă ascultaţi până la
capăt.
Fapt e că datorită răbdării cu care ascultam poliloghiile pretențioase ale profesorului
meu de desen luându-se drept Ghirlandaio vorbind unui Michelangelo Bunonarroti Simoni,
datorită de asemenea unui aspect vestimentar uşor boem copiat cu măsură după cel al câtorva
papiţoi care, lăsându-şi şevaletul în piața Domului, îşi treceau ziua la şpriţuri, trăncănind într-
o cafenea din galeria Victor-Emanuele II unde, pe timp de ploaie, mă refugiam şi eu, am reuşit
să fiu considerat de întregul corp profesoral drept o sămânţă de artist. Temperamentul meu
flegmatic, lenea și tendința de a trage chiulul erau, pentru ei, reversul și dovada talentului cu
care mă înzestrase natura, pe care nu e niciodată bine să o contrariezi.
Am trecut astfel mai ușor lunile şi anii de școlaritate, aşteptând vârsta la care puteam
postula pentru un post la căile ferate căci, nu-i aşa ? când tatăl tău şi-a trecut viaţa pe rambleu
strângând şuruburile şinelor, reuşita socială e să ajungi în tren. Dumnezeu a vrut să mi se
împlinească visul. După un scurt curs de pregătire, am fost numit controlor stagiar adjunct.
Printr-un fel de atavism care mă împingea de mic să umblu după bacşişurile
turiştilor din țările cu valută forte, mai rari la Milano unde, veniți pentru câte o premieră la
Scala, sunt atât de proteguiți încât n-ajungi la ei decât cu greu, am cerut să fiu numit la
Veneţia. Mi s-a făcut acest hatâr. Am închiriat un apartament de două camere înspre Arsenal,
depărtându-mă astfel de familia mea, care începuse să fie cam apăsătoare, mai ales de când,
luând de bune laudele profesorului meu de desen, tata ţinea musai să ajung pictor și mă tot

213
îndemna să urmez cursuri de specialitate într-o școală de arte al cărei director era prieten c-un
cunoscut de-al nostru, delegat sindical și fără doar și poate mafiot. De fiecare dată când bea
un pahar mai mult, tata, la care am ținut enorm, fie şi numai pentru încrederea pe care o avea
în calităţile mele, se apropia clătinându-se de șevaletul pe care mi-l cumpărase din banii lui.
Privea îndelung acelaşi carton alb murdar de găinaţ de muscă, după care răsturna totul dintr-o
pălită şi, dacă eram prin împrejurimi, mă arşicuia cu violenţă, nu pentru că ar fi vrut să ia
exemplu după anume părinți care-și îndrumă copiii spre glorie cu cureaua, ca de pildă cel al
compozitorului Beethoven, care nici măcar nu era italian, ci ca să înțeleg că n-am dreptul să-
mi bat joc de un dar de la Domnul şi de la Fecioara Maria care mi-l dăduseră pentru bucuria
genitorilor mei şi a societăţii în general.
Ne apropiem de momentul în care au început necazurile mele și care, dintr-una-ntr-
alta, m-au adus aici.
Cum li se întâmplă adesea tinerilor, mai ales în ţările mediteraneene, eram foarte
atras de corpul feminin care dintotdeuna a inspirat artiștii și pe care voiam să-l cunosc nu
numai moral dar și fizic. Din păcate, deşi aveam acum un salariu şi un apartament unde
locuiam singur şi deși mi se-ntâmpla să schimb idei privind timpul, politica, mersul trenurilor,
cultura generală şi mai ales artele plastice cu diferite călătoare cărora le controlam biletul și
chiar cu alte fete și doamne care nu luau trenul, nu reuşeam să le propun sentimentele mele
sau cel puţin să prelungim contactul nostru intelectual până când s-ar fi ivit ocazia să le
mărturisesc simțămintele mele în ceea ce le priveşte. Asta se datora poate fricii de-a nu fi
respins, ceea ce ar fi prejudiciat sentimentul valorii mele personale, de care ai absolută nevoie
când nu eşti decât un amărât de funcționar la căile ferate. Sporovăiala mea descuraja chiar și
persoanele care păreau interesate de a cunoaște experimental pe cineva ca mine. Exasperate,
cred, de lipsa mea de inițiativă, persoanele despre care este vorba se duceau să-şi vadă de
treabă cu alţii, regretând poate sincer incapacitatea mea de a le purta până acolo unde voiau să
ajungă fără să aibă impresia că e ceea ce vor.
Părându-mi-se că deslușesc, deşi poate că nu era decât o nălucire ! un oarecare
interes în ochii Ginei, o fată foarte cuminte care lucra într-o cofetărie unde mă opream acum
de fiecare dată în drum spre sau de la gară, am avut dintr-o dată dorinţa de a relua activităţile
mele artistice, mai ales că puteam astfel oferi nădejdi îmbucurătoare tatălui meu care-și trăia
ultimele luni de viață și pe care continuam să-l iubesc din suflet. Într-o bună zi mi-am luat
inima în dinți și am comandat o prăjitură cu smeură și un pahar de apă foarte rece, cum se
obișnuiește când vrei să legi vorba cu o fată din comerţ. În timp ce luam cu lingurița bucățele
mici de prăjitură, am început să-i vorbesc de pictura mea. Gina nu era indiferentă la ce-i

214
spuneam cu atât mai mult cu cât, am aflat după aceea, fusese logodită cu un decorator de
interior de la Roma. Acesta chiar locuise la ea vreo zece zile cu ocazia Bienalei, eveniment
cultural-artistic major care sporește numărul clienților din cofetării și produce o animație de
noapte într-un oraș unde cea mai mare parte a turiștilor vin dimineața și pleacă seara pentru că
nu suntem toți milionari ca să putem plăti hotelul. Aceste considerații pe care Gina mi le-a
împărtășit, dovedindu-se un spirit deschis la ale artei, m-au încurajat să-i propun să-mi pozeze
fără să-i spun din plecare că intenționam să pictez o scenă antică cu o zeiță nudă. De fapt, nu
mi-a fost greu să o conving să se dezbrace poate și pentru că, am aflat cu această ocazie,
fostul ei logodnic de la Roma, care între timp se mutase la Macerata unde se căsătorise cu fata
unui colonel, îi spusese odată că haina care-i vine cel mai bine e propria ei piele.
Pentru această ocazie excepţională cumpărasem o pânză granulată fin şi tuburi de
culoare de cea mai bună calitate. Curăţasem pensulele cu dizolvant care mirosea a garoafă.
Ceruisem parchetul. Spălasem geamurile ca lumina să fie cât mai amplă. Prinsesem cu
piuneze pe perete câteva crochiuri mai vechi și o reproducere în culori a Cinei cea de taină
care rămâne chiar și azi, când pictura a evoluat atât de mult, un model pentru cine crede că
Dumnezeu are înfățișarea omului pe care l-a creat dintr-o mâzgă de traiectorii stelare, dându-i
drept carne un freamăt de energii pe care îl numim culoare și de care, dozându-l diferit, după
priceperea fiecăruia, se slujesc marii maeștri pentru a influența pozitiv şi concret inima şi
moravurile nostre.
Era luni, ziua când prăvăliile sunt închise. Era frumos şi un soare fără pată strălucea
deasupra campanilelor şi a cupolelor care, răsfrângând lumina, se îmbrobodeau în clăbuci de
aur. Gina era de-o frumuseţe răpitoare şi dacă ar fi vrut, ar fi putut fi actriță de cinema, mai
ales în anii aceia de înflorire a coproducţiilor franco-italiene. Sub claia de păr negru pe care
nu reușea niciodată să-l adune într-un coc, sprâncenele subțiri urcau spre tâmplă cu grația unei
păsări care pleacă spre cer și dispare în norul vijelios al unui cârlionț. Tăiați larg ca să lase un
vast cadru de faianță pupilelor de-un verde întunecat, ochii erau umezi de-o apă străbătută de
pești abisali și stele căzătoare. Paloarea umbrată a feții ovale, subțiată spre bărbie, se
răscumpăra prin pata de-un roșu carnal a gurii a cărei buză de jos, ușor răsfrântă, ascundea o
minusculă fosetă. Cât privește anatomia ei în general, ca să nu mai lungesc vorba, mă
mulțumesc să vă spun că era, deși întrucâtva mai înspre ideea de fuior, aidoma celei a
Afroditei lui Doidalsas din Betunia găsită, într-o versiune mai nouă, de marmură, la villa
Adriana de la Tivoli.
Desenam cu o febrilitate lesne de-nțeles pentru că nu oricine și nu în fiecare zi
întâlnește copia conformă, în mai duios, e drept, a uneia din cele mai celebre sculpturi ale

215
Antichității. Din câteva linii apăsate, nervoase, spasmodice, neregulate, brutale, decisive, am
schițat conturul imprecis şi oarecum agonizant al acestui corp pe care m-am apucat apoi,
înşfăcând paleta, să-l umplu cu sânge, carne și inteligenţă care, împreună, constituie ceea ce
ne-am obișnuit să numim „viață” – deși sângele vine din fiere, carnea e străbătută de pasiuni
și inteligența nu ne e dată decât parcimonios. În mreaja de lumină, Gina părea o flacără de
marmură și de fiecare dată când atingeam cu vârful pensulei pânza, aveam senzația că mângâi
un animal de lavă, o pisică incandescentă, o femeie de la Pompei. Excitat de propria mea artă,
am renunțat la instrumentele obişnuite ca să aştern culorile cu degetele, cu muchia palmei, cu
pumnul a cărui presiune devenise atât de insidioasă încât făptura de pe pânză a început să
geamă. Efortul psihic m-a făcut să-mi pierd respirația. Nădușeam și mi se împăienjeniseră
ochii. De cum îi închideam, mii de explozii uriașe şi focuri de artificii gigantice se zugrăveau
pe faţa interioară a pleoapei. Un gust dulceag de orvietan îmi umplea gura. Responsabilităţile
mele de om şi de artist, de care de-abia acum îmi dădeam seama, erau prea copleşitoare,
depășeau puterea mea de muncă și viață. Deocamdată Gina nu era decât un vis moale, umed,
imprecis, pe care cea mai măruntă neîndemânare l-ar fi putut transforma într-un coșmar.
Femeia desăvârşită pe care o aveam dinainte putea deveni, datorită mie, un monstru atât în
ceea ce priveşte aspectul fizic cât şi dintr-un punct de vedere moral şi politic. Ar fi fost destul
să rup echilibrul impecabil dintre volumul sânilor şi rotunjimea şoldurilor, ar fi fost destul să
deviez dunga ochilor care întretăia sub un unghi perfect linia gurii, ar fi fost destul să deturnez
un vârf de sân care se-nfigea în atmosferă prelungind un elan pornit din călcâiele roze şi
sferoide ca într-o clipă capodopera să degenereze și din această minune a naturii să nu mai
rămână decât o femeie de rând, cu toate neajunsurile acestei condiţii.
- Ah, Gina, Gina, i-am spus, modelele ca tine ar avea nevoie de un Leonardo sau cel
puțin de-un Caravaggio de la sfârșitul vieții lui de pictor care numai ei ar putea..,.
- Eu n-am nevoie decât de puţină dragoste, a răspuns Gina. Puţină dragoste şi-un
sentiment de solidaritate cu un om cumsecade și cu leafă.
Eram mulţumit de mine și de felul în care evoluau lucrurile. Fără să simt oboseala,
dus de un fel de presentiment, pictam fără să mă întrerup ca şi cum aşi fi vrut să isprăvesc
într-o noapte o operă pentru care marilor maeștri le-ar fi trebuit ani și ani. Lucrul avansase
îndestul. Părţi întregi ale corpului aveau acum, în fine, nuanţa lor specifică : ceva mătăsos,
trandafiriu, cu luciri de scoică în căușul căreia se cuibărește un pui de soare, dar deopotrivă
răcoros ca şi cum fiecare celulă ar fi fost în acelaşi timp globulă roșie, scânteie şi tufiş de
măcieş în floare. Simțind că-nțepenește în poziția în care o pusesem și că are furnicături în
membre, Gina a cerut să facem o pauză. Pentru că, din câte spunea, îi era lehamite să se-

216
mbrace, s-a întins în pat pe marginea căruia m-am aşezat ca să continuăm discuţiile atât de
interesante începute la cofetărie despre subiecte pe care nu avusesem niciodată răgazul să le
aprofundăm. Dar, Doamne ! tinereţea este, nu-i aşa ? o vârstă la care nu-ți dai bine seama de
ce faci şi înainte de-a pricepe ce mi se întâmplă eram deja sub ea şi, susţinând-o fără nici o
oboseală, înseamnă că toată greutatea era de partea ei, și arbori falnici, indiscreți, la geam se-
nghesuiau să vadă... Nu existau arbori în fața ferestrei mele dar era ca și cum. O senzație ca
dintr-o altă lume. O odihnă care-ți taie respirația, profundă dar fluturând la suprafața pielii,
agreabilă și utilă totodată, cum ar spune autorii antici. Având mâinile libere, o mângâiam
febril cu degetele care mai erau încă unse de culoare. Diluate de sudoare, care are în ea un
principiu acid, pastele policrome se răspândeau în locurile cele mai neaşteptate, peste tot,
peste tot, încât aveam impresia că strâng în brațe când un peisaj de Nicolas de Staël, când un
mobil de Delaunay, când Antropometriile lui Yves Klein – într-un cuvânt, aveam impresia că
fac dragoste cu toată arta modernă adunată într-o singură făptură care poate că nu era decât un
vis.
Ca să nu mai chinui vorbele cerându-le să spună ceva ce, oricum, nu se poate
spune..., ceva care, oricum, ar trebui să se spună pe mii și mii de pagini ca să dea o idee cât de
cât exactă despre momentele acelea în care săvârșeam lucruri oricum neavenite în literatură,
fie şi numai pentru că aici repetiţia plictiseşte, cum nu e deloc cazul în natură ! mai bine tac și
trec la ce-a urmat.
Nu mâncasem nimic toată ziua dar nu ne era foame, nu ne era sete, n-aveam chef de
citit, nici de discuţii, fericiţi că ne aflăm unul alăturea de altul pentru bucuria noastră
personală dar şi pentru cea a artei. Mai către seară, Gina a făcut un duş şi am cinat împreună
într-una din locandele de pe zattere. Cum îi spusese mamei ei că e invitată la aniversarea unei
prietene de la Fogolana, de unde n-avea cum să se întoarcă în toiul nopții, am petrecut
împreună poate cele mai fericite ceasuri din toată viaţa mea adultă...
A doua zi dimineaţă, când îi ungeam cu unt o felie de pâine ciabatta trăgând cu
coada ochiului la ceas pentru că expresul Veneţia-Padova-Brescia-Milano pleacă în fiecare zi
la nouă și paisprezece minute fix fără să-i pese de problemele personalului feroviar, am fost
cuprins de un sentiment straniu. Anxietatea celui care-şi dă seama dintr-o dată, nici el nu știe
cum și de ce, că lucrurile nu sunt exact cum ar trebui să fie. Că ele nu sunt exact aşa cum
fuseseră lăsate. Că ele nu mai sunt ca înainte, de parcă moartea, altminteri invizibilă, ar fi
trecut pe-acolo şi le-ar fi atins cu mucezeala ei, încât ele mai tremură încă, înspăimântate de
această undă rece, neplăcută. Priveam pierdut în jurul meu fără să văd cu adevărat ceva.
Căutam ceva fără să știu ce anume. De-abia în drum spre gară, când am trecut în fugă prin

217
faţa cofetăriei unde lucra Gina, mi-am dat seama dintr-o dată, ca lovit de trăsnet, că
schimbarea care mă neliniștise avusese loc pe pânza de pe șevalet ale cărei culori căpătaseră
un luciu straniu, maladiv, aberant. Nu dădusem nici o atenție acestei modificări de tonuri,
punând-o pe seama luminii care, din frizantă, se cocea odată cu creșterea zilei, dar acum,
brusc, îmi revenea în minte deși nu reușeam s-o identific foarte clar. Era prea târziu ca să mă-
ntorc acasă, să văd precis despre ce e vorba. M-am urcat în tren muncit de îndoieli, neștiind la
ce trebuie să mă aştept şi ce se va întâmpla cu opera mea, cu Gina, cu mine şi cu dragostea
noastră de-abia înfiripată. Toată ziua, privind năuc biletele călătorilor dintre care sunt convins
că unii, văzând că nu sunt în apele mele, au profitat ca să-mi prezinte bilete false, bilete de
autobuz sau de papagal, legitimaţii de reducere trucate... Toată ziua și apoi toată noaptea
interminabilă, oribilă, pe care am petrecut-o, ca de obicei, cu ai mei, unde, mi-aduc aminte de
parcă ar fi fost ieri ! tata, ca să mă convingă că Inter avea toate șansele în meciul cu Penarol, a
dat în masă cu pumnul în care avea paharul şi s-a tăiat... Toată ziua și apoi toată noaptea și
ziua următoare, în expresul Milano-Brescia-Padova-Veneţia, nu mă gândeam decât la tabloul
pe care îmi spuneam că am să-l refac, dându-mi mai multă silință decât prima oară pentru ca
Gina să se poată mândri cu mine aşa cum se mândrea cu sentimentele de admirație și respect
pe care le stârnise în inima decoratorului de interior de la Roma.
Aveam dreptate să mă neliniştesc. Ajuns acasă, am constatat dezastrul. Albastrul de-
o paloare roză care umbrea pliul sânilor şi subţioara lăsată vederii de mâna ridicată ca să
strângă părul din cocul desfăcut ale cărui meşe cădeau încolăcite, devenise un indigo
respingător. Roşurile de carne vie, ale căror palpitații oscilau între floarea de mac și
mărgeanul aka păreau acum dâre se sânge închegat cu venule galbene şi hematoame livide.
Din lacul auriu de care mă slujisem ca să obțin luminozitatea specifică a carnaţiei nu mai
rămăseseră decât nişte buburuze sălcii. Negrul puțea, sidefiul era ca de leșie şi ochii iniţial de
azur, ca ai zeiţei, mă priveau răutăcios cu irişii umflaţi, sparţi, de culoarea albușului stătut.
Totul era zgrunţuros, bubos, o oroare ! Eram atât de năucit încât, lăsându-mă să cad pe patul
unde fusesem atât de fericit cu puţină vreme înainte, mi-am făcut cruce și am spus un
descântec de deochi, într-atât mi se părea că o asemenea stricăciune nu se poate săvârşi decât
cu ajutorul celui necurat, a cărui ghiară încovoiată e mai prezentă în ciorba noastră decât s-ar
putea presupune.
Și totuși, product al civilizaţiei noastre occidentale, întemeiată pe materie, ştiinţă și
raţiune pură, practică și dialectică, am râs de propriile mele superstiții, spunându-mi că acest
eşec se datorează numai și numai lipsei mele de experienţă. Am fost atunci ispitit să cred că,
spre deosebire de pictorii de-o zi, de cei care nu vor decât să ungă pânza cu boia ca să capete-

218
o para, după cum se spune în popor, marii maeștri, în dâra cărora ași fi vrut să merg,
cunoscând toate chițibușurile vopselelor pe care și le meștereau singuri, pictau imaginând
tabloul din prisma degradării acestora. Operele lor, de-o stridență neîngăduită când ieșeau din
atelier, nu-și dobândeau adevăratul ștaif decât după mulți ani – și nu mă vor contrazice cei
care cred, ca mine, că, restaurată, Capela Sixtină nu va fi din nouă o operă de artă decât peste
cinzeci sau o sută de ani...
Dar uite, iar mă iau cu vorba și mă îndepărtez de la firul povestirii !
Sau poate că, m-am gândit după aceea, fabricanţii de uleiuri, care sunt azi nişte
simpli tejghetari, nu mai respectă vechile formule. Neavând alt țel decât să-ți umfle francul, îți
vând niște porcării, puţin păsându-le de viitorul artei şi de soarta artiștilor în general –
zicându-și poate, mai știi ?! în sinea lor că, dat fiind ce-au ajuns azi artele frumoase,
procedând astfel, punând la îndemâna artiștilor tot felul de rumegușuri, chirpici, mardale și
surogate, aduc un serviciu omului şi prestigiului de care se bucură acesta în univers, făcând să
dispară cât mai iute de pe pânză mâzgălelile noastre, înainte ca acestea să fi corupt gustul
public, să ne fi stricat sufletul şi să ne fi vătămat integritatea morală.
Trebuia să iau totul de la capăt : „Ah, Sisif, Sisif, mi-am zis. Unde eşti tu Sisife,
băiatule, ca să mă-nveţi truda şi răbdarea ?!”
Făcându-mi serviciul pe linia Veneția-Padova-Brescia-Milano, ajuns în acest din
urmă oraș care, fiind mai mare și mai avut, oferă în toate domeniile o gamă de produse mai
amplă, am profitat ca să cumpăr dintr-un magazin specializat o pânză corespunzătoare, mai
bine tratată, și culori mai scumpe, pe care le-am pus la cuptor încălzindu-le numai cât e
nevoie ca oxizii să se coacă devenind invulnerabili la variațiile de umiditate din atmosferă.
Aducându-mi aminte de diferite reţete dintr-un catastif antediluvian, rufos, pe care-l găsisem
într-un anticariat pe vremea când voiam să-mi impresionez profesorul de desen, am preparat
cu mâna mea o zeamă fixativă, cu care am impregnat suprafaţa textilă, şi un clei artizanal în
măsură să sporească, după uscare, rezistența uleiurilor cărora le-am sporit intensitatea
cromatică printr-o fiertură numită „scăpăriciul lui Fra Girolamo” pe bază de miere, praf de
marmură, smirnă şi parfum de nard. Am rânduit toate aceste ingrediente ca să le am la
îndemână și, deși stabilisem cu Gina, din cauza mamei ei care tare ce-o mai ținea din scurt !
să nu ne revedem decât peste câteva zile, când s-a apropiat ora la care se închidea cofetăria
unde lucra, am fugit s-o aștept, nerăbdător să-i împărtășesc proiectele mele artistice.
Ah, Gina, Gina, ce-ai făcut tu dintr-un om care te iubea şi te stima ?!
Băteam trotuarul în faţa cofetăriei și mă-ntrebam de ce personalul are nevoie de atâta
timp, după ce s-au tras obloanele, ca să rânduiască marfa, să spele galantarele, să măture, să

