237.1. Nicoleta Olimpia Gherghel - Ritual Alb v1.0

Nicoleta Olimpia Gherghel
NICOLETA OLIMPIA GHERGHEL
Ritual alb
237
EDITURA EMINESCU
1991
2
Ritual alb
Celui ce iubeşte nemurind
3
Cuprins
CARTEA ÎNTÂI___________________________________________5
CAPITOLUL I_____________________________________________6
CAPITOLUL II___________________________________________27
CAPITOLUL III__________________________________________37
CAPITOLUL IV__________________________________________48
CAPITOLUL V___________________________________________63
CAPITOLUL VI__________________________________________73
CAPITOLUL VII__________________________________________88
CARTEA A DOUA_______________________________________90
CAPITOLUL VIII_________________________________________91
CAPITOLUL IX_________________________________________104
CAPITOLUL X__________________________________________118
CAPITOLUL XI_________________________________________125
CAPITOLUL XII________________________________________154
CAPITOLUL XIII________________________________________160
CAPITOLUL XIV________________________________________179
CAPITOLUL XV________________________________________197
CAPITOLUL XVI________________________________________207
4
Ritual alb
CARTEA ÎNTÂI
5
CAPITOLUL I
În camera albă, goală, lipsită de personalitate, clipele,

nopţile, zilele deveniseră egale în intensitate, în alunecarea
fără de stare şi fără de emoţie. Era ca şi cum cineva i-ar fi
dat drumul de la mare înălţime şi plutea pe îndelete, în
voia vântului, fără să-şi poată direcţiona plutirea. Nu era
ca o plutire în vis – pentru că şi visul îţi ucide forţa
mecanică a mişcării –, ci ca o sfârşire, ca o stare de
desprindere de real, ca o întoarcere în sine, acolo unde
nimeni nu poate pătrunde. Adulmeca o căldură
învăluitoare, ce i se strecura în respiraţie – interesant, până
atunci nu se gândise dacă mai respiră sau dacă mai are
nevoie de respiraţie – o căldură uşor moleşitoare, ce-i
înfiora braţele, apoi degetele, dar nu pentru a le îndemna la
acţiune, ci pentru a le lăsa aidoma unor aripi conduse de o
altă forţă, interioară, nevăzută, nedeterminată pentru ea.
Ceva îi spunea că zborul ei nu e întâmplător, că nu este
vorba de o cădere din neant în infinitul gol ce se cască sub
noi ori de câte ori nu ne domină forţa fizică. Nu, desigur,
nu era vorba de o cădere, mai curând de o dilatare a
timpului, a clipei, a spaţiului ce se interpunea între ea şi
restul lucrurilor – lucruri sau oameni, lucruri şi oameni,
nu ştia de partea cui înclină mai mult balanţa, pentru că
nici nu încerca o numărătoare a clipelor, a lucrurilor, a
oamenilor, pentru că acum i se părea mai imposibil ca
niciodată o astfel de evidenţă – pentru a-i crea noi raporturi
de determinare, de selecţie, de dependenţă sau desprindere
din dependenţă. Aidoma picăturii de apă ce cade egal,
6
Ritual alb
săpând timpul în piatră, tot aşa întreg ritualul intrărilor şi

ieşirilor din cameră, motivate de mereu aceleaşi gesturi
mecanice – aprinderea şi stingerea la fel de bruscă a
luminilor, luarea temperaturii sau a tensiunii, servirea
mesei sau administrarea porţiilor de somnifere –
aducătoare de falsă linişte, de liniştea stranie a viscerelor
pământului, aflate în perpetuă efervescenţă – îi săpau
inconştient sub tâmplă, calendarul egal al zilelor şi
nopţilor, al săptămânilor, al anotimpurilor din oameni,
dintre oameni. Deşi soarele mai răzbătea când şi când, i se
părea că vara a plecat de mult dintre ea şi ceilalţi, dintre ea
şi lucrurile ce o înconjoară. Un soare trist, îndoit de sine,
nu mai reflecta până la ea aceeaşi nedumerire a jocului
dintre lumina şi conul de umbră ale fiecărei existenţe, ale
fiecărui lucru, ale fiecărei stări. Intrările şi ieşirile celor
obişnuiţi cu astfel de ritualuri ale dominării prin inocularea
obişnuinţei – chiar şi răul zilnic sau platitudinea zilnică se
puteau constitui în ritual – lăsau totuşi în urmă, cu toată
impasibilitatea lor, o dâră a schimbării de vreme. Soarele îi
făcea să alunece altfel, de parcă o forţă puternică îi atrăgea
înspre lumea tainelor sale, inoculându-le îndemnul spre o
anumită acţiune, fie ea chiar şi inutilă – de fapt cine mai
avea puterea de a detaşa utilul de inutil – înscriindu-se
fiecare pe traiectoria sa, fiecare singur, chiar dacă arareori
aceste traiectorii se interceptează doar cât pentru a realiza
neputinţa permanenţei, neputinţa suprapunerii, neputinţa
împlinirii într-un singur punct, mereu fix, a două linii
paralele, ce se urmăresc fără a se putea percepe. Ploile îi
făceau mai grei, plumbul forţei magnetice a pământului se
juca cu ei, atârnându-li-se ciorchine de greutăţi pe cuget,
pe membrele inferioare şi superioare, atârnându-le de
umeri tristeţe şi îndoială. Memoria îşi avea atunci cursul ei
invers, întorcându-i între volutele cochiliei ei, fremătătoare
de valuri, făcându-i să-şi caute mental vinovăţiile,
absenţele, încercau, poate, chiar să găsească, cel puţin
pentru o ploaie, calea ispăşirii păcatelor de odinioară,
comise conştient sau inconştient, dar comise, aliniate,
7
înregistrate şi uitate ori de câte ori soarele îi desprinde din

nou de ei, de timpul din vine, din pori, din privire.
Deveneau parcă mai buni, mai învăluitori, mai umani, deşi
era evident că vor să rămână singuri, să se prezinte fiecare
singur, dar întreg, da întâlnirea cu sine însuşi, la judecata
faţă de sine. Gestul mâinii întinse – deşi făcea parte din
acelaşi spectacol al mimării de viaţă, de sentimente – era
parcă mai viu, mai puţin teatral, atunci când ploile le
năpădeau sufletul. Ajunsă aici părea cam nemulţumită,
oamenii ritualului alb nu se puteau ocupa de suflet, nu
erau acolo, în spaţiul şi timpul alb pentru a stărui într-ale
sufletului. Nu aveau stare să-şi amintească de-al lor, cu
atât mai puţin de al celorlalţi, pe care îi priveau aidoma
unor obiecte, cărora le mai puteau găsi sau nu
întrebuinţare. Până şi aici se stabilesc nişte raporturi de
inegalitate – aceeaşi luptă pentru egalitate, care a măcinat,
de fapt, de-a lungul timpului, orice drept la egalitate al
femeii cu bărbatul – între puterea de dominare a
purtătorilor halatelor albe şi supunerea celorlalţi, între
certitudinea unora şi incertitudinea celorlalţi, între realism,
uneori dureros, şi speranţă, între vitalitate şi aşteptare,
între mare şi mic; pentru că aici, oricine ai fi, oriunde ai
veni, devii egal în neputinţă colegului de suferinţă, de
uitare sau neuitare. Cenuşiul gestului neputincios sau al
straielor făcea să dispară urma oricărei feminităţi, a
oricărei detaşări posibile. Nu era nimeni mai inteligent, nici
mai sensibil, nu putea fi nimeni mai curios sau mai grăbit,
nu putea fi nimeni mai mohorât sau mai vesel. Apariţia
impunătoare a cortegiului în alb, în cele două momente ale
zilei, dimineaţa şi după-amiaza, le egaliza până şi dreptul
la aceeaşi sărbătoare – sărbătoarea jocului de-a părinţii
atoateştiutori şi deştepţi şi de-a copiii inocenţi, ascultători
şi cuminţi, ce-abia aşteptau să se separe din nou, pentru a
respira fiecare după propria-i lege, după propria-i fire,
înţelegere şi dorinţă de desprindere. Se păcăleau cu bună
ştiinţă şi unii şi ceilalţi, dar jocul de-a supunerea şi de-a
dominarea se relua de fiecare dată cu aceeaşi prospeţime,
8
Ritual alb
cu aceeaşi vehemenţă, de parcă abia se inventase. Nimeni

nu avea timp de întrebări, în timp ce unii aşteptau să-şi
rostească răspunsuri, unii nu aveau timp şi stare să
recepţioneze, în timp ce alţii erau gata să se confeseze, la
început mai timid, apoi tot mai eruptiv, pentru a se elibera,
pentru a-şi rosti poate pretinse justificări cu voce tare,
pentru ca neliniştea lor să devină a altora. Poate că unii
nici nu puteau concepe această interacţiune misterioasă
dintre oameni, dar o sperau, o intuiau, o strigau ca pe un
drept ce trebuie să fie al lor, aşa cum e al întregii omeniri.
Când uşa albă se închise în urma cortegiului alb ieşit
fără zgomot, Alma se ridică în capul oaselor, parcă pentru a
se convinge că nu mai este nimeni străin stării sale în
cameră. I se păruse că a fost cineva sau chiar fusese cineva
străin în camera sa?
Uşa se deschise pe neaşteptate – era o acţiune
neprogramată – şi în cadrul uşii apăru Profesorul, cum i se
spunea, care prin deschiderea uşii se uita la ea, de parcă
atunci ar fi văzut-o prima oară sau, de parcă ar fi comis
cine ştie ce ilegalitate, pentru care trebuia să fie
admonestată, pentru care trebuia să i se atragă atenţia.
Nici nu prea mai putea desluşi dacă privirea aceea exprima
acuzare sau mărturisire – mărturie a unui timp sau poate a
unui anotimp deja dispărut – şi nu ar fi vrut nicidecum să
dea vreo interpretare pentru a nu cădea în greşeală. Se
trezise cenzurându-se, nici ea nu ştia pentru ce, de atâtea
ori fusese nevoită să o facă, împotriva voinţei ei şi
desfăşurarea întâmplărilor vieţii nu-i demonstrase decât
necesitatea cenzurării. Cei din jurul ei nu mai puteau primi
direct vreo stare sau vreun adevăr, totul trebuia să se
prezinte cât mai bine disimulat, cât mai concis disimulat,
pentru a nu trezi nici cea mai mică bănuială. De fapt, nu
avea de ce s-o intereseze privirea aceea, pe care parcă o
mai văzuse, nu mai ştia unde, dar precis o mai întâlnise,
vie, stârnită de o panică a necuprinsului din oameni.
Sora-şefă, îngrijorată, îşi alătură privirea alunecării în
melancolie a medicului, pentru a înţelege ieşirea din
9
normal, din program, mai curând din programare, a celui

ce nu se putea arăta nicio clipă descumpănit. Era unul
dintre puţinele momente sau cazuri când omul în alb îşi
permitea a se îndoi de ceva, de simţurile sale, de puterea sa
de stăpânire, de restul lucidităţii şi al înţelepciunii sale,
făcând până şi din îndoială o virtute, cu care trebuia să-şi
limpezească memoria.
— Mi s-a părut că m-ai chemat… rosti mai mult pentru
sine, încercând să schimbe privirea, pentru a se sustrage
unei obsesii. Şi totuşi, ea era… ea era la volan… îngână şi
mai imperceptibil Profesorul, vrând să închidă cu uşa o
imagine pe care nu mai voia s-o păstreze pe retină.
— Te-am chemat, Almion, te-am chemat, nu-mi mai este
teamă să recunosc, dacă tot ai venit… spuse Alma într-un
târziu, când ultimele cuvinte fură înăbuşite de închiderea
uşii.
Curios, nu mai avea teamă să vorbească aşa cum
simţea, aşa cum gândea. Altădată, când ar fi vrut să-i
cheme, i se punea un nod în gât. Temerile ei dispăruseră.
Ori de câte ori l-ar fi chemat, ştia că are să vină. Strigătul
ei nu ar mai fi rămas suspendat în gol, spânzurat în balans
de firul de credinţă pe care i-l divulga tot mai acut absenţa
lui. Ar fi vrut să nu-i uite conturul ochilor aceia galbeni-
aurii cu căutătura după soare aidoma florii soarelui. Şi nu
ştia cum se face de le scapă tot mai des taina. Doar o
purtase pretutindeni cu ea, doar o ocrotise, tocmai pentru
a nu se altera şi taina lor părea tot mai mult să nu fie taină
ci doar simplă absenţă, doar simplă neparticipare. Şi nu
ştia cum fusese cu putinţă să piardă tot mai mult conturul
mâinilor acelora ce păreau să fi simţit clipa cât veşnicia. Şi
totuşi nu vroia să admită că nu mai putuse reconstitui
mental rezonanţa vocii aceleia ce supunea forţa
pământului: „ai vrut să se oprească pământul şi s-a oprit,
pentru o clipă…“
Avea dreptate, se oprise doar pentru o clipă. Clipa aceea
avusese pentru ea dimensiunea Clipei Unice, irepetabile.
Liniştea nerevoltată a străzii, a copacilor, a frunzelor
10
Ritual alb
nedeprinse încă de uimire după ram, viaţa întreagă ce

îndrăznea să sălăşluiască înainte, nepăsătoare, ca şi când
nimic nu s-ar fi întâmplat, îi dădu starea unei explozii
astrale, în miezul căreia se afla, culmea, nu singură, ci cu
el.
Nu mai avea să se teamă de-acum încolo, strigătul
fusese inventat pentru a fi auzit şi, mai cu seamă, pentru a
fi auzit la timp. Se părea că timpul acela, numai al ei,
venise, se părea că toate minunile lumii fuseseră inventate
pentru a-i fi aduse, pentru a fi trăite, din nou simţea rostul
frunzelor, rostul ploii, rostul luminii şi mai îndrăznea să se
întrebe dacă l-ar fi simţit mai bine, înainte sau atunci,
după tresărirea aceea albă, în spaţiul şi timpul alb al
camerei vieţuirii sale?
— Ultimul salt… Îmi intrase frica în sânge. Ce ştiţi voi ce
înseamnă frica, acolo, sus, la cumpăna dintre laserul
privirilor avide de risc şi al jeturilor transparente de lumină
iscoditoare şi rece? Pierzanie, uitare totală, dizolvare în
neantul de sub tine. Un bloc de muşchi cu ochi care
palpită, nu de emoţie – acolo, sus, nu trebuie să te laşi
robit de emoţie –, ci de tăcerea de dinaintea crizei, a
posibilului eşec: fie că el se numeşte cădere, sfârşit sau
final iremediabil.
„Eşti tot mai frumoasă, va merge”, mă îmbărbăta el.
Frica mă încorseta şi-mi băga unghia-n gât. „Dacă nu te va
prinde, şoptea vocea fricii mele, nu vei mai fi…” Şi-am
căzut…
— Te-aş prezenta lui Napoleon când va veni să mă ia,
dar, să fiu sinceră, mi-e cam teamă…
„Din nou aud despre această stare de nelinişte, care se
manifestă în fiecare individ pe măsura capacităţii proprii de
a percepe sau de a respinge pericole mai mult imaginare
decât reale. Oare-mi mai este teamă? Cum să mă verific?
Aş vrea să nu le aud. Deci nu m-am eliberat! Să-mi înving
frica…“ Alma îşi făcea curaj, cu frica pitită subsuori,
bumerang întors – cu fiecare alungare – să-şi răzbune
călăul, ce-i răscoleşte captivitatea.
11
— Dacă lumii îi este încă teamă de tine („din nou

teamă…”) ai încredere în tine. A fost doar o părere…
— O să încerc singură…
— Numai cu el, când va reveni…
Trapezista se ridică brusc de la masă, fugind în neştire
pe culoarul lung, ameţitor de alb, strigând cât putea de
tare: „va reveni, va re-ve-ni”.
Căzu pe pardoseala alunecoasă, când ajunse în dreptul
camerei în care voia să păşească demnă, cu toată
încrederea.
— Elle n’est pas tellement sage, la petile, surâse Josefina
cu destulă amărăciune. Se ridică de la masă, retrăgându-se
ca o regină din faţa vulgului, pentru care nu avea decât
sentimente autentice de compătimire.
„Nimic nu se poate petrece, gândi Alma, în afara propriei
noastre memorii”. Simţi, nu mai ştia a câta oară, valul
acela de căldură ce punea stăpânire pe ea fără să-şi ceară
permisiunea. Era mulţumită să se întoarcă iar şi iar în
sine.
Îşi părăsi desenele, ce i se păreau în ziua aceea lipsite de
orice eleganţă, de simţul cel mai elementar al armoniei şi al
culorii şi, uşor uzată de timpul consumat în van, îşi aruncă
privirea pe fereastra ce se deschidea spre cei doi mesteceni
bătrâni – ce-i străjuiau casa – însemn al duratei, al
credinţei în echilibru, al fermităţii de zbor între cer şi
pământ. Alesese locul acela pentru foşnetul produs la
întâlnirea luminii cu seva pământului, alesese locul acela
pentru scalda sufletului, nevoit să se petreacă-n uitare, în
iureşul înrobitor şi nefascinant al convenţionalismului
zilnic. Ori de câte ori nu mai afla privirea deschisă a
oamenilor, ori de câte ori strângerea lor de mână îi
mărturisea paloarea integrităţii lor, ori de câte ori vorbele
rostite sau nerostite nu mai adăugau nimic morţii
sentimentelor lor, se întorcea acasă, abandonându-se, fără
reţinere, dialogului mut, dar vibrant, cu puzderia fiinţelor
din clorofila argintie şi înfiorată a mestecenilor ei. Şi
lumina din chipul lor căpăta altă vitalitate şi dansul
12
Ritual alb
bucuriei lor înscria ghirlande aeriene de curcubeie, pentru

a o convinge, fără întoarcere, că sărbătoarea autentică a
omenirii se află toată adunată acolo, în misterele de
nepătruns ale naturii. De aceea nu se simţea niciodată
singură, de aceea umbrele nopţii sau ale oamenilor nu o
însemnau cu pala veninului lor, întreţinător de obsesii
muribunde, de aceea jocul obositor al mimării părea un joc
al morţii ce vrea să se dea drept viaţă, când vieţii îi e teamă
să se arate aşa cum este. Vocile pământului ajungeau până
la ea strigăte de culoare din delirul luminii. Alb, galben,
oranj, auriu se sintetizau într-o armonie a plutirii. Nu, nu i
se părea. Fastul zilei o chema la sărbătoarea luminii.
Fastuoasa limuzină aurie o aştepta în faţa casei. Totul
părea pregătit pentru sărbătoare, până şi rochia ei
vaporoasă, ce o întâmpină într-o plutire diafană,
învăluitoare, îi adăuga ceva din sărbătoarea luminii. Nu
mai era nevoită să meargă, treptele casei nu mai aveau
nicio necesitate. Magnetismul pământului îşi pierduse din
forţă, pentru a-i deschide aripile, pentru a o avânta în
zborul de taină şi fascinaţie spre centrul de atracţie al
luminii.
Şi copacii pluteau şi şoseaua nesfârşită aluneca unduind
ca şarpele argintiu al unui râu de munte, amintindu-i de
geniul-şarpe, protector al apelor, al izvoarelor vieţii, al
nemuririi, al sănătăţii, de încărcătura semnului său
emblematic legat de viaţă, de fecunditate, de eroism şi
chiar de taina nedesluşită a comorilor, ce par că strigă în
timpanele obosite de efortul înlăturării zgomotelor banale,
cotidiene, nerevitalizatoare. Limuzina o purta aidoma unui
covor fermecat căruia comenzile i se transmit telepatic. Şi
plutind, totul reintra în nemişcare. Ar fi vrut ca zborul ei să
poată prinde viteza unei zvâcniri mai impetuoase. Şi
limuzina – covor fermecat – recepţiona impulsul luminos al
dorinţei sale, iar zborul se înviora, îmbujorând-o cu şfichiul
aerului pornit în întrecere cu propria-i stare, căpătând
parcă şi el imboldul luminii necuminţi. Bucuria zborului
necenzurat îi zvâcnea sub tâmplă. Aici, simţea deplinătatea
13
stării de libertate. Imponderabilă, într-un zbor dirijat, într-

un zbor în viteza luminii, în viteza gândului neumbrit tras
înainte de chemarea luminii. „Nimic nu se naşte şi nu
moare în afara memoriei”, îi trecu Almei o străfulgerare, ce
derută parcă plutirea limuzinei – covor fermecat. Şi vru să
nu privească în urmă, dar un resort mai puternic îi dictă
mişcarea de întoarcere a gândului cu aripi întinse spre
înainte. Există întotdeauna în noi ceva mai puternic decât
dorinţa de stăpânire a clipei, există trecutul, există tot ceea
ce credem că s-a prelins fără urmă, există şi vibrează mai
intens decât clipa prezentă, investită cu zbor fără memorie.
Nu există zbor fără memorie. Cum de îşi dăduse seama
numai acum? Cum de a putut crede că desprinderea poate
însemna uitare? Cum de şi-a putut imagina absenţa drept
o mortificare a existenţei? Absenţa sa, absenţa altcuiva nu
anula trecerea amândorura prin valea de durere a
memoriei. Nu era vorba de o întoarcere sincronizată în
spaţiul şi timpul vital ce le aparţinuseră cândva şi care
acum aparţineau fiecăruia pe rând, dar era totuşi o
întoarcere spre şinele fiecăruia, dublată de ecoul răzvrătirii
celulelor de memorie din timpul celuilalt. „Vibrăm sau nu
vibrăm odată, reluăm sau nu reluăm odată firul memoriei,
o singură clipă de adevăr adaugă dăinuirii noastre comune
viaţa frunzelor, ce-o iau mereu de la capăt, din culoarea
pură, a verdelui nemimat, nealterat. “
În zvâcnirea de dincolo de coroana copacilor voise să fie
singură. Şi multă vreme a fost singură şi poate chiar atunci
se simţea singură şi n-avea curajul să-şi strige adevărul în
ochi, s-o doară ochii şi să nu mai privească înapoi. O
dureau ochii, de albul strălucitor al luminii sau de albul
dogoritor al visului, ce-i răsucea tâmpla, parcă sub un
talger de sticlă, zbătându-se agonic sub valurile îngheţate
ale unei mări cosmice.
Îi simţea privirea sub vârsta memoriei. Aceeaşi privire
impenetrabilă, galben-aurie, ascunsă, evident, de aceleaşi
lentile. Fumuriul sub care vieţuise pentru a nu demasca
omenirii putinţa unei singure clipe de îndoială era şi acum
14
Ritual alb
acelaşi. Ba, parcă era şi mai opac. Voia să mimeze răceala

supremă sau era dominat de o răceală supremă? Oare îşi
mai putea face demarcaţia, cel puţin pentru sine? De ce se
mai zvârcolea încă acolo, în penumbra trăirii trucate? „Nici
măcar, îi rosti vocea lucidităţii, nu se mai zvârcoleşte, poate
nici nu s-a zvârcolit vreo clipă… Ba nu, o clipă, doar atât, a
fost el, aşa cum nu se ştiuse, aşa cum nu voia să mai fie,
aşa cum nu se-ncumeta să mai fie. Sinceritatea cu sine
însuşi era povara cea mai nesuferită, mai bine s-o arunce
şi s-o sfărâme cu piciorul ca pe un muc de ţigară.“
Venise şi acum ca atunci, nechemat, nu trăda bucurie,
nu trăda emoţie, nu trăda tristeţe. Apăruse după câteva
luni de absenţă, obligaţii, mereu aceleaşi necurmate
obligaţii. „Îţi stau la dispoziţie”… spunea ferm vocea lui cu
uşoare modulări, reverberate către ea de starea tehnică a
unui aparat nu tocmai bine pus la punct. „Condiţia tehnică
a aparatelor telefonice ar trebui verificată mai des decât ne
verificăm pulsul. Pentru a nu ajunge, la noi nici cea mai
mică deformare a stării unei comunicări, pentru că fiecare
comunicare îşi are starea ei.” Vestea o străfulgeră, dar nu
simţi bucurie. De fapt, nu înţelegea nimic. Căreia dintre
dispoziţii avea să-şi închine timpul, timpul lui, atât de
puţin, atât de rar, atât de tăinuit? Ar fi vrut să alerge, avea
senzaţia unei acaparări ca într-o stare de
imponderabilitate, căreia nu i te poţi sustrage.
A bătut străzile singur, treizeci, patruzeci de minute.
Timp în care şi-a strivit amintirile în pumni, pentru a le
ucide, poate pentru a le încălzi, pentru a le salva de frigul
acelei umezeli ce se strecoară în sânge cu repeziciunea
otrăvii. Era frig şi era singur, îngrozitor, hăituitor de
singur.
„De câte ori umbletul nostru hai-hui nu-i strigă străzii
panica singurătăţii noastre şi panica se izbeşte de ziduri
groase şi vechi şi se-ntoarce asupră-ne bumerang. Nu,
panica nu ucide, nu de teama de-a fi ucişi ne-aruncăm
străzii, ci de vocile noastre ce se-adună grămadă să ne-
nfăşoare, să ne sufoce, să ne aiurească, să ne dementizeze
15
până ce n-am mai şti de unde până unde suntem noi

înşine şi de unde începe altcineva. Nu vrem să rămânem
singuri pentru a nu ne îneca în bocetul oceanic al
conştiinţei noastre vinovate, pentru a nu purta singuri
responsabilitatea acţiunilor noastre, a neîmplinirilor
noastre, trebuie să existe cineva în spatele căruia să
turnăm necazul nereuşitelor şi-apoi trebuie să mai fie
cineva care să ne işte, chiar şi formal, strigătul infiorării
noastre, al trăirii, al vieţuirii noastre”.
Oare numai acesta să fie într-adevăr motivul pentru care
nu vreau să rămânem singuri? Oare numai gândul
responsabilităţii să ne fi rămas activ dintre toate acelea
care ne-au înaripat devenirea întru devenire?
Oare numai teama meschină de a nu avea curajul în faţa
propriei judecăţi de a ne recunoaşte neputinţa de acţiune,
de dăruire, de iertare şi de încredere, să ne mai fi zvârcolit
în adâncul fiinţei noastre, singura în stare să ne mai
salveze de la rămânerea în anonimatul propriei noastre
înstrăinări?
Odată, când am rămas singură, m-am desprins în două
şi am început să stau de vorbă cu mine. Cu mine aceea pe
care nici eu nu o cunoşteam prea bine sau în care nu
vroiam să mă recunosc…
— Şi ce-ţi spuneai? Profesorul se aplecă asupra unui
desen pe care-l culese de pe masa Almei, vrând să pară
total indiferent la eventualul ei răspuns.
— Că trebuie să alergi către el, îi spuneam eu celeilalte,
şi să-l întorci din cale. Nici nu pot concepe, mi-a răspuns,
nu mai am nimic de recuperat din clipa unui om, clipa lui
a trecut. Crezi că acolo se adunase tot ceea ce ţi-ar fi putut
dărui? Atunci, acolo, dăruise tot ce ar fi putut dărui
adevărat, după aceea ar fi urmat filtrările, încartiruirile în
planurile suprapuse ale raţionamentului, încarcerările, ca
să nu mai răzbată în afară nimic, decât o părticică stranie,
care nu mai însemna o fiinţă, ci o reacţie sau un summum
de reacţii ale unui om trecut prin multe, încercat din greu
în valurile filtrărilor sociale ale ierarhizării, ale păstrării
16
Ritual alb
într-o formă egală, nu cu sine, ci cu plutonul căruia

trebuia să i se alinieze, chiar dacă i se alinia în chip
dominator, superior. Şi am întrebat-o atunci: de ce crede
că ea este în afara alinierii generale, de ce crede că nu-şi
disimulează simţirile, reacţiile adevărate, autentice, de ce
crede că se prezintă oamenilor aşa cum este pe dinăuntrul
său, cu toate gândurile bune sau rele, mici sau mari,
urâcioase sau tendenţioase? Şi mi-a spus că e sigură în
ceea ce o priveşte, că mai sălăşluiesc multe alte fiinţe prin
cugetul şi inima ei, că nu le poate stăpâni pe toate. Fiecare
are zelul ei… Nu se poate, tot ce face parte din tine trebuie
să aibă un singur zeu – dumnezeu, nu vă puteţi detaşa
până-ntr-atât încât să vă deosebiţi structural, funcţional.
Nu te cred. Nu mă crede, dar tu, ce crezi că eşti? Tu mai
crezi încă în dragostea lui, deşi nu-ţi place să recunoşti, pe
câtă vreme eu merg mai departe, pe drumul altădată
început de tine, tu rămâi undeva în urmă, poţi deveni
altceva, poţi pieri, poţi uita, poţi pierde sensul realităţii şi
simţul realităţii şi cred că nici nu eşti departe, dar eu, eu
voi continua să cred că există o continuitate a unui ideal, a
aceluiaşi ideal, în care am crezut dintotdeauna şi în care
voi crede până la dizolvare, nu până la autodizolvare,
pentru că nu voi pieri, nu pentru că aş deveni nemuritoare,
ci pentru că ideea de Clipă Unică, pe care am atins-o, m-a
înveşnicit, vei râde, vei spune că nici nu sunt o fiinţă vie,
că nu mai am simţuri şi nici nervi şi nici sânge în vine, iar
el, acel El care trebuie să existe, va exista întotdeauna,
orice s-ar întâmpla cu Almion. Pricepi de ce sunt mai
bogată decât tine? El e doar una din întruchipările fiinţei.
Întruchipările trec şi se petrec, arhetipul fiinţei întregi va
rămâne întotdeauna cu mine, chiar dacă multă vreme o să
mi se pară că nu se poate întruchipa într-o imagine
concretă, chiar dacă o să apară cu alt chip sau cu altă
vârstă, important e ceea ce rămâne cu mine şi cu mine va fi
numai cine trebuie să fie şi cine merită să fie şi cine poate
să rămână. Numai o singură fiinţă are capacitatea de a se
păstra, de a rămâne alături de o altă fiinţă, căreia simte că
17
i se poate suprapune, ca şi cum tu ai reintra acum în

imaginea din care te-ai desprins. Adică invers… Uitasem că
tu eşti mai originală, dar eşti aşa pentru că-ţi convine că
nu te vede nimeni, să te judece. Ce nevoie ai să te gândeşti
cum vei fi judecată de alţii? Supune-te propriei tale
judecăţi, dar celei mai aspre judecăţi şi, dacă rezişti, fără
să cobori fruntea, nu-ţi mai trebuie confruntarea cu
judecata celor din jur. Aş putea greşi? Crezi că putem fi
atât de imparţiali faţă de noi-înşine? Dacă te desprinzi de
tine, aşa cum ai făcut azi, n-ai să greşeşti niciodată,
suntem mult mai lucizi faţă de alţii, decât faţă, de noi-
înşine… nu garantez că mă pot multiplica şi detaşa în
părţile mele constituente chiar oricând îmi face plăcere…
Nici să nu abuzăm, s-ar putea să nu mai vrei la un
moment dat să te mai repliezi, să te mai aduni, s-ar putea
să-ţi placă multi-existenţa ta şi simţind că te poate lansa
pe multiple planuri în viaţă, s-ar putea să cazi pradă
senzaţiei de a fi pretutindeni, în lucruri, în oameni, în orice
existenţă… Ce mă sfătuieşti? Să rămâi cum ai fost, să nu
încerci să te schimbi, ai merge din greşeală în greşeală şi
cum greşelile se răscumpără cu timpul trecerii tale, s-ar
putea să te trezeşti odată gâtuită de inexistenţă…
— Şi faci des asemenea… deplieri, Alma? Nu te superi
că-ţi spun pe nume…
— M-aş supăra dacă nu mi s-ar spune pe nume, de fapt
numele fiecăruia vorbeşte pentru o parte din fiinţa
noastră… Nu vreau să mă lansez acum într-o teorie a
sensurilor onomastice, deşi, zău, ar fi interesant…
— S-ar părea, după tine, că ai fi numai suflet, deşi cred
că ai mult mai multe…
— Mai multe suflete? De-aici mi se trage tot răul… De
fapt, cine poate da definiţia răului sau chiar a sufletului?
Voi, medicii, nu aveţi niciun pic de umor în chestiuni
filosofice, sunteţi prea concreţi, vedeţi imediatul, biologicul,
limitele biologice ale fiinţei umane, ori eu exact ne-limitele
lui vreau să le transpun în pictura mea, pentru că omul nu
se poate să se fi născocit pentru a fi doar un conglomerat
18
Ritual alb
de limite. E-adevărat că ne hotărâm hotarele vieţii noastre

dinăuntrul nostru, cu-asta sunteţi de acord? Şi cum este
adevărat…! Cu puterea noastră interioară de zbor putem
atinge orice spaţiu, orice undă a timpului de dincolo de
timp, pe care-l putem trăi şi simţi numai pentru că suntem
altfel alcătuiţi, dar nu biologic, pentru că biologic toţi
suntem la fel… Dincolo de biologic aş dori să răscoliţi voi,
medicii, fiinţa umană, dar nu puteţi nici voi să vă depăşiţi
propria condiţie, v-aţi dezminţi, sau aţi fi acuzaţi de trucuri
ce intră în domeniul extraştiinţific. În celulele mele cine
poate cerceta, cine poate studia raportul dintre ele? Pentru
că acolo trebuie să apară nete diferenţe de la unul la
celălalt… Cine poate explica excesul de sensibilitate, uneori
sufocantă, sau nevoia de a face disocieri, poate despicări
ale firului în patru ori în douăzeci şi patru? De unde nevoia
de a mă confesa în această clipă şi de unde răbdarea de a fi
ascultată, fără a avea nicio genă comună între noi. Unde,
ce medicină poate explica raporturi umane inexplicabile?
Ce medicină umană poate preîntâmpina incompatibilităţi
de caractere, de structură interioară, de alcătuire
temperamentală? Cine dirijează şi apropie în convieţuiri
plate buni de ne-buni, inteligenţi de ne-inteligenţi, sensibili
de ne-sensibili, caractere ferme de ne-caractere,
personalităţi de ne-personalităţi? Cine?
— N-ai o părere prea bună despre medici, Alma…
Privindu-te, nimeni n-ar putea spune ce zace în tine, în
mintea ta… De unde să realizez eu cine mă înfruntă în
câmpul meu de acţiune…?
— Chiar această mirare trădează încă o limită a meseriei
ăsteia sau a celor care o îmbrăţişează. Nici nu concepeţi că
oamenii ar putea fi altfel decât aşa cum se dezvelesc la
suprafaţă. Vedeţi nişte ghemotoace inexpresive de carne,
nervi şi altele, la îndemâna voastră, în care aţi împlânta cu
uşurinţă bisturiul pentru a face o rezecţie, ca şi cum aş
face eu un retuş de linie pe una din schiţele mele… Şi tot
nu mi-aţi explicat cum e posibilă apropierea oamenilor de
anumiţi oameni şi nu de oricine, la întâmplare? De ce vă
19
aflaţi aici de o jumătate de oră, când atâţia bolnavi vă

aşteaptă, când trebuia să fi fost de mult acasă, când aţi fi
putut să vă odihniţi puţin, pentru a vă putea apleca asupra
studiilor dumneavoastră, pe care am auzit că vi le faceţi în
timpul nopţii? Nu vreau să-mi acord mie circumstanţe
atenuante sau importanţă. Dacă nu aş fi fost eu, ar fi fost
altcineva, poate, dar nu pricep resortul unor astfel de
rămâneri în câmpul de influenţă al cuiva, fără să ni se fi
dat vreo lămurire apriorică, a posteriori, e posibil, dar
atingerea mentală, declicul interior, s-au produs deja…
Declicul cărui tunel din noi a fost pus în funcţiune…?
— Poate tresărirea mea de atunci te-a pus pe gânduri…
Mă cheamă Almion, cum numele acela avea o astfel de
terminaţie, o clipă am avut senzaţia că mă strigi…
— Almion era şi numele tatălui meu…
— Era?
— Era… Deci tot exista un declic misterios, care atingea
doar fibra fiinţelor sfinte. Numele tatălui meu nu poate fi
decât în posesia oamenilor adevăraţi… Ştiu, e o închipuire,
dăunătoare chiar. Cineva îmi spunea că ţine de latura
exaltării mele, dar nu aş putea trăi în afara acestei exaltări,
fără de care, oamenii care nu o cunosc trebuie să fie foarte
trişti şi foarte plictisiţi şi mai cu seamă plictisitori…
Ochii Almei alunecară de pe privirea albastră,
cuprinzătoare ca cerul, a Profesorului, pe mâiniie lui
imense, puternice, ca nişte cleşti magnetici ai unei supra-
fiinţe, ai unui extraterestru sau ai unui robot, deşi mâinile
acelea aveau în ele o zvârcolire, o frământare, pe care nicio
altă invenţie asemănătoare omului nu ar fi putut-o egala,
mima, reproduce…
— De ce te uiţi la mâinile mele, forţa mea nu se reduce la
ele.
— Nici n-am spus aşa ceva, dar mâinile povestesc de
minune ce clocoteşte în creierul omului…
— Eşti convinsă?
— Intră în seria exaltărilor mele… Mă bucur când am de
ce să mă mir, când mai descopăr ceva pentru care pot să
20
Ritual alb
mă mir…
— Şi te miră mâinile mele? Nu-s frumoase… Sunt
colţuroase, noduroase, mari ca nişte labe de urs. În
facultate băieţii îmi spuneau „Ursul”, eram şi morocănos pe
deasupra, aşa că nu văd de ce-ai putea să cazi în
admiraţie…
— Eu spuneam că-mi exprimă ceva, e un limbaj pe care-
am încercat să-l pătrund şi pe care cred că l-am deprins
întrucâtva de-a lungul anilor… prin intermediul oamenilor.
— Bine că mi-ai spus, de mâine o să mi le trag la rindea
şi o să mi le ţin nu în spirt, ci în lanolină…
— Nu moliciunea lor grăieşte, deşi şi ea poate spune
uneori ceva, ci forma, forţa, deschiderile de palmă,
unghiurile de întâlnire a degetelor cu palma… Să nu vă mai
reţin, devin o egoistă, care vrea să vă păstreze doar pentru
umplerea timpului îngrozitor de apăsător în această
închisoare a simţurilor. Iertaţi-mi devierile…
— Nicio deviere, decât de nacelă… Nacela ta o ia altfel în
sus decât a altora… Şi-apoi nici mie nu-mi plac fiinţele
plate…
— De-aceea vedeţi în oameni doar platitudini?
— Ce ne-am face dacă pe oamenii de care avem nevoie i-
am putea întâlni pe toate drumurile?
— Ne-am aduna drumurile într-unul singur, altfel n-am
avea niciun haz… ne-am risipi şi mie nu-mi place să mă
mai risipesc în van…
— Deci recunoşti că te-ai risipit o vreme?
— Oho…
— E un pas… O să vin să mai stăm de vorbă, când îţi
face plăcere, dai un semnal.
— Pentru un om atât de ocupat semnalele mele pot fi
recepţionate tot atât de bine ca şi cele ale extratereştrilor pe
care-i tot caută visătorii altor existenţe în alte galaxii…
Oare de ce nu vrem să fim singuri în sistemul galactic? S-
ar putea răspunde cu acelaşi argument pentru care
oamenii aceleiaşi planete nu vor să rămână singuri? Când
vrem să fim singuri, nu vrem să rămânem singuri, vrem să
21
rămânem doar cu cineva… că acel cineva se întâmplă să fie

dublura noastră sau proiecţia noastră în afară, întâlnită cu
materia, atunci singurătatea pe planetă nu ar mai fi
exasperantă… Dar de câte ori nu putem rămâne nici cu noi
înşine!
— Te-am obosit… O să mă mai gândesc să văd ce
îmbunătăţiri mai putem face medicinei sufletelor…
— Cam greu de atins impalpabilul prin medicină, dar,
mă rog, merită încercat. Când ajungeţi la o concluzie, îmi
daţi şi mie de veste, chiar dacă o să fiu poate doar spirit,
plecat hai-hui prin lume…
— Nu-mi place cum vorbeşti… dă-mi o şansă ceva mai
apropiată, nu mă proiecta în neant… Te las…
— Ce simţiţi când ştiţi că nicio fiinţă nu se gândeşte la
dumneavoastră?
Profesorul se întoarse din drum şi căzu pe gânduri,
trecându-şi enervat degetele prin părul bogat şi încărunţit
înainte de vreme, ciufulindu-se fără să-şi dea seama, ca şi
cum, prin răsucirea podoabei capilare, îşi exterioriza
refuzul răsucirii lui pe dinăuntru… Refuz sau doar un
început de entuziasm, ar fi fost greu de precizat…
Interesant ar fi fost de observat cât schimba de mult
imaginea gravităţii unui om faptul că se lăsa transpus într-
o altă lume decât aceea a concretului, ca un copil furat de
poveşti frumoase, furat sau uimit sau antrenat…
— Ascultă, de ce-mi pui o asemenea întrebare?
— Pentru că trebuie să vi se fi întâmplat, cel puţin o dată
în viaţă, să vă fi simţit singur-singur de tot…
— Preţul singurătăţii… ştii cum l-am aflat?
— Cum?
— Dând peste ne-singurătate… cel puţin o dată în viaţă
trebuie să ţi se fi întâmplat să nu te ştii singură… Şi-
atunci, tot restul vieţii încape într-o singură valiză, aceea a
singurătăţii… atârnând comic de firul strălucitor, metalic,
dur şi rezistent al fulgurantei nesingurătăţi…
Gheara memoriei o constrânse la întoarcerea nedorită.
Gesturile ei aveau ceva din lentoarea umbrei asfinţitului
22
Ritual alb
pe plaja pustie, dinspre iarnă, când lumina e slabă, când

nisipul e rece, când marea nu mai are nici culoare şi nici
romantism. Alerga către el, la întâlnirea cu el, poate prima
întâlnire adevărată. Faţă-n faţă, netrucaţi, fără martori,
fără paravanul protejării convenţionale. Şi totuşi aripile
trăirii ei interioare o trăgeau înapoi. Ceva inexplicabil îi
îngreuna mersul. Trunchiuri de frunze crude i se prindeau
de umeri şi o vălureau. Nu o opreau, voiau să nu-şi uite
poate suflarea dincolo de ea şi să apară gata sufocată.
Ştiau ele ceva. Şi bine-i făceau. Uzase patruzeci de minute
din viaţa unui om, nu, mai curând din viaţa unui personaj
social, pentru care minutele aveau densitatea şi valoarea
unor importante evenimente, mai demne decât toate
inventatele sau trăitele dictaturi ale puterii, cotropind
simţurile lumii.
Poate cele patruzeci de minute i-au relevat inexistenţa
evenimentelor interioare, a evenimentelor lui de om al
pământului, cu rădăcina nervilor în mişcarea de rotire a
aştrilor.
Au ajuns unul în faţa celuilalt, aşa cum luna ajunge în
faţa pământului. Nimic deosebit. Doi oameni, care nu-şi
strigau adevăruri, care nu se iubeau, care nu se urau, care
nu se-nfruntau, două fiinţe care văzuseră oameni, de toate
felurile în toate straiele, doi oameni care se priveau. N-a
durat prea mult. „Privirea ne adânceşte în noi şi ne-am
putea nărui în ochii celuilalt, dacă am rămâne prea mult
sau, cine ştie, ne-am descoperi aşa cum nu ne place să ne-
arătăm lumii, noi, cei adevăraţi, slabi, cu nervii la pământ,
cu visele-pulbere de stele cu pumnii strânşi, pentru a strivi
amintiri ce parcă vor să ne scape, noi cei adevăraţi, care
am dori să mai simţim tremurul frunzei în podul însemnat
de destin al palmei goale, greu înfiorată, care mai dorim
încă tresărirea clipei dilatate în imensitatea trăirii
adevărate, dar ne temem şi nu vrem să ne-arătăm teama şi
nu vrem să ne-o declarăm pentru a nu dovedi, vezi
doamne, slăbiciuni omeneşti, comune, ce nu se potrivesc
intelectualului subţire, rafinat, educat, emancipat…”
23
Doi oameni care se cercetau şi-şi tăceau strigătul, şi-şi

tăceau teama, şi-şi tăceau singurătatea. În nerostirea lor se
iradiau unul cu starea celuilalt şi nu ştiau cum să explice
dar, la un moment dat, stările lor s-au suprapus într-una
singură, teama parcă începuse să se spulbere, ca aburul
ce-şi pierdea consistenţa la căldura banalităţilor spuse la
întâmplare, atunci, acolo, pentru a se preface, pentru a se
ascunde, tăcerea lor se prelungea în noapte şi se pierdea în
ea. Inima nopţii palpita sau inima ei? Sau poate inima lui?
Nu-l întreabă. Întinse mâna spre el. Părea să ţină în mână
secretul căldurii adânci a pământului. „Poate de aceea
răzbatem mai greu din noi către ceilalţi, profunzimea naşte
zvâcniri rare, delirante, din imperiul febrei înăbuşite sub
clocotul tăinuirii.”
Ca şi atunci, febra puse stăpânire pe ea, pe nervii întinşi,
pe zborul ei zvâcnit. Venise el la întâlnirea aceea
neanunţată, nedeclarată, sosise fără să fie strigat, ca şi
atunci. Privea şi tăcea ca atunci. Strângea pumnii ca şi
atunci, vrând parcă să strivească amintirile, dar acestea nu
se striveau, ţâşneau mai învolburate, mai puternice, mai
încărcate de sevă, de viaţă, de îndemn la trăire adevărată.
Şi palmele ei începură să se strângă pe volan, să se
strângă ea însăşi în pumni, vrând să lipească pe volanul
rece căldura amintirilor. Şi limuzina – covor fermecat –
începu să-şi destrame zborul, aripile nevăzute prinseră să
se înmoaie, aerul nu mai putea fi învins, simţea greutatea
lui, densitatea lui, simţea forţa de atracţie a pământului tot
mai puternică, tot mai ameţitoare şi se făcea că zborul şi-a
schimbat sensul din viaţa luminii spre inima de întuneric
incandescent a pământului. Căzu sau se trezi dintr-un vis.
Două lentile fumurii erau fixate asupra memoriei sale. „De
ce trebuie să se întâmple tocmai atunci când nu mai
aştepţi…?“
— De ce-ai venit? i se adresă Alma cu o voce destul de
stinsă celui ce se ascundea în spatele lentilelor fumurii. O
uşoară senzaţie de jenă o făcu să-şi ridice pledul mohorât
până sub bărbie, parcă pentru a nu lăsa să se
24
Ritual alb
întrezărească o stare neconvenabilă vizitelor şi, mai cu

seamă, vizitatorilor.
— Să te văd.
— Acum? De ce? Almion tăcu, privindu-şi mâinile:
încercă să-şi ridice privirea pentru a-i întâlni ochii, de astă
dată parcă nu mai voia să ascundă nimic, privirea nu-i mai
alerga dintr-o parte în alta, ca pentru a se eschiva, rămase
câteva clipe asupra ei şi păru că ceva îl incomodează.
Schimbă repede sensul privirii, apucându-i mâna.
— Nu de compătimirea ta aveam nevoie… Şi-apoi, în
urma unui eveniment „fundamental”, nu te cred în stare
nici măcar de o compătimire autentică… De fapt, mai poţi
exprima ceva cu adevărat autentic?…
I se păru că vocea i se stinge şi dacă ar mai fi încercat
rostirea unui singur cuvânt, s-ar fi pierdut şi i-ar fi
displăcut ca deriva să-i fie pusă pe seama unei scene de
slăbiciune tipic feminină. Nu urmărea nicidecum să-l
înduioşeze, nici nu avea de ce, de fapt nu-l anunţase şi se
tot chinuia să realizeze vreo explicaţie pentru venirea lui
acolo, atunci. Doar trecuse atâta vreme, nu avuseră niciun
schimb de replici, nici dure, nici nedure. O singură
comunicare vagă, fermă, rostită în urma unei tăceri, poate
cam prelungite, ce aducea a mirare, a nedumerire, poate a
reproş. „În viaţa mea a intervenit un eveniment
fundamental…” îi şoptise cândva. Era limpede, era
caraghios de limpede. De la „à très bientôt” până la un
„eveniment” atât de „fundamental”, trecuseră parcă cinci-
şase săptămâni, care au avut poate greutatea anilor, dar,
nu conta, timpul răsplăteşte cu umor absurd. Dilatarea lui,
de-a lungul celor câţiva ani, petrecuţi în aşteptare, era
compensată de o condensare fulminantă. Viaţa putea fi
trăită-ntr-o clipă, restul însemna cu totul altceva, detaşare,
înţelepciune, tot mai multă înţelepciune, „pentru ce”,
ajungea să se-ntrebe, pentru a nu se mai consuma în
inutilităţi…
Îşi abandonase mâna între manile lui şi privea cerul prin
deschiderea largă a ferestrei, unicul său spaţiu de evadare,
25
de legătură cu lumea, de pierdere în ciclonul ameţitor al

anonimatului mai ameţitor chiar decât acela al gloriei, al
zvâcnirii, al pasului înainte în faţa epocii tale, al dorinţelor
evului tău…
— Nu mai spui nimic? rosti în sfârşit Almion, după o
pauză îndelungată, creată special cu intenţia de a se lăsa
acuzat, împroşcat, dispreţuit, respins sau, poate, cu
intenţia de-a o vedea detaşată, înţelepţită.
Alma încercă sau eliberă un surâs ce parcă nu era al ei.
O durea locul zâmbetului. Ar fi vrut să se simtă în largul
său, să alerge, să râdă din toată inima, să cânte, să sărute,
aşa cum se manifesta de fiecare dată când îşi simţea
sufletul plutind peste acoperişuri, peste nori, peste tristeţe,
peste platitudine…
— Ce-ţi fac tablourile? reveni Almion cu altă întrebare,
fiind convins că o va determina să-şi iasă din tăcerea de
gheaţă.
— Stau de vorbă cu mine…
— Chiar şi acum?
În cadrul uşii apăru sora-majordom, care schiţă un
zâmbet între politeţe şi iritare.
— Vă rog, i se adresă lui Almion, retezându-i vorba,
uitându-se cu destulă ostentaţie spre ceasul de la mână.
În clipele determinante ale vieţii noastre stă întotdeauna
cineva la pândă, gata să se năpustească asupră-ne, pentru
a întrerupe orice înfiorare, orice vibraţie, orice posibilă
emoţie, care s-ar putea transforma într-o cascadă de forţă,
de dorinţă de viaţă, de limpezime, mai ales de limpezime,
pentru a trezi în noi simţul ridicolului faţă de ceea ce nu
mai poate dura, nu din cauza superficialităţii noastre, ci
din grija umbrelor-majordomi de a nu mai permite nici
unui sentiment victoria şi bucuria duratei, a permanenţei,
în afara aceluia care ne face să ne ascundem chiar şi de
zăcământul conştiinţei noastre active, puternice, lucide, în
afara stârvului fricii, al teroarei, pe care, au ele – umbrele-
majordomi – grija să-l trezească, să-l învioreze cu otrăvurile
paşnice şi aţâţătoare ale momelii crude, vii, palpitând de
26
Ritual alb
suflet, de minte, cum suntem noi, oamenii-temători…“

— Imediat, răspunse ostentativului „majordom”, apoi se
aplecă asupra Almei. Nu-mi adresezi niciun cuvânt?
— „À très bientôt…“
— Nu sunt cuvintele mele…
— Cea mai distinsă renegare. Felicitări. Cu bine…
— Doreşti să mai vin?
— Nu dorinţa mea ţi-ar decide acţiunile…
— Deci nu ţii să vin, dar nici nu-mi interzici?
— Exact.
— Fii cuminte, toate se vor aranja… se aplecă şi mai
mult asupra Almei, sărutând-o pe frunte, apoi, în retragere,
mâna îi întârzie în părul mătăsos.
„Oamenii nu sunt atât de răi pe cât vor să pară, dar nici
atât de buni pe cât îi investim noi”, se gândi Alma.
— Clipa să-ţi poarte noroc. Clipa să-ţi poarte uitarea…
27
CAPITOLUL II
Se simţea obosită, nu o durea nimic, dar o senzaţie de

durere înăbuşită i se ascundea sub piele. Nu ştia ce să
facă. Trecuse şi vizita din ziua aceea, nu, nu era vorba de
vizita lui, ci de vizita cortegiului alb şi se gândi că nu mai
putea urma niciun eveniment, în afara marelui gest de a-şi
fi luat temperatura. „De ce nu se poate măsura
temperatura frisoanelor noastre interioare, pe care niciun
purtător al halatelor albe, oricât de genial ar fi, nu ne-o
poate verifica, recepţiona, schimba? Cutremurele de
pământ nu pot fi prevenite, consecinţele lor se pot lesne
percepe, prin scrâşnetul zidurilor, prin durerea pierderilor
pe care sângele şi-o strigă până la a doua, a treia generaţie.
Urmările cutremurelor din noi nu pot fi cunoscute de
nimeni. În porii noştri, în celulele noastre, oricât am dori să
înscăunăm pe cineva, rămânem noi înşine stăpâni pe
propria noastră neputinţă de a ne face accesibili, de a ne
lăsa priviţi sub lupa microscopului de sentimente. A crede
că cineva se poate instala în spaţiul nostru vital, în fibra
sensibilităţii noastre, înseamnă a ne rătăci drumul în
iluzie, înseamnă a ne acoperi ochii şi urechile, înseamnă a
ne lega mâinile, sufletul şi gândurile, înseamnă a renunţa
la trăirile noastre, la simţurile noastre, pentru a asculta
poveşti despre viaţă de la ceilalţi. A crede că ţi se tulbură
memoria, atunci când mi se tulbură mie, a crede că visul
meu se întâlneşte cu sine în visul tău, cui nu i-ar mai
stârni zâmbetul?!“
Detectorul căderilor interioare nu s-a inventat şi nu se va
28
Ritual alb
inventa vreodată. Dacă oamenilor le mai rămâne o şansă,

aceea trebuie să şi-o acorde ei înşişi. Şi acolo, în imperiul
ritualului alb, ca şi aiurea, totul se decide între a fi şi a nu
fi supus. Între a fi şi a nu fi ceea ce eşti. Or, această
supunere sau nesupunere venea din tot ceea ce îi alcătuia
pe dinăuntru. Sfaturile erau bune, dar nu foloseau la
nimic.
„Fusesem sfătuită să nu părăsesc interiorul, mai exact,
să nu mă urc la volan, pentru a nu fi tentată de dorinţa
evadării. Personajul în alb îşi făcuse datoria. Nu, am greşit,
am fost prea blândă, mi s-a interzis, aşa cum mi s-ar fi
putut interzice să respir.“
Oricum, cortegiul alb trecuse, fără să lase în urmă o cât
de mică adiere a vreunei stări umane. Figuri palide de
ceară umană intrau şi ieşeau ca dintr-o expoziţie cu
tablouri inodore, incolore şi, mai ales, inexpresive. Una era
tăcerea în faţa minunilor lumii şi alta era tăcerea în faţa
nimicului, tăcerea plată, tăcerea lipsei de stare, tăcerea fie
şi a cuvintelor, dar a cuvintelor goale, alăturate la
întâmplare, fără noimă. Nu avea pretenţia să provoace
reacţia de contemplare pe care o incită, aproape în fiecare
muritor, înălţarea şi sfidarea piramidelor, acolo, la ele
acasă, în marea fragilă a nisipurilor, dar nici nu se putea
împăca cu tratamentul tăcerii acordate nimicului,
nimicniciei, involuţiei. De fapt, „omul este cea mai
complicată şi mai taincă şi mai uimitoare alcătuire a lumii”
şi, se tot întreba, „de ce nimeni nu mai are răgaz să se
oprescă în faţa oamenilor ca în faţa unor minuni? Să se
oprească vibrând, nu cântărind, după înfăţişarea fiecăruia,
greutatea porţelanurilor de China sau de Limoges, ce aveau
să le intre în posesie.” Nu vroia să-i judece greşit, dar parcă
totul prea se constituia între a avea şi a nu avea. Evident,
bani. Maşina ei strălucitoare, aflată în curtea pustie, era o
recomandare, nu prea discretă, pentru o solicitudine care-i
întâmpina doar pe speciali. Cortegiul alb se comportase din
punct de vedere profesional, chiar îndatoritor. Pentru ce
era mai departe nicio obligaţie. Un singur şi perpetuu
29
reproş. „O indicaţie nu trebuie încălcată.” Simplu. La fel de

simplu cum ne spălăm pe dinţi. Nu trebuia să se urce la
volan şi să părăsească interiorul din moment ce nu i se
oficializase încă externarea, nici nu putea fi vorba de aşa
ceva. Nu trebuia, desigur, era conştientă, dar cine putea
decide la momentul acela că în structura celulelor sale un
ordin de supunere, o dispoziţie de legalitate aveau sau nu
să fie recepţionate? „Uneori trecem strada când semaforul e
roşu, cu tot riscul consecinţelor, alteori nici n-avem timp
să-l intuim, să-l prevedem.. Şi totuşi o trecem. Un resort
interior declanşează o zvâcnire neprogramată în noi. Ceea
ce purtăm cu noi, amărăciune, tristeţe, ameţeală,
determină cel mai adesea, într-un raport direct
proporţional cu intensitatea acestor stări, declicul
comportărilor noastre scandalizante, nesupuse rigorilor,
convenţiilor, indiferent de natura acestora”.
Începuse să plouă, ca şi când cerul îşi pusese în gând
să-i întrerupă gândurile făcându-i-le alunecoase. Ploaia se
amalgama stării sale de vinovăţie, se implica îndoielilor
sale, se retrăgea din nou şi iar apărea mai viguroasă, ca o
mare peroraţie, gradată în intensitate, pentru a nu slăbi
atenţia auditoriului, dar nici pentru a i-o încorda prea tare.
Ar fi vrut să înregistreze pulsul ploii, pentru a-l compara cu
al ei. Începuse să numere, strângându-şi pleoapele.
Clanţa uşii trozni, de parcă cineva se lupta din răsputeri
să o demonteze.
— Încă nu v-aţi culcat? Sora-majordom nu-i aşteptă
răspunsul şi întoarse comutatorul pentru a întrerupe
lumina, cum făcea, de fiecare dată, când o surprindea cu
ochii pe pereţi, sau pe o carte.
— Nu puteţi sta cu ochii pe pereţi şi în întuneric…?
În felul ei milităros, de agent al disciplinei contagioase,
sora avea dreptate. Ce nevoie avea de complicaţii? I s-ar fi
putut face observaţii pentru nerespectarea regulamentului.
Era deja vizată pentru atâtea nerespectări. Una în plus nu
mai conta prea mult pentru o fiinţă de care nu se interesa
nimeni, pentru care nimeni nu putea depune o reclamaţie.
30
Ritual alb
Nu avea să dea nicio justificare nimănui, în afara propriei

sale conştiinţe. Şi pentru limpezirea propriei coştiinţe ce
mai putea însemna o nerespectare regulamentară?
Ar fi putut urmări bătăile inimii unei ploi neaşteptate,
chiar şi pe întuneric, dar întunericul le dădea un alt
contur, le dădea o altă semnificaţie. Ploaia însoţise adeseori
cutremurele. „Oare şi prăbuşirile din noi aveau să fie
urmate de un anumit tip de ploaie, de ceva care să se
cheme altfel, dar care să aibă aceeaşi consistenţă a
echilibrului între uscat şi apă, între pământ şi cer, între
instabilitatea unuia şi stabilitatea celuilalt?“
Nimeni nu sesizase nimic din modificările sale
subterane, nimeni nu-i pusese vreo întrebare, în afara
aceloraşi scheme streotipe de testare a oricărui individ, ce
putea fi bănuit că s-ar fi sustras din raza graniţelor
supunerii. Simţea că straturile din ea nu mai au acelaşi
simţ al ierarhizării, nu în vederea evaluării obiectelor sau a
oamenilor, ce-i constituiau universul exterior, ci în vederea
depistării stărilor sale, determinate de proieţia lumii de-
afară în universul său intim, neprogramat, nestandardizat
şi mai cu seamă, nesupus. Bătăile ploii în pervazul metalic
al ferestrei realizau o armonie, în timp ce bătăile paşilor pe
culoarul de piatră nu produceau decât senzaţia unui
zgomot agasant, de nesuportat.
Era întuneric.
Întunericul acela păstos în care totul se adânceşte într-o
moliciune ciudată, de parcă obiecte şi stări îşi pierdeau
consistenţa, îşi schimbau utilitatea în vederea cărora
fuseseră născocite sau trăite. Starea de veghe în întuneric
îi întorcea privirea înspre sine de parcă îşi vedea drumul
caznelor, pe care-l parcursese de-a lungul anilor. Alerga
printre sinusoidele de lumină şi umbră şi nu se putea
abţine să nu mângâie rarele momente de seninătate, să nu
le simtă respiraţia, vibraţia: „o, de ne-am putea împodobi
starea adumbririi noastre cu salba de curcubeie adunate în
noi cu atât trudă! Numai la capătul puterilor noastre,
numai la capătul credinţelor şi zborului nostru, numai la
31
capătul nopţii din noi, avem să ne întoarcem singuri fila

norocului venit iar la noi, curcubeu al unui alt început, cu
alte credinţe, cu alte speranţe, cu alte îndoieli, cu alte aripi,
poate mai frânte, poate mai ciuntite, dar cu îndemnul la
zbor mai înalt. Oare, în timpul umbrei din noi, colţuroase
şi hâde, când frigul ni se coboară în suflet ca strigătul
Clipei scrijelit în ecou de pereţii abrupţi ai memoriei, unde
se aciuează sensul luminii noastre, căreia dintre pretinsele
noastre jumătăţi, aruncate în cele patru vânturi, i se
dăruie, cu preţul renunţărilor noastre, cu preţul
poticnelilor, al bâjbâielilor surde, cu preţul uitării noastre,
orbecăind în memoria celorlalţi pentru regăsire? De-am
putea afla adevărul, am şti cel puţin în dreptul cui să ne
oprim aburul respiraţiei.” De aceea, poate, încerca ea să îşi
explice, în viaţa unui cuplu „bucuria se poartă pe rând, ca
o unică haină de sârbătoare, pe care nu o pot desprinde în
două. Când unul se află pe aripa de lumină, celălalt abia îşi
menţine echilibrul pe valul de umbră, până şi soarele
coboară pentru a se ridica, dac-ar fi să ne luăm după
drumul soarelui n-ar trebui să ne mai consume iluzia
suişurilor şi a coborâşuriior, dimpotrivă, ar trebui să ne
anime doar dorinţa mersului înainte, fără întoarceri, fără
rătăciri labirintice, fără abateri inutile din traiectoria
noastră.”
De ce trebuia să se oprească, de ce trebuia să se-ntoarcă
în timp pentru a-şi număra curcubeiele aşa cum îşi
număra morţii? Morţii ei aveau consistenţa fiinţelor vii.
Stăteau de vorbă cu ea, stăteau la masă cu ea, făceau lungi
promenade împreună, apăreau şi dispăreau normal, fiecare
cu felul lui de viaţă, de viaţă dinainte de moarte, fiecare cu
tabieturile lui, cu habitudinile lui, peste care nu putuseră
trece nici dincolo… Almion nu era printre morţi, ritmul
apariţilor şi dispariţiilor lui era acela al morţilor. Tot ce ştia
despre el se oprise într-un anumit punct pe harta timpului,
de unde, pentru ea nu mai existase viaţă. Se întorcea
mereu la acel nedesluşit „à très bientôt“, ce parcă fusese
rostit în graiul pietrelor. „De ce tocmai al pietrelor, ca şi
32
Ritual alb
cum pietrele ar fi total inexpresive!“ Uneori piatra îşi arată

mai uşor ridurile durerii decât omul. Tot ceea ce urmase
după aceea se petrecuse în altă emisferă, unui alt personaj,
într-o altă epocă. Privea înaintarea lui temporală ca
spectatorul avizat ce nu mai poate fi surprins de qui-quo-
urile unui film facil, al cărui final îl realizează lesne de la
început şi a cărui evoluţie nu îl pasionează câtuşi de puţin,
pentru că nu mai poate apărea niciun argument capabil
să-i provoace palpitaţie, când ştie că totul a intrat în lumea
netrăirii, a contrafacerii… Când simţea alunecând
inconştient fluidul unei vieţi false, se gândea că undeva, în
adâncurile tăinuite ale sufletului său, adevăratul fluviu ar
fi trebuit să-şi depăşească albia, matca.
Se vedea la vernisajul ultimei sale expoziţii şi, senzaţia
de neaderenţă la subiectele expuse îi deschidea în suflet o
prăpastie, ca şi când se învecina fluviului de falsitate al
omenirii. Cei prezenţi vroiau să pară entuziasmaţi, vroiau
să-i demonstreze talentul, vroiau s-o convingă că a ajuns la
un moment de certă regăsire cu sine în planul unei
exprimări tot mai personale. Simţea golul din jurul său şi
din miezul cuvintelor, al stărilor ce încercau să i se
comunice. Nu-i credea, deşi şi aici, în artă, ca şi în
dragoste, avea nevoie să creadă în adevărul comunicării.
Nu credea, pentru că ceea ce avea în faţa ochilor, ceea ce
aşternuse sub privirile celor din jur, nu venea din miezul
lucrurilor, nici din miezul stărilor sale. Nu se recunoştea,
un zâmbet rigid încerca să salveze aparenţele, pentru a-şi
acoperi plânsul interior, pe care abia aştepta să şi-l
descătuşeze, când avea să rămână singură.
Se plimba absentă prin expoziţie, cu aerul că se plimbă
prin expoziţia altcuiva, când, în spatele său, auzi vorbindu-
se în franceză. „C’est faux…1“ reţinu Alma din cele câteva
cuvinte, pe care un bărbat distins, cu fruntea înaltă, cu
ochii vioi, supradimensionaţi de lentilele prea puternice ale
ochelarilor săi, i le transmitea în şoaptă partenerei sale, de
asemenea purtătoare a unei note de distincţie.
1
Este greşit... (fr.)
33
Se întoarse spre ei, mai exact spre domnul cu ochii

supradimensionaţi, al căror joc neliniştit putea să-l observe
mai bine şi interveni:
— Par ce qu’il voit le sage, devine ce qu’on lui cache. Je
vous en prie de m’excuser, est-ce-que vous êtes français?2
— Oui, mais je vois pas la différence, on pense pas
autrement si on est français…3
— Je vous ai entendu, „c’est faux, “ c’est mon oppinion,
aussi, mais parce qu’on est le premier qui a eu le courage
de dire la vérité, je vous en demande de m’expliquer, que-
est-ce-que ça veut dire pour vous, les français, „à très
bientot“?4
Francezul rămase puţin descumpănit, se aştepta ca
întrebarea să fie în directă legătură cu ceea ce era expus pe
pereţi, poate chiar era, în orice caz, umorul nu-l părăsi o
clipă şi reluă cu spontaneitate:
— Eh, bien, pour l’art ou pour la vie?
— Pour l’amour…5 rosti Alma destul de stins, simţind că
sângele îi năvălise în obraji. Se întoarse, ca şi cum nu ar
mai fi aşteptat niciun răspuns.
Francezului nu-i scăpă fâstâcirea Almei şi reluă firul
discuţiei, pentru a nu-i da impresia că vrea s-o încolţească.
— Quand on est jeune, on prend tout pour des chagrins
d’amour… Il faut pas s’arrêter… Tout va recommencer à
très bientôt, et même plus fort…6
— Bien, ça je voudrais savoir, on pourrait y arriver après
2
— Prin ceea ce vede înțeleptul, ghici ce este ascuns de el. Îmi cer
scuze, esti francez?
3
— Da, dar nu văd diferența, nu credem altfel dacă suntem francezi...
(fr.)
4
— V-am auzit spunând „este greșit”, este și părerea mea, deasemeni,
dar pentru că suntem primii care au curajul să spună adevărul, vă rog
să îmi explicați, asta înseamnă pentru dumneavostră, francezii, „ne
vedem curând”? (fr.)
5
— Ei, bine, pentru artă sau pentru viaţă?
— Pentru dragoste... (fr.)
6
— Când suntem tineri, luăm totul ca o tristeţe pricinuită de
dragoste... Nu trebuie să ne oprim... Totul va reîncepe foarte curând, și
chiar mai puternic... (fr.)
34
Ritual alb
deux ans, après cinque, dix ou jamais, ça y est, comme ça

c’est facile à dire „à très bientôt”… Pour lui, la même
chose… Merçi…7
— Pas de quoi, bonne chance!8
Alma se văzu înconjurată de oameni stranii, de tot felul
de personaje, care se apropiau şi se îndepărtau de fluviul
memoriei sale, în care ea însăşi se simţea un personaj. Îşi
aminti de nemulţumirea de a se fi aflat acolo, cu ceea ce ar
fi trebuit să însemne propria expoziţie a gândurilor sale şi,
deşi ar fi vrut să plece, simţi ea atunci, demult, nevoia de a
se pedepsi, păstrându-se prezentă în mijlocul unei
convenţii pe care ea însăşi o pusese la cale. Nu pricepu ce
se putuse întâmpla, când se trezi luată pe sus de cineva
care vroia să o sărute, de parcă i-ar fi stârnit, în răgazul
unui gând, cine ştie ce revelaţie.
— N-am înţeles, ce-i cu entuziasmul ăsta?
— Îndrăgostito!
— Tot nu înţeleg… şi ce-ar fi…?!
— Discuţia cu francezul… Că doar n-o fi un francez,
fericitul, că de-aia te vedem noi tot singură…?!
— Chiar eşti convins că trebuie să fii francez pentru a
vorbi franceza? Ai făcut o mare descoperire…
— Şi africanii…
— De unde atâta grijă pentru mine?
— Am prins din zbor chestia cu „à très bientôt..“
— Zborul urechii… Nu-i chiar cel mai de invidiat… Dar,
mă rog, zboară fiecare cum poate…
— Mai stai mult cu lumea?
— De ce? Doar nu ai de gând să-mi faci curte…
— Cu o asemenea concurenţă… De fapt, vroiam să te
invit săptămâna viitoare la vernisajul meu, dacă mă mai
consideri printre colegi… Pot să te cruţ de prezenţa mea
nesuferită… À propos, vine şi televiziunea…
7
— Ei bine, asta aş dori să ştiu, am putea ajunge acolo după doi ani,
după cinci, zece sau niciodată, aşa este, aşa că este ușor să spui „ne
vedem curând”... Pentru el, același lucru... Mulțumesc... (fr.)
8
— Pentru puţin. Mult noroc! (fr.)
35
— Tu ştii să te organizezi, cu surle şi trâmbiţe…

