© 2020 by Editura POLIROM

 
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53
 
ISBN ePub: 978-973-46-8228-7
ISBN PDF: 978-973-46-8229-4
ISBN print: 978-973-46-8181-5
 
Coperta: Carmen Parii
Pe copertă: Fototeca online a comunismului românesc, © PcsFive/Depositphotos.com (colaj)
 
 
Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv
utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare,
incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea,
punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea
permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele
decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte
fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a
legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în
conformitate cu legile în vigoare.
  
 
Lectura eco - un supererou al lumii moderne!
 
Versiune digitală realizată în colaborare cu Libris.ro
 
 
 
IOAN T. MORAR (n. 13 aprilie 1956, Șeitin, județul Arad) a absolvit în 1981, ca șef
de promoție, Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, secția română-
franceză. Din 1987 a fost redactor la Viața studențească și Amfiteatru. După 1989 a
lucrat la Cuvîntul și Alianța Civică. În 1990-1991 a fost redactor-șef la „Varietăți”,
TVR. Este membru fondator al Academiei Cațavencu. Între 2004 și 2009 a fost
senior editor la Cotidianul. A realizat emisiuni de televiziune, activînd, pînă în 1996,
în grupul Divertis. În perioada 2010-2012 a fost consul general la Marsilia. Membru
al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele de versuri: Vară indiană
(1984; Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul și spada (1989),
Șovăiala (2000; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor), Nerușinarea (2003) și
Paloarea (2010). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, polonă, spaniolă,
catalană și maghiară, în antologii și reviste culturale. La Editura Polirom a mai
publicat Lindenfeld (2005, 2006, 2013; Premiul Național de Proză al Ziarului de
Iași), Negru și Roșu (2013; nominalizat la Premiul „Cartea anului 2013” al României
literare), Cartea de la capătul lumii (2007, 2015), Sărbătoarea Corturilor (2016,
2018; Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2016) și
Șapte ani în Provence (2018; Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România). S-
a stabilit în localitatea provensală La Ciotat.
 

Soţiei mele Carmen şi fiului meu David

 

Sloganul „Toţi am fost la fel de vinovaţi” a fost inventat

de cei mai vinovaţi dintre noi.
 
 
 
 
 
 
 
 
Notă: Această carte se bazează pe memorie şi pe alte surse.
  

Mulţumiri

În amintirea celor care au contat mult în viaţa mea şi acum

nu mai sînt printre noi: Radu G. Ţeposu, George Ţâra,
Ioan Gyuri Pascu şi Stelian Moţiu
 
 
E o mare bucurie să le mulţumesc tuturor celor care prin prietenia şi
complicitatea lor au contribuit la scrierea acestei cărţi şi la întîmplările descrise în ea
şi au dovedit o solidaritate fără de care evoluţia mea ar fi fost altfel.
Lui Mircea Mihăieş şi Adrianei Babeţi, care au gestionat apariţia falselor Poeme
ale Păcii în revista Orizont şi care au fost la curent cu toate celelalte.
Lui Ioan Groşan, care m-a luat alături de el în Ars Amatoria şi cu care am rîs de
cenzură, cel care a făcut să apară în Almanahul România Literară un grupaj de
poezii de Cassius Clay, „traduse” de mine.
Lui Ioan Buduca, pentru susţinerea lui prietenească şi plină de umor.
Lui Toni Grecu şi foştilor colegi din Divertis, împreună cu care am „sfidat”
umorul oficial de dinainte de ’89.
De asemenea, toată gratitudinea mea pentru Oana Opran, Claudiu Opran şi
Cristian Pătrăşconiu, cu care am discutat mult acest proiect, de dinainte de a-l
începe şi pînă a ajuns la tipar.
O mulţumire specială pentru domnul Dinu Marin, redactorul-şef al revistelor
Viaţa studenţească şi Amfiteatru, care m-a angajat în redacţie pe răspunderea sa,
nesocotind „dosarul de cadre”, şi care, cu inteligenţă, afecţiune şi înţelegere, mi-a
îngăduit şi mi-a protejat rubrica „Lumi Paralele” şi alte articole „cu probleme”.
Evident, mulţumiri lui Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, care a dovedit
o complicitate „post-factum” acceptînd această carte.
  

O scurtă lămurire

Nu am ales să mă nasc în comunism. Nu mi-am dorit ca anii cei mai frumoşi,

anii tinereţii, să-i petrec în cea mai cruntă perioadă a dictaturii lui Nicolae
Ceauşescu. Nu am avut de ales. Sună a scuză?! Totuşi, nu am de ce să mă scuz că am
trăit atunci. Aşa cum, într-un context mai larg, actual, nu am de ce să-mi cer scuze
pentru că sînt bărbat, alb, creştin, european. Nu am ales să mă nasc aşa.
Atunci cînd am fost pus în situaţia să aleg, m-am străduit să o fac în aşa fel încît
să nu devin complice al sistemului. Să nu fiu „cu ei”, să nu mă considere „de-al lor”,
deşi asta mi-ar fi asigurat atunci, dacă aş fi acceptat, un plus de confort în lumea
aceea inconfortabilă, o treaptă mai sus în ierarhia vremii, o pîine mai albă. A fost un
preţ pe care nu am vrut să-l plătesc cînd am putut să-mi „tîrguiesc” soarta.
Nu am fost un erou, nu am dat cu pumnul în masă, am avut mici laşităţi, dar şi
mici momente de frică transformată brusc în nesupunere. Am ieşit întreg din situaţii
care erau destinate să mă facă bucăţi.
În confuzia valorilor am fost de partea valorilor, nu a confuziei.
Am crezut mereu că există ceva mai bun decît ce ni se propune. Speranţele mele
au fost airbagul care mi-a salvat, de cîteva ori, viaţa.
Am ezitat şi chiar asta a fost, uneori, un act de curaj.
Cu toate acestea, în comparaţie cu alţii, văd acum, după treizeci de ani, că îmi
pot reconsidera liniştit viaţa. Într-un fel, am fost un erou, nu am pactizat cu
duşmanul, am păcălit sistemul, i-am maimuţărit valorile. Am fost eu însumi cînd se
cerea să fii incolor, inodor, impersonal. Mi-a fost teamă să privesc în oglinzile lor.
Am supravieţuit alegîndu-mi în ce barcă să o fac. Mi-am ales prietenii alături de
care să vîslesc.
Nu am ales şalupele partidului, corabia nomenclaturii. Am ales, în schimb, clar şi
fără echivoc, să nu fiu turnător, să nu mă las racolat de Securitate, să nu intru în corul
celor care l-au lăudat în scris şi pe la televiziune pe Nicolae Ceauşescu. Şi nu am fost
turnător (deşi, ulterior, am văzut cum funcţionează fabrica de scuze pentru cei care
au fost). Şi nu mi-am lăsat numele să linguşească numele marelui Conducător.
 Am fost, în schimb, alături de patru milioane de români (a cincea parte a
populaţiei României), membru de partid. Aici n-am avut de ales, eram student, viitor
şef de promoţie şi nu am putut refuza. Mi-aş fi asumat o povară prea grea printr-un
refuz, o povară pe care nu vedeam cum o puteam duce. Aveam 23 de ani, aveam
visuri şi proiecte personale şi mi se părea că regimul comunist va fi veşnic. A fost
preţul pe care l-am plătit pentru a termina cu bine facultatea. Compromisul care, se
va vedea, m-a scăpat de alt compromis.
Am lucrat la Viaţa studenţească şi Amfiteatru, după multe încercări de a ajunge
acolo. Credeam că e un loc mai puţin expus ideologizării. Într-un fel am avut
dreptate, în alt fel nu prea. Aici am reuşit, cu o încăpăţînare incredibilă acum, să nu-
mi pătez numele, să nu scriu editoriale. Am scăpat ca prin urechile acului.
Am publicat două cărţi de poezie fără să încep, după un obicei al vremii, aproape
obligatoriu, cu poezii dedicate partidului şi lui Ceauşescu. S-a putut. Mai greu, dar s-
a putut.
Am avut însă şi o latură în care am încercat vigilenţa cenzurii (şi am reuşit, cu
ajutorul unui cerc mic de complici), am publicat fake news săptămînal în Viaţa
studenţească, poezii inventate ale unor poeţi inventaţi în revista Orizont şi un grupaj
de poezii de Cassius Clay, total inventate de mine, în Almanahul România literară.
Am „tradus” dintr-un volum de scrisori către Julio Iglesias, volum inexistent, am
participat la farse în lumea scriitorilor. Şi, în ultimii ani, în grupuri foarte restrînse,
cu prietenii din Divertis şi Ars Amatoria, l-am imitat pe Ceauşescu. Riscînd mult. O
parte din glumele făcute de mine imitînd personajul au circulat, mai apoi, ca
bancuri…
Nu am ales să mă nasc în comunism, dar am ales să trăiesc cu o iluzie a libertăţii
personale, care mi-a făcut viaţa suportabilă. O libertate pe care, din cînd în cînd, mi-
am riscat-o. Am avut nenorocul să trăiesc în comunism şi norocul să asist la căderea
lui. Această carte e o mică antologie a cîtorva victorii personale în lupta cu cenzura.
Am rîs pe ascuns, dar am rîs!
Nu îmi voi lua un rol de judecător al Tribunalului Democratic al Poporului, mai
degrabă voi fi, în rîndurile ce urmează, un funcţionar al Notariatului pentru Aducere
Aminte. Am scris această carte ca să nu uităm, am scris împotriva scuzelor care ar
putea să facă Epoca Nicolae Ceauşescu ceva mai frumoasă.
Am scris ca să las o mărturie şi apoi să uit.
Pentru că nu există uitare fără aducere aminte.
 

Partea întîi
Am creat o Epocă Nouă, nu vouă!
  

Drepturile Omului faţă cu drepturile Omului Nou

O discuţie, o relatare, o dare de seamă despre ceea ce a fost înainte de

’89 trebuie să conţină o referire la libertăţi şi drepturi, în general, la
îngrădirile ideologice, mai ales atunci cînd cititorul e tînăr şi nu a prins
nimic din cenuşiul epocii, din falsa fericire predicată de partid. După atîţia
ani, cînd amintirile se estompează şi, în mod sanitar pentru psihicul
nostru, elimină ce e rău, simt nevoia să schiţez, chiar dacă în viteză,
cadrul drepturilor omului în care am evoluat şi în care au avut loc
întîmplările din acest volum.
La om nou, drepturi noi, ar fi deviza Epocii Ceauşescu. Omul nou,
spre deosebire de cel vechi, nu avea nevoie chiar de toate aceste drepturi
învechite, depăşite şi promovate mai ales de societăţile capitaliste care, se
ştie, erau ghidate de un putregai ideologic. Asta nu s-a spus explicit în
documentele de partid şi de stat, dar s-a manifestat implicit în viaţa de zi
cu zi a românului în anii dictaturii.
Pe 10 decembrie 1948, Naţiunile Unite au adoptat Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, document pe care, în principiu, se
obligau să-l respecte toate ţările membre (deci şi România Socialistă). Le
reamintesc în esenţă, nu în formularea lor oficială:
Drepturi civile – dreptul la viaţă, libertatea şi securitatea persoanei,
viaţă privată şi de familie, inviolabilitatea locuinţei, secretul
corespondenţei, onoare şi demnitate, libera circulaţie, căsătorie şi
întemeierea familiei, întrunire paşnică;
Drepturi politice – dreptul la azil, cetăţenie, alegeri;
Drepturi procedurale – dreptul de a fi un subiect de drept, dreptul la
recurs efectiv, la un proces echitabil;
 Drepturi economice – dreptul la proprietate, retribuţie egală pentru
munca egală;
Drepturi sociale – asigurări sociale, muncă, dreptul de a înfiinţa
sindicate, dreptul la odihnă şi timp liber, dreptul la un nivel de trai decent,
asigurare în caz de boală, şomaj, văduvie, bătrîneţe, dreptul la educaţie.
 
Nu am ambiţia (şi nici pregătirea necesară) de a scrie un tratat despre
nerespectarea acestor drepturi în România lui Ceauşescu. Asta s-a mai
făcut, chiar la nivel ştiinţific, în conferinţe internaţionale, în dezbateri mai
mult sau mai puţin profesioniste. Eu vreau să fac doar cîteva observaţii
succinte cu privir e la drepturile civile, să povestesc nişte întîmplări
personale din acea vreme, utile mai ales generaţiei tinere, pentru care
Epoca de Aur pare a fi, tot mai mult, perioada de timp regretată, cu
nostalgie, de părinţi şi bunici sub genericul „Era mai bine înainte”.
Dreptul la viaţă a fost transformat de Ceauşescu în obligaţia la viaţă.
Cenzura vieţii intime a familiilor, obligaţia de a procrea, chiar şi atunci
cînd o familie nu dorea copii, nu avea asta în proiectul comun, a fost un
mod de a răspunde acestui drept universal la viaţă. Viziunea demografică
a „tatălui naţiunii” cuprinde familii numeroase care să asigure o populaţie
mereu crescîndă României, o turmă tot mai mare la dispoziţia conducerii
de partid, personal a lui Nicolae Ceauşescu.
Decretul 770 din 2 octombrie 1966 a oprit întreruperea voluntară a
sarcinii. Nu discut aici implicaţiile etice. Cert este că, începînd cu acea
dată, rata natalităţii a crescut, dînd naştere unei generaţii de copii doriţi şi
nedoriţi, supranumiţi, mai tîrziu, „decreţeii”. Repet, respect convingerile
cititorilor, nu intru în polemică, nu fac decît să constat.
Psihologic, Ceauşescu, provenind dintr-o familie cu zece copii, era
probabil contrariat să vadă că familiile românilor se opreau la unu sau doi
copii, adesea din raţiuni economice. Măcar trei, o fi gîndit el, tată a trei
copii. Aşa că ideea transmisă de conducător era să ne înmulţim ca popor,
măcar cu trei, hai, patru copii pe familie.
Îmi amintesc că în Banatul şvăbesc se vorbea despre Zwei Kinder
System ca despre o disciplină reproductivă, familiile şvabilor avînd, de
regulă, sporul demografic zero. Un zero sănătos, aproape pozitiv. Acest
„sistem” se respecta chiar şi atunci cînd aceste familii se mutau din
mediul rural în cel urban.
 Doi copii pe familie era deja o regulă şi la români, mai ales la cei
urbanizaţi recent, care trebuiau să crească odraslele în apartamentele de
bloc nu foarte generoase cu spaţiul. Un copil în plus a avut adesea un
impact economic important, ducînd la pauperizarea familiilor de rînd, deşi
exista în epocă zicala consolatoare „Cum am crescut doi copii, l-om creşte
şi pe al treilea”.
Cum s-a spus de mai multe ori, generaţia decreţeilor este chiar cea
care l-a răsturnat pe Părintele lor simbolic, Nicolae Ceauşescu.
Dacă nu aveai familie şi nu aveai copii, plăteai, de la o anumită vîrstă,
mi se pare că 30 de ani, nu-mi mai amintesc exact, o taxă de celibat.
(Bine, se putea să ai copii şi fără să ai familie, deşi asta nu prea era pe
placul tovarăşilor, nu corespundea cu moralitatea socialistă.) Am plătit şi
eu taxa de celibat pe cînd eram profesor la Liceul „Textila” din Lugoj,
pînă în momentul în care m-am căsătorit şi a apărut fiul nostru David.
Am constatat, încă de pe atunci, o anomalie a acestei taxe pe, cum s-ar
zice cu un termen actual, „zădărnicirea” înmulţirii. O taxă pe care o
plăteai şi dacă erai căsătorit, dar nu aveai copii. Ai depăşit vîrsta, eşti sau
nu eşti căsătorit, era obligatoriu să te înmulţeşti pentru gloria partidului şi
înflorirea României socialiste. Puteai să fii scutit de taxă dacă aduceai
adeverinţă de la medic în care să se arate că nu poţi face copii pentru că
eşti steril/sterilă. Atunci nu mai plăteai taxă. Dar soţul/soţia, dacă era
fertil(ă), o plătea în continuare. În fond, el sau ea putea face copii.
În glumă, taxa de celibat (de fapt, de nereproducere) era numită, în
cazul bărbaţilor, „taxa pe port ilegal de armă”.
Familiile cu mulţi copii erau evidenţiate la televizor, în presă, mamele
care născuseră 10 copii deveneau Mame Eroine şi primeau diplomă. Nu
ştiu dacă şi un ajutor bănesc, în afara alocaţiei, lumea nu vorbea despre
asta. Mi se pare, dar nu sînt sigur, că de la patru copii în sus alocaţia era
mai mare, dar nu am nici o dovadă în acest sens. Dacă era adevărat, mi se
pare că toată această stimulare semăna cu un şantaj.
O problemă sensibilă era că familiile cu mulţi copii (de la şapte în sus)
aparţineau de cele mai multe ori cultului penticostal, ai cărui membri nu
aplicau vreun „planning” familial. În Bujac, cartierul arădean al copilăriei
mele, am avut vecină o familie cu 16 copii. Erau penticostali. Iar mama
acestor copii era declarată Mamă Eroină, primise diplomă (semnată de
Ceauşescu? De Ceauşeasca? Nu ştiu, nu am văzut diploma), dar nu părea
foarte impresionată de această „onoare” pămîntească.
Ştiu de la un jurnalist de televiziune cît de greu era să facă o filmare
cu familiile „model” şi să ia declaraţii acestor mame care nu-l pomeneau
pe Nicolae Ceauşescu, ci pe Isus şi pe Dumnezeu. Aşa că se prefera
popularizarea acestor familii doar în presa scrisă, unde se publica poza
mamei înconjurate de copii şi se scria un text despre grija partidului
pentru familiile numeroase, conform principiului „Voi spuneţi ce vreţi, că
noi publicăm ce trebuie”. Un alt fel de reportaj fake.
Dreptul la libertate şi la securitatea persoanei ni se servea, şi el, într-o
adaptare la societatea Omului Nou. Libertatea de a urma partidul şi de a
colabora cu Securitatea. În care Securitatea Persoanei era gestionată de
Securitatea Statului (voi vorbi în alte pagini despre asta). Aceste drepturi
erau absente în viaţa de zi cu zi, însă prezente în declaraţiile
propagandistice făcute de Ceauşescu pe la posturile străine, cînd i se cerea
părerea.
Cît despre inviolabilitatea locuinţei şi secretul corespondenţei, ce să
mai vorbim. Miliţia putea pătrunde oricînd în casele noastre pe atunci, sub
diverse pretexte, exact aşa cum agenţii de circulaţie îţi deschideau
portbagajul maşinii (să verifice cam ce ai înăuntru) sub pretextul
verificării roţii de rezervă. Dar cele mai grave violări ale locuinţei le făcea
Securitatea, cînd introducea tehnică operativă, adică microfoane, pentru a-
i asculta pe cei vizaţi de urmăriri. Pentru cei care aveau un post telefonic
(notă pentru cei tineri: nu toată lumea avea telefon fix pe vremuri!),
pătrunderea în locuinţe avea loc sub acoperirea „am venit să verificăm
telefonul”. Verificarea includea, adesea, plasarea unui microfon prin care
Securitatea urmărea nu numai convorbirile telefonice (astea se rezolvau
simplu, prin Centrala telefonică), ci şi „discuţiile ambientale”. Dovadă
stau sutele de mii de ore de înregistrare şi transcrierile lor în arhivele
Securităţii, care demonstrează clar că ascultările nu s-au făcut din raţiuni
de ameninţare teroristă (ceea ce ar putea justifica un mandat), majoritatea
celor ascultaţi discutînd despre cenuşiul vieţii cotidiene. Vieţi intime
violate, controlate, notate în Arhivele Securităţii. Cei care bănuiau că li s-
a instalat un microfon în case porneau radioul cînd voiau să discute ceva,
în ideea că sunetul de la radio bruiază ascultarea. Sau mergeau în baie,
unde porneau apa. Scene din acestea se pot vedea cu duiumul în filmele de
spionaj, în care diverse personaje sînt urmărite de servicii secrete, de
agenţii private, de inamici. Anomalia, în România, era că nu trebuia să
deţii secrete, ci să fii un personaj important pentru a fi urmărit. Există o
poveste cu un scriitor pus sub urmărire, dar, din greşeală, cei care au
montat tehnica operativă au făcut-o la un alt cetăţean care avea acelaşi
nume. Şi l-au ascultat pe sărmanul maistru de la o mare întreprindere
bucureşteană vorbind despre problemele de la serviciu, despre „piese”,
despre „îndeplinirea planului”. Cum omul nu vorbea cu nici un alt literat
şi nu avea nici o temă culturală, la început, cei care îl ascultau au crezut că
„urmăritul” folosea un cod şi intermediari pentru a-şi comunica gîndurile
„disidente”. Abia după o bună bucată de vreme au verificat din nou
identitatea celui ascultat şi s-au prins de eroare!
Secretul corespondenţei, garantat de Carta Drepturilor Omului, a fost
respectat foarte bine de România Socialistă, în sensul că Securitatea ţinea
secret ceea ce afla din deschiderea corespondenţei cetăţenilor români
dinspre şi spre străinătate. Exista un serviciu special, uneori ataşat
clădirilor poştei, unde, prin metode bine stăpînite, scrisorile erau citite sau
chiar copiate şi cetăţenii aflaţi în vizor erau monitorizaţi. Cînd o scrisoare
era suspectă, destinatarul sau expeditorul din România era chemat pe
nepusă masă la interogatoriu. Unde i se atrăgea atenţia să se domolească
sau, prin şantaj, să devină informator.
Am fost fascinat, în anii în care ascultam emisiunea „Metronom”
făcută de Cornel Chiriac la Europa Liberă, de zecile de scrisori care
ajungeau acolo. Sigur, toate erau semnate cu pseudonime, unele chiar
comice, iar eu încercam să-mi imaginez cum se simte cel care-şi aude
pseudonimul acolo, cum se bucură că scrisoarea a ajuns şi cum trebuie să-
şi ascundă bucuria dacă ţine la libertatea lui. M-am întrebat cum ajungeau,
pentru că adresa sediului Europei Libere era declanşatoare de alerte la
Poşta Română. Deci pe cale normală nu puteau ajunge scrisori din
România la Cornel Chiriac. Nici prin intermediul turiştilor străini nu
puteai să trimiţi, în mod normal, mesaje poştale. Şi ei erau monitorizaţi şi
prezenţa unor plicuri asupra lor, la ieşirea din România, ar fi putut să le
provoace necazuri. Pentru cei din vestul ţării mai era o posibilitate, să le
trimită din Ungaria, exista un mic trafic în localităţile de frontieră, caz în
care cei care treceau dintr-o parte în alta nu erau foarte controlaţi, mai ales
dacă dădeau ceva din produsele micului trafic grănicerilor şi vameşilor.
 Fiecare scrisoare citită la Europa Liberă a fost o mică victorie
împotriva unui sistem opresiv, în care drepturile omului erau doar nişte
fraze bune de rostit la reuniuni internaţionale. O scrisoare pierdută de
sistemul vigilent al Poştei şi Securităţii şi cîştigată de cei care au avut
curajul să o expedieze pe căi numai de ei ştiute. Omagiu tardiv eroilor
necunoscuţi ai corespondenţei subversive cu Lumea liberă!
Nu am trimis scrisori la Europa Liberă, nici la BBC sau Vocea
Americii, dar m-am jucat o vreme prin curtea Poştei. Adică am avut
corespondenţă internă bogată, atît de bogată, încît am făcut următoarea
încercare. Mi-am trimis o scrisoare pe care, la destinatar, am pus doar
numele meu şi oraşul. Culmea este că am primit-o! Pe cînd mă aflam într-
o tabără la Iaşi, i-am scris o scrisoare unui prieten din Arad, dar nu am
scris adresa destinatarului, doar cartierul (Aradul Nou) şi o înşiruire de
indicaţii cum se ajunge la adresă. Probabil că poştaşul s-a distrat şi el,
astfel că scrisoarea a ajuns.
Am experimentat, în ultimul an de liceu şi în anul pînă la facultate (că
n-am intrat din prima!), ceea ce numeam atunci limitele poştalităţii.
Aflasem că orice hîrtie, dacă are timbru şi adresa destinatarului, devine un
obiect poştal ca oricare altul. Partenerul meu de corespondenţă, adică
destinatarul acestor experimente, a fost Mircea Mihăieş, care era deja
student la Filologie la Timişoara, locuind în cămin. Am trimis tot felul de
plicuri făcute de mine, unul, cel mai remarcabil, zic eu, era în formă de
peşte. Pe plic am scris tot felul de chestii, în zona capului era specificat
„de aici se împute”. Am avut fel şi fel de colaje de litere (cam cum
văzusem eu în filme că sînt scrise scrisorile de ameninţare) şi, undeva,
într-un chenar, inscripţia „de peşte hotare”. Scrisoarea a ajuns la Mircea,
dar abia după o săptămînă, că făcuse turul căminului!
O altă performanţă a fost o scrisoare avînd drept suport un carton
pentru mititei folosit, cu urme de muştar. A ajuns şi asta. Singurul „obiect
poştal” care nu a ajuns a fost un avion de hîrtie. Avea adresă, dar,
probabil, cei de la centrul de triere nu s-au mai obosit să caute timbrul
aflat sub o aripă. Am primit o singură avertizare, de la un coleg a cărui
mamă lucra la Poştă. Nu ştiu cine ştia că sîntem colegi (el era cu doi ani
mai mic, în liceu), dar mi s-a spus să mă potolesc pentru că s-ar putea să
fiu căutat acasă. Nu m-am potolit, nici n-am fost căutat, dovadă că
sistemul avea şi lipsuri, tovarăşi!
 Încurajat de succesul scrisorilor, am organizat, la Cineclubul Atelier
16 din Arad (astăzi Kinema Ikon), locul nostru de întîlnire, de dezbateri
intelectuale şi de învăţat despre lumea filmului, pe holul Şcolii Populare
de Artă, o expoziţie de scrisori intitulată „Măplictisexpoziţie”, unde
cuvîntul „plic” era scris cu caractere diferite. Culmea este că am avut
vizitatori care au scris în caietul de impresii, mulţi dintre ei cunoscuţi, dar
unii chiar necunoscuţi. Un necunoscut sub acoperire chiar a povestit la
Securitate despre expoziţie, fără urmări însă. Şi tot acolo, alături de
plicuri, am expus şi revista Juvăţul, făcută de mine în joacă, timp de şapte
numere, într-un singur exemplar (primele patru), în două exemplare
(numărul cinci) şi în trei exemplare ultimele două numere. S-a întîmplat
astfel pentru că la numărul patru m-a prins profesoara de fizică şi m-a
obligat să o abonez şi pe ea! O colecţie întreagă, cu cele şapte numere,
cred că se află în continuare la o veche prietenă din Cluj. Numerele şase şi
şapte au ajuns, într-un exemplar, la Mircea Mihăieş, care a şi publicat în
Juvăţul o poezie, „Tango degeaba”. Vrea, nu vrea să recunoască, ăsta a
fost debutul lui literar!
După 1990, cînd am avut acces la informaţie, am aflat că expoziţia
mea se încadra într-un curent plastic intitulat „Mail Art”. Asemenea
personajului din Molière, am făcut artă fără să ştiu, crezînd că fac doar
ceva umor şi consum timbre.
Nu am fost disident, dar nici nu am avut, eu şi prietenii mei de atunci,
o atitudine de turmă.
Dreptul civil la „onoare şi demnitate” merită o discuţie mai amplă
decît consemnarea mea „frugală”. În comunism, fiecare a înţeles noţiunile
de onoare şi demnitate în felul lui. Am întîlnit oameni de onoare şi oameni
demni, în situaţii simple, dar şi în situaţii complicate. Şi am întîlnit
ticăloşi, oameni de nimic, scoşi în faţă de vremurile tulburi pe care le
trăiam. Au fost cazuri cînd anumite persoane, pe care înainte de ’89 le-am
socotit oameni de onoare, după aceea s-au dovedit a fi nişte jalnici
delatori. O demnitate şi o onoare fake? Putem zice şi aşa.
Dreptul la libera circulaţie a fost poate cel mai nesocotit, cel mai
trecut sub tăcere. Parafrazînd definiţia şampaniei: „O băutură populară,
băută de clasa muncitoare prin reprezentanţii ei”, pot spune că dreptul de
călătorie ne-a fost îndeajuns de respectat prin reprezentantul nostru
suprem, Nicolae Ceauşescu, omul care a călătorit foarte mult ca să nu mai
fim nevoiţi să o facem noi.
Pentru cei tineri trebuie spus că românul de rînd nu avea paşaport la
purtător. Nu puteai circula în străinătate (cel mai adesea în „lagărul
socialist”) decît dacă ţi se aproba obţinerea unui paşaport. Şi nu vorbesc
de călătorii în Occident. Îmi vine în minte cazul prietenului meu Daniel
Vighi, scriitorul, care nu a primit aprobare pentru o excursie în Ungaria,
ţară vecină, din acelaşi lagăr socialist!
În zona de vest a ţării, unde am locuit în tinereţe, oamenii nu se mai
rugau să primească paşapoarte, treceau clandestin graniţele, ajungînd în
Iugoslavia sau Ungaria şi de acolo, tot clandestin, în Italia sau Austria.
Există mii şi mii de cazuri de „frontierişti”, unii ajunşi în Vest, alţii prinşi
pe frontieră, bătuţi şi întemniţaţi. Încet, încet, au început să apară şi
mărturii despre crimele de la graniţele României, există cărţi despre acest
fenomen născut din disperare.
În vremea studenţiei, apoi chiar în vremea în care eram profesor la
Lugoj, cînd ajungeam, la sfîrşit de săptămînă, la Arad, la ai mei, mama
începea cîte o frază: „Ţi-l mai aduci aminte pe cutare?” – vorbind despre
vecini, rude sau cunoştinţe. Şi eu o întrebam la rîndul meu: a murit sau a
fugit? Cei mai mulţi (dintre cei despre care mă întreba mama dacă mi-i
mai amintesc) au reuşit să plece, să treacă fîşia de pămînt care marca
graniţa. (Într-o tabără literară de la Crivaia, în 1980, ţin minte că
inventaserăm sloganul „Tinerii din România/ Cel mai mult iubesc fîşia!”.)
În vara anului 1977, după ce intrasem la Filologia timişoreană,
sculptorul Ionel Muntean (coautor al Monumentului de la Păuliş, „Pe aici
nu se trece”) m-a chemat să plec cu el şi cu alţi patru, aveau plătită o
călăuză, trecerea era sigură. „Acum îmi propui, cînd am intrat la
facultate?”. Probabil că, dacă se întîmpla în urmă cu un an, aş fi mers cu
ei. M-am gîndit la început că poate fi o provocare. Au existat cazuri în
care cei care au plătit călăuze din satele de graniţă să fie daţi „în primire”
grănicerilor. Eram în relaţii foarte bune cu Ionel Muntean, sculptor
cunoscut, de un foarte bun nivel, om cu bani, cu comenzi… Nu părea
genul care să-mi întindă o capcană, s-ar fi compromis definitiv dacă s-ar fi
aflat că a lucrat cu Securitatea şi cu grănicerii. „Ai timp o oră, bea o cafea
şi gîndeşte-te”, mi-a zis el. „Nu te costă nimic, să ai doar actele cu tine.”
Într-un fel, m-am simţit onorat că are încredere în mine. Putea să dea peste
cineva care să-l toarne. Pe vremea aia făcusem lupte, eram destul de
vînjos şi cred că opţiunea sculptorului Muntean pentru mine era justificată
de asta. Eram un om care putea să care pe cineva în spate, la o adică.
După o oră ne-am revăzut şi i-am spus că nu pot, că vreau să mă bucur de
viaţa de student. Noaptea următoare au trecut graniţa el şi cele patru
persoane (cunoscute de mine, de altfel). Ajuns în SUA, în California,
Ionel Muntean a continuat să trăiască din sculptură mică, sub numele John
Montena, revenind mai tîrziu la John Muntean. Oare ce nume de scriitor
mi-aş fi ales eu dacă aş fi acceptat?
Am mai primit o propunere să plec, în 1988, din partea naşului meu de
căsătorie Siegfried Renner, neamţ român, care avea aranjat totul. Cum
lucrase ca meteorolog pe Semenic şi pe Ţarcu, a reuşit să obţină
previziuni meteo foarte precise şi ştia că pe 23 August va ploua. Şi, tot
atunci, în unităţile militare din toată România (şi la grăniceri, desigur) se
dădea ţuică de Ziua Naţională. Aşa că, pe ploaie, grănicerii de serviciu nu
stăteau la pîndă, culcaţi, erau nevoiţi să se plimbe şi, în plus, ţuica oferită
mai dezlega şi limbile. Patrulele erau mai uşor de evitat. Nu am făcut
pasul nici de data asta, David avea doar doi ani şi jumătate şi nu-mi
puteam permite să-i părăsesc pe el şi pe soţia mea. „Îi vei aduce prin
Crucea Roşie”, mi-a zis naşul. Destinaţia lui era, normal, Germania. „Şi
ce fac eu în Germania!?” „Găseşti tu, că nu eşti prost.” Mi-a fost frică să
încerc să încep o viaţă nouă, aşa că am ratat şi cea de-a doua ocazie de a
profita de acest „drept al omului”, dreptul la călătorie liberă spre o lume
liberă.
Am o povestioară pe care vreau să v-o spun. Îl are ca protagonist pe
Marinel Brîncău, cel care a stat ca model pentru soldatul monumentului
de la Păuliş, un fel de rudă mai îndepărtată a lui Ionel Muntean. Marinel
era decis să plece. Era un bărbat frumos, o frumuseţe old style, cu succes
la dame, cum s-ar zice. Îşi dorea să plece în Occident, să-şi încerce
norocul şi să-şi plimbe farmecul personal într-o lume mai ofertantă. Făcea
exerciţii de înot la bazinul olimpic din Arad, învăţa tot felul de strategii de
apărare contra cîinilor (de grăniceri). Pe vremea aceea, cînd solicitai
paşaport la Miliţie, în Arad, unde existau destule cereri de reîntregire a
familiei (cei fugiţi plăteau să-i aducă lîngă ei pe cei dragi) sau cereri ale
etnicilor germani (pentru care plătea cineva preţul în mărci), erai întrebat
la ghişeu ce fel de paşaport vrei, turistic sau definitiv. Paşaportul definitiv
era, dacă îmi aduc bine aminte, paşaportul celor care pierdeau cetăţenia
pentru că plecau definitiv. Cînd a ajuns Marinel la ghişeul unde se
eliberau formularele pentru paşapoarte, a fost întrebat: „Pentru ce ai venit,
pentru paşaport turistic sau definitiv?”. Cum Marinel avea mult umor, a
răspuns: „Indiferent”. O glumă care, bineînţeles, l-a privat de şansa
(improbabilă) a obţinerii paşaportului.
Cum spuneam, Marinel a fost cel care a pozat sculptorului Ionel
Muntean pentru soldatul din Monumentul Eroilor de la Păuliş, dedicat
soldaţilor români care au căzut în luptă în septembrie 1944. În locul
armei, în atelier, modelul ţinea în mînă o mătură. Prietenul meu Marinel a
reuşit să „treacă”, dar, într-un fel de ironie a sorţii, şi-a lăsat silueta la
Păuliş, lîngă afirmaţia scrisă cu litere mari „Pe aici nu se trece”.
  