219
facă socotelile, etc. Febril, nici n-am băgat seamă prezența unui domn de vreo cinzeci de ani
trecuți, cu pălărie tare şi cu un pardesiu de tweed ale cărui revere elegante se răsfrângeau
lăsând vederii un papion cu picăţele. Se tot ducea și venea în fața gangului unde se afla ușa de
serviciu privind din când în când la ceas. Părul de-un blond spălăcit, mustăcioară țepoasă,
pantaloni prea scurţi şi o umbrelă neagră completau portretul celui care puţea de la o poştă a
englez, un popor pe care îl disprețuiesc profund de când au câștigat cupa Jules Rimet trișând,
cu ajutorul unui arbitru care dacă nu era cumpărat înseamnă că era orb, surd, anosmic și că
atunci când Hurst a tras la poartă el avea capu-n traistă și traista atârnată-n cui într-o cămară
fără ferești. Era mic de stat – vorbesc de individul din fața prăvăliei căci pe arbitrul acela
chior de toți ochii nu mi-l mai amintesc ! Era mic de stat, chiar foarte mic, rotofei, şi-şi
mângâia mustaţa cu un gest deopotrivă nervos şi preţios. The Financial Times ieşea pe
jumătate, cu titlul la vedere, din buzunarul pardesiului şi probabil din cauza unei deformări
profesionale, a unei sensibilități particulare la aspectele cromatice ale lumii, paginile roze ale
acestui ziar pretins fără culoare mă enervau mai mult decât ar fi fost firesc, permis şi necesar.
Am băgat de seamă mai pe urmă că şiretul uneia din botinele sale de şevro era desfăcut, ceea
ce nu-l deranja. În mod evident, șireturile nu erau, pentru el, decât o cochetărie, un simplu
ornament, un pretext ca să aibă o fundiță la pantoful care poate că nici nu era unul adevărat, ci
pictat pe o proteză ortopedică sau poate chiar, ca adesea la cei care lucrează în domeniul
financiar, direct pe copita lor de țap – nu spun mai mult căci vorbești de lup și lupul la ușă,
lupul își schimbă părul dar năravul ba, lup la lup nu-și scoate ochii, apa trece și pietrele
rămân, calul de dar nu se caută la dinți, cine-i harnic și muncește ori e prost ori nu gândește,
cui pe cui se scoate, țara noastră aur poartă noi cerșim din poartă-n poartă, și c-o floare și cu
zece primăvara tot se trece, omul care s-a îmbogățit dacă nu-i turc e necinstit, buturuga mică
răstoarnă carul mare, și așa mai departe scrie-n carte la pagina patru’șapte...
Gina a apărut dintr-o dată ca soarele din gangul unor nori. Avea un taior de
gabardină roz şi un fular de-o aceeaşi nuanţă care-i înfășura atât de strâns capul și gâtul încât
m-a dus cu gândul, împotriva voii mele, la mumia fantasticei regine Nefertiti, dar poate că mă
înşelam. Gina a trecut pe lângă mine fără să mă vadă – e drept că se lăsase un fel de ceaţă şi
că felinarele din zonă nu aveau becuri. Cecitatea ei era fără îndoială sinceră pentru că atunci
când a ajuns în braţele domnului descris mai sus, care nici măcar nu era în stare să-şi lege
şireturile, şi am strigat : „Gina, Gina !”, a întors capul bucuroasă că mă vede.
- Luciano, ce surpriză ! Ce mai face mama ?
- Bine, am răspuns luat pe neprevăzute mai ales că, aşa cum v-am spus, veneam de
la Milano unde îmi petrecusem seara dinainte cu familia şi am fost tușat de faptul că Gina se

220
interesa de soarta părinților mei şi mai ales de mama care era bătrână şi bolnavă şi care
avusese amețeli pentru că primise un pumn în creștet ca să-i intre-n cap că Inter o să-i facă
harcea parcea pe trepădușii de la Penarol care pe teren joacă țonțoroiul.
- Mă bucur că e bine ! Williamo, el e fratele meu.
- Încântat, a răspuns Williamo pe-un ton care mi s-a părut flegmatic, strângându-mi
mâna cu o asemenea prietenie încât m-am ruşinat că sunt prost îmbrăcat : în fugă, ca să ajung
la timp, trăsesem pe mine ce se nimerise – ceea ce nu mă împiedicase să-mi leg şireturile.
- Nu mă așteptam să-mi faci o asemenea surpriză. Vino să te pup ! a spus Gina care
s-a lipit de mine ca să-mi şoptească la ureche că nu e cazul să-i creez probleme și că să am
încredere în ea care mă iubește cât nici nu-mi pot eu închipui.
Am strâns-o şi eu în braţe din toate puterile. Fără să fac dinadins, am sărutat-o lung
aproape pe gură, pe care şi-a ferit-o, totuşi, din pudoare, întorcând capul.
- Hai, te conducem până la vaporetto, că e în drum, a spus Gina ca să se desfacă din
strânsoarea braţelor mele. Williamo e pentru câteva zile la Veneţia pentru treburi, pentru că
vinde nu ştiu ce fel de aparate... De fapt ce vinzi tu, dragă ?
- Morterizoare Bemblicks cu tirompluc variabil pentru porvacsurile sombletice, a
răspuns englezul sigur de el.
- Din simpatie, Williamo m-a invitat la cină. Vroiam să refuz dar acum, dacă ești aici
și poți să stai tu cu mama...
- Gina, am avut curajul să bâigui, mama o să se neliniştească dacă întârzii.
- Ia să-și mai vadă mama de-ale ei, că doar nu suntem în codru ! Cinăm la Dogatone
unde Williamo a reținut o masă și după aceea o să ieșim în larg cu vaporetto-ul pe care-l
închiriază, când vine aici, ca să-și plimbe clienții.
- Un vaporetto ? am întrebat năucit de parcă ar fi fost vorba de o cămilă – spun
„cămilă” pentru că, fiind englez, Williamo nu putea fi arab.
- Oh ! un simplu cutter, o ambarcaţie foarte sigură. Nu trebuie să vă faceţi griji, şi
mama Ginei poate dormi liniștită : meteorologia portului anunță vânt de între doi și trei pe
scara Beaufort, așa încât nici măcar nu sunt valuri. O să putem privi stelele de pe punte, cum
îi place sorii dumneavoastră...
- Sora mea...
- Da, a spus Gina pe un ton apăsat. Spune-i mamei că-mi place să privesc stelele
când vântul e între doi și trei pe scara Beaufort și că să nu-și vâre nasul în problemele de
navigație care nu sunt treaba ei ! Iar noi ne vedem cum am vorbit...
- Joia viitoare.

221
 - Exact. Joi. Fratele meu lucrează la căile ferate, a adăugat Gina întorcându-se către
Williamo. Mereu călare pe expresul Veneția-Padova-Brescia-Milano și retur, nu prea are când
să se ocupe de sărmana noastră mamă care e bolnavă şi pentru care, cum ţi-am mai spus,
cheltuim o avere pe medicamente.
Stăteam năuc, neştiind ce să fac, ce să spun.
- Gina..., am spus cu o voce care probabil că nu era indiferentă.
- Hai, dă-mi un pupic şi du-te să faci nani cu mama, mi-a spus Gina pe un ton care
nu era binevoitor.
Am luat-o iar în braţe şi am sărutat-o lung, cu dragoste, pe gură ca şi cum ar fi fost
pentru ultima dată, fără să-mi pese că se zmucea dând să scape de parcă nu i-ași fi fost frate.
- Mi se pare că băiatul ăsta nu e fratele tău ! a spus de altfel, la fel de flegmatic, și
englezul când Gina a reușit să se smulgă din braţele mele.
- Şi eu ce vină am ? a întrebat Gina agasată, luându-l de braţ pe dobitocul care nici
măcar nu știa să-și lege șireturile şi dispărând cu el în ceaţa obscură din Campo Manin unde
ajusesem fără să ne dăm seama.
M-am întors acasă zdrobit, trist, atât de deprimat încât m-a apucat tusea şi am
scuipat sânge. Dar eram tânăr şi n-aveam dreptul să-mi pierd încrederea în oameni şi-n femei,
care sunt şi ele oameni ! La vârsta pe care o aveam atunci, e greu să crezi că trăim într-o
mlaștină populată doar de crocodili și de cadavre, doar de cadavre și de jandarmi plătiți să
păzească inutil sânii imposibil de păzit a fetelor ușoare, foarte ușoare, chiar uşuratece, dacă
mă pot exprima aşa ! Lungit în pat, unde căzusem îmbrăcat, așa cum venisem, dar fără
pantofii pe care mi-i scosesem fără să desfac șireturile, căutam sensul acestei întâmplări
nefericite. Ce o îndemnase pe Gina să mă ia drept fratele ei ? Ce plăcere poate resimți cineva
privind stelele în compania unui pitic care vinde morterizoare Bemb... nu mai ştiu cum ! şi
care nu se-ncheie la şireturi – dacă nu cumva are un picior de lemn şi pantoful e pictat pe o
copită despicată ? De ce boală suferea mama Ginei ? Care sunt gradele scării Beaufort și de la
care în sus se poate vorbi de furtună ? Planeta noastră se-ncălzește cu adevărat sau asta e
numai o părere a fabricanților de ventilatoare ? Ce e dragostea și cât de adevărată poate fi ea ?
Nu sunt un om superstiţios, și n-am fost nici după aceea, când eram negru, dar
aveam motive să mă neliniştesc că prea mi se bătea un ochi, ceea ce e semn rău și prevestește
lucruri neplăcute. Într-adevăr, după ce Gina a dispărut definitiv din orizontul meu artistic, mi
s-a-ntâmplat cam acelaşi lucru o a doua oară, în condiţii aproape identice, cu diferenţa că pe
Gina o chema Angelina și era infirmieră la spitalul Santi Giovani e Paolo. Culorile ei intime
păreau atât de lăcuite de dezinfectante încât, ca s-o pictez în toată realitatea ei, am recurs la

222
rețetele unor impresioniști care diluau lacurile cu absint, vin alb și alcool de cireșe. Când,
părându-mi-se că retrăiesc o scenă știută, am întrebat-o pe această Angelina care, deși se
dezbrăcase deja, prea obosită, nu vroia să pozeze, cine era domnul care, cu câteva zile înainte,
o așteptase la ieșirea dinspre statuia condotierului Colleoni și dacă vinde cumva morterizoare
Bemblicks cu tirompluc variabil, m-am ales cu o palmă monumentală, pentru că Angelina
purta inele, și cu un potop de invective din care am înțeles, în mare, că nu acceptase să pozeze
decât ca să-şi schimbe gândurile adumbrite de orele petrecute în intimitatea mizeriei fizice, a
organelor inutile scoase de chirurgii care i le puneau într-o tăviță ca să le arunce la gunoi, a
bandajelor murdare de puroi şi de sânge, a bolnavilor cărora le e frică de injecţii şi de moarte
şi care se scapă-n pat, unii împuiaţi cu microbi sau făcuţi zob de-o maşină, alți mâncați
dinăuntru de tumori, etc. A treia experienţă din şirul despre care vă vorbesc s-a soldat cu
dispariția unui ceas elveţian, a unei statuete de porţelan în formă de porcușor la care ţineam în
mod deosebit pentru că era o puşculiţă, a două pixuri cu pastă, a unui mic crucifix de argint pe
care mi-l dăduse mama şi a unei perechi de pantaloni dintr-o stofă de calitate – e adevărat că
fata respectivă, Țucarella, avea talia mea și apăruse moda ca femeile să se-mbrace în haine
bărbătești deși la noi nu s-a-ntâmplat ca-n Franța unde tot îmbrăcându-se masculin unora
dintre ele, mi s-a spus, a început să le crească barbă !
Privind cu disperare tabloul de pe șevalet, culorile stricate care se cojeau
descoperind pânza îngălbenită, tăiată ca dantelele unei rochii scoase din mormântul unei
dogarese, privind buburuzele de un verde stafidit răspândite ici și colo ca excrementele de
muscă, obraji unde, contractându-se, rozul dezvelea osul livid de dedesubt, fundalurile
altădată aurii devenite mucede și mâloase, liliachiul umbrelor din orbitele acum în zdrenţe, nu
m-am putut împiedica să nu consider că turpitudinea noastră se explică prin decăderea artelor
frumoase. Tulburările noastre de caracter reflectă instabilitatea culorilor de azi şi totodată
neputinţa pânzelor moderne de a fixa înfățișările şi ideile. Lipsite de referinţe solide, acestea
se destramă ca şi cum oamenii şi femeile n-ar fi decât o materie vulgară, supusă unor
modificări chimice degradante; Ca şi cum sentimentele noastre ar fi schimbătoare, cărnurile
perisabile, excitaţiile trecătoare; Pe scurt, ca şi cum noi înşine n-am fi decât niște ilustraţii de
duzină, produse în condiţii tehnice cu totul nesatisfăcătoare, afişele unor evenimente fără
însemnătate, imprimate pe o hârtie care suge cerneala şi care, la cea mai măruntă ploaie, o
lasă să se-ntindă pe toată foaia și chiar pe pereții brăzdați de scursuri policrome, încât nimeni,
chiar să vrea, nu mai poate citi anunțurile inițiale : cine suntem ? de ce-am venit pe lume ? şi
dacă tot suntem aici, de ce ne pierdem atât de iute forma și culoarea schimbându-ne din

223
marmurile grecești care-am fost odată în fetele lui Niki de Saint-Phalle sau, și mai rău, în
încâlciturile de mațe ale lui Jackson Pollok ?
Nu, nu se poate ! mi-am spus. Luciano, tu vii de la Milano și ai crescut la umbra
Cinei lui da Vinci. Nu poți să te lași pradă deznădejdei care bântuie în lumile a căror istorie e
un maidan pe care-l bate vântul răscolind scaieții. Ai încredere şi vei reuși ! Bate şi ți se va
deschide ! Deschide când ți se bate la ușă !
Am perseverat.
Dus de dorința sinceră de-a avea o femeie care să fie numai și numai a mea, am
început să caut secretul pe care nu mă-ndoiam că Leonardo îl căpătase, prin cine știe ce căi
ascunse, confidențiale, ezoterice, de la Giotto și van Eyck, de la Carpaccio și Fra Angelico şi
de la alți câțiva ca ei, care-şi pictau tablourile cu cleiuri sofisticate şi cu pigmenţi al căror
secret s-a pierdut și de aceea modelele noastre nu au trăinicia alor lor și nici femeile
temperamentul celor din tablourile respective.

224
 Caietul paisprezece

Poveşti cu negri
(urmare şi sfârşit)
sau Orfelina de la Arezzo

Vai, dragă domnule ! am petrecut zile şi nopţi şi săptămâni căutând formula

miraculoasă care să-mi îngăduie să dau oamenilor şi femeilor de azi forma şi caracterul lor din
Quattrocento-ul florentin. Am pierdut nopţi nenumărate răsfoind tratate cu foi atât de
decrepite că se prefăceau în pulbere de cum le atingeam. Elev cuminte şi silitor, cum nu
fusesem când eram la şcoală, am învăţat pe de rost diferite manuale de chimie şi de alchimie
care m-au uimit cu ilustraţiile unde logica universului se descâlcea devenind o broderie
simplă, din fire de mătase care dezvăluiau atât modelul cât și lucrătura, fiind în sine un
îndemn de-a practica ghergheful. Am stat de vorbă cu oameni care-și dobândiseră de tineri
bătrânețea prin duhul pe care-l căpătaseră de la înaintașii lor, cu călugări care credeau că
tradițiile trebuie perpetuate, cu francmasoni păstrători de reguli imuabile, cu înțelepți arabi și
cu câțiva talmudiști care toți veneau la Veneția cu trenul ca să se bucure de strălucirea acestei
perle prinse într-o scoică ale cărei valve, de-un albastru otova, sunt marea și cerul. Am
ascultat confidențele unor pictori retrograzi, care refuză să intre-n jocul artei de mucava a
contemporanilor noștri. Am cerut sfatul meșterilor zugravi și al specialiștilor vopsitori din
industria textilă. Am discutat ceasuri în șir cu vrăjitori, muzeografi, istorici ai artei, botanişti,
spectrografi şi cosmeticiene specialiste în fardurile de pleoape și rujul rezistent la șampanie și
salivă... Nu mai dormeam, nu mai mâncam, nu mai beam decât apă, făceam greşeli
profesionale grave : cu mintea încețoșată de obsesiile mele colaterale, nu mai amendam
călătorii clandestini dacă aceștia aveau ochii de azur ai Ginei şi dădeam jos din tren fără motiv
în prima gară pe toţi englejii, chiar de la clasa întâia. Asemenea încălcări ale regulamentului
căilor ferate ar fi putut să mă coste scump. Din fericire sindicatul nostru era puternic,
solidaritatea profesională de neclintit şi tot ce mi se cerea era să nu mă mai adresez
nefericiţilor supuşi ai Majestăţii sale britanice numindu-i Bemblickși, de ajunseseră să nu mai
călătorească între Milano şi Veneţia decât în grup şi sub protecţia consulatului.
Din când în când, fete sau chiar femei măritate acceptau să-mi pozeze goale deși
mărturiseau că, dată fiind evoluția științei și a tehnicii, ar fi fost poate mai simplu și mai
comod să-mi schimb meseria și să devin fotograf, fără să înțeleagă că realitatea care nu trece
prin duh rămâne la fel de stearpă ca în realitate. Profitam de fiecare din aceste treceri

225
fulgurante ca să încerc o nouă formulă, noi culori, preparate după o reţetă nouă, găsită în
notele intime ale cutărui sau cutărui mare maestru, un nou ulei imaginat de mine, un fixativ pe
care oamenii de ştiinţă tocmai îl puseseră la punct în laboratoarele unei țesătorii de lux sau ale
unui parfumier. Dar mare îmi era dezamăgirea când, după câte o noapte petrecută în fața
tabloului care păstra mai mult sau mai puțin îndelung dar niciodată definitiv cromatismele
mele, descopeream a doua zi acelaşi dezastru artistic, fizic şi moral ! N-aveam nevoie să revăd
dama care-mi slujise de model ca să ştiu cât de inferioară îi era mentalitatea şi cât de puţin
trainice sentimentele din moment ce, pe pânză, ele nu țineau nici cât roua pe o frunză de dud.
Viermele unei disperări insurmontabile îmi rodea inima, oasele, nervii şi bucuria de-a trăi.
„Nu poţi construi o lume nouă cu culori de baltă !”, îmi spuneam exasperat de neputinţa mea.
Sângele pe care-l expectoram devenise negru, amar, aspru.
Uleiurile pe care le preparam erau din ce în ce mai sumbre.
Până în ziua în care am oferit patul meu unei orfane de la Arezzo pe care o
întâlnisem în tren, unde călătorea fără bilet pentru că fugise de acasă într-o rochiţă de vară şi
fără bagaje, exasperată de mătuşa ei care n-o lăsa să se ducă la cinema, fiind astfel singura
fată din tot cartierul care nu cunoscuse începuturile neorealismului italian – fără să dau
dreptate mătușei despre care este vorba, recunosc că, într-adevăr, aceste filme nu sunt un
exemplu pentru că ele înfățișează adesea femei lipsite de moralitate și chiar prostituate.
Această fată mi-a oferit atât de spontan trupul ei în schimbul biletului pe care nu-l
avea încât am fost cuprins de o teribilă dorinţă de a o picta așa cum era, cu virtuţile şi
slăbiciunile ei. Mai ales că voiam să încerc câteva culori preparate cu o zi înainte după o
formulă cabalistică pe care mi-o vânduse pe zece mii de lire un fel de vagabond zurliu care
cerşea pe podul de la Rialto, un bătrânel complet sărit de pe fix, rămas în hainele de epocă de
la carnaval şi ale cărui degete înegrite de tutunul prost păreau nişte ghiare de sârmă ghimpată.
„Putea-voi găsi o artă capabilă să redreseze întreaga umanitate din punct de vedere
moral şi intelectual ?” mă întrebam în timp ce lucram înfrigurat. „Fi-voi eu cel ale cărui
străduinţi vor fi răsplătite prin descoperirea unor vopsele capabile să asigure oamenilor un
viitor social şi cultural demn de locul pe care îl ocupă în univers ?” Dus de un elan cum nu
mai cunoscusem de când Gina îmi pozase pentru prima oară, pictam ca vrăjit, când slujindu-
mă de pensulă ca să trasez o linie sigură, caldă, lină, strălucitoare, când recurgând la agilitatea
degetelor ca să umplu formele cu umbre vii, fremătătoare, când slujindu-mă de peniţă care
numai ea pătrunde în cotloanele secrete, în sentimentele cele mai intime..., când diluând pasta
de culoare până obțineam o cerneală limpede, când, din contră, amestecând uleiurile cu nisip,

226
cenuşă sau pulbere de marmoră și aplicându-le pe pânză cu palma ca și cum aşi fi vrut să simt
prin acest contact prelungit, intens, pusaţiile corpului care se năştea.
Eram mulţumit de rezultat.
Nu ştiu cât timp am petrecut în faţa şevaletului ca să desăvârșesc făptura nouă,
neaşteptată care ieşea din neant ca să mă-ncânte şi să-mi dea încredere în ingeniozitatea firii...
Ore în şir ! De o bună bucată de vreme nu mai priveam, poate deliberat, patul, preocupat
numai de opera mea, într-atât e de adevărat – şi marii paleontologi, de la Cuvier la Geoffroy
de Saint-Hilaire, ca să nu-i citez decât pe ei, nu mă vor contrazice ! –..., într-atât e de adevărat,
spuneam, că armonia unui corp ascultă de reguli atât de logice şi de stricte încât poţi
reconstitui un animal după un minuscul fragment de os ! Aidoma, după ce schițasm degetul
cel mic, ca un mugure de lalea, de la piciorul stâng al acestei fete, puteam să continui tabloul
fără să mai am nevoie de model, lăsându-mă călăuzit numai de canoanele armoniei înscrise în
orice corp însufleţit sau neînsufleţit din univers, lucrându-mi opera așa cum fac adevărații
scriitorii care, după ce au născocit o frază, scriu restul după dictarea firii fără să se lase abătuți
de la adevăr prin ce le trece lor prin cap pentru că așa au învățat la școală.
Când în cele din urmă mi-am întors privirea spre orfelina din Arezzo care sfidase cu
atâta graţie regulamentul căilor ferate, mi-am dat seama că dormea butuc în chiar poziția pe
care-i cerusem să o ia ca să se apropie cât mai mult de idealul clasic. Împins de nu ştiu ce
sentiment orb, sfâşietor, m-am apropiat de pat şi m-am uitat la ea cu o privire nouă, ca şi cum
aşi fi văzut-o acum pentru prima oară, ca şi cum ea ar fi fost ecoul picturii de pe șevalet, întors
mie de munții de gheață din cerul unde se află Dumnezeu.
Uimit de cât era de albă..., cu un corp de copil încât picioarele prelungi și fusiforme
păreau lujerele unei flori cu cinci degete roze..., gâtul întins ca acela al rațelor sălbatece în
zbor, susținând un cap de păpuşă pe care părul negru, uşor cârlionţat, îl încadra într-un fel de
umbră catifelată cu miros de musc..., când am simţit sub degetele mele palpitaţiile moi ale
venei jugulare care pulsa stârnită de o inimă de puf situată sub clavicula din dreapta..., știind
cât era de descumpănită, de timidă, de fierbinte, departe de casa ei..., atât de inocentă şi totuși,
de cum m-am apropiat destul şi deşi nu se trezise decât pe jumătate, grăbită să-mi molfăie
buzele cu dinţii ei mărunţi, de nevăstuică..., mi-am zis, deși de fapt nu făceam decât să ascult
poruncile pe care o forță obscură mi le șușotea direct în creier, în pavilionul unei urechi
ascunse în plină comisură gri..., mi-am zis că o asemenea fată nu trebuie lăsată să se declaseze
și să ajungă, mai știi ! casieriță într-un magazin care vinde morterizoare Bemblicks cu
tirompluc variabil, prietenă cu tot soiul de fete pe care le cheamă Gina și care mă consideră
nebun, maniac şi idiot, cum se întâmplă întotdeauna cu cei care oferă umanității o idee genială