— Poţi veni şi cu el…
— Nu mai spune? Ce hatâr îmi faci!
— Doar nu te plimbi cu el pe lună…!
— O idee excelentă!
O amuză ideea de a se vedea chiar pe lună cu cineva,
poate cu Arin, şi lipsa stării de gravitaţie şi poate şi de
gravitate – pentru că în prezenţa lui nu putea nimeni să se
păstreze grav – le dădu amândurora, în mintea ei, un
aspect caraghios, de marionete nostime, dirijate de undeva,
din înalt, din înaltul despre care nu mai ştia unde trebuie
să fie, de vreme ce ei erau chiar într-un înalt… „Tot undeva
pe sus trebuie să fi rămas, pentru că tot ceea ce nu
atingem sau nu cunoaştem, nu putem pătrunde decât cu
înălţimea minţii, a fanteziei…“ Îi auzi vocea, caraghios de
îndepărtată, o voce stinsă, cu halou de cine ştie câte
atmosfere… Era totuşi vocea lui, cuvintele rostite demult la
un vernisaj… „Îmi plac copacii tăi din cer…“
— Arin, erai aici?
— Să-ţi prezint pe…
Sub amabilitatea ştearsă a unor surâsuri stânjenitoare –
îşi dădu seama că nu era singura care analiza în mare
viteză partenera de discuţie, că reciproca situaţie era chiar
mai terifiantă – era privită cu ochi cubii, prin grosimea
unor lentile cu multe dioptrii, care deformau adevărata
privire a ochior ce rămâneau cu insistenţă fixaţi asupra ei.
Nu înţelegea de ce o chinuia privirea aceea rece, grăbită să
absoarbă cât mai mult din ea, din câmpul magnetic creat
pe atunci între ea şi Arin. Ochii străinei aceleia se dilatau,
căpătau o culoare stranie, între cenuşiu şi căprui, spre
vânăt, învineţind parcă totul în jur. Parcă şi propriile ei
pânze începuseră să devină terne din cauza influenţei unei
stări neprielnice… I se făcu teamă, ar fi vrut să poată face
un singur gest, ca o vrăjitoare, pentru a fi putut înlătura
imaginea aceea care nu-i făcea bine. „Sunt fiinţe care ne
fac rău şi numai cu o privire…“ Sub imperiul privirii aceleia
glaciale se auzi rostind o invitaţie pentru cei doi… „Dacă vă
36
Ritual alb
face plăcere…“
— După ce ne hrăneşti cu artă, restul e de prisos…
— Eşti generos, Arin… Nu ştiu când o să fiu mulţumită,
deşi n-aş crede că pot fi vreodată… Dar să nu scrii asta!
După cum te cunosc, aşa o să începi… Ţi-ai ales vreun
copac, pe care l-ai invidiat, plimbându-te prin galerie?
— Cel al exploziei…
— Al exploziei vitale… Să nu creadă lumea că ne plac
morbidităţile! Nici nu-ţi puteai alege ceva mai periculos… E
al tău…!
Îi plăcea să-şi dăruiască pânzele, pentru că îi plăcea
starea de bucurie pe care o putea gusta de pe chipul cuiva
în momentul primirii, al acceptării, al surprizei de a i se fi
făcut un astfel de dar. Se simţi obligată să dea o explicaţie.
„Ţi-l dăruiesc. Mă iertaţi „ne cunoaştem de prea mulţi ani,
pentru a nu înţelege ce ne poate face şi ce nu, bucurie… De
pe vremea studenţiei mele… Ne făceam veacul pe la aceeaşi
revistă… El cu scrisul, încercând să încolţească urechile
literelor cu spiritul lui caustic. Eu, cu nişte biete vignete.
Cunoşti titlul sub care mi-am grupat lucrările? N-ai avut
încă timp să treci peste tot. «Arborii cresc în cer. Vieţile
oamenilor îşi iau hotare dinăuntru…» Ştiu că-ţi place
Noica, trebuiau să-ţi placă şi copacii mei din cer…“
— Orice zvâcnire din aliniere nu poate decât să-mi mai
producă o bucurie… Vezi-ţi de vizitatori, noi putem să ne
conducem singuri…
— Să nu plecaţi, dacă nu vreţi să vă trimit, pe urme
explozia mea… să vă proiecteze în nehotărârea veşniciei,
unde-i întristător de frumos cadrul perfecţiunii umane şi
plicticos anonimatul fiinţei… Tu ştii că nu trăiesc cu
picioarele pe pământ, aşa că nu te miri de evadările mele…
Imaginea lui Arin se pierdu, dispăru, de parcă ceva se
schimbase în fluidul său mental. Dacă tablourile îi
apăruseră Almei atunci, atât de inexpresive, de reci,
gândise că suferinţa nu-i fusese destul de intensă, pentru a
fi eliberat din ea strigătul autentic al lucidităţii, al trăirii, al
transfigurării. Pentru a se fi arătat, atunci, în faţa
37
oamenilor, aşa cum este, cu tot ceea ce nu pot vedea.
38
Ritual alb
CAPITOLUL III
Despre fiecare dintre noi se gândeşte la prezent. Eşti

ceea ce arăţi acum, aici, oamenilor. Ceea ce nu se vede, să
tot demonstrezi cu fiecare zi? Ar deveni monoton, ceea ce
nu răzbate în afară nu are nicio importanţă. Nu există. „Nu
are niciun sens să-ţi faci iluzii, o certa Alma pe cealaltă,
nimeni nu are timp să te asculte, să încerce să desluşească
ceva din necunoscutele tale…“
— Trecătorule din viaţa mea, te interesează să ştii ceva
despre mine sau despre altcineva?
— De ce să mă încarc cu lucruri inutile? Am ce mânca,
unde dormi şi, mai ales, cum îmi umple timpul…
— Trecătorule, nu vrei să ştii de unde vine durerea
primordială?
— Nu. Nu ştiu ce-i aia „primordială”… şi de durere nici
nu vreau să aud, numai voi vă plângeţi de dureri…
— Unde-ţi este tatăl, trecătorule?
— La treaba lui, poate-i acum la o tablă…
— Ce-ţi pasă… Ştii unde e… sau poţi afla… Războiul e
durerea primordială, ne-pacea e miezul durerii şi al
suferinţei…
— Nu mă-inferează…
— Nu poţi înţelege nimic, ai avut tată…
Trecătorul imaginar păru ostenit de ronţăirea unor alune
în faţa ecranului unui televizor, intrat în delir, parcă, de
nebunia sonoră a unui meci.
— Ştiu că nu mă auzi, vorbesc şi eu pentru mine, tot nu
ţi-ai putea imagina ce înseamnă un câmp semănat cu
39
moarte, nu cu grâu sau cu maci, să-l culegi cum ţi-ai

culege sufletul dintre morţi, o bucată dinspre bunicul, o
parte dinspre tata, una dinspre un prieten, altele şi altele
dinspre propriile tale morţi, succesive, fără întoarcere… Să
le culegi sau să te culeagă, depinde, după cum are fiecare
noroc… Tu ce crezi, trecătorule, crezi că el a iubit războiul?
Războiul sufletelor…
— Dacă s-a aruncat de nebun, probabil că da… dacă nu-
l interesa nimic altceva…
— Meciurile, de exemplu… Tu ce ştii să iubeşti în afara
lor?
— Paradă, romane, fată dragă, prea multe romane… mai
lasă-mă, nu vezi, s-a marcat un gol, am pierdut faza…
— Replay… Te-ai liniştit. De ce nu se poate relua faza
câmpului minat, cu imaginea oamenilor ce sar ca aşchiile
în toate direcţiile? Cine nu a văzut ar trebui să vadă, cine
n-a simţit ar trebui să simtă, cel puţin cu gândul, dacă nu
cu sufletul şi cu sângele… Poate atunci, s-ar putea pune
semnul egalităţii între mine şi tine, până atunci vorbesc
singură, nu poţi pricepe nimic, vorbim două limbi diferite…
A ta se mai poate deprinde, cealaltă, cu neputinţă. Eu am
deprins-o într-o clipă şi-apoi într-o viaţă, într-un perpetuu
replay… La cinci luni, la cinci ani, la zece, la douăzeci, apoi
la treizeci şi-aşa tot mai departe. Fiecare clipă mi-o clădesc
într-un replay al câmpului minat, presărat cu oameni ce
sar în toate direcţiile, presărat cu suflet ce trage spre
sufletul celui pierdut. De ce te miri, nu prea era un joc,
deşi l-am numit adeseori aşa. Era un joc de-a moartea, în
care cei vii îi mimau pe cei morţi, iar cei morţi săreau ca
arcurile de uimire, poate de indignare… Mă întorc mereu
acolo, pe câmpul acela, ori de câte ori îmi pierd simţul
umorului, nu al echilibrului, pentru a mă simţi ocrotită,
pentru a-mi simţi pulsul devenirii apriorice, pentru a mă
hrăni cu glasul celui ce-a strigat pentru mine dâra
norocului…
— Gooooooooool…
— Gol, desigur, cel mai mare adevăr, gol de gânduri, gol
40
Ritual alb
de morţi, gol de trecut, gol de tine însuţi şi uite că nu se

prăbuşeşte acoperişul, nici corul. Fiecare cu lumea lui,
mare, mică, cu sentimentele lui, dar care, în vis-à-vis-ul
nostru, trebuie să rămână valabile pentru totdeauna, ce-o
să tot demonstrezi cu fiecare zi? Ar deveni monoton,
obositor, de parcă nu ar fi totul destul de placid şi aşa, s-ar
transforma totul într-o prefăcătorie constantă, din care n-
am mai şti nici noi să ne descurcăm, n-am mai şti, când
ne-am preface, dacă prefăcătoria e a unuia pentru celălalt
sau e prefăcătorie necesară… Trecem pe lângă aceleaşi
lucruri, pe lângă aceiaşi oameni, pe lângă aceleaşi stări, pe
lângă ele, nu prin ele, prin aceeaşi muzică, oare să fie chiar
aceeaşi, cred că fiecare simte altceva când trăim în doi o
singură muzică… eu îmi măsor timpul şi spaţiul din mine
cu muzica… Vedem aceleaşi filme… Mai mare egalitate n-a
existat niciodată în a vedea defilând prin faţa ochilor noştri
aceleaşi istorii de vieţi, aceleaşi istorii de sentimente, de
lumi, de oameni, pe care trebuie să le urmărim din fotolii
alăturate, pe care trebuie să le judecăm fiecare în felul său
sau să nu le judecăm… Te pasionează, mă uit la tine pe
furiş, te pasionează marile vieţi de oameni ce s-au lăsat
sfârtecaţi pe câmpurile minate, de-a lungul istoriei, parcă
le alegi dinadins aceste filme, îţi fac o plăcere nebună, la
un moment dat te credeam chiar sensibil, cu aptitudini
pentru marile evenimente mărunte ale fiecărei zile intrate
în fluxul istoriei şi te agitai în fotoliu, de parcă ai fi simţit
nevoia să participi alături de cei sfârtecaţi, de cei rupţi în
bucăţi de şfichiul exploziei ce le trecea pe lângă timpane.
Tresăreai, ziceam că de emoţie, dar tu erai nemulţumit de
banda sonoră, care nu avea sugestivitatea haosului
universal, pe care trebuia să-l îngurgitezi cu plăcere
diabolică… Aveai nevoie de zgomot, de mult zgomot, să-ţi
treacă prin stomac, nu pentru a te fi golit, pentru a-ţi fi
deschis doar apetitul pentru o cină mai consistentă… Dar
cu cine vorbesc?
— À propos? Ce mâncăm azi? Adu şi tu ceva la
scobitoare, până luăm masa…
41
— N-am pregătit nimic, după meci o să…

— Gărgăuni de intelectuală, o să mănânci fantomele
tale, pe care le tot invoci, o să mănânci câmpul minat al
„sufletului’“, pe care-l tot invoci, te tot aud bocind ca o
cobe, trăgând a rău, ba de una, ba de alta, râzi, fii veselă,
mai ai pretenţie de fidelitate, mai priveşte şi tu în jurul tău,
nici nu mai ştii să te-mbraci, ai rămas în urmă cu un
deceniu, poate chiar cu trei, tineretul urlă în urma ta, mai
învaţă…
— Am rămas în urmă cu trei decenii şi ceva, prin alţii,
chiar şi mai mult, nu e o noutate, o urmă care mă poate
hrăni cu o sevă mai consistentă decât toate fripturile tale la
un loc, decât toate generaţiile care vin de atunci încoace să
ne ia urma, să ne întreacă, să râdă de noi, să ne sfideze, o
urmă care are viaţa ei, muzica ei, filmul ei, straiele ei şi
ceva încă şi mai important, care pare desuet pentru voi, îşi
are sufletul ei, care reuşeşte să-i păstreze prospeţimea,
vitalitatea, credinţa, care reuşeşte să-i păstreze, mai ales,
strigătul către zbor. Cine-l aude va şti să-l asculte, să-l şi
invoce, ori de câte ori va simţi nevoie. Cui i-a trecut prin
pori ştie că strigătul acela nu vine pentru a ne întreţine în
noaptea veşnică a durerii pentru cei dispăruţi, ci doar
pentru a perpetua suflul continuităţii, aşa cum copacul îşi
învaţă frunzele că trebuie să se întoarcă mereu de unde s-
au născut, doar mai viguroase, mai încrezătoare în forţa
trunchiului, în înălţimea lui, în seninul pe care şi-l poate
menţine deasupra, în puterea sevei ce coboară pentru a se
ridica din nou în neastâmpărul nervurilor lor vitale, slujind
împăcarea dintre pământ şi soare, dintre suflet şi suflet…
— Mă duc să iau masa la restaurant, n-o să rămân
nemâncat pentru că doamna pluteşte în nori, totdeauna te-
ai gândit numai la tine şi la fantomele tale… N-am intrat
niciodată printre ele, doar nu eram nebun…
— Nu ajunge orice fel de nebunie pentru a ajunge printre
noi, dar dacă ţii neapărat să pleci…
— O să vin înapoi, nu te bucura, cum o să las eu o
asemenea „comoară“?!
42
Ritual alb
— Nu ajunge nici să vii înapoi, tu nu ştii să te întorci

către nimeni, ar fi trebuit să ştii să te întorci mai întâi spre
tine, dar nu spre meciurile tale, nu spre gogoşari, nu spre
alcool, nu spre jocul de cărţi, nici spre modernele şi
splendidele femei cu care îţi decorezi viaţa exterioară…
Priveşte-ţi ochii şi vezi dacă au ceva să-ţi spună. Tot ce-ai
ascuns oamenilor ţi se aprinde în ochi, să îţi acopere
lumina ochilor, priveşte dacă ai destulă tărie, destul
îndemn, priveşte-ţi mâinile şi vezi dacă au fost adevărate,
ori de câte ori ţi-ai îndreptat graiul lor către oameni, către
lucruri, către fiinţele plăpânde… Dacă au fost adevărate,
nu se vor aprinde nici ele, dar ţi-e teamă, nu te-ncântă
privitul în oglindă, decât pentru a vedea dacă îţi stau
destul de bine cârlionţii pe care ţi i-a dat natura…: Teama
de noi n-o avem decât dacă suntem oameni… Fiecare în
felul lui… Mă conteşti, evident, adevărul tău nu e şi al
meu, nu e adevărul sentimentelor, nu e nici măcar, al
judecăţii…
— In-com-pa-ti-bi-li-ta-te… asta e, o să facem şi noi ca
atâta lume, n-o să fim nici primii, nici ultimii…
— Totală. Numai că argumentul acesta nu interesează pe
nimeni. Dacă poţi acuza, dacă poţi inventa, dacă poţi
murdări, dacă poţi minţi, atunci da, argumentul va fi
incompatibilitatea, până atunci, te sfătuiesc să nu te
grăbeşti. Când vei fi suficient de dotat pentru explozia
răului adunat în tine, atunci da, te ajut, vom merge de
mână, până şi acolo e nevoie să ne mai întindem o mână,
să se termine mai repede, tu te grăbeşti, eu nu mă grăbesc,
fiecare vrea să-şi refacă viaţa sau ce se mai poate reface din
ea, repede, urlaţi-vă indignarea, urâciunea, pentru a dansa
într-un picior de bucuria unei libertăţi nemaiîntâlnite,
aceea a dusului şi a întorsului niciunde, aceea a căutărilor
zadarnice, aceea a liniştii prin nelinişte, prin gălăgie-
zgomot de fond pentru plânsetul a ceva din voi, care totuşi
vă mai umileşte, vă mai răsuceşte, vă mai frământă… Nu,
poate nu e vorba de suflet, poate e vorba de părere de rău,
de părere de rău pentru pierderea unei comodităţi, a unor
43
obişnuinţe, care se deprind greu, din nou, alături de

altcineva, alt ritm, altă muzică, alte lucruri, alt film, altă
gastronomie, alte alinieri, alte replici, pentru ca totul până
la urmă să devină egal cu ce-a fost înainte, la fel de când
lumea, dar până se egalizează cu trecutul, se mai pierde
timp, suntem tot mai disperaţi de pierderea timpului, se
pierde stare, starea aceea greu de împlinit alături de o
fiinţă, se pierd bani, of, ce ţi-e şi cu nesuferiţii ăştia de
bani, şi nu ştiu cum se face, dar voi atât reţineţi, că femeile
vă mănâncă banii şi deveniţi meschini – oare aţi fost
vreodată generoşi? Sau câţi dintre voi?! — şi vă pare rău
până şi după cei câţiva bănuţi pe care i-aţi lăsat ţigăncii
din colţ pentru câteva flori, solicitate cu insistenţa
sufletului care invocă degeaba germenele poetic, al salvării
de suflet, oferite şi acelea cu stângăcia nu a novicelui, ci a
ne-dăruitului, a celui ce nu are în sânge bucuria de a face
bucurii. Te-am văzut o dată punând nişte flori, de parcă ai
fi purtat un pistol sub haină, ascunse, altfel s-ar fi văzut
gestul tău şi ar fi fost ruşinos să apari ca un caraghios
ducând flori şi mai ales, cui, unei femei pe care o iubiseşi
cândva, ce-a fost a fost, gata. Reduta a fost cucerită odată
pentru totdeauna, gata să te apere pe vreme rea, pe vreme
bună, ai tu grijă, mai un pic-nic, mai un „disco“, oameni
suntem, cu toate păcatele lumii…
— Am să plec, dar să nu-ţi faci idei că rămâi stăpână
aici!!
— Aici nu rămâne nimeni stăpân…
— Am muncit, să-ţi fie limpede, în timp ce tu făceai
promenade intelectuale prin Platonii şi Aristotelii tăi, te-ai
smiorcăit, acum vrei să rămâi singură, stăpână pe situaţie,
nu, nu mai e fraier băiatul, ţi-ajung atâţia ani de dominare,
unde te trezeşti? Aici mi-am lăsat vlaga şi tinereţea, am
scrijelit pereţii cu unghiile, pentru a face curat, pentru a o
pregăti pe doamna să intre în palatul veşniciei, cu cultura
ei cu tot…
— Începutul e bun, cred că o să meargă, dacă te
străduieşti puţin, dansul mizeriei va fi în toi. Spectatorii
44
Ritual alb
abia aşteaptă. Dans în doi, îşi intitulase unul din colegii

mei un ciclu de lucrări… Cel pe care mi-l dăruise era din
seria asta… Şi la noi va fi tot în doi, numai că spectatorii
vor aştepta cu ghearele pregătite, gata să ne devoreze, să
ne înşface, să danseze pe cadavrele noastre de resturi
umane, de bucuria convingerii, iar şi iar, că nimeni nu e
fericit, că nimeni nu e compatibil cu celălalt, că totul e o
prefăcătorie continuă, un dans în doi în care fiecare este
singur… Va râde lumea în hohote, dar va pleca, în sinea ei,
la fel de tristă, de cum venise; acasă, în pustiirea ei, la
spectacolele ei. Circul durează puţin şi nu lasă nimic în
urmă, decât o vagă impresie de distracţie… Ei da, ne-am
distrat, ne-a mai trecut o zi în uitare, o durere, va mai veni
un spectacol de circ, vom mai uita o durere şi, uite-aşa, ne
vom vindeca de propriile noastre necazuri, devorând
necazurile altora, incompatibilităţile altora, desprinderea
altora, dezechilibrul… Cine nu vrea să intre în „dansul în
doi”, de acest tip, să facă un pas înainte… Nu se vede
nimeni! Curajul pe acest tărâm, al atitudinii, a cam
dispărut…
— N-ai decât să baţi apa-n piuă cât vrei, plec şi să-ţi iasă
din cap că vei rămâne aici…
— De rămas nu rămâne nimeni, doar ştii că vine un
moment pentru fiecare, altădată erau câmpurile minate, în
care oamenii se aruncau cu tot ce aveau cu ei. Memorie,
fotografii, uitare, braţe de tandreţe răsucite pe trunchiul
propriei lor respiraţii, cu ochii plecaţi din orbite în căutarea
cuiva, cu furia de-a nu putea prinde în unghii sau în dinţi
rânjetul morţii, pentru a o sfâşia, pentru a-şi vedea lipsa de
culoare, de căldură… Acum, ne întindem propriile noastre
câmpuri, minate de noi înşine sau de alţii, orbecăiala-i
aceeaşi, săriturile noastre au aceeaşi amplitudine cu a
celor de altădată, eroismul nostru se măsoară acum în
sacrificiul vieţii netrăite, în uşurinţa cu care urâţim viaţa,
în neglijenţa cu care evităm s-o înfrumuseţăm… Ne lăsăm
aruncaţi sau ne aruncăm noi înşine înaintea grenadelor
implantate, în sufletul nostru, durerea de-a nu fi lăsat liber
45
drumul soarelui e aceeaşi…

Ai plecat, trecătorule, ştiam că nu vei avea răbdare să
rămâi. A fi rămas ar fi însemnat prea multă necruţare, prea
multă devoţiune… E mai uşoară schimbarea hainelor după
anotimp, decât înfruntarea anotimpurilor din noi… Ai
plecat sau plecasem fiecare de pe vremea când nu mai
văzusem cum dă colţul ierbii… Şi tocmai ţie îţi povestisem
despre el, despre acela pe care nu-l văzusem niciodată,
despre acela care ar fi putut, cel puţin, să treacă în
altcineva, pe care să-l fi putut întâlni, despre acela care
deţine întreaga forţă, da, am zis bine la prezent, deţine
întreaga forţă a devenirii din mine, a întoarcerilor spre
mine, pentru a ajunge la ceea ce-mi lipseşte de-o viaţă, de
când câmpurile minate se prefăceau în acolade de iubire şi
de încredere şi de dăruire, către toţi ceilalţi… „Où il est
parti ton père?“9, mă întreba o dată cineva fără să-şi dea
seama de gafă, „à la guerre, comme à la guerre…“ 10
răspundeam absentă, trecând la alt subiect, interpretându-
se că-mi place alura misterioasă. Nu era un mister, era o
taină de suflet, tainele de suflet nu se pot rosti fără să
doară… Când ai nevoie de forţă în regăsirea cu tine, nu
găseşti nimic mai potrivit decât să-ţi chemi părintele…
Pentru mine era o invocare, ca şi a duhurilor bune, ceea ce
pentru alţii era doar o întâmplare firească, care nu
presupunea nici închidere în sine, nici tăcere fără limite,
secole de tăcere, din durerea de a nu-i fi putut vorbi o
singură clipă, pentru a te învăţa, cel puţin, cum să te aperi,
cum să parezi loviturile mortale… De celelalte te mai învaţă
clipa cum să te aperi, clipa şi anul de viaţă, cam aşa se
plăteşte la schimbul direct, sau clipa cu anii de viaţă.
Alma se cuibări sub pledul parcă neîncăpător pentru
densitatea nopţii ce se înghesuise alături de ea. Nimic din
palpitaţia ritualului alb nu se mai resimţea. I se păru că
plopul din faţa ferestrei se mişcă, se apropie, gata-gata să
spargă sticla, pentru a fi ajuns alături de ea, ca o adevărată
9
Unde este plecat tatăl tău? (fr.)
10
La război ca la război (fr.)
46
Ritual alb
fiinţă. Nu înţelese ce este cu ea, îşi duse mâna la inimă,

pentru a-i fi înregistrat pulsul şi realiză că bate mai tare ca
de obicei – parcă nu şi-ar fi ascultat inima de un secol, de
parcă în timpul ei interior secolul acela s-ar fi consumat –,
se stârni o furtună, o furtună adevărată cu copaci viguroşi
aplecaţi la pământ, cu strigătele alertate ale păsărilor de
noapte, cu umbre desprinzându-se din pereţi, căpătând
forme, contururi şi profiluri bine cunoscute.
„— Nu-ţi fie teamă, îi spuse o voce, greul şi răul ajung
totdeauna în urma noastră… Desfăşoară-ţi curcubeul de
credinţă fără teamă, fără panică, frumuseţea şi bunătatea
şi dragostea nu fug definitiv, se întorc spre a te
binecuvânta. Oamenilor nu le place să facă daruri, din
spaima de-a nu rămâne prea săraci. Fereşte-te de exaltarea
ca şi de panica lor… Nu pune pe buzele altora cuvintele
tale… Nu urca pe nimeni pe soclul propriei plăsmuiri…
— Dar cum? „À très bientôt“ au fost cuvintele lui, nu a
vrut să le mai recunoască, de parcă nici n-ar fi fost el
acela… Explică-mi, de ce, e adevărat că bărbaţilor nu le
place să fie dominaţi? E adevărat că preferă
superficialitatea, pentru a nu face decât ei reproşuri,
pentru a nu accepta pentru ei ideea de reproş, e adevărat
că mariajul şi dragostea nu pot face casă bună? Nu mai
înţeleg nimic. De fapt nu după mariaj eram în alertă, nu
mariajul îl caut, el e cel mai simplu de realizat… E adevărat
că bărbaţii sunt laşi, când sunt în joc comodităţile lor? Nu-i
aşa că nu au nevoie de spiritul nimănui, de sensibilitatea
nimănui? Zborul trebuie să le aparţină firesc numai lor?
Femeile trebuie să rămână nişte umbre agăţate de aripa
lor? Cred că taci pentru că recunoşti că toate sunt
adevărate, chiar dacă tu nu erai aşa… Poate te miră faptul
că oamenii sunt altfel decât tine şi eu mă mir… Eu îi
privesc aşa cum mă ştiu pe dinăuntrul meu. Dar mie îmi
poţi spune, îmi poţi divulga secretul. Rămâne secretul
nostru, de la tată la fiică, aş şti ce urmează… De ce nu-mi
răspunzi? Uf, tocmai acum s-au găsit şi zorile astea să
vină, tocmai acum când aveam nevoie de altfel de zori,
47
tocmai acum când venise după trei decenii şi ceva de

absenţă… Nici n-am avut timp să-i plâng pe umăr, aşa
cum nu poţi plânge pe umărul nimănui… Nici n-am avut
timp să-i spun cât m-am bucurat… Cât a fost aici nici nu
cred că mă mai puteam gândi la bucuria aceea rară de-ai fi
simţit ascendenţa… Nici nu i-am putut strecura
rugămintea de-a se mai arăta când şi când… uf, groaznică
noapte, dar şi mai groaznică zi. Am s-o şterg din calendarul
ritualului alb, pentru sfidarea pe care mi-a întors-o
Camera se umplu de lumină. O dureau ochii, poate de
nesomn, poate de plecarea fantomelor, poate pentru
adevărul prelins, poate de căutările prea insistente în
labirintul întunericului, în care lumina îşi săpase tunel.
Paşii grăbiţi de pe culoar marcau deja începutul de freamăt
al unei zile noi. Primele zgomote ale dezmorţirii, primele uşi
trântite, primele voci ce se îngrămădeau în pâlnia de
lumină, făcând să-i zvâcnească timpanele. Avea atâta
nevoie de linişte şi parcă toată lumea intrase pe orbita
crizei de timp circulând, cu noaptea în cap, cu frenezia şi
agitaţia istericilor. Când năvăleşte lumina, întreaga
omenire îşi aminteşte de tot ceea ce nu a rezolvat de o viaţă
şi începe într-un ritm infernal, proiectul viitoarelor sale
acţiuni ce-au înţepenit, poate, cu decenii în urmă, poate,
cu secole, cine ştie?
„Mă obseda ideea timpului de dincolo de timpul nostru
fizic, de dincolo de ceea ce puteam număra, de ceea ce
puteam trăi în podul palmei, ca pe picătura de rouă,
culeasă în zori din căuşul frunzelor. Nu venim cu întreaga
noastră fiinţă în prezentul pe care-l parcurgem, lăsăm
pretutindeni ceva, lăsăm în noapte, lăsăm în umbre, lăsăm
în lucrurile pe care le-am îndrăgit, ca făcând parte din noi,
lăsăm în zidurile ce ne-au simţit transele noastre,
însingurările noastre, pustiirile, când nu putem striga pe
nimeni, pentru că nu avem pe cine striga şi atunci ne
împărtăşim pereţilor, lăsăm în cuvintele noastre rostite la
patimă, la durere, la închinăciune, lăsăm în zborul nostru,
mai ales „câte-o aripă din evantaiul de aripi ce ne-avântă,
48
Ritual alb
din evantaiul tot mai sărac, tot mai slăbit de farmecul

neîmplinit al ideii de zbor.“
Se simţi atât de slăbită de parcă în noaptea aceea lăsase
totul. Ar fi vrut să doarmă, dar ritualul alb îşi începuse
dansul prin porii timpului ce înainta spre ea, vrând parcă
s-o strivească. După ce abandonă termometrul, îşi desfăcu
părul din nodul strâns la spate, şi-l netezi. Îşi spălă dinţii
cu vehemenţă, de parcă ar fi descoperit metoda infailibilă
de a-şi clăti şi biciui memoria, îşi aruncă apă rece pe
obraji, oprindu-şi privirea şi mişcarea circulară a degetelor
în jurul ochilor, adânciţi în orbite, înconjuraţi de arcul
vineţiu al cearcănelor, de a căror umbră nu avea să mai
scape niciodată.
Obsesia unei mâhniri apocaliptice, apăsătoare, ce părea
că nu se va putea resorbi vreodată în refluxul uitării – ca
un dat ce avea să planeze asupra tâmplelor ei pentru tot
restul vieţii – îi impregnase pe chip o expresie a sanctificării
în durere înălţătoare, în îngândurarea solemnă, în nobleţea
încătuşării inexorabile în sine. Privindu-se în oglindă se
gândi că legământul cu sine avea să facă faţă tuturor
incisivităţilor lumii. Că datorită forţei acestui legământ nu
va încerca nicio clipă să disimuleze umbra sacră a acestei
înnegurări, chiar de-ar fi să stârnească furtunile
devastatoare ale întrebărilor lumii. „Chinuitoare pot deveni
întrebările oamenilor, mai cu seamă când cad în momente
nepotrivite… Neputându-le da niciun răspuns, te mai
încarci cu o povară… a părerii de rău, de a nu fi putut
comunica…”
49
CAPITOLUL IV
Sora şefă deschise uşa, bruscând liniştea:

— Vă aşteaptă Profesorul, azi v-a planificat pentru o
verificare…
— Verificare…?! Alma se ridică în capul oaselor,
mormăind.
— Consultaţie, verificare… reluă cu asprime Sora-şefă.
— N-am nimic de relatat nimănui!
— Vă mai gândiţi… Nimeni nu trece pe-aici fără să fie
chestionat, i-o reteză, din scurt, Sora-şefă.
— Se pare că nu-mi daţi prea mul timp de gândire…
— Aţi avut timp, slavă domnului!
Sora-şefă se roti milităreşte pe călcâie şi ieşi trântind, ca
de obicei, uşa.
Alma aruncă pătura de pe ea şi se opri furioasă, pe
marginea patului, când uşa se deschise din nou.
O femeie de serviciu, grăsună şi rumenă în obraji, se opri
în crăpătura uşii, antrenând cu vioiciunea ei întreg
culoarul:
— La ceai, fetelor! Gata cu somnul! La ceai, n-o să v-
aştepte ca pe contese! Mai repede, hai, domnişoară, sus!
În spatele femeii rubiconde, Alma o zări pe Josefina care
se strecura în două clipe în cameră, dând-o la o parte pe
volubila grăbită să plece. Se cuibări lângă Alma, în felul ei
ciudat, ferindu-se parcă de o umbră, înfăşurându-şi, la
nesfârşit, capul în feşe lungi de tifon.
— Cherie, se-agită lumea, se-agită…
— Agitaţie zilnică, Joséphine…
50
Ritual alb
— Vor să salveze pe cineva, se pare, de acuzaţii… îi şopti

conspirativ, Josefina, privind-o în ochi.
— Nu ştiu, Joséphine…
— Ei, nu ştii, nu ştii, cherie, dar cine e implicat în
povestea asta?! Eu n-am ieşit deloc…
— Nu mă puteam învoi, Joséphine, nu puteam spune
nimănui unde plec… Mi-era ruşine de mine…
— Să ne fi spus nouă, improvizam ceva…
— Nu puteam să spun nimănui… Ceremonia avea loc a
doua zi, pe malul mării. Cu recepţionera hotelului la care
am tras în iarna trecută… Îţi dai seama, Joséphine?! Aş fi
vrut să nu mă intereseze, mi-era greu pentru el. „Ce-ar fi să
fac o simplă afacere?“, mă întrebă într-o doară. „Trebuie să
le fac rost copiilor de o mamă…” Astea au fost ultimele
cuvinte… Nu l-am crezut, Joséphine!
— O, draga mea, ce situaţie… Napoleon a fost cavaler…
Şi-a permis aparté-uri, chèrie, dar a fost cavaler…
— M-am gândit că a optat pentru o soluţie de
compromis, că fuge de lume. De sine, de-o neputinţă… Şi-
am vrut să mă vadă cu o clipă înainte sau doar să audă…
Nu mă asculţi, Joséphine…
— Ce pot să fac, draga mea, mi s-au tăiat aripile. Puterea
mea de odinioară… O femeie demnă nu trebuie să se
expună ridicolului…
— Nu mă mai interesa nimic… Ce mai conta ridicolul
unei clipe?! Nu mă interesa alăturarea aceea
întâmplătoare, nu-i purtam bietei fete nici urmă de
ranchiun. Eram convinsă că totul nu-i decât un joc, pe
care avea să-l regrete foarte curând… Am încercat să
rămân indiferentă, n-am putut…
— Prépares tes bagues, pour le bal, chèrie… et les
parures et tes fourrures…11 Bijuteriile, parurile, blănurile…
reluă Josefina cucerită de-un gând atrăgător.
— Nu puteam abandona cu uşurinţă un crez…
— Fumuseţea crezurilor noastre depinde de frumuseţea
11
Pregătește-ţi inelele, pentru bal, dragă... şi ornamentele şi blănurile
tale... (fr.)
51
fiinţelor cărora le închinăm, de nobleţea scopurilor cărora

le închinăm… Partenerul meu era un om de mare
distincţie…
— Nu mai puteam stapâni timpul meu interior… Cum
să-ţi explic?
În cadrul uşii apăru zâmbitoare eroina triplului salt
mortal. Văzând-o pe Josefina, prinse curaj şi intră:
— Mă lăsaţi singură pe mâna scorpiilor… Au zis că nu vă
mai dau de mâncare!
— Să nu ne mai dea, spuse Alma supărată că i-a
întrerupt firul gardurilor.
— Bine-ai venit, drăguţă, să-ţi pregăteşti numărul! Se-
apropie balul! se adresă Josefina, din vârful buzelor,
eroinei triplului salt mortal.
— Nu, v-am spus, încă nu… el nu s-a făcut bine…
— Stai liniştită, nu te forţează nimeni la niciun efort.
Las-o, Joséphine, nu-i mai vorbi de salturi… Odată ce ţi-ai
pierdut echilibrul, nu mai poţi dori să mergi pe sârmă peste
hăul unei prăpăstii… Eu am trecut prăpastia… Mă
consideram un om întreg… M-am urcat în maşină şi am
gonit către mare cu viteza fulgerului.
— Îmi face rău să privesc fundul prăpastiei, nu mai
vorbi, scânci eroina triplului salt mortal.
— Nu pot, trebuie, mergi pe terasă, simt nevoia să
vorbesc…
— Faci repetiţie? zise eroina triplului salt mortal,
mergând spre ieşire ca şi când ar fi mers pe sârmă.
Ţinându-şi echilibrul, în balansul haotic necontrolat al
braţelor.
— Un fel de repetiţie…
În cadrul uşii apăru înalt şi impunător Profesorul. Părea
calm, deşi era mereu solicitat. Îşi trecu mâna prin părul
des şi-l făcu vâlvoi. Vru să plece, dar Alma îi făcu un semn
Josefinei şi ea înţelese că trebuie să iasă.
— Maître, on vous attend au bal…12
— Merçi, Madame, mulţumi Profesorul, făcându-i jocul.
12
Maestre, vă aşteptăm la bal… (fr.)
52
Ritual alb
— Vă rog, luaţi loc, îl invită Alma pe Profesor. Am înţeles

că vreţi să vorbim. Prefer aici. Mă simt mai în siguranţă.
— De-aceea n-ai venit la cabinet?
— Să se uite toată lumea la mine cum mă spovedesc?!
Dacă vor distracţie, să se ducă la cinema!
— Ce le povesteai?
— Făceam un fel de repetiţie… Au observat până şi ele.
Îmi dădeam curaj.
— Nu omor oameni… spuse Profesorul acceptând să se
aşeze, negăsindu-şi locul pentru dimensiunea picioarelor şi
mâinilor lui lungi, care parcă atârnau în neştire, în orice
poziţie le-ar fi aşezat.
Până la redresarea Profesorului, Alma încercă să
găsească sensurile unei erori, răsucind adevărul pe toate
părţile, gândindu-se că în urma analizei sale necruţătoare,
l-ar fi putut convinge, de la distanţă, pe Almion, să se
recunoască drept făptuitor al unei vini fundamentale.
— La ce ne gândim? o tatonă Profesorul.
— Că eroarea s-ar fi putut să-i fie alimentată de un
orgoliu exacerbat…
— Trebuia să ştii că bărbaţii sunt orgolioşi…
— Am gândit că orgoliul se retrage în faţa afecţiunii
deschise, sincere, odihnitoare, continuă Alma. Am tot
sperat că nu se exteriorizează, din prea multă discreţie, din
delicateţea de a nu-şi expune sentimentele oricărei priviri.
— Şi, nu era aşa?
— Putea trage, cu sânge rece, sertarele cele mai tainice
ale oricărei minţi omeneşti…
— Profesionism…
— …şi ale oricărui suflet… Vroia să ştie totul despre
toată lumea. Nimeni, însă, să nu ştie nimic despre el.
— Şi dacă erai convinsă de toate astea…?!
— Pe mine mă sustrăgeam oricărei concluzii, dorind ca
faţă de mine să fie altfel, sperând comportamentul acela de
excepţie, pe care, sincer vorbind, trebuie să-l avem faţă de
fiinţele dragi. Eram atât de slabă în ceea ce-l privea, încât
nu îndrăzneam să-l încarc cu povara nici unei acuzaţii…
53
— Corect… îngână Profesorul.

— Oricâte şanse îi acordam, nu era greu să constat că
acţiunile noastre nu se întâlnesc, nici opiniile noastre,
decât pentru a ne da dreptate doar formal.
Alma se opri. I se păru că nu mai poate continua, i se
păru nedrept ca momentul sincerităţii maxime să
sfârşească atât de jalnic: cu derularea inversă a unui
încâlcit proces de conştiinţă.
— Îmi deschisesem sufletul ca în faţa mestecenilor mei,
ca în faţa cărţilor celor mai frumoase, pe care le iubim cel
mai mult şi care ne ajută să ne descoperim în totalitate…
reluă Alma.
— N-ai greşit fiind sinceră, numai că sinceritatea
neacţionând la timpul potrivit, a dat de armuri…
— Deci am fost caraghioasă… Şi eu visam, că el s-a
născut pentru această întâlnire, pentru această destăinuire
totală… Îmi plăcea să cred că aşa cum copacii mei respiră
numai pentru mine, prin mine, la fel ar fi trebuit să se
întâmple cu el.
— E un prag. Nu trebuie să-l consideri fatal…
— Nu am regretat nestăvilirea mea, cum să vă spun.
Deşi o oarecare rezervă tot am păstrat… Eram nestăvilită
interior, lui nu i-am arătat chiar tot ce simţeam…
— Cuplul ideal acţionează pe principiul pârghiei…
Fiecăruia îi vine rândul să echilibreze căderile celuilalt…
— Ştiu. Oamenii nu pot reacţiona la fel, în acelaşi timp,
nu pot trăi cu aceeaşi intensitate, nu pot vibra la fel pentru
o idee…
— Teoretic, cunoaştem lecţia pe dinafară. Când trebuie
să o aplicăm în practică, devenim toţi nişte copii încurcaţi
în iţele propriilor noastre constatări, presupuneri, îndoieli.
Poate tocmai simplul fapt de a-l fi întâmpinat cu prea
multă sinceritate, l-a descumpănit, Alma, declanşând în el
o reacţie inversă, inhibitoare, de închidere în sine.
Profesorul vorbea, în timp ce Alma, încercând să-i dea
dreptate, îşi făcea ordine în gândire.
„Almion era prototipul consecvent rămânerilor sub
54
Ritual alb
carcase şi totuşi, am avut destul curaj şi destulă răbdare

să le ating, să le străpung, pentru a provoca ieşirea lui la
lumină, aşa cum e, pentru a-i determina ieşirea din sine,
de după zidurile acelea stratificate, derutant de grele,
pentru a se arăta, fulgurant, el, cel adevărat, aşa cum nu
se arătase poate niciodată, cel cu ochii senini şi cu privirea
dreaptă, nedeformată, din dosul lentilelor fumurii”.
Îi trecu prin minte, pentru scurt timp, una din apariţiile
lui. Precipitat, dar impecabil îmbrăcat, cu gesturi puţine şi
sigure, bine stăpânit, bine controlat. Cu ochii acoperiţi, ca
de obicei, de groase lentile cenuşii. Pentru ca privirea să
nu-i poată fi controlată de nimeni. „între noi şi restul lumii
tragem o perdea de fum, dacă vrei să izbutim…” îi spusese
cândva, la fel de enigmatic, ca de atâtea ori, când găsise de
cuviinţă să-i lase impresia unei oarecari limpeziri.
— Perdeaua de fum făcea parte din el, din privirea lui,
din modul de-a judeca oamenii… din felul în care vorbea,
numai în şoaptă şi cu zgârcenie… îmi plăcea să-mi închipui
că dacă vorbeşte puţin, e pus pe fapte mari şi frumoase şi
rare, pentru care nu ai nevoie de jocuri de cuvinte, de
folosirea lor abuzivă.
Se deschise uşa şi reapăru Josefina, arătându-se ceva
mai volubilă din clipa în care observă că Profesorul încă
mai este prezent:
— Am vrut să-ţi reamintesc să nu-ţi uiţi colierul de
émeraudes, altceva nu ţi se potriveşte la rochie… Dacă n-
aveţi chef de mine, plec, ce să fac… se lamentă Josefina,
văzând că nu e întâmpinată cu plăcere de niciunul dintre
ei.
— Ce vină are Josefina să pătimească această cumplită
cădere în trecut…?!
— Are momente de limpezime perfectă şi iar cade…
— Am observat. Azi dimineaţă am avut impresia că m-a
putut urmări şi că a înţeles tot ce vreau să-mi lămuresc
mie însămi… Mi-am pierdut şirul…
— Nu ţi l-ai pierdut, Alma… De-asta vroiam să stăm în
cabinet, nu ne-ar mai fi întrerupt nimeni…
55
— Aici mă simt apărată… sunt zidurile care m-au ocrotit

o vreme, m-au respirat sau m-au devorat, nu ştiu…
— Spuneai că vorbeşte puţin…
— Vorbea puţin, acum nu mai ştiu… îi plăceau măririle,
numirile importante, îi plăcea să fie în centrul atenţiei pe
plan social, îi plăceau fastul, ordinea, curăţenia, îi plăcea
să ordone şi o făcea cu cea mai mare dezinvoltură… Îi
plăcea să lase impresia că-i tună şi-i fulgeră, ca oamenii să
se teamă de el şi să păstreze o oarecare distanţă. Nu se
arăta mulţumit niciodată de nimic…
— Chiar şi faţă de tine?
— Era atât de puţin cu mine şi atât de expus mereu în
public, încât îi găseam circumstanţe atenuante… Când i se
părea, uneori, că s-ar fi descoperit prea mult faţă de mine,
se închidea brusc în sine şi nu mai scotea o vorbă…
— Şi ce făceaţi?
— Tăceam eu, tăcea el, eu îl priveam cu teamă, el mă
privea cu răceală, ca de peste ziduri, când, spre sfârşit,
simţeam că ar trebui să dispar… Şi îmi părea grozav de rău
că n-am reuşit niciodată să dispar cu adevărat. Mi-era
teamă, în orice clipă, de ieşirile lui la lumină, pentru că-i
bănuiam şi-i aşteptam, crispată, întoarcerile în sine…
Observându-mă cu atenţie, teama mea putea deveni arma,
certitudinea cu care mă putea juca în voie…
— Ceea ce a şi făcut, înţeleg…
— Am simţit că suntem în mijlocul unui cataclism, pe
care nu-l putem nici evita, nici opri.
— Tu-l justifici cumva, scuzându-l, datorită orgoliului
nemăsurat, datorită poziţiei lui sociale importante, care nu-
i permiteau compromisuri…
— Am încercat să-l justific tot timpul… Dacă nu ar fi
existat orgoliul, omenirea ar fi avut de înfruntat mai puţine
necazuri… ar fi fost mai puţin pornită pe răzbunări, pe
înfruntări ucigătoare…
— Nu poţi pune semnul egalităţii între orgoliul unui
individ şi orgoliul unei naţiuni sau al unui continent…
Intrăm în alte probleme…
56
Ritual alb
— Dacă oamenii s-ar iubi cu adevărat şi dacă s-ar găsi

unii pe alţii, dacă femeia şi bărbatul ar fi preocupaţi de
seninul vieţii odată cu mersul lor înainte în curăţenie
sufletească, atunci şi-ar da seama că orgoliul este o armă
inutilă şi înrobitoare…
Alma se opri din nou, părând că nu-i mai ajunge aerul.
Îşi aduse aminte de veghea atâtor nopţi albe în care nu
încercase să descifreze decât sensul orgoliului. Orgoliul i se
înfăţişase adeseori din nemulţumirea unuia faţă de celălalt,
în jocul de-a v-aţi ascunselea pe culoarele întortocheate ale
sufletului. Altădată, orgoliul fusese invocat să ascundă
ceva, să deruteze, să tulbure. De multe ori, orgoliul îi
apăruse sub forma altei măşti, pe lângă atâtea altele, pe
care oamenii simţiseră nevoia să o arboreze în clipele de
derută, când trăiau impresia că propriul lor echilibru ar fi
trebuit reabilitat prin jocul aparenţei în ochii celorlalţi.
Deci, orgoliul ca armă de apărare împotriva unui pericol
virtual, nedelimitat, neconcretizat…
— Hai, spune-mi ce mai e cu orgoliul? o incită
Profesorul.
— Stă la pândă în noi şi ne încearcă tocmai când ne dor
obsesiile, când cineva ne irită sau ne înjunghie obsesiile…
— Te referi la mine…
— Exact… În această clipă, fiecare din noi este orgolios
şi mai cu seamă, dumneavoastră, pentru că v-aţi propus,
profesional, să-mi descompuneţi memoria, părticică de
părticică… Deci, în situaţia de faţă, orgoliul a devenit o
armă de atac…
— Eu sunt atacatorul…?!
— Da…
— Sunt cel mai inofensiv, Alma!
— Când partenerii unei conversaţii, ai unei prietenii, ai
unei afaceri s-au surprins de-o parte şi de alta a liniei de
demarcaţie prin forme violente ale orgoliului, ei nu se vor
mai putea niciodată privi cu francheţe; nimic nu-i mai
poate apropia…
— Noi suntem de-aceeaşi parte, Alma, nu avem motive
57
să devenim duşmani…
— Dumneavoastră vreţi să aflaţi ceea ce mie îmi este
greu să rostesc… Pentru că rostind, retrăiesc…
— Răstind, te eliberezi…
— Din punctul dumneavoastră de vedere… La un
moment dat, îmbrăcăm orgoliul ca pe o haină veche pe care
am iubit-o, pentru că prin porii ei trecuseră stările noastre,
pentru că porii ei ascundeau ceva din rânduiala unor
convingeri, din care nu mai dorim eliberarea… Îmi place
orgoliul acestei haine vechi, pe care chiar dacă nu o vom
mai îmbrăca niciodată, ne place să o ştim la loc sigur, pusă
bine. Cred că orgoliul dumneavoastră va deveni pentru
mine această haină veche…
— M-aş bucura, Alma…
Uşa se deschise cu brutalitate şi Alma ghici că nu poate
fi altcineva decât Sora-şefă, care aruncă o privire de vultur
prin cameră şi când văzu că Profesorul este acolo, încercă
să-şi îndulcească expresia.
— V-am căutat peste tot.
— De ce? întrebă calm, Profesorul.
— Cineva de la minister, cu nişte probleme…
— Nu sunt azi pentru nimeni… doar dacă sunt cazuri de
viaţă şi de moarte…
Sora-şefă se întristă şi vru să se retragă, când îşi aminti
că ar mai avea ceva de adăugat;
— Să ştiţi că nu vine la masă… Nu-i putem servi masa în
cameră… S-ar crea un precedent şi mi-aş ridica toată
lumea în cap…
Alma înţelese că e din nou reclamată şi opină:
— Nici n-am pretins masa în cameră… Merg la masă
când mi-e foame…
— Mă rog, se răsti scurt Sora-şefă, ieşind total
nemulţumită de rezultatul intervenţiei sale.
— Chiar aşa, de ce nu ieşi la masă?
— Doar azi dimineaţă n-am ieşit… Am stat de vorbă cu
Josefina… M-am bucurat că mă poate urmări, v-am spus…
Ce mai conta masa…!
58
Ritual alb
— Şi-acum trebuie să fii moartă de foame şi te mai

obosesc şi eu…
— Pe lângă oboseala asta, cu dumneavoastră, nici nu
mai simt foamea…
— Cum ai plecat?
— Aş fi vrut să nu plec singură, nu aveam la cine apela
şi chiar de-aş fi găsit pe cineva dispus să se urcă în maşină
cu mine pentru a-şi fi pierdut două zile, nu aş fi putut
explica nimănui ce vreau să fac, unde vreau să merg şi de
ce. Supărările noastre nu au nicio intensitate pentru alţii
atunci când sunt explicate… Şi-apoi, îmi impuneam o
anumită decenţă. Nu ne strigăm durerile în piaţa publică,
în faţa primului venit…
M-am decis să plec la miezul nopţii, poate pentru că
nopţile ne dau certitudinea puterii noastre, ne dau senzaţia
concentrării maxime, când toate celelalte forme şi culori şi
mişcări ale zilei cad în veghea somnului. Când toţi dorm şi
tu nu, ai satisfacţia unei perspective avantajoase a
distanţei tale faţă de ceilalţi.
Cuvintele o purtau înainte, gândul o răscolea pe
dinăuntru. Se vedea străpungând, în noapte, liniştea
culoarelor albe şi lungi. I se păruse, pe atunci, că uşile se
desfiinţaseră, pentru că nu-şi făcuse niciodată o problemă
din falsele închideri către lume, către oameni. Trecuse de
uşi, de coridoare, de privirea iscoditoare a surorii de
serviciu ca şi cum ar fi dat la o parte o boare de aer cald.
Se văzu urcând în maşină. Privi în oglinda retrovizoare,
de parcă ar fi putut să o ajute să-şi corecteze înfăţişarea
sau poate chiar o ajutase şi plecă… Fără să se mai
gândească la nimic… Sau, cel puţin, aşa a crezut, că pleacă
uşoară ca fulgul, neîmpiedicându-se nici măcar de aer.
Străzile îi apăreau ca nişte deschideri sumbre,
devoratoare, zgomotele izolate ale nopţii păreau pocnituri
vătuite, ca şi cum cineva ar fi avut grijă să-i protejeze
auzul… O luminiţă vie se isca undeva departe şi se luă
după strania ei atracţie ca şi când ar fi interceptat
semnalul unei alte lumi…
59
I se părea că nu se teme de nimeni, că nimic n-ar fi

putut-o opri din cale. Mergea cu viteză maximă, făcând ca
totul să dispară în fluidul alunecării prin întuneric. Simţea
o deplină voluptate a stării de excepţie, a unei desprinderi
benefice din inerţia în care o încarceraseră temerile proprii.
Voluptatea zborului în contracurent îi făcea bine… Alerga
spre inima unui oraş pe care-l îndrăgise de dragul mării şi-
şi dorea să nu se lase îngenuncheată tocmai acolo…
Simţise şi atunci nevoia să stea de vorbă şi-şi amintea, cu
un zâmbet amar, că vorbise, de câteva ori, singură:
„Poate de teamă, poate de singurătate… Culmea
însingurării e moartea… Nu sunt pe moarte, dacă mai am
puterea să zbor… Sau, poate, tocmai de aceea… E un zbor
invers, e căderea unui Icar căruia i s-au topit aripile înainte
de a simţi bucuria plutirii..
— Nu mai spui nimic, Alma, şopti Profesorul, nevrând
să-i stingherească gândul.
— Da. Ba da. Vroiam să vă spun că toţi trăim sub
ameninţarea aceleiaşi limite, la graniţa dintre lumină şi
întuneric… Nu vă spun nicio noutate! Trăim cu toţii drama
celei mai comice dintre iluzii, închipuindu-şi fiecare că cele
mai patetice momente de viaţă nu pot fi decât ale sale… Am
o credinţă a mea că valoarea omului e dată de rezultatul
probei de foc, de nivelul lui de suportabilitate a răului…
— Te-ai întrebat de unde se naşte suferinţa? o interpelă
Profesorul, răvăşindu-şi, poate de oboseală, părul vâlvoi.
— Din dezacordul cu lumea, din dezacordul dintre
oameni, din neconcordanţa dintre dăruiri şi ecouri, dintre
lupta onestă şi loviturile pe la spate, ale trădătorilor… Am
trecut praguri dese, de aceea mă îndoiesc de zidirile
nesuferinţei, ale neplânsului interior.
— Să nu-ţi mai arăţi suferinţa, devii uşor vulnerabilă…
— Am ascuns-o de ochii lumii, prea mult, atât de mult
încât am fost considerată uneori insensibilă, rece,
intolerantă.
— Nu trebuia să te preocupe…
— Nu m-a preocupat prea mult… Dar te doare să
60
Ritual alb
constaţi că eşti judecat pentru ceea ce nu ţine de condiţia

ta interioară. Mă izolam şi departe de erorile lumii,
dispărea, ca prin minune, tot ce mi se părea nedemn de
ea… Dispăreau necredinţa şi servitutile oamenilor,
neputinţele, slăbiciunile lor, chiar falsele lor judecăţi…
Numai în asemenea izolări forţate simţeam lipsa umărului
de nădejde al unui părinte, singurul în stare să nu
deformeze stările noastre, să nu trădeze slăbiciunile,
devierile noastre…
— Trăiesc pe lume mulţi oameni fără părinţi şi aş putea
spune că ei trăiesc în cea mai mare demnitate.
— Demnitatea nu ne absolvă de suferinţă, se obţine cu
preţul ei. Am venit pe lume din dragostea curată a doi
părinţi frumoşi… De-atâta dragoste, unul a trebuit să
piară… Eu m-am născut când el n-a mai fost… Schimbul
acesta crud m-a convins foarte devreme că nu ţi se dă
nimic definitiv, fără sacrificiu, că nu te poţi întregi pe tine,
ca om, dacă o altă parte din tine nu suferă pentru restul
vieţii. Dacă ţi se dă o secundă de fericire, trebuie să te
pregăteşti pentru şocul secundei următoare.
— Suferinţă pentru suferinţă, dragoste pentru dragoste,
viaţă pentru viaţă… Plus cu minus… Sentimentele,
drumurile vieţii îşi au toate rigorile lor strict matematice…
continuă Profesorul să tragă concluziile.
Toropită de oboseală, Alma, încercă să-şi mai tragă
răsuflarea, întorcându-se în timp, recompunând traseul
pierderii ei în noaptea de la capătul nopţii.
Drumul i se părea neted, dar cu surprize, ca şi când ar fi
păşit pe o planetă necunoscută.
Noaptea avea darul de a diminua închipuirea oricărui
pericol, ameninţarea oricărei zvâcniri neaşteptate. Calea i
se deschidea în unghiul amplu al fantei de lumină, ca un
arc între două maluri încărcate de electricitate… Când
luminiţa aceea de departe reapărea, arcul voltaic îşi stingea
parcă incandescenţa şi se trezea într-o masă compactă de
întuneric, din care numai aripile aparatului ei de zbor o
mai puteau salva. Dunga albă, ce marca mijlocul drumului,
61
îi scrijela atenţia ca un strigăt, punând-o parcă, în gardă,

asupra unei întâmplări imprevizibile. Strigătul îi venea din
interior. Ca de obicei, sufletul, seismograful cel mai fidel
interiorului omenesc, îşi făcea şi atunci datoria, profeţindu-
i un puternic cutremur, o năruire în sinele propriu.
„Emoţia unei posibile surpări interioare, gândea ea, nu ne
poate lăsa indiferenţi…” Respiraţia părea că îşi pierduse
antrenamentul, inima îi părea ostenită, pentru a-i mai
putea sluji înaintarea către o nerozie care întâmpina
rezistenţa naturii întregi. Simţea sfârşitul elicelor din
interior şi ar fi vrut să abandoneze pista…
Forţa aparatului ei de zbor o purta neîndoielnic înainte.
Către un înainte-înapoi, căruia ar fi vrut să i se opună ceva
mai puternic decât voinţa proprie.
Se gândea că orgoliul, din păcate, puse stăpânire pe ea;
„Orgoliul ne scoate la drum, la orice oră din zi şi din
noapte, fără să cugetăm… Iată-mă victima orgoliului
neprielnic“, se apostrofase atunci. „A unui orgoliu
nedemn…”
Prefera să se judece singură, să-şi poată fi cel mai aspru
judecător. Dar ceva împotriva voinţei şi judecăţii sale, îi
întuneca orice decizie încetul cu încetul, deveni victima
unei calde şi neînţelese moleşeli până când, simţind că nu-
şi mai poate controla reflexele, se opri.
Nu mai ştiu nimic. Părea că lasă în urmă un fâşâit ca de
bandă care se roteşte în gol, un fâşâit continuu care se
apropia şi se îndepărta cu vădita intenţie de a-i imortaliza,
pe o peliculă nevăzută, ceva din contorsionările fiinţei sale
interioare. Aluneca pe panta unui somn nedorit împotriva
căruia nu mai putea face nimic. Se adânci în pernele moi,
ademenitoare, ale stării aceleia de imponderabilitate,
abandonându-se căldurii ei.
Se trezi în zorii zilei, undeva într-o răscruce de drumuri.
Claxonul unui biciclist i se păru că-i biciuieşte auzul. Abia
după aceea realiză alte zgomote care veneau către ea s-o
strivească. Hârâitul motoarelor grele părea că nu se mai
sfârşeşte. Dispărea într-un sens, pentru a se ivi altul şi mai
62
Ritual alb
îngrozitor, din celălalt sens, izbindu-i limuzina sub

propulsia jetului de aer.
Mai mult decât oricând se simţi înfrântă. Limitele naturii
umane se dovediseră meschine. Sau efectul unor
barbiturice. Se arătase târziu. Şansa virtuţilor nopţii fusese
pierdută.
Deschise portiera. Aerul proaspăt al dimineţii invada
maşina şi se învioră. Porni din nou la drum, la început
somnoroasă, apoi, adulmecând plăcerea vitezei ca pe un
narcotic, se lansă în zbor puternic. Şoseaua era aglomerată
şi limuzina aceea aurie părea comică în vecinătatea
nevanitoasă a unui du-te-vino infernal al miilor de
camioane cărând piatră, munţi de piatră, cu scopul
stăvilirii unui mare fluviu. Acelaşi orgoliu necugetat o
împinse să facă slalom prin praful stârnit de camioanele
care veneau şi plecau, trăgând din greu.
Îşi impuse, apoi, să se cuminţească. Avea nevoie de
linişte şi agitaţia din jur nu-i permitea să se concentreze.
Rămase aliniată în urma greului şir indian al camioanelor
nerăsfăţate.
Privea în oglinda retrovizoare, sperând că cineva mai
îndrăzneţ decât ea avea să o depăşească, pentru a rupe
monotonia acelei insuportabile, obositoare alinieri.
Profesorul o privea, nevrând să mai intervină.
Alma se uită la el, revenindu-şi:
— V-am obosit!
— Deloc, Alma… Doar nu ne-am întrecut forţele pe pista
de atletism…
— Din păcate, ideea de a fi depăşiţi ne ridică tensiunea
doar în întrecerile care se petrec la vedere, în întrecerile
accesibile ochilor şi urechilor lumii! Ceea ce ţine de
concursul vieţii noastre interioare, de olimpiada ţinutei şi a
rezistenţei sentimentelor noastre, a crezurilor noastre, nu
pasionează pe nimeni. Lumea cea mare rămâne insensibilă
la performanţele trudei şi cultivării restricţiilor noastre
interioare.
— Nu e ăsta rostul lumii celei mari, Alma… Lumea cea
63
mare rămâne mare pentru că se opreşte la simplitatea

bucuriilor mici…
— Este ceea ce am simţit atunci, trecând printre oamenii
aceia trudiţi. Când credeam că nimic nu mai poate
împiedica înaintarea, un avertisment mă obligă să opresc.
Un bărbat în uniformă baricadă drumul. Părea fără vârstă.
Soarele îi arsese faţa şi-i estompase ridurile. Venea spre
mine neguros, plin de importanţa misiunii lui. Părea că nu
e dispus să schiţeze un zâmbet, deşi expresia ochilor
melancolici trăda falsa înfăţişare a durităţii impuse. În timp
ce-mi controla actele, privindu-i neclintirea muşchilor feţei,
l-am întrebat scurt: „Iubiţi?“ S-a blocat, şi cât era de
bronzat, şi-a trădat tulburarea, roşind. „Da“, mi-a răspuns
fără ezitare, înapoindu-mi actele jenat, nemaiputând să-şi
ascundă cinstitul zâmbet. „Aţi comis o infracţiune”, îmi mai
spuse fără asprime. „Infracţiune?“, am bâlbâit eu. „Aţi
intrat în localitate cu viteză nepermisă…“ Zâmbetul meu
reţinut se dilată într-un râs homeric. Îmi venea să-l sărut,
să-l îmbrăţişez. I-am mulţumit şi l-am lăsat în urma mea
zâmbind. Pentru ziua aceea reuşisem cu o întrebare atât de
mică să-l scot din chingile unei înnegurări de rutină.
— Ce-ţi spuneam, simplitatea bucuriilor mici… interveni
Profesorul.
— Bucuriile mici fac bucuriile mari pentru noi toţi, fără
deosebire… Satisfacţia unui gest mic…
— Ai dreptate…
— Ştiţi ce vroiam, să vă întreb: pentru depăşirea vitezei
noastre interioare, cine ne înmânează amenda sau
premiul?!!
— Doar cel ce iubeşte celui pe care-l iubeşte, rosti
Profesorul limpede, apăsând cuvânt după cuvânt, pentru a-
şi fixa mai mult pentru sine, decât pentru Alma, sensul
crezului de o viaţă.
64
Ritual alb
CAPITOLUL V
Alma rostise povestea fără să mai respire. Răsuflă

uşurată şi totodată epuizată, la gândul că ar fi trebuit să
continue, pentru a-şi fi amintit complet starea aceea ca de
un rău de mare, pe care o trăieşti, mai cu seamă, pe uscat,
atunci, când ţi se întâmplă ceva ieşit din comun şi când nu
mai ştii încotro ţi se îndreaptă nava propriei tale previziuni.
Nu crezuse că va putea povesti cuiva, ceva… Se uită
îndelung la Profesor, neputând înţelege dacă oboseala
conversaţiei îl ţintuise atât de mult pe scaun sau dacă,
ceea ce luase drept oboseală, nu era cumva închistarea lui
în spatele unui perete de tăcere meditativă, în legătură cu
ceea ce auzise. Între meandrele de grijă şi răbdare ale
Profesorului, fluviul de încredere al Almei începuse să
contureze, pe îndelete, valea deschisă a unei poveşti…
Ajunsă la acest prag de iluminare, se miră că, omul în
alb, vânat de toată lumea, pendulat între timpul tuturor şi
cel al nimănui, putuse să se sustragă o vreme hăituielii
zilnice, pentru a rămâne lângă ea.
— Albul îmi transmite postura dumneavoastră oficială,
în timpul nopţii am vorbit de la egal la egal, de la suferinţă
la suferinţă, de la viaţă la viaţă, de la singurătate la
singurătate, cel puţin aşa am simţit. Nu vă pare rău că v-
am răpit nişte ore de somn?
— De-asta mă aflu aici, să-ţi ies în întâmpinare… Cum
te simţi?
— Cred că bine… Îmi place când mă întrebaţi… poate
pentru că întrebarea asta se pune rareori…
65
— Sunt dispus să primesc reproşuri… uneori le

merităm… Nu ştiu cum lăsăm să ne scape în viaţă tocmai
ceea ce nu dorim să ne scape, aşa cum, cel mai adesea,
ceea ce ne place facem tot mai rar… În noaptea asta – pe
care tu crezi că am pierdut-o – am făcut o faptă bună şi,
chiar de-ar fi să nu mai dorm încă o noapte, n-o să mă
simt obosit, pentru că sunt mulţumit, nu de mine, de
tine…
— Trebuie… Cuvânt insinuant, de obligaţie… Nu credeţi
că secretele fiinţei ar trebui păstrate cu aceeaşi sfinţenie ca
şi secretele profesionale, în numele cărora pledaţi cu atâta
ardoare?
Profesorul păru că îşi pierde răbdarea, se ridică de pe
fotoliu, se plimbă cu mâinile adunate la spate, pentru a le
reţine zbuciumul şi agitaţia continuă, apoi se întoarse cu
ostentaţie către ieşire, pentru a-i da Almei senzaţia că nu-l
mai interesează. Ar fi vrut parcă să-i spună ceva şi nu-şi
găsi cuvintele sau forţa de a le rosti sau, poate, consideră
că e mai bine să reţină un gând, care-ar fi putut-o deranja.
Se decise totuşi să o provoace:
— Explică-mi, ce-ai simţit înainte de a intra în starea
aceea pe care tu o numeşti de somn?
— Mi se pune până şi somnul la îndoială, adică, nici
somnul meu nu mai este adevărat?
— Îţi aduci aminte de ceva, ai visat ceva, ai reţinut vreo
imagine?
— Visez tot timpul!
— Ce anume?
— Atunci n-am visat nimic, somn alb…
— Apăruse cineva, cum arăta?
— O singură dată am crezut că… V-am confundat…
Semănaţi foarte mult… V-am strigat… De fapt, îl
strigasem… Atunci când aţi revenit la mine, fără să vă fi
chemat…
— Avea legătură cu plecarea ta?
— Niciuna…
Se blocă, se închise în sine. Părea că se lasă biruită de o
66
Ritual alb
forţă nevăzută, nemaiputând adăuga nimic. O teamă

nedefinită puse stăpânire pe ea, pe calmul ei, stârnindu-i
rotirea în neştire a mâinilor. „Regretăm întotdeauna
gesturile ce-ar putea pricinui rău şi, odată făptuite, nimic
nu le mai poate retrage efectul, oricât am stărui. Uneori
până şi judecata cea mai severă ne joacă feste. Nimic nu se
petrece în afara unei determinări. Chiar şi subconştientul
lucrează pentru noi mai bine decât toate ecuaţiile
programate de încordarea creierului incitat să nu
greşească, să urmeze calea cea bună, mai bine-zis, calea
cea dreaptă…“
Cu statura lui de uriaş, Profesorul se plimba ca un leu în
cuşcă, parcurgând interiorul cu paşi mari, epuizându-se de
atâta răsucire, înainte-înapoi, în spaţiul interior în care nu
putea afla soluţia unei dezlegări. Nu găsea legătura între
numele strigat şi plecarea inopinantă a Almei, între numele
acela şi dispariţia ei. Reconstituirea logică a unei istorii,
plecând de la un nume, nu părea să-i fie de vreun folos.
Almion… Poate presupusa nevoie de ajutor a cuiva îi decise
reacţia de îngrijorare, de tălmăcire a unei vieţi, de
descompunere a unei taine… Răspunse ca la o formulă
magică strigătului aceluia şi începuse deja să regrete că
abandonase interesul de a întreprinde ceva în sensul
deschiderii unui dosar, nu doar de pacient, ci şi de suflet…
începând cu rostirea inconştientă a unui nume. Cu
necesitatea rostirii unui nume, a invocării unei fiinţe. Părea
să fie vorba despre o poveste ca atâtea altele, cu un bărbat
şi o femeie, cu o femeie care iubise, cu un bărbat care voise
să dea impresia că iubeşte sau care, poate, pentru că
începuse să iubească, hotărâse să retracteze, să
abandoneze pista pe care se simţea străin. Teamă,
neclaritate, nehotărâre sau chiar lipsă de dragoste sau,
toate la un loc… Sau se supunea, pur şi simplu, unui
destin, pe care credea că nu-l mai poate struni… Enigma
nu părea greu de dezlegat şi totuşi, nu putea repera
punctul slab al determinării unei desprinderi sau al unei
drame… Nu motivul dramei voia să-l vindece ci
67
consecinţele lui… „De câte ori nu ne aşteptăm să fim

