Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
KENNETH BĂLANUL........................................................................................................................................2
CÎNTECUL NĂZDRĂVAN...............................................................................................................................13
KENNETH BĂLANUL
Demult de tot, domnea în Irlanda un rege care nu avea decît o singură fiică. Tare
frumoasă era fata regelui, dar amarnic de rea şi de îngîmfată. Avea o inimă neagră ca
păcura şi toată vremea nu se gîndea decît la sine.
Tatăl ei, regele, îşi adunase o oaste căreia îi mersese vestea peste mări şi ţări; şi
printre oşteni se a f l a u n u l c h i p e ş f o a r t e , p e n u m e K e n n e t h B ă l a n u l . P r i n ţ e s a , c a r e
dorea mult să aibă un asemenea curtean viteaz pe lîngă dînsa, puse ochii pe
Kenneth şi se prefăcu că—l îndrăgeşte, îl linguşi şi îl lăudă într—atîta, încît
prostul de el îşi pierdu capul.
Într—o bună zi, regele porunci oştenilor să se gătească de drum, pentru că
se hotărîse să—i trimită la luptă departe, peste mări, în ţara oamenilor cu
pielea neagră. Kenneth se întrista, gîndindu—se că trebuia s—o părăsească pe
prinţesă. Puţin înainte de plecare îşi luă inima în dinţi şi fugi din tabără .
Ofiţerul trimise un caporal în căutarea lui, dar caporalul nu se mai întoarse.
Porunci, apoi, unui sergent să—l aducă înapoi pe caporal, dar nici acesta nu se
mai arătă. Ofiţerul îşi pierdu răbdarea şi purcese la drum singur.
Rămînînd fără nici un căpătîi, Kenneth şi cei doi prieteni ai săi — caporalul
şi sergentul — ţinură sfat şi se hotărîră să—şi găsească de lucru, ca să—şi
poată ţine zilele. Aşa că porniră tustrei să—şi caute un rost.
Merseră și iar merseră bătînd drumuri lăturalnice, pînă ce soarele străluci
roşu la asfinţit şi umbrele serii începură să învăluie totul în jur. Nu se opriră
nici cînd bezna nopţii îi împiedică să se vadă unul pe altul.
Tot umblînd aşa, ca nişte orbeţi, mare le fu bucuria cînd zăriră în depărtare
o luminiţă. Grăbiră paşii şi, cu cît se apropiau, luminiţa creştea.
Ajunşi la locul cu pricina, dădură peste o casă mare, cu uşile larg deschise.
Păşind pragul nu le veni să—şi creadă ochilor: înlăuntru toate erau rînduite în
aşa chip, de parcă ar fi fost aşteptaţi.
În vatră ardea un foc jucăuş şi în faţa lor erau aşezate trei scaune. În
mijlocul odăii se afla o masă întinsă, încărcată cu tot felul de bunătăţi. Tot pe
masă se mai aflau şi trei cuţite, trei furculiţe şi trei linguri, puse fiecare aşa
cum se cuvine.
Suind o scară ce ducea la catul de sus, nimeriră într—o odaie de dormit în
care se aflau trei paturi cu aşternuturile pregătite, trei ligheane pline cu apă
proaspătă, tocmai bună pentru spălat, şi trei piepteni cu care să—şi pieptene
părul.
Obosiţi şi hămesiţi de foame, se făcură stapîni pe casă fără prea multă vorbă
şi, după ce se încălziră la foc, se aşezară la masă şi începură să înfulece
bucatele.
În timp ce mîncau, intrară în încăpere trei fete, cele mai ciudate din cîte s—
au văzut vreodată: erau înalte, zvelte şi bine făcute, dar aveau fata şi mîinile
roşii cum sînt racii fierţi. Dînd cu ochii de cei trei drumeţi, care se făcuseră
stăpîni în casa lor, fetele nici că se mirară, ba, încă, de îndată se şi apucă
fiecare să servească pe cîte unul din musafiri. Uimirea celor trei prieteni
crescu şi mai mult, cu cît nici una din ele nu scoase nici măcar un cuvinţel.