227
sau, ca Savonarola, un ideal moral deosebit... Cu cât strângeam mai tare, cu atât ochii ei uriaşi
se întunecau şi îmbrăţişarea ei devenea mai convulsivă, mai pasională... Unghiile îmi
smulgeau cămașa, mi se-nfingeau în piele, îmi sfâşiau obrajii cu un spasm suprem... După
care totul a devenit calm şi liniştit. Am avut parte de o noapte de intensă fericire care mi-a
adus aminte de orele vai, fugace, petrecute mai demult cu Gina.
Ah, Gina, Gina ! ce-ai făcut tu dintr-un om de treabă care te iubea şi te stima ?!
Alături de această fată de o frumuseţe supranaturală, căreia îi mângâiam sânii ca și
cum ar fi fost dintr-un aluat de sticlă suflată care se răceşte, de-al cărei sex m-am slujit ca de
cel al unei zeiţe în trecere fugară prin trupul unei pământene, căreia îi aranjam cu vârful
degetelor cârlionții dintr-un fel de aur african, resimțeam o bucurie atât de uriașă, echilibrul
regăsit era de-o asemenea intensitate încât am adormit. Pentru prima dată după luni şi luni de
zile n-am mai scuipat sânge în cursul nopții. Pentru prima dată după luni şi luni de zile nu m-
am trezit de zeci de ori în cursul nopții ca să surprind pe pânza încă umedă şi caldă semnele
unei degradări neîngăduite și strădaniile disperate, sublime şi aproape umane ale picturii de a
rezista agenților patogeni porniți să distrugă integritatea modelului, fiinţă fragilă, delicată
sucombând sub asalturile acestei lepre care, nemiloasă, încetul cu încetul, centimetru cu
centimetru, invadează, muşcă, destramă şi deteriorează pielea, carnea, organele interne şi-n
cele din urmă chiar și neantul dincolo de care nu mai există decât Dumnezeu.
A doua zi dimineaţă, un soare vesel şi primăvăratec se revărsa prin fereştile pe care
le spălasem cu apă şi alcool ca să am un maximum de lumină în chițimia mea, în acelaşi timp
locuinţă şi atelier, cămin şi laborator, alcov şi sanctuar. Aveam puţină febră, limba încărcată
şi-mi simțeam inima slăbită de o vlăguială dulceagă, vag grețoasă, întrucâtva imaterială. M-
am ridicat nesigur pe picioarele mele şi, cu inima cât un purece, surprins eu însumi de ce mi
se-ntâmplă, m-am apropiat de şevalet unde, spre imensa mea bucurie, am descoperit tabloul
intact, așa cum îl văzusem la Uffizzi, ca şi cum peste noi n-ar fi trecut o noapte, măturând cu
trena ei de întuneric mica noastră planetă pierdută în măruntaiele universului. Din păcate n-
aveam timp să contemplu mai cu de-amănuntul opera de artă care-mi surâdea : trenul Veneţia-
Padova-Brescia-Milano pleacă mereu la fix şi nu așteaptă controlorul decât un sfert de oră,
douăzeci de minute cel mult.
Cum știți de bună seamă, când se pornesc, evenimentele vin peste noi buluc, stoluri,
stoluri. Nu vă veți mira, deci, să aflați că nu eram nici pe departe la capătul încercărilor
mirabile pe care mi-era dat să le trăiesc. Ducându-mă ca-n fiecare dimineață la baie, dacă pot
numi astfel nișa atât de strâmtă încât, ca să ajungi la chiuvetă, trebuie să încaleci closetul, am
constatat că mâna dreaptă, cea pe care o vârâsem până la cot în vopselele mele cabalistice, nu

228
se lăsa cu nici un preț spălată. Degeaba am utilizat toate săpunurile câte le aveam,
șampoanele, produsele de vesela și pentru rufe, detergenții de podea și de geamuri, degeaba
am frecat cu sare, cu zeamă de lămâie și cu piatră ponce ! Roşul violent, movul pleoapelor,
negrul părului, rozul bombon cu care pictasem sânii, albul strălucitor al dinților de nevăstuică,
verdele cu care întărisem anumite umbre, toate aceste culori pătrunseseră atât de adânc în
epidermă încât deveniseră de-acum ale mele, ca petele din născare. Privindu-mi pumnul
aveam impresia că văd un papagal jumulit a cărui piele păstrase culorile penelor smulse,
dobândind însă luciul specific a ceea ce e viu.
E adevărat ce se spune, că zeii nu ne fac daruri decât ca să ne păgubească.
Am răscolit diferite sertare ale dulapului și ale comodei în căutarea mănușilor pe
care mi le împletise mai demult mama, prevăzătoare, pentru că la Milano iarna e uneori aspră.
Le-am găsit. Din păcate un deget verde şi galben cu pete liliachii ieşea printr-o gaură căreia
până acum nu-i acordasem nici o importanţă – dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că
evenimentele pot schimba radical felul nostru de a privi lucrurile şi că, oricum, o femeie este
indispensabilă într-o casă de om, pentru că numai ea ştie să se împotrivească, cu obstinaţia
specifică genului ei, degradărilor pe care timpul, moliile şi alţi agenţi negativi le provoacă
deteriorând tot ce ne aparţine, tot ce iubim, tot ce ne este mai scump pe lume. Plăcerile şi
avantajele căsătoriei îmi erau însă, vai ! necunoscute din cauza vocaţiei mele artistice dar şi a
vieţii mele itinerante, neprielnică spiritului de familie. În cele din urmă, mi-am înfăşurat
degetul boit într-un bandaj ca şi cum m-aşi fi tăiat la bucătărie sau mi-aşi fi zdrobit unghia cu
ciocanul sau l-aşi fi vârât din nebăgare de seamă în apă clocotită, accidente domestice curente
care nu trezesc suspiciuni. Bandajat şi cu mănuşi, înspăimântat de această nouă încercare a
sorții, mi-am luat tălpile la spinare căci timpul trece întotdeauna mai iute decât credem şi
trenurile nu aşteaptă decât un sfert de ceas, hai, o jumătate ! mecanicul, controlorul sau
niscaiva călători întârziaţi.
În ziua aceea expresul Veneţia-Padova-Brescia-Milano a plecat totuşi cu o oră şi
jumătate întârziere pentru că șeful de gară nu venise de la botezul unui nepot de soră.
Inutil să spun că, pe drum, mintea mi-era atât de obsedată de ce mi se întâmplă încît
priveam biletele călătorilor fără să le văd, fără să înţeleg cine de unde vine şi unde se duce şi
de ce. Neîndoielnic, tot soiul de derbedei, mai ales engleji, au profitat ca să-şi prelungească
ilicit itinerarul. Băgând de seamă cât sunt de buimac, cei care aveau bilet până la Vicenza au
mers până la Verona, cei care trebuiau să coboare la Verona s-au gândit că de ce să nu meargă
ei până la Bergamo sau la Rovato și așa mai departe. Alții, la fel de nerușinați, tot engleji
probabil, au trecut de la clasa a doua la a-ntâia sau și-au pus picioarele pe banchetă. Pot să

229
pun mâna în foc că tot soiul de șmecheri, nu neapărat mafioți, n-au pierdut ocazia să introducă
în vagoanele de pasageri colete interzise de regulament, fie prea voluminoase, fie conținând
mărfuri prohibite, alimente perisabile, țigări de contrabandă, explozibile, substanțe toxice,
reviste erotice, alcooluri preparate-n casă, obiecte furate, femei stricate, produse inflamabile,
bancnote false, etc.
- Luciano, ce-i cu tine ? Ai slăbit şi n-ai pus nimic în gură toată ziua. Când ți se
vorbeşte dai răspunsuri care nu spun nimic, formule de-a gata, ca din ziare. Nu-ți mai
recunosc nici stilul, nici felul de-a gândi, nici originalitatea...
Nimeni n-o să schimbe niciodată inima de mamă !
Nu vă pot spune în ce stare de spirit m-am întors a doua zi acasă. Trec peste faptul că
a plouat într-una de la Milano până spre Vigonza. La Veneția cerul era acoperit. Scăriţa cu
treptele de lemn roase până la os de paşii atâtor generaţii ! uşa vopsită în albastru de pe care
trebuia, odată pe săptămână, să şterg prostiile scrise cu creta de odraslele vecinilor care nu
auziseră niciodată de Rousseau Vameşul și nu puteau concepe că, în afara orelor de serviciu,
un funcţionar de la căile ferate poate fi şi pictor ! preșul de şters picioarele de la intrare, uzat
dar pe care-l cumpărasem cu ocazia unei vânzări caritative de la San Clemente ! apartamentul
meu ca de furnică dar cu fereşti deschise către mare şi pe-al căror pervaz stau ghivece de
porţelan cu flori intime : muşcate, pansele, violete de Parma, cerceluși...! sirenele vapoarelor
şi ţipetele pescăruşilor ! dezordinea plăcută a unui atelier care miroase a uleiuri de pictură, a
fixativ și a tușuri pipărate ! Pe şevalet, pictura mea intactă. Culorile nu-şi pierduseră
intensitatea, tonurile rămăseseră vii, liniile nu se strâmbaseră, formele nu lăsaseră
conținuturile să debordeze. Cu tâmpla culcată pe perna bordată de benzi late de dantelă de
Raguza și cu fața, văzută din profil, încadrată de părul negru care, prin contrast, scotea în
evidență albul stălucitor al unui chip de-o frumusețe răpitoare prelungindu-se, ca un izvor
devenit râu, în trupul de-o aceeași fluiditate, orfelina de la Arezzo mă aştepta, goală. Sânul
mai alb decât al unei statuete de diamant strălucea cu o asemenea intensitate încât l-ai fi putut
lesne lua drept cel din care a țâșnit Calea lactee.
Oh, nu trebuie să se creadă că viaţa e iremediabil crudă şi că obstinaţia şi pasiunea
nu sunt niciodată răsplătite ! Eforturile și caznele care-mi răvășiseră anterior existența căpătau
acum un sens. Vedeam la orizont un țărm și pe țărm țelul vieții mele. Firește, mă-nfiora ideea
noilor răspunderi care apăsau asupra mea. Nu e o nimica toată să ai în vârful pensulei salvarea
fizică şi morală a oamenilor în general, şi deci şi a femeilor, într-o oarecare măsură..., să nu
ştii ce trebuie să faci, să întreprinzi..., cum să profiţi cât mai judicios de ce ți-a fost dat să
descoperi... Totul, totul trebuia regândit, studiat, experimentat !

230
 Ca să pot duce până la capăt proiectul meu artistic și de salvare a omenirii, în ciuda
riscurilor pe care le luam – căci toate modelele nu erau fără părinți și fugite-n lume, de să nu
știe nimeni de ele și nimeni să nu vrea să le dea de urmă ! am continuat să merg pe drumul pe
care apucasem. Pot spune că-n puțină vreme am făcut progrese considerabile atât în ce
priveşte desenul cât și din punct de vedere al culorii, cu urmări extrem de pozitive pentru
moral şi chiar pentru plămânii mei bolnavi care dădeau semne de însănătoșire. Când
isprăveam tabloul, mă descotoroseam de modele aruncându-le pe fereastră direct în lagună
unde dispăreau trase la fund de bucata de şină de care erau legate şi pe care mi-o puteam
procura uşor pentru că lucram la căile ferate.
Eram fericit.
Până în ziua fatală când ceea ce trebuia să se-ntâmple s-a-ntâmplat.
Ajuns aici trebuie să precizez că, dat fiind felul particular în care practicam arta,
mereu în căutare de modele, intrasem în legătură cu o asociație aparent de binefacere care-și
avea sediul în Sicilia – nu dau detalii pentru că n-ar fi sănătos nici pentru mine nici pentru
dumneavoastră nici pentru oricine altcineva. E destul să vă spun că-n schimbul faptului că
închideam ochii asupra unor colete nereglementare care circulau pe ruta Veneția-Padova-
Brescia-Milano și retur, mi se făceau și mie câteva servicii. Un bătrânel cam ţicnit care se-
mbrăca în costum de epocă ca să cerşească pe podul de la Rialto fără să supere pe nimeni, cu
excepţia câtorva cabalişti intrigaţi de vocea lui de țap sau, după alții, de flașnetă ruginită, îmi
indica din când în când ora şi locul la care puteam întâlni oameni, printre care și femei, cărora
li se-mplinise sorocul şi erau susceptibili să moară, accidental sau nu, în minutele următoare.
Primele experiențe au fost dezamăgitoare. Nu beneficiam decât de indivizi care-şi zburau
creierii, făcuţi bucăţi de tren, striviţi de-o limuzină sau buhăiţi de statul în apă, fie ea dulce sau
cea sărată a mării, fără a-i mai socoti pe cei pe care o explozie îi făcea ţăndări de-i adunai cu
făraşul, corpuri de care nu mă puteam sluji profesional, inutile din punct de vedere artistic –
cum ar fi putut, vă-ntreb ! marii artişti ai Renaşterii italiene, care şi ei recurgeau la cadavre,
îndeosebi Leonardo, realiza capodoperele care ne mai încântă și azi dacă li s-ar fi pus în brațe
asemenea maldăre informe şi fără nici o asemănare cu Domnul după chipul căruia am fost
săvârşiţi ?! De aceea am hotărât să mă pun personal în slujba acestor indivizi şi să ucid cu
mâna mea pe cine oricum trebuia să moară, dar procedând cu grijă pentru ca victimele – mai
ales femeile ! să-și păstreze după moarte calitățile umane intrinsece.
Nevoile patronilor mei fiind enorme puteam acum să mă avânt în elaborarea unor
opere mai vaste, înfățisând nu numai Dulle Griet sau Suzana la baie ci și scene de luptă,

231
sărbători câmpenești, Ospățul de la Cana, Înmormântarea contelui de Orgaz sau Tripticul
carului cu fân.
Dar ceea ce trebuia să se-ntâmple s-a-ntâmplat.
Era o noapte neagră. Vântul sufla ca nebunul şi în câteva din compartimentele
trenului Paris-Veneția Santa Lucia, cu oprire de trei minute la Milano, perdelele ferestrelor
rămase deschise se agitau ca braţele sinistre ale morţii care trecea din vagon în vagon
întrebând :
- Care eşti acela pus să omoare doamna din cuşeta şapte, vagonul doi ?
- Nu noi, nu noi, ne pare rău. Noi suntem călători obişnuiţi. N-avem nimic de-a face
cu artele frumoase şi cu atât mai puţin cu societățile secrete şi cu serviciile speciale.
- Zi, care eşti acela pus să omoare o femeie care călătoreşte singură, stingheră, într-o
cuşetă de clasa întâia, mamă clandestină, trădată de iubitul ei oficial și care trebuie sacrificată
ca altădată prințesa Ifigenia pe altarul intereselor naționale ale unei țări care duce războiul
rece împotriva Troiei !
- Nu noi, nu noi, ne pare rău. Noi avem biletele în regulă. Verificaţi, vă rog !
- O femeie a cărei piele e albă ca laptele şi roză ca trandafirii roz şi ale cărei şolduri
largi au farmecul cuferelor din visteriile semiorientale...
- ...Puteţi, dacă nu ne credeți pe cuvânt, să ne căutați în buzunare şi-n valize unde-n
afară de alimente perisabile, țigări de contrabandă, explozibile, substanțe toxice, reviste
erotice, alcooluri preparate-n casă, obiecte furate, femei stricate, produse inflamabile și
bancnote false nu veți găsi decât periuța de dinți și lenjerie intimă...
- Eu ! Eu ! Eu sunt controlorul pus să curme viața acestei dame de cupă de care
vorbiţi în termeni atât de ademenitori încât sunt ispitit să o pictez în chip de Afrodita care se
naşte dintr-o scoică în mijlocul unui buchet de stele a căror lumină pâlpâită se oglindeşte în
valurile vânjoase ale mării...
Trenul e aproape gol. Nimeni pe culoare. Sub lumina lămpilor de noapte lucrurile
sunt palide și șterse. Ca să nu trezească pasagerii care dorm în cușetele de lux, roțile
vagoanelor doi, trei și patru au fost înfășurate în benzi de vatelină și țăcănitul lor e șoptit,
inaudibil aproape. Totul e tăcere și mister.
Am deschis cu paspartuul meu uşa cuşetei unsă în prealabil cu ulei de păpădie ca să
nu scârțâie și să deranjeze victima pe care era mai simplu s-o surprind în somn. M-am
strecurat în cușetă ca o pisică sau ca un tigru de Bengal care se aprope de izvorul scânteietor
pe malul căruia gazela a aţipit, narcotizată de lumina lăptoasă, electromagnetică a lunii
revărsându-se imperios şi decisiv deasupra savanei.

232
 În cușetă plutesc aburii unui parfum opulent, sinuos, halucinogen.
Ca să nu fie deranjată de lumina din gările prin care treceam și care pătrundea,
stroboscopic, pe lângă marginile laterale ale perdelei, dama își trăsese pledul peste cap și
dormea butuc, fără să-i pese de nimic, nici de trecut nici de viitor, fără să se gândească la cei
care suferă la clasa a doua sau care lucrează pentru un salariu de mizerie la căile ferate. Nici
o mișcare, nici un semn de solidaritate cu clasa muncitoare. Întunericul e cel puţin profund.
Tot ca un tigru de Bengal trag ușa ca să nu fiu deranjat de mai știi cine, pe care tocmai acuma
îl apucă să treacă pe culoar în drum spre toaletă sau spre vagonul restaurant care, oricum, la
ora asta e închis. Ciulesc urechea ca un animal de pradă care înaintea fiecărui pas vrea să știe
dacă foșnetul lianelor printre care se strecoară n-a alertat victima. Nimic. Decât sfârâitul ușor,
de mosorel, al unei respiraţii elegante, o respiraţie de cea mai bună calitate – vai ! numai un
tuberculos ştie cât preţuieşte un suflu egal, discret, senin, bogat, profund pulmonar : „Vă
mulţumesc, domnilor comanditari, că-mi puneți la dispoziție un asemenea model care atinge
perfecțiunea, cum poate că n-au avut nici Leonardo, nici precursorii sau urmașii lui ! Nu știu
de ce și cine a decis că această pasageră cu respirație de aur trebuie să-și sfârșească viața
acuma și aici, în cușeta unui tren de lux, dar mă bucur că pronia m-a desemnat pe mine ca s-o
strâng de gât, gândindu-se poate la avantajele pe care le va trage arta occidentală din această
istorie lugubră !” mi-am spus interior şi eram cu desăvârşire sincer.
- Hai, hai odată ! îmi strigă moartea cu o voce pițigăiată, o voce de flașnetă ruginită
pusă să cânte la piciorul unei spânzurători. Mă duc să dau o raită pe la vagonul restaurant,
chiar dacă e închis, și când mă-ntorc să fie totul gata ca să nu mai am a mă duce ca să vin iar,
că uite, timpul trece, și mai am și altele pe cap, războaie-n Orietul apropiat, molime în Africa,
sinuciderile cauzate de politica socială din Marea Britanie, accidente industriale în India,
taifun la Nagasaki... E atât de tânără și de frumoasă, cu sâni imenşi care palpită. Respiraţia ei
însăși e o sfidare a tuturor tuberculoşilor din lume. Are mirosul ispititor al unei grădini de
diamante. Seamănă leit cu zeița Afrodita născându-se dintr-o scoică : omoar-o, omoar-o, şi să
isprăvim odată dacă eşti un om şi ai o câta mândrie personală...
Eram un om și aveam mândrie personală.
Ca să nu stric cu o lovitură de ciocan capul ale cărui rotunjimi se ghiceau sub pătura
maron am apucat gâtul mușchiulos, compact şi am strâns din toate puterile, hotărât să nu-mi
slăbesc efortul până ce moartea nu va fi desăvârşită. Ceva s-a mişcat sub pătură dar pumnii
mei erau atât de fermi, de determinaţi, de antrenaţi încât cele câteva convulsii ale corpului
care se răsucea cu totul, ca un butuc, n-au putut să elibereze gâtul victimei din strânsarea
fatală a mâinilor mele. Capul nu s-a clintit c-un centimetru şi nici un sunet n-a ieşit din

233
gâtlejul probabil uscat care căuta aerul așa cum beduinul caută apa. Pledul alunecase de pe
cap și am putut să-i văd fața de-un alb desăvârşit, marmorean şi ochii albi şi părul care se
albise, pieptănat bizar, cu un coc ca-n antichitatea greacă sau cel mult romană.
În clipa aceea am simţit ţeava unui pistol rece care mi s-a proptit în ceafă şi o voce
de-o extremă duioşie, cu sonorităţi de-o muzicalitate desăvârşită, deosebit de convingătoare
mi-a şoptit :
- Nici o mişcare sau îţi zbor creierii ca la o potârniche, zevzecule care ai sugrumat o
statuie de muzeu.
Ţinându-mă în bătaia pistolului, un Smith & Wesson 60 autentic, femeia – pentru că
numai o femeie ar fi putut recurge, ca să-și salveze viața, la un tertip atât de josnic și de laș,
care n-ar putea niciodată trece prin mintea unui bărbat ! femeia, spuneam, a aprins lumina. În
ciuda bluzei de şantung şi a fustei negre despicate mi-am putut da seama că era inteligentă.
Dintr-o dată mi s-a făcut frică, o frică atroce, viscerală, cum nu simţi decât atunci când, la un
colţ de stradă, dai nas în nas cu moartea care întinde către tine degetul arătător cu inel de
cornalină pus direct pe os şi care spune :
- Hai, gata cu prostiile, acum mergem la poliţie ca te pună la păstrare !
- Adio mamă, adio nevastă şi copii. E-adevărat, domnule comisar, că sunt un
criminal dar nu mă ucideţi pe loc pentru că viața e frumoasă şi o iubesc plenar şi pentru că
sunt un oropsit, pribeag pe căile ferate...
- Cătușe de urzici, picioarele în butuci de rădăcini de chiparos...
- Era la clasa I-a fără bilet. E un abuz şi o încălcare a regulamentului care nu poate fi
şi nu trebuie tolerată. Era de datoria mea, în calitate de controlor, să o strâng de gât...
Avea părul de-un blond roşcat, cu luciri de aramă şi de aur. Nasul mic dar drept,
grecesc, cu nările fremătânde. Ochi de smaragd. O privire tăioasă ca diamantul unui inel furat
dintr-o casă de bani deschisă cu toporul, și mânjit de sânge.
- Cine te-a angajat ?
- Nu știu. E la Veneţia un bătrân cam ţâcnit care cerşeşte pe podul de la Rialto şi
care...
- Cine-l plătește ?
- Habar n-am. Mi s-a spus doar că-n cușeta şapte din vagonul doi o să fie cineva fără
bilet şi că, în calitatea mea de controlor, trebuie s-o...
Tăcere. O tăcere lungă, apăsătoare.
- Să ce ?
- S-o strâng de gât.