întâmpinaţi de lumina soarelui şi îmbrăţişăm norul cel mai
dens cu putinţă?!“
Profesorul trebuia să se fi aşteptat că îndată ce va atinge
punctul nevralgic, Alma avea să se întoarcă în tăcere, în
sine, poate, din nou, în indiferenţa uitării… Se admonesta
că se pripise… Pentru mustrarea de conştiinţă de a nu-şi fi
fost destul de fidel propriei lui credinţe, de a căuta mai
atent în oameni, de a cerceta tăcerea sau strigătul lor,
simţea nevoia să se pedepsească şi se trezi răcnind…
pedepsindu-i, fără temei, pe cei care-l slujeau.
Un tânăr care abia apucă să deschidă uşa zvâcni speriat
de ţipetele care-l năpădiră pe neaşteptate.
— Voi ce păziţi aici, unde vă umblă mintea şi ochii? Păru
descumpănit. Nu-l mai văzuse demult pe Profesor ieşindu-
şi din calm, din cumpătare. I se păru nedrept şi îndrăzni
să-i dea replică:
— Ce i s-a întâmplai atât de grav, de vă preocupă pe
toţi? E vorba de individa de la…
— Cineva fusese la ea sau trebuia să o vadă… Nu. Chiar
a văzut-o. Un bărbat blond, cu ochelari fumurii. Avea
interes să se mascheze sau nu vroia să-şi trădeze privirea.
Cred că şi una şi cealaltă. Cei slabi îşi acoperă ochii,
curajul lor e la fel de meschin ca şi masca lor, se cred mai
puternici doar pentru că pot vedea fără să fie văzuţi…
— Nu vreţi să mergeţi să vă odihniţi puţin?
— Crezi că mi-am pierdut controlul? Era într-un costum
de culoare închisă, mi-am zis atunci că parcă a venit la
nuntă sau la… Lasă asta… Venise în costum pe talie, fetele
îi ziceau „mafiotul”, poate pentru tăietura specială a
costumului sau pentru ochelari sau pentru aerul
morganatic… Părea un tip subţire, cam prea abătut pentru
prestanţa lui de şef, ce nu poate suporta să fie ţinut pe la
uşi. Ce crezi, era abătut pentru ea sau pentru situaţia în
sine, în care, de bună seamă, era şi el implicat?
— Nu pricep nimic… N-am de unde să ştiu…
— Fii cu ochii în patru, tipul o să mai apară. Să-l rogi să-
68
Ritual alb
ţi lase un număr de telefon unde poate fi găsit, în cazul în

care doreşte să primească informaţii în legătură cu
persoana la care vine în vizită… Sau poate nu vrea să
vorbească cu nimeni, decât cu ea, e absurd…
Profesorul îşi lărgi nodul cravatei ce părea că-l gâtuie,
strâmbându-şi cu mai multă neglijenţă hainele de pe el,
care parcă nu voiau să i se supună. Neglijenţa exterioară
făcea parte din personalitatea lui, i se strecura în mers, în
mişcarea nervoasă a mâinilor, în felul în care-şi striga
colaboratorii, părăsindu-i pentru altă treabă, devenită, într-
o clipă, mai importantă, părăsindu-i pentru alte gânduri
legate de cercetările lui nocturne, care-l săgetau destul de
frecvent, desprinzându-l de cotidian, de concret, de stările
fizice… Nu simţea timp, oboseală; noapte sau zi aveau
pentru el aceeaşi culoare, aceeaşi stare, aceeaşi limpezime
şi acelaşi devotament. Îşi trecu degetele prin păr –
neascunzându-şi ticul nervos, pe care începuse să şi-l
cultive cu dezinvoltură – înfoindu-l, ridicându-l vâlvoi, de
parcă ar fi trebuit să-i dea socoteală pentru încurcătura de
raţionament în care se afla, parcă s-ar fi trezit dintr-un
somn agitat, în timpul căruia s-ar fi luptat cu cine ştie ce
monştri…
— Să nu te-apuci să întrebi ceva, s-ar putea să strici
totul…
— Pe cine, pe el sau pe ea?
— Dacă tot nu te pricepi, mai bine lasă totul în seama
mea…
— Dacă o să-mi permită timpul, o să fiu atent…
— Dacă o să-ţi permită timpul… ai ajuns mare. Nici tu
nu mai ai timp pentru oameni, ai şi tu timp pentru
divagaţii, pentru bârfă, pentru tricotat sau pentru ce? Îşi
trecu din nou mâna prin păr şi se frecă cu violenţă, de
parcă nu-l mai putea suporta pe cap, ridicându-l într-o
claie caraghioasă, dezordonată. Tu ştii ce zi e azi? N-ai de
unde să ştii… Luă o mină tristă, mai tristă decât ar fi putut
să pară până atunci, privindu-şi cadranul ceasului. Ar
trebui să dau de băut sau să fac o petrecere… E ziua fiică-
69
mi… sau, ar fi fost…

Tânărul îşi coborî privirea, fără să poată spune ceva.
— Priveşte-mă în ochi, nu fugi de mine, nu-s un
muribund, mă doare, dar ce mai pot face?! Ai curajul şi
înfruntă-mă… Ar fi făcut douăzecişipatru de ani… Nu-i
uşor să trăieşti singur, de fapt, vă am pe voi lângă mine, m-
am făcut ca o dădacă… Am pierdut odată două fiinţe… O
nevastă ce nu poate fi înlocuită şi o fiică, de care nu m-am
ocupat decât prin absenţa mea… Căreia nu vroiam să-i
arăt dragostea nici în puţinul timp când mă mai prindea
pe-acasă… Se-aruncau amândouă să mă îmbrăţişeze de
parcă în fiecare zi venea sfârşitul lumii, ele intuiau mai
bine decât mine o dramă, pe care nu ar fi avut tăria să o
numească… Îşi stăpâneau mai bine chiar şi dragostea
pentru mine, pentru că aveau certitudinea durabilităţii ei şi
nu o puteau arăta… Le mângâiam câteva secunde, cât să
simtă ele ocrotirea mea şi dispăream, ele se mulţumeau cu
atât… Cum sunt un urs de când mă ştiu, greu m-aş mai
putea adapta unei alte alăturări… şi nu de alăturări am
nevoie…
— Îmi pare rău…
— Cred că se mai poate face ceva… să stau de vorbă cu
oamenii, cu cei adevăraţi… Pe cei ce ne-au fost dragi şi nu
mai există, îi putem iubi, trecându-i în alte fiinţe, fără să le
sacrificăm pe acelea care primesc transferul… Nu putem
trăi în afara înţelegerii oamenilor, avem nevoie unii de
alţii…
— Dacă vreţi să vă însoţesc…
Chipul brăzdat, mai mult decât s-ar fi cuvenit vârstei lui,
se crispa văzând cu ochii, probând cum Profesorul alunecă,
pe panta memoriei, reînviate de o cifră, pe care o crezuse
de multă vreme ieşită în afara cadranului vreunui timp, al
unei credinţe, al unei aşteptări…
— Nu sunt un copil şi totuşi sunt, ştiu să-mi acopăr
sufletul, dar parcă prea mult mi l-am ascuns şi tocmai
când nu mai am cui a-l descoperi, m-am trezit din ipocrizie.
„Tristeţea se aşterne peste om când nu mai are timpul lui
70
Ritual alb
interior, ce nu se acomodează nici unui ceasornic din lume,

decât propriei respiraţii, visări, netrăiri… când se stinge…
O să merg pe jos, o să-mi facă bine… Nu mai simt
anotimpurile, ştii ce înseamnă asta? Nici cald, nici frig nu
mai au nicio semnificaţie, nu-mi mai transmit nimic, doar
frigul acela interior care seamănă cu frica… De-asta nici nu
ştiu cum să mă îmbrac şi oricum m-aş echipa, tot nu se
potriveşte şi am impresia că devin tot mai anacronic… Am
pierdut ritmul vieţii, nu crezi?! Tu de când n-ai mai privit
cerul, stelele? Oare să-mi fi pierdut orice simţ al reveriei?
Avem o nevoie nebună să visăm din când în când niscaiva
cai verzi pe pereţi.. Aş muri când n-aş mai putea cerceta
omul… planeta-Om… M-aş îmbolnăvi de pământenită… Tu
ce crezi? Mai putem comunica cu cei dragi? Cu cei plecaţi,
evident… Ce te uiţi aşa la mine? Ţi-e frică de mine? Cred că
o să stau de vorbă cu ele. E normal… Nu-ţi poate fi teamă,
invocând fiinţe pe care le-ai integrat propriei tale condiţii de
existenţă… Uite că pot trăi, de unde credeam… Nu credeam
nimic, am ajuns să mă lamentez ca o cobe… Râdea copila
aia de noi, că nu suntem în stare de nimic, că nu putem
depăşi limitele biologicului.
— Domeniul cercetărilor noastre a depăşit demult
stadiul biologicului…
— Ne place să credem… Suntem prea departe de a putea
pătrunde sufletul omului… Profesorul îşi lăsă mâna să
alunece mângâietoare pe creştetul colaboratorului său,
vrând să-l răvăşească şi pe el aşa cum făcea cu sine. Dând
de sărăcia capilară a acestuia, îşi mai trecu o dată mâna,
pentru a-i ocroti un eventual complex.
— Ce zici, o să întoarcem oamenii din spaimele
singurătăţii? Din spasmele ei?
— Mai greu, dar…
— Să crezi tot ceea ce faci. Să nu te prind că-ţi slăbesc
puterile… Ce facem noi ca oamenii să nu mai fie singuri?
Nu facem nimic decât să le adăugăm o nouă hăituială la
hăituiala lor zilnică… Singurătatea nu trebuie lăsată să
pătrundă până la suflet… Crezi că vom putea învăţa,
71
pentru a-i putea învăţa şi pe alţii? Şi dacă am şti, crezi că

ar ţine cineva seamă de ceea ce i s-ar spune? Ar fi ca şi cu
ţigările, degeaba se strigă „nocivitate”… Ca şi cu nevestele,
atunci când le ai nu prea le preţuieşti, mai ales atunci când
ele merită cu adevărat… Nu mai ştiam ce-i aia o floare, un
spectacol, o serată familială… Femeia mea învăţase
aşteptarea aşa cum învăţăm noi răsăritul şi apusul
soarelui… Nu protesta niciodată, o devoţiune uneori
maladivă. Cu fiecare întârziere mi se părea că a sosit
momentul să-şi iasă din fire, cu fiecare întoarcere acasă mi
se părea că e firească o explozie, deşi nu mi-aş fi dorit, avea
însă tot dreptul… Explozia s-a produs o singură dată, când
mă aşteptam mai puţin, pentru a mi-o lua definitiv sub
dărâmături… Cine mai avea timp să se gândească la
cutremure? La cutremure adevărate… Le puneam la
socoteală doar pe cele spirituale sau psihologice sau
sociale, diabolicele maşinaţiuni împotriva luminii de suflet,
de stare… Ce mai putea însemna lumina, când se
calculează repartiţia pe cap de locuitor, în granule
distrugătoare, a dreptului la mai multe morţi, ca şi cum
omului i-ar fi trebuit tone de concentrat antiviaţă pentru a
nu mai fi, când cu o singură supărare, cât un cutremur,
nu-i mai trebuie nimic, nici anotimpuri, nici credinţe, nici
stele, nici poveşti… şi totuşi, de n-am avea credinţele
noastre…
— Memoria deţine o cheie… luăm de-acolo numai ceea
ce ne face bine, ce ne sperie rămâne undeva departe, cât
mai estompat…
— Memoria, ce ştii tu ce-i memoria, eşti prea tânăr,
târziu ai să înţelegi greutatea memoriei, când nimic din
afară nu mai poate pătrunde, când rămâi îngropat în ea ca-
ntr-un cimitir… Să nu faci ca mine, du-te la ai tăi… Totul e
să ştim să ne menţinem ambarcaţiunea în echilibru, să nu
se răstoarne cu noi neîmpăcaţi, nerealizaţi…
Înfăşurată într-un capot înflorat, mult mai mare decât ar
fi avut nevoie puţinătatea corpului ei pierdut parcă în clipe,
o femeie trecută de patruzeci de ani pătrunse stingherită,
72
Ritual alb
încurcată, jenată că-l întrerupe pe Profesor.

— Da, spuneţi, i se adresă încurajator Profesorul,
simţindu-i stângăcia.
— Nu îndrăzneam… Nu pot să dorm… E groaznic, vin
năvală tot felul de gânduri, vreau să le uit, dar nu pot. Îmi
strâng capul ca-ntr-o menghină, mă sleiesc… Dacă aţi
putea… ceva de somn, ceva de uitat, ceva pentru linişte…
Profesorul schimbă o privire abătută cu tânărul asistent.
Amândoi se simţeau parcă vinovaţi de necazul femeii.
— O să fie bine, ieşiţi la aer… aerul e proaspăt, mai e
proaspăt, respiraţi atât cât se poate respira fără grijă, faceţi
cu tot sufletul tot ce se poate face fără panică, fără frică…
O învălui cu o mână de după umeri, conducând-o către
ieşire.
— Ce poate fi mai îngrozitor decât să te îneci în pâcla
gândurilor, pe care vrei să le alungi? Când vrei să scapi de
ele, devin mai înverşunate, mai vânoase. Întârzie de gâtul
tău ca şi cum te-ar iubi şi se ţin scai de tine, încolăcindu-
se ca un şarpe, aducându-ţi aminte de sâsâitul morţii…
Ştiu cum e şi uneori mi-e frică, tocmai pentru că nu pot
face nimic pentru toţi cei ce sunt ca mine sau mai rău…
Prea multă suferinţă… Să schimbăm chipul de suferinţă al
lumii… Am putea începe cu suferinţele pe care ni le
producem unii altora, cu cele mai simple, cu cele mai la
îndemână, cu cele pe care le producem conştienţi că aduc
durere, tristeţe, îngrijorare. Dacă ne-am ocroti simţul
suferinţei, poate că am fi mai puţin singuri… Sau, dacă ne-
am propune şi ne-am ţine de cuvânt cu toţii într-o bună zi,
să nu ne înrăim pentru nimic, nu crezi că ar fi un alt
început sau o consecinţă? Dacă nu faci rău, nu ai de ce să
te înrăieşti?! Sau, dacă am institui premiul vieţii pentru
cele mai bune fapte, premiul vieţii în viaţă, să mai avem
timp să ne bucurăm, pentru a se mai face şi alte fapte
bune… Totul porneşte din noi şi se întoarce împotriva
noastră, dacă nu vrem să-i ocrotim pe alţii, de ce nu vrem
să ne ocrotim pe noi înşine? Până şi tu erai pornit
împotriva fiinţei aceleia, fără să ştii de ce, doar pentru că ai
73
constatat că se bucură de o oarecare atenţie de la o vreme.

Analizează-te, nu ai de unde ghici oamenii doar cu o
privire. Cuvântul cuiva, mai cu seamă scris, aruncat cu
iresponsabilitate responsabilă, deformează chiar cele mai
pătrunzătoare spirite şi cele mai bune intenţii conduc
uneori la sinucidere… Să începem cu noi, să ne privim pe
dinăuntru, suntem sau nu suntem drepţi, suntem sau nu
suntem singuri. Poate chiar condiţia singurătăţii noastre
falsifică opiniile noastre despre alţii şi nu facem nimic,
nimic… Ne purtăm doar taina tristeţii noastre înverşunate
şi credem că suntem bravi… Ridică mâna, aşa, dacă ai
atinge plafonul cu mâna, ce-ai spune?
— Că pică cerul pe mine!
— Şi e greu cerul ăsta, nu-i aşa?! E simplu, nu rămâne
decât să le cerem arhitecţilor să ridice nivelul plafoarelor
noastre, pentru a ne îmbogăţi cu sentimentul de cer, de
libertate… Vezi ce uşor putem fi nesinguri?
74
Ritual alb
CAPITOLUL VI
Fără să fi avut timp să-şi pună rânduială în gânduri,

Alma se lăsă apostrofată de Josefina şi de eroina tripului
salt mortal.
— Ma chère, nu prea te-ai mai arătat la curte… îşi
vântura braţele pe lângă Alma, nereuşind să găsească
parcă un punct de sprijin.
— Credeam că ai să vii să mă ajuţi să facem saltul
împreună, până vine el, doar tu mi-ai spus să nu-l mai
încerc singură… Monica avea ochii dilataţi şi se uită la
Alma, parcă trecând prin ea, pe lângă ea în orice caz,
pentru că Alma nu-i putea capta nicidecum privirea.
Încercă să-i dea un răspuns evaziv, pentru a-i da senzaţia
că-i face jocul.
— Îmi pare rău.
— Ne-au spus c-ai plecat, m-am gândit că eşti la curte,
fără să-mi spui şi eram supărată, doar devenisem
prietene… aveam câteva cuvinte pentru el… Josefina
începuse să danseze prin cameră cu un personaj imaginar,
schiţând câţiva paşi de menuet. Nu se sinchisea de privirea
rătăcită a Monicăi, nici de privirea coborâtă a Almei.
— Eu am crezut că ai plecat acolo, departe, poate te-ai fi
întâlnit cu el, îi spuneai că-l primesc, că nu-l mai reclam,
că nu-i mai scriu anonime, că n-am să-l mai gonesc, că n-
am să-i mai dau drumul de la înălţime, de fapt nici nu i-am
dat drumul, nu ştiu ce-a gândit el, te-aş fi rugat să-i
explici, nu, nu mai vine, ţi-am spus, n-are niciun sens să
mai aştept, am să dau reprezentaţia de una singură, el nu
75
încearcă de unul singur? Şi văd că-i merge… Monica îşi

mângâia ursul de catifea cu gândul la iubitul plecat
departe, în turneu, fără ea. Nu-şi dădea seama ce i se
întâmplă în ultima vreme, nu ştia unde se află, având tot
timpul senzaţia sau certitudinea că se găseşte tot sub
cupola circului, unde-şi desfăşurase ani de-a rândul
antrenamentele sau spectacolele.
— Ce noutăţi ne-ai mai adus? De ce nu vrei să ne pui la
curent cu ultimele ştiri? Dacă aş fi ieşit, aş fi venit cu sacul
plin de poveşti! Trebuie să-ţi şoptim noi ce să povesteşti?
— Prea multe nu am ce vă povesti, toate au rămas cum
le ştiţi… doar vremea… Alma îşi căută de lucru, răsfoind
cele câteva desene care se aflau pe măsuţa din cameră.
— De bal, nu te-ai bucurat? Ai auzit că astă seară e bal
la curte? Napoleon nu poate veni… Tot cu bătăliile lui… Ai
recepţionat invitaţia, sper?
Alma înclină din cap cu cel mai deplin firesc. Mimă chiar
o reverenţă, de parcă se şi imagina intrând la curte, în
marea sală de bal, în timp ce i se făcea o primire fastuoasă.
— Am invitat-o şi pe ea, la triste mignnone, va da o
reprezentaţie de gală, către sfârşit, ca surpriza să fie
copleşitoare… Josefina părea mândră de programul ce-l
pusese la cale şi nu ştia ce să mai facă, pentru a o
înconjura pe Monica cu întreaga ei atenţie.
— Nu va trebui să-i permiteţi, e singură, saltul mortal nu
se poate executa decât în doi şi numai sub cupolă, cu plasă
dedesubt, rareori se fac demonstraţii fără plasă… Nu e
cazul acum… Unul trebuie să aibă curajul de a se arunca,
celălalt trebuie să aibă agilitatea şi forţa şi starea de a-l
prinde. Sincronizarea mişcăriloi trebuie să fie perfectă. E
un joc în doi, ca şi dragostea, cu aceleaşi riscuri… Riscul
celui ce face primul pas (în salt) poate fi mortal sau…
Depinde de sincronizarea planetelor… cu toţii ne înscriem
unui anume sistem orbital, unei anumite stări, de
influenţă, de magnetism, de atracţie sau respingere.
— Nu te pricep, chèrie, ca-şi cunoaşte mai bine meseria
şi-apoi putem ruga pe cineva dintre spectatori să n-o lase
76
Ritual alb
să atingă pământul, totul e un joc, ea se-aruncă, ei o prind

şi publicul va fi puternic impresionat… Nu se pot admite
decât spectacole palpitante…
— Deci să fie clar, vă prefaceţi că daţi un bal,
presupuneţi că o să aveţi invitaţi, vă prefaceţi că Monica va
fi eroina unui salt mortal, că invitaţii ar prinde-o în braţe,
pentru a nu o lăsa să cadă, nu vor fi dansatori, nu vor fi
toalete, nici muzică, fastul se va reduce la prezenţa noastră
în acest interior, unde ne aflăm, voi două şi eventual eu…
Josefina începuse să se neliniştească, umblând agitată
prin cameră, nereuşind să-şi găsească astâmpărul.
— Eşti total nesuferită, chèrie, îmi pare rău, eşti de rea
credinţă, nu-ţi vom mai încredinţa niciun secret, cine ştie
ce rău ne-ai putea face. Îi întoarse spatele, arătându-şi faţă
de Alma un dispreţ suveran.
— Nu vă înţeleg…
— Poate şi balul trecut tot dumneata ai fost aceea care…
— Dată trecută nu era pe lista de invitaţi, se lumină
Monica.
— Nici nu eram cu voi, mă rog, faceţi ce credeţi puteţi să
nu-mi mai spuneţi nimic, n-o să puteţi trăi multă vreme în
izolare, va trebui să răbufniţi şi, mai bine faţă de mine,
decât faţă de surori sau în faţa Profesorului.
— Prea târziu, chèrie, vei rămâne captiva noastră, până
ce balul se va consuma, ca totul să iasă bine…
Eroina triplului salt mortal îşi întinse mâinile spre Alma,
spre gâtul ei, părând că nu vrea deloc să glumească.
Braţele ei firave se încordau, vrând s-o imobilizeze. Josefina
îi sări Monicăi în ajutor, coalizându-şi forţele împotriva
Almei, care nu protesta, care nu schiţa nici cel mai mic
gest de apărare. Alma ştia că nu trebuie să le bruscheze cu
gesturi violente, că nu trebuie să le contrazică, pentru a nu
le provoca şi mai mult iritarea. Se lăsă legată fedeleş cu
cearşaful de pat, devenit funie, se lăsă luată pe sus şi
transportată într-o cameră alăturată, camera celor două,
care i se părea mai searbădă decât oricând. În faţa ferestrei
nu se afla niciun copac, nici lumina nu putea pătrunde în
77
voie, fiind obturată de o pancartă uriaşă de afişaj; viaţa de

afară nu pătrundea prin niciun simptom, nici prin
zgomotele străzii, nici prin vocile oamenilor, nici prin
alergătura lor cotidiană, nici prin ecoul, dorinţelor lor
refulate. Camera era ticsită de obiecte de toate felurile,
aruncate pretutindeni, cu păpuşi şi ursuleţi de cârpă, cu
sticle şi borcane colorate aşezate pe pervazul ferestrei într-o
claviatură a culorilor, cu lucruri aruncate la întâmplare,
într-o dezordine ce dezvăluia febra nevinovată a pregătirii
unei sărbători. Neputând să se elibereze din zbaterea
braţelor lor agonice, Alma se înfurie şi începu să se agite.
Josefina se supără şi se retrase într-un colţ, de unde,
indignată, începu să scoată cele mai ciudate sunete,
aducând fie a scâncet, fie a plâns forţat, simulat.
Monica vru să-şi continue singură lupta, dar, văzându-şi
partenera retrasă, începu să se zbată în gol cu mâinile ei
mici, crispate încă, eliberând din străfunduri un ţipăt
infernal, care o sperie şi pe ea. Din ţipăt se prelinse un
plâns înăbuşit, care se termină cu un geamăt, de
neputinţă.
Alma rămase locului, îşi acoperi urechile cu podul
palmelor şi se lipi de fereastră, pentru a-şi asigura spatele.
Josefina părea că n-o mai ia în seamă. În momentul în care
Alma reuşi să se desprindă de perete, pentru a părăsi
camera, apăru Sora-majordom scandalizată de ţipetele ce
răzbătuseră până la ea, trăgând-o cu furie pe Alma din
cameră:
— V-am spus că nu vă este permis să părăsiţi interiorul.
Aici nu aveţi ce căuta… Vreţi să vă lege…?
— Să mă lege? Pentru ce? Nici pe ele nu le-aţi legat,
decât la început, când le-aţi adus… Eu sunt ca ele?! De ce
nu-mi răspunzi, ce fel de responsabilitate ai? Crezi că mă
cruţi, dacă îmi ascunzi adevărul?
— Vă rog să intraţi în camera dumneavoastră şi liniştiţi-
vă, v-am spus doar pentru a vă speria…
— Ce-ar fi dacă ţi s-ar spune, pentru a te speria, că
mâine vei fi trasă-n ţeapă? Vei râde de anacronismul
78
Ritual alb
ameninţării, dar frica surdă, chiar ne justificată, ţi se va

împlânta sub tâmplă… Ce-ai face, ca frica ta, vizibil
disimulată, să nu sperie oamenii din jur? Ai dansa într-un
picior de bucurie, ai sta potolită într-un pat de campanie,
aşteptând cu docilitate sfârşitul?! Răspunde, lasă laşităţile
profesionale, încearcă să fii om, aşa cum ai fi faţă de tine
însăţi…
— Dacă fiecare s-ar deplasa dintr-un interior în altul,
provocând nelinişte, dezordine, ţipete, isterii, cât credeţi că
am mai rezista şi noi pe lângă voi?! Ar trebui să se creeze
un spital doar pentru noi, cadrele. La un moment dat, s-ar
instala în jurul vostru roboţi, pentru a vă păzi şi urmări şi
înregistra comportamentul. Faţă de ei măcar aţi avea o
teamă intrinsecă, nedefinită, ca în faţa oricărui fenomen al
tehnicii, care vă poate juca feste, care se poate răzvrăti
împotriva voastră, a celor care l-aţi născocit… Nu ai ceea ce
au ele, nu înseamnă că poţi avea… numai ceea ce vrei
dumneata.
Sora-majordom vru să plece, Alma se îndreptă spre ea
hotărâtă, parcă, să o imobilizeze, lipind-o de peretele alb.
— Ce nu pot avea altceva? Vorbeşte, dacă tot ai apucat
să spui ceva…
Alma o apucă de reverele halatului, mâinile ei înaintară
cu fermitate, spre ceafa femeii, ameninţând să o dea cu
capul de pereţi.
— Voi m-aţi adus în starea asta, sunteţi ca nişte stafii.
Nimeni nu poate scăpa întreg de voi, din cauza tăcerilor
voastre conspirative. Intraţi şi ieşiţi albi, fără expresie, de
parcă aţi fi devenit demult roboţi, nu vă doare durerea
oamenilor, nu vă doare nevoia de comunicare a oamenilor,
de ieşire din matcă, din mers, din plâns, din râs, din ritmul
obişnuit. Nu mai e nevoie să se instaleze roboţi, nu vă mai
interesează decât machiajul, cafelele, pantofii cu tocuri,
rochiile-pinguin şi guarzii noştri, ai sufletului nostru, ai
nevinovăţiei noastre, altceva nu vă mai aude omul
discutând. Aţi ajuns ca nişte păsări de pradă, pentru a
ademeni şi capta puterea mistificatoare a unuia sau a
79
altuia. Nu vă interesează noianul de taină, de tristeţe, pe

care-l poartă fiecare sub tâmplă. Trataţi totul la
întâmplare, cu cât sunt mai storşi de voi cu atât mai bine,
cu atât mai indiferenţi puteţi rămâne…
— Ia mâinile de pe mine… şuieră sora printre dinţi.
— Luaţi mâinile… Egalitate, dar cu dumneata nu pot fi
egală, până nu te vei aşeza alături de mine, să zaci aici
închisă, înţelegi?
Alma nu pierdu ocazia să o bruscheze puţin pe femeia-
majordom, antipatică, ascuţită şi rea, clevetitoare, care
intra peste ea la orice oră din zi sau din noapte, după cum
o tăia capul, niciodată pentru a-i fi de vreun folos, ci doar
pentru a o lua prin surprindere, pentru a o fi spionat,
pentru a-i fi înregistrat grafia gesturilor celei mai tainice
dintre intimităţi. Îi dădu drumul, făcându-i-se silă de
izbucnirea ei, de linguşeala ei, de tertipurile captării
atenţiei celor pe care-i supraveghea. După cum o cunoştea,
se putea aştepta la un nou scandal, la noi neplăceri, la noi
interogatorii, după ce abia reuşise să potolească spiritele.
În absenţa Almei, fuseseră inventate tot felul de zvonuri,
pentru a nu mai fi primită înapoi, pentru a fi imobilizată;
ea fusese aceea care-i administrase o doză mai mare de
somnifere înainte de a fi dispărut, dar şi după revenirea ei
spăşită. Abia se instala, reluându-şi refugiul în sine, când
apăru tânărul colaborator al Profesorului, discipol devotat,
un proaspăt absolvent, încă dornic şi în putere să-şi
dăruiască zestrea cunoştinţelor lui, să-şi dăruiască timpul,
nopţile lui, cercetării, alcătuirii, dar şi supunerii umane.
Ochii albaştri, pătrunzători, – se vede că maeştrii îşi aleg
discipolii după ochi, nu pe sprânceană – îi ieşeau în
întâmpinare cu un surâs blând. Chiar dacă ajungea să se
încrunte, pentru a părea mai rău, mai sever, nu reuşea să
sperie pe nimeni, oamenii fiind tentaţi, când îl zăreau, să-i
zâmbească, să se destindă, simţindu-se străluminaţi de
farmecul tinereţii lui.
— M-a trimis la dumneavoastră… Ce s-a întâmplat?
— Nu ştiam că trebuie să rezolvaţi în timpul gărzilor şi
80
Ritual alb
mofturile asistentelor… Mă simt excelent… Nu văd ce-aţi

avea de făcut…
— Nu aveţi nevoie de nimic?
— Nu. Poate în camera de alături e cineva care-ar avea
nevoie…
— Nu trebuie să va supăraţi… Aici, orice conflict oricât
de mic, trebuie atenuat… E nevoie de linişte absolută…
— De ce nu ascultaţi în fiecare dimineaţă gungureala
surorilor sau a femeilor de serviciu, ca să le instruiţi
definitiv cu aici e nevoie de linişte şi că nu trebuie nimeni
să clevetească pe la spate, pe la colţuri…?!
— Li se spune permanent, dar nu putem sta doar cu
gura pe ele, ar însemna să nu mai facem meserie… Tânărul
se îmbujoră, după ce abia scăpase de obsesia căldurii sau
a stării de tensiune, care-i invadase podul palmelor.
— Aveţi dreptate, fiecare meserie cu necazurile ei… Păcat
că aţi intrat atât de tânăr în acest abator de suflete…
— Credeţi că suntem chiar lipsiţi de sensibilitate? Unde-
am ajunge să ne-o tot manifestăm în continuie lamentări,
în faţa fiecărui implicat?
— Se vorbeşte de o terapie a manierelor elegante… de o
terapie a muzicii, a liniştii, a intuirii metodei celei mai
necesare, eficiente, a sustragerii celei mai plăcute…
— Vă referiţi la telefoanele acelea aducătoare de iluzii?
— Şi la ele. Josefina se simţea deprimată, avea nevoie să
stea de vorbă cu cineva, punea mâna pe telefon, la celălalt
capăt îi răspundea vocea lui „Napoleon“ al ei, ar fi avut cu
el cea mai minunată convorbire din câte puteau exista
pentru ea, la vremea aceea. Eroina saltului mortal ar fi
comunicat cu iubitul de la celălalt capăt al lumii, fără nicio
dificultate. Amândouă ar fi dormit fericite. Cât de puţin
costisitoare ar fi astfel de intervenţii şi cât de vitale, pentru
unii dintre noi la însingurare, la uitare de sine… Treceţi, vă
rog, să vedeţi ce fac!
— Terapia iluziilor poate avea şi efectul invers. Uneori
întâlnirea cu realitatea poate şoca atât de mult încât cel
implicat se poate pierde total. De la caz la caz…
81
— Oricum, oamenii ajunşi la acest prag sunt mai greu

recuperabili pe calea metodelor clasice. Atunci, nu-i
chinuim degeaba? Cum scapă de aici, nu vă întrebaţi ce se
întâmplă cu ei?
— Trebuie să încercăm chiar şi imposibilul…
— Credeţi în puterea nelimitată a posibilului?
— Sunt obligat să cred prin însăşi meseria pe care mi-
am ales-o… Şi-apoi, cred ca om… vreau să nu renunţ în a
mai crede…
— Ce act imposibil a devenit pentru dumneavoastră,
omul, posibil, dacă-mi este permis să aflu…?
Tânărul Albu o privi îndelung, parcă pentru a cântări
sau evalua omul pe care-l avea dinainte. După ce păru
mulţumit de ceea ce putuse intui în câteva clipe în
structura interioară a Almei, se simţi eliberat de faptul că
se putea destăinui cuiva, de o bucurie grea, pentru că avea
să-şi dea seama, existau şi bucurii grele, pe care nu le poţi
duce singur.
— Mi-am recuperat o iubire, pe care o credeam pierdută
cu desăvârşire… Roşi până în vârful urechilor, până şi
părul blond din sprâncene se adapta culorii aprinse a
tenului.
— Şi credeţi că aţi recuperat-o neştirbită, nevătămată?
Aşa cum s-ar fi născut ea de la începuturi? Alma ar fi vrut
de multe ori să poată rosti o asemenea frază. Ar fi vrut să-
şi rostească iubirea fără să se ferească de nimeni.
— Fără îndoială. Cred că a câştigat un plus de
intensitate…
— Minunat, să mai aud oamenii crezând în dragoste,
crezând în ei înşişi… Am dorit întotdeauna să aud oamenii
crezând în ceva, în rostuirea lor, crezând unii în alţii în
forţa lor, în dăruirea lor… Îmi face bine să aud că lumea nu
şi-a sfârşit sufletul… Că adevărata respiraţie nu i-a fost
luată de una trucată, artificială…
— Nu trebuie să vă fie teamă de oameni… V-au făcut
rău?
— E greu de spus într-o suflare… Poate nu au făcut
82
Ritual alb
nimic rău, în intenţia lor, poate că ei s-au comportat firesc,

eu am fost aceea care n-am ştiut să-i întârmin… Cea
nepregătită eu am fost…
Albu încercă să-i capteze privirea, de parcă ar fi căutat în
ea un răspuns.
— Ochii ascund o suferinţă… Dacă mi-aţi permite să
privesc mai atent… Aţi auzit de teoria ochiului drept, în
care se poate citi orice maladie?
— Mai găsiţi timp să citiţi în ochii oamenilor? De teoria
ochiului drept nu am auzit, dar de „cititul în ochi” m-am
convins…
— Orice suferinţă fizică poate fi reperată după felul de
deschidere al ochilor, după culoarea irisului… Ştiţi că orice
suferinţă psihică produce una fizică, nu prea suntem
conştienţi de intensitatea, de dozarea acestei determinări,
când realizăm uneori, e deja prea târziu… Trebuie să vă
învingeţi starea asta…
— Am învins totul, tinere, care îţi este numele?
— Albu, Tudor Albu…
— Deci să învingem, tinere Albu. Poţi merge la treburile
dumitale, a fost un dialog plăcut…
— Încercaţi să nu vă gîndiţi la nimic… Somn uşor!
— Mulţumesc, cum aş putea să trăiesc, fără să mă
gândesc la nimic…?! Nu-mi dori o asemenea anomalie…
Tudor Albu ieşi din cameră puţin fâstâcit, reuşind să-şi
învingă la despărţire invazia sângelui în obraji.
Temperamentul lui nu-i permitea să stăpânească deplin
arta disimulării. Impresionabilitatea nu se prea acorda cu
meseria lui, dar nu era nici argumentul neîmplinirii. Avea
tot dreptul să-şi întregească experienţa, să se călească, să
ajungă aidoma colegilor săi, trecuţi de mult de vârsta când
emoţiile mai puteau săpa la suprafaţă, în conştiinţă, în
nervi, în articulaţii.
Alma rămase singură şi simţi mai mult decât oricând
nevoia de a se dezlănţui, de a-şi exterioriza gândurile în
toată evoluţia lor, fără ascunzişuri, fără mască. Nu ştia cât
mai avea de aşteptat, nu-şi mai punea nicio întrebare
83
asupra rămânerii sale acolo, din teama de a nu-şi fi putut

da decât un răspuns neliniştitor. Toate sunetele se
estompaseră, tocmai când ar fi avut nevoie de ele, de
comunicare cu oamenii. Oricine i s-ar fi alăturat în starea
aceea, ar fi reuşit să arunce o punte, pe care ar fi susţinut-
o din dorinţa de a nu-şi fi presat timpanele zvâcnind în
impulsuri haotice. Se plimbă prin cameră, încercând să
neglijeze lipsa de spaţialitate, de deschidere spre lumea din
afară, liberă să alerge care încotro, liberă să se grăbească
sau nu, liberă să-şi stăpânească sau să-şi descătuşeze
stările, emoţiile, imaginile, pe care şi le făureşte despre cei
apropiaţi, despre cei cu care se înconjoară în relaţiile de
fiecare zi. Nu o speriase niciodată rămânerea între patru
pereţi, dar alăturarea cu viaţa Josefinei şi a eroinei triplului
salt mortal o determinase să privească altfel oamenii, să
descopere în fiecare numai părţile lor bune şi când avea
curajul să vadă oamenii buni, nu avea de ce să se teamă de
însingurare. De fapt, ce însemna izolarea de moment, ca şi
rătăcirea de moment, când în spatele lor se puteau revela
trăiri condensate, ce aparţinuseră uneori anilor unei vieţi
complete, alteori unei selectivităţi a celor mai adevărate
izbucniri „Ce le-ar trebui oamenilor pentru a se putea
echilibra în orice moment, în urma căderilor psihice? Sau,
mai curând, ce le-ar trebui înainte de a ajunge în pragul
acestor căderi? Poate mai multă înţelegere, poate mai
multă străduinţă spre cunoaştere, poate mai multă
spontaneitate? Uneori, abia reflectările îndelungi ne
orientează pe o cale care, abia târziu, se dovedeşte a fi fost
cea nedreaptă, cea nepotrivită… Oare nu tocmai reacţia de
o clipă de moment rămâne, determinantă, pentru acţiunile
şi deciziile noastre de mai târziu?“, îşi auzi vocea ca şi când
s-ar fi urmărit într-o înregistrare radiofonică,
descoperindu-şi inflexiuni pe care nu avea cum să şi le fi
reperat în vorbirea firească. Vocea ei intră în reverberaţie
cu vocea unei femei, ce părea în pragul sau chiar în toiul
disperării. Un ţipăt sfâşietor se alungi pe întreaga
suprafaţă a culoarului, aşternându-i-se la picioare O voce
84
Ritual alb
guturală, răguşită, care nu mai avea decât vagi urme

omeneşti. Din uşa ei, Alma zări cei doi brancardieri care
purtau în cămaşa de forţă o tânără până în douăzeci de
ani. Se zbătea mai mult în sine, cedarea înceată, ce se
resimţea în exterior – probabil în urma vreunei injectări –
anunţa căderea într-un somn al inconştienţei înainte de a-
şi fi pierdut complet simţul luptei cu sine cu himerele ce o
măcinau, fata se mai contorsionă o dată, într-o ultimă
încordare a frânelor slabe ale lucidităţii, ale nervilor de care
parcă se speria chiar şi în starea de jumătate-agonie, ce
simţea că începe să o stăpâneaseă. Chipul, ei, purtând mai
întâi o expresie a exasperării, se destinse într-o mască
impersonală a absenţei de sine. Şi absenţa i se desena tot
mai misterioasă într-o privire fixă, îndepărtată de lume, de
vizibil, de concret, de parcă s-ar fi desprins de corp, să
prospecteze un punct nedefinit, fascinant, al spaţiului
cosmic. Cugetările Almei continuau, în timp ce
brancardierii agili făcură să dispară noua venită într-un
interior anume pregătit, pentru a primi, în orice clipă, un
nou rătăcit pe căile pierderii de sine. Culoarul era din nou
gol, înghiţit în tăcere, de parcă aşa ar fi fost de când lumea.
Nicio nelinişte nu părea să mai fi palpitat în dosul zidurilor
închise în albul tot atât de inexpresiv ca şi altădată.
Cum ar fi putut să doarmă? Din nou i se aduse aminte

că oamenii ascund prea multe drame, la care nimeni nu
este atent, la care nimeni nu mai are suflu să se oprească.
„Pachetele de nervi le dominăm până la un punct, după
care trebuie să se întâmple ceva pentru a ne elibera de
ele… depinde cum se produce răbufnirea…”, aşa îi spusese
odinioară Magdalenei, care, părăsită de iubitul ei, credea că
nu-şi va mai putea afla împăcare, că nu se va mai putea
regăsi: „Degeaba vrei să uiţi, necazurile vin grămadă peste
tine…” „Numai tu eşti în măsură să-ţi stăpâneşti
necazurile, îndoielile, temerile, crezi că dacă ai avea pe
cineva lângă tine, ţi-ai resimţi drama cu mai puţină
intensitate? Fiecare îşi trăieşte în felul lui mutaţiile
85
interioare, chiar dacă şi le poate sau nu împărtăşi, chiar

dacă are sau nu cui să le împărtăşească…”, „Îmi face bine
că pot vorbi cu tine, altminteri ce-aş fi făcut? Unde m-aş fi
dus? Le vorbeam oamenilor pe stradă?“, „Vrei să mă flatezi,
făcându-mă să cred că aş fi singurul om de pe faţa
pământului, căruia i te poţi încredinţa… S-a întâmplat ca
într-o anumită perioadă să fim mai aproape una de alta,
apoi ne-am despărţit de parcă nici nu ne-am mai fi
cunoscut, dacă n-ar fi existat nişte punţi puternice, nu am
fi revenit una spre alta… Într-o vreme, când totul ţi se
părea că merge bine, îţi aminteşti, nu veneai la mine, decât
pentru o vizită convenţională, ca şi cum între noi se puteau
permite vizite convenţionale, nu mai aveai nimic de
povestit, de parcă ţi-ar fi fost teamă să nu mă amestec în
fericirea ta… Apoi, te-am simţit că vrei să stai de vorbă cu
mine, dar aveai îndoială, te temeai din nou să nu te judec,
ca şi cum între noi ar fi putut să existe judecată
nedreaptă… Ce-o mai fi cu tine?” O văzu pe Magdalena cea
de acum câţiva ani în urmă, cea cu ochii plânşi, cu privirea
înfundată în orbite, cea cu zborul tăiat şi îi asocie automat
imaginea Magdalenei explozive din ultima vreme, de o
vivacitate artificială, diferită de vitalitatea care o
caracterizase în perioada ei bună, de neîntinare psihică, de
netocire… Nu ar fi vrut să o mai revadă vreodată tristă, dar
prefera tristeţea ei autentică stării aceleia de exuberanţă
străină, pe care şi-o arborase ca pe un zâmbet de serviciu.
Trecuse şi ea un prag. Un prag pe care îl trec cu toţii, un
prag în care unii îşi scrijelesc doar genunchii, pe când alţii
memoria…
Şi acolo femeile intrau posedând o stranie energie, a
tenebrelor, care le făcea să strige, să rupă, să spargă, să
şfichiuie aerul cu sunete inumane. Aveau în ele ceva
demonic, inexplicabil, păreau stăpânite de o forţă invizibilă,
pe care nu o mai puteau struni, o forţă care – voiau sau nu
să i se supună – le dobora, le măsura puterile, dovedindu-
le de cele mai multe ori că încă se cunoşteau prea puţin…
Râdeau în hohote, nici ele nu mai ştiau pentru ce sau, ceea
86
Ritual alb
ce ştiau nu mai avea nicio legătură cu râsul lor sau treceau

imediat la plânsul cu sughiţuri, fără ca măcar să-l
înţeleagă ca pe-o mântuire. Când plecau aveau ceva
deprimant în cuminţenia lor. Erau supuse, timide, tăcute,
jenându-se parcă pentru tot tărăboiul pe care-l stârniseră
cu staţionarea lor acolo. Coborau treptele cu capul între
umeri, nu mai aveau forţa aceea a inconştienţei, a
impasibilităţii. Aceea să fi fost oare imaginea sănătăţii, a
păcii lor interioare, a echilibrului şi demnităţii lor de fiinţe
gingaşe, sensibile, devotate, care chiar ştiau să dăruiască –
cine ştia evident – fără să se gândească neapărat că ar fi
trebuit să primească ceva în schimbul devoţiunii lor
dezinteresate…?!
A doua zi, dis-de dimineaţă, o cunoscu pe noua venită.
Nu mai era în cămaşă de forţă, nu mai agita aerul cu
braţele, nu râdea, nu plângea. Pentru orice privitor, ar fi
părut un om absolut normal. De fapt, chiar ea se gândi că
nu are niciun motiv să o considere anormală. Stătea într-
un colţ al culoarului, rezemată de perete, de parcă nu s-ar
mai fi putut bizui pe propriile picioare, doar privirea îi
aluneca de jos în sus, ca bântuită de umbre nevăzute, care
o tulburau. Era înaltă, tunsă băieţeşte, cu un păr negru,
des ca peria, cu ochi mici, vioi, speriaţi tot timpul de o
posibilă ameninţare a monştrilor fioroşi ce i se instalaseră
în subconştient. Uitându-se spre ea, Alma o determină
doar din privire să se deplaseze. Începuse să se plimbe
agale pe hol, strângând la piept una dintre păpuşile eroinei
triplului salt mortal, cu care fata deja, probabil făcuse
cunoştinţă. Oamenilor nu le trebuia mult timp pentru a se
apropia acolo unii de alţii, distanţele între ei nu mai erau
de natura inaceesibilităţii cosmice.
— Mi-a spus Josefina să nu stau de vorbă cu tine… Eşti
rea?
— Nu, răspunse Alma destul de neconvingătoare. Cum te
cheamă?
— Diana, să nu mai spui la nimeni, lor le-am spus alt
nume…
87
— De ce? Doar te împrieteniseşi cu ele? De ce îţi trebuie

mai multe nume? De cine vrei să te ascunzi? Oare nu de
tine fugi?
— Tu crezi că am făcut copii cu Napoleon? Ce să am cu
el? Cine mi-a luat copilul, te pot bănui, şi pe tine, şi pe ele,
de ce să cred în tine?
Alma realiză că punctul nevralgic pentru fiinţa aceea se
afla într-o poveste cu copii. Nu ar fi vrut să pătrundă în
tainele ei şi încercă să se eschiveze, pentru a evita, nu mai
ştia a câta oară, nevoia confesiunii Dianei, care plângea din
senin, cu privirea spre chipul păpuşii pe care o chinuia,
strângând-o în braţe.
— Te asociezi cu ea, parcă nu te-am văzut, tu m-ai adus
aici, tu mi-ai luat copilul, pentru a i-l da lui… Eşti o rea…
Te-a plătit? Ce daruri ţi-a făcut? Ce poveşti ţi-a îndrugat
despre mine? Că sunt o… ee, n-ai curajul să-mi strigi în
faţă, dar gândeşti ca şi el, vă ştiu eu, mironosiţelor…
Alma se îndepărtă de ea, lăsând-o să vorbească de una
singură. Diana tot nu ar fi fost mai deranjată decât ar fi
putut s-o deranjeze duşmanul fixat în mintea ei, ca o
obsesie de care nu avea cum să scape, pentru că nu o
vedea, şi dacă nu o poate vedea nu are cum să creadă sau
cum să ştie despre ce-ar putea fi vorba… Despre Diana se
povestea că nu are mamă, tatăl ei umbla mai mult beat,
neavând timpul fizic să se poată trezi, pentru a-şi fi simţit
vreodată fiica. Îşi făcuse viaţa după cum crezuse ea de
cuviinţă, nici mai bine, nici mai rău decât alţii, dar se
întâmplase, poate prea devreme, să întâlnească un bărbat,
care nu-i cruţă nici vârsta, nici nechibzuinţa vârstei, nici
necunoaşterea durităţilor ei… Fusese bătută de bărbatul
acela şi de tatăl ei, voise să fugă de-acasă şi nimerise mai
rău, într-o casă străină, unde nu-şi putea trage sufletul din
bătăi. Unde s-ar fi putut duce, dacă la ea acasă nu mai
avea cu cine se înţelege, dacă nu avea cu cine schimba o
vorbă? Unde avea să ajungă, ieşind de acolo? Poate chiar
tatăl ei ar fi vrut să fie un altfel de om. Nu se putea ca
cineva să fi vrut să se închidă într-o stare de rău
88
Ritual alb
iresponsabil, poate că acelaşi motiv – pierderea mamei şi a

soţiei – îi făcuse pe-amândoi să-şi piardă cumpătul, să se
înrăiască, să-şi caute aiurea înţelegerea sau mângâierea,
pe care ar fi trebuit să şi-o acorde unul altuia.
Privi încă o dată culoarul lung şi alb, în care panica de
dinaintea începerii ritualului zilnic aducea un aer de viaţă
adevărată.
Îşi dădu seama că fusese necesar să deprindă ritualul
alb al spaţiului desprinderii de sine sau de lume, pentru a
realiza că trebuie să spui oamenilor ceea ce simţi, că
trebuie să nu ascunzi nimic, că ceea ce se cuvine doar unei
singure fiinţe, trebuie să ajungă la ea întreg, nemimat,
nediminuat, atunci când se produce vibraţia… Nicio trăire
nu trebuie amânată şi nici ascunsă, pentru că numai
trăirile nu pot fi nici poruncite, nici dirijate şi nici
programate… Sentimentele adevărate trebuie să ajungă la
destinaţie, fără teama de a nu-şi fi găsit stânca de unde să
se-ntoarcă-n ecou… Deşi nu întotdeauna un ecou poate
deveni o trăire reală, un strigăt real… poate rămâne doar o
dublură a sa… Dacă iubise, nu-i era greu să recunoască, îi
era doar dor să recunoască… Că iubise fără ecou sau că
ecoul fusese închis într-o carceră a sufletului, nu mai
conta… Iubise… şi lumea ritualului alb trebuia să înveţe să
depăşească memoria încarcerării în sine…
89
CAPITOLUL VII
Noaptea îşi coboară draperiile peste lume. Închizând

viaţa în catedralele somnului – ale celui vital, adăpător de
gânduri – doar greierii şi firul de iarbă nu vor să-şi înceteze
semnalele morse ale graiului lor pentru a intra în
comunicare cu lumea de dincolo de fire, de dincolo de
somn, de dincolo de tic-tacul sângelui. Când luna dă-n
fiert, vârcolacilor li se face dor să ia masa între aştri, pe
tipsie de argint, ronţăind cornuri de lună încercănate în
visuri de poeţi, când luna fierbe, firul ierbii creşte tandru,
arteziene de viaţă, purtând lunii mesajul pământului,
ajutorul pământului, răcoarea pământului… Când luna
iubeşte nebună de dorul soarelui plecat să cearnă zbor
peste oameni – se fardează cu colb de stele şi iese, regină a
nopţii, păşind triumfală pe bulevardul galactic, miruind cu
trena de visuri şi iarbă de vrajă a rochiei sale de fast
fruntea pământului şi oamenii visează comori şi caii –
diamante de pământ sau de lună aruncate între oameni să
danseze pe sâni de iubită – îşi aprind aripile supţi de o
forţă din lună şi dansează, dansează pe sânii albelor
nereide, împlinind ritual de dragoste…
La ceasul de taină al nopţii, comorile ies de sub pecetea
ferecăturilor timpului şi se-arată, minune între minuni,
dans de flăcări.
Fântânile îşi răsucesc ciuturi spre stele, să aspire nectar
de zei, licoare cerească pentru adăparea plutitorilor, ziditori
întru visare şi zbor ai pământului, licoare cerească să
stingă teamă, licoare cerească să stingă răni de suflet, de
90
Ritual alb
plâns, de fugă de sine, să spele păcate, să mântuiască

obsesii.
La ceasul de taină al nopţii, comorile strigă de sub
coroana ferecaturilor şi se-arată… fata morgana, păsări de
foc, cai de foc, herghelii nebune de aripi de foc, visul
lumii…
Şi mioarele pasc vis pe-o gură de rai şi câinii-inorogi ai
turmei ocrotesc liniştea şi zeii spaţiului mioritic descântă-n
sulfină şi-n busuioc şi-n sânge domnesc – de suflet
domnesc – de sperietură şi de noroc…
Cine păşeşte pe stele are tălpile unse cu fiertură de zbor
şi linia vieţii cu stea de pus în frunte, are aripi de Pegas şi
zodia croită din înalt, după mituri de trecut în ne-timp-ne-
fiinţă…
Şi flăcările vin şi flăcările pleacă, incertitudine –
certitudine a fântânii de har ce-şi sapă liniştea în nelinişte,
ce-şi sapă lumina în abisuri, ce-şi toarnă caier de vârstă –
nevârstă din lanul de încrâncenări ale memoriei…
91
CARTEA A DOUA
92
Ritual alb
CAPITOLUL VIII
Faptul că fiinţele care ne iubesc cu adevărat şi de care

ne ataşăm cu toată viaţa, pentru restul vieţii, pleacă…
dispar, într-un târziu, de lângă noi, lăsându-ne singuri în
mijlocul unei mulţimi lipsite de afecţiune, ne
descumpăneşte… Tentaculele sensibilităţii noastre – ale
legăturii cu lumea – se strâng, se retrag… Suntem tentaţi
să greşim, nemaiputând crede că ne mai putem confensa
cuiva, aşa cum i te poţi încredinţa unui bunic, unui
părinte, unui prieten rar… Gândim mecanic, nemaivăzând
decât doar două posibilităţi umane: cei mulţi şi răi – care
reuşesc să se păstreze în viaţă, agăţându-se cu dinţii de
coaja subţire a lucrurilor, a întâmplărilor… – cei puţini şi
buni – care trebuie să ispăşească greşeli necomise… pe
care trebuie să-i avem tot mai departe de noi. Pe măsură
ce-i dorim mai mult… Ispăşim şi noi prin nevinovăţia lor –
vini necunoscute, suferind, tăcând, aşteptând, îndurând,
în credinţa redresării longevităţii mereu atacate a bunătăţii
umane…
„Nu aş fi vrut să-mi închipui oamenii distribuiţi în tabere
de moralitate convenţională… Teoria mea – că iniţial toţi
oamenii sunt buni – e şubredă… Dacă oamenii ar fi buni –
genetic – nu ar trebui să se schimbe, indiferent de vitregiile
şi strâmbătăţile pe care le suportă… Cei cu adevărat buni –
puternici de buni – nu sunt afectaţi niciodată în structura
lor, ci doar în exteriorizare… în reacţii mici, controlabile,
uşor de îndreptat… Mă tot întreb de ce oamenii răi
supravieţuiesc, adeseori, celor buni? De ce acelora, pentru
93
care viaţa înseamnă doar dormit, mâncat, cleveteală şi ură,

li se cuvine dreptul de a vedea mai mult timp minunea
cerului, a ierbii, a luminii, a anotimpurilor, când ei, de fapt,
nici nu le sesizează, nici nu se bucură de ele…?! Poate
tocmai pentru a-şi purta povara nimicniciei, a mârşăviei, a
linguşelii, a umilinţei, a laşităţii… Poate că ecoul continuu
al acestor slăbiciuni – reverberate de pulsul conştiinţei lor –
să le constituie chinuitorul supliciu…
Oamenii răi nu ar trebui să dea naştere copiilor… –
pentru că ei ar creşte şi forma nişte monştri… – pentru a
împiedica difuzarea genelor răului, multiplicarea la infinit a
faţetelor răului, urâtului…
Alma se afla în atelier şi-şi combina culorile pe paletă. Şi
acum, ca şi altădată, se trezi faţă-n faţă cu Arin – prietenul
de copilărie, de idealuri, de visuri – care venise, ca de
obicei, pe neaşteptate, pentru a o vedea lucrând, pentru a-i
privi pânzele… Parcă-i înţelese gândul şi nu rosti nimic.
Călcă uşor pe vârfuri, spre a-i arăta că nu vrea să o
întrerupă, până-şi găsi un loc unde să se aşeze.
— Dacă tot ai venit, deschide ochii… Nu spuneai că vrei
să te înscrii la atelierul meu de pictură?
— Învăţând să am răbdare, ziceai… Deocamdată am
toarte mare nerăbdare…
— Şi copacii cresc cu răbdare… Arine, spune-mi mai
bine, de ce nu te-or fi botezat pe tine Frasin?!! Semnificai
ceva… Deşi, dacă omul vrea, sfinţeşte el şi arinul!!
— Rima cu asin… şi-ar fi ris de mine tot satul… Şi-aşa
râde… „— Cine-i mai puternic. Arine? Mutul sau Surdul?
— Cuvântul…" Mă lăsau în plata domnului, zicând că tot
degeaba-şi pierd timpul cu mine, că vorbesc în dodii… De
unde să fi văzut ei puterea unei vorbe?! când însăşi
existenţa lor se raporta unui sistem de referinţă al
cuvintelor pe cale de dispariţie…?!!
— Semnul, Arine, semnul…
Se căznea să-şi ţină respiraţia, pentru a nu face parcă
nici cel mai mic zgomot, pe care ea l-ar fi putut repera, îşi
sprijinea bine mâinile pe genunchi şi rămânea cu privirea
94
Ritual alb
în pânză, de parcă ar fi putut să respire prin ea, putea

rămâne aşa ore întregi, poate zile şi nopţi, dacă Alma n-ar
fi trebuit să mai facă şi pauze, dacă nu s-ar fi pronunţat
uneori împotriva acestui mod de-a se consuma lângă ea…
„De ce tot pictezi tu atâtea fântâni?“, îi spuse odată. „De-
acolo putem culege adevăruri”, îi răspunse ea, „dar de ce
nu-ţi plac fântânile?“, „îmi plac, dar mă sperie…” Şi-i
povesti visul lui de copil, când, îmbolnăvindu-se de febră
tifoidă, a ajuns pe punctul de a părăsi lumea… Preoţii au
venit să-i facă slujba, mirându-se, în fiecare zi, că-l mai
găsesc viu… Trei luni între viaţă şi moarte, în agonie, sub
febră mistuitoare, devoratoare, trei luni de uitare, de cădere
în sine… când, firul vieţii se vedea cu limpezime, când tot
ce-a trăit şi poate trăi un om se desenează cu fosforul
scânteii de luciditate a subconştientului, care veghează,
veghează, pândeşte lacom cu cruzimea păsării de pradă,
coborâtă pe pământ să mai secere un muritor… „Când era
mai întuneric, m-am dus încet, plutind într-o fântână, şi
mă duceam şi mă tot duceam şi nu se mai termina… Mi se
făcuse teamă că nu mai e nimic… Am atins fundul cu
mâna, când credeam că nu mai există nimic… Atunci am
început, să sper, atunci am simţit că trebuie să lupt, atunci
am visat că trăiesc… Am atins miezul cald al pământului
şi, ca atunci când înoţi pe funduri de mare, o forţă m-a
aruncat înapoi, şi-am început să zăresc lumina, mai mult,
tot mai mult, apoi se deschise înaintea mea un culoar de
lumină, până când soarele mi-a ars ochii. Am ştiut că
trăiesc, teama dispăruse, eram sigur de mine şi-am vrut să
vorbesc, să le strig oamenilor, mamei, bucuria venirii mele
pe lume… a doua oară… N-am putut sau nu m-am auzit,
mi-am mişcat buzele şi atunci am învăţat prima oară în
viaţă, de când mă născusem, ce înseamnă să zâmbeşti…
Le-am zâmbit şi ei – toţi cei care se obişnuiseră cu gândul
morţii mele – s-au speriat… Îşi făceau semnul crucii,
crezând că a sosit momentul despărţirii definitive… A fost
cea mai sinistră glumă pe care-am jucat-o vieţii, celor dragi
şi, dacă vrei, mie însumi. Atunci am înţeles că trebuie să
95
fac omenirea să râdă, să râdă şi să se căiască de ceea ce

face ca eu să ajung de râsul ei…”
Alma îi privi fără să se arate cutremurată, se bucura că-i
are alături şi că poate să-i asculte, iar şi iar, povestea
fântânii… „Fiecare cu o fântână, fiecare cu cumpenele lui…
Nu are de ce să te înspăimânte imaginea fântânilor mele,
sunt tocmai fântâni de lumină…” „Nu mă înspăimântă, îmi
întreţin o obsesie…” rosti repede ultimile cuvinte, ca şi
când ar fi vrut să pună punct conversaţiei. „Ai mai avut
ceva de-atunci?“ „Nu. Nimic special, dar ceva tot a mai
rămas…” „Anume?” „Ceva ce nu mă afectează prea mult.
Nu pot face copii, cel puţin aşa cred, pentru că nu s-a
întâmplat cu nimeni niciodată…”
Alma nu reuşi să-şi ascundă o jenă, amestecată cu un
fel de milă, cu ciudă pentru natura care ştie să lovească
acolo unde nu trebuie sau poate, cine ştie, poate că
regretul ei era nepotrivit vieţii lui… Din moment ce el nu
regreta – ba chiar considera o şansă să nu aibă în grijă şi
în preajmă un copil – nu ar fi trebuit să-l privească
compătimitor… Se gândi că vrea să depăşească părerea lui
de rău, apoi, reflectând mai bine, mai aproape de punctul
lui de vedere oarecum egoist, începuse să-i dea dreptate;
nu ar mai fi putut scrie cu aceeaşi intensitate, nu ar mai fi
putut iubi poate tot atât de mult scrisul şi dorinţa pentru
scris, ar fi existat altă tentaţie, altă frumuseţe, care l-ar fi
subjugat, oricât ar fi vrut să se apere… „Poate ai fi vrut să
adopţi un copil…” „Niciodată… adopţiunile nu sunt fără
probleme, totul poate părea perfect până când copilul e
mare, când devine conştient de rădăcinile lui şi vrea să-şi
afle trecutul şi-apoi, nu ar fi genul meu să fiu dădacă… n-
aş suporta… n-am timp…” „Puţin egoist pusă problema, nu
iubeşti copiii pentru că te iubeşti prea mult pentru scrisul
tău şi te ocroteşti, te aperi din răsputeri, te aperi de
oameni, te aperi de viitor, te aperi de trecut, ca nimic să
nu-ţi tulbure echilibrul… Nu vei avea curaj să-mi spui că
n-am dreptate, am pus degetul pe rană… Ne temem că
pierdem dragostea ce ni se cuvine sau, în cazul tău,
96
Ritual alb
succesul, pentru că am fi nevoiţi să ne dăruim dragostea…”