Poporul sovietic eliberator

Prima discuţie politică am avut-o în clasa a cincea, cu un vecin al

meu, în vîrstă, fost legionar trecut fără remuşcări la comunişti. Locuia
vizavi de noi şi ieşea foarte des la stradă ca să mai discute cu lumea, să
împărtăşească din ideile lui cele noi (alea vechi le îngropase). Eram unul
dintre cei cu care intra în vorbă, mai ales cînd mă întorceam de la şcoală,
mă întreba ce am mai învăţat, iar eu îi răspundem bucuros. Ştia că învăţ
bine, de aceea mă sîcîia cu tot felul de întrebări.
Înainte de a relata discuţia, trebuie neapărat să notez aici un banc pe
tema asta, a trecerii de la legionari la comunişti, un banc despre această
schimbare de culoare în societatea noastră. (Se spune că marea activistă
Ana Pauker, care a apărut şi ea pe coperta revistei Time, ca şi mica
activistă Greta, ar fi deschis uşile partidului pentru toată lumea, spunînd
că, dacă sînt convinşi de justeţea politicii partidului, atunci pot fi primiţi în
rîndurile lui şi Stan şi Bran.) Mulţi legionari au simţit din ce parte bate
vîntul şi au intrat în partidul comunist. Unii chiar şi-au inventat un trecut
ilegalist, greu de probat prin acte şi luat deci ca atare. La o defilare a
ilegaliştilor a rămas celebră constatarea unuia dintre ei (Dej? Chivu
Stoica? Nu mai ştim): „Puţini am fost, mulţi am rămas”.
Bun, iată bancul:
Pentru a se îmbunătăţi reprezentativitatea membrilor de partid, este
invitat şi lăutarul Manolache să devină membru. Pentru asta trebuie să
apară în faţa unei comisii care-şi dădea sau nu acordul. După cîteva
minute Manolache iese trist.
— Te-au primit?
— Nu m-au primit…
— De ce?
 — M-au întrebat dacă am cîntat şi pentru legionari, iar eu am zis că
da.
— Nu puteai să zici că n-ai cîntat?
— Nu, că toţi erau acolo, în comisie.
 
Revin la discuţia mea, prima discuţie politică. Mă întorceam de la
şcoală şi vecinul meu, nenea Miţcu, mă întreabă dacă am început deja să
învăţ limba rusă.
— Nu, am zis.
— Cum, că dintr-a cincea se face rusă deja.
— Eu nu fac rusă, fac franceză.
— Şi rusă nimic, nimic?
— Nu, eu fac franceză şi altă clasă face engleză.
— Aha, adică sovieticii nu mai îs buni… a zis, dînd din cap cu un fel
de regret.
Atunci am priceput că ceva se schimbă în jurul meu, eram prea necopt
pentru viziuni politice, dar totuşi nu puteam să nu observ că, de pildă, ni
s-a schimbat uniforma de pionieri. În locul cravatei roşii puse peste
vestonul de la uniformă, aveam acum nevoie de cămaşă albă, cu epoleţi,
bască de pionier cu insignă şi, cel mai important, cravata roşie cu contur
tricolor. Iar dacă aveai vreo funcţie (eu am fost comandant de detaşament,
iată, mă demasc), purtai un şnur. Galben, în cazul meu. Ne-au dat cravată
cu tricolor ca să nu fim confundaţi cu pionierii sovietici, gîndeam. Limba
rusă obligatorie a fost scoasă şi ea. A rămas ca o limbă străină oarecare, ca
să aibă ce munci şi profesorii de limba rusă (printre aceştia, multe soţii
aduse de activiştii de partid din Rusia, unde au făcut şcoli). Ceea ce-mi
aduc aminte despre franceza din generală este că lecţiile erau în fond tot
despre pionierii români, doar că ni se predau în franceză. Cea mai
impresionantă lecţie a fost cea despre pionierii din cercul de radioamatori
de la Palatul Pionierilor din Bucureşti.
Ca un şcolar pasionat de lectură, de literatură, am constatat că, dacă
pînă atunci eroii despre care citeam erau tineri sovietici, Timur şi băieţii
lui, Comandantul cetăţii de zăpadă, iar la cinematograful Solidaritatea din
cartierul Gai, vecin cu al nostru, unde eram duşi cu şcoala, rulau filme
despre pionierii sovietici, de acum lecturile particulare se schimbaseră, ni
se recomandau Cuore, inimă de copil, Singur pe lume sau Tartarin din
Tarascon. S-a deschis, un pic, aria de lectură, iar ca filme începuseră să
apară cele cu indieni.
Dar oficial încă învăţam despre Vasile Roaită, Filimon Sîrbu, I.C.
Frimu, Olga Bancic, eroi comunişti. Nu am mai prins, e drept, nimic
despre Lazăr de la Rusca sau Silvester Andrei.
Puterea impusă de Moscova după alungarea Regelui avea nevoie de o
pleiadă de eroi pe care să-şi sprijine ideologia, eroi care s-au sacrificat
pentru ca în România să se instaureze dictatura proletariatului. Atunci s-a
întîmplat marea „vopsire”, marele fake. Panteonul proletar s-a umplut cu
eroi inventaţi, cazuri banale au fost ridicate la rang de comportament
eroic, turnători ai Siguranţei au devenit martiri ai proletariatului.
Lazăr Cernescu, zis Lazăr de la Rusca, eroul unei balade penibile
scrise de Dan Deşliu, a fost un marginal din Banatul Montan, un lăutar
„agăţat” de comunişti, bănuit şi de colaborare cu Siguranţa, care s-a
încăierat la cîrciuma din sat şi a fost ucis. Cazul a fost preluat de
propagandă, accidentul etilic a fost schimbat în lupta de clasă. Lazăr a fost
ucis mişeleşte de chiaburii care erau împotriva lui, comunistul. Procesul
celor cu care s-a bătut şi l-au înjunghiat a devenit un proces politic, s-a
desfăşurat la Timişoara, avînd „acoperire” în ziarul Scînteia. Urmarea a
fost o ascuţire a luptei de clasă care a justificat ideologic după proces
deportarea a mii de bănăţeni în Bărăgan.
În România liberă din 8 august 2008, Adrian Bucurescu reia, în
articolul „Un fals epocal: Lazăr de la Rusca”, o poveste despre cum a scris
Dan Deşliu această poezie otrăvită: „În Jurnalul său, scriitorul Mircea
Horia Simionescu notează că Dan Deşliu, pe care comuniştii îl credeau
probabil un poet genial, a fost închis de mai-marii zilei în sala de şedinţe a
Palatului «Curentul», de la etajul I, cu o sticlă de băutură fină, şi
ameninţat că nu va mai ieşi de acolo decît cu kilometricul poem despre
Lazăr de la Rusca. Zis şi făcut! Deşliu a compus un poem de pomină, cu
care i-a chinuit pe mii de elevi în «obsedantul deceniu»”. Lazăr de la
Rusca, un erou făcut la beţie!
Cînd l-am întîlnit pe Dan Deşliu, la Restaurantul Casei Scriitorilor din
Bucureşti, avea deja aura de disident, lumea îl privea cu un fel de respect.
Se spune că deja era în vizorul Securităţii, urmărit în permanenţă. Într-o zi
a apărut un ospătar nou la restaurant (lîngă legendara Doamna Miţi), care
se ocupa, printre altele, de masa lui Dan Deşliu. Cum apărea „disidentul”,
cum i se punea pe masă o farfurie nouă. Pe care Deşliu o bănuia că ar fi
dotată cu microfon, drept pentru care se ducea şi o punea pe altă masă,
goală. Chelnerul cel nou o aducea înapoi. Într-o zi, spun martori oculari,
Deşliu ar fi băgat farfuria în geantă şi ar fi plecat cu ea, spre disperarea
chelnerului nou. La cîteva sute de metri, pe bulevard, Deşliu a fost atacat
şi i s-a furat geanta. Ca să se recupereze farfuria, care era pe alt inventar
decît cel al restaurantului scriitoricesc. Urmele atacului i s-au văzut o
vreme pe faţă, deci istoria e veridică.
Lazăr de la Rusca nu e un caz izolat. Silvester Andrei, din poezia
„Silvester Andrei salvează abatajul”, scrisă de poetul proletcultist A.
Toma, devine şi el personaj literar. E vorba de un miner care îşi ajută
colegul într-un caz de surpare a minei. Vă ofer spre delectare finalul
acestei poezii:
 
Putem să urcăm, măi Silvester, acum,
Numai să treacă oleacă pîcla de fum,
Încărcăm vagonetul şi haidem la drum.
Aşa sfătuiau buni fîrtaţi între ei
Bogănici Neculai şi Silvester Andrei
Miner şi vagonetar – puşi pe listă
Fruntaşi în întrecerea socialistă.
 
I.C. Frimu, alt „erou” comunist, mort în urma represaliilor contra
revoltei tipografilor din 1918, era omul de legătură al lui Lenin în rîndul
comuniştilor români şi, alături de Cristian Racovski, era împotriva Marii
Uniri. Bolşevicul recalcitrant e transformat în mare erou, numele lui va fi
purtat de Uzina din Sinaia şi de multe bulevarde şi străzi din România. Şi
Filimon Sîrbu, un agent sovietic din Portul Constanţa, condamnat la
moarte pentru sabotaj, a lăsat în urmă o imagine falsă, de erou, şi cîteva
nume de localităţi, de străzi, de parcuri, chiar o sală de la actualul Teatru
„Bulandra”. După ’89, numele acestor falşi eroi a fost şters, străzile şi
bulevardele s-au redenumit. Deşi, la o căutare mai atentă, s-ar putea să
mai găsim cîte o stradă uitată cu un nume uitat. Cum zicea nenea Miţcu,
sovieticii nu mai erau buni.
În anii care au urmat instalării lui Ceauşescu în fruntea partidului şi a
ţării, eroii comunişti despre care am vorbit s-au cam stins. Nu au mai fost
luaţi în discuţie, nu s-au mai reeditat cărţile şi broşurile despre ei, în
manualele de istorie au fost trecuţi la „şi alţii”. Falsă le-a fost gloria şi
ştearsă memoria. Încet, încet mă molipsesc:
 
Acum s-a eliberat loc nou
Pentru un singur mare erou
Lucind pentru noi ca o văpaie
Tovarăşul Ceauşescu Nicolae.
  

Vom realiza cincinalu-n patru ani şi jumătate şi dacă va

trebui să muncim pentru asta şase ani!

Dacă există un mit fondator al hărniciei omului nou, cel care luptă cu
normele şi stabileşte recorduri de producţie, atunci el vine, în mod clar, de
la Stahanov, de unde a şi derivat cuvîntul „stahanovist”. Şi
„stahanovismul”, termen care denumea atunci capacitatea miraculoasă,
înălţătoare de a fi ca Stahanov, minerul erou, spărgătorul de norme.
Aleksei Grigorievici Stahanov a fost exploatat de propaganda
sovietică ce-i prezenta fapta extraordinară: la un concurs organizat de
Komsomol, acest destoinic miner a realizat de paisprezece ori norma
prevăzută, extrăgînd peste o sută de tone de cărbune în doar şase ore de
lucru, cînd norma era de şapte tone. De fapt, recordul a fost demontat
ulterior şi s-a găsit întregul montaj al acestui fake news sovietic. Stahanov
a avut ideea ca munca de miner să fie defalcată în galerie, unul să
perforeze, altul să încarce în vagonet cărbunele, de condusul vagonetului
afară urmînd să se ocupe altcineva. Concursul a fost cîştigat în aceste
condiţii, recordul datorîndu-se şi altor persoane care nu au mai fost
evocate, ca să nu strice efectul propagandistic. Stahanov era cel cu
perforatul. Ceilalţi colegi, care au făcut celelalte munci, nu au fost
menţionaţi de presă.
Prima dată s-a scris despre Stahanov în ziarul local, apoi ştirea a fost
preluată de Pravda. Pînă la urmă, faima minerului sovietic a devenit
internaţională, fotografia lui figurînd şi pe coperta unui număr din revista
Time (cu un text laudativ, evident, dovadă că exista o latenţă ideologică
comunistă în Occident, latenţă care acum, în zilele noastre, s-a trezit şi
face ravagii).
 În Franţa, figura lui Stahanov a făcut valuri, a stîrnit polemici. Pînă şi
André Gide şi-a dat cu părerea despre asta, în cunoscuta Întoarcerea din
URSS (volum vehement contestat de comuniştii francezi): „Stahanovismul
a fost inventat ca prin minune pentru a zgudui leneveala (altădată se
folosea biciul). Stahanovismul ar fi fost inutil într-o ţară în care toţi
proletarii muncesc”. Partidul Comunist Francez, strîns legat de Moscova,
a ridicat în slăvi Uniunea Sovietică şi a combătut orice încercare de a
ridica vălul de pe această realitate falsificată cu bună ştiinţă. Gide şi
Panait Istrati sînt doar două nume căzute în dizgraţie după ce şi-au dat
seama de imensul fake al orînduirii perfecte a proletariatului. „Mitul”
Stahanov a fost una dintre cheile de boltă ale acestei construcţii false.
Muncitorul harnic, muncitorul iubit, măcinat de dorinţa de mai bine,
purtător de stindard, un adevărat „om nou”.
Cum stahanovismul era răsplătit cu prime şi decoraţii, mulţi mineri
sovietici s-au văzut împinşi la eforturi foarte mari, ceea ce a dus la
îmbolnăviri sau chiar decese. Stahanovismul a dăunat grav sănătăţii, ca
dovadă, însuşi autorul acestei mişcări a murit de atac de cord.
În plan familial, Stahanov a fost la fel de harnic, a avut două neveste,
cu care a făcut şase copii.
Se pare că Stahanov se numea de fapt Andrei, nu Aleksei, schimbarea
prenumelui s-a făcut din greşeala unui ziarist de la Pravda. Telegrama
referitoare la record conţinea doar iniţiala A, nu tot prenumele, iar
ziaristul l-a botezat pe recordman Aleksei. Nemulţumit de această
greşeală, Stahanov i-ar fi scris lui Stalin că Pravda i-a greşit numele.
Răspunsul dat de Stalin e cît se poate de tipic pentru el: „Pravda nu
greşeşte”. În alte variante ale acestei, să-i zicem, legende urbane, Stalin ar
fi spus: „Aleksei, un frumos prenume rus, îmi place mai mult”.
Urmarea, Stahanov şi-a schimbat numele şi, din Andrei, a devenit
Aleksei. Păi, te pui cu Pravda?
În siajul acestui mare erou au existat multe alte poveşti pe acelaşi
calapod. Îmi amintesc o carte din acele vremuri, anii ’60, în care am citit
despre cea mai tînără Eroină a Muncii Sovietice dintr-o republică
sovietică asiatică. Era vorba despre o tînără care îşi ajuta părinţii
colhoznici la cules ceaiul. Şi a observat că toată lumea culegea ceaiul cu o
singură mînă, în cealaltă ţinînd coşul. Ea a avut ideea să lege coşul la brîu
şi să culeagă ceaiul cu ambele mîini. Bingo! A revoluţionat agricultura
„teicolă” (adică industria ceaiului) şi s-a ales şi cu titlul de Eroină a
URSS. Într-o altă poveste, tot de acolo, un muncitor pe şantierul metroului
moscovit se făcea că pleacă acasă, dar intra din nou pe şantier şi muncea
pînă seara tîrziu, după program, într-un avînt stahanovist. A fost „prins” şi
decorat!
Personal, cred că, deşi a condamnat stalinismul cînd a venit la putere,
Ceauşescu era în sinea sa un criptostalinist. De unde şi cultul
personalităţii, dorinţa lui de a deveni tătucul naţiunii. E drept, eliminarea
adversarilor săi politici nu s-a făcut prin împuşcare, ca în cazul modelului
său de la Moscova, ci doar prin „marginalizări”.
Îndemnul repetat la aproape toate cuvîntările ca întreprinderile vizitate
să ocupe un loc fruntaş, „dacă se poate, chiar locul întîi”, este o trimitere
involuntară la stahanovism. Întrecerea socialistă este fundamentată pe
mişcarea stahanovistă. „Muncitori fruntaşi”, laureaţi ai „Ordinului
Muncii”, „eroi ai muncii socialiste”, „întreprinderi fruntaşe pe ramură”,
toate vorbesc despre asta. Eşecurile economiei planificate sînt acoperite de
această glazură a hărniciei fără seamăn, suprapusă de propaganda de
partid clasei muncitoare şi ţărănimii. Ceauşescu umple ţara de mici replici
ale lui Stahanov, Eroii Muncii Socialiste.
Cînd eram elev la Liceul Industrial de Chimie din Arad, am făcut
practica „de vară” la Uzina de Vagoane, care avea la intrare un panou cu
vreo patru „Eroi ai Muncii Socialiste”. Unul dintre ei era în conducerea
uzinei, pe alţi doi i-am cunoscut în perioada practicii. Primul, un maistru
în vîrstă, cu părul alb, bun de figurant în filmele cu „înţelepţi comunişti”,
îşi petrecea viaţa de erou al muncii într-un fel de gheretă. Mai ieşea din
cînd în cînd, mă uitam la el să văd ce are deosebit. Nimic, era un om
normal care, probabil, a fost pus pe o listă de şefii lui, să fie dat exemplu
şi să fie decorat. Al doilea era un maistru uşor rebel, nu avea cine ştie ce
autoritate, nu se implica prea mult în munca secţiei. Avea în schimb la
dispoziţie un electrocar (un vehicul electric cu platformă, cu care se cărau
piese de dimensiuni mici şi medii), se plimba cu el de colo colo. Cum el
răspundea de practica mea, m-a întrebat dacă nu vreau să conduc şi eu
electrocarul (a, era să uit, era pasionat de maşini şi de motociclete), dar i-
am spus că nu am carnet. „Nu-ţi trebuie carnet, spui că te-am lăsat eu.” Şi,
astfel, fără carnet, mă plimbam singur (alteori cu vreun coleg aflat tot în
practică) cu electrocarul prin Uzina de Vagoane, foarte întinsă de altfel.
Am fost oprit de vreo două ori şi rugat să transport nişte piese dintr-o
parte în alta, ceea ce am şi făcut. Altfel, nu m-a întrebat nimeni ce caut eu
cu electrocarul prin uzină, probabil că se ştia că e vorba de acel Erou al
Muncii Socialiste, iar eu treceam drept protejatul lui.
Chintesenţa îndemnului permanent la hărnicie a generat ideea ca
planul cincinal să fie realizat în patru ani şi jumătate. Nu-mi mai amintesc
exact dacă a fost iniţiativa nemijlocită a lui Ceauşescu sau a celor din
jurul lui pentru a-i face plăcere Tătucului. „Să îndeplinim planul cincinal
înainte de termen”, „Cincinalul în patru ani şi jumătate” au devenit
îndemnuri prezente în toată presa socialistă, la televiziuni, în apariţiile lui
Ceauşescu la mari adunări populare. Devenise sarcina întregii naţiuni.
(Dacă trecem peste aspectul propagandistic al acestei ample mişcări,
ajungem la concluzia că planul cincinal nu a fost bine gîndit, din moment
ce se putea realiza în patru ani şi jumătate.) Au fost destule bancuri pe
tema asta, unul dintre ele zicea că „vom realiza cincinalul în patru ani şi
jumătate chiar dacă vom lucra şase ani pentru asta”.
Spărgători de normă s-au găsit nu numai în poveştile cu iz stahanovist,
ci şi în creaţia cultural-artistică. Astfel, marele îndemn de a depăşi planul
cincinal a devenit o piesă de muzică uşoară. Mie mi se pare unul dintre
cele mai stupide şi mai insipide produse ale Epocii de Aur.
Vă ofer mai jos o parte din versuri, ca să vă conving:
 
O chemare nouă, ţara o străbate,
Cincinalu-n patru ani şi jumătate,
(…)
 
Ia auzi, ia,
Hai, hai, hai, hai, hai, Ionică, hai
În această horă prinde-te, măi frate,
Hai, hai, hai, hai, Mărioară, hai,
Cincinalu-n patru ani şi jumătate.
 
(…)
Hai, hai, hai, hai, hai, Fănică, hai
În aceasta horă prinde-te, măi frate,
Hai, hai, hai, hai, Floricico, hai,
Cincinalu-n patru ani şi jumătate.
 
 Şi floarea tinereţii, nemăsurînd elanul,
A prins îndemnul vieţii, scurtînd ziua şi anul,
Iar cartea se închide cu strunguri şi combine,
Să mergem înainte, să mergem spre mai bine
Şi tot aşa, şi aşa, şi aşa.
 