234
 Aceeaşi tăcere grea, dar mai apăsătoare.
- Şi după aceea ?
- După aceea, trebuia, pardon, să vă tai o ureche...
Tăcerea devenea din ce în ce mai grea şi mai apăsătoare, de neîndurat.
- Continuă !
- În gara Brescia trebuie să ies la fereastră ca să dau urechea cuiva...
Fără să mă scape din ochi, fără să clintească pistolul, un Smith & Wesson 60
autentic, gata să-mi zboare creerii pentru că eram rău plasat, culcat pe burtă, cu fruntea lipită
de peretele de lemn al cușetei și coastele jenate de convexităţile corpului rigid al cărei gât fals
îl luasem drept cel adevărat şi natural al victimei potenţiale, femeia a întins cealaltă mână și a
luat poşeta de şopârlă care rămăsese pe pernă. A deschis-o, a scos o trusă de toaletă şi din
aceasta un forfecel de unghii foarte nepotrivit pentru ceea ce voia să facă. Totuşi, cu o voinţă
de fier, orbeşte, cu numai mâna stângă, şi-a tăiat urechea fără să clipească, nepăsătoare la
valul de sânge care-i inuda părul de-un blond arămiu, gâtul şi umărul bluzei de calitate,
cumpărate probabil chiar de la Paris. Mi-a aruncat urechea fără măcar să-şi dea osteneala să
recupereze cercelul cu diamant. A stins lumina. Un caracter de fier într-un trup de înger dintr-
o mitologie semiorientală ! Regretam amarnic că n-am s-o pot picta ca să exprim prin
mijlocirea artei toată admiraţia mea pentru cineva de calitatea Nikeei cu sandala. Cohorte de
păreri de rău îmi colcăiau în sufletul muncit de spaimă şi de încântare.
Până la Brescia nimeni n-a făcut nici o mişcare. În ceea ce mă privește, n-a fost
deloc ușor pentru că stăteam prăvălit peste un corp de piatră sau de porțelan, nu contează !
care-mi molesta cu duritatea lui coșul pieptului și oasele șoldului. Simțeam însă în ceafă nu
numai țeava unui Smith & Wesson 60 autentic dar și privirea scânteietoare și feroce și plină
de un venin îngheţat, a femeii pe care ar fi trebuit s-o ucid și care acum m-ar fi putut ucide ea
pe mine așa cum călcâiul unui munte cu piscuri înzăpezite strivește o furnică.
Scăldate de-o sudoare rece, tâmplele mele băteau ritmul infernal al unui dans
macabru. Valuri de sânge fierbinte îmi ardeau venele prin care trecea un interminabil tren
internațional prelungind la infinit succesiunea sacadată a fereştilor roșii, albe și trombocite,
roșii, albe și trombocite, roșii, albe și... Închiși, ochii mei nu mai vedeau lumea decât printr-o
perdea de fulgere, de comete şi de stele mişcătoare a căror fiecare ţâşnire îmi rănea dureros
corneea şi implicit creierul unde sentimente clocotitoare se amestecau cu idei absurde şi cu
vorbe care atunci când ajung pe buze nu exprimă decât această încurcătură de maţe cerebrale.
Amintiri din copilărie, scene de gen – Suzana la baie, Sărutul furat, Păstorița cu cercel de
aur, Furtună pe muntele pleșuv – și peisaje de carte poștală îmi scăpărau prin minte. Muzici

235
stranii, uneori total necunoscute, îmi răsunau în urechi : flaute indiene, viole, discuri cu
melodiile de la San Remo, minavete și bandoneoane se-nvârteau ca duse de-o tiribombă
învelită în armonii minore.
La Brescia, sub ameninţarea aceluiaşi Smith & Wesson 60 autentic, am deschis
fereastra. Cu moartea în suflet, am aşteptat aproape trei minute ca un eveniment binevenit să
pună capăt aceastei situații teribile, teribile şi ridicole, ridicole : orice s-ar spune şi orice s-ar
crede, e caraghios ca un un controlor de la căile ferate să stea cu mâna-ntinsă pe fereastra
vagonului ținând între degetul mare și cel arătător o ureche caldă încă. Briliantul aruncă
scântei care stârnesc curiozitatea celor câțiva pasageri de pe peron. Din fericire aceștia, care
nu-și pot imagina ce se întâmplă, presupun că pur și simplu vrei să-ţi baţi joc de ei, așa încât
nu răspund acestei provocări decât cu vorbe şi gesturi grosolane, fără să-şi dea osteneala să
anunţe autorităţile feroviare, poliţia, primăria Bresciei, deputaţii şi procurorul general.
Şeful gării fluieră plecarea.
Trenul fluieră de trei ori.
Locomotiva pufăie și geme, tampoanele se ciocnesc între ele, roţile scârţâie și-n cele
din urmă trenul se urneşte. De-abia atunci, când totul pare pierdut, un necunscut într-o manta
de stofă cenușie, cu ochii ascunși în spatele unor ochelari negri de orb, cu fața înfășurată în
zdrențele unui fular de fost cașmir țâșnește din sala de aşteptare, fuge după tren şi înainte de-a
apuca să spun uf ! îmi smulge din pumn bucata de cartilagiu căreia poate că aşi fi făcut bine
să-i scot diamantul pe care, vânzându-l, mi-ași fi putut cumpăra zeci de șevalete, sute de
pânze fixate deja pe cadru, mii de tuburi de culoare și tot atâtea pensule. Orbul dispare în
noapte, eu leșin, epuizat de tensiunea nervoasă şi poate şi în urma unei lovituri în ceafă cu un
corp contondent, poate patul unui Smith & Wesson 60 autentic, care mi-a lăsat un cucui bine
conturat deasupra protuberanţei occipitale.
Când mi-am venit în fire şi mi-am redobândit, în parte, capacităţile mentale,
expresul se mai afla în gara Brescia oprit, când să plece, de cineva care trăsese semnalul de
alarmă. Nu mă dezmeticisem bine când am auzit țignalul șefului de gară care dădea plecarea.
Locomotiva a fluierat de trei ori și trenul s-a urnit. Se lumina de ziuă. Aruncând pe furiş,
prudent, o privire în jur, mi-am dat seama că eram practic singur. Doar în pat, acoperită pe
jumătate cu pătura maron, o statuie de porțelan de felul celor care se văd în apartamentele
oamenilor bogați și care reprezintă de obicei ogari afgani, pantere negre cu ochi verzi sau paji
care zâmbesc îmbietor înfățișându-ți un platou cu fructe exotice ornamentale. Aceasta, de
dimensiunea unei femei adevărate, fusese aleasă anume ca să mă mistifice, după cum dovedea
atât calitatea porțelanului cât și meșteșugul faiențarului care clădise o femeie adormită luând

236
drept model binecunoscutul tablou al lui Giorgione de la Dresda. Prin nu ştiu ce trădare, sau
poate printr-o intuiţie specială, prevenită de ce se punea la cale, femeia din compartiment
culcase-n pat această figură amăgitoare, ea învelindu-se într-un halat care părea agăţat în
cuierul cuşetei. Când boul de mine strângea de gât un facsimil, ea îmi punea la tâmplă
revolverul, un Smith & Wesson 60 autentic... Nu, nu e normal ca omul, adică şi femeia care e
și ea om, chiar dacă e femeie ! să procedeze cu atâta viclenie ! Nu e normal ca arta şi viaţa să
se dea una drept cealaltă, să se-ntr-amestece încât să inducă în eroare un asasin de bună
credință !
Venise timpul să fac bilanţul acestei nopți sinistre.
Acesta era total negativ. Nu numai că eşuasem în proiectele mele artistice dar mai
ales nu-mi îndeplinisem misiunea primită din partea unor indivizi cărora nu le place să dai
greş, şi cu atât mai puţin să laşi prada să-ţi scape printre degete şi să se mistuie în noapte. Și
care pedepsesc asemenea erori simplu, cu un glonte-n ceafă. Pe deasupra, eram convins că
această femeie misterioasă nu era genul care să lase poliţele neplătite. Era cert că aveam să
tragem cu toții ponoasele de pe urma ei. Da, asemenea femei aduc ghinion, ca să nu spun mai
mult. Dacă ai avut nenorocul să dai peste una dintre ele, e sănătos să speli putina cât mai
degrabă și să te ascunzi undeva, la celălalt baier al lumii, de preferinţă într-o gaură de şoarece
submarin. Trebuia să dispar. Uşor de spus, mai greu de înfăptuit, mai ales când ţi-e teamă că
eşti prins între furia unei femei de-un caracter neînduplecat şi brațul negru al unei organizaţii
care nu admite să dai greș.
Tocmai ! Acest „braţ negru” mi-a sugerat ideea căreia îi datorez, cred, viaţa. Mi-am
scos mănușa şi am privit îndelung mâna pe care culorile de papagal erau mereu vii,
indestructibile, perfect naturale, ca un defect din naştere, o boală genetică de piele, o pată
policromă ereditară. N-aveam de ales : am învelit statuia în două pături şi am legat coletul cu
centironul uniformei. Ajuns la Veneția Santa Lucia, am coborât din tren cu pachetul acesta
uriaș în brațe. Iscoadele siciliene de pe peron puteau crede că duc un cadavru. Lumea de pe
stradă mă lua drept un colecționar de artă care a făcut o achiziție interesantă. Am ajuns cu
bine în micul meu apartament de la marginea dinspre Arsenal a sesterului Castello. Din
motive lesne de-nțeles, totul mă emoționa până la lacrimi : scara de lemn, preşul din fața ușii,
măscările scrise cu tuş pe uşă, reșoul din bucătărie, zambilele din glastrele de la fereastră,
ceaţa, sirena vapoarelor, ţipetele pescăruşilor, cana de cafea pe care o lăsasem cu zațul în ea,
pe prichiciul șevaletului... Nu, hotărât ! viaţa nu e decât un dar insuportabil atunci când
trebuie să părăsești tot ce ai iubit, silit de circumstanțe să-ți iei lumea în cap, nemai putându-ți

237
întemeia bucuriile decât pe amintirea unor lucruri despre care ajungi curând să te întrebi dacă
au existat cu-adevărat vreodată.
Am instalat bibeloul de talia unui om sau mai degrabă a unei femei pe podiumul
unde așezam de obicei fetele care îmi pozau și, privindu-l din când în când pe furiș ca să nu
mă las pradă unei emoții prea violente, am început să pregătesc culoarea după reţeta,
procedeele şi metoda pe care le pusesem la punct în preajma întâlnirii mele fortuite cu orfelina
din Arezzo. Am respectat toate proporțiile, am urmat ad literam toate consemnele şi se poate
spune fără teamă de-a greși că din vremea marilor maeştri şi până acum nimeni n-a preparat
cu mai multă migală uleiul de pictură.
După nenumărate ore de străduință, am obținut o căldare de vopsea neagră căreia,
mai mult mort decât viu, i-am pus deîndată la încercare virtuţile, mai întâi pe talpa piciorului
și deasupra genunchiului stâng, unde am pictat o aluniță. Am așteptat să se zvânte citind
câteva pagini din povestirile de călătorie ale lui Giovanni Miani. Când am considerat că
trecuse suficient timp și că vopseaua se uscase suficient, am frecat cu degetele apoi cu periuța
de unghii, am dat cu săpun de toaletă, cu detergent de rufe și de vase, cu zeamă de lămâie, cu
acetonă, cu spirt, cu javel, cu puţină sodă : culoarea nu s-a clintit, părea că e acolo de când
lumea. Un negru franc, dar catifelat şi tandru care, sub o anume lumină, bătea în maron, fără
să-şi piardă vivacitatea şi luciul foarte plăcut la vedere. Hotărârea mea era luată. M-am pus pe
treabă şi în curând am devenit un alt om care, la adăpostul culorii care-i dădea o înfăţişare cu
totul şi cu totul africană, a început o viaţă nouă, ferit de cei care-i voiau răul şi care nu puteau
să-l recunoască. Fără să iau din viața dinainte decât iscusinţa mea de om trecut prin multe,
inteligenţa civilizației noastre occidentale şi banii pe care-i aveam puşi deoparte, am plecat
spre continentul negru unde am făcut o carieră interesantă pentru că ştiam limbi străine şi
aveam o înţelegere corectă a politicii oamenilor albi. Mai puțin a celei pe care o duc oamenii
negri – ceea ce explică de ce am fost luat uneori pe nepregătite, fiind când ministru, când
șofer, când și mai rău și apoi iar ministru și așa mai departe.
Așa ne-a fost dat să ne întâlnim. Dar asta e de-acum o altă poveste.
Uitam să vă spun că, totuși, o căldare de vopsea e neîndestulătoare și de aceea
călcâiul meu stâng a rămas alb – colegii mei de cabinet care făcuseră studii în Europa mă
porecliseră chiar „șoimanul Ahile”, pentru călcâi, firește, vulnerabil, dar mai ales, cred, pentru
că eram iute de picior, ceea ce mi-a permis să trec cu bine mai multe crize guvernamentale.

Luciano şi-a scos pe loc pantoful şi şoseta ca să mi arate călcâiul care dovedea
veracitatea celor pe care mi le povestise. Putea să se abțină. Așa cum unii dintre noi pot înălbi

238
peste noapte ca urmare a unui șoc emoțional, văzând un cadavru ridicându-se din sicriu, ceea
ce în civilizațiile extra-europeene e semn rău, fostul ministru al cooperației, care devenise alb,
avea acum călcâiul negru, ca noi toți când nu ne-am spălat pe picioare, și prin urmare acesta
nu mai dovedea nimic. Poate că toată povestea asta care începea în Orient-express și se
termina la poalele muntelui Kilimangiaro nu era decât o scorneală, ca multe altele din istoria
artei cu pictori deja morți care îndrumă mâna unui ucenic, cu fresci care apar pe câte un perete
fără ca nimeni să le fi zugrăvit, cu femei care ies, noaptea, din tablouri ca să se iubească cu
cine le pictase, cu portrete cu ochi vii care te deoache încât e întotdeuna bine să ai un fir de ață
roșie la tine când vizitezi marile muzee, cu opere de artă care dispar peste noapte și reapar
după ani și ani, miraculos, în colecția unui american bogat, cu Madone care plâng și
gonfalonieri care se plictisesc pe pânză și, când nu ești atent, te scuipă..., etc. Păi nu ? Ce-s
toate bazaconiile astea, cu oameni care-și schimbă culoarea cum schimbi tacâmurile la masă
când după pește se servește carne, cu femei care mor în tren și învie pe șevalet, cu moartea
care vine, pleacă, se-ntoarce şi iar pleacă dar nu definitiv, ca o iubită care nu ştie ce vrea ?!
- Ce pot să fac, răspunde Moartea, dacă am de-a face cu niște oameni atât de
versatili, inconsistenți și fără de cuvânt, care nu sunt niciodată acolo unde-i cauți, care nu fac
niciodată ce-au promis și care nu visează decât bazaconii, tinerețe fără bătrânețe și viață fără
de moarte, o țară cu râuri de lapte și de miere, libertate de gândire și dreptate socială, care nu
există nici măcar în cer, iubiri ca o creangă de aur înflorită, terase cu lăutari la care se bea
coca cola cu jamaică, iertarea păcatelor și alte asemenea năzbâtii...?!

239
 Sfârşitul caietul doisprezece, intitulat la vremea respectivă

Primii paşi spre un deznodământ fericit

... În clipa aceea, înainte de-a putea schiţa cel mai mic gest, năucit de această apariţie
macabră, stupefiantă, ca şi de faptul că vedeam cum, sub ochii mei, tovarășul meu negru, care
se făcuse alb la față, se înălbea și-n rest devenind un om de tip european ca mine și ca
dumneavoastră, o scâteie de-un albastru vânăt a fulgerat dinspre sicriu și-un glonte mi s-a
înfipt în plămân.
- Credeai că m-ai omorât, javră lubrică și ticăloasă ! țipa Marilyn isteric. Ca după
aceea, liber ca păsările cerului, s-o ștergi sub un nume fals cu putoarea ta de Fernande într-un
paradis fiscal fără convenție de extrădare cu țările europeene, ai ?! Așa că du-te, dragă, să-ți
faci mendrele cu ea pe lumea cealaltă unde nici acolo nu te poate ajunge poliția și brațul
patriei tale pe care ai trădat-o pentru un fund de burgheză, dacă pot numi așa un tocător de
tăiat ceapă, morcovi, dovlecei, ardei grași, castraveți, varză și alte zarzavaturi de sezon. Du-te
să-ți dea la Belzebut bolile pe care i le transmit prietenii ei negri...!
Temându-mă că aceste vorbe l-ar putea jigni, m-am uitat instinctiv la prietenul meu
negru, uitând, în focul acțiunii, că devenise alb.
- Doamna nu trebuie vorbit așa despre negri ! a protestat acesta care nu-și dăduse
încă seama că devenise alb. Noi nu Belzebut pentru că suntem la noi totemici...
-... iar eu am să vă pun în saramură şi-am să vă jupoi şi am să vă tăbăcesc pielea și
am să fac din ea mănuşi pe care am să le atârn în vitrina magazinului meu de la Cleveland,
Ohio (se pronunță Ohaio).
Un al doilea glonte mi-a şuierat pe la ureche şi m-a trezit din stupefacție. N-a fost
nevoie să-mi bat prea mult capul ca să înțeleg că Marilyn luase locul cadavrului despre care se
presupunea că e al meu, înghesuindu-l pe cel, fragmentar, recuperat de la morgă, în pat, alături
de cel al nefericitei Fernande, ucisă probabil încă de dimineață. Instalându-se în sicriu spera,
așa cum s-a și întâmplat, să-și dea seama cu ce gânduri mă întorc acasă, fără să-i pese că
această suspiciune, de altfel îndreptățită, m-ar putea jigni. Urmând apoi să reacționeze după
caz, știut fiind că femeile au nevoie de elemente concrete ca să se pună în mișcare, hărăzite de
la fire să n-aibă ale geniu decât cel al ripostei, incapabile, poate din pudoare, să facă primul
pas, silite să scurme țărâna cu copita de nerăbdare şi de furie așteptând să li se dea ocazia să
se răzbune – ceea ce explică de ce femeia a fost și va rămâne-n veac un instrument al proniei
menit să contrazică, să spună nu atunci când cel dinainte spune da, și viceversa, să năruiască

240
ce s-a clădit și să clădească din ruine, având întotdeauna ultimul cuvânt și menținând astfel
echilibrul lumii unde răul şi binele, înaltul şi josul, roşul şi negrul, fierbintele şi recele trebuie
să se lupte anihilându-se reciproc, tot ceea ce se naște prăvălindu-se în moarte pentru ca și
copiii noştri să aibă un cât de mărunt loc pe lume, o cât de mică şansă într-un univers în mod
cert prea plin de cei care n-au ce căuta aici.
Situația devenea primejdioasă. Ca să nu se agraveze, am plasat, la rândul meu, două
gloanţe în scăfârlia vidmei care se ridicase din sicriu. Brațul cu pistolul a făcut un gest larg.
Lințoliul stropit de sânge a fluturat deasupra uneia din lumânările de grosimea unui ciomag de
oier, livrate probabil cu tot restul de serviciul pompelor funebre. Răsturnând-o, voalul de
nylon a luat foc. Flacăra s-a întins pe dușumea agățându-se de perdele. Instantaneu, un fum
otrăvitor și puturos a invadat odaia. Emanaţiile grele ale materialelor de sinteză copleșeau
altele, mai vaporoase, mai suple, mai elegante, mai aeriene venite dinspre bibelouri, dinspre
cadrele cu fotografii de pe pereți, dinspre cutiile de lac de pe rafturi. Uscat şi de-o esenţa
nobilă, lemnul sicriului ardea cu un ţârâit vesel care nu degaja decât parfumul nostalgic al
serilor de iarnă petrecute la lumina focului din vatra unde se coc cartofii. Dulapul din lemn de
trandafir răspândea în atmosferă funingine de trandafir. În carafele cu alcooluri de pe servantă,
văpăile verzi și ciclamen ale lichiorurilor, cele arămii de coniac, galbenul pai de limoncello și
cel auriu de pinot, albul de gheață al votcii, bronzul portourilor mai vechi și mai noi, țuicile
zglobii ca florile de câmp și duhul mlădios al vișinatei dănțuiau sprințar în ritmul halucinant al
crestăturilor cristalului care desfăcea şi împreuna grupurile de flăcărui. Covorul gros, persan,
nu s-a aprins decât în ultimă instanţă, ceea ce nu se poate spune despre fața de masă de pluș şi
despre scaunele Napoleon al III-lea devorate de limbile de foc care acum lingeau cu delectare,
de parcă ar fi fost scrise cu șerbet, cărțile din bibliotecă, pe cele ale autorilor clasici și
deopotrivă pe cele ale autorilor moderni, cu o preferință totuși, mi s-a părut, pentru povestirile
erotice ale lui Balzac pentru că până și dezastrul se-nchină în fața geniului, căruia îi
recunoaște preeminența.
S-a spus adesea că temperaturile înalte accelerează mişcarea moleculară. E adevărat
și-n ceea ce privește activitățile intelectuale care, nefiind decât un proces chimic și
electromagnetic, sunt intensificate de un şoc termic. Ca dovadă, în ciuda unei situaţii cvasi
disperate, neaşteptate şi din acest motiv tulburătoare, am înţeles într-o miime de secundă că nu
mai avem nimic de făcut la fața locului și că totul era cum nu se poate mai bine în cea mai
desăvârșită dintre lumi – deși poate că această idee mi-a fost șoptită la ureche de flăcările care
ajunseseră cu lectura la paginile unde Voltaire spune că Leibnitz e un vițel. Marilyn
identificase cadavrul și moartea ei accidentală, într-un incendiu, nu putea decât să pecetluiască