„Preocupările mele nu mi-ar fi putut permite să mă pot
ocupa de educaţia unui copil…” „Dacă omenirea ar aştepta
să progreseze sau să procreeze în ideea că bărbaţii vor
deveni mai puţin ocupaţi, pentru a se putea îngriji de copiii
lor. Ar fi trebuit să degenerăm ca specie, să ne stingem,
aşteptând să se epuizeze ultimul exemplar, spre a fi scutiţi
de grija zilei de mâine, dar şi de speranţa unui viitor.“
Pledoaria Almei îl ducea cu gândul la o singură întrebare,
pe care o chinuia între maxilare de câteva clipe, neştiind
dacă trebuie să o facă auzită sau să o păstreze sub tăcere:
„Ai dat naştere vreunui copil, de vorbeşti cu-atâta putere de
convingere?“ „Nu, dar aş fi dorit…“ „E bine că te-ai
abţinut… nici tu nu eşti născută să fii dădacă, artiştii
trebuie să aibă o altfel de viaţă decât oamenii obişnuiţi,
dacă vor să facă ceva… ai fi terminat cu copacii tăi în cer şi
cu fântânile de lumină…“
Îşi părăsi şevaletul şi se plimba prin atelier, cu mâinile

deschise în aripi, oprindu-se, din când în când, în dreptul
vreunei pânze ce aştepta în tăcere întoarcerea la lumină,
pentru a intra în ciclul de viaţă, în circuitul mişcării
planetelor, pentru a prinde puls în contact cu privirea
oamenilor…
Prin marea fereastră de cer – înalta vitrină a atelierului,
cu chipul spre soare – zgomotele zilei se estompau,
căpătând, mai curând, caracterul fiecărei pânze readuse la
viaţă, al fiecărei pânze prin a cărei răsucire, din umbra
peretelui, umplea spaţiul atelierului de o altă realitate, de o
realitate mai palpabilă decât aceea ce răzbătea de afară –
pentru că era o realitate a unei trăiri, a unei stări de suflet,
a unei coloraţii interioare, dense, expresive, simple şi
ciudate totodată, a unei realităţi de deasupra realităţii, a
aceleia ce poate părea la îndemâna oricui şi care se lasă
totuşi greu de sesizat în nuanţele ei, în subtilităţile ei, care
devine cu atât mai greu exprimabilă… Arin nu mai spunea
nimic de când lumea din jurul lui se populase cu tot felul
97
de fiinţe drepte, stranii, frumoase – pentru că aveau

sufletul albastru şi aripile de lumină… Îşi adâncea privirea
în pânzele Almei şi nu-şi putea opri gândurile să nu zboare,
să nu se zvârcolească, să nu sufere, văzând şi trăind
contorsionările fiinţei ca şi ale pământului în formare,
văzând şi trăind desprinderea şi îndepărtarea insulelor
umane, până la rătăcirea totală în abisul oceanic al
planetei, până la autodizolvare, până la dezintegrare de
spaima singurătăţii, de ameninţarea angoasei de a nu
putea striga ajutor cu certitudinea apriorică a inutilităţii
unei astfel de decizii. O lume a mişcării şi a devenirii
continuie, în concurenţă cu imuabila lume de suflet, a
încremenirii, a dăinuirii constante a unui fluid de
dumnezeire – ce se întreţine prin el însuşi, prin aburul lui,
prin respiraţia lui interioară, invizibilă celor lipsiţi de suflet,
reperabilă doar visătorilor, celor ce simt viaţa prin pori,
prin lumină, prin firul de iarbă, prin zăbranic de lună…
Statui de visare, şi de forţă spirituală tronau în vuietul
universal al caznelor pământului – ce visa piscuri, ce visa
unduirea blândă a dealurilor, ce visa măreţia întinderii
line, drepte, a câmpiei…
„Ar fi banal să-ţi spun că-mi place lumea ta…” Arin se

apropia şi se îndepărta succesiv de imaginile înaripate ale
pânzelor pe care le-ar fi putut descrie în cele mai mici
detalii, fără să se mai uite la ele… Privind spre Alma, din
când în când, trăia impresia că e coborâtă o clipă din pânze
şi că se va întoarce acolo de îndată ce ele îşi vor recupera
poziţia de apărare, cu faţa la perete… Alma făcea, de fapt,
parte din pânze şi, oricând, s-ar fi putut integra fluidului
lor magnetic – pentru că el îşi avea rădăcinile în venele ei,
în arcuşul gândirii ei, al sensibilităţii aceleia exacerbate,
evanescente, explozive…
Îi era teamă să vorbească, se simţea mai bine alături de
ea când nu trebuia să i se ceară vreo părere, când putea să
tacă nestingherit, rulându-şi în minte toate subiectele la
care visa, pe care le vedea evoluând sau mocnind în jur. Ar
98
Ritual alb
fi fost posibil ca admirând lumea Almei să-şi admire

propria sa lume. Nu se întrebase nici măcar dacă o
cunoştea destul de bine pentru a fi încredinţat că ideile lor
se unesc în acelaşi punct – venind dintr-o stare comună,
dinte-o fire comună, dintr-o stabilitate în taină, în
imponderabil, în credinţe…
„Nu trebuie să-mi spui nimic, ceea ce simţi se transmite
mai bine…“ Era sigură că, stând acolo lângă ea, Arin nu se
gândea decât la viitoarea sa piesă. Analizând cu tenacitate
interiorul unei pânze, putea ghici o posibilă explora
atomică, în urma căreia scoarţa pământului s-ar încreţi de
suferinţă… Se deplasă într-un colţ retras al atelierului,
alegându-şi un unghi bun, pentru a-i fixa concentrarea,
fără ca Arin să-şi dea seama… Îi spusese demult că ar fi
trebuit să-i facă un portret şi nu găsise niciodată un
moment favorabil sau, poate, nu tresărise de ceea ce
simţise pe chipul lui. Înfăţişarea lui Arin nu-i spunea mare
lucru. În afara ochilor săi mici, apropiaţi de rădăcina
nasului, care aveau o mobilitate şi o nervozitate ieşită din
comun, chipul lui era unul dintre cele mai banale. Când îl
privea – ea ştia bine – o fascinau, de fapt, scrisul lui,
trimiterile lui la o supraexistenţă, un amestec fantast de
personaje istorice şi moderne, care preconizau oameni pe
care i-ar fi putut iubi într-un viitor apropiat… Pe cele
câteva coli albe, desprinse dintr-un bloc de desen, schiţase
rapid, din câteva linii, portretul lui Arin, din care nu se
degaja decât impresia de fugă în sine… Părea că se
ascunde în spatele ochilor neliniştiţi. Buzele îi deveneau
rigide, le strângea într-un rictus caraghios, ca şi când i-ar
fi fost frică să nu rostească singure ceea ce gândea…
Fiecare schiţă o nemulţumea şi-şi lua zborul prin atelier de
furie, făcându-i mereu loc alteia şi alteia, până când, într-
un târziu, Alma se declară mulţumită… „Asta e… Când m-
ai rugat să-ţi fac portretul pentru carte nu mi-a ieşit, n-am
vrut să-ţi spun. Acum, dacă nu mi l-ai cerut, iată-l…” Avea
ceva de profet, o privire dincolo de lume îi aureola fruntea,
privea către zei, către oameni frumoşi ce-ar fi putut deveni
99
zei, un zâmbet zeflemitor îi destinse expresia rigidă, care se

putea vedea cu ochiul liber pe faţa lui. Alma se liniştise.
Rupea rând pe rând schiţele seci ce-o nemulţumiseră,
păstrând-o doar pe ultima. Arin se speriase că o rupe şi pe
ultima şi sări spre ea să i-o smulgă din mână. „Nu-ţi fie
teamă, nu pot rupe ceea ce-ţi aparţine, e a ta, ilustrezi ce
vrei cu ea, dacă am găsit linia gândului tău, acum pot să-ţi
prind din zbor orice mişcare de cuget…“
— Ştii ce bucurie am că te-ai speriat că-l rup? Înseamnă
că am reuşit… Şi mă mai bucur că pot să-ţi dăruiesc ceva,
fără ca tu să poţi face la fel. Deşi m-ai surprins într-una
din piesele tale, într-una din puţinele piese care au un
personaj feminin… Le evitai pentru că nu le cunoşteai… Tu
nu-mi puteai dărui manuscrisul piesei, nu puteai pentru
că nu eşti destul de generos pentru a o face, adunai şi
puneai de-o parte fiecare hârtiuţă, pentru că simţiseşi
valoarea ta şi ştiindu-te valoros, căutat, te-ai gândit că
nimeni nu mai merită să posede ceva de la tine, fără a nu
frusta posteritatea…
Arin nu-şi putu reţine un zâmbet maliţios, care-i
dezvelea dantura şi parcă-l dezvelea de măştile lui
stratificate, încleiate unele peste altele. Zâmbea pentru că
fusese deconspirat, cineva îl descifrase. Şi nu-i făcuse prea
mare plăcere până atunci să se lase citit, descoperit. Era
arma lui cea mai eficientă să se păstreze de-a sta în spatele
unei aparenţe. O modestie afişată, o lipsă de interes pentru
orice existenţă creau impresia celorlalţi că nu poate fi
periculos pentru nimeni, că nu e omul care poate sta la
pândă să cucerească o redută, când el, de fapt îşi calcula
fiecare centimetru de glorie… „Succesul se calculează şi se
construieşte pas cu pas“, îi spusese cândva şi nu prea
pricepuse mare lucru. Acum, când îl ghicise atât de bine,
avea să înţeleagă ce însemna pentru el gloria, ce însemna
pentru el încă o carte apărută, ce însemna pentru el o lume
de fierbere, de incandescenţă, pe care o putea afla într-o
altă fiinţă. Ştia că nu-i un comunicativ şi că nu-şi pierde
timpul inutil, nicăieri că la ea venise tot pentru a se încărca
100
Ritual alb
cu o stare, nu nouă. Faţă de-a lui, dar proaspătă, vitală,

pentru a merge mai departe în noianul căutărilor lui despre
oameni, despre idealurile lor, despre eşecuri şi felul în care
reuşesc să treacă peste ele…
„Poţi merge să scrii, ştiu că nu mai ai răbdare, văd cum
ţi se instalează pe chip panica, nu-ţi mai frământa degetele,
o să scrii, şi sunt convinsă că o să scrii bine… tu nu poţi
scrie decât bine, da’ te tot sperii, cum stagnezi puţin, cum
intri în panică, dacă n-aş cunoaşte starea asta de panică,
nu te-aş trimite imediat la lucru. Ştii ceva? Cred că şi eu
mă pot apuca de lucru acum. Fără să-mi fie teamă că nu-
mi iese ce am de gând să spun, poţi pleca… Dacă mai simţi
nevoia vreodată să te-adapi la izvoare noi, neîncepute, treci
să priveşti pânzele… Obositor trebuie să fii pentru femeia
de lângă tine… Obositor prin absenţă. Nu te poate avea
niciodată întreg, tu-ţi împărţi viaţa în scris cu personajele
tale, nu poţi fi niciodată singur doar cu ea… Nu mi-ai
vorbit niciodată de viaţa ta. Eşti mulţumit?“
„Nu mai mult decât restul lumii, e omul care îmi trebuia,
face totul fără ca eu să fiu afectat eu ceva, se descurcă
singură, o altă femeie ar fi fost nemulţumită, ea înţelege
nevoia mea de linişte, s-a obişnuit cu mine, nu-mi pretinde
nimic, decât să stau să scriu…”
„Se bucură de gloria ta, că împarte gloria cu tine şi nu-ţi
mai pretinde dragoste… Nu-mi poţi spune că tu nu te-ai
îndrăgostit de când eşti cu ea…?! Nu ai fi putut să scrii, te
simt când scrii sub imperiul unor anumite trăiri, care ţin
de dragoste. „nu doar de închipuirea ei…”
„Am iubit… şi când am ajuns la paroxism… am renunţat
la tot…”
„De ce? Nu oare de frică, pentru liniştea ta, pentru ca
echilibrul tău să nu fie zdruncinat?“
„Cam aşa ceva…”
„De fapt, tu nu ai nevoie de dragostea nimănui, vrei doar
să fii urnit din banalitate, să te întreţină cineva într o stare
de zbor şi după aceea, te retragi în tine, în scris, pentru a
aşterne pe hârtie atâta vreme cât te poate ţine zborul
101
departe de oricine… Zborul devine al tău şi cât timp nu mai

ai nevoie de nimeni, nu mai e nevoie să vezi pe nimeni, să
iubeşti pe nimeni…”
„Eşti crudă… am iubit şi eu, dar suferinţa mă năruieşte,
îmi sleieşte puterile…”
„Ar trebui să ţi le fortifice, dacă ar fi, cu adevărat, vorba
de dragoste, cred că te-ai înşelat şi tu, cum se înşală toţi
scriitorii care ştiu că trebuie să iubească pentru a avea
viaţă în operele lor, numai că ei cred că orice tip de
dragoste poate fi potrivit inspiraţiei aceleia sacre, vecină cu
divinitatea… Tu eşti unul care ai idei, dar eşti arid de cele
mai multe ori, eşti în afara iubirii, pentru că nu ai atins-o
cu adevărat niciodată, te-ai temut să-ţi dai drumul, or, zbor
cu teamă, nu există…”
Se auzi soneria, bâzâitul ei prelung le aţinti privirile
amândorura spre uşa de la intrare. Arin rămase cu un
cuvânt agăţat în aer. Fără să se grăbească, Alma se deplasă
spre uşă, vădit deranjată de o întrerupere neprevăzută a
gândurilor lor…
„Fii fără probleme, eu sunt“, auzi vocea Magdalenei, ce
părea agitată… Alma deschise uşa şi Magdalena pătrunse
ca o furtună, dându-şi seama, târziu, că cineva stătea în
picioare, alături de şevaletul Almei. Se întoarse cu faţa spre
Arin, încercând să-i zâmbească, pentru a se scuza de
zăpăceala ei… Se cunoşteau, nu trebuia să fie
convenţională faţă de Arin – pe care-l ştia de ani de zile.
Vizitele lor la Alma, lungile lor discuţii despre artă, despre
pictură, despre literatură, despre mimarea acelora ce nu
puteau crea nimic autentic… fuseseră cândva aproape…
„A plecat, închipuiţi-vă, a plecat cu fosta lui iubită din
facultate, să mai crezi în dragoste, să mai crezi în bărbaţi, a
fost omul pe care l-am iubit ca o nebună”… Începuse să
plângă, îşi ştergea ochii cu grijă, dându-şi seama că
machiajul e în pericol, că s-ar fi putut prelinge pe lângă
ochi, şi-l ocrotea, era încă lucidă, suferinţa ei era mai mult
explozia unui orgoliu rănit, decât a unei iubiri înşelate…
„Stai puţin, unde-a plecat? Se poate întoarce…” se
102
Ritual alb
amestecă Arin, fără să creadă nici el în ce spune.

„A plecat, pricepi, a plecat, a scris o vedere… Acum, pe
mine mă caută să dau relaţii… Asta-mi lipsea… Mi-a năruit
carieră, mi-a năruit viitor, mi-a distrus orice perspectivă,
fără să se fi cutremurat, fără niciun scrupul, a vrut să-i fie
lui bine şi crede că aşa o să-i fie bine…”
Alma încercă să o consoleze, mângâindu-i obrajii ca unui
copil, apoi, luând-o de după umeri, o aşeză pe o canapea,
pentru a nu o mai vedea agitându-se, umblând de colo-
colo, prin atelier… „Nu pricep, voi vă iubeaţi, ce v-a
apucat? Vă duceaţi unul după altul până la capătul
pământului… Ce s-a întâmplat?“ Nu se mai văzuseră de
mult şi nu mai ştia nimic despre cei doi îndrăgostiţi
nedespărţiţi, care învăţaseră împreună, ca roşi citeau unul
altuia ce scriau şi se contraziceau până când făceau
dragoste…
„Poate-i doar un zvon… ştii cum e lumea, mai
aşteaptă…”
„M-au chemat să-mi pună întrebări, abia ne luasem casa
asta care ne-a înnebunit, din cauza ei începusem să ne
certăm, am stat tot timpul prin gazde, ne mutam toată ziua
cu valizele după noi, nimeni nu vroia să ne ţină mai mult
de cinci-şase luni, pentru a nu reclama drepturi, pentru a
nu se trezi într-o zi cu vreun copil pe capul lor, de nu ne
mai puteau scoate. Eram aruncaţi de colo-colo… Se
săturase el, mă săturasem şi eu… Plângeam pe înfundate
să nu mă vadă… El suferea tot pe ascuns. Când am intrat
în apartamentul nostru de bloc, totul era stins între noi, nu
mai aveam forţă să ne privim, nici nu mai putea fi vorba de
dragoste. Nu aveam nicio vină, niciunul, era ca o
pedeapsă… iar acum, că a plecat. Îmi dau seama că nu pot
umple golul lăsat cu nimic…”
Arin începuse să dea semne de nerăbdare. Simţindu-l că
numără, deja, fiecare clipă, în contul timpului pierdut,
Alma trebui să intervină, pentru a-i permite retragerea. El
se grăbi, chiar nepoliticos, să-i urmeze sfatul,
nemaispunându-i Magdalenei, la ieşire, nicio vorbă, nici
103
măcar de formă… Se strecură ca un hoţ pe uşă, vesel, ca

un copil poznaş, care-a scăpat de bătaie, că poate să se
sustragă văicărelile aceleia cere-l agasa şi care-l obosea,
risipindu-i ideile plutirii lui de mai înainte…
„Nu ţi-ai luat desenul…” îi strigă Alma, pe când cobora
scările… Fusese tentat să renunţe, pentru moment, la
desen, numai pentru a nu se întoarce din drum. Reveni
totuşi şi se opri în prag, până când Alma i-l aduse învelit
într-un calc… „Îţi mulţumesc, Alma, ai grijă ce mai
pictezi… Nu uita copacii din cer…”
„Să nu-ţi mai fie teamă de fântâni, ce-a fost greu a
trecut, aşa a fost, să ne rămână nouă un geniu pe pământ,
altminteri s-ar fi bucurat alţii de tine. Cine ştie ce
extratereşti au vrut să te răpească… Zborul tău în fântina a
fost lupta dintre două lumi, dintre două forţe, dintre două
puteri…”
Rămase atunci, până seara târziu, cu Magdalena, pentru
a o consola, pentru a o putea lăsa să plece întreagă acasă,
fiind sigură că nu ar face vreo prostie… Ştia că avea să se
liniştească, pentru că o cunoştea cu toate patimile ei, cu
toate iubirile pierdute şi uitate, una mai puternică decât
alta, de fiecare dată în pragul disperării şi din nou pe cele
mai înalte culmi ale pasiunii, până la pierzanie, până n-o
mai vedea nimeni, până când uita că mai atinge pământul.
Când se trezea, trebuia să fie întotdeauna lângă ea, pentru
a nu se sinucide. Toate iubirile ei fuseseră păguboase, pe
muchie de pericol, sub ameninţarea evidentă a stingerii
posibile…
Era departe, acum, timpul acela, când Magdalena
plângea pentru iubiri pierdute, când Arin trecea prin
atelierul ei, la intervale mari de vreme, pentru a se
revitaliza, pentru a schimba niscaiva gânduri, pentru a se
elibera fiecare, îşi adunase prietenii în minte şi făcea, când
şi când, sobor cu ei, pentru a determina de fiecare dată, o
nouă verificare a memoriei, îi apăreau cele mai mici detalii
de conversaţie, frânturi de viaţă, de gesticulaţie, de patimi
sau de căderi, pe care le contopise într-o stare a ei proprie,
104
Ritual alb
de ardere interioară, din care nu ar mai fi putut ieşi, oricât

s-ar fi chinuit. Era obsedată de gândul că nu lucrase prea
stăruitor. Arin zvâcnise demult dintre cei obişnuiţi, se
scrisese mult despre piesele lui, era tradus în lumea
întreagă, Ea mai bâjbâia încă în întuneric din cauza
suferinţei pentru Almion, a suferinţei pe care nu o putea
şterge cu nimic în lume. Despre oricine ar fi vorbit, la
oricine s-ar fi gândit, imaginea lui se suprapunea
vehementă, ostentativă, încercând să anuleze orice altă
trăire, orice altă senzaţie, orice altă bucurie, a picturii, a
visării, a prieteniei, a oamenilor ce puteau să-i dea mai
multă seninătate… Ştia că suferă şi nu putea pricepe de
unde începuse suferinţa, ce anume o determinase…
105
CAPITOLUL IX
Prietenia nu se condiţionează, nu se diminuează şi nu se

stinge, nici în panica timpului, nici în şerpuirea sufletelor,
nici în arcurile de spaţii ce se cască – prăpăstii
devastatoare între oameni. Magdalena intrase în camera
Almei fără respiraţie. Ar fi vrut să nu vadă în clipa aceea,
să nu audă sau, mai bine spus, să nu-şi audă tictacul
memoriei ce se dezlănţuia să-i rupă zăgazurile, copleşind-o
cu întreaga avalanşă a timpului comun, a gângurelii
adolescentine comune, în care se îmbătaseră în anii şcolii
şi, mai târziu, în cei ai facultăţii. Stând drepte, una în faţa
celeilalte, revăzură cu o viteză uimitoare întreg filmul
copilăriei lor, al zbuciumului şi căutărilor lor incerte, al
gafelor nevinovate, al scrisorilor de dragoste proiectate în
clasă, al jurnalului lor cu poveşti vesele şi triste, cu
tresăriri, cu însemnele primelor visuri şi ale primelor iluzii,
ale primelor năruiri sau ale primelor credinţe. Se formaseră
una lângă cealaltă, se întregiseră una prin cealaltă, ceea ce
prisosea uneia, prin explozia temperamentală, se distribuia
firii poetice a celeilalte, ceea ce uneia îi lipsea, din
timiditate, sau din reţinere se câştiga prin îndrăzneala
debordantă şi nonşalantă a celeilalte: un perpetuum
mobile, care nu putea fi conceput decât în echilibrul
alăturării lor, al acelor două fiinţe visătoare, nebune, –
pornite pe şotii şi pe fapte mari – care nu se mai făceau
mari, pornite să descopere oameni frumoşi, oameni întregi,
care să se potrivească zborurilor lor curate, miraculoase,
îndrăzneţe şi care întârziau să se armonizeze, să intre în
106
Ritual alb
consonanţă. Se aflau una în faţa celeilalte, alăturea cu

hazul nebun al melodramei – ai cărui gust acid nu-l mai
sesizau – abţinându-se fiecare să nu-şi manifeste
slăbiciunea, să nu se piardă, încercând sau gândind,
fiecare pe rând, că cealaltă trebuie cruţată, apărată, ferită.
Punţile amintirilor lor se aruncaseră demult între ele,
dincolo de îmbrăţişarea din care le era frică să se
desprindă, pentru a nu li se vedea ochii – ochii hăituiţi de
lacrimi, ochii hăituiţi de ascunzişuri umane – care nu se
puteau da în vileag pentru ceea ce făcuseră, poate, în afara
înţelegerii lor tacite de a nu trăda, de a nu se preface, de a
nu ocoli adevărurile… Se cruţau sau se pedepseau, poate şi
una şi alta. Nu se mai văzuseră de multă vreme, după ce,
la începuturile lor, se vedeau zilnic, ca şi cum ar fi fost o
singură vieţuire, care nu poate supravieţui decât în dublă
ipostază sau, poate, era una şi aceeaşi postură a două
fiinţe care se intuiseră, care se cunoşteau prin cealaltă, dar
şi prin sine însăşi: de aceea, acceptându-se, înţelegându-se
atât de perfect, de aceea, tolerându-se, fără reproşuri, fără
mofturi, fără micile şicane ale instabilităţii feminine, chiar
ale vârstei cele mai fragede. În sfârşit, se priveau
scrutându-se, rând pe rând, cu privirea aceea meticuloasă,
ce descompune, ce vede trăiri interioare, ce vede hăţişurile
unor intenţii sau ale unor gânduri, ce nu au curajul
pronunţării, al exteriorizării, al defulării, al neputinţei de
mărturisire. Se fereau să nu inspire celeilalte nici cea mai
mică senzaţie de jenă, de compasiune sau de impas.
Uitaseră, privindu-se şi de notele din catalog şi de
observaţiile primite în orele de dirigenţie şi de cămăşile de
noapte ale profesoarei friguroase, ce-şi acoperea – credea ea
– somnul sau somnolenţa, cu culoarea neagră a mereu
aceleiaşi rochii de stofă –, ce ajunsese, de-atâta purtare,
cenuşie – cu manşetele ei în dungi, ca ale unei pijamale
sing-sing… Uitau de râsul lor în cascade şi de plânsul lor
cu sughiţuri, până ce erau date afară din clasă şi uitau de
colegi şi de cursele de înot de-a lungul sau de-a latul
Dunării… Uitaseră de toţi şi de toate şi se abandonau
107
întregi, necenzurate, una alteia, cu tot ceea ce trăiseră, cu

ceea ce aveau închis în memoria fiecăreia şi a
amândorura… şi-şi fereau nereuşitele şi neizbutirile şi
insuccesele şi-şi fereau neprietenii şi se închipuiau din nou
păsări tinere, proaspete, libere, fără coşmaruri, fără
obligaţii, fără dependenţe şi fără determinări, se doreau
senine şi nu puteau zâmbi pe măsura seninătăţii pe care ar
fi meritat-o fiecare din ele. Şi parcă, pe măsură ce fiecare
dorea să se mărturisească, niciuna, nu izbutea să se
descătuşeze – câte visuri, câte idealuri, câtă aşteptare, câtă
hăituiala, pentru a reuşit totul sau nimic… Se plecau şi se
înălţau una înaintea celeilalte, împleticindu-se, poticnindu-
se, în colţuri de nereuşită… „Am totul şi nimic, am pierdut
oamenii, te-am pierdut pe tine, plecând, am simţit, parcă
golul spaimei de-a nu fi pierdut tot ce-am trăit aici, cu tine,
m-am desprins în două, o parte din mine e aici, cealaltă,
mai săracă, mai searbădă, mai sumbră, e acolo, cu mine.
Acolo nu se omoară nimeni după prieteni, prietenia e floare
la butonieră, nu are nimeni dulcegării pentru nimeni şi
totul, orice zâmbet, orice serviciu îmbracă armura
convenţiei… Sper ca măcar tu să nu mă acuzi, numai tu
poţi înţelege că, ceea ce mi-am dorit, nu a fost desprinderea
totală, pentru că aşa ceva nu se poate suporta de către
oameni ca noi… Nu-i aşa că nu mă acuzi? Nu mai puteam
trăi singură, tu nu mă puteai înţelege pentru că, poate, nu
iubiseşi atât de tare cum iubisem eu, doar ştii bine,
fugisem multă vreme de lume, şi de tine, poate nu ţi-ai dat
seama, mizera teamă să mă tot vezi fără nimeni sau doar
cu cineva care trecea drept paravan sentimental, şapte ani
de însingurare, de frică de sine, de oameni, te pot duce la
nebunie sau la sinucidere… Tu te-ai adâncit mai mult în
pictură, eu nu prea puteam lucra, mereu probleme, mereu
suferinţe”. Alma nu se înşela: Mad avea mai multă nevoie
să se mărturisească, era mai panicată decât ea şi,
întotdeauna, ceea ce strigase în ea, trebuise să fie strigat şi
în afară, altfel ar fi făcut explozie… Intuise că într-o bună zi
avea să vină, să-şi strige vina ei obsesivă de a fi putut
108
Ritual alb
accepta ideea plecării într-o altă lume în care nu avea

rădăcini, în care nu avea însemnul nici unei bucurii, al nici
unei trăiri, în care vieţuia ca o larvă, ca iedera care se
întinde după un zid, pentru a-şi găsi suportul de
rezistenţă… Plecase şi-şi dăruise viaţa unui om căruia i se
încredinţase, poate, doar cu sentimentul unei afecţiuni
lucide, nu cu dragoste – pe care o epuizase demult şi în
care nu mai putea să creadă… Pornise dintr-un instinct al
naturii umane de a se aventura – pe o cale a descoperirilor
de tip columbian – nu de dragul revelării unui continent
fizic ci de dragul celui spiritual sau sufletesc, pe care, îşi
dădea seama, îl descoperise cel mai puţin… Se temea să fie
ghicită, să i se vadă nemulţumirea, nerotunjirea speranţei
de a nu se fi putut regăsi ca om pe alte meridiane, decât pe
cele ale sufletului ei, ale rădăcinilor ei dintotdeauna, fără
de care nu mai putea visa, nu mai putea vibra, nu se mai
putea bucura. Uitase de când nu mai putuse să râdă sau
să plângă – aşa cum făcuseră ele, zgâlţâind pereţii
adăposturilor lor de suflet, de taine… Nu se văzuseră şi nu
ştiau cum să depene mai repede firul strâns ghemotoc al
memoriei dezlânate, tracasate, obosite să tot hrănească din
ea, să adape credinţe şi intenţii, ce nu se mai pot elibera,
să întreţină prezent cu ea. De unde să-şi fi imaginat că
soarta avea să le arunce la cea mai mare distanţă una de
cealaltă, de unde să fi intuit pe atunci că stundenţia se
constituise într-un prag, ca o barieră, prag alb, peste care o
dată trecute, nu mai aveau cum să rămână aceleaşi. Nu
aveau să intuiască fuga de sine şi nici spaima de umbrele
care creşteau tot mai mult în ele odată cu numărul anilor…
N-aveau de unde să fi aflat că absenţa cuiva te poate trăi şi
consuma şi ucide mai mult decât prezenţa. Abia acum, atât
de târziu, înţelegeau că, odată cu anii, cercul cunoaşterii
nu se mai lărgeşte, că oamenii, pe care i-au cunoscut
cândva, rămân aceiaşi, indiferent de eroziunea sufletelor,
că până la o anume vârstă – a candorilor ce se pot apăra cu
de la sine putere – au figurat, punct cu punct, roata
norocului lor, pe al cărei traseu urmează să se tot
109
învârtească, reluând poate mai sus, poate uneori mai jos,

aceeaşi deschidere circular-spiralată, din care nu mai
aveau cum să iasă, în jurul aceloraşi vieţi, în jurul
aceloraşi îngăduinţe sau neîngăduinţe, de care erau legate
prin punţi tainice şi uneori chiar trainice, din teama tot
mai strânsă de a nu greşi iremediabil, din teama nedăruirii
întregi, a rănirii, din teama de a nu se fi prezentat cu
aripile tăiate în faţa acelora ce se alăturau cercului vieţii
lor, din teama de-a nu se putea dărui nefiinţe de umbrele
ce înotau în sângele memoriei lor – de care nu puteau fugi,
de care nu se puteau ascunde, de care nu puteau scăpa. O
urmărire dus-întors, pe o cale îngustă, pe care se pot
produce oricând incidente, accidente, cutremure, trăsnete,
fulgere, geamătul pământului… Pe aceeaşi cale se mai
puteau întâlni doar în somn sau doar în glumă sau doar în
treacătul memoriei ce le reunea pasager, dincolo de fuga
timpului şi a spaţiului, dincolo de temerile Magdalenei –
aruncată departe, într-o altă lume, decât aceea a devenirii
sau a trecutului său, dincolo de temerile Almei de-a nu se
fi regăsit într-o lume, în care ar fi trebuit să se simtă în voie
pentru că era acasă… Orice părere de rău – lucid provocată
– i se părea Magdalenei un nou laţ de gâtul memoriei
incitate să revină icnind în prezentul ei.
Făcuse pasul desprinderii doar pe jumătate şi nu avu
curajul să se arunce total, dincolo de sine, dincolo de ceea
ce reprezenta ca acumulare: „Nu sunt bună de nimic, mă
simt incapabilă, inutilă, am făcut cea mai mare greşeală,
rămân toată viaţa atârnată de firul aminirilor, balansând
deasupra unei lumi, pe care nu o pot înţelege. La început a
fost curiozitatea, apoi a fost tentaţia, apoi a venit vertijul şi,
odată intrată în el, nu mai aveam cum ieşi din ameţeală
decât sleită sau, nu, doar moartă… O lume civilizată, dar
rece, bizară, o lume a luptei pentru sine, în care, orice s-ar
întâmpla – începând cu tine şi trecând prin fibra tuturor
membrilor familiei tale – nu ai voie să te opreşti, nu ai voie
să-ţi tragi sufletul, pentru că s-ar putea să te trezeşti, de
fapt, nici nu ţi se dă răgazul să te opreşti, nu trebuie să te
110
Ritual alb
miri de nimic, nici să te întristezi de ceva – deşi totul e o

tristeţe cu lustru, cu clopoţei, cu zurgălăi de argint să
cânte frumos… Un «smile» de formă, dintr-o altă adeziune
la care nu aderi, trebuie să te însoţească permanent ca şi
când nu ai mai avea bucurii, pentru că un om care ştie,
care cunoaşte preţul adevăratei bucurii, nu-şi poate vinde
zâmbetul ca pe-un ambalaj de lux pentru pastă de dinţi…
Nu mai pot visa, pentru că acolo oamenii au distrus
noţiunea de vis, pentru că acolo vor să creadă că nu există
imposibil şi dacă, teoretic, nu există imposibil, atunci
starea reveriei devine un nonsens, devine un hohot de râs
la propria stingere… Pentru noi, cei de la Dunăre, a trăi în
afara stării de reverie este egal cu sinuciderea, rămânem
nişte bolnavi incurabili sau nişte morţi vii, umblători prin
tărâmuri străine sufletului nostru, pentru a-i incomoda pe
ceilalţi sau pentru a le stârni compasiunea…”
Căinţa Magdalenei se pierdea în dus-întorsul epuizant al
traseului pe care îşi înscrisese destinul… Strâns legate la
gură, bocitoarele sufletului ei nu mai pridideau să-şi
despletească făgăduielile, ferecăturile.
„Dacă ai avut curajul să te desprinzi, de ceea ce era al
tău, de ceea ce făcea parte din tine, trebuia să-ţi găseşti
curajul să fi renunţat cu totul la tine, trebuia să fi uitat de
tine, să te fi aruncat în neant, pentru a renaşte adunată
din resturi de convenienţe, de uitare, de nememorie… A fi
sperat într-o posibilă adaptare înseamnă a nu fi văzut
dincolo de ceea ce nu mai eşti, înseamnă a nu mai fi simţit
nimic în buricele degetelor şi în căuşul palmelor în fibra
sufletului, nici în boarea lui… Spune drept, nu mai ai voie
să simţi… Femeia cu sufletul în dungă sau pe-o dungă.
Râzi în hohote, dacă poţi, ca să-mi demonstrezi că eşti
întregă şi că poţi râde de tine, de ce nu râzi? Dacă nu vezi
ridicolul, degeaba am mai copilărit împreună, degeaba am
mai plâns împreună, degeaba ne-am mai făurit visuri, dacă
n-am ştiut să facem din ele decât nişte zmeie de hârtie,
care se-aprind la atingerea primelor raze ştirbe de soare…”
— Vrei să ştii ceva, să nu crezi că doar privindu-te, mă
111
urc în trenul cu amintiri… Când ştiu că eşti departe, sună,

strigă altfel… toate personajele copilăriei, ale adolescenţei
se-adună grămadă şi mă foarfecă… profesorul de literatură
ne mai chinuie din când în când. E-adevărat, nu mai
purtăm jupon ca pe vremea aceea, când mergeam Ia
primele noastre ceaiuri, dar suntem la fel de lunatice, eu
cred că mai puţin decât tine… distanţa se comprimă ciudat
şi-mi apropie oamenii, primul sărut, primele tocuri, părul
încreţit… Ce caraghioase puteam fi eliberate de fileul
nostim terorizant… Orele de literatură, desele examinări,
poeziile rostite ca pe „tatăl nostru”, tezele, povestea cu
inelele…
— Ca şi cum n-aş fi putut scrie despre Schopenhauer cu
inel pe deget… A fost bine, ne-a ambiţionat… Că nu-s
autentice, inelul cu briliant al străbunicii nu era autentic…
Venisem prima dată cu el şi tu cu cel cu perlişoară… Ştii că
nu-l mai am…? Pierdut, dispărut, nu ştiu… Ziceam că-mi
poartă noroc şi că, odată pierdut, s-a terminat…
— Iar mie ghinion… Un înţelept al vieţii tăinuite a
gemelor scria că perlele nu mor, decât peste sute de ani şi
că sădeşti în tine un blestem, purtând o perlă vie…
Alma îi privi inelele de pe degete, nu fără un oarecare
reproş, ştiuse că îi plăcuseră întotdeauna inelele de toate
felurile, multe şi diferite, pe câte trei degete, dar acum,
când îşi putea permite să le aibă pe cele mai scumpe, parcă
nu mai ştia să şi le aşeze cu blândeţe, parcă nu mai avea
bunul gust de a şi le adapta mâinilor ei mici, delicate, tot
atât de bine ca pe ineluşele – acelea fine şi ieftine, de
argint, pe care le răpea, fără ştirea mamei, din caseta
familiei.
— Nu erau mai valoroase decât ce am azi, condensau în
ele încărcătura sentimentală a unui trecut, a unor emoţii
care ne marcaseră şi care îşi lăsaseră amprenta de suflet şi
asupra aliajului lor… Despre orice am încerca să vorbim,
tot înapoi ajungem…
— Tu ce faci, mă testezi?
Părea că vrea să evite privirea Magdalenei şi ochii i se
112
Ritual alb
prelingeau numai pe firul irişilor ei, o vedea schimbată şi

nu pricepea ce anume se schimbase: cutele obrajilor se
arcuiseră vizibil, ochii parcă erau mai cerniţi – cu toate că
lentilele cu multe dioptrii îi ascunsesem întotdeauna
culoarea reală – ceva mai multe riduri între ochi, de
asemenea, pe frunte, liniile erau uşor ondulate, măsurând
parcă, unda de şoc a trăirilor pe care a trebuit să le
doboare sau pe care s-a chinuit să le doboare fără reuşită,
măsurând intensitatea coborârilor şi a revenirilor, trădând
efortul sau arderea interioară în cucerirea unei convingeri,
a adevărului care forează subteran, dar care lasă urme la
suprafaţă. Magdalena părea să fie tot mai intrigată,
neputând să-i dea replică.
Alma continuă volubilă:
— Teste de memorie… E perfectă, sunt momente când
pot depăşi nivelul memoriei, asta-i deja altceva, intră în
altă sferă de preocupări şi pentru că nu a dibuit încă
nimeni fenomenul, se pune totul pe seama unei explicaţii
mai comode, mai la indemână… Crezi şi tu că tu…?!
Ştii ce-mi doresc? Ia ghici… O pădure de mesteceni… să
mă ţes în memoria unui mesteacăn. Mi se pare mie că m-ar
evoca cu mai multă nobleţe decât un oarecare copac…
Doar şi ei au memorie… inelele lor… până şi ei se
împodobesc cu inele, cu cercuri concentrice de memorie,
pentru a atrage atenţia cerului, a păsărilor, a noastră, a
timpului pe care-l desfiinţează, pentru că-l domină cu mai
multă prestanţă decât noi…
— De ce nu ţi-ai adus la ţine acasă mesteceni?
— Aveam doi…
— Cum aveai…? Tu nu ai de ce să vorbeşti numai la
trecut… Sunt mult mai singură decât tine, revoltător de
singură, el face ce poate pentru a nu simţi înstrăinarea,
efort inutil, uneori memoria mă trage în ea, mi-e frică să nu
mă înghită, vine ca o avalanşă şi n-am unde mă ascunde,
decât tot în mine, devin neîncăpătoare uneori pentru atâta
trecut, caut tot felul de oameni, vreau să vorbesc cu ei, le
povestesc tot felul de năstruşnicii de-acasă, le vorbesc
113
despre tine – pentru a le demonstra ce fel de oameni îmi

doresc în preajma mea – şi nu mă bagă nimeni în seamă,
nu e nimeni preocupat de dramele mele, n-are nimeni timp
să m-asculte, decât din politeţe, pot să fac orice, cui ce-i
pasă, dar tot atât de bine, poate să mi se întâmple orice…
Uneori mă trezesc vorbind singură…
— Nu ţi se pare că ziduri, obiecte, prieteni au intrat într-
o altă vârstă, într-o altă lume, pe care, ca s-o atingi, trebuie
să intri într-un fel de transă a memoriei…?
Magdalena se arătă dispusă să aprobe presupunerile
Almei, aranjând cu gesturi mecanice într-o glastră, braţul
de frezii pe care i le adusese, revenind la trenul lor cu
amintiri despre vernisaje reci sau plăcute, despre colegi
care nu se prea omorau cu talentul, dar care tot
deschideau expoziţii despre mariaje cu sau fără castraveţi
muraţi, despre nevestele artiştilor, care nu reuşesc să
apară decât în ipostaza de cicălitoare, care le stăvilesc
talentul sau libertatea sau dreptul la dragoste, despre
circuitul interminabil al aceloraşi platitudini zilnice în care
oamenii se lasă antrenaţi, fără să-şi mai dea seama că,
dincolo de spălat, culcat, trezit, mic dejun birou, colegi
muţi şi siniştri, citit ziar, privit televizor, nu mai pot trece,
decât pentru a vorbi despre mâncare şi iar mâncare, dacă
nu, despre plafoane ude şi ţevi sparte, despre câte-o
reparaţie de maşină şi mecanici imposibili despre taxele de
lumină sau de chirie, despre copii deştepţi şi tot mai
deştepţi şi nereuşitele lor la examenele tot mai grele de
treaptă, despre copii mici, despre copii mari… Mereu,
mereu, aceleaşi probleme, aceleaşi nemulţumiri aceleaşi
neajunsuri şi trenul evocărilor lor… Observându-i pe cei cu
astfel de preocupări mărunte, ucigătoare prin remutarea
lor monocordă li se contura ieşirea lor către suprafaţă,
existenţa lor care mai avusese şi altceva din toate acele
nesfârşite şi repetabile poveri ale fiecărei zile, ale fiecărei
vârste, altceva care ţinea de structura lor interioară, de
stările lor de suflet, de pretenţile lor de a se ridica la o altă
cotă de judecată, din putinţa lor de a cumpăni binele şi
114
Ritual alb
răul din oameni, de a-i afla, de a-i măsura la adevărata lor

valoare, de a-i simţi, intui, determina, eventual stăpâni
psihologic, sociologic sau profesional…
— Nu te mai gândi la tot ce-i mai rău, imposibil să nu te
ataşezi de cineva…
— Ataşament… ca un ataş la o motocicletă… un corp
auxiliar pe care trebuie să-l porţi o viaţă întreagă după tine
cu iluzia că ţi se potriveşte, că face parte din tine, că
participă la împlinirea idealurilor tale, când el se poate
desprinde în orice clipă de tine, fie că-şi pierde un şurub,
fie că face o atingere forţată şi se toceşte, se uzează, până
când uită în ce scop s-a alăturat, se pierde pe drumul pe
care credeai că trebuie să-l parcurgi doar cu… ataş… Nu
mai e momentul să ne lamentăm… O să fie bine.
— Aşa te vreau…
— N-o să prea mai poţi rămâne, e târziu…
— Ce-şi mai doresc oamenii?
— Ce nu se găseşte, pretutindeni oamenii-şi doresc ceea
ce nu pot avea şi, la urma urmelor, nici nu-şi doresc prea
mult, aici ei au suflete şi-şi doresc obiecte, tu, dincolo, ai
munţi de obiecte şi-ţi doreşti suflete… Cine-i mai
câştigat…? Să nu mă faci ipocrită… Ştii bine că am
dreptate, şi că ai ajuns să-i invidiezi pe cei aparent săraci.
Din teama de a nu fi săraci, oamenii noştri îşi adună
depozite de inutilităţi, se sufocă în materie, când bogăţia
încape între circumvoluţiunile unei minuscule casete
cenuşii…
— Nu vrei un copil?
— Cred că-i prea târziu… Ce-a făcut mama dacă mă are
pe mine? Am plecat – ea a zis că fără nicio strângere de
inimă îmi aduc aminte de ea, mă retrag undeva, plâng
bine, mă vindec, reintru în normal… S-au împlinit zece ani
de când tata a murit… Ce să mai zic de tine…
— Nimeni nu se gândeşte la copiii care cresc cu sau fără
părinţi, dar singuri… Sunt altfel structuraţi, nu-i mai poate
nimeni îngenunchea cu uşurinţă, nu-i mai poate nimeni
momi cu acadele de niciun fel, oricât ar fi ele Rolls-Royce-
115
urile de tentante… Tu ai fost un fel de momeală momită,

iartă-mă că-ţi spun aşa ceva… Ai avut de toate sau, în
orice caz, mai mult decât alţii, nu prea ai înţeles ce
înseamnă să nu le ai, mai cu seamă atunci când doreşti să
ai, de exemplu, o bicicletă sau o carte sau o rochie nouă…
Dacă nu-l iubeşti, să nu faci niciun copil, n-ar trebui, să se
admită venirea pe lume a copiilor decât din dragoste… Ar fi
una dintre cele mai importante condiţionări ale frumuseţii
şi calităţii umane… Tatăl tău cu tatăl meu cred că s-au
întâlnit pe o alee frumoasă, însorită şi precis stau de vorbă
despre noi. Parcă-l văd mergând pe bicicleta lui şontoroagă,
zdrăngănind din toate încheieturile, neabandonând-o
pentru nimic în lume, purtând-o pretutindeni ca pe-un
tramvai numit dorinţă, dodes’kaden, dodes’kaden, mereu
pe aceeaşi şină imaginară, mereu cu ochii în aceeaşi lume
a visării, alături de sonatele lui Beethoven, ale lui Bach, pe
care le cânta nu doar când se afla şi, mai cu seamă, când
nu se afla, la pian, ci când zbura cu bicicleta lui – tramvai
numit dorinţă pe căile cunoaşterii umane, ale devoţiunii,
ale bunătăţii, ale generozităţii. Negrăbindu-se niciodată, de
parcă întreaga veşnicie i se aşternuse la picioare,
neridicând nicodată tonul, de parcă toate dreptăţile lumii îi
fuseseră numai lui acordate, calm la toate privaţiunile, pe
care nu le considera insucces ci purificare, serenitate…
„Ce-o să faceţi voi cu pictura? Ce-am făcut eu cu pianul…
O boală purtată iremediabil în sânge, care mă ajută să mă
sting cu ochii în stele… Nu cu ei în ţărână… Asta-i tot, voi
nu puteţi fi mulţumite numai cu-atât…“
— De-asta s-a şi aruncat cu o asemenea forţă şi dăruire
în medicină, a simţit că poate face ceva pentru oameni,
ceva de ordinul concretului, imediatului, dar pentru viaţă…
O să-mi fie greu să mă duc acasă, să intru prin camera lui,
să-i ating pianul, să-i văd fotografiile pe care mama le-a
înşirat ca la muzeu pe toţi pereţii… Acum, de când am
plecat, m-a înşirat şi pe mine, de parcă n-aş mai fi, de la
cinci până la treizeci şi cinci, „veniţi s-o vedeţi pe Mad cea
realizată cea delirant de fericită, veniţi şi amuzaţi-vă…“
116
Ritual alb
— Pe cât de cenuşiu era pe dinafară – aveam impresia că

umblă mereu în acelaşi pantalon stacojiu de doc şi în
aceeaşi cămaşă de aţică în pătrăţele – pe atât de puternic
era pe dinăuntru, în trăirile lui…
— N-a fost un pedant, mama a suferit teribil, pe urmă s-
a obişnuit, numai că lumea ştii cum e: „sigur, ea aşa de
elegantă şi el, săracul, care cară bani cu sacul, în petice…“
Nu-l interesa nici ce punea pe el, nici ce spune lumea…
Avea viaţa lui, pacienţii lui, muzica, sonatele lunii şi ale
luminii, a muncit până în ultima clipă… Venea acasă cu o
plasă de peşte, după o zi de consultaţii, nu lua bani
oamenilor şi lumea credea că suntem putred de bogaţi…
— Mama…?
— Singură, singură de tot… Se bucură, crezând că eu
mă bucur… E mai bine să creadă aşa…
— N-o iei la tine?
— A fost o lună, devenise nervoasă, la început am luat-o,
am plimbat-o, am ameţit-o, apoi, când a început să se
dezmeticească, să mă privească cum arăt acolo, în acel
straniu „la mine“, a început, cred, să se sperie, vroia să nu
se convingă că fiica ei e nefericită… „Mad, eşti mulţumită?“
„Da, mamă…” Asta a fost tot, nu m-a mai întrebat nimic…
Înainte de a pleca se ascundea de mine tot mai des, să n-o
descopăr că m-a descoperit, pricepi? Pentru a nu mă face
să regret. Ca şi cum trebuia să vină ca să-mi dau seama…
Dacă eram acasă, mai trăiam cu iluzia că mai pot face ceva
pentru ea, aşa…
Umbrele zilei, ale lucrurilor din cameră, se prelungesc
peste gândurile lor. O uşoară foşnire de copaci – stârniţi de
cine ştie ce taine nepătrunse – ajunge până la ele,
netezindu-le privirile, amintirile ce se zvârcolesc îndelung
cu trenul ce le poartă cu o viteză ameţitoare prin toate
etapele unei vârste, pe care nu aveau cum să le mai atingă,
decât cu antenele unei memorii rănite, incitate.
Până atunci nu mai percepuseră zgomote, nici de
oameni, nici de maşini, nici de natură. Cu o singură
deschidere de uşă Alma avu impresia că reintră din nou în
117
temporalitate, în cursul zilei, în imediatul acela mărunt,

risipitor, de care se ferea cu întreaga respiraţie, concretul
acela căruia i se opunea cu îndărătnicie şi vehemenţă, fără
să poată pricepe de ce o fiinţă, care se afla lângă ea, nu mai
putea fi aceeaşi de odinioară, fără să înţeleagă de ce, atâta
vreme cât au putut fi împreună, nu s-au descătuşat, de ce
au tot fugit una de alta, închizându-se în sinea cochiliei,
temându-se, fiecare la rândul ei, că nu este suficient de
realizată, pentru a suporta o înfruntare cu oglinda
retrospectivei sale, în care îşi vede fiecare proiectul
visurilor, al iluziilor de altădată, al iluziilor cernite sau
învolburate sau plumbuite sau închistate în alte iluzii,
pentru a putea supravieţui…
— Dacă i-ai da un telefon din când în când, i-ai face o
mare bucurie, te-a iubit ca şi pe mine, un telefon de-al tău
ar fi cât zece scrisori de-ale mele… O voce vie, adevărată,
ştii ce-nseamnă?
— Tu mai ştii ce-nseamnă? Tu de ce n-o suni? Îţi uzezi
glasul sau fondurile? Eu o făceam fără să-mi fi spus,
oricum, nu te pot înlocui…
— Îţi pot lăsa bani, nu vreau să-ţi creez probleme… Eu
nici nu prea scriu, de ce-or fi fiinţele-astea care se numesc
mame atât de bune cu noi? Sunt gata să-şi sacrifice linişte,
odihnă, bunăstare, siguranţă, numai pentru a ne vedea o
clipă mai fericite decât ele…
— Bani, şi tu ai devenit chiar ca ceilalţi… Vrei să
cumperi sentimente cu bani… Serviciile se plătesc, te-au
învăţat bine… Numai că nu se potriveşte… Cum o sun pe
maică-mea, aşa am s-o sun şi pe-a ta, a mea a devenit mai
blândă de când a stat la mine vreo două luni şi s-a convins
că ideile ei nu pot fi ale mele, că dorinţele ei sunt departe
de idealismul meu, i-a mai ieşit din minte că ar avea un
copil chiar ursuz, pe care nu-l poate pricepe… deşi, tot n-
aş putea spune că am învăţat-o să mă priceapă…
— Tot aşa frumoasă e?
— La fel… doar ochi… ochi pentru ochii mei, pentru
limpezimea sau tulburarea lor, ochi pentru gândul meu
118
Ritual alb
care i se ascunde sau care îi iese în întâmpinare, ochi

pentru fiecare retractare sau ezitare şi, de ce n-aş
recunoaşte, un ochi foarte sever pentru silueta mea…
„Pictorul trebuie s-arate la fel de bine ca şi modelul“, crede
ea, crezând bine, numai că, în ciuda susţinerii unui astfel
de principiu, nu uită zilnic să mă întrebe dacă am
mâncat… altminteri, aceeaşi forţă de a mă combate, de a
mă contrazice, de a nu lua drept bun ceea ce fac…
— Faţă de tine, nu şi faţă de străini, la care cred că te tot
laudă…
— Mă laudă şi nu prea mă laudă şi-odată intră în
perioada de critică, de nu mă mai spală Dunărea… Vreau
să pleci liniştită, cred că am câştigat ceva… Oricât am fi de
departe, oamenii pe care ni i-am sădit în noi, dintru
începuturi, e greu să nu-i mai simţim tot alături de noi. N-
ar trebui să ne fie ruşine de desele noastre tresăriri în faţa
trecutului, ori ce-am face, purtăm cu noi totul… ca un
fluviu care duce la vale tot ce adună pe parcurs, fără să se
mai limpezească decât în imaginaţia oamenilor frumoşi,
curaţi, visători, lucizi şi siguri de ei.
119
CAPITOLUL X
Nu putea concepe venirea primei zăpezi în afara

dragostei, în afara unei stări purificatoare, care trebuia să
aducă linişte sufletelor ce se căutau, ce se respectau, ce se
iubeau… Îi plăcea să creadă că iubeşte şi că, aşa cum
iubeşte, este iubită. Îndoielile nu-i dădeau însă pace nici
când, cutreierând cu Almion pe străzi pustii., inundate de
albul imaculat, zburdau senini sau, cel puţin aşa i se
părea, exaltaţi de alăturarea plutirii lor… Primii fulgi se
desprindeau din plasa stelelor şi ei veneau valsând, invitaţi
de onoare la balul clipelor de cer. Rătăceau pe străzile cu
nume sonore, imaginându-şi că străbat lumea, sărind, din
câţiva paşi, din Atena la Quito, din Paris la Tirana, din
Roma la Londra, din Madrid la Lisabona şi pe calea viselor,
a rozelor… Alma dansa ca un copil furat, vrăjit de uimire,
care vede că basmul rostit de el prinde viaţă, intră în
cadrul viu, de adevăr, de concret, de palpabil… Pluteau,
ţinându-se de mână, se sărutau pentru Nike, se îmbrăţişau
pentru Capela Sixtină, se priveau pentru Pietă, se opreau
statui gânditoare în memoria Rugăciunii, a Cuminţeniei
Pământului, a Sărutului… Un cor de voci se auzea, şoptind
parcă naturii, poate lumii întregi, o poveste… Fiecăruia îi
place să creadă că povestea lui e unică şi fiecare trăieşte
ascuns bucuria de a se fi ridicat deasupra celorlalţi prin
unicitatea poveştii pe care o simte şi o zideşte în el…
Privirile lor se reîntâlneau pe coordonata misterului, în plin
surâs al Giocondei, şi surâdeau, topindu-şi la căldura
sufletului celuilalt, enigmele, neclarităţile… Şi deveneau vis
120
Ritual alb
şi deveneau realitate, plutind, dansând, cântând, iubind şi

iar iubind… Voalul cenuşiu al înserării se împodobeşte pe
măsura bucuriei lor cu fiecare clipă, cu stele de dragoste,
de încredere, cu stele de tumult al sufletului ieşit în
întâmpinare de suflet… Şi Alma nu putea gândi decât că
jocurile vieţii au fost de o asemenea manieră inventate şi
încurcate, pentru a fi întâlnit, în sfârşit, iubirea cea mare,
iubirea unică, aceea care îmbracă în trăinicie şi putere
orice acţiune umană, aceea care nu are început şi sfârşit,
pentru că s-a născut odată cu venirea pe lume şi pleacă
odată cu tine, aceea care ne înalţă în cele mai frumoase
zboruri ale credinţei, aceea care trăieşte prin noi înşine, în
zodia sufletelor noastre, a celor ce iubim cu adevărat…
Prima zăpadă ne duce cu gândul la bucuria pământului, la
bucuria dragostei abia revelate. Dacă ar ninge mai des,
poate că sentimentul însingurării noastre nu ar mai fi atât
de anxios… Peste cenuşiul sufletelor intrate în hibernare,
peste cenuşiul acoperişurilor, al străzilor, al trunchiurilor
golaşe, al atmosferei impregnate de pregătirea mocnită a
sărbătorii rodirii neîntârziate a aceleiaşi naturi amorţite, se
instalează albul neatins, albul primordial, albul gândului
dintâi, al sentimentului, dintâi, albul primului legământ
făcut ţie însuţi pentru un altul, albul stării ireversibile, al
tăcerii primordiale, amintind oamenilor că au uitat să se
mai oprească, că au uitat să respire, că au uitat să
privească, că au uitat să fie ceea ce sunt sau ar fi dorit să
fie… Ritual alb al naturii care stăpâneşte atât de măiestrit
arta disimulării, aducând întoarcerea fiecărei vârste către
sine însăşi, aducând răgazul înălţării dincolo de bariera
dintre eu şi noneu, aducând înflorirea cunoaşterii de sine,
a conştiinţei de sine… „Tu ce crezi?“ Alma se plimba alături
de Almion fără să simtă iradiind bucuria pe care ar fi
aşteptat-o, bucuria pe care o trăise în sine, doar în absenţa
lui, la gândul că l-ar putea zări… „Să mergem, e frig…” „Nu
vorbi, e mai bine, nici nu vreau vorbe” „Mi-e dor de tine…”
„Ca să fiu în tonul platitudinii mondiale, ar trebui să-ţi
spun că şi mie… Ştii ceva? Nu te cred, nu te cred pentru că
121
nu simt că ţi-e dor…“ „Aş fi vrut să…” „Taci…”