 
Curat dadaism socialist. Cuvinte scoase la întîmplare din joben şi puse
în cîntec, fără nici un înţeles. Ce să înţelegi din „Şi floarea tinereţii,
nemăsurînd elanul,/ A prins îndemnul vieţii, scurtînd ziua şi anul,/ Iar
cartea se închide cu strunguri şi combine,/ Să mergem înainte, să mergem
spre mai bine”? Ce a vrut să spună poetul prin asta? Ce vrea să zică
„nemăsurînd elanul”? Cum adică se închide cartea cu strunguri şi
combine? Acest cîntec a fost înregistrat (în interpretarea lui Ion Bogza) pe
un maxi single (cu alte cîntece dintre care: Ţara mea cu ochi frumoşi –
interpretă Corina Chiriac – şi Iubirea mea, pămîntul strămoşesc, cu Florin
Bogardo) intitulat chiar aşa, Cincinalul în patru ani şi jumătate, apoi pe
un single unde mai era doar şlagărul uşor oftalmologic deja citat, Ţara
mea cu ochi frumoşi. (Era culmea să scrie Ţara mea cu sîni frumoşi sau
Ţara mea cu picioare frumoase!)
Autorii „capodoperei” sînt Henry Mălineanu şi Harry Negrin. Pe
discul cu mai multe cîntece, evocat mai sus, autorii sînt trecuţi cu
prenume şi nume. Dar pe apariţia single, deja sînt doar iniţialele
prenumelor, H. Mălineanu şi H. Negrin. Că prea era cosmopolit să te
cheme Henry şi Harry. Probabil că asta a simţit şi autorul textului, din
moment ce în cîntec sînt doar nume neaoşe, diminutivate: Ionică,
Mărioara, Fănică, Floricica şi Marinică, oameni din popor.
Autorii nu au făcut-o gratis, au încasat bani frumoşi pentru această
stupidă slugărnicie artistică. Fiind des programat la radio, cîntecul aducea
tantieme serioase în buzunarele lui H&H.
Că tot sîntem aici, mai există un cîntec greţos de slugarnic, cel dedicat
Canalului Dunăre – Marea Neagră, proiect început în vremea
stalinismului, abandonat la sosirea la putere a lui Ceauşescu şi reluat de
acesta (încă o confirmare a criptostalinismului său). Iniţiat ca un loc de
muncă silnică şi început cu deţinuţi recrutaţi din floarea intelectualităţii
interbelice, Canalul nu a fost decît o idee nerealistă în plan economic,
eficientă în nimicirea rezistenţei intelectuale. Se spune că Stalin i-ar fi
spus lui Dej că a scăpa de intelectuali e simplu, trebuie să le dai de lucru,
să-i condamni la muncă forţată. Pentru că noi nu aveam o Siberie, locul
ales a fost aridul pămînt al Dobrogei, care trebuia săpat pentru a scurta
drumul spre mare al vapoarelor. A fost unul dintre episoadele cele mai
sinistre ale represaliilor împotriva celor ce gîndeau.
După ce a fost reluat de Ceauşescu, terminat şi dat în folosinţă,
Canalul s-a dovedit a fi o variantă neviabilă, ambarcaţiunile străine (mai
ales) mergeau pe vechiul drum, pe Dunăre. Ca dovadă că nu exista
circulaţie stă o ştire pe care am citit-o în epocă şi în care se spunea că un
convoi de barje iugoslav a luat drumul Canalului! Aşa de mare era
circulaţia, încît, atunci cînd trecea vreun vas, asta devenea ştire.
Mergînd destul de des spre litoral cu trenul, pe lîngă canal am văzut
chiar şi mătasea-broaştei pe luciul apei, semn că totul cam băltea, nimic
nu deranja vegetaţia acvatică să se instaleze. Singurele ambarcaţiuni pe
care le-am văzut acolo erau unele de canotaj, ale unui lot care se antrena
pe cel mai lung lac construit în România. Îi spuneam la un moment dat,
într-unul din aceste drumuri, prietenului meu Ioan Groşan că o adevărată
sinecură ar fi postul de „controlor de trafic la Canal”, ai avea timp să
citeşti biblioteci întregi şi să scrii zeci de cărţi fără să te deranjeze vreo
ambarcaţiune. Nici în zilele noastre nu ştiu ca acest canal să fie vreo
soluţie atît de „genială” cît se spunea înainte de ’89.
Cîntecul Magistrala albastră (versuri Aurel Storin, muzică Vasile
Vasilache) a fost şi el un hit impus de propagandă şi reluat la nesfîrşit de
radio şi televiziune, în interpretarea unor foarte cunoscute vedete ale
timpului, Mirabela Dauer şi Dan Spătaru.
Un „şlagăr patriotic” acoperind o realitate tragică, o „ctitorie” pentru
care s-a murit. Cei închişi la Canal n-au fost stahanovişti, ci oameni care
au avut vina de a se fi afirmat înainte de venirea comunismului. Nu trebuia
să fi făcut nimic pentru a fi închis. Există şi un banc tragic din epocă, pe
care-l reproduc, deşi e un banc „amar”.
Doi deţinuţi la Canal discută.
— Ţie cîţi ani ţi-au dat?
— Cincisprezece…
— Da’ ce ai făcut?
— Nimic!
 — Hai, fii sincer… toată lumea ştie că pentru nimic se dau doar zece
ani!
Cîntecele acestea patriotice erau obligatoriu incluse în mai toate
programele muzicale ale vremii, chiar discotecile „tineretului” trebuiau să
aibă în lista de cîntece (aprobată de forurile în drept) şi aceste şlagăre
înălţătoare.
Într-un fel, la o scară măruntă, personală, cîntecul Cincinalul în patru
ani şi jumătate m-a ajutat de cîteva ori. E o poveste simpatică, dar din
care se poate deduce şi starea de spirit a populaţiei obişnuite în raport cu
vibrantul şlagăr. Era în anii liceului, obişnuiam să mergem la o cofetărie,
Trandafirul, de pe Corso, care avea laborator propriu şi făcea nişte torturi
Doboş de excepţie şi nu numai. Cînd ieşeam noi de la şcoală şi ajungeam
acolo, cofetăria era mai mereu plină, nu găseam nici un loc. Şi, cum
stăteam noi şi aşteptam în picioare, ne-au căzut ochii pe tonomat (juke
box, pentru anglofili). Băgai un leu şi alegeai un cîntec. Erau şlagăre ale
timpului, muzică italienească, englezească (Tom Jones), chiar şi nişte
cîntece franţuzeşti. Şi, cum exista o directivă că trebuie promovată şi
muzica românească, au apărut şi melodii româneşti, printre ele single-ul
cu pricina: Cincinalul în patru ani şi jumătate, faţa A, Ţara mea cu ochi
frumoşi, faţa B. Văzînd că nu se eliberează locuri, am pus un leu şi am
programat melodia cu Cincinalul, apoi, de frică să nu ne înjure lumea, am
ieşit afară şi am privit prin geam. Se citea o uşoară iritare pe feţele lor.
Într-o acţiune riscantă, am intrat din nou şi am programat aceeaşi melodie.
Atunci s-au eliberat primele locuri. Am intrat, ne-am aşezat şi am savurat
victoria. De atunci am mai făcut la fel, am obţinut locuri la masă prin
asfixierea ideologică a celorlalţi, dar de acum, teribilişti, stăteam lîngă
tonomat, pentru că, o dată, o cofetăreasă, exasperată de melodie, a scos
tonomatul din priză. Ajunseserăm să ne cunoască şi personalul cofetăriei,
eram „gaşca” aia cu Cincinalul. Pînă la urmă am ajuns la o înţelegere cu
femeile de acolo: ni se rezerva o masă, iar noi, în schimb, nu mai umblam
la tonomat decît cel mult pentru nişte Gianni Morandi sau Tom Jones. În
cîteva luni, tonomatul nu a mai funcţionat, apoi a fost scos din cofetărie şi
în locul lui a încăput o altă masă. La care am avut ocazia să stăm de cîteva
ori. O porecliserăm „Masa Cincinalului”. Cu patru scaune, că jumătate de
scaun nu există.
  

Gheorghiu-Dej iradiat – Ceauşescu promovat

Un fake news patriotic, pornit în ultimele zile ale lui Gheorghe

Gheorghiu-Dej, traversînd Epoca Ceauşescu şi propagat asiduu pînă
astăzi, este cel referitor la moartea liderului comunist: „Gheorghiu-Dej a
fost iradiat de KGB”. Asta îi conferă „victimei” un nimb cît se poate de
glorios: a fost ucis pentru că era patriot, pentru că voia să desprindă
România din sfera de influenţă a Moscovei.
În toate explicaţiile date acestei „crime de înalt nivel” nu există nimic
ce ar fi putut să-i determine pe ruşi să-l extermine pe Dej. Dimpotrivă, şi
veţi vedea contraargumentul la capătul acestor rînduri.
Istoricul Cristian Troncotă, actualmente civil, patriot cu grade vechi,
susţine sus şi tare această ipoteză: „Faptul că Gheorghiu-Dej a fost iradiat
la Moscova, în iunie 1963, a fost confirmat şi de un fost ofiţer de
securitate care a ţinut să-şi păstreze anonimatul. Argumentul este
stupefiant, şi anume că trei din cei patru ofiţeri care-i asigurau garda
personală lui Dej au murit tot de cancer” (din Duplicitarii. O istorie a
Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din
România). Asta cu ofiţerul de securitate care a dorit să-şi păstreze
anonimatul este nostimă! E ca pe vremuri, cînd zvonurile erau lansate tot
de ofiţeri de securitate care voiau să-şi păstreze anonimatul. E un reflex
condiţionat tipic!
Şi Pacepa a propagat acest zvon, susţinînd că, atunci cînd l-a vizitat, în
februarie 1965, de faţă cu Chivu Stoica, Dej ar fi spus: „M-a otrăvit KGB-
ul!”. Altă nuanţă, pentru că una e să iradiezi, alta să otrăveşti. Acelaşi
general Pacepa susţine că însuşi Ceauşescu i-ar fi spus la ureche despre
Dej: „Asasinat de Moscova!”.
 Nu sînt specialist, nu pot să-mi dau seama cum poţi iradia un om care
e în vizită la tine în aşa fel încît ceilalţi din anturaj să nu fie iradiaţi, deşi
nu poartă echipament de protecţie. Probabil că la KGB or fi fost metode
potrivite. Dar eu rămîn totuşi cu o îndoială.
Dacă nu a fost iradiat la Moscova, atunci sigur, spun autorii de
scenarii patriotice, a fost iradiat în ianuarie 1965, cînd a participat la o
întîlnire internaţională la Varşovia, unde Dej s-ar fi dovedit a fi
nonconformist. Deci, dintre toţi participanţii, KGB-ul i-a iradiat numai pe
Dej şi pe gărzile lui de corp. Explicaţia avansată de unii este că sub
scaunul lui Dej ar fi fost montat un dispozitiv care l-ar fi iradiat. Bine că
nu s-a aşezat altcineva pe locul lui!
Mie această imagine a nonconformistului care s-a opus Moscovei îmi
aduce în minte o alta, un alt fake news al epocii, cea cu laserul inventat de
români care a topit tancurile sovietice. Nu ştiţi povestea?
Cică inteligenţa tehnică românească ar fi inventat un laser extrem de
puternic şi extrem de secret. Cînd ruşii ar fi încercat să se apropie de ţara
noastră (din nord, unde e acum graniţa cu Ucraina, sau din est, unde ne
învecinăm acum cu Republica Moldova), armata română ar fi scos din
locul secret unde se afla acest laser foarte puternic şi ar fi topit tancurile
ruseşti. Cu tot cu tanchişti, evident. Ruşii s-au speriat şi ne-au lăsat în
pace, nu s-au mai legat de noi. Acest zvon patriotic circula blindat de
afirmaţii de genul „Am avut un nepot militar care a fost de faţă, el mi-a
povestit, nu spuneţi nimănui”. Trebuie că mulţi nepoţi au făcut armata
exact acolo, din moment ce am auzit povestea de la zeci de români
entuziasmaţi. Admit, unii mai puneau un pic de distanţă: „Mi-a povestit
asta un bun prieten care a avut un nepot militar”.
Revenind la Dej, la presupusa sa otrăvire/iradiere, se pare că în spatele
ei se ascunde o istorie stupidă, o autoiradiere. Povestea am aflat-o din
articolul „Hilara moarte a lui Dej”, publicat de Ionuţ Iamandi în Dilema
Veche, din care citez:
 
Undeva prin 1960, în biroul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se prezintă Chivu
Stoica, la acea vreme şef al guvernului. „Radios”, acesta din urmă îi arată „o
piesă de mărimea unei cutii de chibrit” şi raportează: „Tovarăşe Dej, am aici o
bucăţică de uraniu din prima şarjă produsă de noi”. Dej îi răspunde: „Pune-o în
vitrină, lîngă machetele primului tractor şi primului autocamion produse în ţara
 noastră”. Toate trei erau însemne ale unei „linii de dezvoltare independentă a
economiei româneşti”. Ambalată frumos într-o cutie de sticlă transparentă,
bucata de uraniu îmbogăţit a rămas în biroul lui Dej aproape un an, cînd a fost
văzută de Gheorghe Rădoi, ginerele acestuia.
 
Într-o altă variantă a poveştii, atribuită lui Paul Sfetcu, şeful de cabinet
al lui Dej, cel care i-a dăruit bucata de uraniu, în 1956, ar fi fost Miron
Constantinescu, iar minereul ar fi fost extras de societatea Sovromcuarţit.
Ionuţ Iamandi dă şi continuarea:
 
Rădoi îi spune lui Dej că e periculos să ţină în birou bucata de uraniu radioactiv
şi îi cere să facă măsurători. În biroul lui Dej, „aparatura a început să zbîrnîie”.
Bucata de uraniu a fost îndepărtată. „Nu după mult timp, şeful de cabinet al lui
Dej a murit de cancer. După moartea şefului de cabinet, a murit şi Dej tot de
cancer. A murit de cancer şi şeful gospodăriei de partid, care îl vizita pe Dej
aproape zilnic. Au urmat la rînd frizerul său, care îl bărbierea zilnic, şi apoi şeful
escortei sale.
 
Aşa se explică şi informaţia că „trei din cei patru ofiţeri care-l însoţeau
pe Dej au murit”. Adică, printre ei, frizerul, şeful de cabinet, şeful
escortei.
E limpede de ce această întîmplare care demonstrează ignoranţa lui
Dej (un lider cu şcoală puţină, electrician la bază) este „ocultată” de
ipoteza unei iradieri ordonate de la Moscova. E mai patriotic să mori
iradiat de inamici decît iradiat din propria prostie.
Dan Ciachir, istoric şi teolog, povestea, printre altele, într-o întîlnire
pe o terasă cu Radu G. Ţeposu şi Ioan Buduca (pe care i-am însoţit şi eu),
că Gheorghe Gheorghiu-Dej era un tip credincios, nu practicant, dar, în
sinea sa, „în consens” cu Biserica Ortodoxă. Ne-a spus că, înainte de a-şi
da obştescul sfîrşit, Dej ar fi zis: „Aduceţi-l pe Marina!”. E vorba de
patriarhul de atunci, Iustinian, care, se spune, pe cînd era preot, l-ar fi
ascuns pe ilegalistul Dej. Ceea ce l-a şi ajutat să devină patriarh. Era
noapte şi înalta faţă bisericească a fost trezită din somn. În grabă, şi-a luat
straiele bisericeşti, „epitrahilul” (atunci am auzit prima dată acest cuvînt,
care mi-a rămas în minte), direct peste pijama. A ajuns la timp să-l
spovedească şi să-l împărtăşească pe liderul comunist.
 Gheorghe Gheorghiu-Dej este primul conducător de ţară pe care l-am
văzut în carne şi oase. Tatăl meu a fost convocat să meargă să-l întîmpine,
alături de alţi oameni ai muncii, pe Gheorghiu-Dej, ceea ce însemna o zi
liberă. Tata m-a luat şi pe mine, aveam vreo şase ani, încă nu mergeam la
şcoală. Locul unde am stat pe umerii tatălui meu ca să-l văd pe Dej a fost
peste drum de Uzina de Strunguri (fostă Iosif Rangheţ). A trecut într-o
maşină decapotabilă, era ridicat în picioare, i-am făcut semn cu mîna, mi
s-a părut că mi-a răspuns, tot fluturînd mîna spre noi. Lumea a aplaudat,
dar nu s-a strigat nici o lozincă. A intrat în uzină, a stat nu mai mult de o
oră (aşa mi s-a părut mie), iar noi ne-am întors acasă şi tata s-a bucurat de
restul zilei libere. Ce mi s-a părut atunci destul de curios a fost că
Gheorghiu-Dej semăna destul de bine cu bunicul meu din Şeitin, tatăl
mamei mele. Ca un fel de coincidenţă, bunicul a murit la cîteva zile după
Dej. Cînd am ajuns la şcoală cu panglica de doliu, învăţătorul m-a întrebat
cine a murit. Iar eu am făcut atunci, cred, prima glumă în public: „N-aţi
aflat că a murit tovarăşul Dej?”. Învăţătorul a zîmbit, apoi i-am spus
adevărul: „A murit şi bunicul meu, care semăna cu Dej”.
Moartea lui Dej a produs multă vîlvă în România, televiziunea a
transmis în direct nu numai înmormîntarea, ci şi vizitele la catafalcul celui
dispărut. Nu aveam televizor, mergeam în vecini, la tanti Moanţi, soţul ei
era şef de echipă la SMT Bujac (Staţiunea de Mecanizate şi Tractoare din
cartierul nostru), cumpăraseră televizor în rate şi sufrageria lor se
transformase, într-un fel, în sală de vizionări. Urmăream toată
procesiunea, seara, chiar priveghiul la care depuneau coroane tot felul de
tipi mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Unii dintre activiştii de rang înalt
aveau portretele pe la defilările de 1  mai şi 23 august, Voitec, Chivu
Stoica, Maurer. În plus, crainicii povesteau cine se perinda pe acolo.
Atunci, tanti Moanţi, care era şi un fel de lider de opinie pe strada noastră,
a spus ceva ce s-a dovedit a fi perfect adevărat: „După Dej vine ăsta
tînăr”. Era vorba de Ceauşescu. Nu a contrazis-o nimeni, pentru că nimeni
nu-şi punea problema cine vine după Dej, care nici nu se răcise bine. Tanti
Moanţi, spun pentru cei mai tineri, nu avea internet, nu avea telefon, nu
era racordată la vreun flux de informaţii, nu era nici măcar membră de
partid. Dar a avut o intuiţie extraordinară. Semn că venirea la putere a lui
Ceauşescu era anunţată, cumva, în imaginarul popular.
 Măsura luată imediat în amintirea lui Dej a fost faptul că Institutul
Politehnic din Bucureşti a primit numele lui, la fel ca oraşul Oneşti. Dar
nu am auzit pe nimeni spunînd că a absolvit Institutul Politehnic
„Gheorghe Gheorghiu-Dej”. În vreme ce pe multe certificate de naştere
figurează oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, nume păstrat pînă în 1990,
cînd s-a reluat vechiul nume, Oneşti.
Ne întoarcem la teoria otrăvirii de către KGB, atît de dragă patrioţilor
pe stil vechi. Ca dovadă că ruşii au vrut să-l ucidă, după moartea lui Dej
au emis un timbru poştal cu chipul răposatului lider român şi au dat
numele Gheorghiu-Dej oraşului Liski, nume care a fost păstrat din 1965
pînă în 1990, cam cît Oneştiul.
  

Popor de daci, de graşi şi de romani

Poate cel mai resimţit fake news pentru toată perioada ceauşistă, la
nivelul întregii ţări, a fost ascunderea înfometării populaţiei sub masca
unei alimentaţii raţionale, un fel de viziune ştiinţifică cuprinsă într-o lege
care se îngrijea de silueta românilor. Să-i spui poporului că stă la coadă la
alimente pentru că aşa este sănătos e una din culmile cinismului de partid
şi de stat promovat de soţii Ceauşescu, cu aprobarea celorlalţi din
conducerea partidului.
Aberanta ambiţie a lui Ceauşescu de a plăti datoria externă a făcut ca
importante resurse alimentare să fie vîndute la export, iar în ţară să se
manifeste o penurie tot mai mare de hrană. Primul pas spre alimentarea
„ştiinţifică” a fost făcut în 1980, cînd a apărut o lege ce reglementa
„constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru
aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”. Deci fiecare
judeţ avea resurse limitate. Aşa că în acea perioadă au apărut cartelele
pentru zahăr şi ulei, raţiile fiind diferite, mai mari la oraş, mai mici la sate.
Pîinea se vindea „doar cu buletinul”. Nu puteai să fii din Timişoara şi să
cumperi pîine la Botoşani. Da, nu e o glumă. Sigur, nu toţi vînzătorii de
pîine au devenit brusc miliţieni care să ceară buletinul, dar această metodă
a existat şi a fost aplicată.
Următoarea „strîngere a şurubului gastric” a fost, în 1981, un decret
împotriva „stocării de alimente” menit să descurajeze „cumpărarea de la
unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi
care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună a unor
produse precum făina, zahărul, uleiul, mălaiul şi orezul”. Pedepsele pentru
cei care aveau în cămară alimente pentru mai mult de o lună erau de la
şase luni la cinci ani de închisoare. Nici asta nu e glumă. Începuse în
presă, la televiziune, o adevărată campanie împotriva „hîrciogilor umani”
care, lacomi, cumpărau şi doseau alimente. TVR prezenta cu sîrg şi se
adresa cu obidă cetăţenilor care încălcau legea. Victime au fost adesea
pensionarii, care aveau destul de mult timp încît să se aşeze la cozi şi să
cumpere ceea ce „se dădea”. De notat că, deja, în vocabularul românilor
intrase, în locul verbului a vinde, verbul a da. Dacă treceai pe lîngă o
coadă, nu întrebai „ce se vinde aici?”, ci „ce se dă aici?”. Pentru că „ni se
dădeau”, din mărinimia partidului, ba un pui, ba o bucată de halva, ba un
Rom Havana, ba un borcan de magiun… Criza alimentară continuă a
influenţat şi limbajul: perechea de pui se numea „Fraţii Petreuş”,
picioarele de porc au devenit „adidaşi”, bucăţile de slănină atîrnînd în
cîrligele galantarelor, „maieuri”, coastele afumate, „acordeoane”… Aceste
mici pastile de umor au făcut mai uşor de înghiţit perioada foametei
controlate de sus.
Lovitura finală în această direcţie a fost „Programul de alimentare
ştiinţifică a populaţiei”. Care era prezentat ca o grijă suplimentară a
partidului pentru cetăţenii României Socialiste:
 
Programul cuprinde cerinţele fundamentale ale unei alimentaţii echilibrate şi
direcţiile în care trebuie să acţioneze pentru realizarea acesteia cercetarea
ştiinţifică, agricultura, industria alimentară, comerţul, alimentaţia publică şi
activităţile privind educarea populaţiei. Programul stabileşte, în mod orientativ,
pentru cetăţenii patriei noastre ce este normal să se consume – cantitativ şi
structural – în funcţie de vîrstă şi sex, de specificul activităţii şi efortul fizic, de
obiceiurile şi tradiţiile de consum din diferite zone ale ţării, în aşa fel încît să se
prevină bolile generate de un consum alimentar necorespunzător şi să se asigure
o stare bună de sănătate a populaţiei.
 
Citit de un străin sau de un extraterestru, programul chiar avea
aparenţa unei măsuri luate de dragul sănătăţii naţiunii. Aparenţă fake
pentru o serie de măsuri foarte dure, de fapt. Partidul, în frunte cu
secretarul său general, constatase că noi, românii, mîncăm prea mult şi că,
în medie, consumăm zilnic 3.300 de calorii, ceea ce nu era bine şi nici
sănătos, tovarăşi. Partidul a coborît ştacheta la 2.700-2.800 de calorii,
sigur, diferenţiat, sub acoperirea unor recomandări medicale. Românilor li
s-a indicat şi ce greutate trebuie să aibă, în funcţie de înălţime. De pildă,
un bărbat de 1,65 m, cu vîrsta între 30 şi 40  de ani, trebuia să urce pe
cîntar cu 67,5 kg. Unul de 1,80 m, între 40 şi 49 de ani, trebuia să
cîntărească 80,5 kg. Pentru femei, alte standarde, dar şi ele trebuiau să-şi
ajusteze silueta conform cu idealul feminin al partidului: la 1,57 m, cu
vîrsta între 30 şi 39 de ani, greutatea ideală era de 56,6 kg. Cele mai
năltuţe, de, să zicem, 1,68, cu vîrsta între 40 şi 49 de ani, aveau ca
obiectiv de greutate 66,9 kg. Orice depăşire a acestor standarde de
greutate era un afront adus partidului, secretarului său general. Care, cînd
a expus normele de alimentaţie raţională (într-o adunare publică, dacă-mi
aduc bine aminte, la Satu Mare), a şi făcut un soi de glumă, spunînd:
„Uitîndu-mă în jurul meu, văd cîţiva tovarăşi care depăşesc aceste
stardande (sic!)”.
Probabil că, intuind deruta populaţiei neştiutoare şi nededate la diete
ştiinţifice, partidul a descris şi drumul spre greutatea ideală. Singura cale:
limitarea consumului. Şi cu asta s-a ajuns la esenţa problemei. Nu
greutatea populaţiei era obiectivul PAR (Programul de Alimentaţie
Raţională), ci consumul de alimente. Glazura ştiinţifică a acestui program
era de ochii lumii, poate pentru ambasadele străine. Mai ales că în
preambulul acestui program se vorbea despre recomandările Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii în lupta ei contra obezităţii. Ţinta era strîngerea
„şurubului gastric”, micşorarea cantităţilor de alimente prevăzute per
capita. Căci, o ştie oricine a încercat o cură de slăbire, singura metodă cu
adevărat eficientă este autoînfometarea.
Aşadar, ca să ajungem la siluetele visate de partid, ce trebuia să facem
noi, cetăţenii?! Cît oare trebuia să consumăm anual? O spune documentul
cu pricina: „Carne şi produse din carne: 60-70 kg; peşte şi produse din
peşte: 8-10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210-230 litri; ouă:
260-280 bucăţi; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16-18 kg; legume
şi produse din legume: 170-180 kg; leguminoase boabe: 3-4 kg; fructe şi
produse din fructe: 65-95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22-26 kg; cartofi:
70-90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120-140 kg”. Cei mai
tineri pot crede că aceste produse „ni se dădeau”, ni se garantau. Nu, nici
vorbă, existau cartele de zahăr şi ulei, dar pentru asta trebuia să stai la
coadă, cînd zahărul şi uleiul se găseau în stocul magazinului alimentar
căruia îi erai arondat. Cum în lupta cu kilogramele în plus, arătate cu
degetul de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, doar regimul alimentar nu era
eficient singur, trebuia să faci şi mişcare, să treci zilnic prin faţa
Alimentarei tale ca să vezi „ce s-a băgat” şi „ce se dă”.
Asta era valabil în oraşe. La ţară, situaţia era şi mai complexă, iar
dieta era ajutată de o sărăcie „bio” şi lucie. Ca să primească zahăr şi ulei,
sătenii trebuiau să vîndă statului, la preţurile dictate de cumpărător, ouă şi
lapte. Ca să poată să taie un porc, ţăranii trebuiau să crească doi, unul era
vîndut statului, în schimbul aprobării de tăiere.
Într-o anexă a programului se spunea cine are dreptul să consume mai
multe calorii (în funcţie de vîrstă, de sex şi de munca depusă). Cei cu
activitate uşoară (muncă de birou, liber-profesionist sau funcţionar în
comerţ) aveau nevoie, ca bărbaţi, de 2.700 de calorii, iar ca femei (la
ocupaţiile specific feminine era prevăzută şi activitatea de „gospodină
care dispune de aparatură mecanică” – Doamne, cum sună asta!), 2.000 de
calorii. (Nu vă bucuraţi prea mult de aceste cantităţi. În 1984 se reduceau
din nou, astfel: consumul de carne necesar, 39 kg anual, cel de ouă, la 120
de bucăţi, de lactate, la 78 kg, iar de legume, la 66 kg.)
Relatările despre şedinţa Comitetului Politic Executiv din 3 iulie 1982,
cînd s-a aprobat Programul Alimentaţiei Raţionale, îl arată pe Ceauşescu
foarte grăbit, acceptînd doar observaţiile „deosebite”. Deci, cu alte
cuvinte, neacceptînd nici o observaţie. Cînd totuşi unul din tovarăşi, Petre
Lupu, susţine că 2.800 de calorii ar fi cam puţin pentru vitalul nostru
popor, Ceauşescu îi aruncă în faţă „acoperirea” ştiinţifică a acestei Legi a
Înfometării: „Aşa prevăd normele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
pentru ţara noastră, nu trebuie să depăşim 2.800 de calorii media. Acum
nici o ţară din Europa nu trebuie să depăşească 2.800 de calorii consum.
(…) Noi spunem că normal nu trebuie să mănînce mai mult decît atît. Dar
noi îl publicăm şi îl discutăm, pentru că cine vrea să mănînce mai mult n-
are decît, dar nu pot să nu spun că cine mănîncă mai mult moare mai
repede”. Cinism de dictator. Adică el nu ordonă, ci doar publică nişte
măsuri. Iar afirmaţia „cine vrea să mănînce mai mult nu are decît” ar fi
trebuit completată astfel: „Cine vrea să mănînce mai mult nu are decît,
dacă găseşte ce să mănînce”. Nelipsită la şedinţa respectivă, Elena
Ceauşescu aduce un surplus de cinism în completarea soţului: „Asta este.
Noi publicăm, dacă vor să mănînce mai mult, să mănînce, riscul este al
lor”.
 Concluzia şedinţei este deja o replică din teatrul absurdului,
aparţinîndu-i lui Nicolae Ceauşescu: „Problema nu se pune să mănînce
mai multe calorii, ci trebuie să le reducă. Însă ce se prevede aici nu
înseamnă o reducere, pe ansamblu consumul creşte, cresc altele, se
schimbă structura şi trebuie să ştiţi că aici nu este luată în calcul berea,
băuturile răcoritoare care au multe calorii. Aveţi vreo întrebare tovarăşi?
Vreo observaţie? Atunci, dacă nu sînt, să fie publicat şi, sigur,
complectîndu-l (sic!) să ne uităm la el să fie bine înţeles. De acord,
tovarăşi?”. Nu cred că există vreun cititor care să creadă că tovarăşii nu au
fost, în unanimitate, de acord! Iar dacă există vreunul, îi stric plăcerea: da,
tovarăşii au fost de acord şi programul s-a publicat, devenind act oficial al
alimentaţiei raţionale şi act neoficial al înfometării naţionale.
Mai rămînea o problemă în legătură cu acest program: să convingă
populaţia că e în interesul ei. De asta urmau să se ocupe presa scrisă,
radio, TV (şi, vă rog să mă credeţi, ca unul care a trăit atunci, presa s-a
ocupat foarte mult de acest subiect!), dar şi UTC-ul, comitetele femeilor.
Da, mai ales femeile trebuiau să fie convinse să gătească mai puţin, mai
echilibrat, mai ştiinţific: „Pentru cuprinderea maselor largi de femei în
activităţile educative privind alimentaţia ştiinţifică, comitetele femeilor
vor organiza, în fiecare întreprindere şi instituţie, precum şi pe cartiere,
străzi, blocuri de locuinţe şi grupuri de case, cercuri permanente «Femeia
şi căminul»”. Pe lîngă asta, „se vor edita materiale de propagandă, iar în
publicaţiile destinate femeilor vor fi consacrate rubrici permanente pe
probleme privind alimentaţia ştiinţifică”.
Un banc al Epocii spunea că Nicolae Ceauşescu a reuşit să
revoluţioneze socialismul ştiinţific şi să-l transforme în socialism dietetic.
În strînsă legătură cu tema alimentaţiei raţionale, vă propun povestea
unei experienţe personale într-un text pe care l-am publicat într-un
supliment al României literare:

Acum treizeci şi unu de ani mă temeam că Nicolae

Ceauşescu e veşnic…
 „Comedia este tragedie plus timp”, zice Lester, unul din personajele
lui Woody Allen. Cît timp? mă întreb. De cîţi ani avem nevoie ca să
putem rîde de ce am plîns? Ce distanţă temporală trebuie să punem între
noi şi suferinţele noastre mai vechi? Se schimbă aşa de uşor hohotele de
plîns în hohote de rîs? N-am răspuns la aceste întrebări, dar îl voi căuta în
continuare.
Acum treizeci şi unu de ani eram, ca majoritatea românilor, în
mijlocul unei epoci de care abia astăzi începem să rîdem cu adevărat, în
raport cu dictonul lui Woody Allen. Cei care nu sîntem „păliţi” de
nostalgie (dictatură plus timp?) şi de o tîrzie admiraţie pentru Ceauşescu,
„pe vremea căruia se făcea şcoală şi toţi aveau loc de muncă şi salariu
asigurat”.
Marea mea temere, atunci, era că se va găsi un remediu miraculos care
i se va administra cuplului Ceauşescu în aşa fel încît să trăiască veşnic şi
să ne îngroape pe toţi. Deşi era absurd, gîndul ăsta mi-a trecut prin cap
destul de des. Nu vedeam nici o ieşire şi, deşi cred că am o imaginaţie
destul de productivă, n-am reuşit niciodată să-mi închipui cum se va
termina Epoca. Îmi era clar că nu vom scăpa niciodată. Pentru că, pe
atunci, se vorbea că, după eventuala (şi pentru mine improbabila) moarte
a celui mai iubit fiu, va veni la cîrmă „cel mai iubit nepot” al poporului,
Nicu Ceauşescu. Eram condamnaţi.
(Astăzi, cînd sînt pus să evoc acele vremuri, în dialog cu mulţi
francezi pe care-i întîlnesc, aproape că mă îndoiesc şi eu de propriile
amintiri. Uneori evit să spun totul pentru a nu fi bănuit de mitomanie.
Cum să spui că aveai două ore de televizor pe zi? Cum să te creadă că, în
unele oraşe, apa caldă venea, pe cartiere, o dată pe săptămînă? Că „se
tăia” curentul în mod regulat. Că nu aveai paşaportul la tine. Că printre
prietenii şi cunoscuţii tăi erau unii care te turnau la Securitate. Că a existat
un decret care a condamnat populaţia la înmulţire forţată.)
În anii ’80 trăiam cea mai cruntă dictatură europeană a epocii şi
speranţa era o dovadă de mare curaj. Iar să rîzi de sistem era o formă de
inconştienţă. Dar şi de supravieţuire. Încerc să pun „o piedică în calea
uitării” şi să povestesc un episod care acum chiar e de rîs. Deşi atunci era
o expresie a mizeriei cotidiene, a penuriei de alimente, a cenuşiului în care
trăiam, povestioara asta e comedie.
 Cadrul general: cozi la alimente (reflexul omului de rînd: întîi se aşeza
la coadă şi apoi întreba ce se dă), magazine goale, raţii la ulei şi zahăr
distribuite o dată pe lună la alimentara unde erai arondat.
Peste mine a dat norocul şi am aflat de la Radu Călin Cristea, un fost
prieten foarte bun (transformat într-un personaj de nerecunoscut), angajat
la Clubul Rapid, şef peste programele de meci tipărite, că pot să fiu
„împins” pe o listă a lui Rică Răducanu, distribuitor de pui pe sub mînă.
Aveam privilegiul ca, o dată la o săptămînă, două, să primesc, contra cost,
doi pui tăiaţi. Aveam de crescut un copil, puii de la Rică erau aur curat
pentru noi. Bine, vă puteţi întreba, avea Rică Răducanu fermă clandestină
de crescut pui? Nu, nu avea. Explicaţia e alta. Deşi nu mai juca nici la
naţională, nici la clubul Rapid, unde era angajat (antrenor de portari), Rică
Răducanu făcea „un ciubuc” şi juca, cumva neoficial, la echipa de fotbal a
Avicolei Crevedia, o mare firmă producătoare de carne de pasăre, un fel
de combinat, din apropierea Bucureştiului. Rică era portarul acelei echipe
(dintr-o divizie inferioară, poate chiar din campionatul judeţean). Numele
lui aducea lume pe stadion. Şi, deşi nu am fost la nici un meci al lui la
Avicola, cred că Rică, un personaj cu umor, făcea spectacol şi show-ul de
pe teren făcea toţi banii. (Nu ştiu dacă e o legendă, dar se spune că Rică a
fost singurul portar din lume prins în ofsaid pe teren.) „Contractul” dintre
Rică şi Clubul Avicola era nu pe bani, ci pe marfă. Adică pe pui. Un
portbagaj la fiecare meci. Cum meciurile erau duminica, marfa era
valorificată de luni dimineaţa şi puii distribuiţi conform listei. Lista lui
Rică. Pe care, subliniez, cu ajutorul fostului meu prieten, Radu Călin
Cristea, am reuşit să ajung şi eu.
Avînd şansa să stau de vorbă de mai multe ori, la sediul clubului, cu
„furnizorul”, am aflat că primii de pe lista lui erau doi miliţieni care,
coincidenţă, îl aşteptau în dreptul restaurantului La Doi Cocoşi. Rică
oprea şi nici nu mai cobora. Miliţienii deschideau portbagajul şi-şi luau
porţia. Fără să plătească, evident. Pentru că, în schimbul puilor, din două
în două duminici miliţienii închideau ochii şi se făceau că nu observă
numărul de la maşină. Pentru cei născuţi mai tîrziu, o explicaţie: ecologist
avant la lettre, Ceauşescu (şi echipa) au redus circulaţia automobilelor (au
raţionalizat-o), astfel încît într-o duminică circulau autoturismele care
aveau număr de înmatriculare cu soţ, în următoarea, cele fără soţ. Aşa
încît, fiind proprietarul unei singure maşini, nu puteai să te foloseşti de ea
decît din două în două duminici. Asta cînd circulaţia era permisă. Au fost
luni întregi, cam de la căderea primei zăpezi pînă tîrziu, în martie, cînd
circulaţia autoturismelor particulare era oprită. Să se evite accidentele şi
poluarea. Asta, desigur, spre binele populaţiei. (Metoda Ceauşescu, a
circulaţiei duminicale alternative, a fost aplicată în unele oraşe ale lumii şi
nu ştiu dacă nu mai e aplicată. Semn că, într-adevăr, comunismul a făcut
pui ecologişti, pentru că tot discutăm de Avicola.)
Revin la Rică şi la cei doi miliţieni de lîngă La Doi Cocoşi. Ca să-l
lase pe Rică să treacă cu maşina şi cînd nu avea dreptul, aşadar, miliţienii
„îşi luau dreptul” (expresie care desemnează participarea la actul corupţiei
în calitate de beneficiar) sub formă de pui. „Şi, măi, nenică, prăpăd într-o
duminică. Mă anunţă preşedintele clubului că nu au tăiat pui în ultimele
zile, nu au marfă pentru portbagaj”, povestea Rică. „Cum, nenică, să nu ai
pui? Da’ cum ne-a fost înţelegerea?! Ei că să ne scuzi, nea Rică, îţi dăm
altă dată mai mult, c-o fi, c-o păţi.” Rică, fiind om de cuvînt, nu se putea
întoarce fără marfă, cum să le explice celor de pe listă că nu are ce le
livra?! Şi atunci i-a venit ideea genială. (Mai fac o paranteză pentru a vă
povesti, tot în legătură cu Rică, o idee genială de-a lui: în cantonament cu
Naţionala, la cantină, Rică stătea la masă cu un jucător cunoscut, zis
„Procurorul”. Pe masă, ca desert, erau două mere, unul mai mare şi mai
frumos, unul mai puţin atrăgător. Cum Rică a terminat mai repede, a luat
mărul mai mare. Celălalt, un pic intrigat, i-a zis: „Măi, Rică, nu ai
procedat bine, ai luat mărul cel mai mare, fără să mă întrebi şi pe mine ce
vreau”. „Tu, dacă erai în locul meu, cum făceai?”, zice Rică. „Păi, îl luam
pe ăla mai mic”, a zis colegul lui, încercînd astfel să-i dea o lecţie.
„Bravo, Cornele, aşa m-am gîndit şi eu că ai fi făcut tu, de aia ţi-am lăsat
ţie mărul mai mic.”)
Ne întoarcem la puii noştri şi la geniala idee a protagonistului poveştii.
Rică îi întreabă pe cei de la club dacă au pui vii. Ei răspund că da.
„Umpleţi portbagajul cu pui vii, altfel nu intru pe teren. Îi tai eu acasă”.
Tîrgul s-a făcut repede, portbagajul lui Rică a fost încărcat cu pui vii.
S-a terminat meciul, Rică s-a urcat în maşină şi direcţia acasă… La
punctul Doi Cocoşi, nelipsiţii miliţieni. Rică opreşte şi, din nou, nu
coboară, îi lasă pe cei doi să-şi ia „haraciul”. Deschid ei portbagajul şi, de
acolo, cîţiva pui speriaţi zboară afară. „Aoleu, ce-mi faceţi?!”, zice Rică.
„Nu aşa ne-a fost înţelegerea, fugiţi după ei să mi-i prindeţi, eu sînt obosit,
că am avut meci, am muncit.”
Scena mi se pare extraordinar de comică: miliţienii au alergat şi pînă
la urmă au reuşit să adune rebelii înaripaţi şi să-i reaşeze în portbagaj. O şi
văd, parcă filmată de sus, pe miliţieni mi-i imaginez durdulii, alergînd cu
chipiele în mînă să prindă puii care au salvat echipa Crevedia de la
ruşinea de a nu-l avea pe Rică în poartă în acea duminică în care, în
România lui Ceauşescu, au circulat doar maşinile cu soţ. Sau fără soţ.
Cît a trecut de atunci? 30 de ani? 31? Dacă vi se pare că nu a trecut
destul timp în care să rîdem de comunism, măcar pentru un zîmbet tot a
trecut.
  

Adevărata publicitate falsă

În anii de pe urmă ai Epocii de Aur, spaţiul destinat publicităţii în

ziare şi la radio şi televiziune devine tot mai mic, tot mai absent, în locul
lui insinuîndu-se propaganda de partid. Nu se mai vindeau produse, se
impuneau idei, imagini ale viitorului, visuri false şi fraze fără sens, ni se
recomandau comportamente conforme cu gîndirea tovarăşului Nicolae
Ceauşescu. Nu mai eram îndemnaţi să consumăm, ci să nu mai
consumăm, să ne alimentăm raţional. Reclamele la alimente, atîtea cîte
erau în anii ’60-’70, gen „Cumpăraţi lactate de la magazinele de lactate”
sau „Avînt şi energie – Pepsi-Cola”, nu-şi mai găseau rostul într-o ţară
care se scula cu noaptea în cap ca să stea la coadă la lapte sau avea nevoie
de pile ca să poată cumpăra o sticlă de Pepsi.
Cu toate acestea, în copilăria mea şi chiar şi-n anii de liceu, adică de
prin ’65 pînă prin ’75, au existat suficient de multe reclame care să
coloreze comerţul socialist. Nu erau ele geniale, unele chiar deloc, dar
existau pe piaţă (nu că reclamele de azi, de la noi şi de aiurea, ar fi toate
geniale). Sigur că e greu să-i explici unui publicitar de acum faptul că într-
o reclamă erau prezente două produse concurente, două aspiratoare:
„Aspiratorul Practic este ideal, iar aspiratorul Ideal este practic”. Erau
pline ziarele şi pauzele publicitare de la radio de îndemnul de a spăla cu
Perlan, de a vizita Magazinul Victoria, 50 de magazine într-unul singur.
(Apăruse într-o vreme şi un salam cu acelaşi nume, salamul Victoria – ce
nume inspirat! –, şi, inevitabil, pastişa cîrcotaşă: „Salamul Victoria – 50
de salamuri într-unul singur”.)
Publicitatea era produsă în epocă, în marea ei majoritate, la
întreprinderea de stat RECOM (Reclama Comercială), transformată, mai
tîrziu, în PUBLICOM. Aşadar, statul producea, statul vindea şi statul
făcea reclamă şi o publica în spaţiile publicitare ale statului. Dacă în
societăţile de consum (cum li se zice) publicitatea este o formă de
expresie a concurenţei, în România socialistă ea devenise o formulă de
manifestare a monopolului de stat. O falsă publicitate, de fapt, doar o
jalonare a succeselor obţinute de industria şi agricultura socialiste vîndute
populaţiei prin magazinele comuniste. Rolul publicităţii de atunci era mai
mult unul de îndrumare. Un fel de vitrină a economiei socialiste.
Din aceeaşi familie cu reclama pentru două aspiratoare este şi cea
pentru maşina de spălat Albalux: „Spălatul este o relaxare dacă folosiţi
maşinile de spălat electrice Albalux 2 şi Albalux 4 produse de Uzinele
Mecanice din Cugir”. Singura întrebare pe care ţi-o putea genera o astfel
de reclamă era „dar oare Albalux 1 şi Albalux 3 nu sînt bune?”. Pentru
români, faptul că la Cugir se fabrica şi armament nu era nici un secret.
Aşa a şi apărut un banc despre un muncitor de la Cugir care a furat, pe
rînd, piesă cu piesă, o maşină de spălat şi, cînd a montat-o acasă, i-a ieşit
mitralieră. Acelaşi banc funcţiona şi în legătură cu fabrica de biciclete
Tohan. Doar că muncitorul furase o bicicletă piesă cu piesă.
Dacă aş fi protocronist (curentul acela care spune că românii au fost
înainte şi în foarte multe domenii), aş spune că Jeff Bezos, patronul
giganticului Amazon, a furat ideea de la noi. De la Cooperaţia de Consum
care avea un serviciu de coletărie. Reclama, prezentă în mai multe
almanahuri în epocă, înfăţişa o tînără cu chipiu (ca de poştaş) care ţine un
colet în mînă, iar textul era următorul: „Nu e neapărat nevoie să mergeţi la
magazine, comandaţi şi vi le trimitem acasă. Plata se face la primirea
coletului. La cerere vă putem trimite gratuit lista mărfurilor ce se pot
expedia la domiciliu. COMERŢUL PRIN COLETĂRIE al Cooperaţiei de
Consum”.
Deşi nu foarte creativă (sau poate tocmai de aceea), publicitatea
comunistă a dat naştere şi unor parodii cu succes mai mare decît
reclamele. „Mai rapidă decît cobra este motoreta Mobra” stîrnea hohote
de rîs pe atunci. Reclama la Cico generase şi ea un cîntec „Opriţi dricul,/
Mortu-ar vrea să bea un Cico./ Dacă un Cico ar bea?/ Mortul poate s-ar
scula”.
În epocă erau doi mari „clienţi” de publicitate, ADAS (societatea de
asigurări) şi CEC. ADAS învîrtea sume uriaşe de bani, toată lumea era
obligată să se asigure într-un singur loc, nu exista concurenţă, în schimb
existau reclame.
În 1976, după ce am picat la facultate, ca să nu fiu considerat parazit
(miliţia controla tinerii pe stradă, inopinat, să vadă dacă au sau nu loc de
muncă), în timp ce mă pregăteam din nou pentru facultate, m-am angajat
cîteva luni la ADAS. Şi am lucrat cu nişte agenţi în vîrstă, pricepuţi la
toate şmecheriile. De pildă, erau asigurările pentru gospodării care nu erau
obligatorii. Dar oamenii de la ţară nu ştiau. Nici nu costa foarte mult, 25
de lei pe an. Mergea agentul la primăria comunală, îl „capacita” pe
secretar sau uneori chiar pe primar, în sensul că venea cu un mic peşcheş,
şi luau uliţele la rînd. Cînd vedeau pe cineva de la primărie, sătenii
gospodari nu mai întrebau dacă e obligatoriu sau nu, o considerau o
„dare” oarecare. Scoteau banii de la chimir sau de sub saltea şi îşi făceau
asigurarea. Agenţii erau plătiţi procentual din realizări. Nu vă puteţi
imagina ce venituri aveau cei doi-trei, cei mai vechi din agenţie.
Un mic fals din epocă, ceva facultativ vîndut drept obligatoriu, cu
ajutorul şi complicitatea administraţiei locale. La fel se întîmpla şi cu
asigurările contra accidentelor de muncă, în pauza de masă se făceau mici
„prelucrări”, cu secretarul de partid alături, şi oamenii credeau că e
obligatoriu să se asigure. E drept, am asistat şi la un moment în care un
muncitor de la Fabrica de Mobilă din Arad a primit, în urma unui accident
de muncă nu foarte grav, echivalentul a cinci salarii. După ce i s-a înmînat
suma, s-a făcut coadă la agenţii de la ADAS.
ADAS-ul avea reclame sobre, axate pe ideea de prevedere, nu făceau
risipă de imaginaţie şi de inteligenţă. Nu era nevoie să atragă noi clienţi,
ci doar să se arate şi ei pe piaţă. Aveau bani de reclame, făceau reclame şi
le difuzau mai ales în almanahurile de sfîrşit de an.
CEC-ul, în schimb, era foarte activ, plătea multe reclame, chiar clipuri
publicitare. Ţin minte unul în care un bătrîn apicultor care scotea fagurii,
complet mascat, cum se cuvine, este întrebat de nepoata lui, fără mască,
dacă albinele fac miere ca să mîncăm noi ceva dulce. Iar bunicul îi
răspunde că nu, albinele îşi fac provizii pentru iarnă, iar oamenii iau doar
surplusul de miere din faguri. Apoi, după ce-şi dă jos masca, îi spune
fetiţei: „Şi noi, oamenii, avem un stup, casa de economii şi
consemnaţiuni, unde ne depunem banii care ne prisosesc…”. Dar cea mai
persistentă reclamă, care s-a întipărit pe creierul generaţiilor de români
trăitori în epocă, este, fără îndoială: „Azi la CEC un leu depui/ mîine el va
face pui”.
Odată cu criza alimentară profundă din anii ’80, peisajul publicitar s-a
schimbat. Nu mai apăreau reclame la alimente, din moment ce ele se
puteau obţine doar pe cartelă. O reclamă la zahăr, ulei sau carne de pui, de
pildă, ar fi putut fi socotită instigare la revoltă. Cu atît mai mult la
„şampania Zarea”, de la care am reţinut un text publicitar din epocă:
„Vulpea din fabulă spunea că strugurii sînt acri. Ea nu băuse şampanie
Zarea”, cu nimic mai prejos decît reclamele stupide care se produc în
zilele noastre, pe toate meridianele.
(Ca bonus, o reclamă la un lapte de toaletă:
Fermecătoare cu Farmec,
Laptele de toaletă ideal,
Pentru blonde – flacoane Farmec cu banderolă roşie,
Pentru brunete – flacoane Farmec cu banderolă albastră.
O reclamă simplă şi la obiect, fără ceramide, acid hialuronic, apă
micelară şi cîte şi mai cîte, fără specialişti îmbrăcaţi în halat alb şi avînd
în fundal un microscop. Doar atît: blondele, cu banderolă roşie, brunetele,
cu albastră).
O constatare: în epocă nu prea existau reclame la medicamente, îmi
amintesc doar Gerovitalul, mîndrie a gerontologiei româneşti. În schimb,
ţin minte un clip publicitar audio la o emisiune de umor de la radio (gen
„Unda veselă”): „Mîncaţi ardeiat, uleiat, piperat/ Noi vă aşteptăm cu raftul
plin/ de Pangastrin”.
Au rămas, răzleţe, pe baricade reclamele la detergenţi şi la pasta de
dinţi. Dacă tot sîntem înfometaţi, măcar să fim curaţi şi cu dinţi frumoşi.
(Parodie din epocă: „Pasta de dinţi Super Cristal/ face dinţii ca la cal”.)
Nici reclamele la autoturismul Dacia nu prea mai erau difuzate, deşi
„dacii” se produceau în continuare. Explicaţia e simplă: din momentul în
care te înscriai să cumperi un autoturism (şi nu oricine putea să o facă,
erau condiţii serioase puse la înscriere) pînă cînd primeai maşina treceau
un an, doi, mai mulţi, în funcţie de cît de „norocoasă” era lista pe care te
aflai.
Cealaltă mîndrie a industriei auto româneşti, ARO, nici ea nu era
foarte prezentă în peisajul publicitar. Mai era pomenită din cînd în cînd
pentru performanţele ei, dar nu era însoţită şi de îndemnul de a-ţi cumpăra
un ARO, pentru că nu era cazul, o bună parte a producţiei pleca la export.
Solicitările interne erau foarte mari, în special în zonele montane, unde
ciobanii bogaţi plăteau adeseori un preţ dublu sau şi mai mult. Dacă erai
cioban şi nu aveai ARO însemna că erai sărac.
Spre finele anilor ’80, aprobările pentru ARO le dădea tovarăşa
ministru Ana Mureşan, totul era centralizat. Ţin minte că, pe lîngă primele
în bani, fotbaliştii de la Steaua care au ieşit campioni europeni au primit,
cadou din partea partidului, cîte o aprobare pentru ARO. Nu un
autoturism, să fie clar, ci o aprobare de a-şi cumpăra un autoturism. Pe
care o vindeau cu bani foarte frumoşi, neimpozitabili. (La cluburile de
fotbal mai mici, jucătorii care obţineau rezultate foarte bune primeau
aprobare pentru butelie de aragaz!)
Adevăratul caracter de falsă publicitate (mai precis, adevărata falsă
publicitate) se poate recunoaşte în publicaţiile epocii. Ca un cititor al
revistelor literare, am fost uimit să văd cum, mai ales în numerele de
sfîrşit de an, în unele reviste (de pildă, Orizont, din Timişoara) apăreau
inserturi publicitare de la combinate siderurgice, uzine de material rulant,
fabrici de maşini-unelte. O revistă literară este ultimul loc din lume în
care să faci publicitate la buldozere şi excavatoare. Şi totuşi, aşa ceva a
existat. Asta din cauză că, pe de o parte, piaţa de publicitate a fost redusă
la maximum, prin inexistenţa reclamelor la bunuri alimentare, iar pe de
altă parte, pentru că la mijloc era vorba de bani. Marile întreprinderi
socialiste aveau prevăzute bugete de publicitate. Se apropia sfîrşitul anului
şi trebuiau cheltuite. Deja existau agenţi care colectau fondurile astea
(prin populara metodă a cointeresării celui care dădea aprobarea) şi
plăteau reclame în revistele cele mai fragile din punctul de vedere al
veniturilor, care abia aşteptau să-şi invite cititorii să cumpere macarale,
hale industriale, strunguri şi motoare electrice de mare capacitate. Nu ştiu
dacă aceste pagini publicitare erau eficiente (de fapt, sînt sigur că nu
erau), dar toată lumea era mulţumită. Revistele literare, împinse şi ele spre
autofinanţare, îşi plăteau colaboratorii din banii obţinuţi pe produse
industriale nevîndute.
Am lăsat la urmă cele mai îndrăgite materiale publicitare ale epocii.
Calendarele de buzunar ADESGO. Pentru cei care nu au prins aceste
vremuri, ADESGO era o fabrică de ciorapi de damă. Iar pe calendarele
respective apăreau fotografiile unor domnişoare cu picioare lungi şi
dezgolite, aşezate în poziţii aproape provocatoare. Pentru generaţii de
puberi şi adolescenţi, calendarele ADESGO au ţinut loc de Playboy, unele
s-au adunat în adevărate colecţii şi au alimentat fantezii erotice. Iată şi o
performanţă a publicităţii socialiste: deşi ţinta acelor calendare erau
femeile, ele aveau o mare trecere la băieţii care se bucurau de transparenţa
desăvîrşită a ciorapilor de calitate. Transparenţă care lăsa să se vadă, prin
ei, picioare frumoase, bio, neacoperite de cenzură.
  

De la fake news la fake coffee

În comunism, cafeaua a devenit cea mai scumpă marfă ieftină.