241
un dosar al cărui principal martor nu se mai putea retracta. Fapt atât de pozitiv din punctul de
vedere al securității mele încât, vă rog să mă credeți, deși mă aflam în toiul unui prăpăd de
care eram perfect conștient, timp de o clipă am fost bucuros și cred chiar că am zâmbit.
Fireşte, un cadavru suplimentar, şi nu oricare pentru că era cel al Fernandei de
Puantalbec pe care o căutau cu disperare toate serviciile din Hexagon, reprezenta o
încurcătură excedentară. Pe de altă parte, nu puteam să mă consider definitiv scăpat cât nu
știam ce i s-a-ntâmplat fratelui Fernandei, dispărut în natură ca vinul din pahar când îl bei,
ceea ce provocase deja zbuciumări politice importante. Convinși că se pregătește o lovitură de
stat și prea legați de Germain de Puantalbec, despre care presupuneau că i se dăduse întâietate
pe lista celor care trebuie eliminați, unora le țâțâia fundul – și nu e vorba de o aluzie
răuvoitoare. Alții își vedeau periclitată cariera. În fața câtorva se deschideau perspective
neașteptate și dădeau din mâini și din picioare, cu pumnii și genunchii, ca alții să nu le-o ia
înainte. Evreii se temeau că, până la urmă, ca întotdeauna în țările civilizate, într-un fel sau
altul tot lor o să li se spargă-n cap și se văicăreau deja de ce-o să li se-ntâmple. Cardinalul
primat ceruse deja papei să-l spovedească și câțiva agricultori nevoiași din sudul Franței își
încărcaseră Rollsurile cu boarfe și plecaseră să-și îngrijească sănătatea în Sicilia unde
sanatoriile sunt mai la adăpost și mai bine păzite. Secretarele diferitor ministere își schimbau
amanții și unele se călugăreau. Câțiva industriași care primiseră comenzi de stat s-au
sinucis. Televiziunile publice și private au pregătit programe de filme triste ca să le aibă la
îndemână în caz de doliu național. Etc. Toată suflarea ministerelor de Interne, de Externe și al
Apărării naționale era mobilizată și forțele de ordine împânziseră orașul cercetând identitatea
trecătorilor, oprind mașinile și scotocindu-le până și-n cauciucuri, percheziționând
apartamentele private și birourile instituțiilor de stat, scormonind tufișurile din parcurile
publice și-ndeosebi cele din grădinile de la Observatoire, patrulând pe bulevardul Bastiliei
între străzile Jules Cesar și Lacouée, instalând baraje filtrante la toate intrările și ieșirile din
Paris... Înclin să cred că Fernande ştia mai multe decât îmi spusese la telefon dar acum toate
acestea erau, oricum, de domeniul trecutului – de altfel mă înşelam.
Spre norocul meu harababura luase asemenea proporții, totul părea atât de aiurea în
tramvai încât anchetatorii nu mai știau ce să creadă, nu mai aveau nici un reper și umblau
brambura nereușind cu nici un preț să găsească indicii concludente care să mă pună în
primejdie pe mine personal. Din punctul meu de vedere, lucrurile se prezentau favorabil și nu
trebuia să mă tem decât ca nu cumva, dintr-o dorinţă de perfecţionism, să vreau să fac mai
mult decât e cazul și să compromit o situație care mă avantaja. Se cădea însă să acționez
inteligent, adică măsurat, și mai ales repede : neglijentă, cum i se întâmpla să fie când o

242
apucau nervii, Marilyn nu pusese surdină la pistol și cele câteva împuşcături neliniștiseră,
poate, vecinii dintre care unii telefonaseră deja, mai mult ca sigur, la poliție.
Cu un reflex de pisică sălbatecă, de linx, de tigru de Bengal, în ciuda rănii care la
fiecare respiraţie îmi umplea gura cu o spumă de sânge, am luat braţul tovarăşului meu al
cărui nume adevărat nu-l știam încă, şi l-am tras spre holul de la intrare. Cheile maşinii erau la
locul lor, în scrumiera de pe consola de lângă uşă. Le-am luat şi fără să las braţul celuilalt l-
am târât prin bucătărie până la scara de serviciu. Am coborât-o sărind din patru-n patru trepte.
În curticica interioară nu era nimeni dar deja la diferite etaje fereştile se luminau şi indivizi în
pijama reiată de mătase începeau să se agite în spatele geamurile cu perdele transparente. Ne-
am aranjat hainele răvășite de evenimente, ne-am trecut mâna prin păr şi am traversat liniștiți,
ca doi amici care pleacă de la o petrecere, holul mare unde se strânsese deja un grup de
benevoli. În așteptarea pompierilor, cei care au vrut să fie primii la locul catastrofei, cu
speranța că televiziunea le va lua un interviu, se întrebau dacă trebuie să ia ascensorul sau să
urce scara, ştiut fiind că aceasta e partea cea mai vulnerabilă a clădirii în caz de incendiu, de
cutremur, de bombardament, etc. Ocupaţi cu această dezbatere de fond, locatarii nu ne-au luat
în seamă şi nu le-a sărit în ochi nici că aveam în haină o gaură de 12,7 mm nici că, sub ea,
cămaşa era năclăită de un sânge negru şi pulmonar.
Era timpul să ajungem la maşină căci forţele începeau să mă lase. Am luat volanul şi
dă-i bătaie nene, până dincolo de Sena și Școala de război. Ne-am oprit lângă un scuar.
Luciano, care pe vremea când era negru deprinsese numeroase practici magice şi de
şamanism, mi-a scos glontele din piept printr-o incantație și cu ajutorul unei pensete cu care
era înzestrat cuțitul lui elvețian, pe care mai întâi a descântat-o arzând în scumiera mașinii un
smoc de păr pe care mi l-a tăiat din creștet împreună cu un petec de lenjerie personală. M-a
pansat tot după ştiința africană aplicând pe rană niște frunze adunate din copacii de pe stradă,
unse cu excremente de câine de care, slavă Domnului, ne e lipsă la Paris și cu salivă, totul
acoperit cu puţin noroi din rigolă care, când se usucă, astupă rănile mai dihai decât orice
plasture. Fapt este că mă simţeam mai bine şi că o bucurie de-a trăi, prematură în acest
context, a pus stăpânire pe mine. Mi-a venit să cânt de parcă aşi fi fost beat și îngânam o
melodie veselă, ceva în genul lui „în punguța cu tabac am găsit un pitpalac, l-am vândut pe
trei ducați și mi-am cumpărat cârnați și un clondir de rachiu...”
- Dacă scăpăm cu bine și de data asta, mai pun o sută de milioane pe tava de argint !
mi-a șoptit la ureche Luciano care încă nu se dumirise că nu mai avea nici o șansă să ajungă
ministru într-un guvern african.
- O să scăpăm...

243
 Poate că nu era potrivit să sfidez destinul lăsându-l să creadă că mă bizui pe el ca să
ies la liman. Limanul, în ce mă privește, fiind în Elveția, era încă departe.
Profitând că mașina noastră era oprită la marginea trotuarului, ceea ce-i ușura
considerabil munca scutindu-l să sufle în țignal și să ridice brațul ca să ne facă semn, un
polițist în trecere pe-acolo și care voia și el să se arate scrupulos în situația de criză decretată
de mai marii lui, ne cere actele.
E amabil, tânăr, proaspăt ras şi miroase plăcut a colonie Lancôme pe care în mod
evident nu și-o poate cumpăra din leafa de belfer pe care i-o plătește statul. Surâzând ca să nu-
i trezesc bănuieli cu privire la durerea mea din piept, îi arăt, senin, pașaportul elvețian de o
calitate vădit excepţională şi documentele maşinii care erau cu adevărat autentice. Luciano
fuma nepăsător pentru că acum era alb, pentru că se lăfăia într-o limuzină elegantă ca cele de
pe vremea când era ministru, pentru că avea un prieten elveţian şi pentru că la degetul lui cel
mic, cel care se găsea aproape sub nasul poliţistului, strălucea inelul pe care i-l dădusem, cu o
cornalină de mărimea unui ou de bibilică. Vrând probabil să crească-n ochii noștri, dovedind
că poliția franceză poate fi la fel de pedantă ca vameșii elvețieni, ceea ce e un vis, simpaticul
reprezentant al ordinii publice îmi cere, amabil, să deschid portbagajul : control de rutină...,
dat fiind că în oraș au loc explozii și dispar oameni importanți..., poate că am auzit la radio
unde se transmit buletine de știri speciale la fiecare sfert de ceas..., s-a dat consemn poliției să
se cerceteze până și căpițele de fân deși cel căutat nu e chiar un ac..., ha, ha, trebuie să mai
glumim și noi pentru că altminteri facem o meserie plicticoasă..., etc. Am fost dintotdeauna de
părere că dacă ai acte perfecte, elvețiene, făcute de profesionişti, pe care nici o autoritate din
lume nu le poate pune la îndoială fără să se ridiculizeze, e în general mai bine să te supui
capriciilor funcţionarilor publici, adesea pur administrative dar exprimând frustrări profunde
care, contrariate, pot declanșa reacții rătăcioase. Cum să-mi închipui că deschizând
portbagajul voi da peste cadavrul domnului Germain de Puantalbec alături de cel al altcuiva,
amândoi surprinşi de moarte într-o poziţie atât de intimă încât un singur glonte fusese
suficient ca să-i străpungă pe amândoi.
Ce-ați fi făcut în locul meu ?
Este exact ce-am făcut și eu, și nu numai din respect pentru părerea dumneavoastră.

244
 Caietul cinsprezece

Întru priința copiilor cuminți şi ascultători

Fiule, în noaptea asta mi-a apărut în vis moartea despre care pot acum să-ți spun fără
teamă de-a greși, că nu e un schelet înarmat c-o coasă și nici o femeie bogată, gata să-ți
smulgă inima ca să-i sugă sângele, nici o pasăre a paradisului care ciuguleşte ca pe niște
grăunţe de diamant secundele şi minutele acestui, pardon, rahat de viaţă care ne-a fost dată ca
să ispășim păcatele pe care le comitem ca să putem trăi.
La drept vorbind, poate că n-am visat nimic dar în jurul meu noaptea era atât de
întunecoasă, mă simţeam strivit de-un pământ atât de negru... Nu reuşeam să-mi mişc mâinile
nici picioarele... Voiam să deschid gura ca să strig şi nu puteam... Un fel de nisip microscopic
se scurgea prin găvana ochilor către regiunile mele interioare pe care nu le-aşi fi bănuit atât de
vaste... Apoi, dintr-o dată, mi-a apărut mama ta. Era o strălucire, o scânteie şi totul s-a aprins.
Marilyn, de care poate că-ți mai aduci aminte pentru că te-a îngrijit când erai mic şi o
angajasem ca să se ocupe de tine ! Marilyn ardea ca o torță şi-n vis mi se părea că recunosc
incendiul în care au pierit ea și o prietenă de-a noastră, Fernande de Puantalbec, şi încă
cineva, un bancher elveţian deja mort care nu se găsea acolo decât din întâmplare. Casa ardea
ca o torţă şi, pe stradă, amestecat în gloata celor care căscau gura la foc, mi s-a părut că aud
vocea agentului de la asigurări care-mi promitea o despăgubire de o sută de milioane de
dolari. Voia să mi-i aducă pe o tavă de argint. Sumă exagerată, neliniştitoare chiar, căci în
afară de mobile nu aveam în casă nici bijuterii, nici opere de artă, nici valută. Am vrut să-i
atrag atenția asupra acestui fapt ca să nu facă estimări greșite dar, întorcând capul, am văzut
Moartea care luase înfățișarea unui controlor de la căile ferate. Într-o uniformă ponosită dar cu
bumbii de metal bine lustruiți, îmi cerea biletul şi mă ameninţa cu perforatorul : „De unde
veniţi, domnule, vă rog ? și unde aveţi de gând să coborâţi ? De ce v-aţi încuiat într-o cuşetă
unde nu sunt decât cadavre cărora le-ați dat foc deși e interzis de regulamentul căilor ferate ?”
Cu o mişcare bruscă, profesională, neaşteptată, m-a apucat de reverul hainei şi a
început să mă scuture cu o asemenea violenţă că m-am trezit şi, ca să scap, l-am împins cu
toată puterea spre uşa vagonului care s-a deschis şi individul a căzut pe şine. Trenul trecea în
cea mai mare viteză prin staţia de metrou Rue de la Pompe de la Paris, care a explodat ca şi
cum controlorul ar fi avut buzunarele doldora de trinitrotoluen. „Nu e normal, mi-am spus, nu
e normal ca asemenea coşmaruri fără cap și fără coadă să tulbure somnul unui om ca mine
care, ca să poată duce o viață liniştită şi decentă, a trebuit să moară de mai multe ori și-n

245
diferite sectoare ale existenței. E fără doar și poate un semn, o prevestire rea. La vârsta mea,
asemenea înștiințări nu pot anunța decât moartea, fără de care, trebuie să recunoaștem, viaţa ar
fi de nesuportat : cine ar putea îndura la nesfârşit răutatea şi perversitatea semenilor săi, atât
de imense că nu le pot remedia, temporar, decât potopul sau Atila, biciul lui Dumneze ?!”
Oricât ar părea de ciudat, printr-un mecanism pe care oamenii de ştiinţă îl cunosc
foarte bine şi-l explică, după cum le este obiceiul, divers și incomplet, proximitatea morţii ne
îndeamnă să dezvăluim lucruri pe care le-am ascuns toată viaţa în cele mai tainice cotloane
ale sufletului. Iată de ce mă grăbesc să-ți fac aceste câteva destăinuiri. Ele pot fi considerate şi
un fel de confesiune, întru iertarea păcatelor mele – dacă totuşi poate fi o vină de a te supune
dispozițiilor primite de la superiorii tăi ierarhici, întru respectul patriei, al luptei pentru pace şi
al cooperării internaţionale. Asta cu atât mai mult cu cât, în mod evident, părăsit de Domnul
care, înzestrându-ne cu liberul arbitru, s-a spălat pe mâini de noi, omul nu e nimic și nu poate
nimic. Numai diavolul, dacă se-ndură, ne mai arată uneori drumul cel bun, știind că o să
apucăm pe cel dimpotrivă, care ne duce exact acolo unde el ne-așteaptă cu țigări, vodcă și
femei.
Să încep deci cu începutul.
Dar mai întâi, şi ca să înţelegi bine adevărul lucrurilor pe care ți le voi spune, trebuie
să te previn că în epoca despre care este vorba, lumea trăia o convulsie enormă. Mulţimea, ca
să nu spun gloata, era în fierbere căci dacă oamenii mărunţi acceptă cu seninătate mizeria
tuturor, le e greu să suporte propăşirea câtorva. De aceea, de la zidirea lumii, societăţile n-au
putut trăi tihnite decât aplicând cele mai cumplite suferinţe fizice şi morale tuturor celor care,
prin naştere sau prin strălucirea minţii, au ajuns la o situaţie depășind cu o treaptă condiţia
reputat modestă a cetăţeanului de bază. Orice ar spune istoricii, ale căror cronici secrete sunt
adesea la fel de mincinoase ca şi cele puse în mâna comanditarilor care-i stipendiază,
masacrul regilor, asasinatele care împrejmuie tronul înainte și după ce acesta încetează de a fi
vacant și în general toate cruzimile născocite ca să stârpim vecinul a cărui vacă e întotdeauna
mai grasă decât a noastră sunt benefice pentru naţiuni care astfel se civilizează. Ele
îndepărtează de la cârma statului oamenii cu bun simț, aceste înalte funcţii nefiind râvnite
decât de nebuni şi de handicapați mental, indivizi de care colectivitatea trebuie, oricum, să se
descotorosească într-un fel sau altul. Această atitudine sănătoasă din punct de vedere social se
aplică şi artiştilor. Geniul şi eforturile lor nemăsurate nu primesc altă răsplată decât dispreţul,
foamea şi o mizerie foarte mediocru răscumpărată de asiduitățile unor femei rămase celebre
datorită portretelor nemuritoare semnate, sau nu, de prietenii lor pictori și poeţi, sculptori sau
muzicieni.

246
 Ajuns la acest punct al scrisorii mele, mă simt ispitit să mai evoc odată, cu vorbele
mele, sentimentele pe care le-am nutrit pentru mama ta :

Pe când eram tânăr și căpitan de fregată

Am zărit pe țărmul unui ținut de ceață
O fată solitară care mânca dulceaţă
Pe muchia unui nod de cale ferată
Avea un suflet nobil şi sânul ei cu ţancul violet
Părea un cer de îngeri străpuns de-un minaret

Am salutat-o şi ca să-i dau de știre c-o iubesc

Am aruncat în mare o sticlă de cristal
Cu viața mea într-însa, legată-ntr-un jurnal,
Fără să bag de seamă că marea se agită și valurile cresc.
Avea un suflet nobil şi sânul ei cu ţancul violet
Părea un cer de îngeri străpuns de-un minaret

Fregata se scufundă, malul se-ndepărtează,

Carafa care umblă pe apă ca Isus
După ce-a ocolit pământul ajunge la apus.
Nunta se săvârșește în gara Făurei.
Avea un suflet nobil şi sânul ei cu ţancul violet
Părea un cer de îngeri străpuns de-un minaret

Revenind la ale noastre și la destinul celor care de-a lungul veacurilor s-au smuls din
condiția celei mai depline mediocrități, trebuie spus că soarta oamenilor de ştiinţă, care erau
arşi pe rug, nu era nici ea de invidiat.
Cât priveşte bogaţii, dacă furtunile, războaiele şi dările de tot felul nu-i aduc repede
la sapă de lemn, putem fi siguri că-şi vor sfârşi zilele otrăviţi de amantul soției care la rândul
lui va fi azvârlit cu un picior în fund la grajdurile de unde provine, de cum se va fi terminat de
împărțit moştenirea. Așa merge lumea şi n-o s-o schimbăm noi, că la ce bun să vrem să
rectificăm cu mâna noastră nedreptățile de înzestrare săvârșite de natură, pe care viața socială
le corijează atât de drastic, dând dreptate poetului mai tare decât bronzul care spunea că
numai mediocritatea e de aur ?!

247
 Acestui fel de gravitație socială conform căreia tot ce se ridică trebuie dat jos, ar
trebui să-i acord o mai mare atenție în scrierea de față dar îmi lipsește timpul așa încât cel mai
bine e să încep cu începutul.
Din câte-am înţeles din diferite cărţi de istorie pe care le-am citit întotdeauna cu
interes căci îmi place să mă instruiesc în mod agreabil, luând drept exemplu viața oamenilor
iluştri, decăderea noastră începe în anii sublimi ai Renaşterii, epoca marilor descoperiri
astronomice care au deschis oamenilor fereastra universului. Ceea ce ni s-a dezvăluit nu putea
să ne fericească. Nu e îmbucurător să constaţi că locuieşti la periferie. Foarte repede, după
câteva convulsii de împotrivire groteşti şi inutile, a trebuit să privim lucrurile în faţă : suntem
o seminție de slugi, cazaţi în camerele pentru servitori la care nu se ajunge decât pe scara de
serviciu. Nu era decât un început. Progresul descoperirilor astronomice a agravat cazul,
îndepărtându-ne tot mai mult de centru. În secolul Luminilor mai locuiam încă la mansardă. O
sută de ani mai târziu eram în acareturi, apoi de-a dreptul în grajd, consolându-ne cu ideea că,
de fapt, calul este un animal nobil. În etapa următoare, a penelor de la Folies bergères, dat
fiind mirosul de găinaţ, a trebuit, vai ! să recunoaştem că ne ducem viața în coteţele din fundul
fundului ogrăzii. Azi când pășim pe lună și trimitem sonde spațiale, ne dăm seama că locuim
undeva, la marginea moșiei, înspre smârcuri, unde se află cocina, fără să ştim dacă suntem
măcar porcarii sau de-a dreptul râtanii, scroafele şi godacii.
Comportamentul nostru s-a modificat în consecință.
Și poate că pe vremea când încă nu era negru, un fost prieten care înainte de-a fi fost
pictor era controlor la căile ferate, avea dreptate când spunea că numai arta care obligă omul
să se ia drept Dumnezeu mai poate salva lumea, sau măcar onoarea noastră..., numai ea ne
mai poate ridica din troacă...!
În anumite nopți, dacă ocupaţiile mele comerciale îmi lasă răgaz, când cerul e senin
şi marea calmă, la ora la care ceilalţi oameni se cufundă în somn, de care eu unul mă feresc de
teama coşmarurilor bântuite de amintiri nefaste...! În anumite nopți când îmi simt sufletul mai
apăsat de remuşcări şi de necazuri, mă urc în luntrea noastră cu care transportăm ceaiul şi mă-
ndepărtez de ţărm cât să dispară mâzga de electricitate a felinarelor şi a reclamelor care
acoperă orașul. Apoi, departe de tot zbuciumul lumesc, opresc motorul, sting lămpile şi mă
culc pe spate ca să privesc lumina care vine de sus. Prin aceste ferestre depărtate văd, parcă,
domnii şi doamnele care dansează acolo, în marile saloane ale universului. Ofițeri tineri în
ţinută de paradă strâng în braţele lor vânjoase mijlocul unor domnişoare în rochii de organdi,
invitaţii de onoare alunecă pe parchetul ceruit, uneori un cuplu de îndrăgostiţi profită de o
cefeidă ca să iasă pâș-pâș pe terasă şi văd, văd cu ochii mei de carne ! un tânăr sublocotenent

248
naiv și sincer care mângâie cu respect părul de-un blond roşcat, cu luciri de aramă şi de aur, al
unei fete cu sânul ca un cer de îngeri, căreia îi şopteşte la ureche poeme cu hang de muzică
ușoară – simt, simt ! freamătul aerului cosmic agitat de bătaia evantaielor şi adulmec cu nasul
meu de carne parfumul femeii care se aprope de geamul deschis şi care, sprijinindu-şi coatele
pe prichiciul unei stele, Vega sau Rigil Kentaurus sau Aldebaran sau Procyon, se apleacă
înafară ca să respire aerul îmbălsămat al grădinii în care înfloresc teii interstelari... E
îmbujorată de dans, ochii obosiţi de prea multă strălucire... Şi-n momentele acelea mă întreb,
aiurea poate, de ce ne-am născut într-o cocină ? De ce suntem atât de departe de stăpânii
noştri ?
Mă iau cu vorba, iartă-mă ! și poate că tu știi toate astea mult mai bine decât mine
care n-am făcut studii de farmacie și mai ales nu le-am făcut la Basel, în Elveția, unde se-
nvață carte adevărată, cum spunea mama ta care mă lumina în întuneric ca steaua polară,
călăuza tuturor marinarilor din lume, şi a cărei lipsă o resimt amarnic mai ales acum, când nu
reușesc să-ncep cu începutul o istorie care nici nu se poate spune pentru că e adevărată și
pentru că vreau să fiu cu desăvârșire sincer.
Mai întâi și mai întâi trebuie să ştii că o iubeam nespus pe mama ta care a decedat în
urma unui quiproquo tragic – care poate că era firesc : nu te poți bucura de avantajele unui
post de interimară şi să crezi că n-ai să le plătești, ca noi toți, cu viața. Ceea ce trebuia să se-
ntâmple s-a-ntâmplat, întrucâtva şi datorită mie, e adevărat, dar cum ar fi putut un amărât de
sublocotenent să se pună de-a curmezișul fatalităţii şi al destinului ?! Probabil, sper ! că nu-ţi
mai aminteşti de noaptea aceea înfiorătoare când te-am scos din pătuţul cald, din pătuţul alb,
te-am îmbrăcat curat şi am fugit la aeroport să luăm primul avion de Veneţia, cetatea dogilor.
Un motoscafo ne-a dus direct la gară. Pe jumătate adormit, nu înţelegeai ce se-ntâmplă şi de
ce străbăteam, plângând, peroanele pustii, strângându-te în braţe de parcă m-aşi fi temut să nu
te pierd şi pe tine, care murmurai în somn : „Be..., be... a... aat...!”, „Bebe a asasinat...”, frază
teribilă în gura unui copil care nu ştie ce spune ! Regret şi aşi vrea să iau totul de la capăt, să
revin în punctul de plecare, să fiu iarăși cu ceilalţi copii din sat pe malul unui râu domol dintr-
o țară de departe şi care mi-e demult străină deși mi-e atât de lipită de tălpi încât, oriunde ași
fi, mi se pare că pășesc mereu pe pământul meu de-acasă.
Căci uite : nu mă cheamă Sun Biao Leng cum cred toți cei care cumpără ceai din
prăvălia mea ale cărei uşi te sfătuiesc să nu le deschizi decât clienţilor cinstiţi – oricum şi
orice s-ar întâmpla, nu vinde şi nu cumpăra nimic de la domnul Ciang Ciung care este foarte
inteligent şi de aceea mai periculos decât un şarpe sălbatec.