Dar nici soldaţii nu îndrăzniră să vorbească, înmărmuriţi de înfăţişarea şi
muţenia lor.
Dimineaţa următoare totul se petrecu întocmai ca în ajun. Fetele îşi ospătară
oaspeţii cu bucate alese şi pe săturate, dar fără să rostească un cuvînt. De
îndată ce soldaţii se gătiră de drum, cea mai în vîrstă dintre ele dădu
sergentului o pungă spunîndu—i:
— Atîta vreme cît o vei avea asupra ta, nu vei duce lipsă nici de galbeni şi
nici de arginţi.
Apoi, cea mijlocie dărui caporalului o basma spunîndu—i:
— Atîta vreme cît vei purta această basma, nu vei cunoaşte foamea şi
oboseala, pentru că vei avea tot ce doreşti şi ea te poate duce oriunde.
Mezina dărui lui Kenneth un fluier spunîndu—i:
— Atîta vreme cît vei avea acest fluier, nu vei fi niciodată singur, pentru
că ori de cîte ori vei sufla în el, vei fi înconjurat de prieteni.
Mirîndu—se foarte de cuvintele acestea, cei trei prieteni primiră darurile şi
porniră la drum, mulţumind fetelor pentru bunătatea lor.
Merseră ce merseră, clar, deodată, Kenneth se opri.
— De cînd mă ştiu am fost curios nevoie mare, zise el, şi nu pot să fac un
pas mai departe cu inima uşoară, pînă ce nu aflu cine sînt fetele astea,
dincotro vin şi de ce s—au purtat aşa cu noi.
Degeaba încercară cei doi să—l convingă să nu se mai întoarcă din drum,
Kenneth ştia una şi bună: trebuia să afle adevărul cu tot dinadinsul.
Apropiindu—se de casă, o zări pe mezină ieşind grăbită şi îndreptîndu—se
spre pădurea din apropiere. Nerăbdător să vadă dacă—i va vorbi cînd vor fi
numai amîndoi, se luă după ea. Dar cu cît o umărea mai vîrtos, cu atît îşi iuţea
fata paşii. Merseră o bună bucată de drum prin pădure, pînă cînd, în sfîrşit, o
ajunse din urmă. Atunci mezina izbucni în plîns.
— Vai, de ce te—ai luat după mine? se vaită ea. Ai stricat totul. Noi,
surorile, ne aflăm sub puterea unei vrăji care nu se va spulbera decît atunci
cînd trei bărbaţi vor poposi în casa noastră, vor mînca, vor bea şi vor primi
darurile noastre fără să întrebe nimic, şi apoi vor pleca mulţumiţi, fără să
încerce să pătrundă taina noastră. Cînd te—ai ivit împreună cu prietenii tăi şi
te—ai purtat cu atîta cuviinţă şi modestie, am crezut că am aflat scăparea, dar,
pentru că m—ai urmărit, toate speranţele noastre s—au spulberat.
Kenneth Bălanul era foarte bun la suflet şi, auzind cît rău făcuse vrînd să
afle taina celor trei surate, se căi amarnic în sinea lui. Apoi, fără să mai stea
pe gînduri, o întrebă dacă putea să facă ceva pentru ca să—şi repare greşeala.
— De—abia peste un an şi o zi, răspunse trist fata, pentru că oricum am
încercat mai devreme, vraja n—o să înceteze. Atunci, dacă te vei înturna cu
prietenii tăi şi veţi smulge din rădăcini copacul de colo, de 1îngă zidul casei,
vom fi mîntuite.
Flăcăului nu i se păru cine ştie ce mare lucru, şi de aceea îi făgădui imediat
că va veni peste un an şi o zi. Odată înţeleşi, se grăbi să—şi ajungă din urmă
tovarăşii de drum.
Merseră şi mersera tustrei pînă ce ajunseră la porţile cetăţii Dublin. Se
întîmplă ca tocmai în vremea aceea regele împreună cu toată curtea sa să
poposească între zidurile oraşului.