Şi asta nu numai pentru că lui Ceauşescu nu-i plăcea cafeaua, ci şi din,
să zicem, o oarecare „poziţionare ideologică”. Dacă s-au făcut statistici în
acest sens, în perioada despre care vorbim, ele o să vă confirme ce vă
spun: cafeaua nu era băutura de care să fie dependentă clasa muncitoare şi
cu atît mai puţin ţărănimea (dacă nu s-au făcut statistici, atunci va trebui
să mă credeţi pe cuvînt). Cafeaua nu era o băutură proletară, tovarăşi! Iar
consumul de cafea era, în mod limpede, o reminiscenţă burgheză, un
obicei al intelectualilor, al urmaşilor claselor exploatatoare. În plus,
agricultura socialistă nu producea cafea, ea trebuia importată.
În anii ’80, toate importurile au fost reduse la maximum, cantităţile de
cafea care ajungeau oficial prin comerţul socialist în România erau tot mai
reduse. Erau zvonuri conform cărora România primea, în schimburile
comerciale cu ţările africane prietene, cantităţi semnificative de cafea
verde, dar nimic din aceste cantităţi nu ajungea în ţară, ele se vindeau mai
departe marilor negociatori. Din fericire, contrabanda cu cafea, la care am
fost conectat în calitate de cumpărător, a reuşit să asigure împătimiţilor ca
mine, la preţuri foarte mari, preţioasele boabe.
În epoca reducerii drastice a aprovizionării cu cafea a fost inventat
ceea ce poporul, cu geniul lui umoristic neînfrînt, a numit „nechezol”.
Oficial se numea „Cafea în amestec cu înlocuitori”, prescurtat, „cafea
amestec”. Proporţia era doar de 20% cafea, restul fiind înlocuitori: orz,
ovăz, năut. Cred că acest produs reprezintă chintesenţa falsificărilor din
epoca de aur. Acest fake coffee oferă şi algoritmul de falsificare: „cafea +
înlocuitori”. După această reţetă, românii au avut „adevăr cu înlocuitori”,
„ştiri cu înlocuitori”, „bunăstare cu înlocuitori”, „libertate cu înlocuitori”
şi, nu chiar ultima pe listă, „fericire cu înlocuitori”.
(Într-un articol publicat, cred, în Forum studenţesc, despre generaţia
literară ’80, am lansat conceptul „generaţia cu înlocuitori”, în locul
uzatului „generaţia în blugi”. Nu am spus-o răspicat, dar noi eram
generaţia născută integral în comunism şi hrănită, pe rînd, cu toate
falsurile epocii, cu toţi înlocuitorii. Cenzura nu cred că s-a prins unde bat,
atît de natural suna cuvîntul „înlocuitor” în viaţa de zi cu zi.)
Exista, îmi amintesc, şi un tic de limbaj în epocă, un tic născut din
nevoia de a demasca această fake coffee, observat destul de des în
anturajul meu. Cînd cineva voia să-ţi spună că a băut o cafea adevărată,
nu nechezol, spunea „am băut cafea-cafea”.
Am citit în ziarul Libertatea din 19 iulie 2010 un interviu cu
„inventatorul” nechezolului, Alecu Radu, din Bucureşti. Iată ce a spus:
„Am lucrat ca şef de secţie la o fabrică de cafea. La un moment dat, tona
de cafea de import ajunsese să coste 6.000 de dolari. Iar Ceauşescu nu mai
voia să audă de importuri”. El a avut ideea să amestece cafeaua cu năut, să
le prăjească (torefieze) împreună şi să obţină acest amestec vîndut prin
magazinele alimentare. În mod clar, această idee de compromitere a
cafelei nu putea veni de la un iubitor al ei: „Deşi prăjeam zilnic 20 de tone
de cafea, niciodată nu am fost tentat să consum acest drog. În schimb,
beam nechezol în fiecare zi, obicei la care nu am renunţat nici acum”,
zicea atunci inventatorul reţetei de falsificare a cafelei. Într-o analogie,
recunosc, puţin forţată, aveam de-a face cu un fel de călău care-şi iubea
meseria.
Amestecul cu năut a fost „îmbunătăţit” şi el, ajungîndu-se să se
adauge ovăz şi orz, cereale destinate, îndeobşte, consumului cabalin
(mănînci, calule, ovăz?!). De aici a şi apărut numele, evocînd bucuria
calului care se hrăneşte: nechezol.
Nu mi-a plăcut nechezolul, avea un gust leşios, de băutură cu cenuşă
(nu am băut cenuşă, nu ştiu ce gust are, dar sigur seamănă cu nechezolul).
În consecinţă, am rămas tot pe cafea, găsind-o greu, pe sub mînă, la
suprapreţ, în primii ani ai crizei, apoi exclusiv cafea adusă „de afară” de
marinari, de şoferi de TIR care treceau graniţele, de beneficiarii „micului
trafic” de frontieră cu Ungaria şi Iugoslavia. Cît am locuit la Lugoj şi la
Timişoara, am ajuns mai uşor la cafea… După mutarea la Bucureşti,
condiţiile s-au înăsprit şi cafeaua a atins preţuri ameţitoare, 1.000 de lei
kilogramul, în contextul în care eu aveam un salariu de 2.400 ca redactor
la Viaţa studenţească, iar soţia mea, cercetător, în jur de 2.200.
Consumam amîndoi un sfert de kilogram pe săptămînă, deci un kilogram
pe lună. Chiar şi la preţul ăsta exorbitant era greu să găseşti cafea… mai
uşor se găsea cafeaua solubilă, Amigo, dar nu era acelaşi lucru. Ţin minte
că era un lux ca, atunci cînd ajungeai să călătoreşti cu vagonul de dormit,
să cumperi de la şeful de vagon o ceaşcă de cafea nes, frecată cu apă
minerală (obiceiul ăsta a coborît din tren şi a intrat în destule familii).
Cafeaua, ideea de a bea cafea, de a avea cafea erau un lux. Şi
producea ficţiune. Îmi amintesc că am călătorit cu trenul odată, în
compartiment cu un domn bine îmbrăcat, serios, care mi-a spus că e din
Turceni, de lîngă Craiova, şi că ar fi fost coleg de clasă cu un anume
Corneliu Procopiu, al cărui nume apărea pe unele cutii de nes Amigo,
produs în Brazilia (da, chiar apărea, am verificat atunci, povestea avea o
bază reală). Acel domn, foarte respectabil, mi-a spus că Procopiu ar fi
venit la întîlnirea de 30 de ani de la absolvirea liceului şi că ar fi adus
pentru foştii colegi un TIR de cutii de nes! Corneliu Procopiu ar fi plecat
în tinereţe în Occident, a ajuns în Brazilia şi s-a îmbogăţit din producţia şi
comercializarea nes-cafelei Amigo. Pe moment l-am crezut şi, într-un fel,
mi-a părut bine că nişte compatrioţi au primit sute de cutii de nes în mod
gratuit. Am simţit un soi de disidenţă faţă de restricţionarea consumului
de cafea, o disidenţă întreţinută de misteriosul Corneliu Procopiu, din
Brazilia, care nu şi-a uitat colegii.
Apoi, tot mai mult, mi-am dat seama că era o fabulaţie modelată,
cumva, de regimul restrictiv al comerţului de cafea. Sigur că există în
toată lumea poveşti cu colegul care ajunge milionar sau miliardar şi, la
revederea cu colegii, le face tuturor cadouri: cîte o maşină, un ceas de aur
cu diamante, o călătorie în jurul lumii, o vacanţă de neuitat într-o staţiune
luxoasă etc. Doar în imaginarul din România lui Ceauşescu colegul ajuns
milionar în Occident le oferă foştilor colegi de liceu ceva mai valoros
decît maşinile scumpe şi ceasurile de aur, nişte cutii de nes.
Cînd am început să beau cafea, în primul an de liceu, un espresso la
Alimentara mare (un magazin alimentar din centrul Aradului, cu un colţ în
care se vindea cafea făcută la nişte maşini italieneşti mari, scoţînd aburi ca
nişte locomotive) costa 75 de bani. Apoi s-a făcut un leu şi douăzeci şi
cinci de bani, cînd am terminat liceul, costa deja un leu şi cincizeci de
bani. La Timişoara, la bufetul Universităţii, cînd am început Facultatea, o
cafea costa doi lei, cînd am terminat facultatea, nu se mai vindea decît
cafea cu înlocuitor, servită cu un polonic mic dintr-o oală uriaşă în care
fierbea amestecul.
Ca o formă maximă de emancipare, în ultimii ani ai „cafelei la liber”,
în Timişoara, la barul hotelului Banatul găseai formula „cafea cu kent”
(cu o ţigară Kent) şi cu o bomboană de ciocolată, total, trei lei cinzeci, cu
bacşiş, patru. Era singurul loc de acest fel, din cîte ştiu, din toată ţara. Era
un „must”, cînd venea lumea în delegaţie, neapărat se oprea acolo, intrai
şi mirosea a fum, dar era fum de valută forte, adică fum de Kent.
Băutul cafelei făcea parte din nevoile mele cotidiene (ca şi acum), aşa
că efortul de a mă aproviziona a ajuns adesea în ultimii ani de dinainte de
’89, cum am spus, la aproape jumătate de salariu. În toate instituţiile
statului ceva mai mari, prin birouri, exista cineva care „procura”,
„aducea”, „făcea rost”, „primea în pachet şi nu avea ce face cu ea”, cineva
prin care ajungeai la cafea. (Aceleaşi persoane, în general, care vindeau
ţigări Kent sau Super Filter „de la sîrbi”.) Cu cît era mai greu de obţinut,
cu atît era mai bună. Deşi, dacă mă întrebaţi, n-aş mai cumpăra cafea
Wiener Alvorada nici în ruptul capului. Acasă priveam disperat cînd
stocul de cafea era pe cale să se termine, intram în alertă, dar întotdeauna
zeul cafelei ne-a răsfăţat, niciodată nu am rămas fără ea. Adesea, cînd
sunam de la serviciu, din redacţie, la Carmen la Institut, ea îmi transmitea,
fără să spună despre ce era vorba (totuşi, dacă-şi punea cineva mintea cu
noi, ascultîndu-ne telefoanele şi voind să ne înfunde, ne găseau o vină: era
complicitate la contrabandă!): „Am găsit la 250, să iau?”. Iar eu îi
răspundeam, la fel de „cifrat”: „Desigur, cum să nu iei?! Ăsta e preţul!”.
Apoi închideam telefonul şi simţeam cu bucurie, cu o satisfacţie secretă
cum se profilează o nouă victorie în lupta cu sistemul. Ah, să nu uit, plata
cafelei se făcea la salariu. Cînd, de cele mai multe ori, cafeaua era deja
băută.
În august 1989, într-o discuţie cu Adriana Babeţi, am riscat o profeţie
(Adriana era o persoană de încredere absolută): că pînă la sfîrşitul anului
cade Ceauşescu. Nu aveam nici o informaţie, nu ştiam nimic, mă
încrîncenam să profeţesc ceea ce-şi dorea toată lumea. Pariul a fost pe
două pachete de Wiener Alvorada. Atît eram de disperat, încît riscam
două pachete de cafea pentru o dorinţă mascată în profeţie.
În seara de 22 decembrie am sunat-o pe Adriana şi i-am spus doar atît:
„Îmi datorezi două Alvorade!”. Iar ea mi-a spus la început că era convinsă
că eu îi voi da două pachete de cafea la sfîrşitul anului. Şi că este singurul
pariu din viaţa ei pe care l-a pierdut cu foarte mare bucurie.
Unii spun că au rezistat în comunism prin cultură, alţii prin lectură. Eu
am rezistat prin cafea. Şi, simbolic (sau nu), sfîrşitul epocii lui Nicolae
Ceauşescu a venit pentru mine cu jumătate de kilogram de cafea drept
premiu.
  

Moş Gerilă, un fake Moş Crăciun

Omul nou pe care partidul se străduia să-l „făurească” (partidul nu

putea naşte oameni, putea doar să-i făurească) avea nevoie de sărbători
noi, de obiceiuri noi şi tradiţii noi („Este un obicei, pentru că încă nu o
putem numi tradiţie”, a spus Ceauşescu, vorbind despre Ziua Recoltei).
Pentru a le înlocui, mai precis, dezlocui pe cele vechi. Cum omul nou era
ateu, de rit materialist-ştiinţific, obiceiurile cele noi instaurau o viaţă
publică alcătuită din succese, oameni fericiţi aflaţi în drum spre societatea
socialistă multilateral dezvoltată (SSMD, în prescurtările din şedinţele de
partid) şi sărbătoriri de victorii. Un fel de luptă a binelui cu foarte binele,
anunţînd zorii luminoşi ai comunismului.
Tradiţia creştină trebuia înlocuită cu altceva, ceva înălţător, luminos,
cu Sărbători în care să se prindă în horă muncitori şi ţărani, împreună cu
conducerea de partid şi de stat. Hora era un fel de liturghie în aer liber a
noii ideologii. Îmi amintesc marile adunări populare, unde Nicolae
Ceauşescu rostea adormitoarele lui cuvîntări în faţa mulţimii aduse cu sila
în pieţele marilor oraşe şi în direct la TVR, adunări care, după ce
„conducătorilor iubiţi” li se ofereau flori (de către pionieri, mai ales), se
terminau într-o mare horă. Se încingea o horă, cum spuneau ziarele
vremii. Lîngă conducători erau plasaţi oameni verificaţi de Securitate
(uneori aceiaşi, indiferent de judeţ), îmbrăcaţi în costume populare, iar
Tovarăşul şi Tovarăşa, îmbrăcaţi în costume civile (iarna în paltoane), se
făceau că dansează şi se bucură. O bucurie fake de care e plină arhiva
Televiziunii Române. Că doar Tovarăşul şi Tovarăşa se prindeau în horă
pentru eternitate şi aceste „momente istorice” era obligatoriu să fie
filmate.
 Hora, preluată din mediul rural şi derulată la oraş, era doar una din
„transele” noii nonreligii. Dar asta nu era suficient să înlocuiască
evenimentele religioase majore, Crăciunul şi Paştele.
Moş Crăciun a fost eliminat din calendarul românilor încă de pe
vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar locul lui a fost luat de Moş
Gerilă. În prima apariţie în presa vremii, în publicaţia comunistă
Naţiunea, în 1947, Moş Gerilă e desenat ca un tînăr musculos, bine făcut,
căruia îi zboară barba falsă. Parcă ar fi vorba de un stripper pregătit să-şi
lepede hainele în faţa unei audienţe alcătuite din fruntaşe în muncă! Fake
de fake!
Văr cu sovieticul Ded Moroz, tovarăşul Gerilă vine în România odată
cu tancurile sovietice şi nu mai pleacă pînă în 1989!
Apoi, încet-încet, de-a lungul anilor, Moş Gerilă a îmbătrînit şi şi-a
făcut datoria pentru care fusese „făurit”: să dea cadouri copiilor cuminţi în
locul expiratului şi expulzatului Moş Crăciun. Moş Gerilă era de acum,
oficial, figura centrală a Lunii Cadourilor, cum fusese botezată luna
decembrie. Cadourile se ofereau pe 30 decembrie, Ziua Republicii, cînd
Moş Gerilă apărea în public (la Arad, îmi amintesc, în Parcul Copiilor).
Moş Nicolae a rămas suspendat, nu se sărbătorea oficial, dar în mai toate
casele copiii îşi puneau cuminţi ghetele la geam, aşteptînd cadouri.
Probabil că în Epoca de Aur nimeni nu s-a gîndit să-l înlocuiască pe Moş
Nicolae, prenumele era al Tovarăşului, care nicidecum nu putea fi numit
Moş. Şi, dată fiind activitatea sa de ucenic de pantofar, nici nu se punea
problema să se apropie de ghete!
Ziua Crăciunului, 25 decembrie, a fost şi ea confiscată (în primul rînd,
era zi lucrătoare dacă nu cădea duminica), iar pentru copii se organiza, la
Palatele Pionierilor, „balul Fulgilor de Nea”, o sărbătoare fără obiect.
Prezenţa pionierilor fruntaşi (am fost unul dintre ei) era obligatorie.
Propaganda comunistă şi instrumentele ei urmăreau prin asta ca nu cumva
copiii să stea acasă (era vacanţa de iarnă) şi să serbeze Crăciunul. Acest
carnaval era o bîlbîială festivă, cu măşti, cu un program artistic, poezii
patriotice, cîntece patriotice şi, apoi, dansuri patriotice.
În plan imagistic, Moş Gerilă nu venea cu o sanie trasă de reni
(animale capitaliste), ci de cai. Era îmbrăcat în cojoc roşu, fără ca asta să
ne aducă aminte, ca acum, de Coca-Cola, o băutură inexistentă în
România comunistă.
 Dacă Moş Crăciun venea de undeva din Laponia, Moş Gerilă venea
dintr-o direcţie neclară, de undeva din pădurile patriei. Uneori, în
felicitările ilustrate oficiale era înfăţişat înconjurat de animale autohtone
socotite simpatice, urşi, veveriţe, iepuri, pozînd fericite. (Alteori, dacă
„festivitatea” decernării cadourilor se făcea într-o sală de clasă, Moş
Gerilă venea pe jos, cu un sac în spate.)
Mi-l amintesc apărînd din senin în Parcul Copiilor din Arad… El se
făcea că dă cadourile fiecărei şcoli (mergeam cu şcoala, cu clasa), iar
direcţiunea şcolii, împreună cu învăţătorii şi diriginţii împărţeau cadouri
celor prezenţi. Am aflat, cînd am trecut în ciclul doi sau chiar în clasa a
patra, nu mai ştiu exact, că acele cadouri erau cumpărate de părinţi şi
depuse la şcoală. Din acea cauză cadoul meu şi al fratelui meu era mai
sărăcuţ decît cadoul unora din familii mai înstărite. Nu, nu Moş Gerilă mă
discrimina, ci veniturile băneşti ale familiei!
Dar degeaba elimini Crăciunul şi-l înlocuieşti cu Moş Gerilă dacă nu
zdruncini, cumva, şi Postul Crăciunului, ţinut de multă lume cu
comportament creştin-ortodox. Trebuia să i se dea în cap şi acestui obicei.
Iar aici, mişcarea propagandei mi se pare remarcabilă. Luna noiembrie, în
care pe 15 începe în calendarul ortodox postul Crăciunului, a fost numită
Luna Preparatelor Culinare!
Erau afişe în Arad, ţin minte, bannere chiar, pe care se anunţa
triumfător: Noiembrie, Luna Preparatelor Culinare… Ce post de Crăciun,
tovarăşe, bucură-te de Luna Preparatelor Culinare! O inepţie care acum
stîrneşte rîsul, dar atunci era o mişcare propagandistică perfectă. E drept,
în Anii Înfometării, vorbesc de anii ’80, noiembrie nu a mai fost
sărbătorită cu atîta pompă şi nu a mai fost pusă în capul bucatelor.
Ca şi Moş Nicolae, nici Paştele nu a fost înlocuit oficial cu vreo altă
sărbătoare, Mărţişorul şi ziua de 8 martie absorbeau elanul festiv de
primăvară. La ele se adăugau 1 şi 2 mai, zilele libere, chiar cu defilare.
Paştele era acoperit de zgomotul acestor sărbători, ouăle roşii înlocuite cu
mititeii şi ieşirile tovărăşeşti la iarbă verde. Şi totuşi, se mai găseau
metode de a bruia sărbătoarea Învierii. Ţin minte că în Arad (dar cred că
şi în alte oraşe) se organiza, exact în noaptea de Înviere, la Clubul
Tineretului, „Discotecă pînă-n zori”. Fără nici o explicaţie, o singură dată
pe an, discotecile ţineau pînă în zori pentru ca tineretul să nu meargă la
biserică, la slujba de Înviere, ci să danseze toată noaptea prin grija Uniunii
Tineretului Comunist. De ce se ţine pînă în zori? Ca să vă distraţi toată
noaptea, venea răspunsul.
În restul anului, discotecile, numite oficial „reuniuni tovărăşeşti”,
ţineau pînă la ora zece, cel mult. Dar atunci, în noaptea de Înviere,
partidul era generos şi ne lăsa să ne distrăm pînă-n zori! Fără alte
explicaţii.
Ca o ironie, aceste discoteci se goleau la miezul nopţii şi se umpleau
peste o oră, două cu tinerii întorşi de la Înviere.
În anii de liceu, într-o astfel de noapte, în partea a doua a discotecii, un
tovarăş activist se uita la hainele tinerilor să vadă dacă nu au urme de
ceară de la lumînări. A zărit una pe pardesiul meu şi m-a întrebat, cumva
ironic, dar destul de serios:
— Ce e cu urma asta de lumînare, tovarăşe Morar? (Mă cunoştea de la
diversele activităţi literare ale Clubului Tineretului.) Pe unde ai umblat cu
lumînarea?
— Păi, să ştiţi că tocmai ni s-a întrerupt curentul în seara asta şi am
aprins o lumînare ca să văd să mă îmbrac…
Mi-a zîmbit uşor încurcat, apoi m-a bătut pe umăr:
— Îmi place de tine că ai răspuns la orice…
— Păi, dacă mi se pun întrebări despre orice…
Dintre tradiţiile populare hibernale, pluguşorul a fost încurajat, era
laic, provenea, probabil, dintr-un fond precreştin de obiceiuri agrare
celebrînd fertilitatea. Mersul cu pluguşorul a devenit un fel de sărbătoare
recunoscută, mai ales de cînd Tovarăşul şi Tovarăşa asistau, în public, în
faţa clădirii Comitetului Central, la scenele de pluguşor, tot mai mult
înroşit, tot mai mult ideologizat. De acum nu mai era vorba de brazda de
sub plug, ci de revoluţia agrară, şi nu de gospodarii cei harnici, ci de
Întîiul Gospodar al Ţării (titlul de Întîia Gospodină nu a fost adjudecat de
tovarăşa Elena Ceauşescu, ocupată cu munca ştiinţifică). Şi, încet-încet,
poeţii de curte şi tovarăşii de la propagandă au constatat că Pluguşor
rimează cu conducător, ca în exemplul de mai jos, publicat în epocă de
revista Cutezătorii şi, desigur, declamat în faţa întregului CC al PCR, în
prezenţa Destinatarului Suprem: „Aho, aho, copii şi fraţi,/ Staţi puţin şi nu
mînaţi/ Şi urarea mi-ascultaţi,/ C-am pornit-o de cu zori,/ Prin ţară
colindători,/ Prin oraşe, prin comune,/ Cu urările străbune,/ De viaţă, de
sănătate,/ La constructorii voinici,/ La mineri, la-nvăţători,/ Că ni-e ţara
cîmp de flori/ Răsădit de muncitori,/ Tînăr să se-nalţe-n soare,/ Cu uzine,
cu ogoare/ Şi cu vise minunate (…) Anul care s-a-ncheiat/ A fost mîndru
(…) Pentru zile minunate/ De partid asigurate;/ Anul care s-a-ncheiat/ A
fost mîndru şi bogat,/ Am ’nălţat un imn ales/ Pentru-al XII-lea Congres,/
Cîntînd dragostea fierbinte/ Pentru bravul preşedinte/ Reales de-al ţării
For/ Şi de întregul popor,/ Să ne fie înainte/ Înţelept conducător/ ’Nalt
exemplu, far şi zbor”.
Firesc, Marea Horă încinsă după astfel de cuvinte înălţătoare a
consfinţit (pardon de expresie) entuziasmul şi senzaţia de bunăstare a
poporului, în frunte cu cei din frunte.
Un amănunt hilar redat de Toma Roman Jr. pe site-ul lui Istorii
încîlcite. E vorba despre cum a fost convertit „post factum” un obicei
religios, mersul cu Steaua, într-un obicei proletar, avîntat, de sorginte
comunistă. Citez:
 
În anii 1951-52, în Partidul Muncitoresc Român a avut loc o mare verificare a
membrilor. Tovarăşii şefi voiau să vadă dacă s-au infiltrat „năpîrci şi vermine
burghezo-capitaliste în detaşamentul de avangardă al clasei muncitoare”, dar şi
să contabilizeze cîţi membri şi simpatizanţi activi au avut comuniştii în „crunta”
şi secretomana ilegalitate. Asta a dat prilejul unora să se bată cu cărămida-n
piept, cum au susţinut ei „mişcarea muncitorească” tricotînd ciorapi pentru
deţinuţii politici, afumînd slănină pentru cauză sau donînd firfirici la Ajutorul
Roşu. Printre aceştia l-am găsit şi pe „luptătorul” Dan Paul, care în 1952 era
sergent de miliţie. Născut în 1929, el începuse lupta de clasă de mic. În iarna
1936-37, adică la 8 ani, zice el, „am fost cu steaua roşie pentru a aduna fonduri
în Bucureşti, cartierul Griviţa-CFR”.
 
Pînă şi Sfînta Treime Creştină a fost înlocuită, probabil dintr-un reflex
necontrolat, cu Treimea Epocii de Aur: Partidul-Ceauşescu-România.
O observaţie: Nicolae Ceauşescu a luptat toată viaţa împotriva
Crăciunului, dorind să-l elimine din lumea şi din credinţele românilor. Şi,
parcă într-o răzbunare istorică, într-o uriaşă ironie a sorţii, Ceauşescu a
fost executat într-o zi de Crăciun.
 
Post scriptum: trebuie să recunosc, cu onestitate, că a existat, foarte,
foarte slabă, o mişcare de „reabilitare” a lui Moş Crăciun, neoficială,
aproape subterană. Nu în rîndul populaţiei simple, care oricum sărbătorea
Crăciunul, ci în rîndul celor mai apropiaţi de Putere. În iarna ’88-’89, am
participat, la Baza BTT de la Herăstrău (Băneasa), la un fel de spectacol
cu circuit închis în preajma Crăciunului. Nu mai ştiu cum am primit
invitaţia (probabil de la Aurel Borşan, şeful cu culturalul la BTT), dar am
ajuns acolo. L-am întîlnit la intrare pe Florian Pittiş, printre alţii.
Evenimentul era cu atît mai interesant cu cît la el se producea Adrian
Păunescu, interzis la vremea aceea. Din tot acel spectacol (nici acum,
recunosc, nu am înţeles cum şi de ce s-a organizat), Andrei Păunescu, fiul
poetului, a cîntat o melodie cu un text interesant, din care am reţinut o
strofă:
 
Anul îşi întoarce ultima filă,
Copiii românilor colinde spun
Şi îl aşteaptă pe Moş Gerilă,
Să li-l aducă pe Moş Crăciun.
 
Peste un an chiar asta s-a întîmplat şi de Crăciun a fost împuşcat
promotorul lui Gerilă.
  