249
 Tu însuţi ți-ai petrecut primii tăi douăzeci de ani, primăvara vieții, în Elveţia, o țară
muntoasă, de unde am greşit, poate, plecând ca să venim aici unde o sută de milioane de
dolari e un capital important – dar uite, vezi ! banii recuperați din seiful unui stabiliment
bancar, plecarea noastră precipitată, cu documente false, într-un Boeing 747 care ne-a deschis
larg porţile în general strâmte ale Extremului orient şi armele pe care a trebuit să le arunc în
Rin, ca să li se piardă urma, nu sunt decât deznodământul unei istorii extraordinare şi
înfiorătoare pe care nu ţi-am povestit-o niciodată deși ea a pus capăt primei mele vieţi şi poate
chiar şi celei de-a doua. E bine să ştii că a trebuit, ca să pot trăi, să mor o primă dată sub roţile
unui tren suburban şi apoi, pentru cei care puteau bănui că mortul nu eram eu, a trebuit să mai
mor o dată în explozia staţiei de metrou Rue de la Pompe de la Paris. Eşti acum la o vârstă la
care te-ai dumirit că-n harababura acestei lumi totul e fără cap și coadă, în afară de ce-ți pică
din cer, ceea ce e întotdeauna o catastrofă ! Știind cum stau lucrurile, am încercat să le
orânduiesc cât s-a putut mai bine ca relațiile mele cu moartea să fie un joc de-a du-te-ncolo,
vino-ncoace, lasă-mă și nu-mi da pace.
Nu mi-ai cerut lămuriri. Discreția ta m-a mişcat. Era o dovadă de încredere şi sunt
bucuros să-ţi pot explica azi raportul dintre suma mai degrabă importantă care a constituit
capitalul nostru inițial şi plecarea din Europa, survenită a doua zi după ce Marilyn, pe care ai
cunoscut-o când erai mic, şi o prietenă de-a noastră, Fernande de Puantalbec, piereau într-un
incendiu și după ce fratele acesteia din urmă, un om deosebit de important din punctul de
vedere al păcii dintre popoare și al cooperării internaționale, a fost găsit în portbagajul unei
mașini, ucis de-un glonte de 12,7 mm și fără limbă – din câte s-a scris în ziarele pe care le-am
citit în avion.
Nu am avut nimic de-a face cu aceste accidente, nici cu explozia care a avut loc cam
tot atunci și care a distrus reședința pariziană a familiei de Puantalbec. Oricum, fiind mort, și
mai degrabă de două ori decât o dată, am scăpat de năsilniciile unui sistem judiciar pentru
care adevărul nu este decât o înşiruire logică, ca în romanele de gară, fără nici o legătura cu
viaţa care cel mai adesea seamănă, prin complexitatea ei, cu un bazar oriental unde e peste
putință să știi cine e făptașul, de unde provine scorțișoara care se vinde cu sacul și a cui e
prăvălia goală în care chipurile se vând papuci de Ispahan și al cărei negustor se-mbogățește
văzând cu ochii așezat pe-un taburel la intrare, plutind în aburi de scaferlati. Un iarmaroc
levantin unde, ca în viață, nici cei curați ca lacrima nu pot pretinde că sunt nevinovați.
Fapt este că, sub puterea unei emoţii lesne de-nțeles, Marilyn, pe care ai cunoscut-o
la o vârstă prea fragedă, poate, ca să ți-o mai amintești, a crezut că mă recunoaşte când i s-a
arătat, la morgă, un individ călcat de tren. Cum a pierit și ea în chiar aceeași seară, am preferat

250
să las lucrurile cum erau. Evitam astfel o anchetă al cărei rezultat mi se părea incert : poliția
obişnuieşte să protejeze somnul cetățenilor fabricând din te miri ce şi mai nimic vinovaţi
meniţi să acopere cu corpul lor de carne fatalitatea pentru că, nu-i aşa ? moartea cuiva e mai
puţin tulburătoare când se datorează unei persoane fizice, care poate fi pedepsită, decât dacă e
provocată de o soartă ale cărei întreprinderi nu le pot îngrădi nici prefectul, nici ministerul de
Interne, nici legea, nici nimic, nimic, nimic !
Sincer vorbind, şi pentru ca duhul să nu-ți fie răvășit de bănuieli neavenite, află că
această Marilyn despre care îți vorbesc era de-o gelozie monstruoasă. Printr-un nefericit
concurs de circumstanţe, căpătase convingerea că există ceva, o legătură intimă, între mine şi
Fernande de Puantalbec care, între noi fie vorba, era excesiv de extravertită și ai cărei sâni,
mai degrabă restrânşi, se-nfățişau... Dar ce rost are să ne pierdem timpul cu acest fel de
amănunte, fără importanță pentru ceea ce vreau să-ți povestesc și care, ca să încep cu
începutul ! își are obârșia în ce s-a petrecut odată, demult, pe-o stradă din arondismentul XVI
de la Paris, exact în fața locuinței domnului Germain de Puantalbec și a sărmanei Fernande
care avea, e-adevărat, sânii piperniciți și...?!
Cât priveşte, pentru că veni vorba ! omul în general şi destinul acestuia, trebuie să-ţi
mărturisesc că nici acum, după ce-am trăit o viață, nu pot să-mi fac o idee cât de cât exactă
despre acest subiect. Poate că nu sutem decât nişte mesageri. Poate că o forță superioară, un
spirit demn de acest nume, naufragiat pe un ţărm pe care nici măcar nu ni-l putem închipui, a
avut într-o zi ideea să arunce o sticlă în univers. Într-o bună dimineaţă, după ce s-a spălat pe
mâini și pe față și după ce şi-a băut ceaiul pe care și-l prepară din frunzele pe care le culege
singur străbătând planeta lui pustie, a conceput oamenii care plutesc de milenii pe oceanul
cosmic fără să ştie ce li se întâmplă, căci cum ar putea sticla, care e de sticlă, să citească
mesajul pe care-l poartă, scris într-o limbă de cerneală ? Singura noastră menire este să ne
iubim şi să perpetuăm cu râvnă textul de care destinatarul va lua cunoştinţă într-o zi
dezvelindu-ne de haine, de piele, de carnea cu sângele, de nervi şi de oase, dezbrăcându-ne de
conştiinţă şi apoi de suflet și de Dumnezeu ştie de mai ce, toate astea nefiind decât învelișul
destinat să protejeze acest mesaj, care rătăcește de atâta vreme prin univers în căutarea unui
liman sigur, al unui țărm locuit unde să poată eşua sub privirea uimită a mulţimii care o să
cheme poliţia, poliția va raporta prefectului și acesta, urgent, guvernatorului care, în virtutea
puterilor conferite constituțional, se va înarma cu un târnăcop sau pur şi simplu c-un ciocan şi
va sparge această statuetă de haine, piele, oase, carne, sânge, nervi, duh, etc., şi atunci, în clipa
aceea, viaţa va înceta să mai existe. Nimeni nu-și va mai pune toate întrebările zurlii care fac
gloria metafizicienilor şi a anumitor scriitori consideraţi serioşi... Numai gândindu-mă, mi se

251
face pielea de găină ! Mă năpădeşte o melancolie rea, căci omul a reprezentat totuşi ceva în
lumea asta. A făcut greşeli, e drept, dar, trebuie să recunoaştem, lui i se datorează și câteva
capodopere nemuritoare şi e păcat, zău ! să sfârșească aşa, fără glorie, spart, un pumn de
cioburi pe care după aceea gospodina le aruncă la gunoi ! Mi se strânge inima şi-mi reproșez
că-ţi vorbesc de toate aceste lucruri care nu pot decât să te descurajeze şi să stingă
entuziasmul unui tânăr plin de calităţi, care are în faţă un viitor promiţător, deşi, la drept
vorbind, poate că ar fi fost mai bine să-ţi termini studiile de farmacie la Basel, în Elveţia, şi să
te căsătoreşti cu fata cu care erai logodit – se spune că fetele din acestă ţară aduc noroc, mai
ales dacă sunt de familie bună.
Ah ! fiule, ce făptură misterioasă este omul ! Dacă bat câmpii, nu e o simplă
întâmplare : am avut şi eu parte, pe vremuri, de o astfel de statuie..., de statuetă..., un bibelou
în care era ascuns un mesaj.
Dar ca să poţi înţelege ceva din toată această aventură, trebuie să încep cu începutul
şi să te previn că atunci când am cunoscut-o, mama ta era văduvă şi că eu însumi deabia
fusesem ridicat la gradul de sublocotenent. Am întâlnit-o pe terasa unui restaurant de la
marginea oraşului, la lacuri. Chelnerul mi-a adus o bere rece, ceea ce e o binecuvântare când e
arșiță şi ai toată viața în față. Galbene şi ruginite, ca părul abundent al mamei tale, frunzele
copacilor cădeau pe faţa apei de un verde intens și pasional. Vântul le purta nonşalant ca pe
nişte vaporaşe de poleială, ca gândurile care se desprind de pe paginile unei cărţi de filozofie.
Nu era singură. Acoperindu-şi gura cu dosul poalmei, prietenele ei râdeau prostește lăsând să
li se vadă, lucind zglobii, dinţii de aur şi de argint, în timp ce mama ta a roşit. Cu un gest tipic
feminin, strecurându-și palma prin deschizătura de la piept a rochiei de organdi cu flori, şi-a
îndreptat breteaua sutienului şi am băgat atunci imediat de seamă, conturaţi diligent de soarele
care apunea, sânii perfecţi în sensul unei anume abundenţe...
Mai târziu, când mama ta nu mai era pe lume, Marilyn, de care poate că-ți mai
amintești, care și ea avea sâni de femeie și care, fiind de-o gelozie maladivă, își închipuia
năzbâtii cu privire la Fernande de Puantalbec, socotind că e amanta mea, mă interpela cu o
violență greu de suportat :
- Cum poţi să strângi, spunea, în pumnii tăi viguroşi şi sănătoşi, pumnii unui om de
acţiune, țumburușii fără conținut care sunt sânii prietenei tale Fernande ?!
- Dar nu-i adevărat ! Nu e deloc adevărat ! N-am nimic de-a face cu Fernande, cu
care nici nu se poate avea ceva pentru că are peri pe sâni !
- Am s-o omor şi după aceeia am să i-i smulg unul câte unul.

252
 Marilyn pe care ai cunoscut-o foarte puţin şi mai ales la o vârstă când nu poţi să-ţi
faci o idee exactă despre oameni şi despre caracterul lor, Marilyn avea multe calități,
îndeosebi revoluționare, dar era complet sărită de pe fix. Se poate presupune că ea i-a făcut de
petrecanie sărmanei Fernande, a cărei moarte rămâne un mister, ca şi cea a fratelui ei despre
care nimeni n-a înţeles niciodată ce căuta în portbagajul unei maşini private, mai ales în
tovărăşia unuia dintre bodygarzii săi, despre care ziarele au scris, cu răutate, că era o fiară și
că mirosea a barbar cale de-o poştă. Poate că era vorba de un complot care, dacă a fost
comanditat din străinătate, e mai bine să rămână neștiut ca să nu tulbure pacea lumii și
cooperarea internațională reciproc avantajoasă. De altfel, cu o seară înainte, domiciliul
parizian al familiei de Puantalbec explodase ca un butoi de praf de puşcă. În ciuda multelor
revendicări venite din partea unor grupuri independentiste, anarhiste, fasciste, dizidente,
extremiste, unioniste, feministe, milenariste, liberschimbiste, guevariste, supremațiste,
separatiste, etc. și chiar din partea unor persoane private nu întotdeauna scăpate de la
balamuc, poliţia n-a putut reține niciuna, nimeni nedând indicaţii tehnice suficient de precise
ca să putem recunoaşte pe adevăraţii autori ai atentatului printre impostorii care voiau să
profite de munca altora ca să-şi facă publicitate pe daiboj. S-a ajuns la concluzia că a fost o
explozie de gaz și toată lumea a putut să-și vadă de treabă liniștită, cu excepția unor muncitori
de la întreținerea conductelor care au fost dați afară pentru neglijență și nu pentru că erau
arabi. Toate astea ca să-ţi spun că viaţa e un mister căruia nu-i putem lumina decât, din când
în când, minuscule fragmente de adevăr – ceea ce intenţionez să fac acum, povestindu-ţi
lucrurile aşa cum s-au petrecut, aşa cum le-am trăit, începând cu începutul.
N-aveam nici zece ani când mi-am pierdut fratele, pe care părinții mei îl botezaseră
Leonard, după porecla unei rude de-a noastre care i-a fost naș și care picta flori și păsări pe
brâurile de lemn ale caselor, pe uși, pe diferite mobile și pe tot ce se mai nimerea, de la crucile
de la cimitir până pe figurinele de tablă ale tarabelor de tras la țintă.
Ceea ce n-are legătură directă cu ceea ce mi s-a întâmplat mie peste ani, deşi trebuie
să știi că el, Leonard, fratele, mi-a apărut de două sau trei ori sub forma unui peşte ca să mă
călăuzească şi să mă-ndemne să iau anumite precauții care mi-au salvat viaţa în circumstanţe
cu totul şi cu totul excepţionale. Așa de pildă, surprins, pentru motive pe care ţi le voi explica
eu altădată, în apartamentul meu de la Paris de incendiul care l-a distrus în întregime,
provocând moartea a două femei şi incinerând ocazional cadavrul unui bancher elveţian deja
făcut harcea parcea de trenul St.-Martin d’Etampes-Versailles RG, în chiar clipa în care am
fost cuprins de flăcări, mi-am văzut fratele străbătând un râu apărut din senin la picioarele
mele și-n care m-am aruncat înotând pe sub apa care nu arde niciodată până în mijlocul străzii

253
unde am ieșit pe trotuar uscat de parcă n-ași fi fost pește, pierzându-mă apoi, nevăzut-
necunoscut, printre numeroşii gură-cască, strânși să privească focul. Nu mi-au acordat nici o
atenţie, luându-mă poate drept un simplu peşte de apă dulce, un crap sau un șalău sau un
biban..., nu știu, nu i-am întrebat ! M-am urcat în mașina Marilynei care se afla ceva mai
departe și ale cărei chei le aveam în buzunar – unde nu-mi pot da seama nici azi cum
ajunseseră ! și mi-am văzut de drum.
Tot astfel, parcă pe sub apă, am plecat din Franța, o țară plăcută pentru cine are bani,
regretând că prietenul meu negru, devenit între timp alb, pierise și el în explozia unei stații de
metrou unde-l trimesesem să predea cuiva un pachet în care se afla o... – dar asta e de-acum o
cu totul altă poveste, pe care ți-o voi spune cu altă ocazie, într-o zi, dacă se va ivi prilejul.
Acest om pe care inițial, înainte de-a deveni negru, îl chema Luciano, îşi începuse cariera la
căile ferate în calitate de controlor pe linia Veneţia-Padova-Brescia-Milano și retur. Țineam la
el și țin minte că numai cu o zi înainte îi făcusem cadou un inel cu cornalină pe care eu însumi
îl primisem nu demult cu ocazia unei călătorii în Africa, un continent sălbatec şi cu
desăvârşire negru – de-un negru aşi putea spune chiar întunecat.
Ah, fiule, nu-ți poţi închipui ce înseamnă, mai ales pentru cineva atât de încercat de
viaţă cum sunt eu, să se aşeze, senin, pe-o bancă în noaptea clară şi îmbălsămată, căci arborii
din cartier degajează aburi vegetali de o mare putere olfactivă..., să faci cu mâna semn de adio
prietenului tău care dispare în gura staţiei de metrou unde l-ai rugat să dea, cui i-l va cere, un
pachet..., să admiri un imens buchet de crizanteme din brațele unui comisionar care trece,
nepăsător, pe trotuarul de vizavi şi apoi, în chiar momentul în care auzi ciripitul unei păsăruici
ascunsă în frunziş..., în timp ce un domn mai în vârstă, într-un palton cu revere de catifea, îşi
plimbă cățelul care își face nevoile pe roata unei mașini, indiferent la imprecaţiile stăpânului
care îl trage spre rigolă : „Ce-i asta, Valentino ?! ce-s manierele astea ?! Trebuie să respectăm
proprietatea privată, că fără ea civilizația noastră occidentală n-ar umbla pe lună ! Și tu,
animal prost, uite, îți faci nevoile pe un drept inviolabil. Hai, Valentino, vino dragă !”..., în
chiar momentul în care o adiere desprinde de pe o creangă câteva frunze galbene care-ți aduc
aminte lacul și localul unde tineri sublocotenenți discută probleme de interes general cu
văduve de ofițeri..., să vezi țâșnind din pământ o jerbă de flăcări, un foc de Bengal uriaș și
sinistru, care scuipă-n aerul încins bucăți de trotuar, geamuri sparte, ghemotoace de tablă,
oase, flenduri de afișe publicitare, snopi de sudoare și de sânge, bucăți de scări mecanice,
chipiuri, frânturi din casele de bilete, rufărie... Domnul cu paltonul smucește lesa : „Hai,
Valentino ! Nu e de noi în acest arondisment. Prea multă zarvă. De-atâta politică nu mai poate
un câine să se ușureze fără să asiste la o catastrofă !” Și cum stai așa, pe bancă, uitându-te la

254
lume și la viață, să-ți nimerească-n brațe capul făcut zob al fostului Luciano, care arsese și
devenise iarăși negru, împreună cu zdrențele unui buchet de crizanteme crem...!
Dar uite, simt un fel de slăbiciune..., un fel de moleşeală. Stiloul îmi cade din mână
şi lumina lămpii când scade, când se înteţeşte ca un reflector de teatru înainte de a-și da duhul
– vai ! omul este poate o sticlă aruncată-n valuri dar şi o lumânare căreia îi sugrumi flacăra
între buricul degetului mare și a celui arătător, după ce le-ai umezit cu salivă...
Vai, Doamne, îmi pierd şirul ! Poate dinadins. De cum a trecut de patruzeci de ani,
omul nu mai este decât un condamnat în drum spre eşafod şi singura acţiune rezonabilă este
să lungească, oricum și cât se poate, itinerarul. S-o ia ba la stânga, ba la dreapta, făcându-se că
nu ştie unde merge, căutând chipurile drumul a cărui evidenţă sare-n ochi... Toată poliloghia
asta, tot circul ăsta pentru ce ? Pentru ce, dacă nu pentru că ascultăm de-o lege implacabilă,
înscrisă în fiecare din vorbele noastre : trebuie să trăieşti, să trăieşti ! să trăieşti cu orice preţ
pentru ca sticla aruncată-n mare, viaţa adică, să ducă mai departe, spre destinatarul de la
celălalt capăt al timpului, o scrisoare care nu-i va fi slobozită decât atunci când omul va fi
spart, făcut bucăţi ca o statuetă în golul căreia niște traficanţi ingenioşi au ascuns stupefiante,
aur, bijuterii de lumină și de duh, tutun de-nțelepciune, opere de artă pe care vameşii sau
beneficiarii nu le pot recupera decât distrugând acestă siluetă albă de păstoriţă sau de balerină,
contesina care la ora cinci coboară din trăsură ridicând ușor, cu mâna dreaptă, juponul
spumant și rochia de faianță, lăsând să i se vadă, ieșind din botina cu nasturi de mărgică,
glezna îmbrăcată într-un ciorap de majolică.
Am ținut să-ți las aceste rânduri ca, înainte de a-mi pierde glasul, să-ți dau un sfat
care sper că te va ajuta să trăiești. Înconjură-te cu opere de artă ! Privește-le cu multă atenţie
şi cu mult respect. Apără-le cu dârzenie de toţi cei care vor să le distrugă cu târnăcopul, cu
ciocanul, cu secera, cu bâta, cu pumnul, cu ce le vine lor la îndemână ca să extragă, ca noi, la
școală, puși să căutăm „conținutul de idei” al pasajului citit în clasă, un mesaj de care nouă
puţin ne pasă : nu e al nostru, nu suntem slugile şi nici postaşii cuiva. „Sensul vieţii”, cum se
spune, riscă să ne ucidă – așa cum „conținutul de idei” îndepărtează cititorul de la bucuria
cărții lăsându-l să creadă că frumosul e o pară, o bucată de brânză, șosete de lână de pus iarna,
o unealtă, praf de sulfamidă, apa din tulumba pompierului care stinge focul... Adaug, dragul
meu, că o operă de artă, şi deopotrivă omul, nu suportă nici cea mai mică ciobitură şi că, tot
scormonind ca să aflăm ce se ascunde-n măruntaiele lui, riscăm să dăm..., să dăm de dracul,
cum se spune, cu care n-avem nici o treabă, care nu-i al nostru, care n-are nimic de-a face, cât
e el de drac și de-n-lăuntrul nostru, cu faianța netedă, albă, curată, minunată în care ne-

255
mbrăcăm ca să fim puși pe raftul din vitrina cu vesela scumpă și unde mama ține carafa de
cristal, ceșcuțele de cafea de cobalt, fructiera, platoul pentru cozonc.
Nu mă dojeni că o iau ba la stânga, ba la dreapta, că uit chipurile drumul, și că-l mai
fac o dată, dând ocolișuri pe unde nu-i nimic de ocolit. Pentru unii dintre noi, care nu sunt
maimuțe lucrătoare, a pierde timpul înseamnă să-l câștigi.
Să ne întoarcem, deci, la ale noastre.
Ca să încep cu începutul, trebuie să-ţi mărturisesc că-n tinereţea mea nebună am
spart o asemenea statuetă și după aceea mi-am mușcat degetele toată viaţa.
Dacă ţin atât de mult să-ncep cu începutul, nu e numai o hachiță, o pedanterie
didactică, ci ca să te fac să înţelegi cât e de primejdios să asculţi de poruncile care-ți vin
ascunse într-un ambalaj artistic. Păstrează arta și nu despacheta niciodată ce-ascunde ea în
măruntaie ca să nu descoperi cine știe ce consemn drastic al celor care se slujesc de noi ca să
pună în aplicare planurile lor întunecate, strategiile lor reprobabile, ofensivele lor ascunse,
războaiele disimulate, manevrele subversive ! Dacă stai și te gândești, nu poate să nu-ți sară în
ochi că întotdeauna şi oricum ar face, omul e prin natura lui un agent secret trimis în teritoriul
inamic cu misiunea de-a ucide.
Drama mea a fost c-am înţeles-o prea târziu.
Dar să nu ne împiedecăm de amănunte fără importanță !
Simt că puterile mă lasă și mintea mi se tulbură cu o viteză înspăimântătoare... – tot
ce-ţi cer e să nu primeşti în prăvălia noastră pe domnul Ciang Ciung. Pe de altă parte,
întoarce-te în Elveţia, la Basel, la banca pe care bine-o știi. Ai să găseşti în seiful nostru
personal un diamant albastru care aparţinuse mamei tale, un cercel pe care l-am desprins de la
urechea ei, îngropată la umbra primului pom pe dreapta de la intrarea dinspre piața Otto Wenk
a cimitirului din localitate.
De altfel poate c-ar trebui să încep cu această ureche dacă vreau într-adevăr ca
povestea mea să capete un sens şi o logică formală – o ureche albă, transparentă, al cărei lob
era dotat c-o sensibilitate cum nu găsești decât în operele marilor maeștri. Din prima seară,
când am profitat de un tango ca să-l mușc ca din întâmplare, mama ta mi-a dat inima ei pe loc
și pentru totdeauna. Cum pe atunci nu eram decât un foarte tânăr sublocotenent, şi-a pus în
cap să-mi găsească o situaţie mai însemnată decât cele la care mi-ar fi dat dreptul originea
mea socială şi notele școlare. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate – cum aşi fi putut şti atunci,
când viaţa nu mă-nvățase decât copilăria, că-n această lume de, pardon, rahat orice reușită se
plătește cât nu face, totdeauna iute și peșin ?! Ca să mă propulseze într-o carieră
internaţională, mama ta a acceptat un post de interimară.