Aflînd vestea aceasta, Kenneth nu avu linişte pînă cînd nu se duse la castel.
Poate, se gîndea el, izbutea s—o zărească pe prinţesă. După cum am mai spus,
fiica regelui îl linguşise într—atîta şi îi arătase atît de multă bunăvoinţă, încît
prostul îşi închipuise că ea—l iubea
Zis și făcut. Luă cu el fluierul fermecat, dăruit de cea mai mică dintre
surori, ca să i—l arate prinţesei, şi porni spre curtea regească.
Ajuns la castel, ocoli zidul şi se îndreptă spre o uşiţă dosnică ce ducea la
iatacurile domniţei. Bătu în usa şi—i deschise o doamnă de onoare, care îl
măsură din cap pînă în picioare, privindu—l cu multă asprime pentru că
îndrăznise să vină la palat. Apoi îl întrebă scurt şi tăios ce dorea.
— Vreau să vorbesc cu prinţesa, răspunse el semeţ, pentru că vreau să—i
arăt o jucărie frumoasă pe care am găsit—o.
Doamna se duse s—o caute pe prinţesă şi—i spuse că Kenneth Bălanul
aştepta jos pe scări, ţinînd morţiş să—i arate o jucărie minunată pe care o avea
la el.
— Adu—l încoace, spuse prinţesa, nu pentru ca ar fi dorit să—l va da pe
bietul Kenneth, ci pentru că era curioasă să ştie despre ce jucărie era vorba.
Peste puţin timp Kenneth fu adus în odaia ei. Flăcăul îi arătă fluierul şi,
după ce se convinse că suflînd în el, putea fi înconjurată într—o clipită de toţi
prietenii pe care îi avea, prinţesa începu să—l ademenească vorbindu—i blînd,
magulindu—l, lăudîndu—l, pînă cînd sărmanul nesocotit îi dărui fluierul.
În clipa în care—l avu în mînă, prinţesa îşi schimbă pe dată purtarea faţă de
Kenneth, spunîndu—i răstit că nu mai avea vreme să stea de vorbă cu el şi că
ar fi mai bine să plece. Şi pentru că băiatul încercă să mai zăbovească, chemă
slugile care—l îmbrînciră pe scări zăvorînd uşa în urma lui.
După cum vă puteţi închipui, Kenneth se supără într—atîta pentru chipul în
care fusese izgonit din castel, încît se hotărî să nu mai calce pragul prinţesei.
Dar, prostul de el, era asemenea unui biet fluture fără minte, care dă
tîrcoale unei lumînări, deşi ştie că—şi va arde aripile. Astfel că, după ce
trecură cîteva săptămîni, simţi că iar trebuie s—o vadă pe prinţesa cea
frumoasă.
Pentru ca să fie sigur că—l va primi, ceru sergentului să—i împrumute
punga fermecată pe care i—o dăruise cea mai mare dintre fecioarele cu faţa şi
mîinile roşii.
Cu punga la el se duse din nou la palat.
Dar, vai, vai! se întîmplă întocmai ca mai înainte. Prinţesa îi luă minţile
spunîndu—i cuvinte frumoase, purtîndu—se bine cu el, pînă ce puse mîna pe
pungă. Apoi îl goni din castel, zăvorînd uşile. Oricine ar fi crezut că, după
toate cele întîmplate, Kenneth nu se va mai întoarce la castel. Dar nu trecu
mult timp şi se duse la caporal, rugîndu—l să—i împrumute basmaua dăruită
de sora mijlocie, pentru că, gîndea el, cu ajutorul ei ar fi putut cîştiga
bunăvoinţa fiicei regelui.
În ziua următoare, porni din nou spre palat cu basmaua împăturită în
buzunar.
Bătu la usa dosnică de la iatacurile prinţesei şi doamna de onoare îi.
deschise. Dînd cu ochii de el, izbucni în rîs: nu i se întîmplase să mai
întîlnescă un om atît de prost.
Kenneth ceru şi de astă dată s—o vadă pe prinţesă, adăugînd că avea să—i
arate un lucru mai năstruşnic decît toate celelalte.