Alma îşi simţise gura uscată, făcuse un efort pentru a se
fi auzit, se temea să nu fi auzit cuvinte pe care nu ar fi
dorit să le audă vreodată, se temea de condiţionări, de
delimitări, de rostiri gratuite, ceea ce este, este şi nu poate
face nimeni ceva pentru a schimba existenţa de moment, a
lui „acum”, a lui „aici”… Ar fi vrut să stea cu coatele pe
fereastra de alb a sufletului, privind cum cade zăpada,
ascultându-i respiraţia, ar fi vrut să-i spună ce gândeşte şi
simţi că ar fi fost privită cu suspiciune sau cu neînţelegere.
Nu, Almion nu era receptiv la ceea ce ar fi dorit să-i
transmită şi-şi dădea tot mai bine seama că plutirea lor
fusese plutirea ei, că bucuria lor fusese bucuria ei, că
frumuseţea lor, a întâlnirii lor, fusese închipuită, trăită,
doar de dorinţa ei de împlinire… Almion pornise demult
spre maşină, lăsând-o în urmă, măsurându-şi sau
numărându-şi amprentele paşilor în zăpadă… „Mâine nu se
va mai cunoaşte nimic şi mai avem pretenţia că suntem
puternici, paşii mei vor fi intrat în neant, ca şi dorinţa
mea…” „Ce faci, vorbeşti singură?! „Am crezut că sunt cu
tine…”
Îi fusese teamă de presimţirile ei negre, de îndoieli, de
starea aceea de stinghereală, de gesturile lui rezervate,
glaciale, întâmplătoare, care nu ascundeau, de fapt,
semnificaţii şi pe care ea le tot căutase, le aşteptase, le
dăduse alibiuri în speranţa că ele se vor arăta singure pe
măsura închipuirii ei, fără efort, fără ambiguităţi, fără
goliciunea şi uscăciunea acelora care nu pot spune nimic
pentru că nu au a spune ceva… Că oamenilor nu le este
dăruită Clipa în acelaşi timp, putuse să înţeleagă…
„Orbecăim, orbecăim în noi, prefăcându-ne că înţelegem, că
iubim, că nu putem trăi unii fără ceilalţi şi aşteptăm să se
întâmple ceva pentru a ne salva şi a ne acoperi golul de
simţire. Uneori ajunge să ni se prindă o pietricică de talpă,
pentru a lua tot muntele cu noi. E mai comod să taci, nu
eşti obligat să vorbeşti, ce-i cu tine? Vrei neapărat să ne
certăm?“ „Cum o să vreau aşa ceva, se ceartă cei ce nu au
122
Ritual alb
nimic pe dinăuntru” „Chiar aşa, tu crezi că ai ceva, în afară

de straturi de convenţie?!”
Reuşise să-i spună ceea ce nu avusese multă vreme
curajul, i se părea ciudat, nu pentru că el nu protesta, ci
pentru că natura nu lua nicio atitudine, că nu se înfurie,
că pământul nu se surpă, că stelele nu se ciocnesc între
ele, că arborii rămân în picioare şi că noaptea nu ţipă aşa
cum ţipă a sfârşit şi prevestire sumbră cucuveaua, de care
se sperie lumea, de care tresare conştiinţa unei posibile
vinovăţii, ce-ar putea fi într-o zi pedepsită… Îşi reluară
locurile în maşină, lăsând să se instaleze între ei un zid de
tăcere de gheaţă, o tăcere ce avea doar gustul amar al
acceptării, al suportării până la bifurcarea drumurilor lor.
Ceea ce Alma crezuse a fi zbor comun era doar o iluzie, o
palidă dublură a unuia şi aceluiaşi drum ţâşnit prea
departe, de unul singur, fără putinţa de a se mai opri, de a
mai regresa sau de a se repeta… Aerul din maşină deveni
greu, de nesuportat, deschise geamul de partea ei,
neţinând cont că era deschis şi celălalt, pe partea opusă:
acceleră, mergând neglijent, zvâcnit, cu intenţia de a-l
deranja, de a-l zgâlţâi din amorţeala prefăcătoriei.
Simţindu-i privirea asupra-i, făcu efortul să nu aibă nicio
tresărire. Altădată, dacă ar fi privit-o cu o asemenea
ostentaţie, ar fi trebuit să oprească, nu ar mai fi putut
continua. Dorise să nu poarte nicio clipă pe chip masca
unei cât mai mici retrageri în sine şi se vedea sau se
simţea, dintr-odată, sclava platoşelor unei prudenţe târzii,
sclava unei măşti a indiferenţei, care o făcea să nu se mai
recunoască… Altădată, ar fi încercat să întrerupă stângăcia
de stare sau convenţionalismul ei cu o strângere de mână,
cu o atingere, simţind că fluidul acela magnetic,
inexplicabil, care apropie sau distanţează oamenii, vorbeşte
de la sine şi dezgheaţă penibilul coborât între oameni, îl
vedea din nou închis în orgoliul lui, fără de care s-a temut
întotdeauna că nu ar avea nici prestanţă, nici siguranţă de
sine, că numai prin severitatea orgoliului neîngrădit ar
putea să se impună, să se menţină dominator, de fapt
123
dominat de puterea lui de influenţă. Părea să fie unica lui

obsesie, altceva părea să nu mai rămână. Toate celelalte
dorinţe, alibiuri ale Almei cădeau treptat, unele după altele,
dezgolindu-l. Opri maşina în faţa casei lui, aşteptând ca el
să coboare. Văzându-i ezitarea, întârzierea, Alma îşi
aprinse o ţigară. Îşi aprinse şi el una, manifestându-şi o
stare de nervozitate, fără niciun efort de-a o ascunde. Fără
să tragă prea mult din ţigară, Almion simţi nevoia să
scuture un scrum imaginar. Dându-şi seama de gratuitatea
gestului – nescăpat desigur de Alma – trase adânc fumul în
piept, parcă pentru a compensa schematismul anterior. Un
război surd între ei se reducea la competiţia minoră dintre
două ţigări. Alma îşi stinse ţigara înainte de-a o fi terminat,
răsucind ostentativ cheia de contact. Almion îşi fuma până
la capăt ţigara, tot nedecis să coboare, aşteptând parcă o
revenire, poate o învoială, poate o replică deplasată, pentru
a avea motiv să plece trântind portiera, spre a-şi hrăni cu
ceva, cu un argument cât de umil, înfometatul orgoliu.
— Chiar a trebuit să aştept să-ţi termini ţigara…
Ultimele generaţii de bărbaţi nu prea au de-a face cu
politeţea, sunt oamenii vitezei, numai că acum văd că nu te
grăbeşti deşi altminteri, ai fi fost sufocat de probleme…
— Ultimele generaţii de femei, în schimb, nu au deprins
altceva decât independenţa.
— Ştiam că personalitatea femeii te agasează, că te
incomodează, că te înrăieşte, m-am minţit doar, crezând că
tu eşti altfel… Nu aveai de unde… Te-am condus, service
complet, nu vei mai fi tulburat nici în virtuţi, nici în orgoliu,
nici în libertate…
Alma ambala motorul, dându-i a înţelege că este grăbită.
Portiera se trânti brusc şi Almion ţâşni din maşină cu un
salut ronţăit printre dinţi, lăsând, pentru vanitatea şi
orgoliul lui, perspectiva deschisă a unei mărunte satisfacţii.
„Când trăieşti brusc revelaţia unei treziri, ai pentru
început impresia că eşti un personaj dintr-o piesă, într-un
spectacol al cărui spectator imparţial eşti. Ceea este
dureros pentru noi vine ca o lovitură de teatru şi niciodată
124
Ritual alb
nu ni se poate întâmpla tocmai nouă, credem că suntem

evitaţi tocmai atunci când suntem mai dramatic implicaţi.
Nedumerirea noastră se cristalizează în timp, în neputinţa
de a depăşi momentele nevitale, care, slavă domnului,
intervin rar, ciclic, ca în desfăşurarea unui ciclic ritual alb
de al răului, pe care trebuie să-l parcurgem, pentru a ne
dori din nou binele, pentru ne încărca din nou de mereu
forţa aceloraşi speranţe ale purităţii din noi – ce luptă din
răsputeri, să se păstreze intactă…”
Se afla faţă în faţă cu hâdul personaj al adevărului şi
parcă începu să se calmeze, să se adune. Ceea ce luase
drept sentimente, nu fusese decât o mimare a lor, o
sugerare… o sugerare bine condusă, care ar fi trebuit să
ascundă ceva, din moment ce fusese atât de bine
temperată în timp; nu de formulări de sentimente avea
nevoie, nu de false strigăte de bucurie, ci doar de ceea ce ar
fi putut să exprime fiecare prin el însuşi la vederea, la
chemarea, la simţirea celuilalt, simplu, fără nicio
sofisticare, fără nicio translaţie, fără punţile şubrede ale
lipsei de comunicare, purtând spre o vale a pierderii sau a
plângerii… Nu-i fusese teamă de interpretări, de
interpretările celor din afara lumii lor şi nu-şi disimulase
reacţiile fireşti, tocmai pentru că nu avea de ce să se
teamă, pentru că-şi apăra astfel nobila nevoie de a avea tot
timpul încredere în oameni. Rămase cu mâinile pe volan,
privind zăpada care cădea în neştire, ştergându-i definitiv
urmele unui început de bucurie simbolică.
Zăpada aceea frumoasă nu mai avea acum decât
concreteţea unui fenomen meteorologic, care avea să aducă
doar tulburarea circulaţiei rutiere, neliniştea oamenilor
agitaţi să preîntâmpine înlăturarea ei grabnică, spre a nu
se simţi stingheriţi în ritmul furtunos al fiecărei zile, ca şi
când ar fi trebuit să scape odată cu moartea zăpezii de
negrul de fum al sufletelor lor…
Nu avea de ce să se grăbească, nu avea de ce să se
impacienteze, nu se îngrijora nimeni de absenţa ei, nu avea
să se impacienteze nimeni de întârzierea ei. Ar fi putut
125
colinda hai-hui străzile, pentru a se fi bucurat în toiul

nopţii de albul curat al zăpezii, cât mai era încă timp, până
a doua zi în zori, când orăşenii – cu simţul lor gospodăresc
– aveau să arunce cu sare spre a-i grăbi diluarea,
înnegrirea, spre a îngropa repede faţa albă a iernii, spre a-
şi apăra, chipurile, dreptul lor de oameni cu acces la
civilizaţie. Nu avea răbdare nici să plece, nici să stea
locului, aşteptând parcă declanşarea unei stări de rău ca
după cataclism sau înainte de el…
Pacea zăpezii îi sugera parcă pacea sfârşitului, tăcerea
de frison de după zguduirea apocaliptică… Încă o noapte
albă, de gânduri, de întrebări lipsite de posibilitatea
vreunei dezlegări, un nou dialog nesfârşit cu pereţii, cu
porii lor dilataţi întru înţelegere, cu porii iritaţi de atingerea
timpului, a sufletului însingurat, a cuvintelor ajunse până
la ei din lipsa unui partener de comunicare… „E îngrozitor,
se gândi, să trăieşti lângă cineva, în afara unor solide punţi
de comunicare… Oare numai orgoliul să fi fost acela care
să-l fi lipsit de puterea de despovărare a platoşelor…? Oare
numai orgoliul să fi fost singurul argument al rămânerii lui
în urmă, în nerăspuns, în nevibraţie, în nesinceritate, în
tăcere apăsătoare, obositoare…?“ Nu mai ştia de unde ar fi
trebuit să reia firul logic al întâmplărilor, pentru a fi putut
vedea cu limpezime de unde greşise, de unde începuse
jocul mimării lui sau, până unde – dacă fusese ceva real,
autentic – nu se jucase…
126
Ritual alb
CAPITOLUL XI
Intrase în apartament condus de tânărul Albu, care-i

însoţise ca o umbră. „Are avantajul că numele lui poate fi
tradus pe orice meridian, alb sau negru, ca şi cum oamenii
ar fi doar de două feluri… Uneori oamenii nu au nicio
legătură cu numele care îi diferenţiază, alteori numele li se
potriveşte, trădându-i… Fiind la începuturi, ar putea avea
şansa să rămână alb, dacă cineva acţionează asupra lui la
timp, nepermiţându-i să se vicieze psihic, să se vândă…“
Profesorul avea braţele pline, nu de cărţi – cum era văzut
adeseori – ci de sticle, care i se păreau şi lui nepotrivite
mâinilor mari, osoase, obişnuite să mângâie obraji de
suferinţă…
— Te-ai gândit vreodată dacă eşti suficient de alb, pe cât
o spune numele dumitale…?
— Credeţi că dacă m-aş fi numit „Negru” aş fi fost altfel
structurat…?!
— Sunt sigur…
— Să intrăm în domeniul psihanalizei… e mai interesant!
— Crezi că scapă ceva de sub incidenţa ei?
Autoguvernarea conştientă a omului nu e simplă… Iar noi
nu am luat, nici de departe, în stăpânire, natura umană,
rosti Profesorul cu o tentă de dezamăgire în glas. Oricărui
judecător îi vine rândul să ia locul deţinutului interogat în
stare de prevenţie.
Îi plăcea să fie marele înţelept în căutarea sumei de
înţelepciuni a lumii. Îi plăcea să ştie că poate întinde o
mână, nu doar de speranţă, ci şi de ajutor, pentru a trezi
127
pe neştiutori din vidul delirant al necunoaşterii, nu prin a

le da sfaturi – pentru că nu-i plăcea să arunce cu sfaturi –
ci prin a-i expune în situaţii concrete de viaţă, din care
aveau să tragă singuri concluziile.
— Experienţa… singura noastră continuă greşeală, din
care tot învăţăm… Nicio idee, nicio teorie a profesiei
noastre, rostuită doar din cărţi, nu prinde rădăcini în
nimeni, dacă nu este încercată pe viu, dacă nu e adaptată
oamenilor, modului lor de a gândi, de a fi, de a iubi, de a
concepe existenţa… Când eram tineri, credeam că suntem
deştepţii pământului, că numai noi putem da cu tifla…
Acum e rândul vostru să vă păcăliţi… Şi uite-aşa, trecem
toţi, pe rând, prin acelaşi ciclu de iluzii… Totul e să
„vedem” la timp ce ne trebuie, pentru a ne păstra cât mai
demni…
— A vedea la timp… pare că e simplu, pentru că suntem
dotaţi toţi cu simţul văzului şi totuşi câte nu ne scapă…
— …înseamnă, de fapt, a te fi înscris conştient pe orbita
cunoaşterii… Noi vom rămâne prin voi, voi prin cei ce vă
vor urma… Ideile noastre se înscriu şi se adaugă memoriei
lumii… Nu ar fi existat supersonicul fără „efectul Coandă“
şi nici Coandă fără stăruinţa întru zbor a românului Aurel
Vlaicu… Niciunul, nici altul nu ar fi atins aceste cote ale
cunoaşterii tainelor „zborului” fără prefigurarea zborului
uman la Leonardo da Vinci, fără însuşi zborul şi aripa
păsării… O familie a lumii reunită în ideea desprinderii de
pământ… Importanţa reminiscenţei ne mai scapă uneori,
crezând că nu mai depindem întru nimic de trecut… însăşi
cunoaşterea nu ar fi existat fără precunoaştere… Cu toate
bucuriile sau necazurile, omului superdotat de azi îi
rămâne trează o singură năzuinţă: să atingă noi
performanţe în sensul zborului… Că e zbor „tehnic” sau
„interior”, se tinde progresiv către cote tot mai înalte întru
ieşirea din timp…
— „Tot ce e mai tare şi tot ce e mai slab”, cum zice
Hegel…
— Timpul ca măsură exterioară, ca tact, timpul-
128
Ritual alb
indiferenţă, care nici nu modelează şi nici nu împlineşte

lucrurile…
— Mişcare în cerc e totul… rotirea soarelui, schimbarea
anotimpurilor, moartea şi naşterea omului…
— Pulsaţiile regulate, de repetiţie, biologice, cosmice,
numără clipele… Pe câtă vreme, temporalitatea înseamnă
acumulare, succesiunea tuturor informaţiilor,
ireversibilitate… Pulsaţiile neritmice fac gloria creaţiei, mai
cu samă a creaţiilor spiritului…
— Deci nu longevivii au şansa de a se întâlni cu
nemurirea…?!
— Ştii bine că nu… durata exterioară poate extinde
şansa duratei interioare, dar fără ea, nu marchează decât o
simplă existenţă… de care nu vorbeşte nimeni… Tentaţia
celebrităţii nu e o întâmplare… Doar fiinţele de excepţie
îndrăznesc să tindă şi acced la ea… Nu a ajuns nimeni
celebru, dându-se drept ceea ce nu este! Fiecare individ de
excepţie sau generaţie de excepţie poate constitui un
moment de anticipaţie profetică, înscriindu-se în zborul
spiritual al omenirii… Voi preluaţi parţial iluziile, căderile
noastre, construcţiile noastre spirituale, alcătuindu-vă
„pragul“, rampa de lansare a devenirii voastre, orbita
voastră… Nu prea ne gândim să cercetăm durata interioară
a lucrurilor, a oamenilor… Vezi, de-asta te ţin aproape de
mine, chiar şi în experimentele mele nocturne…
— Orice-aş face, mi-e cu neputinţă să diminuez sau să
alung îngrijorarea oamenilor… conchise aprins tânărul
Albu, ridicându-se de la locul lui, străbătând camera în
lung şi în lat, atingând obiectele de artă.
— Aici voiam să ajungi. Temporalitatea face posibilă
îngrijorarea. Purtăm în noi veacuri de îngrijorare… De-aici
ne vine anxietatea… Când anxietatea decade, frica îşi arată
colţii… Abia atunci începem să înţelegem că ne temem de
ceva… De noi înşine, de nereuşite, de anonimat, de mersul
pe loc, de simplul fapt de a fi pe lume… Gonim toată viaţa
pentru a găsi sau regăsi un refugiu, un acasă, în care să ne
punem frica la adăpost, nu pe noi… E greu să apreciem –
129
pentru noi înşine – dacă suntem sau nu autentici în faţa

libertăţii de a fi sau a nu fi… Cumplita, terorizanta teamă
de a fi ceea ce nu suntem încă ne proiectează în haosul de
dincolo de noi înşine…
— Întreg excursul vieţii de la începutul şi până la
sfârşitul ei lasă cu limba de moarte a dramelor umane
moştenirea unei paterice istorii a îngrijorării…
— …de prefigurare a existenţei totale! Teama, dorinţa de
putere, starea de dor se circumsrie aceleiaşi orbite, a
temporalităţii… pulsaţie pură, fără formă, fără contur,
reacţie în lanţ a unei nestăpânite deschideri ce zvâcneşte
cu pulsul ei în urma fiecărei închideri ciclice…
Profesorul se opri brusc. Dându-şi seama că vorbise prea
mult, se simţi stânjenit şi se văzu ridicol, plimbându-se cu
tot felul de pachete în braţe, de care nu fusese capabil să
se debaraseze. Strânsese la piept, parcă, odată cu
obiectele-acelea, grămezi de gânduri, de voluptate, de
îngrijorare, pentru că le reaşeza cu grijă, privindu-le
amuzat cum îşi menţin echilibrul. Mulţumit că a spus ce-a
avut pe suflet, Profesorul trase aer în piept, atrăgându-i
atenţia tânărului, că ar fi ceva de adăugat:
— Să ştii că albul, după indieni, trimite la vârsta de aur,
la paradisul edenic, la câmpiile Elizee, aşa cum neantul lui
Heidegger trimite la Tăcere…
— Cei „albi“ tragem până ne iese sufletul… De ce s-o fi
spunând aşa sau, de ce se spune, când moare cineva că-şi
dă sufletul?
— Atunci omul îşi dă pe faţă esenţa, înţelesul…
Părea stăpânit de o veselie ciudată sau de o stare de
exaltare, de o stranie posesiune interioară – de parcă ar fi
dispus unei zeităţi secrete să-l domine – care venea dintr-o
dorinţă atavică, din instinctul de conservare al speciei, de a
face şi altceva, decât ceea ce făcuse ani de zile, la rând, fără
să se fi gândit dacă se mai poate opri, la nevoie, din iureşul
mistuitor al scrânciobului uriaş în care-l angrenase
existenţa. Albu mergea după ei, fără să-i poată ţine pasul
nici măcar în interiorul locuinţei, unde nu se putea extinde
130
Ritual alb
prea mult pe coordonatele spaţiului, ci mai mult pe cele ale

spiritului, călcând cu grijă, parcă, pentru a nu-i jigni
inteligenţa, abandonând şi el, treptat-treptat, pachete,
pacheţele – de care vroia să scape cât mai repede – pe care
le ordona stângaci, fără îndemânare, pe mese, pe scaune,
pe jos, nefiindu-i la îndemână nici felul ritualist de a se
desfăşura al Profesorului, nici lumea în care acesta se
mişca la el acasă. Se opri în culoarul larg, încăpător şi
luminos, apoi trecu în living, fiind frapat, dintru început,
de expoziţia de gravuri ce umpleau pretutindeni pereţii
unei încăperi, pe care nu şi-o putuse imagina decât
aseptică.
— Bolile de care suferă omenirea se pot vindeca şi pe
această cale, interveni Profesorul, parcă ghicindu-i
nedumerirea.
— O asemenea colecţie… Poale stârni invidia celor mai
mari muzee ale lumii…
— Ceea ce vezi azi este din secolul al XVIII-lea, dacă vei
mai trece mâine pe la mine, s-ar putea să plutim în altă
eră, poate te vei întâlni cu ceva mărturii de egiptologie – mi-
ar place să-ţi fac cunoştinţa cu labirintul tainelor de tăcere
ale unei lumi de mult apuse, pe care nu a putut-o nimeni
descifra. Orice labirint poate fi parcurs de fiecare din noi în
alt mod. De fiecare dată altul, la dus şi la întors, pentru a
ne pierde, pentru a ne rătăci căile desluşirii noastre
interioare. Cine nu-şi cunoaşte propriile labirinturi, nu are
cum ajunge la taina altora…
Albu se îndepărtă de Profesor, de parcă s-ar fi speriat că
ar avea în faţă o fiinţă de pe altă lume, un spirit care-i
vorbeşte doar pentru a-l dementiza, pentru a-l face să-şi
piardă controlul, răbdarea, siguranţa, nu doar a ideilor lui
ci ale tuturor cunoştinţelor în posesia cărora intrase în
urma atâtor ani de studiu, de cercetări, alături de Profesor.
Încet – încet, uită de Profesor, fiind cucerit de imaginile
ademenitoare ce se desfăşurau în deplină libertate în
spaţiul imaginaţiei ce-l înconjura. Era acolo Boucher cu
întreg cortegiul lui de rotunjimi şi goliciuni, în ipostazele
131
nimfelor, ale nereidelor sau ale divinităţilor, frumuseţi

provocatoare, lascive, sinteze de Afrodite ispititoare
înconjurate de amoraşi cârlionţaţi, bucălaţi, cu năsucuri în
vânt, cu buzele cărnoase şi în inimioară, legănându-se în
ghirlande de flori rostogolindu-se în poala graţiilor,
zburând deasupra corului lor de voluptate…
— Voluptatea, în ea s-a concentrat întreg idealul lui
Boucher, e tot ceea ce pictura lui are ca suflet… Câtă
imaginaţie proaspătă chiar şi în indecenţă…!
— Fericită înlănţuire în această ghirlandă de zeităţi
arcuite pe cer…
— Provocarea Nonşalanţei, într-un decor de apoteoză…
Boucher nu s-a jenat ca posteritatea o să-l judece cu
severitate şi că o să-l catalogheze drept imoral…
— El e creatorul celui mai perfect serai aerian, din care
renaşte mereu proaspătă Dorinţa şi Plăcerea…
— Văd că te pricepi… Aici e spaţiul unicelor mele
evadări… Fragonard aduce impetuozitatea naturii, şoapta
văluroasă, frenetică, a ierbii mari, despletite, aduce
temperamentul Sudului, poetul „Artei de a iubi” ne-a lăsat
imaginea unui popor liber, plutitor, trăind ca într-o
sărbătoare a lui Pan, în care, tresărirea trestiei inundă
visarea umană, o completează, o îmblânzeşte… Se spune
că şi-a adus din Provenţa braţe întregi de trestie, pentru a-
şi încadra cu ea opera… El aduce Pasiunea, patetismul
sentimentelor…
— Watteau…
— …fiul Flandrei, marele poet al Iubirii, paradisuri
duioase aburind relaxarea Voluptăţii visătoare…
— Când aţi mai avut timp să-i descoperiţi? Nu vă mai
vedeam în afara cadrului aceluia alb… plin de drame, de
probleme, de limite…
— Atunci când ai avut şi tu timp… pentru artă nici nu-ţi
trebuie timp, arta creează timp, nu numai pentru cei ce-o
făuresc, ci şi pentru cei ce trebuie să se bucure de ea…
Când vreau să mă refac, intru în grădinile mele de
respiraţie paradisiacă… Astăzi oamenii şi-au complicat atât
132
Ritual alb
de mult viaţa, încât nu mai ştiu ce e curat, ce e frumos, ce

trebuie să apere… şi mie mi-a trebuit mult timp să mă
detaşez… am în mine secolele, Albule… şuierul ironic al
Secolelor… Îmi pun uneori dopurile de ceară, uitând că
zgomotele cele mai infernale vin din noi, nu din afară, şi că
orice invenţie de protecţie antifonică devine ilară, atâta
vreme cât nu putem întreprinde nimic pentru a stăvili răul
încarcerat în noi…
— Sunteţi un om bogat… bogat spiritual, am vrut să
spun… cine cumpără artă, nu o face gândindu-se că într-o
bună zi ar putea-o supraevalua, vânzând-o… Dacă mi-ar
spune cineva că trebuie să mă despart de pânza pe care
abia am achiziţionat-o, cred că m-aş îmbolnăvi…
— Dacă oamenii nu comunică, nu află nimic unii despre
alţii. N-am ştiut mare lucru despre dumneata, decât din
punct de vedere profesional. La un moment dat, cadrul
profesional devine limitat, rigid, insuficient pentru a
caracteriza un om… Dincolo de respiraţia de fiecare zi,
trebuie să cauţi rostul fiecăruia… Eşti un bun cunoscător,
se pare. De unde atâta patimă?
— Am vrut să dau la Arte plastice. Am lucrat mult,
lucrez şi acum… Dar la examen nu am ajuns să mă prezint
vreodată. Am dus-o destul de greu, mama abia m-a putut
întreţine şi trebuia să dau la o facultate unde aveam şanse
mai certe… Poate aş fi avut şi dincolo. Teama de a nu mă fi
putut găsi printre cei reuşiţi m-ar fi marcat pentru tot
restul vieţii, aşa că am păstrat o iluzie a unei posibile
reuşite pe care am evitat-o, neconsiderând-o, poate, de
excepţie… Ne căutăm totdeauna alibiuri, pentru a ne scuza
lipsa noastră de curaj sau de zboruri ceva mai avântate…
— Asta era deci… în fiecare se ascunde o altă mică
zeitate–complex, care vrea să-şi facă singură dreptate,
dublându-ne, uneori sau permanent existenţa…
Uşa de la intrare se deschise şi apăru o femeie robustă,
rumenă în obraji, legată la cap ţărăneşte, cu capetele unui
colţar petrecute la spate, pe sub păr, dezvelindu-i un oval
încă frumos, cu ochii încă vioi, în ciuda vârstei care se
133
împlinise în robusteţea şoldurilor, în cutele gâtului, în

pliurile pe care anii nu le mai desface din încheietura
braţelor…
Se îmbujoră şi mai mult când îl zări pe Profesor cu un
musafir şi intră precipitată, gata să se ducă să-şi vadă de
treburile ei, nu înainte de a saluta reverenţioasă,
înclinându-şi uşor capul, îndoindu-şi aproape şcolăreşte
genunchii, ca şi când ar fi urmat să recite ceva. Avea o
privire de om sănătos, de om netemător, decât de greşelile
lui, ce-ar fi putut fi pedepsite într-o buză zi, de un
Judecător atoatevăzător. Chipul i se lumină de o bucurie
nedesluşită, poate de venirea acasă, în plină zi, a
Profesorului, pe care nu-l prea vedea decât în zori şi
noaptea târziu. Fără cuvinte, începu să deretice
cumpărăturile făcute de bărbaţi, degajând interiorul de
obiectele care-i clintiseră echilibrul. Cu simţul ei ţărănesc,
înţelese că nu-i de rămas acolo, unde „cei doi domni se uită
pe pereţi şi discută, de parcă sunt posedaţi de Satana”. Se
retrase cu aceeaşi roşeaţă în obraji, preferând mai curând
să se ducă în lumea treburilor ei concrete, docil să se uite
„cum suferă domnii ăştia din ziua de azi…”
— Mamă Alba, te rog să ne faci o cafea… Să ne pui şi
câte ceva pe-o farfurie, o să avem musafiri… Ce te uiţi aşa
la mine?
— D-apăi, azi am fost la biserică, ziua domnişoarei care
se duse, sărmana… Cum să…?
Abia îndrăzni să-i sugereze păcatul unui chef tocmai
într-o asemenea zi, când memoria fiicei lui trebuia onorată
cu linişte, cu pioşenie, „când morţii se întorc pentru a se
reîntâlni cu cei pe care-i părăsiseră şi pe care trebuia să-i
găsească îngânduraţi şi singuri”. Se uită cu teamă la
Profesor, de parcă ar fi vrut să-i provoace o oarecare
mustrare de conştiinţă, pentru o asemenea necuviinţă. Îl
lăsă apoi în apele lui, făcându-şi un semn discret, ca
Profesorul să nu observe, strecurându-se către bucătărie.
— Faţă de cei pe care i-am iubit trebuie să fim fireşti,
indiferent unde şi cum ajung… Bine că mi-am revenit, mă
134
Ritual alb
menţineam într-o stare de închistare, dăunătoare chiar şi

memoriei lor, nu doar memoriei mele, pe care nu o mai
credeam capabilă să simtă prezentul. Poate-a contribuit şi
ea, fata aceea, care te-a revoltat. Mă preocupă, poate,
tocmai pentru că fiica mea se întoarce, prin ea, lângă mine.
Le-am spus şi celorlalţi să treacă pe-aici când vor termina
treaba, le-am spus şi copiilor mei… Rămâneţi cu mine cât
vă face plăcere, o oră, două, vă aduceţi nevestele sau nu vi
le aduceţi, cum credeţi, mie îmi fac bine… Şi-apoi, vreau
să-ţi spun că va veni şi…
Profesorul se simţi gâtuit. Îşi lăsă fraza neterminată,
preferând ca tânărul Albu să înţeleagă ce vrea.
— Oricine-ar veni, nu mă deranjează. Sunt invitaţii
dumneavoastră…
— N-aş vrea să crezi că m-am prefăcut până acum sau
că sunt un laş… Nu mi-e teamă de nimeni…
— Nici n-aţi avea vreun motiv să vă temeţi…
— Lasă, nu-mi mai flata orgoliul… Fiecărui om îi vine
rândul să se teamă, la un moment dat, de ceva… Nu e
nimeni invulnerabil…
— Sunteţi încă tânăr… murmură Albu, nevrând să-i dea
din nou senzaţia că ar urmări să-l flateze.
— Te referi la faptul că mi-aş mai putea găsi pereche? se
foi Profesorul pe canapeaua largă, ce devenise
neîncăpătoare pentru lungimea braţelor ce mângâiau în
neştire pluşul auriu.
— De ce nu…?!
— Vezi, asta nu puteţi înţelege voi, tinerii… Eu mi-am
găsit perechea… Şi cu asta, basta! Am continuat să trăiesc
în minciuna de a mi-o închipui pe undeva, în preajma mea;
în grădină, când sunt în birou, în birou, când sunt eu în
grădină… În situaţia mea minciuna mi se pare mai bogată
şi mai folositoare decât însăşi iubirea.
— Poate fi o formă de încurajare…
— Oricum, mai trainică pentru vârsta mea şi chiar mai
puţin tiranică decât adevărul…
— Sunteţi un om puternic şi nu cred că…
135
— Atât de puternic încât fără micul colac de salvare al

acestei minciuni frumoase, nevinovate, nu m-aş mai fi
putut apăra de nimeni şi de nimic. A apăra un trecut
frumos, pentru nişte oameni frumoşi, mi se pare cel mai
minunat scop al vieţii…
— Nu e meseria?
— Meseria îl întregeşte… Fără prima parte, aş fi practicat
meseria câineşte, ca pe o perpetuă răzbunare… Nu
distrugând oamenii ci neacordându-le nicio şansă…
— V-am văzut întotdeauna singur, nu mi-am imaginat,
însă, nicio clipă că această singurătate e preţui unui
legământ tainic…
— Ci că e doar o simplă aparenţă, care în dosul zidurilor
casei mele se topeşte, pentru a face loc deşănţărilor unui
bătrân ipocrit…
— Nici chiar aşa…
Mama Alba deschise uşa cu grijă, cercetând mai întâi
dacă-şi poate face intrarea, apoi, profitând de pauza
conversaţiei dintre gazdă şi musafir, se strecură ocrotitoare
în salon, purtând atentă, cu ambele mâini, o tavă mică de
argint, pe care străluceau de curăţenie două ceşcuţe albe,
fine, a căror transparenţă făcea ca aburul cafelei să se
ridice diafan.
— Ziceam să mâncaţi ceva şi pe urmă cafeaua… îndrăzni
să rupă tăcerea mama Alba, fiind convinsă că intervenţia ei
nu va clinti obiceiul Profesorului.
— Mulţumesc, rosti Albu reverenţios, urmărind mersul
mereu stânjenit al blândei femei.
— Sărut mâna, mamă Alba. Cafeaua deocamdată…
Profesorul se ridică, luă tava din mâinile firave ale
bătrânei şi o aşeză pe o măsuţă, în apropierea tânărului
interlocutor.
— Atâta cafea, nu ştiu unde veţi ajunge! şopti din nou
mama Alba, gata să se retragă, nevrând să supere.
— Cu cafea sau fără cafea, ştii dumneata unde
ajungem… Şi-atunci nu-i păcat să nu-i simt aroma asta?!
conchise Profesorul, adulmecând cu plăcere mirosul
136
Ritual alb
aburilor de cafea din ceaşca ce-i dispăru în mâinile mari,

parcă neîndemânatice pentru lucruri delicate.
— Serveşte, cât e caldă… şi Profesorul sorbi grăbit, de
câteva ori, până goli ceaşca, depunând-o la fel de
precipitat, din nou, pe tavă.
— Mulţumesc, o las să se răcească…
— Te respecţi, după carte, să nu-ţi strici dantura…
— Aşa m-am obişnuit…
— Mă rog, mă rog, nu-ţi face probleme…
Profesorul începu să se plimbe prin salonul mare,
lovindu-se de colţuri, de vaze, de statuete, până când,
ajuns în dreptul terasei ce dădea spre grădini, se opri,
îngândurat.
Casa ce se ghicea imensă, desfăşurată pe două etaje,
concepută să fie primitoare şi nestingheritoare pentru
traiul în comun al mai multor fiinţe, părea neîncăpătoare
singurătăţii lui multiforme, care avea nevoie să se
desfăşoare în fel şi chip, pentru a domina timpul şi spaţiul.
Marea şi maiestuoasa lui grădină părea că suferă, în
chiar prezenţa stăpânului, de apăsarea neputinţei de a se
avânta mai mult, de a fi mai sveltă, mai liberă, mai
descătuşată dintre limitele impuse de natură, pe care el ar
fi vrut să le depăşească cu voinţa şi cu forţa de sugestie a
privirii sale de mag al înţelepciunii.
— Mă uit la ei cum ard ca nişte torţe… rosti Profesorul
cu căldură, vorbind despre copacii lui de parcă ar fi vorbit
despre fiinţe apropiate.
— N-am văzut niciodată în dumneavoastră un visător…
— Dar un tip plin de contradicţii, ai văzut?!
— Până acum am văzut un fanatic al meseriei…
— Un robot, vrei să spui…
— Nu. Un om ordonat, exact ca un ceasornic. Mă tot
întrebam cum e posibil ca niciodată să nu întârziaţi cu
cinci minute peste şase… Recunosc, mi-a fost greu să vă
ţin pasul…
— O să-ţi prindă bine… Nu somnul lung ne fortifică… ci
gândul lung… încheie Profesorul, zâmbind.
137
— Se spune că înţelepţii nu-şi calculează vârsta de

acţiune în ani ci în trăiri, în intensitatea evenimentelor, în
ridurile pe care ele le sapă în carnea istoriei noastre, a
fiecăruia…
— Şi-a tuturor… Fiecare adaugă o filă la cartea istoriei,
cu semne de pe frontul pragurilor, al umilinţelor, al
eşecurilor…
— Omul este suma înfrângerilor…? Credeţi?
— Experienţa începe acolo unde evenimentul atinge rana
istoriei, dându-i un sens… Ca om care a pierdut două fiinţe
dragi, mă consider un înfrânt… Ca om care a putut să
treacă dincolo de sensul acestei duble drame, cu
demnitate, mă consider un norocos…
— Eu vă consider un înţelept… care pendulează cu
nobleţea sufletelor mari, rare, între renunţare şi
seninătate…
— Eu nu renunţ, păstrez…
— Renunţaţi la prezent, păstrând trecutul… şi prin acest
trecut, seninătatea…
— Tânăra aceea m-a făcut să-mi resimt prezentul…
— Profesional…
— Mă încerci?! Doar nu crezi c-am înnebunit la
bătrâneţe! Poţi fi de ajutor cuiva şi fără să fii ridicol!
— Salvatorii dezinteresaţi sunt pe cale de dispariţie…
spuse Albu, terminându-şi, în sfârşit, cafeaua.
Profesorul se plimbă din nou prin salon, trecu prin faţa
comodei pe care se afla portretul fiicei, se opri, îl privi în
tăcere şi se întoarse spre Albu, după un mic răgaz, parcă
ceva mai luminos.
— Vreau s-o ajut, cum mi-aş ajuta propriul copil. Poate
fata asta n-a apărut întâmplător acum, aici… în preajma
noastră…
— Lăsaţi lucrurile să decurgă firesc, în fibra lor, în
timpul lor…
— Nu forţez nimic. E chiar ceea ce vroiam să te rog să o
ferim de noi traume, tot insistând cu ostentaţie. La început
am greşit, vrând să pătrund cu brutalitate în viaţa ei. Simt
138
Ritual alb
că doreşte să vorbească… Dar nu-şi poate recita nimeni

interiorul la comandă… Am nevoie de timp… şi de liniştea
ei…
— Mi se pare un om senin, n-ar trebui s-o mai chinuiţi,
ţinând-o acolo, captivă, în preajma unor fiinţe atât de
absente, care nu pot decât să-i facă rău…
— N-o pot lăsa să plece… Trebuie să aflu unde a fost, ce
s-a-ntâmplat…
— Dar ce s-a întâmplat, de fapt?
— Nu ştiu. Mi se pun tot felul de întrebări…
— Vreun accident?
— Dacă aş şti…
— Atunci, de ce să vi se pună întrebări…?! Doar dacă s-a
comis vreo crimă, vreo tentativă de crimă, altfel…
— N-aş vrea să cred… zise Profesorul, şi ieşi, răvăşindu-
şi părul cu mâinile mari, aşa cum făcea ori de câte ori se
simţea neputincios în nevoia să îndrepte răul din oameni.
Tânărul Albu rămase singur în livingul generos,
neobişnuit de mare pentru el. Privirea îi aluneca de-a
lungul pereţilor, peste tablouri şi rame, peste fotografii şi
gânduri suspendate în neant, peste mobilierul greu, peste
covoare moi şi draperii mătăsoase, strecurându-se prin
firide de lumină şi întuneric, printre înfloriturile
candelabrelor, printre cărţi şi obiecte de artă, mângâind
admirativ contururi, frânturi de taină ale unei existenţe pe
care încerca să o armonizeze acestui interior ce părea fără
cusur.
Rafinamentul ambianţei şi ordinea desăvârşită i se
păreau nepotrivite unui om care umbla tot timpul agitat,
cu cravatele într-o parte, cu gulerul desfăcut la cămaşă, cu
mânecile suflecate, cu părul vâlvoi, răvăşind aerul din jur
cu balansul mâinilor lungi ca nişte lopeţi, de parcă ar fi
vrut ca barca existenţei proprii să iasă odată din hăţişul
ierburilor, pentru a ajunge la un liman. Îi era greu să mute
portretul robot al Profesorului, din careul alb al rutinei
cotidiene în grădina lui exotică de visuri şi taine, de
năzuinţe şi preocupări existenţiale.
139
„Omul acesta a fost întotdeauna acelaşi. Numai

observaţiile noastre atente întârzie să se pronunţe. Cei pe
care pretindem că-i cunoaştem mai bine, ni se dezvăluie,
într-o bună zi, pe deplin necunoscuţi. Şi dimpotrivă,
oameni pe care nu i-am studiat înadins, ni se revelează, în
câteva clipe, sub adevăratul lor chip, fără niciun efort din
partea noastră”, se gândi tânărul Albu, străbătând salonul
somptuos cu reţinere şi condescendenţă. „Atâta vreme cât
nu găsim în noi resurse pentru a putea deschide suflete, ar
trebui să ne întristăm. Ar trebui să ne întoarcem cu
îngrijorare asupra ticurilor noastre zilnice, pentru a nu
cădea în păcatul egalizării oamenilor, al aplatizării lor din
cauza lipsei noastre de stare, din cauza privirii şi răbdării
noastre obosite…“ îşi continuă el firul gândurilor, regretând
că nu reuşise să treacă de stratul aparentei apatii a
Profesorului, pentru a-l cunoaşte în structura
profunzimilor lui reale.
Vocea puternică a Profesorului îl făcu pe Albu să tresară:
— Am fost dincolo, să văd ce face Mama Alba. N-a
rezistat să nu aşeze masa ca pe vremea ei.
— Ce fel de domni or mai fi ăştia, de mănâncă în poală,
maică?! strecură Mama Alba prin crăpătura uşii,
bucurându-se de schimbarea atmosferei din casă.
— Aveţi dreptate, acceptă tânărul Albu înseninându-se,
nerezistând zâmbetului ei deschis.
— Masa e gata să-şi primească oaspeţii! Îl privi atent pe
tânărul Albu şi-l văzu stingherit, în timp ce îi întinse
paharul cu brandy. Ei, dar pe unde erai?!
— Încercam să vă localizeze între tablouri, mobilier, cer,
grădină şi umbre…
— Nu-i mai vorbi, mamă, de umbre… îndrăzni Mama
Alba să şoptească de după uşă, închizând-o de astă dată,
bine, pentru a nu fi nevoită să audă vreo posibilă
apostrofare din partea Profesorului.
— Şi rezist? Mai stau în picioare printre ele? Mai păstrez
vreo fărâmă de suflet? Eu zic că nu l-am uzat! Te las să mă
cântăreşti bine… N-o să te superi dacă mai dispar puţin…
140
Ritual alb
Nu sunt eu prea pedant. De astă dată, însă, nu vreau să fiu

dezagreabil celor ce s-ar putea să mai vină…
Retrăgându-se, fără să mai aştepte vreun răspuns sau
vreo confirmare din partea tânărului rămas uşor
descumpănit, Profesorul se opri lângă uşă şi privi peste
umăr, ridicând paharul pe care-l strângea bine în căuşul
palmei. Se întoarse cu paşi mari către terasă, se aplecă
peste balustrada albă şi dădu drumul paharului, cu un
gest simplu, nu înainte de a-l mai fi dus încă o dată la
buze. Pentru a-şi însoţi libaţia cu respiraţia caldă a unui
mesaj tăinuit. Reveni în salon, traversându-l cu
mulţumirea împlinirii sacrului ritual şi ieşi.
Prin ferestrele larg deschise pătrundea miros plăcut de

iarbă crudă, de pământ jilav, afânat de ultimele ploi ce-l
făcuseră să respire prin toţi porii, trezindu-l la viaţă ca pe-o
fiinţă care, uitând de sine, o vreme, se surprinde alergând,
gâfiind, cu aripile larg deschise, în văzul tuturor, să
recupereze timpul închis. Astrul zilei îşi aureola cu
maiestate ieşirea din scenă. Înnobilând privirile îndreptate
spre el, penelul divin al unei mâini nevăzute corecta cu
tuşeuri abia perceptibile roşul cerului. De la o clipă la alta
mantia de purpură a lumii devine tot mai stinsă şi tot mai
misterioasă, pe măsură ce mâna înfiorată de mirajul
luminii de dincolo de faţa ascunsă a soarelui, oboseşte.
Tresăriri de lumină nimfomană, se preling printre tuşele de
culoare, risipindu-le, dizolvându-le, diluându-le unele într-
altele până când, cer şi pământ se unesc în straiul oboselii,
al cenuşiului melancolic. Un oftat prelung, ca o respiraţie
din adâncuri a pământului, ca o ultimă zvâcnire a cerului,
se rostogoleşte în depărtări, odată cu asfinţitul.
Zboruri cunoscute, căderi emblematice, arderi pe rug,
praguri iniţiatice, semne valabile pretutindeni foşnesc prin
aerul tot mai greu de căderea luminii. Erau. Erau vii sau pe
pânză, greu s-ar fi putut desluşi. Mame şi taţi, copii, fraţi şi
141
surori, unchi şi mătuşi se desprindeau din lăcaşuri ale

memoriei, de pe pereţi, dintre rame, plutind liber în spaţiul
în care se regăsiră. La început, palizi, serafici, cu privirile
hăituite. Pentru a-şi împărtăşi unii altora veghea iluziilor,
truda minţii sau a aripilor, taina aşteptării întru împlinire,
întru ieşirea la malul alb al luminii.
Veniseră în mijlocul acestei pregătiri de sărbătoare
funestă cu tot alaiul devenirii lor, cu toate rudele care
trăgeau după ele alte rude, care, la rândul lor, le aduceau
pe-ale lor… Şi familia nesfârşită a Profesorului se însufleţea
cu fiecare clipă, populând terasa, grădina, salonul,
bucătăria, dormitoarele, culoarele, scările… Răspunsesem
toţi unei chemări tainice pentru a arăta oamenilor că nicio
dramă nu e suficient de puternică să le poată epuiza suflul,
să le poată opri visul de zbor, să le poată stăvili emoţia
întâlnirii unora dintre ei cu lumina credinţei că se poate şi
aşa… Veniseră să trezească oamenii la viaţă, veniseră să le
aducă un cer de speranţe şi de credinţe, veniseră să le
aducă iubirea…
Oaspeţii s-au şters de oboseală pe faţă, s-au limpezit cu
adierea serii şi au redevenit oameni frumoşi, împliniţi,
robuşti, veseli chiar, că pot închina un pahar pentru
veşnicie, pentru nemurirea familiei Almion.
Bunicul şi Bunica, adevăraţii şefi ai clanului, îşi
controlară ţinuta. Bunicul se prezentă în fracul cel bun,
bunica îşi puse rochia de dantelă neagră, peste care
bijuteriile ei simple îşi jucau străluciri nebănuite.
Trompete discrete anunţau intrarea lor triumfală.
— Bine v-am găsit copii, rosti Bunicul impunător,
încercând să-şi ascundă emoţia din glas.
Trompeţii sunară din nou. Intrară Mama şi Tata. Părinţii
Profesorului. Simpli şi delicaţi. Discreţi şi senini. Ţinută de
seară, ceva mai simplificată decât a bunicilor. Tatăl n-a
renunţat la costumul negru în dungi. Iar mama n-a
renunţat la sobrietatea rochiei negre din voal de lână, cu
guleraş de dantelă… Se mai ţine bine pe tocuri înalte. E
mândră şi de silueta ei, de talie, de picioarele suple, de
142
Ritual alb
gleznele fine şi mai ales de braţul sigur al soţului ei, care

nu o scapă din ochi nicio clipă.
O floare albă îi împodobeşte părul. Se îndreaptă spre
Profesor şi-l îmbrăţişează cu gesturi rezervate. Profesorul îi
sărută mâna, îi priveşte pe rând vorbindu-le ca şi când nu
s-au mai văzut de o lună:
— Voi cum o duceţi?
— Nu-ţi face griji, spuse Mama, grăbindu-se să-şi
protejeze fiul.
— Atâta vreme cât mama e cu mine, totul e bine… spuse
Tatăl, sigur pe sine.
— Mă bucur pentru voi, rosti Profesorul fâsticit,
nemaiştiind către cine să se întoarcă, pe cine să salute sau
să îmbrăţişeze mai întâi.
— Mamă, Mi Alma, ce face?
Şi în timp ce Profesorul îşi sfârşi întrebarea, trompeţii
sunară prelung, anunţând intrarea Mi Almei. Îşi făcu
apariţia ca o regină a durerii. Înaltă, subţire, blândă, cu
ochii trişti şi nefiresc de mari, scăldaţi de o pace interioară,
revărsând în afară o aură de frumuseţe legendară şi de
distincţie. O demnitate răscolitoare îi ţinea capul drept,
fruntea sus, umerii întinşi, pasul zvâcnit. Violetul rochiei
de catifea îi evidenţia paloarea obrajilor, a umerilor. Îşi
plimbă privirea dreaptă pe chipurile luminate ale rudelor,
apoi se opri, cu discreţie, asupra bărbatului ei. Buzele Mi
Almei avură o uşoară tresărire, întâlnindu-i buzele. Urmă
un sărut tainic, care le răvăşi înfăţişarea pentru o fracţiune
de secundă.
Profesorul îşi scutură puţin capul leonian, trecându-şi
degetele mari prin părul abia strunit să nu se înfoaie şi-şi
duse mâna stângă la buze. Ardeau.
— Ce faci, Mi Alma? se auzi şoptindu-i Profesorul.
— Călătoresc… călătoresc şi pentru tine şi cu tine…
— Îmi pare bine pe ntru tine, Mi Alma… Ai nevoie de
ceva?
— De tine… Nu, nu te grăbi… Te-aştept oricât… Almion!
— Fiica noastră, ce face?
143
— E mandră de tine… Alma îţi seamănă mult… Se-

aşează la pian în fiecare seară şi-ţi cântă Beethoven. Ştie
că-ţi place.
Bunicii, părinţii, fraţii, surorile, unchii, mătuşile,
prietenii apăreau şi redispareau în firide, după cum fantele
de lumină se îndreptau cu sau fără generozitate asupra
portretelor lor înrămate.
— Se iubesc… Nu i-am auzit niciodată certându-se…
spuse Bunicul unei mătuşi ce-i privea cu insistenţă prin
face-à-main-ul bătut în diamante.
— Cinste vouă, cum i-aţi crescut, îi replică Mătuşa cu
face-à-main,
— Cinste lor, cum s-au ocrotit, interveni Bunica mândră
şi frumoasă încă. Alma nu vine?
Evantaiul de lumină dinspre firida bunicilor se stinse şi
arcada de la intrare se îmbrăcă într-o ploaie de raze.
Trompeţii uitară să dea de veste. Erau răpiţi de
prospeţimea Almei, de aerul jovial, de chipul senin, de
privirea deschisă, dreaptă. Ultimii paşi îi făcu alergând şi
obrajii i se îmbujorară uşor. Nările îi fremătau. Părul greu i
se legăna pe umeri, mângâiat de-o pală caldă de aer.
Întinse braţele şi-şi îmbrăţişă tatăl.
Îmbrăţişare mută, intensă.
Când cerul cu stele-ghirlande de străluciri ale
candelabrelor, oameni şi umbre se regăsesc pe leagănul
aceluiaşi carusel ameţitor, unindu-şi destinele, trecutul se
împreunează cu prezentul, dând sens devenirii.
Zgârcită în gesturi tandre, ca orice copil nerăsfăţat Alma
se desprinse repede din îmbrăţişare şi trecu îmbujorată, de
la unul la celălalt, pe la toţi invitaţii. Părea că ar căuta pe
cineva, că ar dori să regăsească pe cineva.
Cu gesturi sigure de amfitrioană, Mi Alma deschise larg
uşile către masa împodobită de sărbătoare, conducându-şi
invitaţii…
Masa mare, impunătoare, acoperită de damascuri
strălucitor de albe, trona în mijlocul unei încăperi
spaţioase în care mii de candelabre aurii îşi revărsau
144
Ritual alb
incandescenţa într-o baie de lumină sidefie. Sfeşnice de aur

masiv, cu şase şi douăsprăzece braţe, aşezate pe socluri
bogat ornamentate împrumutau chipurilor din jurul mesei
pâlpâirea enigmatică a lumânărilor fastuoase, multiplicând
la nesfârşit ochii oaspeţilor Cinei-celei-mai de Taină. Pâine.
Fructe. Vin galben în cupe înalte de cristal. Porţelanuri fine
purtând în triunghiul de aur semnul triplului A,
monograma distinsei familii.
A.
A. A. A. de la Albo. A de la Almo. A de la Alma.
Într-un capăt al mesei, pe jilţul sculptat cu migală, trona
când străbunicul, când bunicul, când tatăl. Almion unu.
Almion doi. Almion trei. La celălalt capăt, într-o aureolă de
lumină şi căldură, ca un soare aprins, trona Alma. Chip de
sidef, privire de aur, suflet de aur.
Străbunica Alma, bunica Alma, mama Alma, adolescenta
Alma, femeia Alma…
Generaţiile se succedau şi se alăturau într-o linişte şi
înţelegere deplină.
— Sunt aici toţi… toţi de la care am învăţat să fim!
Necunoscându-i, nu ne putem cunoaşte! Neprivindu-i, nu
ne putem privi în ochi. Nerespectându-i, nu putem fi
respectaţi. Neiubindu-i, nu vom putea fi iubiţi. Viaţa
voastră este istoria mea, timpul meu, spuse Alma, stând în
picioare, pentru a-şi omagia străbunicii, bunicii, părinţii,
rudele toate, de sânge, de suflet, de stare.
— V-am invitat pe toţi să-i cunoaşteţi. Să vă cunoaşteţi.
Toţi suntem rude. Absolut toţi. Suntem rude pentru că
avem nevoie unii de alţii. Pentru că nu putem trăi unii fără
alţii, se ridică Profesorul în picioare la capătul opus al
mesei, închinând un pahar pentru toţi cei ce au transmis
omenirii aripi curate.
— Nimeni nu cunoaşte zborul fără căderi, se auzi vocea
bunicului înţelept.
— Dar străbunicul? întrebă calmă Alma.
— Alma, străbunicul s-a sinucis. E singura sinucidere
din toată familia. Să-i acordăm circumstanţe. Am scăpat
145
de-un cutremur şi de-un război. Crahul financiar l-a

zdrobit. I s-a părut că familia nu-i va mai putea
supravieţui, că nu va mai putea fi fericită fără bani. Pentru
voi, Alma, aşa a crezut… interveni Străbunica demnă, din
colţul ei.
— Pierdusem tot. Jucasem şi casa în care locuiaţi voi.
Pierdusem la curse de cai, pierdusem la ruletă, pierdusem
prietenii… Nu mai aveam încredere în forţele mele… se
ruşină Străbunicul, încercând să-şi apere gestul necugetat.
— Străbunica a rămas singură, cu copiii. Nu te-ai gândit
că o femeie neapărată, se descurcă mai greu?!
— Mi-era ruşine, de toţi şi de mine… Ruşine… Ce ştiţi
voi ce se poate simţi când nu mai ai niciun pic de
putere…?! Când nu-ţi mai poţi permite să fii generos, atent,
cavaler?! Când nu-ţi mai poţi permite să mergi drept,
pentru că nu te mai ocrotesc milioanele-n spate… Am
ascuns cât am putut căderea mea vertiginoasă. Mă
adulmecau corbii ca pe-un hoit… Murisem. Nu mai avea
niciun sens…
— Disperarea ta a fost mai puternică decât dragostea
pentru străbunica… Altminteri n-ai fi părăsit-o…
— Nu-l judecaţi aşa aspru, interveni Străbunica, luându-
i apărarea. A fost un om demn toată viaţa. Şi, slavă
domnului, drumul nostru n-a fost semănat numai cu
izbânzi… Toate tristeţile le-am trecut împreună, cu bine…
O clipă n-am fost lângă el. Atâta doar. Când nu mi-a
permis să fiu lângă el… Cer eu iertare, în numele lui. Îl ştiu
cât e de orgolios să o facă acum, înaintea voastră…
— Mulţumesc, Mi Alma, rosti Străbunicul, închizindu-se
în sine. Numai tu m-ai înţeles.
— Disperarea te-mpiedică să mai fi… Alma se-ntoarse
spre ceilalţi invitaţi, colegii şi prietenii Profesorului. Să nu
închideţi disperarea în voi, ca pe un secret al angoasei
voastre de-o clipă. Spuneţi-i cum vreţi, dar lăsaţi-o să iasă
din voi, că-şi pierde urma… ploile sufletului spală urmele
oricărei acţiuni ratate…
— Cu cât vă cunoaşteţi mai bine, cu atât vă ocrotiţi eul
146
Ritual alb
vostru. Şi cu cât creşte eul, cu atât creşte voinţa lui. Un om

fără voinţă nu poate exista. Şi cu cât veţi avea mai multă
voinţă, cu atât veţi deveni mai conştienţi de voi înşivă,
conchise Profesorul care începu să umble prin salonul
mare cu paşi rari, călcând cu grijă, parcă pentru a păşi
dintr-o treaptă în alta a timpului, fără să deranjeze
veacurile, fiinţele lor.
Erau mulţi, toţi tineri, în jurul Profesorului. Stăteau pe
scări, pe balustrada terasei, în fotolii, pe jos, pe scaune,
peste tot, numai ochi şi urechi.
Numai ochi şi urechi atât cât pot fi ei ochi şi urechi în
faţa generaţiilor ce le-au depăşit (matusalemic, li se pare),
vârsta. Îşi strecurau glume, se mângâiau cu decenţă, unii
se mai sărutau pe furiş în grădină, alţii visau să fie
împreună ca Alma şi Almion bunici, părinţi, adolescenţi…
— Dar bunicul…? întrebă Alma.
— Bunicul a trecut prin toate războaiele şi-a rămas
întreg cât un munte, se lăudă Bunica, întâlnind cu bucurie
privirea Bunicului.
Bunicul stătea mândru la locul lui, trecându-şi mâna
stângă pe piept, pentru a-şi simţi decoraţiile.
— În 1914 când treceam Dunărea… începu Bunicul să
povestească…
— Ei, lasă acum poveştile, şti că pe copii nu-i mai
interesează eroismul vostru, i-o reteză Bunica din scurt,
nelăsându-l să devină nicio clipă ridicol.
— Lasă-l, bunico, să povestească… îl încuraja Alma.
— Ţie ţi-am mai povestit, Alma, cum ne-am apărat
fiecare talpă de pământ… se bucură Bunicul de interesul
Almei.
— În 1916 conduceam un batalion… Se lăsase noaptea
şi noi rătăcisem drumul printr-o pădure… Am ajuns într-o
mlaştină… Ne-am fi înecat toţi, dacă n-aş fi cunoscut
labirintul bălţilor… Bunica se apropie de Bunicul,
ascultându-i pentru cine ştie a câta oară, povestea salvării
oamenilor pe care-i ducea la război.
— Moartea nu s-a atins de mine niciodată prea serios.
147
M-a încercat de câteva ori… O dată, o rană la un picior…

Am scăpat… Apoi, o rană în braţul drept… Am scăpat şi de
asta… Am rămas cu braţul puţin anchilozat, dar întreg.
Trebuiau să-mi amputeze braţul şi nu i-am lăsat. O, ce
febră făcusem… Am aiurat nopţi la rând. Nu mai credea
nimeni că o să rămân în viaţă. După câteva zile, m-am
ridicat şi alb ca varul, le-am zâmbit şi m-am apucat să le
fac de mâncare… Erau toţi nemâncaţi şi plini de noroi…
— Hai, lasă, şopti Bunica, nu e bine să povesteşti prea
mult. Oboseşti.
— Şi bunicul meu a făcut războiul, dar eu nu l-am mai
prins în viaţă. Mi-a povestit mama… interveni unul dintre
tinerii aşezaţi mai aproape de masă.
— Eu nu ştiu nimic. Nu mi-a povestit nimeni nimic.
Poate că n-am avut niciun bunic care să facă războiul…
intră un alt tânăr în vorbă.
— Toţi bunicii au trăit, mai devreme sau mai târziu, un
război… le spuse Profesorul. Au fost fel şi fel de războaie.
Se mai poartă războaie şi între două fiinţe…
— Mama şi tata se ceartă în fiecare zi, rosti impasibil un
tânăr ciufulit, aşezat direct pe covor. Înseamnă că ei trăiesc
un război sau eu…?!
— Tata primeşte ameninţări telefonice noapte de noapte.
L-am întrebat ce rău a făcut şi mi-a răspuns că „sunt
oameni cărora nu le faci niciun rău şi ei se războiesc
împotriva ta fără niciun motiv…” Trăieşte şi el un
război…?!
— I-am părăsit cam repede pe bunici şi am ajuns la taţii
noştri. Despre tatăl meu, ce-mi puteţi spune, întoarse Alma
privirea de la tineri la masa mare a rudelor. Se păstră un
moment de tăcere. Se ridicară apoi cu toţii în picioare şi cu
frunţile înnegurate, păstrară un moment de reculegere.
— Tată tău a murit la datorie, Alma, şopti Mama, vrând
să acopere un mister.
— Asta ştiu, vreau să aflu mai multe…
— Războiul, Alma, războiul… Era un om şi jumătate…
şopti Bunica, dând admirativ din cap, acolo unde cuvintele
148
Ritual alb
nu mai puteau fi de folos.

— Dar atâţia oameni au fost în război, de ce tocmai el?
Era imprudent?
— Militarii nu pot fi prudenţi, Alma, interveni Bunicul.
— A fost un erou, Alma, reveni Bunica.
— Un erou… am aflat că el a fost un erou… fără să
înţeleg în ce consta eroismul lui… mama s-a ferit să-mi
vorbească de el; să nu-i răscolesc amintirile, am cruţat-o,
nepunându-i întrebări. Ce fel de om a fost?
— Deosebit, Alma, un om rar… spuse Bunicul.
— Şi de ce oamenii rari nu au norocul să
supravieţuiască?
— Tocmai pentru a fi regretaţi, tocmai pentru a-i deosebi
de ceilalţi… răspunse Profesorul.
Pereţii se distanţaseră de ei, apoi se dizolvaseră până la
dispariţie, nemailăsând nicio delimitare între cer şi
pământ, între oameni şi umbre, între oameni şi tăcerile lor,
între masa festivă şi gândurile de limpezime ale
personajelor adunate în jurul ei. Între îndoieli şi certitudini.
— Tatăl meu mi-a spus să lovesc, dacă mă loveşte
cineva… spuse un tânăr mai înţepat.
Alma îl privi cu o urmă de ironie.
— Papa n-are treabă, face judo, să încerce cineva să se
lege de el sau de mine, jubilă o tânără tunsă punk, stând
cu picioarele încrucişate sub ea.
— Voi credeţi că numai cu bătaia se poate face
dreptate… Tata e avocat, m-a luat la tot felul de procese de-
ale lui… Cu argumentele lui poate-nfunda pe cineva sau îl
poate lăsa să doarmă în patul lui… se lăudă un băiat mai
firav, cu ochelari rotunzi pe chipul mic, pierdut între
umeri.
— Chestiunea e dacă face dreptate, nu că te-a luat la
procese, îl înţepă o puştoaică de anul întâi.
— Şi încă ce dreptate, se tem toţi de el! se lăudă băiatul
cu ochelari, corectându-şi cu arătătorul, de câteva ori,
poziţia ochelarilor ce alunecau de pe faţa prea strâmtă.
— Voi vă gândiţi la ceva, vreţi să făuriţi singuri ceva? li
149
se adresă Alma tinerilor, care nu prea mai puteau să fie

multă vreme struniţi.
Tânăra punk se ridică deja în picioare şi începu să se
legene în ritmul unei muzici auzite numai de ea în căştile
suspendate de gât. Ţinuta îi contrasta puternic cu a
invitaţilor celorlalte generaţii. Pantalon roz, bluză largă roz,
ochelari roz, tenişi şi şosete roz. Sacul roz, de umăr, zăcea
aruncat pe covor, în dezordine.
— Pinkie, ce te-ai face fără tatăl tău? Te-ai gândit?
Fata se uită pieziş la Alma şi cu dezinvoltură îi răspunse
cât se poate de prompt:
— Toate la timpul lor, my darling! Deocamdată babacul
trebuie să simtă că are o fată… Dacă n-ar mai fi?! Când n-o
să mai fie el, o să fiu şi eu la o vârstă considerabilă. Mi-
aranjează el viaţa până atunci…
— Da, da, ai dreptate… murmură Alma.
— Eu vreau să fac medicina… se băgă în vorbă tânărul
înţepat.
— Te-ai gândit de ce vrei să faci medicina? îl întrebă
Alma.
— Mai întrebi?! Să câştig bine…
— Mă temeam că nu-mi vei răspunde aşa, se întristă
Alma. Şi dacă nu vei izbuti să faci medicina?
— Nu există. Tata-i cunoaşte pe toţi…
— Eu vreau să urc pe scenă, spuse, în paşi de dans,
tânăra punk.
— Urcă, o îndemnă tânărul firav, cu ochelari.
— Am să urc. Ce crezi că n-am să urc?!
— Îţi doresc să urci, Pinkie, dar cu forţe proprii, îi ură
Alma. Aş vrea mai întâi să cazi şi abia în al doilea an să
intri.
— De ce? se uită Pinkie lung, cu nedumerire.
— Pentru că trebuie să cunoaşteţi şi voi îndoiala, trebuie
să gustaţi şi voi la vreme din amărăciunea unei înfrângeri,
ca să fiţi mai tari, pentru cele de mai târziu, mai dure, mai
fără întoarcere.
— Lasă, dear, ne descurcăm noi! spuse Pinkie distrată,
150
Ritual alb
furată de muzica ei.