256
 Ai să-mi spui că toate femeile sunt, prin natura lor, niște interimare şi n-am să te
contrazic pentru că faptele îți dau dreptate, știu. Până la urmă, suntem toţi datori c-o moarte şi
din acest punct de vedere suntem toţi o apă şi-un pământ – dar dacă situăm discuţia la acest
nivel, nu mai e nimic de spus și toată literatura lumii e un maldăr de vorbe de prisos !
Ca să înţelegi ce fel de interimară era mama ta, trebuie să consideri lucrurile dintr-un
punct de vedere mult mai concret, mai vulgar și mai practic. Ca să asigure anonimatul
agenţilor săi din stăinătate, autoritățile din țările civilizate au imaginat un sistem eficace, pe
care fiecare îl aplică după specificul național. Serviciile de specialitate se slujesc de o femeie
în general de calitate ca să recruteze şi să instruiască pe cineva a cărui identitate numai ea o
ştie şi pe care o duce cu ea în moarte deîndată ce ucenicul devine operaţional la postul unde e
implantat prin asiduitatea acestei femei. Drama noastră s-a iscat din faptul că instructajul a
fost mai lung și mai intens decât ar fi fost, poate, de dorit. A durat câțiva ani în care am fost
mai fericit decât oricând, și nu numai pentru că eram tânăr și ajunsesem la Paris, care e visul
tuturor celor care caută lumina – care nu e de găsit ! Astfel ai venit tu pe lume, în dispreţul
obligaţiilor noastre profesionale, a muncii noastre de rutină, a sentimentelor social-politice pe
care le nutream, etc. – dar mama ta avea un suflet nobil iar eu eram tânăr şi sublocotenent !
Nu caut scuze : azi ştiu că ele nu există. De altfel n-am a mă spăsi că am construit, cu sufletul
meu, așa cum e el ! o dragoste care a fost, în felul ei, o operă de artă pentru că a dăinuit
dincolo de moartea mamei tale şi că va dăinui şi dincolo de propria mea moarte, ceea ce
constituie specificitatea capodoperelor din muzee, a muzicii clasice şi chiar a anumitor opere
literare... – cu ultimele mele forţe îți cer să respecţi artele frumoase şi niciodată să nu distrugi
cu târnăcopul, cu lopata, cu secera sau cu ciocanul o statuetă de porțelan care e minunată așa
cum e și care nu e desăvârșită, din punctul nostru de vedere, al amărâților care suntem noi,
aicea, pe pământ, decât dacă e perfect goală pe dinăuntru.
Dar mai bine să încep cu începutul !
Unde rămăsesem ?
Da. Mama ta m-a învăţat tot ce trebuia să ştiu. Prin ea îmi parveneau mesajele unei
puteri pe care n-am cunoscut-o niciodată cu adevărat – decât mult mai târziu şi în condiţii atât
de excepţionale încât nu-ţi voi putea vorbi de ce s-a întâmplat atunci, în Africa neagră, decât
în ziua când vei avea deja o idee suficient de precisă de ce a fost viaţa mea, cu bucuriile şi
necazurile, cu biruinţele şi înfrângerile ei...
Până atunci mai va, așa că voi începe cu începutul.
Datorită mamei tale am devenit alt om. Şi tot prin ea am căpătat o nouă identitate.
Ascuns sub un nume care de-abia începea să fie al meu, ca să învăț ce trebuia să știu, am

257
colindat împreună toată Europa unde se află strâns duhul lumii noastre, am admirat peisaje
minunate și arhitecturi amețitoare, am umblat prin muzee și prin uzine nucleare, am vizitat
instituții, monumente, instalații secrete, castele bavareze și vile din Sicilia unde locuiau
oameni modești, șomeri. Am făcut plajă în apropierea porturilor militare și ski în stațiunile
frecventate de oamenii influenți. Luam notițe pe care le distrugeam după ce le învățam pe
dinafară, recitam regulat lecția, cifrurile, consemnele.
Și într-o bună zi am ajuns împreună la Veneția, un oraș fatidic deși cred că acolo,
doar acolo, fericirea noastră, al cărei rod ești tu, și-a atins desăvârșirea. Ferestrele hotelului
unde locuiam dădeau pe Canal Grande. Gondolierii își duceau cântând bărcile subțiri arătând
cu un gest larg, dansant, turiştilor năuciţi de atâta frumuseţe palatul unde locuise lordul Byron
și cel unde Wagner compusese câteva din muzicile sale strigătoare la cer. Dimineaţa, când
deschideam ușa dinspre balcon, îmbrățişam dintr-o singură privire San Marco, Campanila,
cupola cu melci de la Salute, San Giorgio Maggiore şi cerul de-un albastru ca mantia
Fecioarei lui Bellini de la San Zaccaria... Vai, fiule ! dacă azi numele acestui oraș plutitor îmi
dă fiori de ghiaţă şi tremur de spaimă şi de oroare, nu e din cauza sumbrei istorii a acestui
oraş. Și nici a temniţelor care mai pot fi încă vizitate dacă, lipsit de superstiții, cutezi să treci
Puntea suspinelor. Nu, amărăciunea mea e cea a zilei când, cu tine în brațe, străbăteam orașul
cu nădejdea că mama ta nu fusese ucisă, cum mă lăsa să înțeleg mesajul dintr-o statuetă de
porțelan trimisă de superiorii mei ierarhici cu consemnul s-o sparg când mă voi întoarce de la
gară unde... Pe atunci n-avem nici un respect pentru operele de artă, care vine cu vârsta, şi
puneam realităţile politice şi sociale deasupra a ceea ce poate reprezenta un sân, o ureche sau
chiar și numai spuma de mătase în care e înveșmântată femeia pe care o iubești. Doamne !
cum se uita la mine orologiul gării de Lyon de la Paris, holbându-și ochiul lui cu patru feţe.
Mama ta m-a strâns în braţe ca şi cum ar fi fost pentru ultima dată.
- Nu-l trezi, mi-a spus când te-a sărutat pe frunte. Lasă-l să doarmă cât încă nu știe
ce e viaţa şi mai târziu, la nunta lui, am să-i fac poate, de unde voi fi atunci, un cadou în
măsură să-l scutească de grija zilei de mâine care e făcută din porunci, ordine, comenzi,
dispoziții reglementare, imperativități, prescripții și alte asemenea blesemății.
- Ce-s prostiile astea ?! i-am răspuns perfid. Mâine ai să ne telefonezi de la Veneţia şi
totul o să fie bine, ai să vezi...
- Dacă totuşi mi se-ntâmplă nu se știe ce, vorbeşte-i de mine. Pune-l să facă studii de
farmacie în Elveţia, la Basel, şi îndeamnă-l să se căsătorească cu o fată de acolo. Se spune că
dragostea acestora e la fel de precisă ca şi ceasurile indigene, ori asta aduce noroc în viaţă,
mai ales dacă și băiatul dispune de un capital...

258
 - Ce idei ai şi tu ! Trenul e gata de plecare şi tu îndrugi verzi şi uscate...
O noapte de coşmar ! Statueta, taxiul, aeroportul, șalupa care ne-a dus la gara Santa
Lucia, peronul care se golea, căruciorul condus de un unijambist, fuga pe străzile
întortochiate, tu care, perturbat de evenimente, repetai într-una vorbe care nu știu de unde-ți
veneau pentru că nu puteai să fi auzit din gura noastră : „asasinat..., asasinat”, o bucată de
pizza Margherita cu roșii și mult busuioc pe brânza fierbinte care se întindea ca de gumă,
barcagii care ridicau din umeri, bătrânul conte de pe podul de la Rialto, porumbeii, apa numai
crețuri, moartea, moartea...! Îmi alesesem o meserie care depăşea posibilităţile mele
psihologice. Vai, altfel decât s-ar putea presupune, viața mea n-a fost o joacă, şi am toate
motivele să cred că cele o sută de milioane de dolari care într-o bună zi mi-au căzut din cer,
sau aproape, nu erau decât răsplata binemeritată a eforturilor pe care le făcusem contrariind
dispoziţiile mele firești, interioare.
Străbătând peroanele şi sălile de aşteptare, plângeam în hohote, ceea ce uimea turiştii
şi displăcea indigenilor, neliniştiţi cu privire la comerţul lor şi buna reputaţie a unui oraş unde
lumea vine să se bucure şi să bea cafea cu frișcă la Florian unde orchestra cântă toată ziua
muzici de promenadă. Nu era cazul meu ! Victimă a unei drame pe care nimeni n-o putea
înțelege, rătăceam pe străzile acestui oraş straniu, privind printr-un ocean de lacrimi inutile
castelele care, îmbrăcate în straiele lor cele mai de gală, își legănau gondolele ca să le-
adoarmă și să le dea vise frumoase. Peşti nobili, fericiţi să-şi arate hăinuţele de poleială cu
mâneci încrețite, cusute cu cruciulițe roșii, şi pantalonaşii bufanți până la genunchi, trec în
alai, pe sub podurile de pe care îndrăgostiții le aruncă, în chip de confetti, bomboane verzi de
mentă și roșii de smeură, serpentine de sticlă colorată încă moale, cu gust de șerbet, și flori,
multe flori, crizanteme, micșunele, romaniță. Undeva, într-un cotlon de cer, o mandolină.
Când petrecerea e mai în toi, fratele meu iese din lagună cu plete de mătasea broaștei, încalecă
pe Bucintoro și tropa-tropa pe Adriatica, tropa-tropa pe Mediterana, tropa-tropa prin
strâmtoarea Gibraltar, tropa-tropa pe ocean și apoi pe Sena până la Paris de vale. Acolo mă
găsește așezat pe o bancă din arondismentul XVI, spălat de ploaie până la oase. Trecea o
doamnă mai în vârstă, plimbând în lesă un foarte cunoscut actor de cinema. Un băiat de
prăvălie duce un buchet de... Buuuum ! Curg peste mine sfărâmături de crizantemă, buchete
de zidărie legate cu panglici de metal topit, bilete de metrou care pe-atunci erau galbene, cu o
dunguliță... Capul unui prieten pe care-l cunoscusem mai demult, în Africa neagră, mi se
rostogolește la picioare căutând niște popice inexistente, și-mi spune : „O sută de milioane de
dolari, jur, promit, pe o tavă de argint, de diamant, de cristal...” Un crocodil rău şi urât,
groaznic, ţâşnește subit din apele Canalului Grande și cască spre noi fălci atât de enorme că,

259
mari cât nişte bumbi de uniformă, muștele se pierd în hăul gurii și ajung până-n plămânii
monstrului pe care-i gâdilă acut. Acesta începe să tușească cu febră și să scuipe sânge. Sânge
peste tot ! Pe lavabou, pe geamul compartimentului, pe așternuturile și pledul companiei
internaționale a vagoanelor de dormit, pe fularul victimei neînsufleţite, sugrumată de un
controlor lubric, cu sentimente atât de negre încât culoarea pielii i se schimbă, scuturat dintr-o
dată de sughițuri îngrozitoare, spasme din ce în ce mai violente, explozive, până când, la un
acces mai important, fereştile vagonului se fac ţăndări, trenul se dislocă sub privirea unei
femei cu părul dintr-o beteală de flori de tei care, de pe peron, strigă fugind după ultimul
vagon : „De ce, de ce nu mă iubeşti ? Atât de tânără, de firavă, cu sânii bine dezvoltaţi...!
Obrazul meu e roz, pleoapele umbrite și mi-am pus pentru tine rochia de mireasă, croită din
spuma unor valuri de mătasă... !” Cu un gest sublim, teatral, Moartea își scoate mănuşile
cumpărate dintr-un magazin de la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio), şi le aruncă în
oceanul presărat cu stele : „Nu, nu vreau ! Refuz categoric ! Am şi eu mândria mea de om. O
sută de milioane de dolari nu încap într-un ceas de pus la mână, nici măcar într-unul cu capac,
de buzunar, cât ar fi el de Schaffhausen și de elvețian. Cum să se-nvârtă acele şi rotiţele dacă
se-nămolesc în dolari ? Resorturile cum să-şi facă datoria dacă la fiecare mişcare trebuie să
ucidă un om ?! dacă la fiecare tic-tac trebuie să zdrobească un sân, să sfarme o inimă, să
străpungă un ochi, să taie din rădăcină o ureche cu-un diamant albastru la cercel... ?! Doamne,
diamantul albastru, pe ale cărui valuri șchioape pluteşte, o corabie de porțelan în flăcări, re-fa
diez-la-laaa, trim-trim, tram-tram, trom-trom, re-fa diez-la-laaa...
.......................................................................................................................................................
Înainte de a-şi da obștescul sfârșit, tatălui meu i se cam rătăcise mintea, cum se
vădeşte din ultimele pagini pe care ni le-a lăsat.
Scrisul lui devenise practic ilizibil, lasă că nimic nu mai avea un sens ca să pot
reconstitui după înțeles cuvintele pe care o caligrafie misterioasă le făcea de nepriceput. E
poate motivul pentru care faptele relatate par dubioase, născocite. Și totuși, am temeiuri să
cred că tot ce povestește e adevărat, judecând, de pildă după cele câteva frânturi de amintiri
privind această dimineață când, copil de dus în brațe fiind încă, am dat pentru prima oară cu
ochii de minunile Veneției. Cum e adevărat că bâiguiam niște cuvinte știrbe pe care tata le
interpreta greșit. Cu câteva zile înainte, după mai multe ceasuri pe care le petrecusem cu fata
care în loc să aibă grijă de mine prefera să citească presa internațională tolănită pe canapeaua
din salon, când mama s-a întors acasă, bucuros s-o văd intrând pe ușă și vrând să-i arăt cât
sunt de năzdrăvan, am pornit să alerg chiuind prin odaie. M-am izbit de consola cu tăblie de
marmură dintre ferestre și statueta de porțelan pe care mama tocmai o adusese din țara ei de

260
origine a căzut și s-a spart în două. Mama a strâns bucățile și a citit hârtia care se afla
înăuntru, certificatul de origine, presupun. Dându-și probabil seama de valoarea deosebită a
acestui obiect de artă, a albit. Nu m-a dojenit dar a pus la loc biletul și a lipit cu foarte mare
grijă cele două bucăți. Statueta și-a reluat locul pe consolă, ca nouă. Mie-mi părea rău de ce
făcusem și zile de-a rândul repetam năuc aceeași frază : „Bebe a spart statueta !” Nu vorbeam
încă prea bine așa că din gură nu-mi ieșea decât o frază schiloadă : „Be..., be... a... aat...!”
Înțeleg că tata a crezut că vorbesc de-un „asasinat”, când nici măcar nu știam ce e aia și la ce
servește.
Tata, pe care aproape că nu l-am cunoscut și nu-l vedeam, cât am fost intern și apoi
student, decât între două trenuri, avea bizareriile lui.
Nu înţeleg nici înverșunarea lui maniacă împotriva domnului Ciang Ciung care e un
om foarte de treabă şi m-a ajutat să revin în Europa, la Basel, unde m-am căsătorit cu fosta
mea logodnică, bucuroasă să afle că dobândisem un capital demn de zestrea ei, mirându-se
totuși de faptul că negoțul cu ceai poate fi atât de rentabil. Am preferat să nu-i dau explicații
pentru că se știe că-n afaceri e bine să nu vorbești de ele nici cu tine însuți dacă nu vrei să
afle vameșii și fiscul.
Conduc o întreprindere care importă ceai medicinal. Punct.
Elveția este o țară minunată, mai ales din punct de vedere al patrimoniului și fiscal.

261
 Stimate Domn,
Trimiţându-vă aceste cinsprezece caiete sper, orșicâtuși, să nu vă stânjenesc în viața
dumneavoastră privată și profesională.
De aceea voi spune lucrurile scurt și simplu.
Am avut o viaţă din multe puncte de vedere excepţională. Povestită, ea ar putea
constitui subiectul mai multor romane de aventuri și polițiste, dintre cele pe care cititorul
însetat de cultură şi dornic să se îmbogăţească prin experienţa originală a eroului, nu le poate
lăsa din mână nici în tramvai, autobuz, troleibuz sau metrou nici la birou sau, seara, în pat.
Supunându-mă exigenţelor acestui gen literar al cărui avantaj este că-mi îngăduie să omit
anumite detalii secrete, informaţii confidenţiale şi consideraţii personale care ar putea provoca
conflicte diplomatice şi poate chiar războiul planetar care mocnește și caută pretexte ca să
izbucnească, aşi începe cu începutul, evocând adolescenţa unei fete modeste şi sentimentele
acesteia de stimă şi de iubire reciprocă pentru un căpitan de submarin. Soțul a dispărut cu
ambarcațiunea lui cu tot în faliile din fundul oceanului Indian. Dusă de vârtejul unui destin
hain, văduva aceptă, fără să știe despre ce e vorba, să slujească în armată pe postul de
interimară. Devine, clandestin, mamă. Nu consider potrivit să dezvălui cum și în ce fel,
această femeie pe care mulți au socotit-o victima unui detracat, ucisă într-un tren de noapte de
un salariat al căilor ferate, a ajuns să conducă, mai târziu, o țară a cărei voce s-a făcut, în fine,
auzită în concertul națiunilor. Acesta e subiectul unui alt roman dintre cele pe care le-ar putea
scrie cine îmi cunoaște viața, adică nimeni.
În ceea ce mă privește, mi-am slujit patria cu cinste și, când s-a putut, chiar cu onor.
Ceea ce n-a contat nici cât negru sub unghie când o bandă de şacali, de puturoşi și de
bandiţi, preluând puterea, mi-au luat gradul de colonel și decoraţiile naționale – celelalte, pur
protocolare, mi-au fost lăsate luându-mi-se doar dreptul să le port. Am fost pusă pe linie
moartă, ca toți cei care se străduiau să ridice țara noastră la nivelul celor dezvoltate. Inutil să
precizez că acestea din urmă n-au mișcat un deget ca să împiedice o lovitură de stat săvârșită
întru profitul lor, a căror dezvoltare e mai amplă când celelalte se subdezvoltă și au nevoie de
ajutorul lor sub formă de investiții care... Dar nu e preocuparea mea, acum și aici, să fac
procesul unui sistem politic nici a celor care se bucură că li se aduce libertatea fără să bage de
seamă, cercetând istoria, că libertatea e mai profitabilă celor tari decât celor slabi, celor care
distrug decât celor care zidesc. Aceștia din urmă trebuie să pună cărămizile chibzuit, una câte

262
una, ceea ce presuune constrângeri de tot felul. Cei care dărâmă pot începe cum şi pe unde
vor. Așa după cum bărbatul şi femeia nu pot prunci decât într-un singur fel în timp ce ucigaşii
au de ales între o infinitate de posibilităţi.
Scuzaţi divagaţiile.
De când sunt închisă în această vilă de pe malul unei mări întotdeauna agitate,
departe de orice ţinut locuit, nu am în jur decât servitori surzi şi muţi, temnicieri împietriți
într-o tâmpenie de plumb, de-o stupiditate marmoreană. Pentru o femeie, e un infern. Nu am
pe nimeni cu cine să schimb două vorbe – decât, pe fiul meu, care nu vorbeşte limba mea şi-
mi spune în franceză – sau în germană, pentru că e elveţian ! – lucruri pe care nu le înţeleg.
- Oraşul Basel, îmi povestește el uneori, seara, când ne plimbăm pe faleza la piciorul
căreia vin să se spargă, prost aliniate, șiruri de valuri cu creastă de spumă, oraşul Basel
uimește prin strălucirea clădirilor vechi din ce în ce mai rare, înlocuite cu imobile funcționale
din beton armat dar prost, ciment de belfer care construiește coștirețe. După rețeta descoperită
în zorii epocii moderne de un meşter țesător care iubea brocaturile aduse din Orient de
negustorii venețieni și care adăuga în tramă fire de aur și argint, zidarii noștri amestecau în
mortar metale prețioase și tot așa procedau zugravii, acoperind zidurile cu lacuri care, chiar la
lumina unui soare parcimonios, lucesc și dau senzația, mai ales iarna, că te afli într-un oraș de
jucărie pus sub pomul de Crăciun...
- Şi studiile tale de farmacie ? îl întreb în şoaptă, obişnuită să mă feresc de cei din jur
care dacă nu sunt iscoade sunt asasini.
Pe o potecă ascunsă sub vegetația chircită cu spatele la vântul dinspre larg, ajungem
după niște stânci dincolo de care nu se poate trece. Ne așezăm pe bârna de piatră care ne
slujește de bancă. Îl las să-și pună capul pe genunchii mei și-i mângâi părul de-un blond cu
luciri de aramă și, cu vârful degetului, obrajii dauriți de soarele Orientului îndepărtat.
- M-am născut pasăre, îi spun. O specie interplanetară. Zburam de la o stea la alta,
fără să mă pun pe niciuna, ciugulind insectele strălucitoare şi viermișorii fosforescenţi care
umplu cerul. Când îmi desfăceam aripile, provocam aurore boreale şi dacă mi se întâmpla să
trec prea aproape de pământ, poeţii, femeile pierdute şi câinii de pripas îşi pierdeau,
momentan, mințile. Apoi, venit de nu se ştie unde, un glonte probabil pierdut, vestigiu dintr-
un război de altădată, rătăcit în cosmos unde frigul universal permite elementelor să-și
păstreze calitățile lor iniţiale, mi-a străpuns pieptul a cărui căldură a trezit praful de puşcă din
fierul amorţit. Explozia m-a rănit de moarte – cărnurile sfâşiate, sângele care se-nchega,
cioburile de plumb, toate aceste frânturi de glonte s-au închegat sub forța gravitaţiei care mă
atrăgea către planeta cea mai apropiată aşa cum o piatră coboară către fundul apei. M-am