— Lasă—l să vină sus, spuse prinţesa doamnei de onoare care îi adusese
vestea. Merită să—mi pierd puţin timp cu omul acesta, dacă de fiecare dată pot
să capăt cîte un lucru de preţ.
Cînd flăcăul păşi în odaie, scoase basmaua din buzunar şi începu să—i
explice că cel care o stăpînea nu simţea niciodată chinurile foamei, pentru că
de îndată ce—si dorea un lucru sau altul se şi pomenea cu el dinainte.
— Dacă ţi se face foame, n—ai decît să despătureşti basmaua şi să—ţi
doreşti o masă îmbelşugată, că te şi pomeneşti cu cele mai gustoase bucate.
Auzind acestea, prinţesa îi porunci nerăbdătoare:
— Aşterne—o aici pe podea şi porunceşte să ne aducă o tavă cu grauri şi
ciocîrlii fripte.
Kenneth nu mai aşteptă să—i spună a doua oară. Întinse basmaua fermecată
pe podea prinzînd unul din colţuri cu genuchiul. Dar, oricît se strădui, nu
izbuti să îndrepte şi celelalte colţuri.
— Aş netezi—o mai bine, înălţimea voastră, spuse el cu umilinţă în glas,
dacă aţi apăsa cu piciorul pe colţul acesta. Dacă nu—i bine întinsă, nu mai are
nici o putere.
Fără să se gîndească prea mult, prinţesa puse piciorul pe basma şi atunci
Kenneth Bălanul îşi dori nu o masă gustoasă, nu o tavă cu grauri şi ciocîrlii
fripte, ci să ajungă împreună cu prinţesa într—o insulă pierdută în mijlocul
oceanului.
Ma u r i c e C o n n o r c e l o r b e r a m a i — m a r e l e m e n e s t r e l i l o r , a d i c ă a l c â n t ă r e ţ i l o r
din provincia Munster din Irlanda. Printre multele cîntece pe care le ştia era
unul ce făcea să dănţuiască şi morţii din groapă. De îndată ce punea cimpoiul
la gură şi începea să cînte melodia cu pricina, încălţările celor din jur — fie
tineri, fie bătrîni — tremurau de parcă aveau călduri; apoi se porneau pe
tremurat picioarele, şi după aceea tot trupul. În sfîrşit, toţi cei de faţă
prindeau să dănţuiască ca scoşi din minţi, învîrtindu—se, îndoindu—se şi
răsucindu—se ca frunzele aduse de vînt ; şi nu conteneau decît atunci cînd
Maurice se oprea din cîntat.
Nu era iarmaroc sau nuntă în cele şapte sate învecinate la care să nu fie
poftit Maurice cu cimpoiul său. Maică—sa, biata de ea, îl ducea de mînă, din
loc în loc, ca să nu se rătăcească.
Într—o bună zi, Maurice se afla la Iveragh. Se adunaseră acolo oameni din
toate satele din jur, ca să privească sau să ia parte la întrecerea celor mai buni
dansatori din partea locului. Porniră jocul, şi după ce frămîntară o vreme
pămîntul, simţiră nevoia sa bea ceva ca să prindă puteri noi.
—Bei, cîntăreţule? îl întrebă unul din ajutoare.
—Bucuros, răspunse Maurice.
—Ai un pahar?
—Nu, dar dă—mi sticla! Pot sorbi dintr—o dată taman cît încape într—un
pahar.
Cînd Maurice dădu înapoi sticla de whisky, pe fundul ei nu mai era nici un
strop de băutură.