Cît costa învăţămîntul gratuit

Imaginea idilică a învăţămîntului românesc din epocă este cel mai

reuşit fake al acelor vremuri, rezistînd şi azi cu brio. „Pe vremea lui
Ceauşescu se făcea şcoală ca lumea” e o propoziţie pe care o auzi des,
uneori sub forma: „Da, avea defecte Ceauşescu, însă şcoala de pe vremea
lui…”. Lîngă afirmaţiile privind minunata şcoală românească în socialism
mai stau în picioare, cu aceeaşi rezistenţă la uzură, cele referitoare la cît s-
a construit înainte de ’89 şi „Ceauşescu a făcut metroul”. Ca şi cînd, dacă
nu venea comunismul, în România nu s-ar mai fi construit nimic, evident,
nici metroul.
Nu voi face o analiză a învăţămîntului, nu e scopul meu, nu am la
îndemînă date statistice, voi povesti doar din experienţa mea de cinci ani
ca profesor la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj, unde am primit
repartiţie guvernamentală în 1981. Anul în care s-au închis oraşele mari,
deşi existau şi acolo catedre eliberate prin pensionare. Dar tovarăşa Elena
Ceauşescu a decis aşa. Să mai meargă ăştia cu facultate şi la ţară. Am
prins post la Lugoj pentru că am fost şef de promoţie şi ăsta a fost unul
din cele două posturi libere în tot judeţul Timiş. Arad, judeţul meu natal,
nici nu a apărut pe listă.
O precizare pentru cei mai tineri. Absolvenţii de facultate erau obligaţi
să se prezinte la post pentru minimum trei ani, stagiu obligatoriu. Mai ales
pentru cei care deveneau profesori. Repartiţia se făcea „pe ţară”, în
ordinea mediilor de absolvire. Şefii de promoţie alegeau primii. Lugojul
era, în termenii vremii, „navetabil”, adică puteai să faci naveta, erau
destule trenuri care legau Timişoara de Lugoj, pline de doctori, ingineri şi
profesori care se deplasau zilnic la locurile lor de muncă. Navetismul a
fost una dintre realităţile despre care nu s-a prea vorbit, deşi ar fi meritat.
Erau două feluri de navetă. De la oraş la ţară (sau spre oraşe mai mici), în
care se înscriau cei cu studii superioare, mai ales, cum am spus, doctori,
profesori, ingineri, şi invers, de la sat la oraş, navetă făcută de muncitori,
paznici, elevi care locuiau în mediul rural, dar aveau activitatea în oraşele
mari. Era vorba de un schimb cotidian de populaţie.
Cum eu nu aveam buletin de Timişoara, ci de Arad, naveta mea era
mai complicată. Am reuşit să locuiesc un an şi jumătate prin cămin (luat
în cameră „pe blat” de foşti colegi mai mici, tot de la filologie), sîmbăta
mergînd la părinţi, la Arad, cu altă serie de navetişti, studenţii arădeni
(„arădani”, pentru localnici) care se întorceau în weekend de la Timişoara.
După blatul din cămin, cînd Mircea Mihăieş s-a instalat la Timişoara
(după un stagiu într-o comună din Bihor), am stat la el în nopţile în care
nu voiam să dorm la Lugoj. În acele vremuri mi-am făcut o carte de vizită
(m-a ajutat regretatul Bebe Costinaş, mi le-a făcut gratis prin relaţiile lui
la tipografie) pe care scria Ioan T. Morar, navetist, Arad-Timişoara-Lugoj.
Trebuie să recunosc, cei de la Liceul „Textila” au fost amabili cu
mine, mi-au pus la dispoziţie o încăpere care servise drept cabinet medical
al internatului, aveam unde să dorm şi chiar unde să scriu, să citesc, să
corectez teze şi extemporale. Nu aveam baie şi nici toaletă, ci doar o
chiuvetă. Toaleta era afară, eram singurul care avea cheia. Cu un bon de
zece lei pe atunci puteam să iau masa de prînz la cantina elevilor, într-o
mică sală rezervată pentru profesorii care, ca mine, erau celibatari sau pur
şi simplu găseau alternativa asta mai plăcută. Faţă de alţi colegi şi colege
care au ajuns la ţară, în sate izolate, situaţia mea era de invidiat. Era şi o
glumă a epocii în care se descriau localităţile pentru repartiţie: comune
prin care trece trenul, comune din care se aude trenul şi comune în care s-
a auzit de tren.
Nu-mi doream să mă instalez definitiv la Lugoj, aşa că nu am făcut
demersuri să mi se repartizeze nici locuinţă, nici butelie, m-am mulţumit
cu cabinetul medical, apoi, după un an, cu o altă încăpere care avea şi duş,
cu vecini cîteva sute de eleve şi cîteva zeci de elevi, mai ales de la Şcoala
profesională care ţinea de liceul nostru. Între timp, în provizoratul de
atunci, am fost găzduit gratis de prietenul meu, inginerul Crişu
Opronescu, proprietarul unui apartament cu două camere. „Provizoratul ca
formă de nesupunere”, cum ar veni.
 În privinţa nivelului de învăţătură, Liceul „Textila” era al treilea în
Lugoj, după Liceul de elită „Coriolan Brediceanu” şi Liceul numărul doi,
fără nume pe atunci. Într-un fel, eram la egalitate cu Liceul Agricol, însă
înaintea celor de la Şcoala de Mecanici Agricoli, care aveau şcolarizare
doar pentru treapta întîi. Liceul nostru era una dintre victimele măsurii
care prevedea zece clase obligatorii. Personal, cred că asta a distrus în
mare parte calitatea învăţămîntului, cîtă era. Aduc în sprijinul acestei idei
următoarea întîmplare.
Într-un an, şcoala noastră a fost nevoită să organizeze concurs de
admitere pentru treapta întîi. Situaţie neobişnuită, pentru că obiceiul era să
se primească dosare de înscriere doar pentru numărul de locuri existente.
Dintr-o greşeală s-a ajuns la situaţia să fi fost înscrişi, oficial, cu trei elevi
mai mult decît numărul de locuri. Şi astfel, spre disperarea tuturor, urma
să se organizeze examen. Vestea asta a descurajat cinci elevi dintre cei
înscrişi, care nu s-au prezentat la concurs. Astfel, toţi cei prezenţi erau
admişi, doar că trebuiau să treacă şi de probele scrise. Am ajuns la
concluzia că puteam corecta cu baremul dat de inspectorat, ca să vedem
cam la ce nivel se situează viitorii noştri elevi. Din 120, mai bine de
patruzeci au intrat cu media 1 curat. Cea mai mare medie a fost undeva
sub patru, adică 3,70, obţinută de o elevă care peste doi ani era secretară
UTC pe şcoală. Adică era dintre cele mai bune. Nu pentru că evoluase, ci
pentru că noi am încadrat-o cu exigenţele reduse, modificîndu-ne nivelul
de apreciere.
Am fost dirigintele unei clase din acea promoţie. Şi anume, cea mai
slabă, că eram cel mai nou-venit. Douăzeci de elevi, jumătate din clasă,
intraseră cu media unu curat. La română am început cu un test de dictare
şi rezultatele m-au speriat. Analfabetismul era în floare, după opt ani de
şcoală primară. Unii veneau din şcoli săteşti mici şi slabe, cu profesori
care predau mai multe materii decît aveau în specializările lor, copii care-
şi ajutau părinţii la muncile cîmpului şi locuiau în case fără curent
electric, fără apă curentă şi fără condiţii minime de curăţenie. Unii dintre
elevii mei, din Mehedinţi, au urcat pentru prima dată în tren cînd au venit
la şcoală. Era clar că nu puteam face performanţă şcolară cu ei. Mă
făceam că le predau, se făceau că învaţă. Le dădeam să copieze fragmente
din manuale pentru a-şi îmbunătăţi ortografia, înaintam prin materie la
minima rezistenţă. Am avut totuşi o realizare cu care pot să mă mîndresc:
i-am învăţat pe elevii mei din prima treaptă cum se face o cerere. Le-am
spus că, probabil, atunci cînd vor face cereri, vor ieşi cu scrisul lor, cu
ortografia lor, în public. Şi că nu puteam să ne batem joc de acte publice.
Am exersat cererea săptămîni bune cu ei, neglijînd literatura. I-am pus în
situaţia de a cere tot felul de lucruri (de pildă, cerere pentru ieşit în pauză),
am lucrat cu ei logic, au înţeles despre ce este vorba, cum trebuie să ceară,
cum să aşeze cererea în pagină. Nu ştiu dacă între timp foştii mei elevi,
care sînt încă muncitori, s-au apropiat de literatură, dar sînt sigur că ştiu să
facă o cerere.
Desigur, au existat elevi buni (ca în toate orînduirile şi ca-n toate
regiunile lumii), dascăli pasionaţi, părinţi atenţi şi cu disponibilităţi
materiale pentru a le asigura viitorul copiilor lor. Dar ăsta nu a fost meritul
epocii, aşa cum se înţelegea în toată propaganda de atunci. Generalizarea
învăţămîntului obligatoriu a dus la scăderea dramatică a nivelului în şcoli,
elitele, atîtea cîte erau, au fost trase în jos sau lăsate să se descurce pe cont
propriu, prin eforturi, meditaţii, lecturi individuale.
Exista obligaţia nescrisă, dar profund subînţeleasă de a trece pe toată
lumea. Şcolile trebuiau să se mîndrească într-un soi de concurs naţional,
„Cea mai bună şcoală”, cu rata promovabilităţii. Dacă lăsai un corigent pe
toamnă, trebuia să faci meditaţii cu el toată vara, ca să-l pregăteşti să
treacă. Dacă-l lăsai repetent, asta îţi ştirbea din rezultate şi erai tu,
profesorul, socotit incapabil şi calificativul tău anual putea să aibă de
suferit. Cum se zicea, nimeni nu avea chef să-şi „bată cuie în talpă”, iar
rezultatul era previzibil: ştii, nu ştii, de un cinci tot ştii. Mimam exigenţa,
dar rotunjeam notele ca să treacă toată lumea. Mai ales la seral, unde,
uneori, erau o parte din părinţii elevilor de la zi. Veneau să facă seralul
pentru că li se cereau studii ca să promoveze la o categorie mai mare, dacă
voiau să-şi păstreze postul de magazioner sau controlor de calitate etc. Era
o formalitate şi aşa o şi tratam. Nici nu le mai treceam absenţele în
catalog, le dădeam note cît să treacă. Ţin minte că într-un an am fost
întrebat de direcţiune cum de am trecut o anumită elevă de la seral, cînd
ea se afla în penitenciarul din Timişoara pentru trecere frauduloasă a
frontierei. Am răspuns, cu subînţeles, că am trecut-o pentru că avea note
de trecere.
Deşi oficial şcoala începea pe 15 septembrie, orele de curs apăreau
abia pe la sfîrşitul lui octombrie, începutul lui noiembrie. După
festivitatea de începere a şcolii şi repartizarea pe clase, elevii erau anunţaţi
ca de a doua zi să fie îmbrăcaţi de munci agricole. Da, începea o perioadă
de o lună, două în care mergeam la cules de mere, de porumb, de ce era
nevoie. Perioada era ascunsă sub inocentul „practica agricolă”, ca şi cînd
în teorie toţi am fi făcut agricultură, după care ar fi trebuit, desigur, ca
aceste cunoştinţe de agricultură să fie transpuse în practică. Liceul nostru
nu era foarte bun la învăţătură, cum spuneam, dar la practică excela,
aveam elevi foarte harnici, drept pentru care noi eram şcoala care mergea
cel mai mult la muncile cîmpului, spre deosebire de Liceul Brediceanu,
care începea mult mai repede cursurile.
Şi noi veneam îmbrăcaţi pentru cîmp, ne preluam clasele, le urcam în
autobuze (cînd munceam departe de şcoală) sau ne încolonam, cînd se
putea face deplasarea pe jos. Au fost cazuri în care, în zile foarte ploioase,
nu mergeam la practica agricolă, dar, pentru că elevii nu veneau cu
manualele la ei, intram în clase şi aşteptam să treacă timpul, nu aveam ce
să predăm. În general, în cei cinci ani cît am stat la Lugoj am prins
toamne lungi şi frumoase, numai bune pentru cărat elevii la IAS-urile din
jur să adune recoltele deja raportate drept culese.
Am prins practica agricolă şi ca elev, şi ca student (doar vreo două-trei
săptămîni), şi ca profesor. Făcea parte din structura anului şcolar, deşi nu
era prevăzută în programele şcolare. Deşi era socotită normală în epocă,
această afectare forţată a tineretului la munci care ar fi trebuit să fie
executate de o populaţie calificată dovedea, cu prisosinţă, eşecul
„revoluţiei agrare” cu care se mîndrea Ceauşescu. Ţărănimea era deja „o
clasă socială pe cale de dispariţie, care ajută elevii, studenţii şi militarii la
strîngerea recoltelor”.
Regimul nu resimţea însă această dovadă clară a eşecului, astfel încît
în ziarele vremii apăreau reportaje despre munca entuziastă a elevilor şi
studenţilor la cules. Era o metodă de a ascunde sub preş, de a falsifica o
problemă gravă născută din colectivizarea forţată a terenurilor agricole.
(Eu însumi, mai tîrziu, am scris reportaje la Viaţa studenţească despre
taberele studenţeşti de muncă agricolă.)
Odată întorşi la şcoală, după ultimele tone la hectar, treceam prin
materie în viteză, o viteză căreia elevii nu îi făceau faţă. Dar asta nu conta,
mergeam înainte, cum se zicea în epocă, neabătut.
 Ca diriginte, am aflat că fiecare clasă are un plan economic. El trebuie
îndeplinit prin colectare de sticle şi borcane, hîrtie sau fier vechi. Jumătate
din elevii clasei mele trăiau la internat, iar borcanele în care îşi aduceau
mîncare de acasă le spălau şi le duceau înapoi. Hîrtii nu aveau de unde
colecta, iar fier vechi, nici atît. Am plătit de cîteva ori, din buzunar, parte
din acest plan economic, altfel aş fi fost penalizat şi tot acolo ajungeam.
Din practica agricolă ne reveneau nişte bani trecuţi în contul „planului
economic”. Dar tot nu era destul. Şansa „nesperată” o reprezentau viermii
de mătase. Liceul „Textila” era unul dintre furnizorii de gogoşi de mătase
care mergeau la Filatura din oraş. Cîteva săli de clasă de la ultimul etaj al
liceului, nefolosite în restul anului, deveneau incubatoare de viermi. Care
trebuiau hrăniţi cu frunze de dud. După ore era planificat, cu clasa mea,
din cînd în cînd, să asigurăm hrana, aşa că luam la rînd duzii din Lugoj de
pe domeniul public şi adunam frunze pe care le predam la şcoală şi iar
aveam nişte sume adăugate la planul economic al clasei. Se înţelege că
nimeni nu mai învăţa în după-amiaza aceea, după patru-cinci ore de
căţărat prin copaci.

Întîlnirea cu un mic Ceauşescu local

Într-un an, spre vară, am fost anunţat de direcţiune că planul economic

al clasei mele e incomplet, dar că, alături de alţi colegi în aceeaşi situaţie,
puteam recupera ducîndu-ne elevii să sădească răsaduri la IAS-ul local.
Ne-am încolonat şi am ajuns pe terenurile unde trebuia să ajutăm
legumicultura să obţină producţii record. Dar aici nu ne-a fost pus la
dispoziţie nici măcar un răsad, stăteam ca fraierii în cîmp, soarele era deja
destul de puternic şi simţeam cum pierdeam timpul şi şansa de a ne face
planul la clasă. Trecuse deja o oră bună, elevii ne tot întrebau cît mai
durează şi de ce nu aveau de lucru.
Tot uitîndu-ne în jur şi aşteptînd un tractor cu lăzile de răsaduri, am
văzut apropiindu-se un grup, cu un tip care explica ceva în mijlocul lui
(cam cum făcea Ceauşescu în vizitele de lucru), iar în jur erau tot felul de
tovarăşi şi tovarăşe care îl ascultau şi-l aprobau. În mintea mea am crezut
că e directorul IAS-ului şi m-am dus la el, l-am salutat şi i-am spus că noi
nu am venit acolo să ne bronzăm, ci să-i ajutăm, dar pentru asta avem
nevoie de răsaduri.
(O paranteză necesară, care explică situaţia: am văzut un tablou al
pictorului Dan Hatmanu, din Iaşi, în care l-a înfăţişat pe Ceauşescu
ciocnind şampanie cu Ştefan cel Mare şi un altul în care Conducătorul
vorbea la tribună şi în sală, pe toate locurile, erau aşezaţi oameni cu chipul
lui Ceauşescu. Metaforă a dorinţei de a fi după chipul şi asemănarea
Şefului. Interlocutorul meu de mai jos era, în mintea lui, unul din sala
pictată de Hatmanu.)
— Tu cine eşti? m-a întrebat răstit „micul Ceauşescu”.
— Sînt unul din profesorii veniţi cu clasa la plantat răsaduri…
— Gata, în momentul ăsta pleci la şcoală…
Din grup s-a desprins o tovarăşă care mi-a spus că-l aveam în faţă pe
noul prim-secretar al Comitetului Municipal de Partid, care se afla în
inspecţie. Era un tovarăş de nădejde, fost, la bază, tractorist la Buziaş, un
om din popor.
Am înţeles, dar nu m-am lăsat.
—  Aş vrea să-mi daţi în scris… Eu mi-am luat răspunderea pentru
elevii mei, avem de traversat calea ferată, nu-i pot lăsa singuri.
M-a făcut obraznic şi le-a spus celorlalţi trei colegi să preia ei şi clasa
mea.
Am plecat spre şcoală, iar cînd am ajuns acolo directoarele (cea plină
şi adjuncta) erau fierte. M-au întrebat ce am făcut, le-am povestit. Era şi
secretara de partid, fusese sunată şi ea. Pînă am ajuns eu pe jos la şcoală,
primarul, Gheorghe Leucuţa, a ajuns cu maşina la sediu şi, prin telefon, a
şters pe jos cu directoarele. Mi s-a transmis că va trebui să fiu luat în
discuţia organizaţiei de partid şi să se meargă pînă la excludere… Era o
tîmpenie şi un abuz chiar şi în „disciplina” şi-n uzanţele partidului.
Venit în post doar de cîteva zile, Leucuţa a vrut să arate că el e şeful şi
că toată lumea depinde de el. Doamna Şişu, secretara de partid, profesoară
de matematică, o femeie foarte de treabă, a încercat să aplaneze conflictul,
a tot vorbit pe la Municipiu. Şi mi s-a transmis că va trebui să merg în
audienţă ca să-mi cer scuze de la primar. Scuze pentru ce? Pentru că nu
am adus răsaduri de acasă? Am spus că nu merg, că voi face un scandal de
pomină dacă mi se întîmplă ceva. Totuşi, pentru liniştea colegilor mei, am
acceptat pînă la urmă şi chestia asta.
 În fine, prin grija secretarei noastre de partid am fost programat din
oficiu la audienţă, alături de oameni necăjiţi care cereau butelii,
apartamente sau locuri de muncă. Eu trebuia să cer scuze. Sau să ofer
scuze, chestie de nuanţă. Am fost primul pe listă, am intrat în biroul prim-
secretarului municipal, care mă aştepta cu o figură încruntată.
L-am salutat, mi-a răspuns la salut glacial, cu jumătate de gură, apoi
m-a întrebat ce caut acolo (ca şi cum n-ar fi ştiut). Voia să-mi
demonstreze, o dată în plus, cine e şeful. Am spus că am venit aici trimis
de secretara de partid ca să-mi cer scuze.
Atunci am avut un moment de îndrăzneală, care l-a luat prin
surprindere pe Leucuţa:
— Dumneavoastră consideraţi că am greşit, poate o fi aşa, dar vă atrag
atenţia că şi dumneavoastră aţi greşit, tot atunci.
— Cum îndrăzneşti…
— Vă vorbesc în calitate de membru de partid, i-am retezat-o.
— Vezi să nu fii dat afară…
— Nu dumneavoastră m-aţi primit în partid…
— Cum am greşit, mă!?
— În faţa elevilor mei aţi compromis imaginea activistului de partid.
(Mi-am luat o voce de Telejurnal.) Noi le prezentăm opere literare în care
activistul de partid este un om cald, luminos, deschis spre problemele
oamenilor, împăciuitor… iar dumneavoastră aţi fost repezit, furios şi mi-
aţi ştirbit autoritatea în faţa elevilor… Nu v-aţi gîndit la impresia lăsată
acestor copii încă în formare…
Omul a rămas fără replică. Probabil că nu a îndrăznit nimeni pînă
atunci să-l atace frontal şi să-l acuze… În sinea mea rîdeam, îl umileam cu
armele lui, cu fraze propagandistice de genul teatru TV, piese cu ingineri
repartizaţi pe şantierele patriei şi discutînd între ei cu şabloane.
A fost vizibil fîstîcit cîteva clipe… Ca să-l îngrop şi mai tare, am
adăugat:
— Nu ştiu dacă ştiţi, dar mai scriu şi eu pe la nişte ziare…
A tăcut, apoi s-a ridicat de la birou, a venit în faţa mea şi mi-a dat
mîna. Mi-a spus doar atît:
— În regulă. Nu vi se va întîmpla nimic. Ne-am înţeles, a fost bine că
aţi venit şi ne-am lămurit. (Deja nu mă mai tutuia.)
 Apoi m-a condus pînă la uşă. Afară deja aşteptau cei cu buteliile şi cu
apartamentele. Nu i-a poftit înăuntru, probabil se ducea mai întîi să se
aşeze la birou, ca să fie mai impozant, să-şi recapete statura de mic
Ceauşescu local.
Am ajuns la şcoală, directoarele m-au întrebat speriate ce am păţit, ce
măsuri se vor lua împotriva mea. Le-am spus că nimic, că e în regulă.
— Şi ce aţi discutat?
—  Ne-am analizat reciproc greşelile şi apoi ne-am despărţit cu o
strîngere de mînă.
Le-am văzut neîncrezătoare şi le-am povestit toată discuţia… S-au
mai destins, dar cred că totuşi au rămas cu impresia că am o pilă pe
undeva, din moment ce nu am păţit nimic.
Gheorghe Leucuţa a devenit, după 1989, membru în Partidul Socialist
al Muncii condus de Ilie Verdeţ. A ajuns, adică, om la locul lui.
  