Un băiat veni dinspre grădină, ţinându-şi partenera de
după gât.
— Ce vă bateţi capul cu toate astea? E o vreme
superbă… Am căzut şi eu acum doi ani la examen… Şi n-a
murit nimeni… Taică-meau m-a scutit de armată şi iată-
mă-s întreg, neatins! Am şi uitat de momentul când am
căzut.
— Uitarea trece uşor peste iresponsabili… îl apostrofă
indirect Alma. O să vă daţi seama, mai târziu, că lipsa
voastră totală de respect pentru faptele psihice, o să vă
coste…
— Lasă-i în pace, Alma, să se simtă bine… interveni
Profesorul. Cu cât le atragi atenţia, cu atât vor fi mai
insensibili…
— Mai mult decât sunt?
— Se poate şi mai mult…
Sub cerul liber, aceleaşi candelabre cu lumină sidefie –
de astă dată poate policandrele cerului – răspândeau o
adiere caldă, învăluitoare, aureolând cu nimburi de
strălucire chipuri grave şi înţelepte, chipuri tinere, lipsite
de griji, cuceritor de inconştiente, alcătuind împreună o
oază a timpului, în marşul greu al împlinirii şi depăşirii
condiţiei umane, în marşul greu al întoarcerilor. În istoria
fiecăruia, în meandrele albe ale propriei existenţe, topind
normele, delimitările, prejudecăţile, viratele, luând unii de
la alţii o rezervă de timp, o rezervă de vis, o rezervă de
credinţă, în ciuda distanţei galactice ce-i separă, până când
iar şi iar, ciclic, se vor mai întâlni să se aplece, cu bună
intenţie unii asupra altora, jadecându-se sau nu, împlinid
ritualul sacru al vieţii fără de moarte.
— Magdalena, bine-ai venit! Ştiam c-ai să vii! se ridică
Alina întâmpinându-şi prietena.
— Cum de-ai ştiut? se miră Mad, îmbrăţişind-o.
— Mi-am dorit să vii printre noi, aici, acum… am vrut să
le-arăt şi lor că poţi fi oriunde, oricând, că poţi ajunge în
orice ev, că poţi sta de vorbă cu cine doreşti, numai să vrei,
151
numai să ştii ce vrei…

— Ce noapte frumoasă, se mieuna Mad… De când n-am
mai visat! Alma, atinge-mă! Nu, nu mă atinge, să nu mă
trezesc…
— Te poţi atinge singură, se poate atinge oricare dintre
voi. Hai, aveţi curaj! Aveţi puls… inima bate să vă spargă
pieptul… O, Doamne, mai ştiţi ce este emoţia! Mad, ştii de
ce-ai venit?
— Nu mă trezi, lasă-mă, cântă tata…
— Pentru că încă mai ai memorie! Spuneai că nu te mai
leagă nimic, nimic, nimic… Cântă tatăl tău sau cântă fiica
Profesorului… Întotdeauna o să cânte cineva la pian…
Fiecare aude pe cine vrea… Oricum, Sonata lunii va mai
spune multor generaţii că memoria nu se pierde uşor, că
nu trebuie lăsată să se piardă…
— Chiar şi Beatles ne poate ajuta în întreţinerea
memoriei… interveni viitorul medic.
— Sunt depăşiţi, dragă! Dacă n-ar fi murit Elvis! scânci
micuţa Pinkie…
— Parcă Elvis nu-i depăşit, interveni tânărul ochelarist.
— Chiar şi interpretul încă neinventat, va fi, mâine, tot
depăşit, punctă, sigur de el, Profesorul.
— Şi-atunci, ce facem? Nu ne mai oprim la nimeni,
pentru că toţi pot fi mâine depăşiţi?! Nu putem dansa după
Sonata lunii… Voi ne învăţaţi să avem memorie şi voi ne
spuneţi că totul poate fi depăşit, că deci nimic, nu merită
să fie reţinut de memorie… Atunci, ce facem?!! se panică la
locul lui tânărul firav, cu ochelari.
— Chiar, ce facem? Mie, de exemplu, nu-mi plac
versurile albe… spuse tânărul îndrăgostit…
— Iar mie nu-mi plac cele cu rimă… Nu le pot suferi,
opină medicinistul.
— Eu nu înţeleg nimic din pictura suprarealistă, se-
alintă o jună cu salopetă albă. Când îi aud pe unii că se
dau în vânt după ăştia, fără să-i priceapă, mă prinde râsul!
— Doar n-ai vrea să mor după natura moartă, se răsti
medicinistul. Fratele meu e pictor surréaliste… M-a învăţat
152
Ritual alb
să-i citesc semnele!

— Fii serios! Se-ascunde după degete! E ipocrit, ascultă
ce-ţi spun eu!, îi dădu replică un tânăr de pe terasă,
legănându-se, absent, într-un balansoar, răsfoind o revistă
cu imagini mari, atrăgătoare şi colorate. Uite-aici, pictură
după natură, ce nevoie să ai de surréalisme, în faţa unor
asemenea exemplare!
— Pinkie, hai să facem un copil! Vreau un copil roz! se-
alintă tânărul firav, cu ochelari.
— Ochelaristule, adresează-te altcuiva, cei roz sunt toţi
programaţi! replică Pinkie, mişcându-se în legea ei.
— Ar trebui să se revizuiască noţiunea păcatului,
interveni juna în alb. Nouă nu ni se mai potriveşte. Noi
iubim…
— Dacă iubeşti, de ce te mai răscoleşte noţiunea
păcatului? interveni Magdalena, cu un aer de superioritate.
— Voi sunteţi anacronici, chiar dacă vă puneţi haine
punk! Gândiţi anacronic!
— O să gândiţi şi voi tot aşa, într-o zi… din punctul de
vedere al celor ce vă vor urma, puse lucrurile la punct,
Profesorul.
— Profule, noi o să fim mai destupaţi la minte, să ne
oprim la timp!
— Ha! Voi mă faceţi să râd, se năpusti Mad aprigă
asupra lor, să le oprească muzica ce-i surzise, de nu se mai
puteau auzi.
— Cine-a suflat, darling, o vorbuliţă, despre sinucidere?!
se minună Pinkie.
— Atunci, cum v-aţi putea opri la timp? întrebă Alma.
— Se va găsi o soluţie, până atunci… Zburăm în Lună,
în Marte, în Venus, unde nu ne mai atinge bătrâneţea… şi
mai ales, senilitatea.»
— Aţi rezolvat-o şi cu asta, se amuză Profesorul. Poţi să-i
contrazici?! S-ar putea să aibă dreptate! Până atunci…
Fata în salopetă albă (greu de recunoscut, pentru că toţi
erau în salopete albe) se apropie de băiatul din balansoar.
— Ce faci?
153
— Priveam nişte frumoase din Lună!

— Cum te cheamă?
— Almion… Dar pe tine?
— Alma…
Se aşeză pe braţul alb al balansoarului, lăsându-se
legănată de noua ei cunoştinţă.
— Ai iubit vreodată, Almion?
— Nu.
— Nici eu…
— Tu crezi în iubire?
— Eu ştiu… îmi doresc să cred…
— Şi eu…
— Şi tu?
— Da…
— Ai curaj să mă iubeşti? îi şopti Alma, aruncându-i-se
în braţe.
— Nu prea… se codi Almion, acoperit, sufocat, neştiind
cum să ţină braţele.
Îi cuprinse umerii, trase aer în piept şi o sărută prelung.
— Unde este iubire… şopti Alma.
— Nu este păcat… completă Almion.
Tânărul Albu se păstră izolat într-un colţ al salonului,

mulţumit că nu fusese luat în seamă, că putea privi fără să
fie stingherit, retrăgându-se în sfiiciunea sau laşitatea lui
de-a nu scoate un sunet, de-a nu-şi da nicio părere.
Toate zborurile, toate prăbuşirile împlinirile şi
neîmplinirile se aciuaseră în el. Toţi ceilalţi dispăruseră,
rând pe rând, la locurile lor, reintrând între rame aurite,
redevenind simboluri, mituri, semne decorative, pe pereţi
de interior sufletesc, devenind exemple de drumuri
întretăiate pentru oamenii viitorului, personaje arhetipale
ale vieţii trăite în demnitate şi curăţenie.
Străbunici, bunici, părinţi, fraţi şi surori, prieteni de-
aproape şi de departe, de-acum şi de demult dispăruseră
154
Ritual alb
fizic, reintrând în spaţiul unic de suflet de unde pot fi

convocaţi oricând cu semnalul de alarmă al îndoielii de
sine, al însingurării.
— Mă bucur că v-am cunoscut, Profesore, se ridică
Magdalena să plece. Alma, tu mai rămâi?
— Merg şi eu…
— Unde-am rămas? i se adresă Profesorul după ce
strânse la ieşire mâna Magdalenei.
— La război… şopti Alma.
— Continuăm altădată. Albu o să vă conducă…
Albu se uită la ceas şi i se păru că nu vede bine.
— Cât e ceasul?
— E bine… Cinci, probabil, rosti Profesorul, zâmbind.
Facem un duş şi ne vedem pe culoarele albe…
— Nevastă-mea o să creadă cine ştie ce despre mine. N-o
să accepte, în niciun caz, descrierea locurilor pe unde-am
umblat… se lamentă Albu, redevenind terestru.
— O să-ţi facem bilet de voie şi semnăm cu toţii… se
amuză Magdalena…
— Tu vorbeşti, Maica Domnului?! Ai uitat când alergai ca
o nebună acasă, să nu-şi închipuie iubitul tău soţ altceva…
Cine iubeşte, nu trebuie să-şi mai imagineze că ar putea fi
înşelat… sau cum ar putea fi…
Tinerii lăsară dansul şi se îngrămădiră şi ei spre uşă.
— Şi pe noi cui ne lăsaţi? se răsfăţă juna Alma…
— Stelelor…
Policandrele cerului îşi pierdeau încet strălucirea,
ultimele lor pâlpâiri strămutându-se în tremur de zori, ce
veneau molatice să se instaleze peste lume.
Cântecele şi visele nopţii se topeau la ciripitul de păsări
ce iscau prima zarvă veselă a zilei.
Se făcea că era la început de lume şi oamenii erau
curaţi, senini şi iubitori, când privirea şi gândul de bine se
poartă la vedere, când sufletul se-aşează pe-o tipsie de-
argint, să nu-l rănească nimic, fără teama de-a putea fi
rănit.
155
CAPITOLUL XII
Spaţiul tăcerilor albe se umplea din nou de zgomotele

zilei. Trecuse poate un secol, trecuseră două.
Acelaşi du-te-vino impasibil, aceeaşi precipitare către
nimic şi niciunde, aceleaşi figuri reci, respingătoare, aceiaşi
paşi, aceleaşi neglijenţe, aceleaşi voci, aceleaşi mistere
plutind peste toate, înghiţind, ascunzând adevăruri.
Sora-şefă deschise uşa cu fermitate şi salută.
— Vi se schimbă aşternutul, mergeţi în sala mare, până
aerisim…
— Ce bine, se bucură cu zgârcenie exterioară, Alma.
Îşi puse capotul alb şi ieşi. Străbătu culoarul lung şi alb,
ca şi când şi-ar fi străbătut viaţa.
Venise pe lume într-o stare de tensiune, în plin război.
Venise în panica şi spaima lumii, strigându-şi dreptul la
existenţă. Venise în schimbul altei vieţi implicate în sensul
de zbor al cailor-păsări de foc ai visurilor ei. Coşmarul
bombelor căzute aproape de tâmplă îl cunoscuse de pe
când nu ieşise încă la lumină. Cunoscuse din plin noaptea
fricii, ascunzătorile mamei. Avea frica în sânge, în timpul
anterior, din care nu mai putea să se desprindă. Trăia în
trecut, agăţată de pulsul vieţii continue ca un tablou legat
de un fir de păianjen. Ar fi vrut să nu-şi amintească nimic
şi gândurile i se întorceau mereu în acelaşi punct.
Venise din şuierul morţii, din durerea unui părinte
pulverizat pe câmpurile dreptăţii sau nedreptăţii, ca să fie
demnă, puternică.
Venise ca să nu trăiască în resemnare, pentru a încerca
156
Ritual alb
să facă ceva pentru oameni, pentru ca ei să devină mai

buni. Mai tandri, mai visători şi mai uniţi în idealuri, ar fi
vrut să se urce la o tribună pentru a le explica de ce ura şi
dezbinarea îi secătuicsc, de ce vremurile iau forma
bunătăţii sau a răutăţii lor, a robusteţii sau slăbiciunii lor
interioare.
Nimeni nu avea încredere în nimeni. Toţi se grăbeau să
se izoleze între pereţii casei, pentru a se arăta aşa cum nu
se arătau în văzul lumii. Nimeni nu avea timp pentru
nimeni. Alergăturile zilnice îi uscau, îi reduceau la un joc
de marionete, la pasivitate, la o diferenţă care măcina pe
dinăuntru, nepermiţându-le să fie fireşti cu adevărat. Ar fi
vrut să le spună de ce au ajuns nişte fiinţe timorate,
străine unele de altele, cărora le lipseşte interesul de a-şi
mai pronunţa dorinţele, deşi dorinţele lor mai izbucnesc,
deşi ele continuă să se manifeste, să înflorească. Simţea
nevoia să strige oamenilor de ce dorinţele mor în ei
sugrumate, înăbuşite. Din prea multă ascundere, din prea
multă laşitate, din prea multă goană după nimicul
nedătător de viaţă. Ar fi vrut să le-atragă atenţia cum trec
unii pe lângă alţii, lăsându-se înghiţiţi de timp, de griji, de
temeri, trenuri paralele alergând fără ţel pe căi paralele,
fără altă şansă de a se interfera decât într-un accident
infernal, care i-ar putea apropia în sfârşit, pentru
totdeauna.
„Oameni, aveţi nevoie de cataclisme să vă treziţi… să
aveţi mustrări de cuget, să trăiţi, cu adevărat, sentimentul
culpabilităţii. Totdeauna vă treziţi prea târziu, când nu se
mai poate face nimic…“ se imagina Alma, vorbindu-le
oamenilor adunaţi cu disperare în faţa unei mări înfiorate,
moarte, în care nu mai puteau pune piciorul.
Sala de jos era plină de lume. Se uitau cu toţii la
televizor, urmărind cine ştie ce program palpitant. Nu
simţea nevoia să-şi îngroape ochii în ecran, când afară era
soare. Când oamenii îşi agitau gândurile şi existenţa în
toate sensurile.
Profesorul trecu în viteză pe lângă mulţime. Ajunsă la
157
capătul coridorului, Alma privi spre stradă.

— Salut, tinereţe, cum ne simţim?
— Tocmai mă gândeam că am trăit un sentiment de
culpabilitate… ca toată lumea asta în clipa dinaintea
cataclismului.
— Când Alma? Hai să intrăm la mine-n cabinet.
Parcurseră coridorul alb în sens invers, lovindu-se de
surori, de femei de serviciu cu braţele pline de aşternuturi
curate.
— Poftim, o invită Profesorul, deschizind uşa
cabinetului.
— Mulţumesc, Profesore.
Luă loc într-un fotoliu, fără să mai aştepte invitaţie.
Profesorul îşi aprinse o ţigară, gest pe care-l făcea foarte
rar.
— Doreşti?
— Nu vă refuz.
— Ia spune, ce-i cu culpabilitatea…
— Am fost în situaţia de a decide soarta a doi copii…
— Cine avea doi copii?
— Almion.
— Nu aveau mamă?
— Îi părăsise demult. M-am gândit că el s-ar fi putut să
dorească o femeie, doar pentru a scăpa de povara acestei
responsabilităţi…
— Era pentru el o responsabilitate…
— Dar eu iubeam… iubindu-l pe el, m-am gândit că pot
iubi şi copiii… Mi se părea chiar firesc că am de împlinit
două destine, că îmi este dat să ocrotesc două vieţi
nevinovate, care trebuiau să fie puse la adăpost de cineva…
— De ce nu i-ai spus deschis ce gândeşti?
— Mi-era greu… mi-era greu să accept gândul acestei
poveri până la capăt, cred că mi-a simţit îndoiala…
— A crezut că mă joc. În timp ce eu îmi obişnuiam
conştiinţa cu adoptarea celor doi copii minunaţi. A crezut
că vreau să-i accept doar formal…
— Propria mamă îi abandonase, la ce s-ar fi putut
158
Ritual alb
aştepta din partea unei femei străine de ei?

— Teoretic aşa este.
— Orice încercare de refacere a vieţii ar fi riscat puritatea
unor copii…
— Aşa mi-a şi spus. Că nicio femeie nu mai poate apăra
puritatea copiilor lui… Că femeile murdăresc totul, că nu
urmăresc decât să posede, să-şi adune averi, să schimbe
mărcile maşinilor, structura caselor şi gradul de
importanţă al bărbaţilor… Vorbea la plural, adresândumi-
se mie…
— E de înţeles. Nu mai avea încredere, de principiu, în
toate femeile lumii.
— Nu mai avea încredere în el. Micile lui reveniri, micile
lui ezitări către o posibilă stabilizare a cuplului erau pentru
el zvâcniri de excepţie, care nu-l puteau smulge definitiv
din marile lui temeri…
— N-ai făcut nimic să-l ajuţi.
— Nu.
— De ce?
— Mi-am dat seama că nu iubea deloc oamenii. Cel care
nu iubeşte oamenii, nu poate iubi omul…
— Şi te-ai retras în cochilie…
— Era orgolios şi înfrigurat după putere…
— Trebuia să se lase cotropit de ceva, dacă la femeie
renunţase…
— Avea o plăcere nebună să domine oamenii, să-i simtă
îngenunchiaţi, să-i simtă înfricoşaţi de supunere… Să le-
arate că sunt umili şi neputincioşi…
— O fi născut să conducă destine…
— Devenea victima propriei sale tiranii, ajungând egal în
simţire cu cei pe care încerca să-i tiranizeze…
— Întru nimic nu sunt oamenii mai egali ca în faţa
neputinţei de a supune şi a spaimei de-a fi supuşi…
— Victima propriei sale grandomanii.
— Poate-l judecai cu prea multă asprime… N-aş vrea să
te înrăieşti…
Se înconjura cu o gloată servilă care-l măgulea cu
159
ritualul plicticos al linguşelilor şi plecăciunilor lor

prefăcute, neghicindu-le gândurile hâde care-l pândeau din
spatele ochilor lor trădători.
— Jocul puterii… El se prefăcea că nu le simte trădarea.
Ei se prefăceau că i-ar fi credincioşi până la supunere
oarbă.
— Schilodiţi şi schiloditori… Izbucneau pe la colţuri, se
reclamau şi îl reclamau, împroşcându-l şi împroşcându-
se…
— De unde ştii toate astea?
— Îmi povestea uneori. Foarte rar, în puţinele lui
momente de sinceritate. „Dacă oamenii nu pot fi credincioşi
nici în supunere, cum aveau să mai fie când nu sunt
struniţi”?! Asta-l preocupa… Să stea cu biciul după ei…
— Se biciuia pe sine… Ca să stai c-un bici după oameni,
trebuie să-ţi pierzi viaţa cu mânuirea biciului… Îl preocupa
ce faci?
— Poate soarta tablourilor mele, plimbându-se prin
expoziţii, pentru a fi achiziţionate, nu soarta mea…
— Îl vezi acum, poate, meschin şi materialist… Te aperi.
— Aşa mi-a plăcut să mă mint multă vreme…
— Era un comod?
— Nu l-aş fi incomodat…
— Cu idealuri de artă, da… Ce formaţie avea?
— Filosofică. Nu mai citea decât cărţi poliţiste. Nu purta
nicio discuţie prea departe…
— Acum îl vezi şi limitat în gândire…
— În cultură, sigur… Orice conversaţie se încheia prin a
spune că deschid subiecte sterile, lipsite de importanţă…
— Poate l-ai complexat… şi-a căutat motive să se
retragă?! Chiar ai fi vrut să creşti doi copii?!
— Am dorit, deşi mi-era teamă, pentru reacţii
imprevizibile, de mai târziu…
— Şi tablourile?
— Credeam că le pot face pe toate… Mă vedeam în stare
să mut munţii din loc…
— Ai fi obosit şi cine ştie… N-ai de ce să-ţi faci reproşuri.
160
Ritual alb
Dacă te-ar fi iubit, n-ar fi umblat cu atâtea ocolişuri şi nu

s-ar fi îndoit de tine… de sinceritatea ta… Dacă s-a retras
atât de uşor, nici nu putea fi vorba de dragoste…
— Sunteţi singurul om care m-a ascultat cu răbdare…
Ba nu, şi Magdalena…
— Aveai nevoie de o rememorare a întregului parcurs, ca
să te vindeci de el. Rolul meu, după cum vezi, Alma, e mic.
Sunt doar un simplu duhovnic, ca să te apăr.
„Nu mă mai simt vinovată…“ se gândi Alma, în timp ce
ieşi din cabinetul Profesorului, pentru a-şi recupera
camera.
Culoarul alb i se păru mai scurt şi mai primitor. Camera,
foarte albă.
161
CAPITOLUL XIII
Lumea devenise, parcă, ceva mai bună pentru Alma.

Poate, pentru că începuse să-i sesizeze, din nou, existenţa,
prezenţa, mersul prin viaţă, prin viaţa unei idei, poate că-i
observase – şi era curioasă să vadă cât poate rezista –
dorinţa de a trăi, în felul ei, interiorizat, fără demonstraţii
gălăgioase şi fără paradă…
„Nu aveam cum să pierd sensul omeniei, nu pentru că
nu m-au lăsat oamenii, ci pentru că n-am vrut să renunţ la
ei… Doar se născuseră cândva senini, eram sigură… Nu le
dădusem niciun motiv să mă urască, iar ei n-au făcut
altceva decât să mi se tot arate ostili în tot ce doream să
făptuiesc… – dacă, cel puţin, ar fi ştiut de ce acţionează
înspre răul meu, dacă ar fi putut înţelege răul meu ca pe
un bine al lor… Chiar când eram stăruitor de blândă cu ei,
am ajuns – inimaginabil de repede – tot pe muchie de
vrajbă…
Ar fi fost cât se poate de uşor – din cauza condiţiilor
exterioare care îmi suprimau pentru moment, bunătatea –
să adopt poziţia de ură, fără să mă mai fi putut opri cineva,
fără să mai cred că pot discerne – din teama de a nu tot fi
înşelată – oamenii de neoameni… Pentru cele câteva fiinţe
totale – care merită întreagă iertăciunea noastră – i-am
iertat pe toţi. Neînţelegerea, incapacitatea lor de a se ridica
deasupra condiţiei minime de rezistenţă nu mai căpătau
proporţiile catastrofei.
Spaţiul trăirii ei devenise şi el, parcă, ceva mai
încăpător… Lumina cădea aproape direct, perpendicular,
162
Ritual alb
de parcă un soare vesel se ascundea în bolta cerului ei de

visare, pentru a o veghea exact de deasupra… pentru a nu
o atinge deloc cu umbra… Se simţi o clipă descoperită. Ca
o floare cu petalele nepregătite să primească, dintrodată,
atâta lumină…
Îşi aduse aminte că florile au o constituţie deosebită
pentru a primi exact atâta căldură câtă le trebuie… Dacă e
prea multă, ştiu să o respingă, fie cu stridenţa culorii lor,
fie cu alte secrete interioare. Dacă e prea puţină, ştiu să
capteze lumina şi să-şi concentreze căldura cu zece-
douăsprezece grade în plus faţă de nivelul atmosferei
înconjurătoare… Dediţeii noştri, ghioceii nordici îşi
alcătuiesc un sistem de încălzire centrală, ocrotindu-se…
Macii alungă razele puternice ale soarelui şi domnesc în
splendoare – până-i atinge omul cu mâna… – când se sting
în plină uimire şi pălesc.
„Dacă-i atingem doar cu privirea, macii rămân regii
câmpurilor de grâu, ai grădinilor, dacă intrăm în legătură
tactilă cu ei – câmpurile noastre magnetice probabil că se
resping – prospeţimea şi frăgezimea lor moare… Natura i-a
înzestrat să se apere de razele calorice, de ultravioletele
soarelui, nu însă şi de oameni…”
Lumina o determinase să se-adune în sine, apărându-şi
aripile ochilor loviţi prea violent… Jocul umbrelor – intrate
acum în pardoseală – nu mai era încărcat de misterul
apăsător, dens, predominant, al cenuşiului nedesluşit, ci
de iradierea crudă a luminii delirante, dilatând şi
descoperind – spre jena şi fâstâceala lor – închistaţii pori ai
vieţii…
Nu se gândise vreodată că ar putea relua totul de la
capăt – fie şi pe calea aducerilor aminte – că ar putea
accepta retrăirea unor întâmplări banale – pentru interesul
visceral al lumii – care nu aveau încărcătură emoţională
decât în contextul vieţii sale interioare, în relaţie cu
întreaga sa existenţă…
Ar fi vrut să nu se mai teamă de nimic, dar simplul fapt,
de a-şi fi promis reconstituirea unei evadări, începuse să-i
163
readucă în prim-planul memoriei fragmente de vis sau de

viaţă, fragmente din chipul şi atitudinile unui om, ale unei
uitări, fragmente de zi sau de noapte, ce se alăturau haotic,
fără putinţa reîntregirii logice, fluente…
Era, ca pe-atunci, la volanul maşinii, pe care o conducea
cu destulă dexteritate… Drumul ce i se deschidea înainte
nu avea nimic din monotonia câmpiei de culoarea
pământului, din pustietatea căii de acces către mare, pe
care o resimte orice călător grăbit să plutească,
nestingherit de griji, în neantul lichid…
Presimţea desimea unei păduri, a unei păduri pe care o
mai întâlnise, prin care, nu mai ştia, dacă şi rătăcise paşii
sau doar gândurile… Imaginea pădurii devenise adăpostul
mental al unei spaime, cochilia sub care se reverbera
continuu geamătul unor temeri… Avea senzaţia că nu-şi
mai aparţine, că, încercând să se regăsească, pierduse şi
puţinul de limpezime abia apărat… ieşind în afara
perspectivei timpului şi a spaţiului…
Îşi luă pulsul: o sutăşaptezeci… Se mai întâmplase. Nu
avea de ce să fie prea îngrijorată. Îşi mai simţea, încă,
respiraţia în podul aburit al palmelor, ce nu încetau să o
trădeze, ori de câte ori era bântuită de emoţie… Duse
mâinile spre pâlnia urechilor, le apăsă, pentru a atenua
pocniturile ce nu încetau să se dezlănţuie, luând –
împotriva voinţei sale – amploarea unei explozii în lanţ, pe
măsură ce maşina de zgomote a lumii părea că dă năvală
peste câmpul timpului măsurat strident în timpane…
Pădurea lua forme diafane… Contururi fine – la început
palide, apoi tot mai ferme – păreau creionate de siguranţa
şi minuţiozitatea unei mâini invizibile, pornită să se ia la
întrecere cu însăşi marea născocire a naturii…
Fără aura incendiară a soarelui, pădurea dezgolită părea
că se încruntă, făcând efortul de a fura lumină prin
desenul filigranat al ramurilor întinse în păienjenişul de
ţipete ca nişte lasouri vii, visând să prindă în captivitate
focul veşnic…
Deasupra coroanelor descărnate de frunze, de
164
Ritual alb
labirinturile purtătoare de viaţă ale nervurilor argintii, se

roteau şi acum păsări ciudate, alungite şi negre ca o perdea
de invidie între viaţa pământului şi a cerului… Pădurea lua
starea de nelinişte a păsărilor, păsările redeveneau statui
ale unei vibraţii ascunse, insesizabile… Părea că zborul lor
împietrise… Erau cu aripile deschise, în pauza prelungită
dintre două respiraţii… Se-aruncau, apoi, asupra pădurii,
pentru a-i smulge ceva, poate starea, poate spaima, poate o
altă pădure – de astă dată vie, pe care o intuiau doar ele cu
râvna aripilor lor ieşite din amorţeală…
Cotloanele de mister ale pădurii abia se lăsau desluşite,
îngreunând căutarea haotică a braţelor, ce înotau inutil în
densitatea întunecimii ca într-o pastă vâscoasă, încleind
pulsul devenirii…
Simţea pe suflet o greutate apăsătoare… Avea palpitaţii…
O carcasă metalică părea că-i chinuie capul într-o
strânsoare insuportabilă, strecurându-i durere în ochi, sub
tâmple, în umeri… Ceva se petrecuse sau se petrecea chiar
în momentul acela şi ceea ce i se pregătea nu avea nimic cu
coordonatele timpului. Era pe punctul de a fi neglijat că se
perindase o vreme în afara graniţelor lui şi că nu se mai
putea bizui să înregistreze sau să aprecieze cu obiectivitate
ritmicitatea clipelor, a orelor, a anilor… Încremenirea
propriei stări, ca şi a pădurii, ca şi a păsărilor – la un
moment dat – îi dădea certitudinea pătrunderii în netimp…
Deşi, ştia bine, „timpul se măsoară prin noi, prin datele
trăirilor noastre interioare… Ceea ce se numără nu e decât
o introducere în convenţie, pentru a ne putea orienta…
pentru a ne putea coordona altitudinile, mai bine zis,
câştigul sau pierderea de altitudine, într-un timp egal…“
Mâinile pe care ar fi vrut să le ascundă – nici ea nu
putea înţelege de ce – răscoleau durerea, vremea, frunzişul
uscat, foşnitor, covor sumbru peste pământul rece, a cărui
respiraţie, din adâncuri, îi aducea o şoaptă de stranietate,
de dezlegare dintr-o vrajă absurdă, în care sufletul căzuse
neconstrâns la învoială… Gândul impalpabil al fricii se
materializa, devenind pământ… pământ violet în care
165
mâinile căutau bezmetice, frământând ceea ce nu putea fi

smuls întunericului… Căuta în miezul naturii ceea ce ar fi
trebuit să afle în taina fiinţei… Căuta praguri de suferinţă,
de poveri şi dificultăţi omeneşti, praguri de imposibilitate,
din care omul ar fi putut ieşi sau în care s-ar fi putut
sufoca… „Destinul oamenilor se modelează, se delimitează
sau se înaripează pe măsura pragurilor pe care le
întâmpină, pe care sunt sau nu sunt în stare să le
depăşească… Aşa cum în artă, fiinţa estetică şi creaţia
însăşi nu au sens şi profunzime fără subtextul de intenţii,
fără filtrul metaforelor, al subtilităţilor…”
Răscolind pământul, îi simţea răsuflarea înăbuşită de
efortul zvâcnirii către lumină… simţea respiraţia
pământului sau a cuiva care trăia în pământ, sub pământ,
pe rugul sau în sărurile pământului, pâlpâind între
faldurile lui de tăcere, de încercare, de necunoaştere… O
respiraţie grea, înecăcioasă – ca a unui monstru marin
aruncat pe ţărmuri aride – i se strecura fără voie în sânge,
în suflet, în conştiinţă, în febră şi puls, părându-i-se că
totul se năclăieşte în vaporii oxidaţi ai unei morţi
provocate, deghizate, pusă la cale de duhuri, pentru a
întreţine spaima, umilinţa şi cuminţenia umană… Aburii
vietăţii supradimensionate îi scăpau printre degete, printre
gene, îi umezeau ochii şi porii, biciuind-o cu gând de
pieire… Plecau şi reveneau ca o flacără – ce-şi cunoaşte
rolul destructiv al atingerii sale – care se înfioară de
plăcerea sadică a căldurii pe care o degajă, deformând sau
evaporând contururi de oameni, de lucruri, de arbori, de
stări…
Era ca într-o herghelie în care nu se mai făcuse demult
curăţenie – poate pentru că muriseră caii… Ca într-un
grajd în care gospodarul nu mai intrase, ca şi cum ar fi
evitat să pătrundă în moarte, în război… în teroare… în
putreziciune…
„Când oamenii nu mai pot ţine piept încordării nervoase,
când simţurile se tocesc, când sentimentele dispar, ei se
trec, fără a se mai întreba de rostul venirii pe lume… Aş fi
166
Ritual alb
dorit să stăpânesc respiraţia aceea, s-o reduc la tăcere sau,

cel puţin, să o îmblânzesc, pentru a o percepe altfel decât
ca pe o ameninţare a unei alte lumi, căreia nu-i puteam
găsi antidotul… Am încercat să o umanizez – deşi nu eram
convinsă că aparţine unei fiinţe – să-i dau ceva din sensul
respiraţiei mele, pentru a-mi atenua teama… M-am gândit
că cineva care respiră ca mine, nu-mi poate pricinui răul
luându-mi respiraţia… Orice aş fi făcut nu puteam scăpa
de obsesia urmăririi mele… Cineva – nu se ştie de unde –
apărea şi dispărea imprevizibil… fără să lase niciun
reper…“
Alma vedea pământ, simţea pământ, respira tăcere de
pământ bolnav, neputând să se sustragă nicidecum puterii
de influenţă, de magnetism a acestuia, decât atunci când,
diabolica respiraţie părea că se volatilizează în viscerele
răzvrătite ale scoarţei terestre… Din nou, respiraţia se
îngroşa, se intensifica, redevenind ceasornicul groazei
înspăimântătoare ce cobora ca noaptea, cu noaptea peste
lume, integrând-o pulsaţiilor ei… Ridica privirea spre cer –
ca o rugă – implorând pământul să-şi deschidă tainele,
pentru ca teama să-şi piardă consistenţa, pentru a nu mai
rătăci stingherită printre prea multele voci. Întindea
mâinile într-un semn de implorare, ca şi întinderea
lemnului din fiecare trunchi, pe care vedea atârnat,
răstignit, omul… Imaginea crucificării la margine de drum
se multiplica, înţelegând-o ca pe un semn de legătură, de
aderare la viaţă şi nu la supliciul morţii…
I se părea sau era adevărat că luase calea unei potrivnice
înaintări imaginare, pentru a nu fi absorbită de fornăitul
infernal, lugubru, ce urca din străfundurile stării de rău a
pământului, duhuri nevăzute vrând să convingă că suferă
de un rău asemănător răului omenesc, identic, poate,
răului, pe care ea însăşi îl trăia…
Păsările se frământau deasupra tulburării ei, a pădurii…
vestind apropierea morţii… Copacii se zbuciumau,
aplecându-se murmurând, întrebându-se de ce un om să
se poată pierde printre ei, fără să dea de capătul liniştii…
167
Arcade de întuneric se iscau într-o sarabandă absurdă,

înfoindu-se în aripi de fulger, cu ochi de ametist încă
neşlefuit… Începuse să-şi piardă controlul braţelor,
desfăcute în semnul căderii, al învierii – dacă avea să mai
poată afla vreodată ceva despre o înviere… Se înveselea în
coajă de copac, devenise copacul pe care-l îmbrăţişase cu
câteva clipe mai înainte… Copacul de durere, de greaţă, de
rău, de spaima pe care-o dusese în spate ca pe povara unui
alt timp… Trunchiul cu coajă albă devenise propriul ei
trunchi… Copac fiind, cu mâinile înălţate în semnul
zborului de suflet, privi către lume cu ochii de mai înainte
şi se minună că vede altfel mersul şi înţelesul ei… Ramurile
în care îşi împletise teama erau acum braţele ei de aripi –
ce-o ţineau dreaptă pe dinăuntru – dându-i impulsul de a
trece dincolo de perdeaua irizărilor violacee, ce nu se
împrăştiau… Găsise un punct de sprijin…
— Vine… Minunea e posibilă… Trăieşte… Se auzi o voce
nedefinită, ca şi când nu ar fi fost destul de aproape cel ce
vorbea.
— Cine să vină…? Cine vorbeşte? De unde vorbeşti,
omule? Dacă-i vorba de mine, ei bine, vin… deşi n-am vrut,
deşi n-am mai crezut… vin aici, deasupra tuturor,
deasupra a toate lucrurile şi fiinţele… Se vor arăta cu toţii,
pentru a mi se alătura, pentru a mă susţine, pentru a-mi
întări profeţiile, pentru a mă ridica pe covorul fermecat al
credinţei mele şi-a mă înălţa, o să vedeţi…
Parcurse pădurea de la un capăt la altul în câteva
secunde şi i se părea că nu poate afla nici urmă de fiinţă,
de duh, care ar fi putut să-i vorbească…
Pe fiecare trunchi de copac îşi lipise zborul câte un chip
cunoscut un Prometeu, un Icar, un Iisus, un bunic, un
părinte – prieteni de aproape – pentru a o smulge aparenţei
– dacă aparenţă era – pentru a o smulge negurilor
cosmogoniei sale interioare – dacă frica pornise din ea,
pentru a o dementiza…
Pe nesimţite, retrăi păţania lui Arin, pierzându-şi o
noapte întreagă în desişul negru al unei păduri: „Umblam
168
Ritual alb
cu feştila după mine, de se speriase tot satul, du-te-n vale,

du-te-n deal, nimic, o dată, de două ori, tot nimic,
nemulţumit de mine, n-am vrut să mă-ntorc acasă… Satul
pe urmele mele, să vadă ce fac. Când unul de-al lor o ia
razna, toţi se ţin ca râia de el, să vadă cum e, din spirit de
solidaritate. Credeau că mi-am dat întâlnire cu Ucigă-l
Toaca… Foşneau cât puteau mai încet printre crengi
uscate, care trozneau de mi se făcea şi mie milă de mine,
cum de mai rezist. Uitând de ei, de frică, tresăream,
crezând chiar că mie hărăzit să trezesc spiritele, să le-
nviorez, să le readuc la viaţă, eram chiar mândru… Când-
colo, de-alde ăştia, curioşii, nedormiţii, se ţineau după dâra
luminii, stuchindu-şi în sân… I-am lăsat în plata
domnului, n-aveau decât să mă urmărească până li s-or
lungi urechile de frig, de somn, de foame, de-urât…”
„— Ţie nu ţi-e urât, Arine?”, mă-ntrebau de la distanţă.
Păi, cum o să-mi fie urât de mine, i-auzi vorbă… N-am vrut
să renunţ şi pace… Strălucea ceva înaintea mea şi mă
repezeam să ajung la timp pentru a pune mâna. Când mă
apropiam, mă trezeam lovind întunericul cu mâinile…
Lumina dădea bir cu fugiţii… Rămâneam cu pământul, cu
frunzele, cu tăcerea, cu ticăitul inimii mele care vroia să se
fălească şi ea o dată, că tot n-o aude nimeni… O auzeam
eu şi mă speriam, crezând că cine ştie ce maşinărie au
băgat ăştia-n mine… Care ăştia, nici eu nu ştiam, ziceam şi
eu aşa, să dau vina pe cineva… M-am ambiţionat să nu
renunţ, orbecăind toată noaptea prin bezna sufletului meu
hăituit de gândul norocului.
„Unde eşti, Arine, nu mai alerga atât, ai să cazi sleit, de
n-o să se mai uite nimeni la tine, nici ciorile…” „Auzi, nici
ciorile să nu mă merite?! Păi, dacă nici ele, atunci cine-ar
mai putea cuteza…? Somnul mă încerca pe şira spinării,
mă ciupea pe la ochi, mă scutura să mă doboare sau să mă
irite… Flacăra vioaie apărea din nou incitantă, jucăuşă,
înaintea mea şi aşteptam să văd cum mă mai încearcă…
Mă aruncam cât mai vultureşte cu putinţă – deşi, numai a
vultur nu prea arăt eu – ca să nu mai fugă… Odată, am
169
avut senzaţia că m-a ars şi m-am dat înapoi şi iar mi-am

dat curaj şi-am tot mers pe drumul ştiut de mine, fără să
întorc privirea, ca să nu mă descurajez de faptul că m-am
îndepărtat atât de mult de-ai mei, de rude, de săteni…
Putea să mă huiduie tot satul, că tot nu mă mai
întorceam… „Mult ţi-oi mai pierde minţile pe-aici, Arine, de
n-o să-ţi mai recunoşti nici mama, nici fraţii, nici drăguţa,
nici casa, nici ograda… Stai cuminte, să te ducem noi, te-o
fi aşteptând săraca, maică-ta, cu blidul aburind încă, o fi
încălzit mâncarea de zeci de ori, de când te tot aşteaptă,
nu-ţi mai pierde timpul, Arine, cu capul în nori, lasă
duhurile cu duhurile, au ele pe cineva să le păzească, nu-i
de tine treaba asta…”
„Aveam o drăguţă, păi unde-am lăsat-o…?“ m-am trezit
dialogând cu ei… Ce puteam să le mai spun? Că nu umblu
după duhuri? Parcă m-ar fi crezut… I-am lăsat să mă
păzească, mergeam pe şarpele negru al nopţii încolţite, cu
ditamai garda după mine şi, constatai, îmi făcea plăcere…
Mi ţi-i căram după mine, murind de drag să-i văd orbeţi,
supuşi unei forţe, al cărei stăpân mă simţeam eu, tot mai
sigur… Mă frecam la ochi să-mi dau seama că nu visez…”
„Dacă vii cu mine, promite-mi că n-ai să mai pleci
niciodată….”, şoptea o voce caldă, puternică însă, decisă,
mândră… aruncându-mi în faţă un potop de flăcări, de nu
mai vedeam nimic…
„Cine eşti? Şi ce vrei? Se pare că ne-am căutat multă
vreme… Eşti muza mea? Sau nici nu am dreptul să te-
ntreb…?“ Am rămas aşa, cu ochii după flacăra mea
ispititoare, simţindu-mă mai în formă decât la începutul
căutărilor mele. Când zorile începuseră a miji, eram sigur
de mine… „Staţi”, am strigat. „Înapoi. Nu mişcaţi…” S-au
dat un pas înapoi, iar şi-au stuchit în sân, răsucindu-şi
privirea de frică să nu le ia necuratul minţile sau vederea…
„M-am găsit… Aici nu mai intră nimeni… E istoria mea,
e traiul meu, e respiraţia, e memoria mea, e zestrea mea…”,
le spuneam eu mândru de mine şi ei mă credeau mai
nebun decât înainte…
170
Ritual alb
„Ce făcuşi, Arine, nu-ţi spuserăm să te-astâmperi, că-ţi

pierzi minţile…? Ce se face-acu’ maică-ta cu tine? Cine-i
mai ajută la cărat lemne, la făcut focul, la vopsit
gardul…?!” Se canoneau şi mă plângeau, de parcă mă
văzuseră mâncat de lupi. Ce-i drept, era cât pe-aci să mă
mănânce lupii, dar n-aveau nicio legătură cu descoperirea
mea… Eram menit să fiu luminat şi să luminez oamenii,
aşa m-am zis… de-atunci am fost sigur că ceva n-o să-mi
dea pace, că o să răstorn lumea şi-am fost sigur că pot
spune lumii întregi ce gândesc…
„M-am găsit, oameni buni, m-am găsit, la o parte, să nu-
mi stea nimeni în cale… Voi vedeţi lumina aceea, aşa, ca o
fată frumoasă, care nu vrea să se-arate de-a binelea… Păi,
cum o să vedeţi, dacă ar vedea-o toată lumea, ar trebui să
fie mai multe premii Nobel decât scriitori…”
Se-amuzase şi se mai amuza şi acum, amintindu-şi-l
chircit pe prispa casei părinteşti, povestindu-i cum a aflat
el, într-o singură noapte, că-i atins de focul divin… Zâmbea
când păsările cerului veniseră să i se-aşeze pe tâmplă, pe
umeri, pe vârstă. Socotind timpul copacului din sufletul ei,
durata cercurilor lui mute, îşi dădu seama – a câta oară –
că vârsta nu avea nicio legătură cu memoria… Că timpul
psihic îşi putea aduna, cu mai multă sârguinţă, sevele din
lumină, din cântec de păsări, din cuvinte şi gesturi de
oameni, din trăiri, din petec de cer şi de mare, din
singurătatea gândului, din dragostea de copac drept şi
mândru, rămas alături de ea ca un sfânt credincios, mai
mult decât ar fi putut să i se consacre un om. Stătea
învelită în copac, în stare şi suflet şi timp de copac,
luându-i toate tainele respiraţiei lui trainice…
Întreaga pădure se-nfiora, unduindu-se de bucuria ei.
Copacii se umanizau, luând chipurile celor mai dragi fiinţe,
de care îi fusese teribil de dor… Într-un trunchi elegant se
afla Magdalena, bosumflată că nu i se acordă atenţie –
toată viaţa făcuse eforturi să atragă privirile lumii şi
suferise de mania persecuţiei – sau, poate, nu vedea destul
de bine ce-i pe-acolo, prin inima pădurii; de fapt, era
171
posibil, ca nici ea să nu fi văzut doar o simplă pădure, cu

imaginaţia ei nu simţea nevoia să i se explice unde se
află… Nu-şi luase ochelarii cu ea – atât de mult îi căutase
pe cei cu strasuri – ca o mască de carnaval, în formă de
fluture – încât a trebuit să vină la marea întâlnire, a Bunei
vestiri, fără ei.
„— Am văzut cum creştea lumina, cum se apropia şi a
trebuit să le dau vestea…”
— Tu erai, Magdalena? M-aş fi mirat să nu te aflu alături
de mine, într-un astfel de moment… Alma se bucură
întâlnind-o şi o îmbrăţişă… Izbucni în râs când se trezi
luată în braţe de Magdalena, care distrată sau năstruşnică.
Poate nedesluşind bine oamenii din cauza lipsei ochelarilor
ei salvatori, o luă drept un cavaler, dispus să danseze cu
ea… Din cauza grabei sau din prea multă nehotărâre, nu-şi
luase rochia înfoiată, cu multe volane şi dantele, pe care şi-
o punea doar la zile mari…
— Moda nu mai contează… când apare lumina, te poate
găsi oricum… şi trebuie să rămâi aşa… să nu faci nicio
mişcare… Trebuie să mă fi născut cu un secol, poate chiar
cu două în urmă… Îmi plac misterele…
— Nimic din ceea ce este ascuns, nu poate scăpa – cu
timpul – cunoaşterii noastre…
— Poate chiar tu eşti un mister… Eram atât de departe,
nu mai ştiam nimic de tine, călătorisem în timp, peste timp
şi dintro dată, ne aflăm una în faţa alteia… Ai trecut tu apa
în zbor sau m-ai făcut să o trec eu?!!
— Am mers pe ape, am spart valurile, am cules oameni
din mare, am trecut prin porţi zăvorâte, mi-am schimbat
chipul după împrejurări, am murit de-atâtea ori, fără să las
urme pe pământ şi-acum, iată, am înviat…
— Să fi învins cu adevărat porţile Hadesului…? Zâmbiră
amândouă.
— Nu sunt eu Victoria însăşi…?! Omul trebuie să
„moară” pentru a renaşte… cu înţelepciune poţi străbate
orice întuneric… ea e lumina ce sălăşluieşte în suflete,
aducându-ne harul…
172
Ritual alb
Magdalena se apropie de ea cu un vas de alabastru din

care luă mir, atingând-o pe frunte:
— Să iubeşti dreptatea şi să urăşti fărădelegea… să-i
eliberezi pe cei drepţi, să-i umileşti pe cei nedemni…
Faţa Almei se transfigură, se lumină, ochii îi străluceau
ca soarele, veşmintele de pe ea se albiseră ca zăpada…
Invitaţi sau neinvitaţi, musafirii se opreau în faţa
chipului ei degajând lumină, fără să înţeleagă ce se
întimplă. Helena cea frumoasă, retrasă pentru a nu atrage
– ca de obicei – către ea, privirile bărbaţilor, se schimonosi
la chip, simţind că nu i se cuvine întreagă, atenţia
asistenţei:
— Nu ştiu ce-aţi găsit în peisajul ăsta funest…! Nu mă
amuz deloc! Te ştiam cu mai mult gust, Alma! E de-a
dreptul plictisitor să aştepţi atâta vreme, să lupţi şi să crezi
atâta timp că vei convinge lumea să creadă în tine… Şi
lumea care-a venit aici, iartă-mă… Citeşti în ochii lor că nu
au nicio dorinţă… Nici n-am cu cine dansa… Cine-i tipul
ăsta cu dinţi albi? Filip? Am auzit… Are un zâmbet frumos,
de prooroc… Nu-l-am mai văzut pe la tine!… E-nsurat.? Stă
o tipă rezemată de el, gata să-l doboare… Nu-mi plac
indivizii ăştia – oricât ar fi ei de deştepţi – care ies în
societate şi permit să li se-atârne o puicuţă de gât, de parcă
ar cunoaşte-o de când lumea…
— Simte sfârşitul…
— Nu vorbi cu păcat… Dar clovnul ăsta negru,
împăunat, care-şi vâră nasul peste tot şi crede că-şi bate
joc de toată lumea, având secretul ei „într-un deget”, cine
mai e?
— Mai bine să nu ştii…
— Mă ispiteşte… de parc-ar fi Necuratul…
— Ca şi când ar fi… Fii atentă, tu care te-aprinzi atât de
uşor… Va lua chipul celui mai frumos, al celui mai
curtenitor dintre bărbaţi, te va ameţi cu cele mai
fermecătoare cuvinte…
— Puţin mai lipseşte să facă tumbe… A, uite că le şi
face… Altfel de ce-am fi râs noi acum… Alma, pot să te
173
întreb ceva? Unde-ai descoperit minunea asta de bărbat,

care vine seducător către noi?
— Ţi-am spus doar…
— Nu se poate… Mă fac că nu-mi place… Helena nu
numai că nu-l respinse, dar se îndrăgosti fulgerător,
nemaidespărţindu-se toată seara de el…
Alma se adresă din nou Magdalenei, care o căuta din
priviri cu destulă nerăbdare, fiind pe punctul de a părăsi
locul:
— Toată viaţa i-au plăcut bărbaţii frumoşi… Tu ai fost
altfel… Îi atrăgeai cu vorbe înţelepte, cu discursuri… Te
ascultau ca pe un profet şi te urmau pretutindeni… Nici nu
mai ştiai care îţi este adevăratul ales, pentru că te simţeai
bine înconjurată de toţi, supunându-se, de fapt,
inteligenţei, închipuirilor tale, fanteziei, minciunilor tale
frumoase…
Magdalena se retrase din mijlocul adunării şi preocupată
de un gând, care i se putea citi în profunzimea privirii,
continuă să sape o groapă începută, se pare, de altcineva.
— Ce faci aici? i se adresă Alma îngrijorată.
— Aşa trebuie… aşa simt… De altfel, văd că a mai simţit
cineva la fel şi a început înaintea mea…
— Tocmai acum, când începuse să se facă lumină?!
— Fiecare viaţă se opreşte într-un punct fix, fiecare
memorie, de fapt, rămâne undeva anume, la un anumit
eveniment, la o anume întâmplare, eu am rămas pe un
mal, deşi trăiesc pe celălalt, de cealaltă parte a lumii…
Trebuia să-ţi povestesc ce face soarele când trece de
asfinţit… Trebuia să-ţi povestesc că nu e niciun asfinţit şi
niciun răsărit… El merge continuu, la fel… liniştit…
— Eu am vrut să-ţi arăt că rămâi legată, pentru tot
restul vieţii, de pădurea ta… de oamenii pe care i-ai
cunoscut… Altminteri, nu ai fi fost acum, aici… Spune-mi,
când vrei să plângi, ce faci?
— Caut o pădure… Şi dacă nu găsesc o pădure, mă
opresc în dreptul unui copac…
— Lemnul… lemnul de-acasă… ca şi sângele, cheamă…
174
Ritual alb
vibrează… Şi ce gândeai că poţi ascunde aici?

— Eu ştiu… poate tot ce-a murit…
— Ştiind unde se află, mai poţi avea linişte…?!
O să-ţi reîncepi fuga… Te-ai oprit puţin! Te-am oprit,
aspirându-ţi conştiinţa în direcţia casei… Aspirându-ţi
sufletul… Ţii minte exerciţiile noastre de concentrare…
pentru a putea transmite un gând şi pentru a-l putea
recepţiona… Aşa te-am chemat de fiecare dată, pentru a te
păstra…
— Toată lumea mă judecă… n-am nicio vină!
— Fiecare e judecat pentru ceva, mai devreme sau mai
târziu… Depinde cum primeşti judecata lumii… Cel mai
adesea, ne dăm seama, în faţa judecăţii, că oamenii ne-au
înţeles greşit, că bunele noastre intenţii au fost luate drept
crime… Pentru un ignorant, vorbele înţelepţilor nu sunt
decât o şaradă. Orice pledoarie de limpezire, ne adânceşte
mai mult într-o vină imaginară, inventată, de care nu ne
mai îndoim nici noi, cei care ne ştim pe dinăuntru
nevinovaţi… Şi nu putem face nimic… Nu putem schimba
nimic… Vocea noastră devine inutilă şi slabă în faţa
mulţimii… Hai, lasă pământul… dezgoleşti rădăcinile… şi
vei aduce uscăciune copacului… lemnului… sufletului…
Dacă-n faţa judecăţii, retrăieşti „clipa de adevăr” clipa
revelaţiei tale, amintirile nu te vor obosi, nu te vor apăsa, te
vor prelungi în timp, dându-ţi viaţă… o altă viaţă. Clipa şi
anul, clipa şi deceniul… Clipa şi secolul… Poţi trăi un veac
într-o clipă şi poţi relua… veacul, dilatând din memorie
clipa… Nu e un joc de cuvinte, dacă mă urmăreşti cu
atenţie…
— Ştiu că retrăieşti totul doar înaintea morţii…
— Când ne deschidem sufletul, chiar şi indiferenţa lumii
devine tandră…
Fără să fi observat, de ele s-a apropiat Diana, cu mersul
drept, mândru, în costumul ei alb de zeiţă a vânătorii.
Depuse la picioarele Almei un miel alb, cu blana
cârlionţată, cu ochii calzi şi se ridică să plece. Trupul svelt,
capul frumos, părul liber pe umeri, privirea deschisă, se
175
răsucise încă o dată către Alma:

— M-am temut întotdeauna de Magdalena… Succesul ei,
prin puterea cuvintelor, m-a umilit întotdeauna…
— Nu ţi-a făcut niciun rău… Ai grijă şi ocroteşte-ţi
sufletul şi trupul, să nu rămâi singură, singură de tot…
Cine mi-e aproape, e aproape de foc… Cine e departe de
mine, iese din sfera Sacrului, a harului, a visului, a
zborului întru cunoaştere…
Înciudată, Diana se duse cuceritoare către un paj care
stătea retras într-un colţ neluminat al pădurii, fiind atrasă
tocmai de neagresivitatea lui… Poate că teama de a nu
rămâne singură – aşa cum o avertizase Alma – o determină
să fie ceva mai blândă şi mai puţin arogantă…
— Cum poţi sta tu tot singur, nu te-au năpădit fetele?
— Pe mine nu prea mă năpădesc, că nu le plac
conversaţiile mele… N-are nimeni chef, Diana, de Kant-ul
meu, de Heidegger, de Sartre sau de Camus… Eu nu agreez
altfel de discuţii… nu mă pricep nici la modă, nici la piese
de teatru, nici la jocuri de cărţi, nici să fac curte nu mă
pricep, aşa că… Mă mir de tine c-ai venit să mă întreţii…
Pe cine-ai mai văzut dintre-ai noştri?
Diana se străduia să-şi potrivească paşii de dans cu ai
pajului:
— Am călătorit atât de mult în ultima vreme, încât nu
aveam cum să mai văd pe cineva… Îmi place să mă opresc
la Prado… Îmi plac fado-urile şi zbor de la Madrid la
Lisabona. Voi aţi crezut întotdeauna că sunt o aiurită, care
nu se pricepe la nimic serios şi m-aţi luat tot în glumă… M-
a ajutat un prieten să-mi iau doctoratul în filosofie… la
Madrid… Am renunţat la „arcuri şi săgeţi”… tot nu prea
aveam talent…
— Şi, ce faci acum, dacă ai doctorat în filosofie, la
spanioli? Crezi că eşti mai aproape de infinit sau de
Dumnezeu? Sau de-o fiinţă pe care ai dori să o iubeşti?
Dacă nu ai făcut din convingere doctoratul, tot degeaba…
Eşti născută să fii admirată, iubită…
— Tot Toma Necredinciosul ai rămas… Nu vrei să admiţi
176
Ritual alb
nici în ruptul capului că mai pot fi femei frumoase şi

inteligente…
— Eu cred doar în frumuseţea inteligenţei…
— Deci crezi şi tu în ceva…?!
Două trunchiuri tinere, Altemir şi Altamira, apărau un
pui rătăcit de căprioară… Îl părăsiseră pe Almion, care
trebuia să se fi ascuns într-un copac mai ţâfnos, mai
orgolios, nevrând să se lase descoperit, plăcându-i să se
păstreze mereu în umbră… Umblau hai-hui, căutând o
scăpare… „Hei, ce-i cu voi, v-aţi rătăcit?” Alma îi surprinse,
arătându-şi zâmbetul din rama argintie de copac. „Ne-a
fost dor de tine, nu mai puteam dormi, ne-ai promis că vii
să dormi cu noi, i-am dat telefonul lui tata şi i-am spus:
„Vorbeşte cu Alma, acum, în faţa noastră, s-auzim ce
spune”… „Bine”, a spus. „Altamirei i-e dor de tine şi… mie,
Altemir e mândru, e mai mândru, nu vrea să recunoască în
cuvinte, dar doreşte să te vadă, vrei să vii?” Am crezut că i-
ai răspuns da. „Da”, a spus şi el, l-am crezut pe cuvânt şi
tu, de-atunci, de când ai stat numai cu mine şi cu fratele
meu, când tata n-a venit acasă, n-ai mai venit niciodată şi
nu pricepem de ce… Te-ai supărat pe noi sau pe tata?
Acum, dacă tot te-am găsit, ne iei cu tine?”
— Până vă duc acasă…
— Hei, îmi dai părul tău??
— Până-n zori, ca să dormi frumos. Tu îmi dai ochii tăi?
Doresc să văd şi eu lumea, măcar o noapte, cu ochi
albaştri… Mi i-ai promis…
— Nu pot să-i scot, uită-te şi tu, cum să fac?
— Am să-ţi spun o poveste cu o crăiasă îmbrăcată în
flori, care v-a luat în braţele ei de vis şi de basm şi v-a
purtat, pe-un covor fermecat, în lumea minunilor, unde te
limpezeşti pe chip cu roua florilor şi te-nfrăţeşti cu spicul
de grâu şi cu solara floare, ce-şi răsuceşte ochii după un
chipeş flăcău colindând toată ziulica pe boltă… Şi-acolo, o
să bei lapte de flori şi-o să te hrăneşti cu fructele raiului…
Şi cât timp voi veţi zburda prin poieni de mătase şi de stele
argintii, alergând după fluturi, după gărgăriţe şi după
177
libelule, Altamirei îi va creşte părul lung şi unduios ca

spicul de grâu… Mie mi se vor face ochii albaştri, privind
după voi, după seninul din voi, ca după un vis frumos, din
care îmi va fi greu să mă trezesc… Numărând până la zece,
tu vei avea părul meu şi eu ochii tăi…
— Nu vrem să ne mai ducem înapoi, acasă, mama nouă
nu e ca luna cea nouă, e rea, se preface că ne iubeşte, ne
bate mereu şi te urăşte…
— Ştiţi voi ce este ura?
— Nu te iubeşte… tata-i vorbeşte mereu de tine, că eşti
frumoasă şi deşteaptă şi bună… Şi ea-i spune-atunci: „De
ce nu te-ai însurat cu ea, dacă ai iubit-o atât de mult?“ Şi
tata tace… Nu ne lasă să mâncăm mere, parcă nu tata le-
ar cumpăra! Mă laşi să-ţi împletesc codiţe? De când m-ai
învăţat cum să le împletesc, ca să nu uit, răsuceam
franjurii de la perdele, până mi se făcea somn şi adormeam
cu gândul la tine… Până când m-a prins, pentru că, într-o
dimineaţă, am uitat să-i mai despletesc… Şi-am mâncat o
bătaie…! Nu m-a mai lăsat să merg la plimbare cu tata…
Pe frăţiorul meu nu-l lasă să meargă la cinema, că tot nu
are ce învăţa bun de-acolo, zicea că a luat de la tine mania
asta şi se-ncrunta când îţi rostea numele. Când îl vede
citind, îl bate, că stă numai în casă… Dacă eu reuşesc s-o
păcălesc, să ies la joacă, când vin acasă, mă ceartă, că n-o
să-mi mai dea drumul niciodată… Când sunt în vacanţă,
mă încuie în casă şi pleacă – nu la servici, că doar
dimineaţa are servici, ca toată lumea. Să mă îmbrac
singură, să mă spăl singură, să mănânc singură, de ni se
rupe inima de noi şi-ncepem să plângem…
— Tu nu i-ai spus nimic lui tăticu’?
— O vreme nu i-am spus, pe urmă nu m-a mai răbdat
inima. A certat-o tata, n-a mai vorbit cu ea multă vreme,
cred că mă ura… Altemir te-a aşteptat de ziua lui, n-a vrut
să sufle în lumânări şi pace, numai eu am înţeles de ce, ba
nu, cred că şi tata a înţeles. Şi-a aprins o ţigară şi s-a dus
să se plimbe… Ea s-a enervat, a ţipat: „copii nebuni”… A
vrut să plece, ca să n-o mai găsească tata când se întoarce.
178
Ritual alb
A început să-şi facă bagajele şi când a văzut că noi nu-i

spunem să rămână, s-a potolit…
Trunchiul gros şi înalt al unui arbore viguros trozni din
rădăcini. Părea că un uriaş face efortul de a ieşi din el sau
de a se instala mai bine în el. Mergea mândru, cu capul în
nori, abia atingând pământul.
Îi apăru Almei, la fel de blând şi de bun ca şi în noaptea
aceea, a „trezirii”… Ceva mai limpede decât o fantomă ce
coboară în noaptea credinţei, ceva mai drept decât un om,
ce-atârnă veşnic de vinovăţia propriilor lui slăbiciuni… Ca
printr-o minune, un izvor cu apă neîncepută îşi depănă
lângă ea susurul unei bucurii ca o sărbătoare. Uriaşul cu
mâinile curate îi limpezi obrajii umeziţi de lacrimi sau
poate de uimire… O pasăre albă, cu ochii roz, înmuiaţi în
jăratecul unei taine de depărtare, alunecă în odihnă pe
umărul Almei…
— Dacă până acum n-am avut timp pentru tine, ţi-a
venit rândul… Te botez cu apă limpede de izvor, să alung
relele de lângă tine… Ai suferit destul… Tu vei putea boteza
cu foc, cu suflet şi vei mântui oamenii… Mitul păsării
Phoenix va fi retrăit prin tine, şi de fiecare dată, prin alţii
ca tine… Vei fi sfârşitul şi începutul lumii, ca tine vor fi
puţini… îi şopti Almion, părintele demult dispărut.
„Să fie Ion de la Eon…?! El este Veacul… El este
Nemurirea… El poate fi veacul lumii, poate fi stăpânul
puterilor văzduhului, el poate fi rege peste eoni… Să fi
plecat, într-adevăr, pentru a-mi culege şi dărui fructul
luminii, pentru a mă curăţi în apa de unde ţâşneşte focul
viu al spiritului, al sufletului?! Să mă fi lăsat singură,
tocmai pentru a atinge izbânda cea mai de sus…?!“
O adiere uşoară se transformă curând în furtună.
Gemetele pădurii alungară, unul câte unul, personajele.
Izvorul lui Ion-Almion crescu şi deveni lac, lacul crescu şi
deveni mare. Marea de lumină a lumii. Deasupra capului
purta o aureolă de foc, de soare, de suflet. Se ridică încet,
ca o pasăre grea, care pierde tot mai repede din greutate pe
măsură ce se îndepărtează de pământ.
179
Deasupra gropii săpate se-adunaseră păsările negre ale

cerului… „…Ion… de la eon… Cum de nu m-am gândit?
Fusese predestinat să fie altfel decât toţi ceilalţi… Oare

Almion…? Să fie tot de la… aşa am crezut… Aşa mi-am
dorit… Să nu fi fost între ei chiar nicio asemănare…?!?“
— Magdalena, nu ţi-e frică de morţii tăi? îşi făcu Alma
curaj.
— Nu. Dar mi-e greu să m-apropii, cum să-ţi spun.
— Spune-mi, Mad. Ne aflăm înaintea unei mări?
— Suntem la mare, bucură-te!
— Ăştia, sunt copaci sau oameni?
— Cum vrei. Când oameni, când copaci…
— Rămân indiferenţi, tu nu vezi?!
— Şi oamenii rămân indiferenţi…
— Cunoşti pe cineva pe-aici?
— Pe toată lumea. Nu m-ai învăţat tu să-mi fac
cunoştinţe pretutindeni?! Nu mi-ai spus tu că am darul de-
a mă înconjura de oameni…?! Pe cine mai cauţi?
— Pe Almion…
— Tot pe el…?
— Tot…
Şi marea din care se năşteau oamenii dintru începuturi
redeveni lac şi lacul se-adună în izvor şi izvorul secă…
— Magdalena, ce-a fost? Nu-i nicio mare…
Dacă totul se şterge, ce-ar mai putea rămâne sfânt pe
pământ, de care să nu se poată atinge nici timp, nici mână
vrăjmaşă, nici ură? Ce-ar putea dăinui până la capătul
nopţii sau al speranţei din oameni?
— Acceptarea…
— Înainte de-a accepta să mor, am reluat filmul vieţii,
mi-am dorit apropierea prietenilor…
— Ai luat totul drept moarte…
Alma îşi frecă ochii. O dureau. Câmpia zăcea înaintea ei
neatinsă. Păsările îşi vedeau, croncănind, de zborul lor.
Întreaga spaimă, întreaga durere, întreaga greutate a
sufletului chinuit de fantasmele întunericului, pieriseră în
180
Ritual alb
noapte, la picioarele copacului, de care i se lovise maşina.