Apoi, deodată, menestrelul nostru se apucă să cînte aria năzdrăvană. E cu
neputinţă să povesteşti ce s—a întîmplat atunci. Chiar Maurice nu mai putu sta
locului, se legăna cînd pe un picior, cînd pe celălalt, ca o corabie pe marea
învolburată. Şi maică—sa, săraca, îşi mişca ciolanele bătrîne tot atît de repede
ca cea mai tînără dintre fetele care veniseră să cîştige întrecerea. Dar toate
acestea nu erau nimic faţă de ce se petrecea pe plajă. Nisipul era acoperit cu
tot soiul de peşti care săreau în aer şi apoi cădeau îndărăt, pe faleză, în ritmul
muzicii. Şi cu cît cînta Maurice mai cu foc, cu atît ţopăiau mai aprig, vrăjiţi
de cîntecul năzdrăvan. Crabii, inari cît toate zilele, se învîrteau într—un
picior cu uşurinţa unui profesor de dans. Focile, grase şi mătăhăloase, se
rostogoleau ca valurile oceanului, ba chiar mai mult, se ridicau pe labele lor
pline de gută şi înaintau în fruntea cetelor vesele de peşti, crabi, homari,
creveţi, toţi hotărîţi să se prindă în horă. Era, într—adevăr, o minune să—i
vezi cum ţineau tactul. Morunii gîfîiau, calcanii, chefalii şi guvizii săltau de
parcă toată lumea era a lor. Încîntate, doradele şi scrumbiile argintii făceau
nişte tumbe de toată frumuseţea. Bancuri întregi de sardele şi heringi se
adunau în şiruri lungi de—a lungul falezei. Midiile şi stridiile pocneau din
carapace de parcă erau nişte castaniete.
Niciodată nu se mai văzuse sub soare o asemenea hărmălaie; şi Maurice o
ţinea într—una cu acelaşi cîntec năzdrăvan. Dar, iată că deodată se ivi din
mijlocul peştilor o femeie frumoasă ca geana răsăritului. Părul verde ca marea
îi curgea pe spate rîuri, rîuri. Dinţii îi erau două şiraguri de mărgăritare;
buzele—i păreau făcute din mărgean şi rochia—i era tot atît de albă ca spuma
valurilor. Tot dănţuind, se apropie de Maurice, care se legăna pe picioare atît
de tare, încît abia se ţinea să nu cadă, şi îi şopti la ureche cu o voce dulce ca
mierea:
— Puterea mea e mare şi casa mea se află în adîncurile oceanului. Vino cu
mine, Maurice, şi fii alesul inimii mele! Vei mînca din talere de aur şi de
argint şi, după ce te vei cununa cu mine, vei ajunge regele tuturor peştilor.
Maurice îi răspunse:
— Vă foarte mulţumesc, domniţă, dar, să vă spun drept, apa sărată nu—mi
place.
Femeia însă îşi urmă vorba. Îi mergea limba în gură tot atît de repede pe cît
îi jucau picioarele. Şi pînă la urmă izbuti să—l convingă pe Maurice s—o ia de
nevastă şi să devină regele peştilor din ocean. Cînd maică—sa îl zări dănţuind
atît de aproape de apă cu femeia cu părul verde, în mijlocul mulţimii de peşti,
îi strigă să se întoarcă. Dar Maurice nici nu auzea. Curînd ajunse chiar la
marginea apei, cîntînd şi dănţuind într—una. Un val înalt se apropie de mal,
gata, gata să—l înghită, dar nici nu—l băgă în seamă. Maică—sa, care văzuse
primejdia, începu să plîngă, dar nu se putu opri din joc. Cu toate strigătele şi
suspinele ei, Maurice îi tot dădea înainte cu cimpoiul. Pînă la urmă îi zise:
— Mamă, mă fac regele peştilor din ocean, şi ca să—ţi dau de ştire dacă voi
fi fericit sau nu îţi voi trimite în fiecare an un..., dar nu avu timp să spună ce
anume îi va trimite, pentru că femeia cu părul verde, văzînd că un alt val se
apropia, îl luă pe Maurice sub mantia ei. Valul îi acoperi şi apoi se sparse pe
nisip cu un zgomot asurzitor.
De atunci, de—a lungul coastei, în apropiere de Kerry, marinarii aud adesea
în nopţile senine o melodie venind din adîncuri şi cei cu auzul mai ascuţit se
laudă că recunosc chiar vocea lui Maurice şi sunetele cimpoiului său.