Cine m-a hulit

Cel mai activ în propagarea fake news-urilor, a falselor imagini, dar,

culmea, şi cel mai acceptat de „beneficiari” este cinematograful. Şi nu mă
refer doar la filmele de propagandă pură, ci şi la altele, încărcate
ideologic, dar cu ideile ambalate perfid. Nu, nu scriu un studiu despre
asta, nu aduc în discuţie o imagine exhaustivă (are cine să o facă), vă
relatez cîteva contacte ale mele cu lumea filmului şi impresii de spectator
din epocă.
Pe vremea copilăriei mele, înainte de a rula filmul propriu-zis, eram
serviţi cu un Jurnal de actualităţi (cred că aşa se numea). Cum nu toată
lumea avea televizor, aici erau enumerate şi filmate realizările clasei
muncitoare şi ale ţărănimii. O voce spartă, mereu aceeaşi (ţin minte şi
acum), mitralia pe un ton fals entuziast toate realizările, toate recordurile
la hectar, toate victoriile socialismului şi, eventual, cîteva nenorociri din
lumea capitalistă.
Jurnalul de actualităţi de pe marile ecrane este părintele Telejurnalului
de pe micile ecrane. Cu acelaşi amestec de perfidie, minciună şi entuziasm
mimat.
Cînd mergeam la film, intram repede în sală înainte de a se stinge
luminile şi, evident, vedeam tot jurnalul. Atunci am observat destul de
mulţi spectatori care intrau în sală mai tîrziu, chiar înainte de începerea
filmului, şi erau conduşi de plasatoare, cu lanterna, la locurile lor.
Întotdeauna erau destui întîrziaţi şi eu gîndeam că sînt fraieri, au pierdut
Jurnalul, deşi era cuprins în preţul biletului. Sigur că, judecînd acum
lucrurile, îmi dau seama că spectatorii întîrziaţi „ratau” Jurnalul dintr-un
spirit de frondă sau de autoapărare în faţa manipulării. Pe atunci nu
înţelegeam şi, astfel, „pedo-manipularea” îşi făcea efectul.
 Primul meu contact cu lumea filmului, nu doar cu filmele, ci şi cu
producţia de film, s-a întîmplat în copilărie, în centrul oraşului Arad, într-
o zi de „mers în oraş”. Încă nu eram lăsat singur în Centru, eram cu mama
şi, cînd am ajuns în staţia de autobuz, ca să ne întoarcem în cartierul
Bujac, am fost opriţi şi ţinuţi acolo peste o oră. Era lume multă, foarte
multă, circulaţia era oprită. Ni se vorbea prin megafoane…
Trebuia să stăm pe loc, în vreme ce pe lîngă noi trecea o coloană de
muncitori, în salopete, ducînd tot felul de pancarte şi drapele, scandînd
lozinci împotriva burghejilor şi capitaliştilor. Nu mai văzusem niciodată
aşa ceva, manifestaţiile la care am ajuns cu tata erau cele în care se strigau
lozinci de preamărire a socialismului, se scanda „Unu Mai Muncitoresc”,
se lăuda victoria comunismului împotriva fascismului. Coloana de
muncitori de acum era cu totul şi cu totul altfel.
„…Stop, stop coloana, încă o dată, de la început!” S-au retras toţi
cîţiva metri, îi îndruma cineva, apoi s-a spus „Motor!” şi au pornit din
nou. Mama a aflat din discuţiile cu alţii care aşteptau autobuzul că nu mai
circulă pînă cînd nu se termină filmarea. Nu aveam ce face, rămîneam pe
loc, cum erau indicaţiile din difuzoare…
Da, se turnau exterioare pentru filmul Străinul, după romanul cu
acelaşi titlu al lui Titus Popovici (scriitor care a trăit nişte ani în Arad). Iar
noi eram masa de figuranţi pe lîngă care treceau alţi figuranţi. Pot spune
că am jucat în filmul Străinul, nu!? Eram printre sutele de gură-cască
nevinovaţi care în loc de staţia de autobuz au nimerit într-o secvenţă
cinematografică. Şi asta nu a fost tot, Străinul a marcat săptămîni întregi
oraşul. De pildă, toată lumea vorbea despre cum s-a construit şi o machetă
a Gării din Arad, o machetă bombardată, de care s-a folosit filmul. Şi cum
un cascador s-a aruncat de pe pod în Mureş cu o „maşină mică” (încă nu i
se spunea nici automobil, nici dacie, că Dacia nu fusese concepută pe
atunci) şi că ar fi primit pentru asta chiar o maşină. La noi la şcoală, tatăl
unui coleg de clasă fusese printre figuranţi, avea o figură de proletar din
afişe, purta şapcă şi avea mustaţă. Cînd ne-am dus la film, l-am zărit o
fracţiune de secundă în coloana pe care o văzusem din staţia de autobuz,
pe cînd se filma.
Mai tîrziu, în adolescenţă, am evitat manipularea din filmele
româneşti, adică nu m-am dus să le văd. Era o vreme în care rulau destule
producţii străine în cinematografe, aşa că aveai de ales. De ce să mergi la
Răsună valea (chintesenţa propagandei prin film), cînd poţi alege un
western?
Totuşi, trebuie să recunosc, am mai „păcătuit” uneori. De pildă, am
văzut la cinema un film de spionaj (de fapt, cred că era de contraspionaj)
românesc, Simpaticul domn R, în care doi spioni străini vin să fure o
invenţie a unui inginer român. Ceea ce reţin că m-a amuzat atunci este că
spionul străin nu a venit în România cu un Rolls-Royce, cu un Ferrari sau
un Mercedes, ci cu o maşină Volga, cu şofer. Volga neagră a fost multă
vreme un simbol al puterii. Şi al menţinerii ei. Cine se trezea dimineaţa cu
o Volgă neagră în faţa casei trebuia să-şi facă bagajele şi să aştepte să fie
ridicat.
Era uşor să ocoleşti filmele cu fake-uri „hard”, ca să zic aşa, cu
manipulări „la vedere”, dar puteai cădea victimă celor „light”, producţii
din seria Haiducii, unde lupta de clasă contra boierilor era îmbrăcată într-
o montură de capă şi spadă.
Sau a comediilor cu BD. Filme „simpatice”, în care hoţii erau şi ei
simpatici, cu umor şi, mai ales, corigibili. Iar miliţienii erau şi mai
simpatici, şi mai inteligenţi. Subliminal plecai cu ideea că miliţianul e
frumos ca Iurie Darie, iar hoţul schimonosit ca Puiu Călinescu.
Manipulare fină, ca în seria cu Nea Mărin. Filme salvate de distribuţie, de
jocul uneori irezistibil (în comedii) al unor vedete consacrate. Seria BD a
devenit „cult”, dar nu pentru mesajul ideologic, nu pentru ideea că miliţia,
braţul înarmat al poporului, este de treabă, ci prin poante şi secvenţe
secundare. Prin ceea ce poporul a numit „şopîrle”, secvenţe cu potenţial
subversiv, scăpate de vigilenţa cenzurii.
În privinţa filmelor istorice din ultimii ani ai comunismului, reţin doar
o observaţie mai veche, pe care am făcut-o atunci într-o discuţie cu nişte
prieteni buni şi verificaţi: „Mi se pare evident că toţi voievozii şi toate
personajele din filmele istorice de acum se străduiesc să gîndească precum
tovarăşul Nicolae Ceauşescu sau măcar să-i transpună în viaţă ideile”.
(Cum replica asta nu a „transpirat” la Securitate înseamnă că, într-adevăr,
am avut prieteni buni şi verificaţi!)
Despre filmele cu Comisarul Moldovan/Miclovan nici nu are rost să
vorbim, tezismul lor se vede de la o poştă. Dar şi de aici au rămas replici
celebre, îmi amintesc cu plăcere de „Nu trage, dom’ Semaca, sînt eu,
Lăscărică”, devenită, după ’90, jingle pe la posturi de radio.
 În topul meu personal, lupta pentru cel mai prost film din anii ’80 se
dă între Sania albastră şi Salutări de la Agigea. În cazul ambelor am fost
martor la turnarea unor secvenţe. Primul, cu Diana Gheorghian şi Bogdan
Stanoevici, în regia lui Ioan Cărmăzan, pe scenariul lui Fănuş Neagu, e un
fel de clip foarte lung despre doi tineri care se întîlnesc întîmplător, se
înamorează şi încearcă să scape de fostul iubit al fetei. O parte din
secvenţe s-au filmat la Cîmpulung Moldovenesc în perioada în care,
împreună cu Ioan Groşan şi Grupul Divertis, participam la Serbările
Zăpezii. După ce se terminau competiţiile organizate de BTT, cei doi
protagonişti se hîrjoneau prin zăpadă pe pîrtia goală.
Un an mai tîrziu, în tabăra studenţească de la Slănic Moldova, am
asistat la premiera (pentru studenţi) a filmului. A fost unul dintre
momentele de mare forţă la care am asistat în viaţa mea. Ca să mă asigur
că nu e vorba doar de o amintire falsă, am discutat cu Toni Grecu despre
acea lansare a filmului. Amintirile mele erau corecte. Întîi, contextul: în
tabăra studenţească de iarnă ’86-’87 de la Slănic Moldova participau cele
mai bune formaţii studenţeşti. În afară de Divertis, mai erau cei din
Brigada ASE, Brigada Facultăţii de Drept Bucureşti, Grup Arh (cu Ghighi
Bejan drept lider), Corul Song, brigăzi şi grupuri de umor din mai toate
centrele universitare. Un public extrem de greu de controlat. Realizatorii
filmului au avut, săracii, ghinionul de a se prezenta cu pelicula lor
lăcrămoasă în faţa acestui public inteligent, cu uriaşe rezerve de umor. Un
public imun la propaganda vremii, gîndind liber şi creativ. Vorba lui Toni,
peste trei ani publicul ăla făcea Revoluţia în mai toate centrele
universitare. Erau cei care simţeau că nu se mai poate aşa şi voiau să se
schimbe ceva, cu orice preţ. Publicul care, peste trei ani, va face masa
critică necesară răsturnării lui Ceauşescu.
Revin la atmosfera de acolo. Nu pot să uit hohotele de rîs cu care
însoţeam scenele inepte din film, comentariile cu voce tare din sală şi,
apoi, un happening pe care mi l-a reamintit Toni Grecu. De la unul din
balcoane a pornit un lanţ alcătuit din fulare, vreo douăzeci, care era
învîrtit dintr-un balcon în altul, peste publicul aflat la parter. Lumea se uita
mai puţin la ecran, mai mult la şarpele de fulare care zbura prin sală şi
care, cînd ateriza cu bine într-un balcon, era aplaudat, se auzeau urale. În
vremea asta, echipa filmului, aflată în loja principală, se făcea tot mai
mică, tot mai nevăzută. Am simţit atunci, acolo, un aer de rebeliune, un
aer de nonconformism cum nu mai fusese pînă atunci. Un haz uriaş, o
băşcălie „de masă”, o ocazie pentru cuvîntul „fiasco” de a-şi îmbogăţi
nuanţele.
Pentru noi, cei din sala de la Slănic Moldova, Sania albastră a fost o
comedie, deşi cei care l-au produs l-au prezentat ca pe o poveste de
dragoste cu final luminos, o falsificare mătăsoasă a realităţii.
Dacă Sania albastră se salvează, raportată la tema acestei cărţi, prin
aceea că nu e purtătoarea unor fake news-uri flagrante (în afara ideii
generale că tinerii din epocă erau frumoşi, curaţi şi fără griji), Salutări de
la Agigea (pe un scenariu de Mihai Tatulici, în regia lui Cornel Diaconu,
altfel regizor de spectacole omagiale) este o ilustrare cap-coadă a ideii de
fake. Un film despre nişte utecişti care lucrează la canalul Dunăre – Marea
Neagră (atît de drag lui Ceauşescu) menit să „vopsească” realitatea dură a
şantierelor „de muncă patriotică”. Un film „de tip nou”, în care lupta nu se
dă între bine şi rău, ci între bine şi foarte bine.
Am asistat la două secvenţe filmate la Costineşti. Eram în Teatrul de
Vară, se instalase acolo şi echipa filmului, două rînduri de scaune au fost
rezervate pentru distribuţia care juca rolul unor tineri veniţi să se destindă
la Costineşti. Nu mai ştiu ce era pe scenă, cred că un concurs de miss (nu
ştiu dacă era cel organizat de Lorin Vasilovici, cînd am fost în juriu).
Teatrul de Vară era arhiplin, ca de fiecare dată, intrarea era gratuită, în
general. La un moment dat s-a întrerupt spectacolul şi spectatorii au fost
rugaţi să stea liniştiţi (la locurile lor!), că se filmează o secvenţă pentru un
lungmetraj. În această secvenţă urcă cineva pe scenă (unul dintre actori)
şi-i roagă pe tinerii de la Agigea să se ducă repede la autobuze pentru că a
intervenit o urgenţă. Scena s-a tras dintr-o singură bucată, cu vreo trei
camere, tinerii s-au ridicat şi au plecat. Locurile lor au fost repede ocupate
de alţi spectatori.
A doua secvenţă se filma pe plajă, era vorba de un concurs de miss (nu
la Obelisc, cum se făceau de obicei), vreo zece fete frumoase stăteau pe
nişte fotolii-cupă din plastic şi aveau de dat o probă, proba de plîns.
Prezentatorul, cu un microfon în mînă, plin de vervă, se apropia de ele şi
încerca să le facă să rîdă, apoi cineva din afară le aducea nişte cepe tăiate
ca să poată să plîngă. Cine plîngea mai convingător cîştiga proba. Se pare
că una din fetele participante ar fi fost iubita unuia din echipa de la Agigea
şi, dezamăgită, urma să cîştige concursul de plîns. Prezentatorul acestui
concurs improvizat pentru film am fost eu (vorba lui Kurt Vonnegut, „da,
eu, autorul acestor rînduri”). Eram la Costineşti, mă contactase echipa de
producţie şi mă rugase să joc acest rol. Asta pentru că adesea, la Serbările
Mării, am prezentat tot felul de concursuri, alături de Ioan Groşan şi
colegii din Divertis. Am şi semnat un contract, urma să fiu plătit cu vreo
850, dacă secvenţa intră în film. Cum nu am fost plătit niciodată, prin
deducţie, reiese că nu am debutat în Salutări de la Agigea. Deşi, într-un
fel, mi-ar fi plăcut să fiu pe acelaşi generic cu Nae Caranfil, care îşi juca
propriul rol în acel film!
Pe de altă parte, mai am o experienţă legată de film, dar de filmul
produs sub eticheta „film de cineclub amator”, la Atelier  16, Arad. Era
cineclubul aflat sub patronajul Şcolii Populare de Artă, condus de
Gheorghe Săbău, cel care a reuşit să adune în jurul lui o bună parte a
intelectualităţii tinere din oraş. Pentru ca acest cineclub să poată exista,
era nevoie de nişte cursanţi. Ca să devii cursant, trebuia să achiţi o sumă
modică. Orele de curs erau de fapt un fel de discuţii ample, pe teme de
cinema, în principiu, dar ajungeau în zona esteticii, literaturii, psihologiei,
discuţii libere, cu umor şi inteligenţă, cu schimburi de cărţi între noi. Ne
adunam de cîteva ori pe săptămînă la cineclub, reuşiserăm să ne plătim un
loc în care să putem discuta comod şi liber. Pînă la urmă, pentru că tot
eram acolo, trebuia să şi „producem” ceva, ca un fel de „lucrare de
absolvire”, după doi ani de cursuri. În acea perioadă erau cîţiva oameni
foarte buni acolo, care au făcut filme experimentale de o mare
inventivitate. De altfel, ambiţia lui Gheorghe Săbău era să găsească
„limbajul propriu cinematografului”, care să fie în primul rînd non-
narativ. Ioan Pleş, unul dintre cei mai talentaţi „amatori”, a fost descoperit
de domnul Săbău din întîmplare, într-o comună din podgoria Aradului,
unde aduna bucăţi căzute din filmele proiectate în căminul cultural şi
zgîria pe ele o altă poveste. Un fel de linii animate, filme de scurtă durată.
Venit la cineclub, avînd condiţii mai bune, Pleş a „reinventat filmul” şi a
lăsat în urmă cîteva filme scurte excepţionale. Al doilea creativ de acolo a
fost Emanuel Ţeţ, un tip foarte pretenţios care, ca şi Pleş, lucra filme
zgîriate şi colorate pe peliculă, după ce se filmaseră diverse poveşti pe ele.
Erau doi tipi foarte interesanţi, amîndoi provenind din mediul baptist (un
furnizor de talente în acele vremuri, în mai multe domenii). Din păcate, la
ora la care scriu aceste rînduri, amîndoi au plecat dintre noi. Pe lîngă ei
eram noi, ceva mai „conceptualizanţi”, în care lecturile şi activitatea
literară ţineau loc de talent pentru film. De jucat în filmele care aveau
personaje tot noi jucam. De montat, cel mai bine monta Ţeţ, un
perfecţionist. Muzica filmelor era „furată” de pe diverse discuri, mai ales
de jazz, care circulau pe sub mînă.
Am făcut şi eu un film care se numeşte Autopsia uitării, se găseşte în
arhiva de pe YouTube a cineclubului, în care, printre alţii, joacă şi Ilona şi
Mircea Mihăieş, Alexandru Pecican, Emanuel Ţeţ, Gherghe Morar (fratele
meu) şi, ultimul pe listă, eu. Un film în care, în mai puţin de şapte minute
(atîta peliculă ne era repartizată, fără posibilitatea de a trage duble)
încercam să demonstrez într-o succesiune de secvenţe („non-narative”)
cum uităm. Dar printre acele secvenţe am strecurat şi ceva subversiv. O
carte bătută în cuie (cu ciocanul) şi un porumbel (al păcii?) căruia i se taie
gîtul cu secera. Secera şi ciocanul, în secvenţe subliminale, apoi cineva
care este înghesuit de doi tipi într-o încăpere. Nu povestesc filmul (fiind
non-narativ, cum spuneam, e şi greu de povestit), subliniez doar că am
încercat să îngrop nişte mesaje care încă mai rezistă. După ’89, filmele
acelei generaţii au fost prezentate la Centrul Pompidou de la Paris, la o
ediţie a Bienalei de la Veneţia şi, mai nou, în cîteva împrejurări artistice
din Belgia, Olanda, Canada, Germania, ca dovezi ale unei mişcări
underground în România lui Ceauşescu. Pentru mine, Autopsia uitării e,
acum, un plăcut prilej de aducere aminte.
  

Umorul cu haz, cu chelneri şi cu soacre

Acum cîteva luni am fost solicitat de revista România literară să scriu

un text despre umorul de dinainte de ’89 şi cel de după. Reţin, din text,
partea cu umorul de dinainte, pentru că asta ne interesează aici. Acel umor
fake, oficial, căruia i se opunea un umor neoficial, clandestin,
underground… Ziceam aşa:
 
Multă vreme m-a fascinat o prostie pe care am auzit-o de mai multe ori, chiar din
gura unor oameni care nu răspîndeau de obicei prostii. Prostia suna aşa:
Securitatea lansa bancurile pentru a face poporul să rîdă, să detensioneze
sumbra atmosferă socialistă şi, din cînd în cînd, să iasă bine Ceauşescu. Şi,
astfel, să controleze umorul. În plus, să lase şi o supapă, zicea aceeaşi teorie. O
supapă care în anii proletcultismului nu a existat, printre deţinuţii politici
regăsindu-se şi unii care au spus cîte un banc cu poantă „duşmănoasă” la adresa
orînduirii. Cum ar veni, odată cu Ceauşescu s-a dat liber la glume. Chiar el, cică,
mai făcea, la mesele tovărăşeşti sau la petrecerile de la vînătoare, cîte o poantă la
care rîdeau cu voioşie şi supunere membrii nomenclaturii.
Chiar aşa să fie? Să fi produs Securitatea bancuri? Mi-am şi imaginat o şedinţă la
Secţia Umor a Departamentului Securităţii Statului:
— Tovarăşi, ce avem azi în lucru?
—  Toa’şu general, eu m-am gîndit să facem un banc cu ungurii… Şi-l dăm în
răspîndire în Muntenia şi-n Moldova… de acolo îl duc cei care au neamuri în
Ardeal… Într-o lună vedem cu cei de la Cluj dacă a ajuns la ei…
—  Bună ideea, da’ acum nu e momentul… Am avut banc cu ungurii şi acum
două săptămîni… Să nu mergem numai pe soluţiile simple… Tovarăşi, ce facem,
nu mai avem imaginaţie şi ne-am pierdut umorul?! De ce ne plăteşte partidul pe
noi?!
— Mie mi-a venit o idee de banc cu tovarăşul Secretar General…
 — Bine, da’ vezi că, dacă nu e bun, te arestăm pe loc pentru atitudine ostilă şi
provocare…
— Păi… ăăă…
—  Ce-i, măi, Iancule, te-ai speriat? Mai glumim şi noi între noi, nu doar cu
poporul… ha, ha, ha.
— Bună glumă, tov. general, se vede că nu degeaba sînteţi şeful nostru!
— Hai, lasă periuţa şi spune-o pe aia cu Şefu Ăl Mare! Să te auzim!
— Ar fi cam aşa: Sînt chemaţi la Moscova toţi conducătorii ţărilor socialiste şi
Brejnev spune că le face cadou nişte cojoace… Aici băgăm ceva cu frigul de la
Moscova… cu Siberia, aştept sugestii… Bun, şi li se trimit cojoacele cadou
tuturor acasă. Cînd le îmbracă, văd că au toţi cojoace foarte scurte. Numai
tovarăşul Ceauşescu are un cojoc pînă mai jos de genunchi… Şi se sună unii pe
alţii, cu povestea asta, iar Ceauşescu le spune: Păi, dacă voi aţi stat în genunchi
cînd vi s-a luat măsura!…
— Ha, ha, ha! Foarte bun, mai dă două din astea şi te avansăm la excepţional…
Daţi-l mai departe…
S-ar putea să n-am dreptate şi să nu fi existat o astfel de unitate de umor în cadrul
Securităţii, deşi muncă de diversiune a existat. Dar mă întreb totuşi: de unde să
apară bancurile patriotice? Pentru că bancul cu Brejnev şi cojoacele chiar a
circulat… A controlat Securitatea şi umorul?
Partidul sigur a controlat, prin Cenzură, umorul „oficial”, cel de la televiziune,
radio şi Urzica. Iar rezultatul a fost un umor aseptic, sleit, cu poante despre
chelneri şi frizeri care iau bacşiş, cu beţivi şi soacre. „Umor cu haz”, cum a fost
definit. Din cînd în cînd mai scăpa cîte un scheci gen „C-aşa-i în tenis”, spus
genial de Toma Caragiu… Desigur, „cu voie de la organe”. Generaţiile tinere şi
foarte tinere nu mai înţeleg toate aluziile scheciului, pentru că nu mai au
referinţele în realitate…
Excepţie a făcut-o umorul „semioficial”, cel al grupurilor studenţeşti care
reuşeau să stîrnească avalanşe de rîs la festivalurile de gen. Şi despre gradul mai
mare de libertate s-a spus că s-ar datora lui Nicu Ceauşescu, deci era tot cu voie
de la partid, aripa tînără. Eu cred că adevărul e la mijloc, au fost multe „şopîrle”
scăpate de control, momente de improvizaţie. Dar ele au rămas, cumva, izolate în
lumea studenţească, în campusuri, în festivaluri ale „artei şi creaţiei studenţeşti”.
 
Trec la amintiri. Am mai spus-o, credeam că nu vom scăpa niciodată
de comunism, trebuia să ne adaptăm, să nu mă fac de rîs, să pot dormi
liniştit, să nu-l laud pe Ceauşescu. Pentru asta aveam un proiect de viaţă
simplu: să ajung în redacţie la revista Urzica, unde, de la apariţie şi pînă
în ’89, nu s-a pomenit numele lui Ceauşescu. Pentru că lui nu-i plăcea
umorul, în opoziţie, de pildă, cu preşedintele maghiar János Kádár, care
avea şi imitatori oficiali, la televiziune! Se spune că la o Conferinţă
Mondială a Populaţiei, ţinută la Bucureşti, s-ar fi scos o publicaţie
dedicată, o revistă a evenimentului, în care în locul portretului lui
Ceauşescu ar fi apărut un portret-caricatură, ceea ce nu i-a plăcut deloc:
„Ce, aşa arăt eu?!”.
Urzica ar fi fost locul perfect de ieşit la pensie. La Viaţa studenţească
erai ţinut atîta timp cît, cu îngăduinţă, mai puteai fi socotit tînăr. După
aceea erai îndrumat spre „presa mare”. Ceea ce nu mă interesa deloc,
acolo pericolul să fii pus la lăudat Ceauşescu era foarte mare şi, practic, de
neevitat.
Visam să mă transfer la Urzica, începusem să colaborez pe acolo,
fusesem dus în redacţie de Radu Călin Cristea şi de regretatul Marius
Tupan, mă simţeam bine acolo, era o atmosferă super-destinsă.
Dramaturgul Tudor Popescu, redactorul-şef, nu vedea cu ochi răi această
dorinţă a mea. Care putea să se întîmple după ce Radu Călin Cristea, care
era ca şi angajat, ar fi plecat acolo unde-şi dorea el, la Vînătorul şi
pescarul sportiv, fiind în tratative deja cu Titus Popovici. Şi, în
perspectiva următorilor ani, pe locul liber aş fi venit eu. O ascunzătoare
perfectă din care aş fi putut să scriu liniştit literatură, aşa cum îmi doream.
Cum s-ar zice, să zbor la mică înălţime, sub radarele partidului.
Nu a mai fost cazul, din fericire, Revoluţia din ’89 mi-a resetat
proiectele profesionale!
Totuşi, mai erau publicaţii ferite de ideologizare, de pildă, revista de
Protecţia muncii, unde Ceauşescu apărea destul de rar. Acolo era singurul
loc în care se publica, oficial, umor negru. E vorba de suplimentul revistei
care se numea Stop! Accident, cu pagina „Zîmbiţi, vă rog, dacă mai
puteţi”, unde apăreau fotografii cu braţe smulse, maşini prăvălite peste
oameni, incendii din care ieşeau oameni în flăcări. Da, titlul îndemna la
zîmbet! Şi revista Paza contra incendiilor era un loc călduţ, să zic aşa, nu
prea se scriau editoriale acolo. Şi nici nu avea o circulaţie largă, generală,
încît să te faci de rîs în mod semnificativ. De altfel, Constantin Dumitru,
fost redactor-şef adjunct la Viaţa studenţească şi Amfiteatru, schimbat
după apariţia acelor poezii subversive ale Anei Blandiana, cînd toată
lumea a luat foc, tocmai la Paza contra incendiilor a fost mutat
disciplinar.
 Şi totuşi, în marea asta de umor fake, conformist, care rîdea de cei
care întîrziau la serviciu, de chelneri şi frizeri care luau bacşiş, de
troleibuze care întîrziau în staţii, de tineri pletoşi întreţinuţi de părinţi, mai
existau cîteva oaze. Mai ales în mediul studenţesc. Divertis, din care am
avut plăcerea să fac parte, a fost una dintre aceste excepţii. Spectacolele
de pe scenă, apoi micile spectacole improvizate în afara scenei, pe la
Costineşti, pe la întîlniri de tot felul, fără texte aprobate, au făcut deliciul
celor cîţiva norocoşi de a fi în public.
Succesul Divertis a făcut ca Toni Grecu şi Doru Antonesei, doi
fondatori, să fie solicitaţi pentru textul unui spectacol la Teatrul Mic.
Povestea lui Toni Grecu, de mai jos, vă va lămuri cum mergeau lucrurile
atunci, cum se cenzura şi, mai ales, ce stare de spirit domnea în lumea
spectacolului:
 
„În 1988 am scris împreună cu Doru Antonesei one man show-ul Astă
seară stau acasă, un text pe care ni l-a solicitat actorul Ştefan Iordache,
unul dintre cei mai importanţi artişti ai scenei româneşti. Era o vedetă
incontestabilă, respectat şi iubit de toată lumea. De asta îşi permitea să fie
şi un fel de copil teribil, care face pozne, ştiind că mai-marii vremii nu-l
vor trage de urechi dacă abordează un one man show de satiră socială, gen
imposibil de acceptat în repertoriile teatrelor de atunci. Punerea în scenă
avea să se întîmple la Teatrul Mic, condus de Dinu Săraru, un individ uns
cu toate alifiile, cu mare trecere la organele de partid şi de stat. Era dedicat
partidului trup şi suflet, dar şi un fel de rebel de catifea cu gura mărişoară,
mîndru de originea sa ţărănească, autor al romanului Nişte ţărani, dintre
care unul era chiar el. În dubla lui calitate de scriitor şi ţăran, dar şi de
activist de frunte al partidului, Săraru îşi permitea să spună şi să facă
obrăznicii la adresa «unor aspecte care ţin de anumite chestiuni», ca să
citez dintr-un important politician postdecembrist intrat in istorie pentru
că a avut o mătuşă. Oltean fiind, deci fudul şi dornic să arate că poate face
ce nu-i în stare nimeni, Săraru aţîţa cenzura prin propuneri curajoase,
chiar incredibile pentru perioada aceea atît de închisă şi controlată
ideologic. Prin urmare, a susţinut textul nostru şi a băgat în repetiţii
spectacolul. Nume mari: Ştefan Iordache – protagonist, Silviu Purcărete –
regizor, Nicu Alifantis – autorul muzicii, Roxana Colceag – mişcarea
scenică şi coregrafia. Autori, doi băieţi săraci, ingineri, moldoveni pe
deasupra, cam ciudaţi şi duşi de acasă, renumiţi pentru glumele lor
impertinente de la Divertis la adresa «unor aspecte ce ţin de anumite
chestiuni», afirmaţi ca fiind persoane retrograde, care nu respectau în
spirit revoluţionar ideile, realizările şi marile cuceriri ale partidului şi
conducătorului iubit. În mediul intelectual din Bucureşti, mai ales în zona
teatrului, glumele Divertis erau foarte gustate şi circulau bancuri preluate
din spectacolele clandestine sau publice pe care le susţineam atunci. În
fine, eram un fel de băieţi simpatici, inconştienţi şi nebuni, care au scris
un text plin de răutăţi şi de şopîrle ca să fie jucat la Teatrul Mic. Pentru
noi era extraordinar. Debutam la 28 de ani ca autori la unul dintre cele mai
tari teatre ale momentului. La vremea aceea, teatrul era un refugiu pentru
public, era un loc de fuga din calea idioţeniei şi stupidităţii propagandei
care te împresura şi te copleşea în fiecare moment. Pînă şi în pat era
propagandă atunci. Cine făcea sex trebuia să-l facă revoluţionar, cu scopul
clar de reproducere. Nu se risipea energia sexuală a poporului. Ţara avea
nevoie de copii indiferent de relaţiile dintre parteneri şi indiferent de
problemele grave pe care le determina politica demografică forţată a
comuniştilor. Fac paranteza asta pentru cei care nu au trăit acele timpuri.
Era o mascaradă cu conducători bîlbîiţi, slugi care le cîntau imnuri şi un
popor care trăia în beznă şi cu trupul, şi cu mintea. Bîlbîiţii au plecat,
imnurile au tăcut, doar bezna din minte şi slugile au rămas în continuare.
Bezna asta votează şi azi slugile şi urmaşii slugilor de atunci care încă ne
conduc. Revin. În acea atmosferă de teroare ideologică din 1988, teatrul
era ca o luminiţă care pîlpîia uşor. Spectacolul s-a repetat cîteva luni. Din
cîte ştiu, Dinu Săraru a făcut tot felul de artificii ca să poată obţine
aprobarea textului şi iată-ne în ziua decisivă. Vizionarea finală cu tov.
Croitoru de la Municipiu. Habar n-aveam cine e tov. Croitoru şi nici nu ne
interesa. Nu ştiu nici acum. Ceea ce ştiu este că acest individ era un fel de
zbir pentru teatrele din capitală. De el depindea ce se joacă şi ce nu şi tot
de el depindea ce se spune pe scenă şi ce nu, din ceea ce se juca. Cu alte
cuvinte, el avea puterea să corecteze ce scriseseră greşit din punct de
vedere ideologic nişte mediocri ca Shakespeare sau Caragiale sau
Bulgakov ori să „corecteze” punerile în scenă semnate de diletanţi ca
Purcărete, Gonţa sau Tocilescu. În dimineaţa cu pricina am fost chemaţi şi
noi la teatru, ca autori, evident. Toată lumea era în priză. «A venit? Nu.
Mai aşteptăm… Oare o să-l aprobe?… Cine ştie?… Lasă că-l face Săraru
de cap şi o să dea OK-ul… Gata, tov. Croitoru e aici, începem.» Am intrat
în sală şi am ocupat două locuri într-o laterală, mai departe de comisie.
Eram curioşi cum se derulează o vizionare pentru cenzură la un teatru
profesionist. Numai că înainte de a începe reprezentaţia a venit cineva şi
ne-a întrebat cine sîntem. Am zis că sîntem autorii. «Şi ce căutaţi dvs.
aici? Vă rog să mergeţi în spate şi să aşteptaţi acolo. În sală au voie decît
artiştii şi tovarăşii din comisie.» Dacă au voie «decît artiştii», ne-am
ridicat şi am ieşit. Am ascultat reprezentaţia la un difuzor în holul
teatrului. Eram încordat şi foarte îndoit că se va da aprobarea. Se auzeau
strigăte nervoase din difuzor. Mai tîrziu am aflat că Purcărete a aruncat de
pămînt cu microfonul de la care dădea indicaţii şi l-a făcut praf. Săraru
ieşea şi intra ca titirezul. După aia am auzit că îl ţinea de vorbă pe tov.
Croitoru ca să-i distragă atenţia de la pasajele mai acide, mai
«şopîrloase». Aşa am auzit, aşa povestesc. N-am văzut cu ochii mei. Cu
ochii mei l-am văzut pe protagonist, pe Ştefan Iordache, care, după ce s-a
terminat vizionarea, a apărut transpirat în hol şi cu stilul lui zeflemitor a
spus: «Va veni un moment cînd voi vorbi despre toată mizeria asta. Futu-
vă-n cur de slugi». Nu cred că acestea sînt exact cuvintele pe care le-a
spus, memoria nu-mi permite să redau fidel, dar cred că am redat corect
starea şi situaţia din acel moment. Am crezut că totul s-a dus pe apa
sîmbetei, dar apare vesel Săraru, zîmbind. «Ne dă aprobarea dacă scoatem
cîteva pasaje.» «Cîte?», întreb. «A notat secretara literară.» Cînd am văzut
cum arăta textul pe care s-au făcut modificările, ne-a apucat rîsul. Acel
dosar ar trebui să intre într-un muzeu al cenzurii româneşti, dacă aşa ceva
s-ar înfiinţa, la secţiunea «Măcelărie». Era ferfeniţă. Din vreo 40 de pagini
au rămas 24. Măcel. Dar s-a aprobat şi ăsta era lucrul cel mai important.
Nimeni nu ne-a întrebat dacă sîntem de acord, dacă e corect, dacă au voie
să facă asta, dacă am putea să revedem textul şi să-l rescriem ca să fie mai
ataşat valorilor societăţii socialiste multilateral dezvoltate, de care, de
fapt, ne băteam joc cu maximă pasiune în acel spectacol. Aşa s-a hotărît,
aşa s-a jucat. Punct. Şi a fost un succes incredibil. Ştefan Iordache a fost
magistral. La acest show nu se găseau bilete la casă. Totul se vindea pe
sub mînă. Se dusese buhul în tîrg că la Teatrul Mic este un spectacol-
frondă. Această întîmplare parcă avea să anunţe că regimul soţilor
Ceauşescu nu mai avea mult de trăit. Aparatul de control l-a ciuntit, dar l-
a lăsat să iasă la public. Au fost multe presiuni şi au avut multe probleme
cînd au mers în ţară, în turneu. La Craiova, daca nu mă înşel, li s-a tăiat
lumina să nu poată juca etc… Cenzura a funcţionat, dar nu pînă la capăt.
Nu ştiu nici acum dacă a fost o greşeală, o prostie sau un fapt asumat de
cei ce supravegheau fenomenul teatral din Bucureşti. Părerea mea este că
a fost cîte puţin din fiecare. Dacă nu se dădea la televizor, mergea. Se
admiteau. Mai ales că Ceauşescu nu era mare amator de teatru. Ca idee,
pentru cei care poate nu ştiu, Ceauşescu nu a stat niciodată în loja care a
fost construită special pentru el la Teatrul Naţional. De ce? Pentru că nu a
fost niciodată la Teatrul Naţional. Iar la Teatrul Mic, nici atît”.
  