Liniştea îi cobora în suflet, topind nelimpezimile nopţii,
reducându-i vâscozitatea. Pe cheiul regăsit al memoriei
inundate de soare, ceaţa se ridică.
181
CAPITOLUL XIV
Prima călătorie împreună, în miezul iernii, cu speranţa

de a se regăsi în faţa mării care apropie fiinţele.
Maşina înainta greu, cu prudenţă. Şoseaua era încă
acoperită de un strat subţire de gheaţă. Porniseră în zori
când cerul abia îşi ridica storurile nopţii.
Câmpia zăcea tristă la picioarele lor. Câte-o pală de vânt
viscolea zăpada, opacizându-le vizibilitatea. În imensitatea
spaţiului alb îi urmăreau iscoadele frigului. Ciorile. Când
se credeau mai singuri, ochi, mii de ochi negri îi invadau
din toate părţile. Strecurându-se cu ţipetele lor peste tot, în
toate crăpăturile maşinii, prin pori, în suflet, ca o otravă,
urmărind, descompunând, ciuruind.
Valuri de păsări, ţâşnind în evantaie de doliu pe câmpia
pustie, i-au însoţit permanent cu sunetele unei prevestiri
funeste.
În jurul maşinii aurii, aripile negre se îngrămădeau,
zbătându-se agonic pe lângă geamuri. Se-aruncau în
neştire asupra lor, apoi, izbându-se de rezistenta sticlei, îşi
strângeau zborul rănit, ghemuindu-se o vreme la pământ,
pe marginea drumului, cât să prindă viaţă pentru un nou
atac.
Apăreau de pretutindeni, ca la un semnal, duhuri ale
pământului, iscate din somnul zăpezii murdare, din
somnul arborilor descărnaţi şi trişti.
Căutând hrană, ciocurile lor puternice se căscau
ameninţătoare, lovind parbrizul, gata să-l spargă. În
impact, viteza maşinii le tăia răsuflarea înfometată,
182
Ritual alb
făcându-le să se îndepărteze speriate, croncănind cu şi mai

multă furie, risipindu-se în înalt, înfiorând pustiul câmpiei,
cenuşiul cerului.
Maşina îşi continua goana pe şoseaua incertă,
alunecoasă. Atraşi de jocul sorţii, în strania aventură a
cunoaşterii, Alma şi Almion nu păreau să-şi fi solidarizat
singurătăţile. Izolaţi în carcasa metalică a coliviei lor
zburătoare, pierduţi în haosul spaţiului bântuit de
capriciile iernii, un bărbat şi o femeie, dornici să se
descătuşeze în dragoste, nu erau în stare să-şi apropie
mâinile. Priveau înainte, cu crispare, concentrându-se doar
să scape cu bine din hora morţii.
Baricadându-le înaintarea cu orchestrările lor funebre,
cu revolta unei pedepse pe care cerul părea că le-o dăduse
spre a o purta ca pe-o ispăşire fără sfârşit, cortegiul de
panică al păsărilor negre nu i-a scutit nicio clipă de
senzaţia ameţelii.
Dându-şi seama că-şi crispează mâinile pe volan, Alma
încercă să se relaxeze, schimbându-şi uşor poziţia,
dezmorţind podul palmelor strânse în mănuşile fixe, de
piele.
— Lasă-mă să conduc eu, interveni Almion, observându-
i enervarea.
— Îmi face bine… şopti Alma, fără să se uite spre el.
— Nu e vreme de joacă, mi-e teamă cum conduci…
Alma avu un zâmbet trist:
— Ce se va întâmpla cu mine, se va întâmpla şi cu tine…
Sau nu vrei?! Uitasem că eşti egoist…
O vreme Almion consideră că e mai bine să nu riposteze
şi îşi aprinse o ţigară:
— Doreşti şi tu?
— Nu, mulţumesc, răspunse sec Alma.
Fumul ajunse la ea şi schiţă un gest pentru a-l risipi.
— Te incomodez…
— Eşti nervos? Regreţi?
— Vreau să conduc. Mă simt caraghios stând în dreapta
ta pe o vreme ca asta… De ce vrei răul în doi?
183
— Chiar ţi-e atât de frică de moarte?! Nu se putu abţine

să nu strecoare o nuanţă de ironie în glas.
— Îmi face o plăcere nebună să conduc pe viscol,
completă Alma. Faptul că eşti cu mine, îmi dă curaj.
— Am observat. Pentru ironii…
Între ei se aşternu o tăcere grea. Până la intrarea în oraş
nu şi-au mai putut adresa niciun cuvânt.
Câte o privire, din când în când, a fiecăruia, pe rând,
neîntâlnindu-se niciodată. O stare de nemulţumire plutea
peste ei. Fiecare o resimţea în felul său, şi încercau cum
puteau mai bine, să o alunge sau măcar să o acopere, să o
mascheze.
Evitară centrul oraşului, poate din teama de a nu vedea
oameni, deşi întreg oraşul era pustiu. N-au schimbat nicio
vorbă despre locul unde aveau să tragă. Puteau alege.
Ocolind piaţa centrală, Alma intră pe câteva străzi mici şi
întortocheate, trăgând în faţa unei clădiri impunătoare.
Arhitectura greoaie, în piatră nu-i ademenea să-şi găsească
acolo, pentru o vreme, neştiutul lor turn de fildeş. Doi lei în
piatră străjuiau impasibil intrarea.
— Coborâm? i se adresă Alma lui Almion, simţindu-i
rezerva, lipsa de entuziasm.
— Cum vrei…
— Vrei să facem imediat cale-ntoarsă?
— Dacă tot am ajuns aici…
— Înţeleg…
Coborâră din maşină, trântind uşile. Se desprindeau atât
de rar din iureşul vieţii zilnice şi acum, când, în sfârşit,
găsiseră în comun, un mic răgaz nu ştiau ce să facă. Se
simţeau stânjeniţi ca doi studenţi plecaţi cu sacul în
spinare, în primul lor week-end. Drumul greu sau poate
nefirescul apropierii coborâse între ei o barieră de iritare,
peste care niciunul nu putea trece cu uşurinţă. Niciunul
nu avea puterea să întrerupă vălul de încordare al acelei
tăceri penibile şi se mişcau mecanic, unul după celălalt,
conform normelor celor mai rigide de comportament. Erau
din nou printre oameni şi gesturile lor preluaseră grafia
184
Ritual alb
convenienţelor. Îşi doriseră demult ieşirea aceea, împreună

departe de lume, către marea cea mare a gândurilor, a
sentimentelor descătuşate şi se pare că dorinţa lor se
materializase mult prea târziu şi fără sorţi de izbândă,
pentru a mai fi putut simţi o cât de mică bucurie.
Clădirea înaltă, cu covoare vechi şi candelabre poleite,
părea uitată de oameni. Niciun fel de zgomot, nici de
ascensor, nici de tacâmuri lovite în dezordine, nu trăda
prezenţa vreunei fiinţe prin preajmă. În spatele pupitrului
înalt al recepţiei se mişca o grămăjoară vie de haine, din
care, căpşorul înfofolit al unei adolescente se roti cu uimire
de la unul la celălalt.
— O cameră, vă rog, tună Almion cu autoritate, arătând
spre Alma.
— Sigur, bâigui fata, întinzând Almei o cheie, timp în
care o analiză cu destulă atenţie.
Preluând cheia, Alma întâlni privirea lui Almion:
— Şi tu?
— Am să iau şi eu una… şi se uită fără alte explicaţii la
fata care nu conteni să-i privească întrebătoare.
— Cum doriţi… bâigui ea şi-i înmână altă cheie lui
Almion.
Urcară fără să schimbe o privire, fără niciun reproş, fără
niciun comentariu, ca şi cum ar fi venit într-o delegaţie
oficială. S-a instalat fiecare în camera lui, s-au împrospătat
puţin, încălzindu-se cu un duş fierbinte şi-au schimbat
hainele şi s-au reîntâlnit pe hol, când fiecare ieşise să bată
în uşa celuilalt. Schimbară un mic zâmbet şi Alma deschise
uşa, invitându-l la ea.
— Am şi salon, putem lua masa aici…
— Crezi că ei au serviciu la cameră?
— Poate că da… Iată impedimentul călătoriilor dese. Nu-
ţi mai place nimic, nu te mai impresionează nimic, nu-ţi
mai intră nimeni în voie…
— Am văzut toată lumea, am intrat în tot felul de
hoteluri, nu mă mai poate surprinde nimic…
Avea un mod ciudat de a vorbi despre călătoriile lui,
185
întotdeauna sec, fără entuziasm şi fără detalii, reducând

totul la o înşiruire de nume, bagatelizând, ca şi cum nimic
nu i-ar fi stârnit interesul, ca şi cum nimic nu ar fi meritat
mai multă atenţie.
— Cum ţi s-a părut deşertul?
— Uscat…
— Ai stat acolo vreo două luni… Cum ai rezistat?!
— Air-condition… Nu prea umblam pe-afară…
Almion nu era prea vorbăreţ şi ca să lege o conversaţie,
Alma îi smulgea cuvintele cu cleştele. Părea veşnic obosit şi
hăituit, reţinut în gândurile proprii de nişte probleme
majore pe care nu le putea împărtăşi nimănui.
— Cum poţi să taci atât de mult? Nu faci explozie, nu se-
adună prea multe taine în tine?
— A devenit o a doua natură… Să comand ceva… poate
totuşi ne serveşte aici…
— Te fereşti, vrei să nu fi văzut.. Nu cadrează cu funcţia
ta… Mi-e egal, aici sau oriunde… Telefonul e-acolo, în hol…
— Doreşti ceva special? o întrebă Almion.
— Ceva atât de special, încât să nu poată avea…
Comandă ce vrei…
Almion trecu spre holul mic unde se afla telefonul, în
timp ce Alma deschise ferestrele.
Zbuciumul mării, aerul rece năvăli în interiorul cald cu
miros de alge şi sare, amestecându-se cu dâra parfumului
ei, tulburându-le stinghereala.
Rămase tăcută privind absentă marea răscolită, agitată
de-atâta frământare. Niciodată nu o privise cu astfel de
ochi şi i se părea că tumultul marii este doar o prelungire a
neliniştii ei.
Almion se apropie de ea şi îi cuprinse umerii. Alma
tresări. Se aflau unul în braţele celuilalt şi nu-i venea să
creadă că nu se întâmplă nimic, că marea nu se revarsă de
furie, că ferestrele nu ies din ţâţâni de forţa vântului, că
pereţii rămân la locul lor. Oricum, tulburarea de-afară le
îngreuna braţele, respiraţia. Natura nu le era potrivnică,
dar nici favorabilă. Cea mai mică intenţie de a se apropia
186
Ritual alb
eşua cât se poate de repede. Ceva, ca o împotrivire a

soartei, nu accepta de bună voie, alăturarea lor.
Alma se desprinse din braţele lui Almion, care cedară cu
uşurinţă. Făcu doi paşi, trei paşi şi se aşeză la masă. În
partea opusă, se aşeză şi el. Cât mai departe unul de altul,
ca doi străini.. Fiecare căzu pe gânduri, izolându-se cu
lumea lui, cu grijile lui, fiecare în altă direcţie.
Se auzi o bătaie în uşă. Intră un chelner, cu o tavă şi
două pahare cu băutură. Cuburile de gheaţă se loveau în
mişcare, iscând câteva clinchete. Chelnerul îşi făcu datoria
şi se retrase cu discreţie, precizând, la ieşire, că va mai
deranja o singură dată, pentru a aduce restul comenzii.
Almion ridică paharul, îndemnând-o pe Alma să facă
acelaşi lucru.
— Pentru tine… spuse repede, parcă pentru a nu fi
auzit.
— Pentru tine… reluă Alma, De ce ţi-e teamă?
— De imprevizibil…
— Nu te poţi bucura niciodată, pentru nimic?
— Uneori, când te văd…
— Răspuns de convenienţă, şopti Alma. Chiar de-ar fi
adevărat, nu se vede.
— Nu trebuie să se vadă…
— De ce fugi, de cine fugi, de ce vrei să te-arăţi altfel
decât eşti?
— Nu-mi pot permite să te iubesc, nici să te las să mă
iubeşti…
— Nu-ţi poţi permite…? Ceva te reţine, poate cineva?! Te
consideri damnat?
— Timpul meu a trecut… Ai tot dreptul să te bucuri de
viaţă…
— Nu alături de tine…
— Nu… e imposibil…
— Înţeleg…
— De-aceea nu vreau să te-ating… Cine ne-a văzut
intrând împreună într-un hotel, nu-şi poate închipui că am
intrat să bem un whisky, stând faţă-n faţă, la aceeaşi
187
masă…
— Din nou te gândeşti la ce spun ceilalţi…
— Suntem obligaţi… Vreau să te ocrotesc de cleveteli
inutile… Vorbea încet, rostogolind cu grabă cuvintele.
— E un mod civilizat de-a fugi de-o răspundere,
refugiindu-te în alta, aceea a copiilor…
— Nu-i pot părăsi şi eu…
— Nici n-am pretins aşa ceva… Mă gândeam că şi cei
mari mai au dreptul la viaţă…
— Nu şi când au apărut copiii…
— Un raţionament destul de artificial… Asta e…
conchise Alma cu vocea tot mai stinsă.
O nouă bătaie în uşă apăru ca o salvare în mijlocul
acelei conversaţii ce părea că nu mai are nevoie de nicio
încheiere. Politicos, chelnerul ceru permisiunea să intre şi
împinse cu grijă, spre interior, măsuţa de serviciu, plină cu
de toate.
— Mai doriţi ceva? întrebă chelnerul după ce termină de
aranjat totul pe masă.
— Deocamdată, nimic, răspunse sec Almion, ridicându-
se să-i dea un pourboire.
— Mulţumesc, nu trebuia, se auzi vocea chelnerului,
care, îndatoritor, i se păru că trebuie să mai facă o
recomandare. Televizorul funcţionează, puteţi să-l
deschideţi. Se transmite meciul dintre…
— Da, da, bine, o să-l deschidem!
Întorcându-se în salon, Almion o surprinse pe Alma
zgribulindu-se de frig.
— Trebuia să-mi spui să închid fereastra… Eu sunt călit
la frig… Serveşte, se răceşte…
Se uită pe masă, îşi căută paharul, mai făcu o dată
aceeaşi urare şi bău restul conţinutului.
— Văd că nu bei… Ai fi preferat altceva?
— Nu. E bun, mă încălzeşte…
— Nu mănânci până nu bei tot…
— Noroc că ai pe cine dădăci…
— Deformaţie, din cauza copiilor…
188
Ritual alb
Nu scăpă de prezenţa mentală a copiilor nicio secundă.

La intervale egale de timp, Almion îi aducea în discuţie, ca
şi cum nu ar fi avut nici cea mai mică intenţie să
amintească de ei. Suficient pentru a aşeza între el zidul viu
al apropierii tot mai imposibile.
— Ţi-ai propus să mă chinuieşti… i se adresă Alma,
după ce văzu că nu poate înghiţi mai nimic.
— E tot ce-mi doresc mai puţin… Puţin vin?
— Da.
Singuri pe ţărmul mării, în mijlocul iernii, la adăpost, se
simţeau mai străini decât veniseră. Îşi imaginase că o să
zburde pe malul albit de spuma mării înfuriate, de aripile
albe ale pescăruşilor veniţi în stoluri să ciugulească pe-
ndelete scoicile vii aruncate de valuri. Îşi imaginase că nu
va avea timp să respire de emoţie, de frumuseţe, de visul pe
care-l simţise acaparator şi puternic. Şi nu era nimic din
tot ce-şi închipuise. O conversaţie plată, oarecare, putând
să se întâmple în orice împrejurare, alături de oricine
altcineva.
Alina se ridică de la masă şi se îndreptă spre fereastră.
Fu tentată să o deschidă din nou când îşi simţi mâna
reţinută.
Părea doar că o căldură neobişnuită îi alunecă prin vene,
o strângere de mână – atât de frecventă şi atât de
nevinovată pentru toţi tinerii îndrăgostiţi – părând să aibă
efectul magic al alinării definitive, totale, după atâta
crispare, chiar cu riscul acceptării unui adevăr ce nu putea
dura decât câteva zeci de secunde. Alma se abandonă total
atingerii aceleia magice, vrând ca vremea să cadă în neant
şi să uite de ei. Ar fi dorit ca secunda să se dilate şi să aibă
puterea anilor. Căldura îi inundă corpul şi ochii, mai ales
ochii. Plutea şi marea îşi adaptase freamătul plutirii lor.
Curând, însă, simţi mâna lui bătând în retragere. Îl
cunoştea bine. Avea să se retragă în sine, cum se obişnuise
şi nu avea să-l mai vadă niciodată adevărat, aşa cum se
arătase atât de rar şi atât de puţin. Atunci.
Îşi intersectară privirile, neputându-se dezlipi de auriul
189
ochilor lui care erau, în sfârşit, liniştiţi, nemaialergând în

neştire, în toate direcţiile. Regăsea în ei culoarea metalică a
mării abia stăvilită după furtună. Regăsea în ei liniştea
care închide în adâncuri zboruri temătoare, tulburi.
Regăsea în ei arcuirile pescăruşilor, împlinind, cu vâlvătăile
lor albe, un ritual al aripilor, al bucuriei secrete de-a deţine
farmecul, privilegiul şi libertatea zborului.
Cântecele lor, strigătele lor surde răscoleau tăcerea
basmului trecător. Voci şi ochi de toate felurile, din toate
graiurile, completau mănunchiul de semne ale ritualului
alb pe care iarna sau iarna impusă în suflete îl desfăşura,
supradimensionându-l, spre a-l alătura miturilor celor mai
frumoase ale omenirii, nemaiaşteptând alte ofrande din
partea oamenilor. Gestul renunţării totale aducea pacea
supremului sacrificiu.
Între două strigăte albe, tăcerea dintre ei prindea
culoarea zăpezilor, mirajul zăpezilor, taina zăpezilor
nesfârşite, aşa cum avea să preia până şi sfârşitul lor trist,
lipsit de fast, când se topesc şi intră în uitare…
Almion întrerupse primul starea de vis, desprinzându-se
brusc de lângă ea. O mângâie concesiv pe cap, răsfirându-
şi degetele prin şuviţele părului mătăsos, pe care le părăsi
la fel de repede, de parcă l-ar fi electrocutat.
Visul se dispersă.
Camera redeveni mare, rece şi neprimitoare. Mobilierul
greu, păstrat cine ştie din ce timpuri, imemoriale,
răspândea un miros greu de mucegai, făcându-l şi mai
respingător. Tot atunci apărură la iveală imperfecţiunile
benzilor de tapet, scorojite în câteva locuri, şi sinistrele
reproduceri, încadrate în rame urâte, de prost gust.
— Tablourile sunt respiraţia, sunt ochii unui interior,
găsi Alma de cuviinţă să spună ceva.
— Sunt şi hoteluri cu tablouri originale… completă el.
— M-am mai liniştit…
— N-au sens toate dramele-astea…
— Nu. Eu vorbeam de tablouri…
— Nu toată lumea îşi poate permite să deţină originale…
190
Ritual alb
— Nu-i nevoie să aduci scuze oamenilor… Mi-ar place să

fiu în măsură să le deschid mintea şi sufletul, ca să
iubească arta şi să o respecte…
— Cine te opreşte?
— O singură pânză adevărată într-un interior poate
aduce purificare, tandreţe, senin, poate aduce puţină
încredere, puţină forţă…
— Îţi cunosc patima. Pe ei trebuie să-i convingi, nu pe
mine…
— Încep prin a te convinge pe tine… Ştii ce cred?
— Nu…
— Că n-am să mai vorbesc niciodată despre altceva
decât despre pictură…
— Nu e rău…
— Şi asta, datorită ţie…
— Am şi eu un merit…
— Nu e un merit, e o cauză…
— Sunt o cauză, recunosc, glumi pentru prima oară
Almion.
— Chiar dacă eşti o cauză destructivă, accepţi?!
— Ţi se pare. Iei tu, acum, totul în negru…
Almion făcu prin salon câţiva paşi, parcă pentru a-şi
aduna gândurile, parcă pentru a căpăta răgazul necesar
unei retrageri strategice.
— Mi Alma… rosti el rar, silabă cu silabă, ca şi când ar fi
vrut să-şi întipărească numele în toţi porii.
Ea se întoarse suprinsă spre el.
— Mi-ai spus pe nume, prima oară… Aşa cum tata i se
adresa mamei…
— Iartă-mă…
Urmă, din nou, o scurtă şi totuşi lungă tăcere. Pe
neaşteptate Almion reveni cu mai mult aplomb, cu o voce
metalică:
— Ies puţin…
— Singur…? Cum crezi…
— Am nevoie…
— Da…
191
Se îndreptă spre ieşire, la uşă se opri şi spuse la fel de

neutru, fără să o privească:
— Nu mă aştepta…
— Înţeleg că mă pot întoarce singură?
— Cred că e mai bine…
— Nu înţeleg… nu înţeleg nimic… dar, mă rog, n-are
importanţă… şopti Alma mai mult pentru sine.
Îl văzu plecând fără ca măcar să întoarcă privirea. Nu
avea puterea să schiţeze nici cel mai mic gest pentru a-l
opri. Nici n-ar fi avut sens. Orice prelungire a apropierii lor
acolo ar fi făcut despărţirea şi mai grea şi mai dureroasă.
Nu ştia ce să facă. Rămase ţintuită locului câteva clipe,
apoi, cu gesturi febrile, începu să-şi adune lucrurile risipite
prin apartament. Se împiedică şi se lovi de scaune, de
colţurile patului mare de mijloc, de care se feri să se-
atingă. Parchetul scârţâia sub paşii grăbiţi, şifonierul
troznea din încheieturi, făcând-o să tresară, strecurându-i
în corp o senzaţie de trac, de agitaţie, de panică
nedesluşită. Se opri în faţa oglinzii. Era palidă cu toate că
îşi simţea obrajii invadaţi de fierbinţeală. „Nu s-a schimbat
nimic. Nu se poate trage atât de uşor o linie peste viaţa
unui om, peste fiorul unui crez. Sfârşitul nu poate veni
aşa…“ se gândi şi privind în oglindă, văzu în spatele ei,
agonizând, fumul ultimei lui ţigări. Aprinse lumina veiozei
unei noptiere, apoi o închise, gest tot atât de lipsit de sens
ca şi cutreieratul anapoda prin toate camerele. Îi veni să
plângă. Nu. Nu vroia să plângă. Nu mai simţea nici
oboseală, nici foame, nici frig. Ziua se sfâşiase în mii şi mii
de bucăţi şi nimic nu mai putea prinde consistenţă.
Degetele îi alunecau fără voie peste obiecte urâte, peste
mobilele matizate de praf, înscriind pe ele tot felul de
semne, a căror semnificaţie nu ar fi putut-o descifra nici
pentru sine. Atinse măsuţa mică şi joasă de unde el vorbise
la telefon, atinse fotoliile, atinse draperiile decolorate de
catifea, atinse sticla ferestrelor pe care desena imaginar tot
felul de curbe… urcuşuri şi coborâşuri ale memoriei care se
încăpăţâna cu obstinaţie să mai înainteze.
192
Ritual alb
Marea părea că adormise sau geamătul ei nu mai putea

fi înregistrat. Deschise ferestrele şi lăsă să pătrundă frigul.
Să o zgâlţâie. Şi-ar fi dorit să se îmbolnăvească atât de rău,
încât să nu mai poată pleca de acolo. Să nu mai fie nevoită
să parcurgă singură îngrozitorul drum al întoarcerii.
Cenuşiul zilei egalizase cerul cu marea, îmbrăcându-le
pe amândouă în plumbul tristeţii. Plaja pustie, răscolită de
valuri, se întindea placidă, murdară, neîmbietoare. Urmele
agitaţiei estivale, ale paşilor inegali, haotici, necenzuraţi,
păreau să nu se fi şters încă. Ici-colo, pala unei aripi albe îi
aducea, din depărtări, strigătul de zbucium şi îndoială a
vreunui pescăruş singuratic.
Prezentul i se refuza. Fugea cu gândul în urmă,
ascunzându-se în binecuvântări de demult, căutând
bucuria unui cât de mic ungher de adăpost, a unei cât de
mici binecuvântări a trecutului, pentru a se salva…
Atracţia mării, a adâncurilor ei misterioase, începuse să o
chinuiască îngrozitor.
Închise repede ferestrele, ca şi când morţii i-ar putea
pune stavilă.
Se trezi faţă-n faţă cu fata de la recepţie. O recunoscu
după fularele cu care era înfofolită.
— Iertaţi-mă, am bătut la uşă…
— N-am auzit…
— De-aceea am intrat… Vroiam să vă spun, poate
greşesc, domnul a predat cheia…
— Da. Ştiu. Nu se simte bine aici. Nu-i place mobila. E
obişnuit în hoteluri de lux… Alma se trezi vorbind la
întâmplare în faţa acelei fiinţe nevinovate, care apăruse ca
prin miracol, să o echilibreze. Pluşul scaunelor e pătat,
scaunele sunt rupte pe la colţuri, uitaţi-vă şi eu mi-am
agăţat ciorapii în ele, covorul e portocaliu, fotoliile vişinii,
draperiile roşii, cum să vă spun, nu sunt atrăgătoare, îţi
creează o stare de ameţeală, de respingere.
— Ce să facem… sunt toate vechi… Multă lume preferă
lucrurile vechi… se scuză fata înfofolită.
— Aşa este… zise Alma, adunându-şi de pe un fotoliu,
193
haina albă de blană, pe care în atingere o regăsi blândă şi

caldă, ca un iepure speriat pe care-l ocroteşti în palmă.
Se înfăşură în blană şi-şi luă sacul în mână.
— Ce faceţi, plecaţi şi dumneavoastră? scânci fata
speriată că-i pleacă şi ultimul client.
— Trebuie…
— Îmi pare rău, încercă ea să-i lase o ultimă impresie
bună, privind-o cu insistenţă. Îmi pare rău că nu v-aţi
simţit bine la noi…
Ieşiră împreună. Vru să încuie uşa, fata îi luă cheia din
mână şi înainte de a închide, Alma aruncă o privire spre
salon. O luă ameţeala şi se sprijini de perete.
— Vă e rău? Puteţi să mai staţi…
— Nu, trebuie, e târziu, bâigui Alma şi începură să
coboare împreună scările.
Ajungând în faţa recepţiei, Alma îşi deschise poşeta,
căutând banii.
Fata înţelese:
— Nu e nevoie. A plătit domnul… şi masa… A fost
amabil… Poate vă aşteaptă undeva… încercă ea să-i dea
curaj tristei vizitatoare.
O conduse până la maşină şi-i făcu un semn timid cu
mâna.
— Să mai poftiţi… strigă ea… dar vocea îi fu acoperită de
zgomotul portierei trântite cu putere, de vântul care suflă,
măturând totul în calea lui.
Încercă motorul care se înecă de câteva ori până se
ambală. Porni fără să ştie încotro se duce. Coborî
străduţele în pantă, intră pe sens interzis şi înţelese că a şi
fost reperată de cineva, apreciind după alerta unui individ
încotoşmănat, pe care-l lăsase în urmă, dând agitat din
mâini, arătându-i tăbliţa indicatorului. Ajunse în
apropierea cheiului şi privi marea. De-aproape, furia ei nu
mai putea fi anihilată de nicio trăire. Domina totul şi case
şi oameni. Creştea galben-pământie din adâncuri, ca şi
când spinarea curbată a unui monstru preistoric o chinuia.
Creştea sălbatică şi se retrăgea puternică în hăuri, pentru
194
Ritual alb
a reveni şi mai ameninţătoare la suprafaţă, părând că e

dispusă să înghită pământul.
Un trecător mai în vârstă, alungat de ger, de furia
vântului, se opri câteva clipe în dreptul ei, simţind nevoia
să comunice:
— N-am mai văzut aşa ceva de o jumătate de veac…
Sunt marinar, dar aşa ceva n-am văzut… se lăudă
bătrânul, îngrozindu-se de spectacolul mării dezlănţuite.
Alma coborâse geamul portierei şi, din bun simţ, fără
forţă, încercă să-nchege cu bătrânul o conversaţie:
— Ne zbuciumăm, alergăm după himere şi-ntr-o zi, într-
o clipă, dacă se supără pe noi, ne-acoperă…
— Mie nu mi-a fost frică de apă, domnişoară, am mâncat
pâine de pe urma ei, da’ aşa ceva n-am văzut…
— Vă cred, încuviinţă politicoasă Alma.
Bătrânul simţi că partenera lui de conversaţie nu va mai
spune nimic şi se îndepărtă agale, întorcându-se, din când
în când, să mai privească imaginea răscolirii apocaliptice a
mării.
Alma ambală motorul, răsuci volanul şi; întoarse maşina
scurt, pe loc, făcând-o să scârţâie din toate încheieturile.
Plecă de lângă mare şi parcurgând lungile bulevarde,
ajunse în altă parte, acolo unde plaja se întinde pe lungi
distanţe, tot la mare. De la începutul unei obsesii până la
capătul ei. Ţărmul larg, altădată generos şi tandru, era
acum jignit, devastat. Valurile mai înalte decât hotelurile
cu trei-patru etaje depăşiseră demult linia obişnuită de
demarcaţie dintre pământ şi apă şi se năpusteau fioroase
să distrugă pământul. Deşi se apăra în interiorul maşinii,
Alma trăia senzaţia că pământul îi fuge de sub picioare. În
spatele ei, tăcerea de moarte a mărilor unui suflet pustiit.
Înainte, vuietul apocaliptic, sfârşitul dinaintea sfârşitului
unui pământ, ameninţat în netrebnicia lui, să fie înghiţit de
apă.
Întreagă agonia acelei mări se înverşunase sub ochii ei,
arătându-i, poate, că nimicurile vieţii de fiecare zi nu
înseamnă nimic, că dezastrele şi clocotul şi cutremurele
195
sufletului îşi pot afla corespondenţa şi vindecarea în faina

naturii, în forţa ei, în dorinţa ei de a învinge, în răbdarea ei
de a se elibera, de a rupe zăgazuri, spre înveşnicirea
misterelor ei.
„Trăim pe puntea unei nave minuscule, la îndemâna
valurilor, a vânturilor, care ne joacă aşa cum vor, putând
să ne lase, în orice clipă, fără memorie”, reflectă Alma în
timp ce atenţia îi fu atrasă de un punct negru, mişcător,
urcând şi coborând odată cu valurile.
Porni într-acolo, tăind valul pe diagonală, pentru a mai
atenua din forţa izbiturii şi ajunse în faţa unui om ce părea
a fi fost răpit, pe neaşteptate, de un val mai grăbit decât el.
Omul părea speriat, dar nu sfârşit. Se agăţă cu mâinile de
portiera maşinii şi Alma îl trase înăuntru. Nu avea
nicidecum înfăţişarea cuiva care ar fi avut de gând să-şi
pună capăt zilelor, nu părea nici să-şi fi pierdut prea mult
cumpătul că dintr-o clipă în alta, un val l-ar fi putut trage
în adânc. Îl lăsă să-şi regăsească respiraţia şi revenindu-şi
din ameţeală, din izbitura valului, reuşi să deschidă ochii,
mai mult pentru a se convinge dacă se află în cer sau pe
pământ.
Alma izbucni în râs, văzându-i fata chircită, părul ud,
hainele ude. Fiinţa cu figură comică de lângă ea nu era
altul decât Arin. Privi spre salvatoarea lui stupefiat,
neavând nici cea mai vagă reacţie. Nu se eliberase încă de
năucirea valului, de stihiile care i-au dat târcoale şi şocul
apariţiei acestei femei care râde, care râde insuportabil şi
fără motiv, îl debusolă din nou.
Alma îl zgâlţâi puţin, trezindu-l la viaţă:
— Ce-i cu tine? Cum ai ajuns aici? Înţeleg poeţi nebuni,
să umble în lună, peste tot, pe unde nu e permis, dar nu
prin mare… Ai încercat vreo nouă senzaţie tare, să ai
despre ce scrie, pot paria…
Arin zâmbi, în sfârşit, dezvelindu-şi dinţii albi,
strălucitori:
— Tu erai?
— Eu…
196
Ritual alb
— Cum, cum ai ajuns aici?!

— Ca şi tine…
— Ai fost la simpozion? Nu te-am văzut…
— Nu… Lasă asta… spune-mi unde te duc să te schimbi
numaidecât, să nu te am pe conştiinţă…
— Aveam o maşină pe-aici pe undeva… Am lucrurile în
ea…
Alma zări o maşină roşie pe partea cealaltă a parapetului
şi rulă spre ea.
— Te-aştept mai jos… Ai putere să te schimbi, sper…
Poate c-ar trebui să faci un duş cald la hotel şi pe urmă să
pleci la drum…
Apa rece îi pătrunse demult prin haine şi Arin începu să
simtă cum îl năpădesc frigurile. Alma îl lăsă în dreptul
maşinii lui, supraveghindu-l de la distanţă, să nu i se facă
rău.
Părea un Charlot ale cărui haine intraseră la spălat.
Pantalonii i se lipiseră de picioare, făcându-l să pară mult
mai slab decât în realitate. Haina i se scurtase, mânecile de
asemenea, de parcă ar fi stat în apă o saptămână. Deşi
avea aerul grav, cu mustaţa lui mare, căzută peste buze, cu
apa prelingându-i-se pe faţă, ieşind din mare pe o
asemenea vreme, părea un mim pus pe şotii, ca să tragă
lumea pe sfoară şi s-o amuze. Marea găsise momentul să-i
joace festa şi să râdă de el.
Mersul puţin săltat, cu labele picioarelor întoarse mult în
afară, avea, de asemenea, ceva din tipicul legănatului
charlotic, vesel în tristeţea lui, trist în veselia de suprafaţă,
de ocrotire.
Se schimbă şi veni cu paşi mari, legănaţi, spre maşina
Almei.
— În sfârşit.. Sunt iar om…
— Spune-mi şi mie, ce-ai avut de gând? se amuză Alma,
vrând să-l facă să-şi uite sperietura.
— Mai întâi am venit să privesc…
— Ca să ai ce scrie…
— Pe urmă, luat de val, am încercat să merg pe apă…
197
păşind ca pe plauri, de pe un gând pe altul… zise Arin,

zâmbind ironic. Pe urmă, m-ai găsit tu…
— Bine, dar tu eşti fricos, ce te-a apucat să vii aşa de
aproape?
— Am văzut un inel, un inel mare… Când m-am
apropiat, inelul era gura unei fântâni şi-am vrut să privesc
înăuntru…
— Te luase deja ameţeala…
— Fântâni în mare…
— Erau să te-nghită…
— Titlul viitorului volum…
— Nu pierzi nicio ocazie să-ţi adapi inspiraţia… Câteva
clipe am crezut că eşti pe scenă, făcând lumea să râdă…
— Am ajuns de râsul lumii…
— Ţie îţi face plăcere să provoci râsul lumii…
— Numai cu scrisul…
— Cum ţi-e teamă de ridicol… Te-ai şi apărat! Ce faci
acum?
— Îmi recuperez colegii, apoi plec…
— Eu plec acum… spuse Alma cu înţeles, văzându-l că
vrea să-i mângâie părul. Tresări, şi Arin observă cu
siguranţă tresărirea.
— Nu-mi eşti dator cu nimic… spuse ea cu puţină
răutate în glas.
— Doar cu viaţa…
— Exagerezi… Mi-ai făcut o glumă…
Arin coborî şi-şi recuperă locul în maşina lui roşie. Alma
i se alătură o vreme pe şosea, mergând pe benzi paralele,
apoi, cu o uşoară strângere de inimă, îi făcu un semn
discret cu mâna şi se îndepărtă.
Sporovăială mării continua să-i mai biciuiască
timpanele. Aidoma valurilor pe care le lăsase în urmă,
gânduri abia părăsite începuseră s-o năpădească,
strivindu-se unele de altele.
O stare se adăugase alteia. O stare nouă înghiţise şi
atenuase, pentru moment, şocul stării de început.
„Fără şocul emoţiilor, nu ne putem iniţia în tainele vieţii.
198
Ritual alb
Succesiunea şi intensitatea încercărilor prin care trecem,

aduc adevărata purificare, supunându-ne focului
împlinitor, modelator, al duratei din noi, spre izbânda
formării, zidirii noastre interioare”, se gândi Alma.
Se opri în mijolcul câmpiei, luă o portocală din sacul de
voiaj, având răbdarea diabolică de a o desface estetic, în
raze. Desprinzând din întreg o felie, se amuză în sinea ei că
într-un astfel de moment se putea preocupa de eleganţa
desfolierii unei portocale, care-i râdea în faţă ironizând-o
cu provocarea hâdă, a unui soare ştirb şi bătrân.
199
CAPITOLUL XV
— Eşti un om minunat…
— Adică…? Alma frână nedumerită şi privi cu candoare
către Profesor.
— Cred că am înţeles totul…
— Răul se poate ucide?
— Cred că da…
— Atunci, de ce nu se poate ucide în stare nativă, în cei
care vor să-l propage…?
— Alma, nu fugi de tine, nu schimba vorba…
— M-aş împiedica în propria-mi cursă…
— Spune-mi, de ce n-ai încercat să-i vorbeşti, aşa cum
mi-ai vorbit mie?
Alma amuţi. I se păru nedrept ca Profesorul, căruia i-a
permis să-i răscolească trecutul cu o asemenea severitate,
să-mi mai aducă reproşuri, pe cât de tardive, pe atât de
inutile:
— Corecturi la trecut oricum nu se mai pot aduce… De
ce vă e teamă de schimbări, dumneavoastră, oamenilor?
Când spun oameni nu mă gândesc doar la bărbaţi, dar în
primul rând la ei… De ce evadaţi când se apropie de voi
starea unei dependenţe, a unei responsabilităţi complexe?
De ce preferaţi, mai curând, compromisul, decât să
zdruncinaţi echilibrul vostru interior şi al imaginii pe care
şi-a făcut-o lumea despre voi?
— Un interviu?! Nu m-am pregătit, dar nici nu dau
înapoi, cum crezi tu. «Nu suntem toţi chiar atât de laşi şi de
fricoşi… Orice greşeală nejudecată aduce de la sine
200
Ritual alb
făptuirea alteia… Chiar dacă vrei să o eviţi, ea merge cu

tine, face parte din tine…
Conştiinţa oamenilor – mecanism greu de urnit…
împinge la ea întreaga istorie şi trage la carul ei, din greu,
tot prezentul… Cum vrei să se schimbe atât de repede
opinia publică?! Despre mine, despre tine, despre alţii…?!
Prin propovăduirea şi aplicarea bunătăţii? Crezi că reuşeşti
să înfrânezi pornirile rele prin bunătate?
— Şi-a pus cineva vreodată întrebarea dacă imaginea –
pe care şi-a făcut-o despre un individ sau altul – este cea
autentică?
— Oamenii adevăraţi – îmi pare rău că trebuie să folosim
adeseori această subliniere – se gândesc de zece ori până se
pronunţă decisiv asupra cuiva… Un singur cuvânt în
depoziţia unui martor poate costa viaţa celui prins la
strânsoare. Superficialii dau buzna să mărturisească, să
caracterizeze, crezând că li se apreciază caracterul în
funcţie de viteza emiterii unei depoziţii sperând să se facă
ei înşişi remarcaţi în acţiunea de creştere sau descreştere a
celor vizaţi…
— Nu înseamnă că neg părerile spontane…
— Chiar mi-aş dori să fii spontană… Eşti convinsă că ai
iubit?
Alma nu-şi dădu seama că se adânci într-o tăcere
îndelungată decât în momentul în care realiză că peisajul
reuşise să-şi schimbe înfăţişarea.
— Despre o iubire completă nu se poate vorbi decât
atunci când sunt antrenaţi, în mod egal, ambii parteneri ai
unui cuplu…
— Nu evita răspunsul… E vorba de tine… Stângăcie,
teamă, orgoliu… te baricadezi inutil… Ce-a fost, a fost, tu
singură spuneai că nu se mai pot face corecturi…
— Am iubit sau, poate, mai şi iubesc încă… Mi-e teamă
să cred că-i atât de simplu să uiţi… Îmi inspira încredere?
Eu îmi doream încrederea… Cred că l-am construit aşa
cum mi l-am dorit, neputând să mă confrunt prea des cu o
realitate palpabilă, care să mă contrazică, să mă zguduie
201
din închipuire… Şi dacă a investi aproapele tău cu tine

însuţi înseamnă a greşi, atunci păcatul de a nu fi tu însuţi
nici pentru tine. Nici pentru celălalt, cum s-ar mai putea
numi?!
— Poate ştergerea oricărei identităţi… Înţeleg că te
deruta…
— Continuu, nu ştiam nimic sigur, nici măcar ce are de
făcut pentru a doua zi, nu ştiam dacă avea să sune sau să
vină să mă mai vadă… De fiecare dată îmi închipuiam că e
ultima oară când stăm de vorbă şi de fiecare dată nu
vroiam să cedez presupunerilor… Când îi auzeam glasul şi
după câteva luni dispărea orice urmă de tristeţe, de reproş,
din gândul meu…
Mă obişnuise cu ideea unui sfârşit, a unei dispariţii
fireşte, deşi el tot reapărea… făcându-mi mai rău,
prelungindu-mi starea de îndoială, de nelinişte, de
aşteptare…
— Te atrăgea, poate, tocmai inaccesibilitatea lui…
aureola de om important, pe care reuşise să şi-o făurească
în ochii tăi… Oamenilor puternici le place să cucerească
redute grele… De aceea nu vedeai decât sensul ideilor tale
frumoase despre ceea ce putea deveni un ideal uman de
împlinire… Detaliile reale, schimbătoare – chiar
contradictorii – nu mai intrau în competiţie cu datele fixe,
definitive ale plăsmuirii tale… Este sau nu este aşa?
Alma îşi plecă privirea – ca şi cum a-şi fi dorit idealul ar
fi însemnat o ruşine, o jenă, o vină… – acceptând tacit,
neputând să-şi reţină un zâmbet ca o apostrofare şi ca o
scuză către sine însăşi:
— Mergând orbeşte înainte, îmi apăram credinţa într-un
ideal… în idealul meu…
— Te-ai cramponat de un om pe care nu l-ai avut nicio
clipă de partea ta – nu lângă tine… Te-ai mulţumit, dând
viaţă unei absenţe, care-ţi strecura în suflet doar
nelinişte… Ţi-era teamă că n-o să mai poţi iubi…?
— Probabil… Iubeşti sau nu iubeşti, nu există
determinism în iubire… Dacă începând să ne căutăm
202
Ritual alb
argumente, ele nu vin de la sine, susţinând o iubire pe care

am simtit-o aprioric argumentelor, înseamnă că nu-i vorba
de nimic serios… Dumneavoastră de ce nu vă refaceţi
viaţa? Pentru că aţi iubit… pentru că simţiţi că un om iubit
nu poate fi înlocuit… forţa unei vieţi, a unei imagini dispare
greu sau deloc…
— Vorbeai de o „imagine“ culeasă din mare… Nu e din
nou o proiecţie a imaginaţiei tale? Şi mai vorbeai de o
imagine ucisă… nu de tine, pe undeva de o consecinţă a
conştiinţei de sine, după aceea te-am întrebat dacă ai iubit,
dacă iubeşti…
— O imagine nu poate fi uşor înlocuită de alta, oricât am
asocia realitatea reveriilor noastre lucide… Trecerile
noastre succesive prin mereu alte planete umane nu au alt
scop decât de a regăsi întreagă imaginea mereu proaspătă,
mereu îmbogăţită a aceleiaşi proiecţii a eului nostru… Să
plecăm de-aici zona asta nu mă mai inspiră la nimic… iar
călătoria noastră este lungă!
— Cred că iar vrei să fugi de tine, de adevăr… Zona
aceasta te va mai putea inspira şi la frumuseţe şi la visare
şi la împlinire… Şi chiar la curaj! Nu s-a terminat lumea
pentru o furtună într-un pahar cu apă… Nu vreau să-ţi
subapreciez suferinţa, dar nici nu vreau să te las să suferi
pentru ceva inexistent… Spune-mi, ai asistat la mariajul
acela „fundamental”…? Chiar dacă nu-ţi face plăcere să-ţi
aminteşti…
— Nu renunţaţi să mă chinuiţi…?! Am asistat… fără să
fiu văzută…
— Te-ai chinuit singură… Te-ai simţit mai bine, erai mai
demnă în ochii tăi sau în ai altcuiva? Considerai că eşti
curajoasă şi nu laşă?
— Mi-era indiferent orice dispreţ, orice indiferenţă…
Crezusem, o vreme, că mă pot adânci în pictură şi că acolo
pot găsi tot ceea ce am nevoie, resurse pentru păstrarea şi
împrospătarea frumuseţii interioare… Resimţeam golurile
ca pe nişte cotloane îmbâcsite, neaerisite, neadăpate cu
stare de suflet generos, dăruit cu credinţă în cineva, nu
203
doar în ceva… Întreaga mea artă era secătuită, recunosc,

cam rece, cam neîmbietoare… Iubind… sau crezând că
iubesc, arta devenea forţă…
— Ce-a fost cu gândul acela stupid…?!
— Voiam ca vestea să-i ajungă în timp ce urca treptele…
Lumea e plină de sinucideri şi sinucigaşi… Motive, doar
două: sentimentale sau financiare… N-a stat nimeni în loc
să-i judece… Şi-au făcut singuri dreptate, sustrăgându-se
oricărei încartiruiri… Cel puţin acest curaj trebuie să li-l
recunoaştem… Dispar cu simplitate când oamenii cred că-i
stăpânesc mai bine cu obligaţiile codurilor lor restrictive…
Se retrase cu adâncă mâhnire în sine. Îi veni, atunci, în
minte, imaginea unei femei care s-a aruncat de pe terasa
unui bloc turn. Sub ochii ei. O cădere vertiginoasă. Zborul
trist al unei păsări rănite. O bufnitură puternică. Până să
se dezmeticească, la picioarele ei dormea ghemuită o
tânără: frumoasă, cochetă, curată… Parcă îşi oprise zborul
să-şi tragă sufletul… Nicio urmă vizibilă de contuzie, nicio
leziune externă. A fost tentată să o ocrotească, să-i dea o
mână de ajutor. I-a aranjat rochia să-i acopere picioarele
cu decenţă. Şi, curând, tresări. Un firicel de sânge i se
prelingea uşor dintre buze. Întoarse privirea şi deşi ar fi
vrut să fugă, rămase pironită locului. Era complet năucită
şi închise câteva clipe ochii. Imaginea fetei care dormea
chircită i se imprimase pe retină. Lumea începuse să i se
alăture, neavând nici măcar câteva secunde de răbdare
pentru a nu tulbura somnul morţii unei nefericite. Curioşii
începuseră să facă pronosticări, în timp ce Alma căuta să
găsească traseul logic al dramei consumate în faţa ei.
Răsuflarea femeii aceleia trecuse în zbor pe lângă ea, ca o
adiere… I se făcuse teamă de gândul acelei atingeri
invizibile care ar fi putut ucide ca morbul ciumei, reacţie în
lanţ, sinucidere după sinucidere.
Nu se clintea nicio frunză… Natura rămânea
impasibilă… Durerile umane trec pe lângă ea scoţându-i,
parcă, în evidenţă frumuseţea egoistă, indiferentă.
Păşind pe lângă oameni cei mai mulţi au indiferenţa
204
Ritual alb
naturii. Durerile celorlalţi le nutresc o predispoziţie, o

deschidere, un apetit incomensurabil pentru gustul amar
al nenorocirii altora.
Dintr-o întâmplare dramatică ei făceau un pretext de
bârfă, activându-şi ritmul plat, somnolent al vieţii lor
diurne. Nici urmă de respect, de tăcere pioasă în faţa unei
clipe de disperare umană, de alunecare dincolo de limită,
dincolo de prag… Prezumţiile unuia sau ale altuia,
preluate, transmise mai departe, din om în om, ajungeau la
cei din marginea grupului drept certitudini. Fiecare era
dispus să dea informaţii noilor veniţi, deşi nimeni nu ştia
nimic, deşi nimeni nu se cutremura nicio clipă de trecutul
sau de prezentul ei.
Devorau cu sânge rece un mic moment de senzaţie…
făcând din nenorocirea unei femei un pretext pentru a se
smulge din cenuşiul zilei, pentru a se dezmorţi din somnul
unei altfel de pasivităţi (decât a naturii) pentru o zi, două…
Fu nevoită să asculte un amalgam de vorbe gratuite, de
priviri hâde, curioase, netoate, placide, grăbite peste care
coborî ritualul glacial al oficialilor insensibili, obişnuiţi cu
măsurătorile, cu stabilirea coordonatelor de constatare a
morţii, cu fotografierea contururilor albe pe caldarâmuri
negre, cu reconstituirile… Ca şi cum cineva ar mai fi putut
reconstitui linia gândului unui om într-o astfel de evoluţie –
involuţie, determinată de pierderea încrederii în sine…
Părea că se cuibărise de frig, deşi caldarâmul frigea…
Luase forma unei cochilii, din care palpitaţia ultimului
strigăt se consumase înaintea aruncării în abis, în care se
adunase, împietrit, doar gândul desprinderii de viaţă.
Privirile oficialilor observau, constatau moartea,
neexprimând nici emoţie, nici repulsie, nici măcar jenă
pentru insistenţa cu care se prefăceau – din motivaţie
profesională – că încearcă să descifreze taina de nepătruns
a unui om ce-şi aflase însingurarea într-un moment de
mare cumpănă. Practicarea meseriei de a citi timpul
agoniei sub tâmpla rece a cadavrelor le inhibase, cu timpul,
resorturile oricărui simţământ. Fiind obligaţi să se prezinte
205
– frecvent şi cu firesc – în preajma morţii, nu aveau cum să

mai tresară în faţa nici uneia dintre formele ei de
manifestare.
Fără să întâmpine opoziţia martorilor – în afara unei
uşoare rumori din iritare – oficialii o acoperiră cu ziare.
Dispărând (cel puţin aparent) dovada concretă a
prăbuşirii unui om, privitorii reintrau în normal,
amintindu-şi cu meschinărie că trăiesc, măgulindu-se că
nu au fost tentaţi să se lase pradă terorii de nesuportat a
unui astfel de gând.
Fără să vrea, Alma înregistră temperatura variabilă a
mulţimii, a acelei mulţimi capabile să ucidă cu o privire
sau să înalţe, în fanatism, temporare chipuri de zei
mărunţi, pe care tot ea se grăbeşte să-i detroneze cu
violenţă la cel mai mic semnal. Mulţimea aceea care se
crede puternică în distanţarea ei inconştientă faţă de
individul condamnat (tot de ea) să piară prin izolare, nu
reuşi să-şi menţină privirea dreaptă când veniră sanitarii.
Încercând să transfere pe suportul de pânză trupul mic al
femeii adunate în sine, brancardierii avură o tresărire, pe
care nu au putut-o masca. Pielea corpului nu mai putea
opune rezistenţă oaselor ce se dezarticulau. Câteva
persoane din mulţime şi-au alăturat braţele făcând din ele
scutul viu ce mai putea ţine, laolaltă, masa diformă de
carne. Odată cu retragerea repulsivă a mâinilor oferite
voluntar pentru ridicarea şi îndepărtarea cadavrului,
motivul scurtei înfiorări avea să se volatilizeze.
Pentru o fracţiune de secundă i se păru că mulţimea
insensibilă îşi oprise respiraţia. Nu, nici din respect, nici
din milă pentru destinul victimei. Nu drama străinei aceleia
îngheţase inimile celor de faţă ci închipuirea de-o clipă a
propriului sfârşit, în condiţiile simplei schimbări a locului,
a unghiului din care priveau sau nu puteau fi priviţi.
Şi, în timp ce fiecare încerca să se reculeagă din risipirea
fulgurantă, un omuleţ palid şi bătrân, ce abia se ţinea pe
picioare, primi din priviri, însărcinarea de a face să
dispară, rapid, orice urmă a „accidentului”. Locul
206
Ritual alb
impactului violent al ultimei răsuflări a unei fiinţe cu

duritatea caldarâmului încins părea să strige,
înregistrându-se pe retina şi în memoria mereu altor
trecători aduşi de vâlvă.
În câteva clipe, dâra unei drame umane – făcând încă
multă vreme, pavajul să palpite, să tresară – fusese
înghiţită de jetul puternic de apă ce părea că spală totul…
Peste apă veni timpul, veni iureşul normal al vieţii care
curge neclintită la vale, trecând peste orice, peste oricine,
alăturând totul în uitare egală. Şi în timp ce sângele uscat
pe caldarâm se îndârjea să persiste, să nu se şteargă sub
jetul de apă dirijat cu înverşunare, omuleţul palid îşi strivi
discret o lacrimă, cerând cuiva un foc să-şi aprindă o
ţigară.
Singurul gest uman pe care îl observă.
Ceilalţi, privitorii, reintraţi în normal, începură să se
risipească, întorcându-se la grabnicele lor treburi, care,
dintr-o dată, nu mai suportau animare. Plecau parcă ceva
mai abătuţi, decât veniseră, purtând cu ei, poate, pe
parcursul acelei zile, o imagine care totuşi îi tulbura…
Gestul femeii aceleia – oricât de vinovat ar fi apărut unora
sau oricât de laş – îl trăgeau după ei, cel puţin pentru
puterea deciziei ce îl determinase, în sensul găsirii unei
altfel de ieşiri din impas, în sensul evitării unui compromis
ce i-ar fi făcut viaţa mai insuportabilă decât retezarea ei.
Şi cu toate că o acuzaseră pe nefericita femeie pentru
nediscreţia cu care îşi expusese durerea în public, câutând
o moarte spectaculoasă, privitorii tăcuţi târau după ei,
odată cu ei gestul acela minimalizat, „de paradă”, care încă
îi mai răscolea.
Stând acolo, neclintită, uitându-se când la victimă, când
la oameni, ascultându-i ce vorbesc, presupunând ce
gândesc, Alma ajunsese să creadă, ca şi ei, cu tristeţe, că
femeia aceea nu murise pentru sine, ci pentru acuzatorii
săi potenţiali, de la care sperase măcar o undă, dacă nu de
admiraţie, de compătimire. Sacrificiul său era făcut spre
atenţionarea mulţimii care nu cruţă, care nu iartă, care nu
207
mângâie, care nu poate învia pe nimeni… Sacrificiul său

nu-i făcuse pe cei mulţi nici mai buni, nici mai îndurători,
nici mai generoşi.
— Atunci am învăţat că nu trebuie să mori în văzul
lumii, aşa cum nu trebuie nici să trăieşti la dispoziţia ei,
sub supravegherea ei, i se adresă Alma, într-un târziu,
Profesorului. Fondul ei moral nu s-ar fi remediat cu nimic.
La ce bun să fi renunţat să mă bucur de cărţi, de cer, de
muzică, de pictură, de cuvinte, de tăcerile dintre ele, când
dispariţia mea nu le-ar fi îmbogăţit viaţa cu nicio clipă de
frumuseţe, de senin, de bunătate… Ca să-i mântuieşti pe
oameni cu frumosul din ei, atât cât este, trebuie să trăieşti,
nu să mori…
— Slavă domnului, ţi-a venit mintea…
— Datorită forţei unei întâmplări dramatice fixate adânc
în memorie…
— Datorită forţei tale, Alma… spuse cu căldură
Profesorul.
— Chiar credeţi în forţa mea? se îndoi Alma, căutând
privirea Profesorului.
— Sunt cucerit de ea, dar te invit să-i dai voie să-şi
dovedească măsura.
— Ar urma să vă întreb, „de ce?“. Sunt convinsă că nu
voi găsi niciun gând ascuns.
— Se mai poate întâmpla să credem în cineva, fără să ne
întrebăm nici „de ce“, nici „în ce scop…“ Pur şi simplu. Din
dorinţa de-a face cuiva, dezinteresaţi, o bucurie, un bine,
ne-apropiem cu mai multă atenţie, cu stăruinţă, cu
înţelegere şi de ce nu, cu dragoste…
— Eu aş zice că din dorinţa de a descoperi oamenii… se
aprinse Alma în discuţie, îmbujorându-se.
— Din dorinţa de a descoperi oameni adevăraţi…
— Sunt convinsă că există…
— Există, dar ajungem cu greu la ei, tocmai pentru că
sunt vulnerabili, nu se lasă descoperiţi, deci nici analizaţi,
conchise Profesorul, răvăşindu-şi părul cu mâinile mari,
mulţumit că rolul său se apropia, cu bine, de sfârşit.
208
Ritual alb
— Încrederea noastră, a tuturor şi-a fiecăruia depinde şi

de încrederea celorlalţi… De cât de puţin depindem şi
totuşi, de cât de mult… Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc!
Alma îi întinse mâna, prieteneşte şi Profesorul i-o
strânse cu toată sinceritatea, cu aceeaşi putere de
convingere şi devoţiune cu care reuşise să fortifice, de-a
lungul anilor, multe alte mâini apatice, absente,
neîmpăcate, temătoare sau stângace, crispate sau
enigmatice.
Din durerea plăcută a acelei strângeri reconfortante de
mână, Alma prinse curajul să pornească în viaţă cu fruntea
sus.
209
CAPITOLUL XVI
Profesorul se răsuci de câteva ori în fotoliu, îngropându-

se în el ca într-o vinovăţie. Strânse volanul în mâini,
simţind nevoia să se descătuşeze. Aştepta, parcă, să vadă
cum poate pune pe goană o nesuferită pornire
moralizatoare, de care nu putea scăpa. Îşi pipăia obrajii cu
degete febrile şi i se părea că atinge, fără efect, masca de
ceară a unui străin.
Se hotărî să-i vorbească Almei, căutându-şi tonul
potrivit, cântărindu-şi cuvintele:
— Nu de suferinţă trebuie să ne temem, e cea mai puţin
agresivă şi e calea cea mai sigură de a ajunge la o
demnitate solemnă…
Soarele blând, de asfinţit, prelungea prin parbrizul
maşinii, umbra gândurilor Profesorului peste tălmăcirile
interioare ale Almei.
Simţind că nu este în bătaia directă a luminii şi că nu
este privită, Alma îşi înăbuşi un zâmbet amar, muşcându-
şi buzele:
— Am reuşit să nu mă încarc de ură… Trecerea fiecărui
prag – numai eu ştiu cu ce preţ – m-a făcut să iubesc din
nou oamenii. De fiecare dată, cu cât îmi era mai greu, cu
atât îi vedeam mai nevinovaţi… Tristeţile noastre ne
privează de revelaţia descoperirii altor oameni, poate
întregi, poate autentici… Uneori ne refuzăm privilegiul
oricărei alte cunoaşteri, alteori ne lipseşte bunăvoinţa sau
dorinţa de a-i mai descoperi…
210
Ritual alb
Câmpia se derula lascivă înaintea privirilor lor

îngândurate, plictisindu-i cu monotonia cenuşiului ei
învelit, pe alocuri, în mantia ponosită a unei zăpezi obosite.
Zborul agitat al păsărilor negre se orânduia în tăcere,
după legile nescrise ale firii întrerupând, ici-colo, desenul
aparentei nemişcări cu fâlfâitul aripilor grele de o tristeţe
nedefinită, vibrând într-un şuierat subtil – ca o apostrofare
adusă cerului – pentru neputinţa primenirii, a protejării
lor.
Urmărind cu privirea zvâcnirea aripilor negre, Alma se
întoarse asupra Profesorului, cu straniul sentiment că
fiinţe atât de îndepărtate – oameni şi păsări – se pot contopi
sub cerul unei tristeţi comune, al unei comunicări tacite.
Deşi îndepărtat vârstei, preocupărilor şi trăirilor ei,
Profesorul o însoţise cu răbdare, ocrotindu-i neliniştea,
ascultându-i gândurile ce veneau şi plecau dintr-un
epuizant efort de reconstituire a memoriei, din povestea
lungă, încâlcită, a unei uitări de sine, din ştergerile sau
revitalizările lucidităţii ce-o adânceau într-o refacere tot
mai labirintică. Alma începuse să fie conştientă că alunecă
tot mai rar, înapoi, pe firul trecutului său şi, că schimbările
– pe care le crezuse fundamentale – nu aveau să-i afecteze
prea mult existenţa. Încerca să fie din nou la fel de senină
şi de încrezătoare ca şi în timpul primei tresăriri
adolescentine şi totuşi, se gândi, „nimic din ceea ce
suntem, din ceea ce devenim, nu se poate desfăşura în
afara memoriei noastre…” Se mai auzise rostind astfel de
cuvinte, poate cu multă vreme în urmă, atât de multă,
încât nu-şi mai putea da seama dacă este vorba despre
implicarea ei sau a altcuiva.
Totul i se părea atât de departe încât nimeni nu ar mai fi
putut preciza epoca, încât nimeni nu ar mai fi putut stabili
coordonatele galaxiei sufleteşti în care s-ar fi înscris
respectivul fenomen uman. Poate că amintirea trăirii
aceleia nici nu mai aparţinea timpului…
Mai vedea şi acum, învăluit în ceaţa distanţării,
începutul ritualului alb, când prinsă în vertijul unei
211
procesiuni chinuitoare, nu şi-a mai putut da seama că

trăieşte. Avea să realizeze mult prea târziu că momentul
acela de absenţă avea să producă asupra ei un efect
binefăcător.
Şi totuşi, peisajul sufletesc prin care trecuse nu i se mai
arătase niciodată cu o asemenea asiduitate, nici în cele mai
lungi praguri dinspre noapte. Drumurile ei nu se mai
aciuaseră pe-acolo şi se mira de unde avusese puterea să
deprindă răul sau experienţa câmpiei aceleia nesfârşite de
suferinţă, dacă nu din zvârcolirea porilor ei celor mai
concreţi, a tentaculelor percutante ale sensibilităţii sale,
orbecăind în noaptea deasă, de dincolo de noaptea trudnică
a încercărilor omeneşti.
Ajunsese pe pista solară, de unde decolează oamenii-
păsări… pentru a ajunge acolo unde fiecare se întâlneşte
cu sine, acolo unde fiecare poate comunica şi afla
înţelegere, intrând într-o lume în care doar binele şi
frumosul mai sunt posibile, în care nimic nu i se poate
interzice omului.
Acolo unde pădurile ar putea pluti prin mări de suflet,
unde mările s-ar putea plimba nestingherite pe cer, acolo
unde cerurile s-ar putea strecura, cu seninul lor, printre
respiraţii libere, acolo unde aripile ca şi credinţele ar putea
înflori până la dimensiunile fabuloase ale minunilor din
basmele visării celei mai îndrăzneţe…
— Ce-ţi fac tablourile? o întrebă brusc Profesorul,
readucând-o pe pământ.
— Mi-am lăsat tablourile singure… Dar ştiţi ce e ciudat?
Ele nu sunt ca oamenii, ele rămân acolo unde le laşi, ele
vin cu tine, te urmează pretutindeni, dacă vrei…
— Important e să nu te devoreze… Tu trebuie să le
stăpâneşti, nu ele pe tine…
— Decât să mă devoreze oamenii, prefer să permit acest
lux tablourilor mele…
— E un alt mod de a uita de tine…
— Fac parte din mine…
— Uitasem, am ţinut adeseori să te-ntreb. Ţi-ai încercat
212
Ritual alb
vreodată portretul?
Alma zâmbi unei imagini:
— Tot ceea ce facem ne reprezintă la nesfârşit… Viaţa
noastră e un lung şir de copii, de multiplicări, de redări ale
chipului nostru interior… Am încercat şi un portret mai
special… Era în expoziţie… l-aţi văzut…
Profesorul micşoră viteza şi îşi întoarse privirea spre
Alma, îndepărtându-şi puţin capul de umărul ei, ca şi când
ar fi privit un tablou:
— Madona cosmică… Trebuia să-mi fi închipuit că te
reprezintă… Trebuia să fi simţit… Dacă detaşez imaginea
aceea de toate celelalte din jur. Pentru că aşa trebuia să o
expui, singură pe un perete, îmi dau seama că este
dătătoare de viaţă…
Alma ta cosmică are un surâs enigmatic şi altul visător,
un surâs, de-o clipă, lunatic şi altul interior, numai pentru
sine, care nu poate fi descifrat de nimeni. E un surâs
complex al unei altfel de Mona Lisa…
Nu întâmplător te-am întrebat, pentru că imaginea aceea
mă obsedează de când am plecat la drum… O văd
proiectată pe cer, acolo în zare… e puternică, atât de
puternică încât domină orizontul…
— Vi se pare, interveni Alma cu modestie.
— Când ai finalizat tabloul acela?
— Când am înţeles că m-am desprins de un om care nu
era, de fapt, Almion-ul căutat.
— Atunci te-ai aflat pe tine… se lumină Profesorul de
descoperirea făcută.
— Atunci m-am regăsit pe mine, după ce, multă vreme,
am crezut că mă poate ucide de la distanţă… Când mi-am
pierdut credinţa în el, am realizat că nu mai avea asupra
mea nicio putere. I-am vorbit, trecându-mi toată durerea în
pasta vâscoasă a uleiurilor ce prindeau viaţă pe pânzele
mele… I-am vorbit aşa cum vă vorbesc acum
dumneavoastră…
Profesorul surprinse starea Almei şi încercă să-i capteze
însufleţirea. Simţea că o poate face să-şi desluşească
213
enigmele, obligând-o să şi le descrie.