263
așezat, ca să-mi trag sufletul, la terasa unui restaurant de la marginea unui oraș așezat pe
lacuri și acolo am murit ca să te-aduc pe lume.
- Îmi dau silinţa. Am note bune la toate materiile de bază. Nu lipsesc de la cursuri și
iau notițe detailate. La lucrările practice de laborator, eprubetele mele sunt mereu date drept
exemplu. Acum studiem reacțiile singotevative și modificările pe care acestea le produc în
texturile langoleptice...
Trebuie să vă spun că de când am părăsit puterea, profit de noua mea situaţie ca să
mă instruiesc şi să umplu lacunele culturii mele, care nu se datorează lipsei de silinţă ci unor
circumstanţe dezolante şi necruţătoare : cum să deschizi o carte sau o revistă științifică cât eşti
tânăr şi viaţa îți cere s-o slujeşti la orice oră din zi şi din noapte, storcându-te ca pe o lămâie
sau o portocală sau oricare alt fruct exotic ?! Prin fiul meu, care-mi vorbeşte de cărţile pe care
le citeşte, de oamenii pe care-i întâlneşte și de propriile sale cercetări, mă țin la curent cu
noutățile din lumea ideilor. Urmăresc atent tendințele gândirii contemporane, evoluția gustului
și transformarea sistemelor politice ca să nu se spună că nu merg în pas cu timpul meu.
Tot el mi-a vorbit de dumneavoastră. M-a impresionat faptul că unii critici, dintr-o
generație mai veche, de pe când la școală se mai studiau autorii fără importanță economică,
spun despre dumneavoastră că vă asemuiți cu peştii orbi ai lui Supervielle care, în fundul
oceanului, unde nu ajunge nici cea mai măruntă rază de soare, născocesc lumina din nevoie
sufletească. Ceea ce mi-a trezit interesul pentru că provin dintr-o familie de pescari şi pentru
că primul meu soţ a fost marinar.
Am fost deîndată ispitită să vă trimit câteva din caietele mele pe care, dacă ar ști că
există, mulți ar vrea să le distrugă. Ar face-o, firește, dintr-o elementară prudență politică dar
şi, presupun, mânați de acel instinct atavic care îndeamnă oamenii să rupă orice pagină scrisă
de altcineva decât de ei înșiși – cu excepţia celor care, datorită unei ştampile sau unui număr
de înregistrare, impun o admiraţie şi un respect unanim. Printre cele câteva, puține, obiecte de
valoare rămase după o mascaradă de proces soldat cu confiscarea bunurilor mele obținute, s-a
spus, în detrimentul Statului, se află o carafă de cristal. Numeroase, muchiile ei întortochiate
răsfrâng lumina încât ar fi greu să ghicești că înăuntru s-ar putea afla altceva decât vreuna din
băuturile licoroase care dau beției arome de fruct proaspăt. Acolo am introdus, unul câte unul,
caietele mele cu însemnări, umplând-o până n-a mai rămas loc decât, de-abia, pentru această
scrisoare deși ași mai avea, atâtea, de spus, de povestit !
Din păcate nu mai am altă carafă și nici nu văd cum ași putea să-mi mai procur una.
Zile la șir, vara, întinsă sub soarele dogoritor într-un șezlong așezat în iarbă lângă
aleea asfaltată care duce la garajul vilei din perimetrul căreia nu am voie să ies, lăsam să-mi

264
atârne nonșalant brațul și, sub nasul celor care mă supraveghiau, râcâiam cu unghiile bitumul
muiat de căldură, strângând în biluțe care, cu timpul, deveneau din ce în ce mai ample, smoala
cu care voi pecetlui, înainte de a o arunca în mare, sticla cu cele cinsprezece caiete ale unui
autor menit să rămână, pentru tot restul lumii, anonim. Ea va înfrunta valurile şi imensitatea
mării cu nădejdea că un matelot binevoitor sau un pescuitor de perle o va culege într-o zi.
Păstrând ca amintire flaconul, pentru care negustorii de antichități pot oferi sume consistente,
vă va căuta și, sperând un bacșiș, vă va înmâna scrisoarea de față împreună cu cele
cinsprezece caiete de maculatură fără nici un interes din punct de vedere practic, care nu se
pot folosi nici măcar la împachetat brânză pentru că, fiind scrise cu cerneală, lasă urme
bleumarin pe marfă.
Utile însă, poate, unui scriitor, obișnuit să facă din coadă de câine sită de mătase.
Dar uite, mă iau cu vorba și timpul trece, trece...! și-n cazul de față el este deosebit
de prețios pentru că ceea ce am de gând să întreprind presupune o precizie de cronometru :
aruncată în mare prea devreme, fluxul ar împinge către mal sticla care s-ar sparge de stânci
risipind sterp conținutul de idei... ; câteva minute prea târziu, ea ar cădea în nisipul de unde
marea s-a retras şi, zărită de temnicierii mei când se duc să joace volei pe plajă, aceștia, care
nu-și pot închipui că se poate pune și altceva decât rachiu într-un asemenea recipient, ar da de
dușcă hârtia socotind că trebuie să fie o băutură pentru doamne întrucât nu te amețește decât
neîndestulător.
- Mama, mama, nu fă una ca asta ! mi-a strigat fiul meu când adineaori m-a văzut
ieşind din odaie într-o rochie de dantelă neagră cu, pe umeri, un şal de caşmir alb şi roz cusut
cu pene de struţ şi de papagal, de păun şi de pescăruş. Viața e așa cum e și nu neapărat din
vina noastră...
Nu-și dădea, firește, seama cât mă dureau cuvintele lui care îmi întăreau convingerea
că am trăit fără nod la ață. Ochii lui de-un verde palid spoit cu un albastru de nu-mă-uita
deveniseră atât de transparenţi încât prin irisul dilatat puteam întrezări un fel de cer spoit cu
puzderie de constelații spulberate, de parcă Dumnezeu ar fi suflat în spuza focului în care ne-a
pus la călit.
- Mama, mama, ascuns sub pledul patului meu cu așternuturi împrospătate în fiecare
zi, cum se obișnuiește în Elveția chiar și la internat, de cum se stingea lumina îți scriam
scrisori în toate limbile care ni se predau ca să-ți mulțumesc că m-ai adus pe lume.
Compuneam pentru tine poeme în greacă și latină socotind că oricine vei fi fiind și oricare va
fi fost țara unde te născuseși și chiar în cer dacă ai fi, nu puteai să nu ştii aceste limbi care se
vorbesc de mai bine de două mii de ani. Îmi făceam conştiincios lecţiile, sperând că atunci

265
când îmi voi fi terminat studiile de farmacie, am să pot cumpăra cu banii mei o statuie antică
din porțelan de Saxa, pe care să ți-o ofer răscumpărând astfel vina de a o fi spart pe cea la care
țineai atât de mult încât ai plecat de-acasă, ai dispărut lăsându-mă în grija tatei, care, e drept,
s-a ocupat de mine, care m-a iubit și de la care mi-au rămas o sută de milioane de dolari...
- Era cadoul meu de nuntă pentru căsătoria ta cu o elveţiancă... Trebuia să scot din
contul statului o sută de milioane de dolari fără ca nimeni după aceea, căutând unde s-au dus
banii și aflând de tine, să nu ți-i poată cere înapoi în numele poporului spoliat ?! Fără să mai
socotim că ți-ași fi pus în primejdie viața – sau măcar căsnicia pe care ți-ași fi vrut-o fericită.
Dacă ai şti câţi agenţi secreţi roiau în jurul tău, puși să caute potcoave de cai morți prin
facultatea de farmacie de la Basel și prin laboratoarele de-acolo ! Colateral, fără să știe, îmi
dădeau vești despre tine și mă bucuram că înveți bine, că ești apreciat, că nu faci politică și că
mai multe fete de origină elvețiană te priveau cu simpatie...
- Mama, nu mă privi aşa, de parcă ai vrea să te arunci în ochii mei, ca şi cum
albastrul irisului ar fi o mare adâncă, calmă, caldă în care să te scalzi... Poate nu știi că eu sunt
deja mort şi-n mine nu mai sunt decât banchize, iceberguri foarte periculoase, munţi de ghiaţă
cu țancuri ascuțite...
După douăzeci de ani, cum spune un autor mai vechi, mi s-a oferit ocazia să-l revăd
în Africa pe tatăl copilului meu. În ciuda vârstei şi a anilor scurşi, am fost emoţionată ca-n
ziua în care l-am zărit pentru prima dată bând o bere pe terasa unui restaurant de cartier. Nu
m-a recunoscut. Nu e de mirare : cu fața mereu acoperită, în orice circumstanțe publice și
private, de ochelarii de soare și de diferite fulare trase până peste nas, din care cauză unii au
crezut că sunt mahomedană ! văluri, evantaie și alte voalete, nimeni nu știe a ce arăt – la drept
vorbind, e greu pentru o femeie să aibă o viață publică și funcții oficiale când cea mai firavă
adiere sau cel mai neînsemnat gest nepotrivit riscă să dezvăluie lipsa unei urechi. Pe de altă
parte, discursurile țipate și tutunul mi-au înăsprit vocea care nu mai are tonul catifelat de
altădată.
L-am întâlnt pe S. în Africa şi în virtutea faptului că eram acum superiorul lui
suprem, i-am dat o misiune de mare încredere. O crimă politică. Nimic nefiresc. Rolul lui era
să asculte, al meu să-l plătesc – şi nimeni nu putea să-mi reproșeze nici cât negru sub unghie :
e în obiceiurile lumii noastre ca şefii de stat să-şi ducă politica de pace şi de cooperare
internațională confidențial și cum cred ei că e mai bine. Într-adevăr, mai târziu, când am fost
înlăturată de la putere şi mi se căutau bube-n cap, mi-a fost reproşat, în treacăt, principiul
acestei operaţii dar niciodată condiţiile concrete ale execuţiei și costul ei – din punctul meu de
vedere era esenţialul.

266
 Nu-l cunoşteam pe domnul Germain de Puantalbec şi, personal, n-avem nimic a-i
reproşa deși știam că multă lume îl detestă și nu numai pentru gusturile lui ciudate. Dar știam
destule despre relațiile surorii lui cu agentul nostru S. – care m-au vexat la vremea respectivă :
cum poate cineva care s-a bucurat de sânii mei proporţionaţi în sensul unei anume abundenţe
să se lase sedus de o persoană atât de plată ca această Fernande căreia cei mai reputați creatori
de modă parizieni nu reușeau să-i dea o înfăţişare mai conformă cu ideea de femeie aşa cum
reiese ea din istoria artei occidentale. În fine, viața e complexă și gusturile se degradează
poate și ele cu vârsta, ca telemeaua care se împute sau ca vinul care se oțetește ! Una peste
alta, asasinatul domnului de Puantalbec se impunea din motive tehnice, acesta fiind mai la
îndemâna celui care trebuia să-l execute.
S. trebuia să fie şi el ucis după aceea. Era în logica acestui tip de operaţie şi era și
ceea ce-mi convenea pentru ca banii, întreaga sumă, să ajungă în mâinile fiului meu care, el,
nu s-ar fi căsătorit niciodată cu o vânzătoare de mănuși de la Cleveland, Ohio (se pronunță
Ohaio), pe deasupra de-o constituţie lipidă şi gelatinoasă...
- O celenterată, mama ! O celenterată sifonoforă care nu mă iubea şi n-a vrut
niciodată ca tata să mă ia acasă...
- ... cu niște ochi de şarpe, incapabilă să citească nu zic o carte dar, orșicâtuși, nici
măcar, chiar punându-și ochelarii..., nici măcar, în afară de Catehismul lui Neciaiev și cartea
roșie a lui Mao..., nici măcar eticheta de pe mănușile pe care i le trimeteau la fiecare
aniversare și de Crăciun părinții ei de la Cleveland, Ohio (se pronunță Ohaio).
Scurt pe doi, ca să organizez asasinatul în condiţii de securitate satisfăcătoare din
punctul meu de vedere, era nevoie ca într-o anume zi, la o anume oră, S. să se găsească într-un
loc unde să poată întâlni conspirativ, discret, nebănuit, moartea. Iată de ce am inventat
artificiul microbilor ucigători, etc.
Sigur, exista riscul ca S. să nu comunice fiului meu cifrul casei de bani din banca
unde fusese depusă suma. Din dragoste pentru el ar fi putut să nu-l amestece într-o treabă atât
de primejdioasă. Precaut și suficient de isteț ca să știe că asemenea operații pot avea urmări pe
cât de neprevăzute pe atât de neplăcute, nu mă-ndoiam că va lua măsurile de prevedere
necesare. Din informaţiile pe care le dețineam, aflasem că S., reticent și circumspect din fire,
nu avea prieteni și nu întreținea legături strânse decât cu cele două dame precedent numite,
cărora știam că din principiu nu le va încredința cheia de la casa lui de bani. Logic, nu-i
rămânea decât o singură soluție : fiul nostru, care făcea studii de farmacie în Elveția, la Basel.
De aceea am ales anume o bancă din acest oraș pe care nu-l cunosc decât din poze dar despre
care mi s-a spus că este capitala artistică a acestei țări de munți, ceasornicari și ciocolată.

267
 De fapt..., nu știu !
Voiam, orșicâtuși, să forțez mâna proniei căreia îi reproșam, pe de o parte, că nu mi-
a dat liberul arbitru decât ca să mă silească să văd că nu-mi slujește la nimic și, pe de alta, de a
mă fi împins pe-un drum care nu era al meu. Doamne, de ce atunci când statueta care mi se
dăduse de acasă ca s-o predau celui pe care-l instruiam s-a spart întâmplător și... ?! Un cuvânt
să fi spus şi viaţa mea ar fi fost cu totul alta, fără îndoială mai fericită, mai simplă, mai
conformă cu năzuințele mele de când eram copil. Bănuiam, oare, poate, că, prea tânăr și deja
sublocotenent, S. considera că o viață de om, în speță de femeie, merită sacrificată când e
vorba de viitorul de aur al unei țării care vrea să-și facă auzită vocea în concertul țărilor
civilizate ? Tot ce se poate.
Totul era logic dar rezultatul n-a fost cel scontat. Pentru simplul fapt că logica
noastră e cea a furnicii care cărăbănește un bob de zahăr fără să poată ști de ce și unde se duce
cel care-o calcă și-o strivește... Tot astfel, cum să bănuiesc că Fernande de Puantalbec
lucrează mână-n mână cu cei pe care-i rugasem să-l elimine pe S. și că, prin urmare, acesta va
primi misiunea de a se omorî pe sine ?! Nu era decât o şansă dintr-un milion de milioane ca să
se-ntâmple aşa şi totuşi e ceea ce s-a petrecut – iată de ce, luând pildă după filozoful
Schopenhauer care izbucnea în râs când i se arăta un triunghi, eu râd cu clăbuci când mi se
vorbește de calculul probabilităților.
Din cauza unui inel pe care i-l dădusem, cu perfidie, recunosc, cu ocazia ședinței de
lucru pe care-o avusesem cu S. într-o țară din Africa foarte neagră, şi care a fost găsit în
sfărâmăturile staţiei de metrou Rue de la Pompe, am fost convinsă că strategia mea reuşise. A
trebuit ca mai multe interimare trimise să afle ce-nvârte fiul meu să-şi piardă viața pentru ca
adevărul să-mi sară-n ochi : tatăl şi fiul se refugiaseră într-un oraş din Extremul Orient.
Deschiseseră acolo o prăvălie de ceai cu câteva saloane private unde fete alese pe sprânceană
serveau această băutură tipic orientală într-o manieră tipic europeană, spre deplina satisfacție
a clienților care găseau aici parfumurile franceze, lenjeria italiană, precizia germană, igiena
suedeză și, pentru cei cu nervii tari, chiar un pic de farmec slav.
Prietenul, consilierul şi avocatul lor era domnul Ciang Ciung, un foarte stimat
traficant de droguri dure.
Din păcate, după moartea tatălui său, încurajat de acest domn Ciang Ciung care era
inteligent şi deci fără scrupule, din motive pe care nu le-am înțeles niciodată, fascinat poate de
farmecele civilizației occidentale muribunde şi până la un punct baroce, amestec de voluptate
şi de praf în ochi, o lume care pluteşte pe valuri de cocaină, ca glorioasa Veneţie pe apele de
brocart ale dezmățului ei de odinioară, fiul meu s-a întors în Europa pe caii cei mari : yahtul

268
lui a azvârlit ancora în faţa palatului dogilor, dar n-a apucat să pună piciorul pe uscat, ucis pe
pasarela șalupei care-l adusese la debarcader de-un glonte de 7, 62 mm de proveniență...
Doamne ! m-am luat cu vorba și, uite ! timpul trece și aud deja pasul șchiop al mării
care se retrage. Peste un minut va fi prea târziu. Mă grăbesc să termin această scrisoare
lămuritoare ca s-o introduc și pe ea în carafa gata pregătită pe care, tot atât de iute, am s-o
astup cu smoala topită într-o lingură potrivită deasupra scrumierii în care arde o lumânare.
După care fug s-o arunc în valuri. În cazul fericit în care sticla cu cele cinsprezece caiete
însoțite de această scrisoare va ajunge la mal și dacă se va găsi cineva care să vi le transmită,
vă rog fierbinte să le luați cu dumneavoastră când vă duceți la Veneția despre care știu că este
locul de pe lume care vă este cel mai drag. Acolo, la ora asfințitului, când soarele
însângerează marea și marmurele aurite dau apei în care se răsfrâng un gust de vișinată
preparată din opere de artă puse-n zahăr cu un baton de vanilie, peste care se toarnă alcool de
90°, se filtrează, se..., etc. Da, așezat pe treptele unuia din palatele dinspre canal, rupeți în
fiecare zi câteva pagini, pliați-le ca să faceți din fiecare o bărcuță sau un vaporaș și lăsați-le să
plutească pe fața lagunei, palidă de câte a văzut.
- Mama, mama, încotro fugi înfășurată într-o mantie de staniol cusută cu pene de
păun, de struţ, de pasărea paradisului, de turturea, de lebădă, de goeland, de papagal, de
colibri și de flamingo roz ? Ducând în braţe o carafă de cristal care parcă ar fi un ou ? Sub
aripile tale n-au mai rămas, din toată marea și din tot oceanul, decât niște fălci de gheață care
clănțăne nerăbdătoare să sfârtece tot ce mișcă, tot ce e viu...
...trecând în zbor deasupra grădinilor unde se servesc băuturi răcoritoare altoite c-un
păhărel de jamaică şi deasupra peroanelor de gară, mă voi opri, din când în când pe pervazul
unei stele, Vega, Rigil Centaurus sau Aldebaran ca să privesc prin fereștile de maximă
magnitudine ale salonului cum fiul meu, în uniformă de sublocotenent, dansează tango cu o
farmacistă elvețiancă.

269
 Epilog

Bărcuțe și vaporașe de hârtie !

Dacă reiau azi pana – şi-n insulele Marchize, unde mă aflu, reputate pentru păsările
sale paradisiace, această expresie nu e o simplă figură de stil ! n-o fac decât dintr-un rest de
onestitate, pe care o regret deja, convins că o să-mi aducă tot soiul de neplăceri, sâcâieli,
necazuri, etc., de care m-aşi lipsi. Trebuie însă să vă aduc la cunoștință că, din diverse motive
obiective, n-am mai ajuns la Veneția, cea atât de dragă inimii mele. N-am putut îndeplini
dorința acestei femei cu un destin atât de straniu, aproape incredibil. Tot ce mi-a stat în puteri
a fost să retranscriu cât mai exact aceste cinsprezece caiete, umplând cu de la mine putere
anume lacune ale manuscrisului – ceea ce poate încânta pe unii, supăra pe alţii. Oricum,
ochiului cât de cât avizat nu-i va fi greu să distingă cele două scriituri ca să dea Cezarului ce e
al Cezarului. Lăsându-vă, deci, dumneavoastră în seamă să rupeți, cu ocazia proximei
dumneavoastre vizite în acest oraș, foile pe care le socotiți de cuviință, pliindu-le apoi ca să
faceți din ele bărcuțe și vaporașe de hârtie cărora după aceea să le dați drumul pe apele care
curg între palate.
Cu puțin noroc, unele vor ajunge până la mine, aici.
În insulele Marchize, vremea e în general plăcută şi nu întâmplător păsările
paradisului sunt mai numeroase aici decât oriunde. Excelenţa climatului asigură pacea socială.
Belșugul produselor naturale, mai abundente în locurile necultivate decât în parcelele private,
a spulberat atât lupta de clasă cât şi capitalismul liberal. Inflaţia e aici un cuvânt care nu
înseamnă nimic căci pentru băștinași, de când e lumea, o femeie face cât trei banane şi o
banană cât trei femei conform unei logici comerciale care vrea ca toate mărfurile să aibă
acelaşi preţ, cu deosebirea că ele repezintă o unitate când le vinzi şi trei când le cumperi.
Oamenii politici occidentali ar face poate bine să se inspire din acest model în momentul în
care o economie ştiinţifică şi rațională a adus în pragul falimentului țările noastre unde fiecare
e în război cu toată lumea – ceea ce specialiștii numesc beneficiile mondializării.
Păcat doar că aici taxiurile sunt inutile. Nu mă slujesc de-al meu decât ca să mă
adăpostesc de arşiţa zilei sau de ploile calde ale căror ape adapă atât de abundent florile mele
încât, revărsându-se din jardinierele agăţate la fereastra portierelor și pe capota din spate, ele
au prins rădăcină în jurul maşinii, înțepenind-o şi învelind-o într-un buchet atât de fermecător
încât ar fi o mișelie să-ncerc să urnesc cât de cât vehicolul care a devenit o operă de artă, dar a
naturii. De altfel n-am văzut vreodată nici umbră de client coborând din corăbiile dogite care
deservesc insula noastră. Asta ca să știți că la ceasul când apare această carte, chiar venind

270
până aici, v-ar fi greu să distingeţi rabla mea înregistrată-n acte ca taxi de colibele indigene...,
şi cu atât mai bine !
Dacă totuși ţineţi morţiş să mă găsiți, priviți cu luare-aminte păsările paradisului căci
se întîmplă adesea ca o pană sau două să lipsească din coada celor care se află în preajma
bordeiului de flori în care îmi fac veacul.

Paris 1986
Paris 2017

271