— Alma, ai putea să-mi prezinţi acum tablourile tale?
Vraja lor, sensurile lor?
Întrebarea nu-i mai lăsă loc de fugă. Se întoarse în sine
ca şi când s-ar fi aplecat peste pervazul altui prag de timp,
altui prag de lume şi simţire. Căpătase această putere
miraculoasă de a topi prezentul în trecut, trecutul în viitor,
mişcându-se halucinant în aburul timpului, în
imaterialitatea zborului cu fascinaţia fiinţei dizolvate,
contopite cu neantul.
Se reauzi vorbind unui personaj care nu mai avea pentru
ea nicio fizionomie distinctă. Vorbea unei dâre, unui fum,
unui contur sufletesc ce trăda absenţa prezentă a unei vieţi
demult dispărute… Vorbea aşa cum îşi crease tablourile.
„Alergai spre mine, eram la mare distanţă unul de altul –
cum am şi fost, de altfel – alergai disperat, nu-ţi mai
ajungea aerul, te opinteai tot mai des, pentru a-ţi trage
sufletul, te sufocai… Ţineai în mână, în chip de floare, un
ciulin, scaiul-frigului, scaiul-vântului – tot nu te văzusem
niciodată venind cu o floare către mine – erai
neîndemânatic, caraghios chiar, cu scaietele roz împodobit,
nu cu trei boboci, ci cu trei ghimpi… Ce semnificaţie am
căutat în cifra trei? Trei cercuri concentrice, trei trăiri, trei
vârste ale aceleiaşi vieţi, trei uitări, trei reveniri, cine poate
şti? Concentrat să mă ajungi, strângându-l în mână, ca pe
sceptrul puterii tale, te-ai înţepat… Nu aşteptam să văd
sânge, pentru că nu te credeam un om ca toţi oamenii, nu
din cauza răcelii tale ci a soclului pe care te urcasem… M-
aş fi amuzat să văd ţâşnind apă limpede de izvor sau acid
de cicatrizat rănile sau răul lumii… Câteva picături de
sânge s-au prelins totuşi, pe floarea scaietelui şi, dintr-
odată, ai devenit palid, tremurai, încercând din răsputeri
să-ţi continui cursa. Distanţa nu se micşora nicidecum
între noi… Atinsesem uşa castelului unde doream de-o
viaţă să intru, pentru care mă pregătisem să mă înalţ în
curăţenie de suflet… Înaintea ultimului pas – ca o ultimă
decizie – am mai privit o dată înapoi, nu pentru a-mi
214
Ritual alb
urmări dâra regretului – acolo nu e timp şi nici loc de

regrete şi acolo nimeni nu ajunge să regrete ceva… doar
pentru a mă asigura că poţi sosi la timp. Era o întâlnire
cosmică, la oră cosmică, pe o orbită periculoasă – ca toate
orbitele de foc ale vieţii – pe care, dacă nu ne încadrăm,
pierdem sau cel puţin aşa credem, dreptul la zbor… Îmi
apropiam şi îmi îndepărtam imaginea ta, după cum te
vedeam de luminos sau de abătut – dorinţa cunoaşterii tale
îmi slujise drept pavăză. Prelungindu-ţi efortul în van,
făceam din tine, fără să ştii, întruchiparea cea mai
modernă, cea mai vie, cea mai perceptibilă a mitului
sisific… Orice efort nu părea destul de puternic pentru
răscumpărarea vinilor tale; ţi se sugera dublarea, ba nu,
triplarea efortului – acum vezi şi tu sensul celor trei ace de
scaiete… pentru „a recupera, ce“, te întrebai apăsat pe
tâmple de destinul neîngăduitor, care te hăituia.
Eram în faţa unui portal impunător, străjuit de imensele
statui în piatră de azur, ale celor mai senini regi ai
sufletului, Cum am ajuns acolo, mi-e mai greu să îi explic,
în orice caz cu vehiculul stărilor şi timpului meu, al
gândului meu de bine şi de frumos, al aripilor sufletului
meu… Privirea lor mândră şi sigură părea că aşteaptă şi că
pretinde încă mult sacrificiu; părea să fie înzestrată cu
răbdare regească, pentru a-ţi afla limitele, pentru a te
supune unuia dintre cele mai grele teste – nu oricine putea
avea avantajul să fie trecut pe sub astfel de furci caudine.
„pentru a putea pătrunde într-o lume bine apărată, fiind a
sufletului, al cărui drept eu îl cucerisem doar cu luciditatea
de-a nu considera drept pedeapsă orice efort, orice trudă,
pentru că purtasem cu mine tot ceea ce ţinea de severitatea
integrităţii mele interioare, de apărarea ei, ce orice chip…
Când ai ajuns la mine, mi-ai întins floarea-scaiete fără să
mă atingi. Ciulinul nu mai era nici roz, nici nu se mai
putea ghici ce-a fost cândva, se stinsese, se-adunase în
sine, murise, deşi păruse nemuritor… În aceeaşi clipă te-ai
prăbuşit lângă mine şi erai atât de departe, încât veghea
imaginaţiei mele abia îţi mai putea întregi conturul. Soclul
215
cedase în chiar miezul credinţelor tale, trădate de tine…

Uşile castelului s-au deschis ca la o sensibilizare
insesizabilă a unei celule fotoelectrice şi un curent
misterios – ca o forţă extraterestră – m-a smuls
pământului, purtându-mă într-o ascendenţă fastuoasă, cu
aripile în mijlocul unei săli maiestuoase, strălucitoare,
nemărginite, comunicând cu o altă lume… Era
desprinderea de banal, de cotidian, de neputinţă, era
decuplarea navei mele de suflet din marele sistem cosmic şi
pătrunderea ei în micul-mare univers al abstracţiunii, al
ideilor şi idealurilor omenirii… unde nimeni nu seamănă cu
nimeni – pentru că nimeni nu are timp să netezească
diferenţele, nu pentru că ele nu ar exista… – unde nimeni
nu se ceartă cu nimeni, unde nimeni nu se teme de nimeni,
pentru că nimeni nu are timp şi condiţie şi intenţie să
atace, să se uzeze în atacuri… Urcam ca printr-un turn de
lumină, suptă de atracţia magnetică sau de gravitaţia altei
planete, către care începusem deja să zbor… Deşi doream
de atâta vreme zborul acesta, el abia se-n-firipa…
Culoarul-turn devenea tot mai transparent şi mai
luminos pe măsură ce zvâcnirea mea era tot mai arcuită. În
jurul meu pluteau stele de toate dimensiunile, planete de
toate culorile şi credinţele; unele erau albe ca laptele şi
poate tot atât de folositoare, altele erau albastre sau violete,
unele purtau răni încă deschise, altele îşi mângâiau
cicatricele, păreau că se mişcă încet opintindu-se în
vâscozitatea unui lichid greu ce le ocrotea parcă celula de
viaţă, nepermiţându-i niciun atac exterior, nicio
pătrundere… Probabil că începusem să evoluez mai repede
decât ele, pentru că mi se părea că ele stau pe loc
încremenite în uitarea unui zeu care le proteguia rotirea.
Era un spaţiu de vrajă, de respect al planetelor, al
planetelor provenite din oameni, pentru că erau sufletele
lor… Nimic nu atingea devenirea zborului meu, pereţii
transparenţi ai culoarului – purtător între ele – erau fermi
incasabili, nimic nu-i putea afecta, nimic nu-i putea
distruge, plutirea mea, în vecinătatea uneia sau alteia
216
Ritual alb
dintre planete, mi se dăruise ca o prospecţie-recompensă

întru cunoaşterea altor spaţii de suflet, a altor lumi
interioare pe care nu aveam cum să le percep, pentru a
afla, pentru a decide, pentru a dura binele, durându-mi
binele. Mă fascina liniştea şi deschiderea amplă a privirii
mele, a spaţiului dintre planete. Mă fascina neliniştea,
armonia şi nebunia dintre ele, dintre albul şi violetul
credinţelor lor, dintre albul şi albastrul speranţelor lor,
dintre tăcere şi tăcere, dintre singurătate şi singurătate.
Planetele se alăturau şi se îndepărtau după un ritual al
renunţărilor sau al revigorărilor întru împlinire… Un enorm
ghem de mătase trebuia desfăşurat cu răbdarea trudnică a
unui păianjen uriaş al cosmosului, ţesându-şi pânza
destinului, pentru ca unele dintre planetele-suflet să se
poată atinge, să-şi poată alătura, uni, zborurile. Tu nu
aveai cum să afli, cum să mai fiii prins în mrejele marelui
salt, întrucât pierduseşi proba rezistenţei de suflet…”
— Vorbindu-i, mi-am dus, din planetă în planetă, pânza
de păianjen a reveriei mele interplanetare, a visuiui meu
galactic, a intrării mele în circuitul mişcării, al uitării şi
devenirii cosmice, i se adresă Alma, în sfârşit, Profesorului.
I se mărturisi unei dâre, unui fum, până la eliberare
totală de sub gheara unei dependenţe subjugante, de sub
imperiul autorităţii unei existenţe imaginare; picturile
Almei au ajuns să sfideze timpul şi gravitaţia, unduindu-se
într-un balet celest, palpitând de viaţă, vibrând şi făcând
lumea să vibreze aidoma sentimentelor şi trăirilor
omeneşti… Creaţia depăşise natura sau natura, cu
impulsurile ei neaşteptate, îndepărtase graniţele creaţiei?!
— Şi trecând mai departe, Alma, ce-mi mai poţi arăta?

Se uită spre ea pe jumătate absent, pe jumătate
tulburat, ca şi când i-ar fi trebuit timp să treacă de la o
imagine la alta.
— Tu-mi vorbeai de anti-gravitaţie şi eu vedeam surâsul
217
acelei Fiinţe Cosmice… surâsul, privirea ei enigmatică…

— Chipul acela s-a îndepărtat de mine… spuse Alma,
încercând să schimbe direcţia privirii. Se uită în zare şi
mimă gestul ştergerii cu mâna.
— Alt chip mai puternic?! o ajută Profesorul.
— Mi-apare uşor tremurat. Ca prin apă Ca prin oglinda
unei ape înfiorate de-o adiere uşoară. De adierea unui
gând, poate. La început mai neclar, apoi, tot mai limpede,
se profilează un zâmbet atotputernic. Vreau să-mi întorc
privirea, închid ochii şi zâmbetul vine după mine ca o
călăuză de taină în imperiul liniştii aceleia absolute, unde
sufletul nu poate cutreiera singur. Cred că-i zâmbetul lui
Arin… şi e ciudat să mă urmărească o asemenea imagine
pentru că el zâmbeşte atât de rar…
— Poate tocmai de-aceea… Arin – aripă de soare, de nu
l-ai fi strâns din mare, azi dormea în Carul Mare…
— Am senzaţia că degajă o lumină fosforescentă, că mă
poate conduce prin toate nopţile sufletului, fără să-mi fie
teamă…
— Să nu fie doar o senzaţie, Alma… Nu vreau să te
descurajez…
Alma se întoarse spre Profesor şi-l privi în ochi:
— Pot să vă-ntreb ceva?
— Sigur.
— Dar nu vă supăraţi, continuă Alma.
— M-ai văzut tu chiar atât de sensibil, cu nasul de
ceară?!
— De ce îmi luaţi apărarea? V-aţi gândit vreodată că şi
această bunăvoinţă a dumneavoastră îmi poate face rău?!
— Rău, de ce?
— Mă răsfăţaţi, cântându-mi în strună. Ascultându-mă.
Când n-o să mai simt protecţia dumneavoastră, o să fiu,
din nou, pierdută.
— Şi care era supărarea?!
— Vroiam să-ndrăznesc să vă întreb… Cine sunteţi…?!!
Tutorele, dascălul, călăuza?!!
— Puţin din fiecare. Ţi-am lăsat senzaţia asta, în mod
218
Ritual alb
cert? Profesorul îi captă privirea.

Alma dădu din cap în sens afirmativ, cu o urmă de
alintare.
— E foarte bine. Asta am şi vrut… şopti Profesorul,
bucurându-se ca un copil. Se întoarse spre câmpie, ca şi
când ar fi vrut, dintr-o dată, să o privească. Nu pentru a
evita ochii Almei ci pentru a-şi fi ascuns, din orgoliu,
propriii ochi scăldaţi, de emoţie, în lacrimi.
— Sunteţi un pic alături de mine şi veţi rămâne? strigă
Alma cu vocea gâtuită.
Profesorul nu răspunse imediat. Simţi nevoia să respire
adânc. Ca şi când nu şi-ar fi găsit poziţia cea mai bună în
fotoliu, se mişcă de câteva ori, neliniştit. Se răsuci greoi
spre Alma şi încercă să-i zâmbească:
— Eu n-am zâmbetul fosforescent, dar te mai pot ajuta,
din când în când, să vezi mai bine… ceea ce nu se prea
vede, când eşti tânăr…
— Să înţeleg că acceptaţi?! reluă Alma cu aceeaşi voce
strigată, sincopată.
— Nu am nimic de acceptat, Alma – E demult hotărât…
rosti încet, zâmbindu-i reţinut.
— Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc…
— Pentru aşa ceva nu se mulţumeşte… Ne-am înţeles?
O privi uşor dojenitor, cu tandreţe şi continuă:
— Fruntea sus şi lasă-mă pe mine… Povesteşte-mi de
Arin… Îmi face plăcere să te simţi bine… să fii mulţumită…
Alma zâmbi şi trase aer în piept, făcându-şi curaj.
— Are momente când pare caraghios şi naiv, când poate
râde oricine de el. Se joacă tot timpul de-a gravitatea,
luptând astfel împotriva gravitaţiei… Îi plac
calambururile… Mai ales când îşi critică prietenii… E un
clovn.
— Nu se împacă?
— Unii îl neagă, alţii se feresc să-l laude…
— Important e că se vorbeşte de el, cred eu…
— Da şi nu… E uşor complexat, fuge de lume,
ascunzându-şi cât poate mai bine viaţa lui fizică, lăsând să
219
răzbată în afară, prin scris, prin imagine, prin sunet, doar

sinteza existenţei lui spirituale.
— Să nu te îndrăgosteşti de opera lui… dacă este posibil,
de omul din spatele scrisului, din spatele imaginii de
dincolo de muzica lui.
— E blând când nu-l supără nimeni şi chiar tandru,
dacă, cercetându-şi partenerul de conversaţie, îi constată
neperfidia… Se-arată rar în locuri publice şi dispare cât
poate de repede…
— Sper că nu se crede vedetă…?!
— Cam este…
— Dacă l-ai văzut şi tu atât de puţin, atât de pe fugă,
cred că mai ai câte ceva de aflat…
— Cred că, uneori, evită lumea, pentru a nu fi prea bine
dibuit…
— Deci mai are şi câte ceva de ascuns… conchise
Profesorul cu voce neutră, nevrând să o supere.
— Cine nu are…?!
După o scurtă tăcere, Alma reluă:
— Fuge de lume aşa cum, de exemplu, evită să
mănânce… Chiar masticaţia, pentru el, e un mod de a
acţiona, parcă, mecanismul gândirii… Mănâncă puţin şi pe
fugă, mai mult în picioare, neavând, niciodată, niciun pic
de stare. Se teme să nu se piardă în lucruri inutile, şi e tot
timpul aţâţat, să nu-i scape vreo idee în marşul dintre
două activităţi. Nepretenţios şi nonconformist în viaţa de
toate zilele, când se-aşterne la masa de lucru, îşi pregăteşte
atmosfera din jurul hârtiei albe, al pânzei albe, cu un
întreg ritual, de parcă s-ar aşeza la masă direct cu
veşnicia…
— Pentru mine e destul de limpede: tu te-ai îndrăgostit
de gnom, nu de om…
Alma îşi continuă nestingherită gândul, izbucnind în râs:
— Purifică imaginar aerul, cu mâinile agitate, desfăcute
în evantai, pentru a izgoni microbii, pe care şi-i imaginează,
la tot pasul, ca pe nişte lighioane mari şi urâte, născocite
să-i răpească longevitatea…
220
Ritual alb
— N-o fi un închipuit?!
— Cred că-i doar prudent…
— Se iubeşte pe sine…
— Poate că are de ce…
— Alma, m-aş bucura să fie cum crezi tu…
— Când primeşte un pahar cu apă, se uită prin sticlă de
două ori, de obsesia necurăţeniei… Nu prea acceptă să i se
strângă nici mâna, pe stradă, în chip de salut, din aceeaşi
teamă atavică de microbi…
— A fost vreodată bolnav?
— Când era mic… A fost foarte grav, pe moarte… Sau eu
eram mică…
— Se mai explică… se linişti Profesorul, amuzat.
— O puternică reminiscenţă a naturii sale originare îi
spune că organismul se poate păstra sănătos atâta vreme
cât se poate apăra singur, respingând ideea oricărei
consultaţii medicale…
— Puţin încuiat… zâmbi ironic Profesorul.
— Puţin mai mult… recunosc. Dar când cizelează, din
cuvinte, din imagini, din sunete, arabescuri minuţioase, e
altul… Pare la îndemâna tuturor şi nu e… Pare accesibil şi
nu e totuşi înţeles de oricine… „Sentimentele cele mai
frumoase lasă un gust amar. Şi eu m-am biciuit ori de câte
ori am ajuns la paroxism…”
— Se va biciui şi cu tine… Cum îl faci să atingă
paroxismul, te poţi pregăti…
— „Oricâtă vrajă, tot nu-i de-ajuns. Viclenia vieţii îşi cere
neîncetat obolul, stropul, picătura… Prin cunoaştere, nu
epuizăm lumea niciodată”. Şi-mi mai spunea uneori, în
preajma tablourilor: „Îmi place cum ne-am căutat noi prin
cosmos, să se mire lumea… Şi-mi mai place cum ne-am
găsit în cea mai mare singurătate şi nu ne mai trebuie altă
forfotă, decât a noastră…”
— Tu te-ai îndrăgostit de scrisul lui, de filmele lui, de
muzica lui, de vocile lui… El s-o fi îndrăgostit doar de
pictura ta…
— Dacă nu m-ar iubi, nu i-ar scânteia ochii… Doi
221
luceferi, gata-gata să se ciocnească!

— Visezi Alma. E frumos să visezi, când eşti tânăr…
numai că visurile duc, de cele mai multe ori la tristeţe…
Vezi că am evitat cuvântul suferinţă… Îmi promiţi că-ţi reiei
munca la atelier?!
— Abia aştept să revin printre tablouri, să simt mirosul
uleiurilor, fără de care respiraţia nu mi-e întreagă! Doresc
ca pânzele mele să zboare, să fie un amestec de concret şi
de abstract, de real dureros şi de fantezie nebună,
debordantă. Doresc să poată trece, prin ceea ce exprimă,
dincolo de ceea ce se poate vedea, repera, simţi… Să
depăşească nivelul imaginaţiei chiar…
— Eu doresc să începi bătălia pentru tine însăţi, ca să fii
ceea ce eşti…
— Promit… Oricum, pictura rămâne colacul meu de
salvare… Înaintea picturii, gândul meu devine
închinăciune, ca şi când aş păşi într-o catedrală. În faţa
unui tablou, nu pot vorbi cu vocea mea de fiecare zi, simt
nevoia transfigurării… şi vocea îşi alege singură
modulaţiile, intensitatea, devine mai caldă, mai muzicală…
Când am penelul în mână, nu mai ştiu nimic. Devin trecut,
devin viitor, devin însemnul unei clipe pure de timp…
Alma se opri să respire, să viseze. Expoziţia rămase în
urmă. Seara aluneca pe lângă ei fără zgomot. Câte-o lină
zbatere de aripi le mângâia auzul, amintindu-le că sunt în
inima câmpiei. La orizont, se profilau primele contururi ale
unei păduri semeţe, ce se întunecau de la o clipă la alta.
Pădurea pustiită de zvâcnirea şi strigătul de viaţă al
clorofilei devenea, cu tot mai multă insistenţă, pentru
Alma, punctul de atracţie cel mai răscolitor.
— Aş fi preferat să nu mai trec niciodată pe-aici…
Profesorul i se adresă cu blândeţe autoritară, pentru a
nu-i permite să se piardă din nou:
— De ce ţi-e teamă? Uiţi că nu mai eşti singură…
— În trecutul nostru nu mai poate interveni nimeni…
rosti Alma deprimată.
— Dar poate intra oricine…
222
Ritual alb
— Fără voia noastră…

— Parcă mi-ai permis câteva clipe în urmă…
— Nu sunteţi oricine…
— Ba chiar oricine…
— Mă rog. Vă simt apropiat…
— Pe oricine poţi simţi, la un moment dat, apropiat…
Totul e să nu confunzi aparenţa cu certitudinea… Acum
cred că-mi poţi povesti ce te-a speriat prin locurile astea…
Nu eşti un copil…
— „Să nu ai încredere în nimeni, nici în mine, îţi arăt că
pot distruge tot ce ating…” îmi repeta Almion, într-una,
până la epuizare. Vroia să-mi insufle nesiguranţă, să mă
îndepărteze de el… Mă tot gândeam, reluând singură în
noapte, pe şosea, la tot ce-mi spusese cândva… Frânturi de
vorbe, gânduri disparate îmi asaltau şi îmi întunecau
mintea. Din teama de a nu-l pierde sau din siguranţa că l-
am şi pierdut, mi-am dorit să dispar, să încerc imposibilul.
M-am imaginat schiţând o mişcare circulară cu braţele şi…
m-am desprins într-un mic salt, menţinându-mi corpul
drept, nemişcat, ca atunci când te ridici în apă, din
adânc… Depăşisem nivelul copacilor, trecusem şi de primul
strat de nori în care găseam suflul tuturor poveştilor mele
din copilărie.
M-am mai îndepărtat puţin, când am început să-l
zăresc… Alerga înnebunit în mijlocul câmpiei, pierzându-
mi urma: „Să nu ai încredere în nimeni, să nu ai încredere
în nimeni, să nu ai încredere…“ Oricât mă îndepărtam, nu
puteam scăpa de obsesia vocii lui dispreţuitoare. Am simţit
că-mi pierd forţa mâinilor, a braţelor, că puterea
echilibrului mă părăseşte. Am început să alunec,
vertiginos, pe o traiectorie oblică, pe un fel de tobogan
negru, purtându-mă spre pământ, gata să mă prăbuşesc,
când şfichiul vocii lui mi-a şuierat, din nou, auzul: „Să nu
ai încredere… să nu ai…“
Am încercat un nou salt, o nouă mişcare a braţelor.
Vocea lui îşi pierdea din vigoare, se diminua, se îndepărta,
când, în faţa mea, nedefinită, apăru o umbră mare, neagră,
223
apoi, o lumină orbitoare şi… din nou, întuneric… O

coliziune cu un corp dur mă zdruncină din toate
încheieturile… O bufnitură înfundată îmi fulgeră prin
minte ideea unui accident. Aşteptam să iau foc… Ceva ca
un grohăit tenebros, ca de animal preistoric, deranjat
dintr-un somn secular, mă cutremură. Un geamăt surd,
între moarte şi rezistenţă la moarte, părea că face parte din
mine, atât era de aproape. Intervenţia mea a fost târzie.
Când am reuşit să pun frâna, mi-am dat seama că era prea
târziu, şocul se produsese. Dar ceva scăpa perceperii mele.
Am vrut să cobor din maşină. Portiera nu ceda. Am coborât
geamul şi în întuneric am zărit ceva, ca o momâie. Aveam
senzaţia că un ochi ciclopic mă pândeşte ucigător. Nu
ştiam dacă mai puteam continua drumul. Am apăsat pe
clanţă, auzind-o cum scârţâie şi uşa începu, cu greu, să
alunece. Un animal negru, cu spinarea înaltă, arcuită,
zăcea răsuflând lângă mine. Părea, un mistreţ uriaş. Se
rezemase de maşină, fiindcă conştient, parcă, de blocarea
ieşirii mele şi împingea maşina cu o forţă de neînchipuit.
Dar zgomotul motorului mă mai apăra de horcăitul tot mai
înfiorător al animalului. Frica se instala în toate simţurile.
Raţiunea devenea tot mai neputincioasă. Auzeam respiraţia
grea, inegală, sufocată, a animalului hăituit, parcă, de
moarte, transmiţând arcurilor maşinii impulsul ultimelor
lui zvâcniri de viaţă.
Am aşteptat, ascultându-i oftatul, răscolindu-mi-se pe
sub tâmple. Apoi, a urmat o tăcere biciuitoare. Făceam
efortul să disting cel mai mic zgomot în liniştea
acaparatoare şi nu mai desluşeam nimic sonor. Parcă
aveam urechile înfundate cu vată. Am încercat să cobor.
Abia am atins pământul şi am simţit spinarea caldă
încă, sârmoasă, a uriaşului mistreţ negru.
Nu am avut puterea să-mi trag piciorul înapoi. Am ţipat
sau, cel puţin, aşa presupun. Şocul mi-a luat graiul. Mi-am
pierdut cunoştinţa… În zori, când m-am dezmeticit,
aşteptam să mă văd fără picioare şi fără mâini. Mă pipăiam
în neştire. În jurul meu nu era nimic care să mă ajute să
224
Ritual alb
înţeleg ce se petrecuse. Am crezut că spaima unei emoţii

mă determinase să fabulez… Niciun indiciu, nicio urmă…
— Nici măcar de sânge…?! rosti înciudat Profesorul.
— Nici… Cum s-ar mai descoperi urmele crimelor
nepătate cu sânge, dacă ar fi să ne ghidăm numai după
acest unic indiciu?!
Profesorul o simţi încă dominată de umbra unor temeri
nedefinite şi încercă să intervină.
— În loc să te amuze duelul tău eroic, din noapte, cu un
mistreţ, te-ai lăsat furată de tot felul de prostii… Te
credeam mai bărbată… Un biet mistreţ, omorât de-o tânără
doamnă îndrăgostită, trebuia să facă şi el un pic de
tărăboi…
Alma zâmbi uşurată:
— Bietul mistreţ… Cine ştie unde s-a retras să moară, să
nu fie văzut… Câtă demnitate în faţa morţii! Omul e mai
puţin demn, uneori.
După o scurtă tăcere, reluă:
— O concentrare, în ideea unei credinţe, nu poate atinge
starea de imponderabilitate? Nu credeţi că ne-am putea
sustrage atracţiei universale sub influenţa unei trăiri
puricatoare prin credinţă? Convingerea noastră interioară
într-o anume idee ne menţine, ne structurează, ne avântă
şi ne eliberează… Doi oameni care se iubesc pot depăşi
orice obstacol, orice rău… Visând împreună, au zborul lor
şi numai al lor… M-am gândit de multe ori că omul nu
trebuie să râvnească aripile păsării… E înzestrat pentru
zboruri mult mai nobile… pe care numai cunoaşterea şi
imaginaţia le pot făptui.
— Alma, să lăsăm reveria şi să ne-ntoarcem la…
— Dacă depăşesc culoarul invizibil al fricii, credeţi că se
mai poate întâmpla ceva?!
— Nu e niciun culoar invizibil… decât în mintea ta… Nu
se poate întâmpla nimic altceva decât ceea ce vrei! Totul e
să ai încredere în tine… Vei putea să-ţi reiei nestingherită
toate gândurile… toate preocupările…
— Se petrece ceva cu noi… Ori de câte ori dorim să
225
evităm o situaţie, un prag, deşi suntem conştienţi că nu

trebuie să ne apropiem, ne îndreptăm cu paşi siguri către
răul pe care în loc să-l ocolim, îl grăbim… Regret că nu am
putut purta o conversaţie cu un cosmonaut… Aş fi dorit să
aflu dacă în afara gravitaţiei, omul simte nevoia să mai
plutească, să mai zboare, să mai viseze, să se opună
vreunui rău presimţit?! M-am gândit că numai
magnetismul pământuiui, din atracţia lui puternică,
dezvoltă în noi dorinţa zvâcnirii în sens opus… că atracţia
contrariilor nu e o întâmplare…
— E greu să definim ceea ce nu s-a descoperit încă…
Probabil că peste câteva sute de ani forţa magnetică a
spiritului, a sufletului sau a acelui ceva, inefabil, care le
înglobează pe amândouă nu va mai constitui o
necunoscută… Sunt milioane de circuite ale creierului pe
care omul încă nu le-a pus în mişcare… Probabil că
distanţele nu vor mai constitui o problemă… Oamenii vor
putea comunica pe cu totul alte coordonate… Mai simplu,
mai la îndemână… Cum visurile cele mai frumoase se nasc
în oameni, e firesc ca tot ei să le afle dezlegarea…
„Insulele singurătăţii umane se lasă reunite, uneori, de o

obsesie, de o stare comună, de o înfrângere comună,
angrenându-se într-o febrilitate continuă, către panica
dinaintea dezastrului… pentru a nu se lăsa capturate
devorate, împroşcate, devenind, câteodată, marele zid de
murmure, de protest, peste care nu se poate trece… Se lasă
reunite de o singură obsesie, care le egalizează trăirile,
sentimentele – dacă ceea ce nu pot trăi interior se poate
include procesului afectiv, devenirii, sensibilităţii omeneşti,
cursului lumii… Şi chiar dacă originile imaginii comune
câmpului lor de conştiinţă sunt diferite, destinul ameţelii
sterile duce către aceeaşi finalitate…
Fie că oamenii se tem de moarte sau se tem de viaţă, că
se tem de prezent sau de trecut, că se tem de prieteni sau
226
Ritual alb
de duşmani, de credinţă sau necredinţă, de inerţia

stabilităţii, de stabilirea inerţiei sau de echilibrul instabil,
de căderi sociale, profesionale, sentimentale, de căderi din
iluzii sau chiar de înălţări – aceeaşi tăinuită şi aprigă idee
le uniformizează gesturile şi dorinţele-nedorinţele – le
uniformizează înfăţişarea, împovărându-i cu vârsta
prematură a vlăguirii, a oboselii, a stingerii… Amprenta
timpului dus degeaba ţipă nu doar în liniile adânci înscrise
pe chipuri, ea ţipă în tristeţea privirii, în jocul lacrimii abia
reţinute, în lipsa de curaj a visului, în spasmele tăcerii
laşe…
Tăcerea închiderii în carcase devine chinuitoare, devine
otrava care le diminuează suflul înaintării, dar murmurul
nemulţumirii lor îi propulsează într-o alăturare a
întâmplării, într-un mers comun, într-un mers care se
transformă, cu timpul, în marşul comun, într-un marş care
se transformă, cu timpul, în fugă comună. O fugă care
devine goană, iar goana se îmbracă în straiul cernit al
înspăimântării către niciundele searbăd, fără inimă, fără
flacără – cu intenţia de a se sustrage razei de acţiune a
fricii, care se descătuşează din ei, hămesită, pe urmele
lor…
Frica vine ca ciuma, cu întregul alai de animale hidoase,
distrugătoare – din dârzenia însingurării, a izolării în
sălbăticie – asmuţindu-şi furia asupra celor slabi de înger,
surprinşi, dezarmaţi, lipsiţi de idealuri, biruiţi prin teroare.
Alaiul fricii se tot rotunjeşte, creşte, se amplifică… Cu ochi
pământii, exoftalmici, injectaţi de plăcerea răului, cu colţii
deschişi în rânjetul patimii de a deţine puterea, cu
simţurile aţâţate de dulcele miros al slăbiciunii umane,
dihănii odioase vin tropăind, surpând, cu asalt, liniştea
pământului, impregnând cu teroare conştiinţele hăituind
fărâmituri ale esenţei umane, incitând la rău, distrugând,
dezbinând, oprimând… Şi pe măsură ce haitele se
înmulţesc, ele devin, tot mai insistent, tot mai sigur,
rezervaţia naturală de carnivore ale fricii… de care nu are
nimeni curajul să se atingă, la care nu are nimeni răgazul
227
să se gândească, din disperarea de a nu pierde şi umila

condiţie a acelor aliniaţi în eşalonul disperării, al fugii. Cu
întreg arsenalul atomic şi biologic al planetei, nimeni nu
îndrăzneşte să pună la cale uciderea lor, pentru a nu
ucide, odată cu ele, originea fricii bine cuibărite în
ţesuturile memoriei umane, în sângele, în plânsul nevăzut
al oamenilor. Ar fi ca şi când ar pune la cale propria lor
moarte. Pentru întreţinerea tonusului lor au nevoie de
febra animalelor fioroase, de vuietul energiei lor
cutremurătoare, de tenacitatea urâciunii lor. Au nevoie de
biciul fricii aşa cum au nevoie de aer, de soare, de lumină.
Dacă animalele fricii ar pieri, nu ar avea cine să resuscite
soarta tragediei, nu simţi tragicul, nu ar mai avea cine să
transmită generaţiilor viitoare sau altor sisteme galactice
starea şi sensul fricii umane… Cu atât mai mult cu cât
purtătoarele fricii îşi îndreaptă fulgerul năpăstuirii lor cu
sprijinul puterii de a supune, de a dirija, controla şi
desfiinţa ideile, conceptele, noţiunile demnităţii umane, ale
devenirii întru fiinţă… Pentru a înclina şi frânge catargul
supremaţiei spiritului, ele ţâşnesc fioroase, năpustindu-se
peste aripa respiraţiei lor, peste zidul de rezistenţă al
turnului lor de fildeş, reuşind să pătrundă pretutindeni,
rupând zăgazurile bunului simţ, ale bunei credinţe, forţând
uşile cereşti ale cetăţii cuvintelor neprihănite, scrijelind-
murdărind pereţii de adăpost ai sufletului nevândut…
Pândind din ascunzătorile şobolanilor, ele se infiltrează,
pe îndelete, în tunelurile complicate ale subconştientului,
dementizând oamenii, transformându-i în roboţii marelui
mers înainte-pe loc… Luaţi prin surprindere, în vâltoarea
infernului, a apocalipticei otrăviri şi îngenuncheri a
conştiinţei, oamenii cumsecade se pierd, nu-şi mai pot
menţine ritmul fugii – poate din oboseală, poate din
sfârşeala epuizantă a vitezei nimicitoare, fără scop, către
niciundele existenţei…
În curând, din aceştia nu se vor mai zări decât frânturi,
contururi vagi ale unei gândiri, ale unui vis, ale unui ideal,
ale unei vieţi, ale unei uitări, ale unei vinovăţii unanime,
228
Ritual alb
ale inacţiunii, ale necurajului…

În curând, din plutonul supunerii nu se vor mai zări
decât trupuri, resturi umane risipite, care de care în altă
direcţie, resturi încă vii ce vor să palpite, să simtă, să
strige, tăvălindu-se, tropăind ilar în frigurile fricii dilatate la
paroxism, în delir, sub bucuria atroce a haitelor care-şi
înteţesc ritmul ameninţător către suflul noilor generaţii,
către cugetul inocenţei, în care frica nu s-a întronat.
Întărâtate de mirosul proaspăt al sângelui nevinovat, de
strigătul tot mai desluşit al inocenţilor nelegaţi de nimic,
într-o ultimă zvâcnire, animalele fricii se reped să
îngrădească clocotul dorinţei lor de a gusta libertatea…
Urletele hidoaselor arătănii par să fie supte de o forţă
necunoscută încă, duhnind a moarte, duhnind a sfârşit,
duhnind, până departe, a tot mai puţină putere…
Din rândurile haitei, se detaşa o respiraţie fierbinte,
scârboasă… Din trupul şi sufletul Almei, ea se prelinge în
corpul Profesorului, cuprinzându-i celulele, strămutându-
se cu încetineală, ca o magmă vâscoasă, incandescentă, în
întunecimea nopţii din noi înşine, în porii pământulul care
le înghite şi le poartă şi le alătură pe toate cele bune cu cele
rele… Tablouri într-o expoziţie…
Vedeau amândoi cum turmele fiarelor prigonite râmân
tot mai în urmă, fugind să mănânce pământul… Profesorul
nu mai avea nicio îndoială. Alma îşi slobozise demult frica,
micul şi tenebrosul ei animal pierise…
Spasmele nopţii de dincolo de noapte luaseră calea
izgoniţilor, a aliniaţilor, a celor ce nu pot părăsi plutonul
supunerii, a celor ce nu pot abandona războiul fricii, a
celor ce nu pot fi perseverenţi decât în proliferarea
nimicului, a necutezanţei, a neluminii, a necredinţei, a
neîncrederii în sinele propriu…
Demult, într-o vreme în care memoria rănită a lumii se
oprise, parcă, în sărutul uitat a două fiinţe candidând la
cucerirea dreptului pentru „cea mai mare iubire”, respiraţie
hâdă scăpase din haită, oprindu-şi horcăiala sfârşitului
lângă copacul celei mai frumoase, pe atunci, deveniri…
229
Răsfrântă în oglinda întunericului, ea declanşa urgia

rememorării, parcurgerea înapoi a tuturor pragurilor de
urgisire umană, a tuturor stihiilor interioare ale unui
veac… cuprins în deprimarea Fiinţei…
Aţâţate de groaza de a nu-şi pierde puterea, haitele
încolţite îşi continuă disperata lor cursă subterană de
fortificare a ameninţării cu forţa, de menţinere în acalmia
existenţei înfricoşate a celor ce nu se cunosc şi nu se
înfruntă spre a se cunoaşte, a celor ce nu au conştiinţa
propriilor visuri, pentru că nu au avut niciodată curajul de
a-şi făuri visuri, a celor ce nu ştiu şi nici nu mai pot afla să
ia viaţa aşa cum e, cu lumina ei, cu simplitatea, cu
seninătatea ei, cu Alma…
Deasupra cortegiului celor mistuiţi de jocul ostenitor al
aparenţelor, Alma începu să depăşească tunelul fricii.
Odată parcurse, resorturile meandrelor necunoscute
puteau fi mânate.
Profesorul o privi. Pentru prima dată, după multă vreme,
Alma reuşi să deschidă ochii asupra unui om. Asupra ideii
de Om, asupra idealului mereu perfectibil de Om…
Intensitatea credinţelor de odinioară se revitaliza pe
măsură ce gândurile puteau să capete o ordine. Alma se
căuta, se atingea, se perfecta în fluidul retroproiecţiei.
Revăzu imaginea castelului celor cu suflet puternic şi le
reţinu zborul… Revăzu imaginea mării înfuriate, venind
devastatoare să ocupe pământul şi reţinu vremelnicia din
furie şi statornicia în maiestate… Îl revăzu pe Arin cules-
născut din ape, ca pe un vis frumos, pe care-l atingi cu
mâinile tale, în zori, ca pe roua cerului, după multă, multă
înnegurate şi îndoială…
Îl recuperă acolo unde îl găsise, unde îl lăsase. I se făcu
dor de linişte. De o altfel de linişte. I se făcu dor să respire
fără teamă, în voie, ca un nou născut care nu are încă
dezvoltat simţul autocenzurii. I se făcu dor să cutreiere
prin memoria oamenilor, ca şi când s-ar plimba pe marile
bulevarde ale luminii… I se făcu dor să râdă, să se joace
de-a v-aţi ascunselea în spaţiul cuprins între cei doi poli ai
230
Ritual alb
lumii…
Arin acceptă jocul şi se lăsă transportat de limuzina
aurie a gândului liber. Zâmbea. Fugea. Reapărea. Dispărea.
Alma îl căută peste tot. Pe ţărmul mării, de unde îl
culese ca pe un ghioc, nu regăsi decât şoapta stăruinţei de
a ieşi la liman cu sufletul curat… Valul vine, valul trece,
valul vine, valul trece… cânta timpul adunat în cochilie.
Îşi dădu seama că nu poate râde, că nu râde, că nu are
de ce să râdă… şi începu să râdă în hohote,
După ce scotoci lumea întreagă, îl află pe Arin la Paris,
degerând pe chei, răsfoind, avid de cunoştere, cărţile
buchiniştilor… Cuvintele lui răzbăteau până la ea fără
efort, pe linia cea mai dreaptă, cea mai directă a
comunicării dintre doi oameni, gândul telepatic… Fluidul
său, încins de atâta condensare, intrase în acţiune: „Sena
are momente când curge invers, când mă gândesc eu la
tine. Gioconda intenţionează să se radă în cap, ce ţi-e şi cu
moda asta… Nu prea mai am chef să văd oameni, aş vrea
să mă bucur de oraş ca atare, populându-l aici cu tine,
dincolo, tot cu tine, cea de azi, acolo, cu tine cea de mâine,
dându-i viaţă cu ale noastre… Duminica, oraşul e pustiu,
câţiva turişti rătăciţi ca şi mine, căutând ceva ce-au
pierdut, ce-au uitat, ce nici nu au aflat poate, ceva ce-ar
dori să se-ntâmple şi nu se întâmplă niciodată… De fapt,
Duminica eşti tu, orice oraş eşti tu… Cât e Parisul de Paris,
fără să te fi ştiut nu aş fi reuşit să-l cunosc… Roma eşti tu,
Madrid eşti tu… Toate se sacralizează prin tine… O să-ţi
aduc un ghiocel de la o ţigancă, puritatea singurătăţii mele,
cu tot ce nu pot spune de la distantă… Acum sunt într-un
bistrot, dacă strângi puţin ochii, mă poţi vedea, mi-am pus
ochelarii să trec peste toate, nu, nu ca să par intelectual,
ce nevoie am, cui ce-i pasă, să te pot ghici peste zare…
Lumea crede că mi i-am pus să mă uit la bere, care e foarte
bună şi n-aş avea de ce să mă uit la ea cu patru ochi…
Doar la tine, cu patru, cu două sute de ochi, cu o mie de
ochi… Eu sunt lumea acum, să nu mai crezi că lumea-
ntreagă ne priveşte, noi ne privim şi ne-ajunge… În faţa
231
mea, doi tineri se sărută peste masă şi nici nu se

sinchisesc de gândurile mele, de ochii mei mulţi… Mi-e dor
de liniştea ta, de glasul tău, de râsul tău… Am uitat să-ţi
spun, ţi-am cumpărat Turnul Eiffel, pe care am de gând să-
l plantez la noi acasă, în grădină, ca pe-un prun… Cei de-
aici nu prea ştiu să se-amuze, am profitat de chilipir şi l-
am cumpărat, pe ce, crezi? Contra bancurilor cu olteni…
Mi-a apărut aici un nou volum şi l-am fluturat pe sub
nasul confraţilor, să mă citească, nu mă citesc, dar îi oblig,
dându-le cartea ştii cum, fără dedicaţie, şi mor… Pentru
tine, l-am căutat pe Dali… Dali nu era la expoziţia lui de la
Centre Pompidou şi nici acasă. M-a însoţit Gala. Gala erai
tu…
Mi-ai atras atenţia să nu pierd prilejul să ne tragem de
mustăţile gândurilor noastre nebune. Regret. N-am putut.
Drept pentru care m-am tras singur de mustăţi. O pictură
tulburătoare.
— Mustăţile…?
— Nu. Dali. De fapt, Dali şi-a pictat şi mustăţile. Te-am
luat de mâna să-ţi arăt tablourile lui şi mai am şi-acum
ameţeală… Deşi, am trecut demult peste Mont Blanc (nu
marca de stilou).
Am aterizat în scoica Colosseului şi-mi reproşezi că…
— …nu cântă ca marea!
— Cântă ca noi, mi-ai spus… Îţi vorbesc din trenul cu
soare… Pe fereastră văd păduri întinse… Nu sunt păduri,
mi-a făcut cineva observaţie. Sunt coline cu măslini.
Măslinele nu le văd de oboseală sau dacă văd ceva, nu sunt
decât ochii tăi peste tot, în toţi măslinii… Mă privesc cu
liniştea ta… cu pace…
— Nu-i pace sub măslini…
— Este. Pentru că eşti tu. Tu eşti pretutindeni. Te-am
chemat în somn, unde m-am trezit fără tine. Când am
întins mâna spre marginea visului, locul gol… De fapt, tu
erai tot cu mine, în vagonul de alături, în camera de
alături, pe muntele de alături, în visul de alături…
— Nu. Visul trebuie să fie comun…
232
Ritual alb
— Mereu alături pentru că nu te puteam atinge. Era

gata-gata să ajungem la Sfinx, pe care l-am fi consultat ca
pe oracolul din Delfi, în legătură cu multe chestiuni care ne
privesc şi mai cu seamă care nu ne privesc, pentru că
privim noi spre ele…
Alma reveni cu aceeaşi simplitate tentată să-şi
încălzească mâinile şi nasul roşu, îşi suflă respiraţia în
palmele făcute ghioc.
„Chiar nu mai avea nimic să-mi spună?“ se întrebă.
I-ar fi părut rău să-i piardă urma atât de repede. Răsfoi
din nou filele atlasului imaginar. Copiii lumii desenează în
fiecare clipă noi continente de vis pe obrazul pământului.
Într-un târziu, reuşi să-l regăsească într-un spaţiu exotic,
dens ca o pădure tropicală, nu de vegetaţie şi nici de
animalele junglei ci de… tablouri care atârnau în atmosferă
ca într-o galerie a cosmosului, menţinându-se în echilibru
datorită propriilor lor stări, propriului lor conţinut,
propriilor lor idei…
— Nu m-ai chemat la vernisaj, i se adresă amuzat Arin,
surprinzând-o fără surâsul ei, de Giocondă, pe buze. O
lumină ca o baie de soare.
— Îmi place locul pe care l-ai ales. E scena noastră. A
mea, a ta. A cui o mai putea ajunge… continuă Arin.
— Mi s-a părut sau te-ai ascuns? Aici nimeni nu se
poate ascunde în spatele propriului eu, aici nimeni nu se
poate preface. Ai venit, ai intrat, rămâi… Dacă vrei. Nu te
reţine nimeni cu forţa… deşi cine intră, greu mai poate
renunţa… Respiră prin toţi porii clipelor tale… Scrisul tău
nu ţi-l poate lua nimeni… Nu te ascunde… Aici nu te
urmăreşte nimeni… Dai fuga dintr-un colţ în altul al lumii,
de parcă cerul ţi-ar fura inspiraţia… Şi tot aici te întorci…
E mai bine… E mai cald… E mai suav… E mai firesc… E
mai înălţător… Eşti sec ca o carte scrisă fără iubire… Zău,
parcă ţi-a pierit şi umorul… Ce-i cu tine? Aici totul are
culoarea sufletului, chintesenţa lui, zarva sau forfota lui,
cum îţi place ţie să spui…
Pădurea răspândea în jur o lumină sfântă, de puritate
233
sufletească. Trunchiuri albe se împodobeau cu ghirlande

de aripi albe, de rame încadrând lumi de idei, lumi de
trăire… Într-o ramă de aur, El şi Ea păşind desculţi prin
tăcere de vis, pe ninsoare de suflet, pe nisip de lacrimi…
— Aş vrea să intru în tabloul acesta…
— Cine te opreşte?! E suficient să doreşti, să te
concentrezi, dorinţele tale prind contur odată cu tabloul
care te reprezintă în momentul acesta… Nu e un tablou să
se vândă, e un tablou să se trăiască… Puţini înţeleg, dacă
tu ai înţeles, vei rămâne… Fast în doi. Pledoarie pentru
ritual alb. Îndrăzniţi…
Urmă o reverenţă amplă, comică, lipsită de eleganţă, cu
care Alma vru să-l facă pe Arin să izbucnească în râs…
Se afla în atmosfera pânzelor sale ca într-o seră a
trăirilor albe: „Aş fi dorit fericirea perechii primordiale…
Dragoste întru dragoste, tăcere întru tăcere, linişte întru
linişte, soare întru soare, pentru a se putea naşte din nou,
El şi Ea, cei de la început de lume…“ Se priveau de parcă
se văzuseră la ultima întâlnire a planetelor de suflet, la
zborul în vis sau în lumea memoriei, la fântâna dorului din
mare. Se priveau de parcă făceau doar o mică pauză de
iubire între un secol şi celălalt, între primul şi al doilea
zbor de dragoste.
Planeta lor îşi avea zborul ei, traiectoria ei, centrul ei
propriu de greutate. Trecuseră prin toate galaxiile… Nu
descoperiseră nicio altă mare minune în afara minunilor pe
care le purtau cu ei… Nimic mai frumos, nimic mai
durabil… Trecuseră barierele timpului, ale spaţiului, ale
durerii, ale nedurerii, ale uitării…
Credeau, fără tăgadă, în dragoste… ca forţă a memoriei,
ca forţă a duratei interioare.
Nimic mai durabil decât memoria lumii, pe care o
luaseră cu ei, să o apere.
— Mai crezi, Arin-Mandarin?
— Cred, Alma…
— De unde vii? Ştii să-mi spui?
— Din mare…
234
Ritual alb
— Unde mergi?
— În soare…
— Mă iei cu tine?
— Te-am luat… Vrei să vii?
— Am venit…
— Şi dacă în soare nu te aşteaptă minuni?
— Le avem pe-ale noastre…
— Şi dacă te plictiseşti?
— Avem memorie…
— Şi dacă vom îmbătrâni?
— O vom lua mereu de la început, tu şi eu…
Colindaseră pământul în lung şi-n lat, să se afle, să se
cunoască, întâlnindu-se în zborul dintre o mare şi cealaltă,
dintre o insulă şi cealaltă, dintre un munte şi altul, în
zborul dintre stele.
Plutiseră prin galaxii, vizitaseră planetele şi reveniseră
cu tandreţe, pe pământ, către oameni, către ei înşişi, cei
dintâi, aşa cum se priviseră, faţă în faţă, perechea
primordială.
Cursa vieţii întregi îşi aflase sensul izbânzii.
Venise vremea întâlnirii adevărate şi Alma înainta senină
prin culoarele de tăcere şi râvnă şi încercări ale pânzelor
sale.
Arin renăscuse din mare să trăiască un tablou, să
trăiască ţoate tablourile unei expoziţii de-o viaţă, poposind
în turnurile de fildeş ale sufletului.
Tablouri simple, la îndemâna oricui, oricând, în toate
vremurile, pe toate meridianele. Cu condiţia ieşirii de pe
peronul timpului – indiferenţă.
Numai că oamenii de care fugeau îşi îngreunaseră

sufletul şi priveau totul prin prisma carcaselor, a măştilor,
a memoriei nevindecate de o maladie a neconcordanţei…
De-a trata cu uşurinţă ceea ce presupune gravitate, de-a
trata cu crispare şi falsă responsabilitate, ceea ce
235
presupune destindere, spontaneitate… Încercau să se

apere de oamenii cărora li se uscaseră aripile, zborul. De
oamenii care nu mai puteau şi care nu mai doreau să
viseze. De oamenii care uitaseră că le fusese dăruită
iubirea, cel mai pur dintre ritualurile cele mai albe…
— Pe unde-ai umblat? îi şopti Alma.
— Desculţ prin tăcere…
— Şi te-ai vindecat?
— Mă dor tălpile…
— Durerile trec…
— Şi noi…
— Vin alţii… îl încurajă ea.
Aproape de ei sunau întrebări de tot felul, pentru care
fiecare îşi caută răspunsul. Vocile se desprindeau din eter,
alăturându-se într-un preludiu mistic.
Se adunase multă, multă lume. Toate rudele, toţi
prietenii, toţi colegii. Vârstnici şi tineri. Toate generaţiile.
— Bine-ai venit, Profesore… îl întâmpină Alma cu
jovialitate şi căldură. Vă datorez totul.
Cu tâmplele cernite, cu părul vâlvoi, cu cravata într-o
parte, Profesorul se fâstâci, oferindu-i Almei, cu stângăcie,
un buchet mare de flori albe. Se îmbrăţişară. Alma se
desprinse dintre braţele lungi ale Profesorului, adâncindu-
şi obrajii între petalele imaculate. Ochii senini îi străluceau
şi nu mai purtau în ei nicio umbră de tristeţe.
— Mi-ar fi părut rău să nu puteţi veni…
— Am dorit să fiu alături de tine şi într-un asemenea
moment… Ce să-ţi doresc? Decât ceea ce meriţi… Zbor alb
şi înalt…
— Vă mulţumesc… Alma se întoarse către Arin care
părea că abia se abţine să nu spună o şotie.
— E cumva vestitul Almion?
— Arin-Ultramarin-Mandarin cules dintre ape…
— Îmi pare bine, i se adresă Profesorul strângându-i
mâna lui Arin, care nu pierdu ocazia să mimeze că i-au
troznit oasele.
— Sunteţi extraterestru? glumi Arin, scuturându-şi
236
Ritual alb
mâna amorţită de forţa Profesorului.

— Cât sunteţi şi dumneavoastră, care v-aţi născut din
mare…
— Văd că se cunoaşte bine trecutul meu, zâmbi Arin,
imprimând vocii lui o uşoară nuanţă de ironie. Îi datorez
viaţa…
Profesorul îl luă pe după umeri şi se retrase cu Arin într-
un colţ al expoziţiei:
— Cred că vă datoraţi viaţa unul altuia…
— Eu ei şi ea dumneavoastră, completă Arin.
— Lăsaţi-mă pe mine… N-am niciun merit… Decât acela
de a o fi întâlnit.
— Acelaşi merit îmi pot recunoaşte şi eu…
— Ea vă recunoaşte mai multe…
— V-a vorbit de mine?
— Nu i-o luaţi în nume de rău… Mi-a vorbit ca unui
părinte, ca unui dascăl, ca unei călăuze…
— După lumea de-aici, se pare că a dat un anunţ prin
radio.
— Prin satelit am convocat împreună toţi prietenii ei şi ai
mei… O mare familie… Sunt oameni de toate vârstele, din
toate epocile…
— Nu mă deranjează, glumeam. Şi tot tineretul acesta?!
zâmbi Arin, privind perechile de tineri îndrăgostiţi, pe care
nu-i puteai deosebi pe unii de alţii, din cauza culorii albe,
în care erau îmbrăcaţi.
— Studenţii mei… În situaţii deosebite de viaţă îi port cu
mine… Să înveţe… Dacă-s deştepţi, sper că vor reţine
ceva… Expoziţii au la tot pasul, depinde ce văd… depinde
ce culeg…
— Şi au răbdare? zâmbi Arin unui gând…
— Deocamdată au foarte multă nerăbdare…
— Cunosc…
— Am trecut toţi prin asemenea momente, numai că ei
par ceva mai grăbiţi decât noi…
— La fel de grabnic le va veni şi plictiseala…
— Sperăm să nu fie prea pătimaşi, cum am fost noi…
237
— Sunt, dar în alt sens, doresc totul fără efort…

— Nu-i vina lor… Aşa au evoluat lucrurile…
— Ceea ce mă preocupă este să-i fac să simtă… să nu fie
placizi şi absenţi…
— Mi-e teamă că sunt… Nu-i prea văd entuziasmaţi
decât de muzică…
— I-am învăţat să iubească prin muzică, pictura, prin
pictură, tot ce e mai curat în oameni…
— Şi credeţi că i-aţi convins!?
— Dacă au venit astăzi toţi aici, s-ar putea să fi priceput
ceva… În orice caz e un început…
— Miracolele sunt atât de aproape de noi…
— Şi le căutăm mereu prea departe, îi veni lui Arin în
ajutor, Profesorul. De aceea mi-am adus copiii aici… ca să-
şi aplece privirea spre tot ce nu se poate vedea, nici auzi…
— Ceea ce au şi făcut…
— Altfel ar fi fost debusolaţi… Visau tot cai verzi pe
pereţi şi se-arătau mereu nemulţumiţi…
— După cum îi văd grupaţi, par să fi căzut cu toţii în
contemplaţie…
— Au învăţat să iubească…
— Credeţi? Atât de tineri?
— Nemaifiind tot atât de timizi ca noi, ştiu să fie
tranşanţi… Fiind tranşanţi, sunt sinceri… Fiind sinceri, nu
se trişează…
— Noi ştiam să trişăm?
— Ştiam să ne ascundem mai bine, în detrimentul
nostru…
— Dar ne-ascundeam spre răul nostru, din prea multă
mândrie…
— Ei nu ascund nimic… Se iubesc, se iau de mână în
plină stradă… spuse Profesorul.
— Se sărută în plină stradă… şopti Arin.
— Nu-i nimic. Atâta vreme cât sunt frumoşi şi nu fac rău
nimănui, să avem încredere în ei…
— Vă admir, sunteţi generos… Sincer să fiu. Nu prea am
încredere în copiii ce vin după noi…
238
Ritual alb
— Dacă nimeni nu va avea încredere, nu vă daţi seama

ce s-ar întâmpla cu ei?
Cu tinerii trebuie să ne purtăm ca şi cu copiii, lăsându-i
să creadă că sunt mari, să-i tratăm ca pe egalii noştri,
supraveghindui…
— E greu…
— Dar nu imposibil…
— Nu ne vor sfida într-o zi?
— Ba da. Ne vor sfida oricum…
— Atunci, care-i câştigul, dacă ne manifestăm
înţelegerea, cedând în faţa lor?!
— Devin mai umani…
— Întrebarea e: se vor purta, la rândul lor, cu noi, mai
umani?
— E greu de prevăzut, de noi depinde însă modul lor de
comportare de mai târziu, de încrederea noastră…
— Dar au încredere-n ei… nu sunt prea siguri de ceea ce
încă nu stăpânesc?
— E o altă formă de manifestare a teribilismului lor…
— Sunteţi prea blând şi îngăduitor… Aveţi copii,
probabil!
Profesorul căzu puţin pe gânduri, apoi reluă:
— Am. Şi Alma e copilul meu. Şi ei, toţi…
Tinerii îndrăgostiţi îşi înconjurară Profesorul, în timp ce
Arin reuşi să se sustragă. Mergea agale prin expoziţie,
evitând cu greu lumea care se îngrămădea curioasă, avidă
de cunoaştere, evitând flash-urile fotoreporterilor, evitând
lumina reflectoarelor şi zelul operatorilor care se străduiau
să surprindă pe peliculă cât mai multe detalii.
Arin se opri în dreptul unui tablou, fascinat de
simplitatea plutirii în alb a unei perechi. Ritual alb.
Contururile celor două fiinţe se pierd pe măsură ce zborul
îi ridică în înalt.
Alma se apropie uşor de Arin, scăpându-i urmărirea
camerelor de luat vederi.
Alăturându-i-se, îi şopti:
— Unde eşti?
239
— În tablou… am început să trăiesc…

— Crezi că reuşim?
— Sssst! Linişte…
— Vezi? El e Almion, aici e Almion, acolo e Almion…
— Nu te văd decât pe tine! răspunse Arin.
— Aşa sunt eu, plutesc doar pe pânză…
— Şi eu pe sârmă, uite cum îţi ţin echilibrul. Mă ţin de-
un soare…
— Taci, eu sunt… Vezi câtă lumină degajăm?
— Uite-i cum vin după noi…
— Au început? întrebă Alma cu interes, strângându-se la
braţul lui Arin.
— Vin păsări albe…
— Şi cum vin, perechi?
— Proiecţia multiplicată a imaginii noastre… Dacă tu
vrei să soare…
— …să soare… răspunse Alma
— Dacă tu vrei să ningă…
— Dacă eu vreau să ningă…?!
— Ce iubire putem aduce omenirii!
— Dacă tu vrei să nu uităm…
— Câtă memorie putem dărui omenirii!
— Crezi că se va sfârşi?
— Ritualul alb creează timp…
— Dăruim, din timpul nostru…
— Timp pentru iubire…
— Din durata noastră interioară…
— Iubire…
— Primiţi albe, aripile…
— Păstraţi albe, zborurile…
Perechi de tineri îndrăgostiţi îi urmau în zbor ritual
şoptind unii pentru alţii, ca pe un legământ:
— Păstrăm albe, aripile…
— Albo…
— Almo…
— Alma…
Vocile lor cristaline se reverberau fermecătoare, ducând
240
Ritual alb
până departe, peste toate zările, peste toate mările, un

cântec tainic de dragoste.
Doi câte doi, tinerii pluteau în înalt, deasupra lor,
azurul. Dedesubtul lor, seninul mării.
A fost odată ca niciodată un început de gând frumos şi
de lume… în plină inspiraţie…
— Inspiraţie ai spus?
— Inspiraţie…
— Eu te inspir pe tine
— Ba nu, eu pe tine…
— Ba nu, eu pe voi…
— Nu-i adevărat! Voi mă inspiraţi…
Şi, în timp ce Arin-Mandarin făcea tumbe în cer, trăgând
aer în piept, Alma aspiră dintr-o suflare, toate tablourile
suspendate, toate fiinţele – personaje vesele şi triste,
eliberate într-o sarabandă nebună a sufletului, în lunga
călătorie de la capătul nopţii.
În laboratorul de studiu al duratei interioare, ecranul îşi

pierdu fosforescenţa. În sală s-au aprins luminile.
Grăbiţi, altminteri, să se ridice, tinerii de acolo nu
dădeau nici cel mai mic semn de plictiseală, erau
îngânduraţi.
Într-un târziu, cu satisfacţia trudei împlinite, Profesorul
se ridică:
— În seminarul următor vom lua ca obiect de studiu
tema expoziţiei de azi. Distanţa dintre timpul-indiferenţă şi
durata interioară.
O rumoare tandră, ca devremele ciripit al păsărilor unei
păduri tinere, umplu sala de încântare,
Frumoşii copii, îmbrăcaţi în albul vârstei lor, părăsiră
sala şi ieşiră în lumina orbitoare a zilei, însoţindu-şi, de
aproape, Profesorul.
— Spuneţi-ne, oamenii vor arăta ca acum…?
— Întotdeauna… poate mai frumoşi…
241
— Vor iubi ca acum?

— Ca ei…
Asaltat de cuceritoarele întrebări ale studenţilor lui,
Profesorului îi creşteau aripi noi.
Alma şi Almion – Cei Tineri rămaseră puţin în urma
grupului:
— Alma…
— Da, Almion…
— Mă iubeşti?
— Tocmai doream să te-ntreb…
S-au luat de mână şi seninul lorpurifică, de-atunci,
chipul lumii.
1982 – 1984
BUŞTENI – BRĂILA – BUCUREŞTI
SFÂRŞIT
242

237.1. Nicoleta Olimpia Gherghel - Ritual Alb v1.0

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

237.1. Nicoleta Olimpia Gherghel - Ritual Alb v1.0

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nicoleta Olimpia Gherghel

NICOLETA OLIMPIA GHERGHEL

Celui ce iubeşte nemurind

În camera albă, goală, lipsită de personalitate, clipele,

săpând timpul în piatră, tot aşa întreg ritualul intrărilor şi

înregistrate şi uitate ori de câte ori soarele îi desprinde din

cu aceeaşi vehemenţă, de parcă abia se inventase. Nimeni

normal, din program, mai curând din programare, a celui

nedeprinse încă de uimire după ram, viaţa întreagă ce

— Dacă lumii îi este încă teamă de tine („din nou

bucuriei lor înscria ghirlande aeriene de curcubeie, pentru

stării de libertate. Imponderabilă, într-un zbor dirijat, într-

acelaşi. Ba, parcă era şi mai opac. Voia să mimeze răceala

până ce n-am mai şti de unde până unde suntem noi

într-o formă egală, nu cu sine, ci cu plutonul căruia

i se poate suprapune, ca şi cum tu ai reintra acum în

de limite. E-adevărat că ne hotărâm hotarele vieţii noastre

aflaţi aici de o jumătate de oră, când atâţia bolnavi vă

rămânem doar cu cineva… că acel cineva se întâmplă să fie

pe plaja pustie, dinspre iarnă, când lumina e slabă, când

Doi oameni care se cercetau şi-şi tăceau strigătul, şi-şi

întrezărească o stare neconvenabilă vizitelor şi, mai cu

de legătură cu lumea, de pierdere în ciclonul ameţitor al

suflet, de minte, cum suntem noi, oamenii-temători…“

Se simţea obosită, nu o durea nimic, dar o senzaţie de

inventa vreodată. Dacă oamenilor le mai rămâne o şansă,

reproş. „O indicaţie nu trebuie încălcată.” Simplu. La fel de

Nu avea să dea nicio justificare nimănui, în afara propriei

capătul nopţii din noi, avem să ne întoarcem singuri fila

cum pietrele ar fi total inexpresive!“ Uneori piatra îşi arată

Se întoarse spre ei, mai exact spre domnul cu ochii

deux ans, après cinque, dix ou jamais, ça y est, comme ça

— Tu ştii să te organizezi, cu surle şi trâmbiţe…

oamenilor, aşa cum este, cu tot ceea ce nu pot vedea.

Despre fiecare dintre noi se gândeşte la prezent. Eşti

moarte, nu cu grâu sau cu maci, să-l culegi cum ţi-ai

de morţi, gol de trecut, gol de tine însuţi şi uite că nu se

— N-am pregătit nimic, după meci o să…

— Nu ajunge nici să vii înapoi, tu nu ştii să te întorci

obişnuinţe, care se deprind greu, din nou, alături de

abia aşteaptă. Dans în doi, îşi intitulase unul din colegii

drumul soarelui e aceeaşi…

fiinţă. Nu înţelese ce este cu ea, îşi duse mâna la inimă,

tocmai acum când venise după trei decenii şi ceva de

din evantaiul tot mai sărac, tot mai slăbit de farmecul

Sora şefă deschise uşa, bruscând liniştea:

— Vor să salveze pe cineva, se pare, de acuzaţii… îi şopti

fiinţelor cărora le închinăm, de nobleţea scopurilor cărora

— Vă rog, luaţi loc, îl invită Alma pe Profesor. Am înţeles

— Corect… îngână Profesorul.

carcase şi totuşi, am avut destul curaj şi destulă răbdare

— Aici mă simt apărată… sunt zidurile care m-au ocrotit

— Dacă oamenii s-ar iubi cu adevărat şi dacă s-ar găsi

— Şi-acum trebuie să fii moartă de foame şi te mai

I se părea că nu se teme de nimeni, că nimic n-ar fi

constaţi că eşti judecat pentru ceea ce nu ţine de condiţia

îi scrijela atenţia ca un strigăt, punând-o parcă, în gardă,

îngrozitor, din celălalt sens, izbindu-i limuzina sub

mare rămâne mare pentru că se opreşte la simplitatea

Alma rostise povestea fără să mai respire. Răsuflă

— Sunt dispus să primesc reproşuri… uneori le

forţă nevăzută, nemaiputând adăuga nimic. O teamă

consecinţele lui… „De câte ori nu ne aşteptăm să fim

ţi lase un număr de telefon unde poate fi găsit, în cazul în