„Urmează staţia Lăudătorii Patriei” (şi partidului)

Imaginea falsă cum că metroul i s-ar datora Marelui Ctitor stă în

picioare şi azi, o auzi exprimată, evocată în diverse medii, chiar şi de
oameni de la care nu te aşteptai, cu precădere bucureşteni. „Da, Ceauşescu
a fost dictator, dar tot ne-am ales de pe urma lui cu metroul” este un
laitmotiv susţinut cu destul de multă convingere. El, laitmotivul, vine
probabil din reflexul de autoprotecţie a memoriei de a salva, din trecut,
doar lucrurile bune. În plus, asta devine un fel de justificare pentru
pasivitatea noastră de atunci, un fel de a pune în balanţă ceea ce „a fost
totuşi bine” cu ceea ce ne-a distrus viaţa.
„Ceauşescu a făcut metroul” este din acelaşi pachet cu „Nu putem noi
zugrăvi ceea ce a construit Ceauşescu”, expresii din vecinătatea nostalgiei
acoperind neputinţa de a se adapta la lumea de azi. Metroul din Bucureşti
are suficiente imperfecţiuni, iar dacă e de salvat adevărul istoric, o bună
parte din aceste defecţiuni, da, li se datorează lui Nicolae Ceauşescu şi
soţiei sale.
Nu trebuie să fii deloc un geniu ca să gîndeşti că un oraş avînd
orizontul populaţiei la un milion de locuitori are nevoie de un metrou.
Marele capitale ale lumii se dotaseră cu metrou de multă vreme. Chiar şi
Moscova şi Leningradul (pe atunci) aveau metrou, aşa că ideea nu era
originală nici măcar în lumea comunistă. Să nu mai vorbim de Budapesta
(care avea metrou electric din 1896!) sau de Praga, capitale din acelaşi
lagăr ideologic.
Ideea nu i-a venit lui Ceauşescu, în geniala lui concepţie despre
construirea socialismului. Puţină istorie aşază lucrurile în ordinea lor (nu,
nu e un studiu, sînt informaţii publice, la îndemînă pe internet). În 1908,
Dimitrie Leonida, tînăr inginer cu studii politehnice în străinătate,
lansează un proiect de metrou. În anii 1909-1910, primăria Bucureştilor
ducea tratative cu o firmă belgiană pentru construcţia liniilor de tramvai.
Cum preţul era destul de ridicat, acelaşi Dimitrie Leonida, împreună cu
inginerul Elie Radu (membri în Consiliul Tehnic al Bucureştilor)
propuneau construirea metroului, cam la acelaşi preţ cu cel cerut pentru
liniile de tramvai. Propunerea unui metrou revine în 1930, cînd cu planul
de sistematizare a Capitalei, dar e respinsă, considerîndu-se că transportul
suprateran face faţă necesităţilor vremii. Patriarhul Miron Cristea, în
calitatea sa de prim-ministru al României, are şi el ideea construirii unei
reţele de transport subterane, pe axele nord-sud şi est-vest, cu o centură
care să le conecteze.
Trebuie să fii sau foarte naiv, sau foarte înglodat în ideologia marxist-
leninistă ca să consideri că, dacă România avea un alt regim în locul celui
comunist, Bucureştiul nu ar fi avut metrou. Sau că fără Ceauşescu, de
asemenea, metroul ar fi rămas un vis neîmplinit al bucureştenilor. Pînă şi
pe vremea lui Dej a existat un proiect de metrou (cu o instituţie special
creată, în 1952, Direcţia Metroului Bucureşti), dar metroul, de inspiraţie
sovietică, trebuia să folosească şi ca adăpost în caz de război, astfel încît
adîncimile la care ar fi trebuit să funcţioneze erau între 20 şi 40 de metri.
Proiectul a fost amînat din motive de costuri foarte mari, imposibil de
suportat de economia socialistă de atunci.
Legenda urbană spune că, într-un gest de prietenie nipono-română, un
colectiv de specialişti japonezi ar fi recomandat României construcţia unui
metrou de suprafaţă, suspendat, care s-ar fi construit mult mai uşor, mai
ieftin şi ar fi fost mai uşor de extins şi de completat cu alte linii. În plus,
această soluţie tehnică ar fi evitat complicaţiile determinate de subsolul
fragil al Bucureştilor (în unele locuri, pămîntul Capitalei e fostă mlaştină
desecată). Ideea a fost respinsă pentru că la un metrou de suprafaţă nu ai
cum să construieşti linii ascunse. Şi nu ai cum să foloseşti metroul ca
adăpost în caz de război.
Aşadar, dacă nu a avut întîietatea ideii (confiscată de la proiectele de
dinainte), ce anume îl recomandă pe Ceauşescu drept autor moral al
metroului? A luat o decizie care trebuia luată de multă vreme. În plus, a
ciuntit părţi bune din proiectele iniţiale. A dat indicaţii care au frînat
procesul de executare, impunînd proiectanţilor să renunţe la soluţii şi să
improvizeze altele. A privat o bună parte a Bucureştiului, cartierul
Drumul Taberei, numai pentru că a socotit că acolo locuiau „burghejii”
instalaţi în blocuri construite pe vremea lui Dej.
Elenei Ceauşescu i se „datorează” şi urîţenia şi incomoditatea staţiei
de la Piaţa Romană. Deşi iniţial era proiectată acolo o staţie, „tovarăşa” ar
fi spus că nu e nevoie de ea, acolo sînt doar studenţii de la ASE, „care pot
merge pe jos”. Staţia nu a mai fost construită, pentru ca, după ani, cînd era
clar că trebuie o staţie de metrou în zonă, să se revină şi să se facă ceea ce
este şi astăzi, un peron cotropit de stîlpi de susţinere, un spaţiu insuficient
pentru aşteptarea metroului în condiţii civilizate.
Cei mai periculoşi nepricepuţi sînt cei harnici şi din punctul ăsta de
vedere Ceauşescu era unul dintre ei, Nepriceputul Suprem.
Într-o serie de reportaje documentare publicate acum peste zece ani de
fosta mea colegă de la Cotidianul, Dollores Benezic, dedicată construcţiei
metroului, există referiri directe la „implicarea” lui Ceauşescu în proiect.
Vizitele lui pe şantier erau aproape săptămînale. Inginerul Nicolae
Constantinescu, unul dintre constructorii cu care a stat de vorbă Dollores
Benezic, spunea: „De regulă îi plăcea să inoveze. Să participe cu idei. Nu
e frumos ce aţi făcut aici. Daţi jos! Nu pricepeai ce voia, făceai din nou,
iar nu-i plăcea. Şi pînă la urmă ajungeam la o soluţie care era de fapt
prima. Era dorinţa lui de a se băga în seamă”.
Una dintre modificările făcute de Ceauşescu în proiect este vizibilă
(mai ales audibilă) şi azi, atunci cînd metroul intră, dinspre Victoriei, în
staţia Gara de Nord. Acolo, Ceauşescu a impus o curbă foarte strînsă şi nu
s-a lăsat influenţat de argumentele specialiştilor, a rămas cum a decis el. A
fost nevoie de improvizaţii şi de soluţii tehnice destul de riscante pentru a
pune în practică modificarea. Scîrţîitul ramei de metrou în acea curbă este
una dintre contribuţiile lui Ceauşescu lăsate urmaşilor şi urmaşilor celor
care circulă cu metroul.
Pentru că am vorbit despre amestecul Elenei Ceauşescu în realizarea
acestui proiect (ea nu l-a însoţit prea des pe soţul ei în vizitele la şantierele
subterane, nu-i plăcea să-şi pună în cap cască, prea îi deranja cocul, şi nici
cizme), vă relatez una dintre poveştile care au rămas în zona legendelor
urbane. Povestea i-a fost spusă fostei mele colege de acelaşi inginer
Nicolae Constantinescu şi confirmată de ziaristul Ilie Tănăsache (fost la
Scînteia), autor al unei cărţi despre construirea glorioasă a metroului. Era
în 1979, în ziua inaugurării primului tronson, Semănătoarea-Izvor. Cuplul
Ceauşescu a urcat în vagon şi el, ca un adevărat Conducător, a dat ordinul:
„Să pornească!”. Elena Ceauşescu, într-un exces de răutate care-i era
specifică, a încercat să ştirbească din autoritatea soţului: „Dacă o porni”.
„O să pornească!”, a asigurat-o Ceauşescu, împăciuitor. Prima încercare a
fost însă fără noroc. „Mecanicul s-o fi fîstîcit, cine ştie, cert e că n-a pornit
metroul. Ceauşeasca s-a întors spre Ceauşescu şi i-a făcut cu pumnii: sîc
că nu merge! Mecanicul a mai încercat o dată şi a pornit. Atunci
Ceauşescu s-a întors spre ea şi i-a făcut la fel: sîc c-a mers!”.
Cînd s-a pus problema costului unei călătorii, directorul Metroului a
propus suma de un leu (monedă), Ceauşescu a fost de acord, dar Elena a
venit cu o altă propunere. Trei lei (tot o singură monedă). Riscîndu-şi
postul, directorul a spus că e cam scump, mai ales pentru cei care
călătoresc zilnic. Pînă la urmă, Ceauşescu s-a impus şi preţul a rămas
atunci la un leu.
O scenă tipică pentru familia Conducătoare, pentru care ţara, oamenii,
destinele lor deveniseră un cîmp de joacă, un teren de hîrjoneală şi de
confruntări infantile. Din aceeaşi categorie de întîmplări, relatez una
referitoare la Casa Poporului (iarăşi, o legendă urbană, pînă cînd se va
fixa, cu exactitate, în memoriile scrise ale vreunui participant la scenă).
Cuplul Ceauşescu avea idei diferite despre cum trebuie să arate ctitoria. El
voia să aibă şi nişte cupole, măcar una, centrală, cam cum erau la
Circurile Foamei, altă ctitorie. Ea voia fără cupolă, fără turnuri. Într-o
vizită, în faţa machetei, Elena a spus că nu vrea cupolă şi chiar a luat-o de
pe machetă (era detaşabilă) şi a pus-o alături, pe masă. Ceauşescu, rănit în
orgoliul propriu, a luat-o de acolo şi a aşezat-o la loc. Proiectanţii,
responsabilii şantierului nu ştiau de partea cui să se situeze, aşa că tăceau,
cu capul în jos. Arhitectul Păcii Planetare a spus admirativ: „E mai bine
cu Cupolă”. Asta nu a convins-o pe savanta sa soţie, care, furioasă, a luat
cupola de pe machetă şi a ascuns-o în geanta ei. „Ei, acum e fără cupolă”,
a spus ea. Şi, după cum se vede, aşa a rămas!
În urma improvizaţiilor şi soluţiilor tehnice forţate şi impuse de
Ceauşescu constructorilor metroului au rezultat destule incidente.
Infiltraţiile de apă (cine a călătorit mai mult cu metroul prin zonele Unirii,
Izvor a simţit direct pe pielea lui picăturile) au rămas o problemă de
actualitate. Apropierea traseului de metrou de cursul (ascuns) al
Dîmboviţei a dat naştere unor inundaţii în staţii şi pe traseul paralel cu
rîul. De aici a rămas posterităţii măcar un banc bun.
Întrebare la geografie:
— Unde se varsă Dîmboviţa?
— În metrou.
  

 
Viitorul Scorniceşti, o echipă ca-n poveşti

Dacă erai din Arad, normal era să ţii cu UTA, aşa cum timişorenii
ţineau cu Poli, iar craiovenii cu U Craiova. Dar dacă erai din Bucureşti?
Ei bine, cei din Drumul Taberei erau stelişti, cei din Cotroceni şi
împrejurimi ţineau cu Progresul, lumea din jurul bulevardului Ştefan cel
Mare mergea la meciurile echipei Dinamo. Şi noi, restul, mai ales cei nou-
veniţi în Bucureşti, mai ales dacă am locuit o vreme în Crîngaşi, ţineam
cu Rapidul. Clasificarea asta aproximativă a suporterilor era valabilă
pentru oamenii obişnuiţi.
Cînd făceai parte din structurile puterii, chiar din primul cerc, era mai
complicat. Valentin Ceauşescu s-a ataşat de Steaua (cu care ţinea şi
unchiul, generalul Ilie Ceauşescu). Cei din jurul Internelor încurajau
echipa Dinamo. Lui Nicolae Ceauşescu, deşi nu era mare microbist, i s-a
oferit cadou echipa Viitorul Scorniceşti, un fake de echipă promovată
artificial în divizia A, un fel de batalion disciplinar, mi se părea mie,
atunci, pentru jucătorii de la Craiova sau de la Steaua (au trecut pe aici
Balaci, Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu, Bumbescu, Dorinel Munteanu,
Piţurcă).
Pentru că nu putea rămîne fără preferinţe, Nicu Ceauşescu a luat sub
aripa sa protectoare Sportul Studenţesc. Cît timp am gravitat în jurul
revistei Viaţa studenţească şi după aceea, cînd m-am angajat în redacţie,
era un fel de sarcină de serviciu subînţeleasă aceea de a fi suporter
Sportul. Deşi, cum ziceam, eu mă simţeam mai aproape de Rapid. (Exista
un cronicar sportiv, activ şi astăzi, care scria la Scînteia tineretului şi la
săptămînalul SLAST, editat de acelaşi ziar. El reuşea ca toată săptămîna, la
ziar, să fie stelist, pentru ca în SLAST-ul care apărea miercurea să fie
dinamovist. Asta i-a asigurat deplasări în străinătate, la meciuri, cu
ambele echipe. Cronicarul sportiv blînd sugea, liniştit şi profitabil, la două
oi. Iar cînd a apărut echipa Victoria, nu a ratat nici turneele cu ea. Total –
trei oi.)
Bun, cum ziceam, formal eram asimilat ca un suporter al Sportului
Studenţesc. Dar nu am fost decît, cred, la două meciuri, mai mult din
curiozitate. Nu prea era public, cred că galeria era tocmită, avea ceva
avantaje, gen locuri mai bune în cămin. Spectacolul important, demn de
urmărit, era în tribuna oficială, unde, de fiecare dată, cei prezenţi, activişti
prin structurile uteciste şi uaseceriste aşteptau să vină tov. Nicu. Dar el nu
prea venea. Cu toate acestea, tribuna era mereu plină, nu se făcea să
lipseşti o dată şi tocmai atunci să fie prezent tov. Nicu. Adesea, lunea,
Lorin Vasilovici, secretarul general de redacţie, care mergea la meciurile
de duminică, ne făcea, cu umor, o relatare de acolo, de la tribună. Ţin
minte că începuse să meargă la meciuri şi tov. Dumitru Avram, cenzorul
de la CC care se ocupa de revista noastră (după ’89, membru România
Mare). Era bine să fii văzut acolo, mai ales atunci cînd, cum spuneam, rar,
se arăta şi tov. Nicu.
În cele două dăţi cînd am fost şi eu pe stadion, nu la tribuna oficială,
nu se făcea, nu aveam acces, am văzut-o şi eu pe tovarăşa Barjuca. Lorin
rîdea cînd ne spunea despre ea. Iar acum îmi dau seama ce personaj de
roman era această tovarăşă. Fişa postului ei era dactilografă la CC al
UTC. Dar, cum era acolo de pe la înfiinţarea UTC, ştia pe toată lumea,
avea acces la toţi şefii, începuse să conteze în ecuaţiile puterii. Tovarăşa
Barjuca te putea „rezolva” cu diverse probleme. Se pare că pe unii
tovarăşi îi ajutase în alungarea singurătăţii pentru cîteva ore, cu ajutorul
unor uteciste de mare încredere pe care le avea în agendă. După Nicu
Ceauşescu nu urmau multe persoane înaintea tovarăşei Barjuca în ceea ce
priveşte puterea şi influenţa. Cum ea i-a servit pe unii tovarăşi, era normal
să se întîmple şi invers, cînd interesele o cereau. Pentru că tovarăşa
Barjuca mai avea o calitate: ştia să-şi ţină gura.
Cînd nu venea tov. Nicu în tribune, personajul principal era tovarăşa
Barjuca, o ştia şi echipa, cînd marcau gol, unii dintre fotbaliştii Sportului
făceau semne spre locul unde se afla ea. Îi dedicau golul, cum ar veni.
Deşi, cum spuneam, oficial era o simplă dactilografă, puterea ei era destul
de mare, mult mai mare decît ar fi presupus „fişa postului”. Era bine să fii
în graţiile ei. Deschidea toate uşile, îi cunoştea pe toţi, le supravieţuise
tuturor şefilor. Putea face rost de o repartiţie de apartament, de plasarea
într-o delegaţie oficială sau chiar de o înscriere pe lista pentru Trabant.
Chiar dacă acum maşinile Trabant pot părea o caricatură de maşină,
înainte de ’89, în Bucureşti, Trabantul era un autoturism foarte dorit. În
parcarea de la stadionul Sportului Studenţesc erau multe Trabanturi,
aparţinînd activiştilor UTC. Să ai Trabant şi să lucrezi la CC al UTC (sau
la UASCR) însemna un semn de putere. Adrian Năstase a fost unul dintre
aceşti oameni de succes şi de viitor, prima lui maşină a fost un Trabant.
Nu aveai Dacie, era mai scumpă şi mai inaccesibilă, dar obţineai Trabant,
o maşină mult mai ieftină, mai economicoasă la consum. Iar dacă reuşeai
să obţii la Înmatriculare şi un număr din trei cifre, chiar erai cineva. Adică
erai un om de viitor, cu maşină proprietate personală cu placă de
înmatriculare pe care miliţienii de la circulaţie o salutau fără să te
oprească! Trabantul cu număr mic, o primă treaptă a Puterii! Iar tovarăşa
Barjuca te putea ajuta să o urci.
De la echipa lui Nicu, să revenim la cea a lui Nicolae. Din punctul de
vedere al falsităţii, echipa Viitorul Scorniceşti a avut toate însuşirile. Este
de Cartea Recordurilor scorul de 18 la 0, obţinut în confruntarea cu echipa
Electrodul Slatina, în 1978. Era exact scorul de care avea nevoie pentru a
promova în divizia B, care s-a dovedit a fi doar o divizie de tranzit, echipa
instalîndu-se comod în Divizia A. Povestea acelui 18-0 trebuie reţinută.
Viitorul Scorniceşti trebuia să scoată un rezultat mai bun decît rivala ei,
care disputa un alt meci de calificare, pe un alt stadion. Mitică Dragomir,
preşedintele clubului, era informat prin telefon cum merge meciul dincolo.
După fluierul final, jucătorii au plecat la duşuri. Dar tov. Mitică făcuse
calcule şi lui îi apărea că trebuie să se mai marcheze cîteva goluri la
Scorniceşti. Iar ceea ce a urmat este epocal. Dragomir s-a dus la duşuri, i-
a pus pe toţi să se îmbrace şi i-a întors pe teren, să mai marcheze Viitorul
vreo două goluri, ca să fie sigur de promovare! Scor super-final, 18-0.
Ţin minte de atunci că la echipa scorniceşteană juca un fotbalist care
se numea Gheorghe Ceauşilă. Cum autorităţilor li se părea că numele ăsta
l-ar face de rîs pe cel al lui Ceauşescu, în toate consemnările de meciuri,
în transmisiile directe, la radio sau televiziune, nefericitul jucător era
numit C. Gheorghe!
 Un alt tip de servilism de aceeaşi factură, tot în zona sportului. Cum
Viaţa studenţească se tipărea la Informaţia, ne întîlneam des în tipografie
cu unii de la Sportul, care tipărea tot acolo. După evenimentele de la
Braşov din 1987, luni, redactorul-şef, tovarăşul Popescu, ne-a arătat ce
mişcare politică extraordinară a făcut. În clasamentul Diviziei A, în loc de
Steagul Roşu Braşov, politrucul trecuse doar Steagul Roşu, fără Braşov, să
nu se interpreteze!
Cazul Viitorul Scorniceşti nu a fost singular. Dumitru (Mitică)
Dragomir, devenit preşedinte al clubului Victoria, echipă a Securităţii, a
aplicat metode similare pentru promovarea şi menţinerea acestei echipe
alcătuite din „mercenari” în Divizia  A. De altfel, Mitică Dragomir era
cunoscut ca unul dintre fondatorii „cooperativei”, grupare de şefi de club
care aranjau rezultate, scoruri, promovări. Nemulţumită cu o singură
echipă în Divizia A, tot Securitatea a mai promovat, prin scamatorii şi
meciuri falsificate, încă o echipă, Flacăra Moreni, susţinută de Tudor
Postelnicu.
Eram, cum am spus, mai degrabă rapidist, mai ales prin prietenia de
atunci cu Radu Călin Cristea, angajat ca şef al programelor de meci. Dacă
Steaua şi Dinamo (mai apoi, Victoria) erau echipe ale puterii, Rapidul era
perceput mai degrabă ca o echipă a marginalilor bucureşteni, a
muncitorilor cinstiţi, generatoare de mari pasiuni. Colea Răutu, Ştefan
Bănică (senior), Mitică Popescu, Dan Grigore, Ion Băieşu, Florian Pittiş,
scriitorul Radu Enescu sînt cîţiva dintre fanii notorii ai Rapidului. Reţin o
butadă de-a lui Pittiş, contra echipei Dinamo: „Pentru majoritatea
românilor, Ştefan cel Mare reprezintă un erou naţional. Pentru cîţiva
dintre noi nu este decît un nume de şosea”.
Am fost destul de aproape de echipă, cîteva sezoane, reuşind ca în
aceste programe de meci să public, de pildă, un fals interviu cu Maradona,
destul de bine plătit. Din nefericire, nu ştiu dacă se mai găsesc, în vreo
colecţie, acele programe. Poate doar în casa vreunui fan extraordinar. Am
mai avut texte, scriam pentru bani de buzunar, îmi rotunjeam veniturile şi
mai ieşeam la o terasă cu fotbaliştii: Bacoş, arădeanul, Goanţă, reşiţeanul,
şi Marcel Puşcaş, pe vremea cînd juca la Rapid. De altfel, de atunci reţin o
formulă generată de galerie (foarte creativă, spontană, ţineam urechea
ciulită să aud ce spun!): Ţâră, Goanţă şi cu Gheară/ Cel mai bun atac din
ţară!
 Programul de meci al Rapidului a fost ocazia pentru un fake news
repetat, trecut de cenzură şi publicat. Unul dintre susţinătorii echipei era
tovarăşul Croitoru, activist de rang înalt la Comitetul Municipal de partid,
cel de care depindea întreaga viaţă culturală a Capitalei (despre care a
vorbit, mai sus, şi Toni Grecu). Tov. Croitoru se ocupa de obţinerea
aprobării şi a bunului de tipar pentru programele de meci. La un moment
dat îi vine o idee: „Radule, hai să facem una frumoasă. Să nu mai spună
lumea despre noi că sîntem echipa muncitorilor. Te rog să găseşti nişte
citate din scriitorii români importanţi, cunoscuţi, despre sport, pe care să
le punem ca motto, pe rînd, la fiecare program. Deci, cînd ne vedem peste
o săptămînă, vii cu şaisprezece citate frumoase, să le aprobăm”.
Radu iese mîhnit de la tovarăşul Croitoru, se şi vedea o săptămînă
scormonind prin bibliotecă după citate despre sport. Mai ales că literatura
română clasică nu a fost prea generoasă în direcţia asta. Ştiţi vreun citat
despre sport din Creangă, Eminescu, Caragiale? Nici eu. Dar asta nu m-a
descurajat. I-am spus lui Radu că i le produc eu. „De unde le ai?” Nu le
am, le inventez. Evident, îmi plăteşti drepturile de autor mie, că doar eu
sînt autorul.
Şi m-am pus pe treabă la maşina de scris. Am început cu Calistrat
Hogaş, pe care l-am pus să scrie despre cursele de cai. Şi despre
frumuseţea relaţiei dintre cal şi călăreţ. Au urmat Camil Petrescu, despre
fotbal, Hortensia Papadat-Bengescu, despre gimnastică. Îmi pare rău, cum
spuneam, că nu am colecţia programelor, m-ar fi amuzat şi pe mine să
recitesc totul! M-am rezumat la scriitori care nu mai erau în viaţă, ca să nu
mă trezesc cu reclamaţii şi, eventual, cu vreo demascare a acestor falsuri,
trebuie să mă laud, bine făcute.
A fost o provocare literară mare pentru mine, să-mi imaginez nişte
fragmente dintr-o operă care ating ideea sportului, a încrîncenării sportive,
a competiţiei în general. Şi, apoi, să semene cu originalul, că altfel sunau
cam fals.
În total am scris şaisprezece citate, exact aşa cum a cerut tovarăşul
Croitoru. Care le-a citit foarte interesat, a fost încîntat de ele şi l-a felicitat
pe Radu cu un popular: ai văzut că se poate!?
Da, s-a putut, zic eu acum, am reuşit să păcălesc cenzura falsificînd
literatura română, ducînd-o pe stadion, adăugîndu-i nişte gîlme stilistice
care să placă partidului.
  

Cenzuraţi, cenzuraţi, cenzuraţi

În anii ’70, repartiţiile absolvenţilor de Filologie nu se făceau numai

pe posturi de profesori, puteai să alegi să devii redactor la vreo editură,
cercetător, redactor la revistele literare (sigur, în limita posturilor). În anii
’80, toţi deveneam profesori, cu foarte rare excepţii. Din generaţia mea
am cunoscut o absolventă de la Bucureşti, cu pile foarte mari, chiar la Ion
Cumpănaşu, „ministrul” Cultelor, ajunsă pe un post de redactor la editura
Patriarhiei. Poate singurul loc unde nu avea treabă cu cenzura, că la Biblie
încă nu se băgaseră! Şi avea liber, oficial, de toate marile sărbători
ortodoxe!
Un absolvent de la Cluj din anii „întredeschiderii” culturale (acei ani
’70) a ales un post de cenzor. Adică, la repartiţie, s-a dus la cenzură, la
judeţ. Omul, un latinist destul de bun, se spune, chiar traducător din latină,
scria şi poezie. Regretatul meu prieten Radu G. Ţeposu mi-a povestit că,
pe cînd era secretar general de redacţie la Echinox, a primit de la acest
poet-cenzor un grupaj de poezii pe care să le publice. Ţepi le-a aşezat în
pagină şi „şpaltul” (adică tipăritura de probă şi de control) a plecat la
cenzură. De unde s-a întors cu observaţiile obişnuite. Plus cu două poezii
ale cenzorului scoase de la publicare. Ţepi l-a anunţat pe cenzor că cineva,
probabil un coleg, i-a scos două din poezii. Iar omul nostru, senin, a
răspuns că el le-a scos. „Păi, cum?”, s-a mirat Ţepi. „Nu merg, au un
mesaj ascuns, sînt subversive…”, i-a răspuns cenzorul. Această întîmplare
este perfecta ilustrare a unei butade din acea vreme, exemplu de
autocritică: „Tovarăşi, am şi eu nişte idei, dar nu sînt de acord cu ele”.
Cenzorul a fost mai puternic decît dublul său poetic.
S-au scris multe despre cenzura comunistă, deja există studii şi cărţi
serioase, inventare de cazuri, nu voi intra în subiectul acesta în care există
deja specialişti autorizaţi. Poate părea ciudat, dar orice tipăritură, inclusiv
biletele pentru transportul în comun, trebuia să poarte ştampila prin care a
fost aprobată de cenzură. Mă întrebam adesea, cu cîţiva prieteni, cum se
manifestă cenzura în cazul spectacolelor de balet, cum tovarăşii de la
partid, responsabili cu aprobarea, se străduiau să înţeleagă ce văd pe
scenă!
Voi încerca să prezint, pentru cititorii tineri care nu au parcurs
bibliografia pentru cenzură, cîteva chestiuni de nuanţă. Au existat autori
trecuţi la index, adică autori care nu se găseau în biblioteci, nici în librării,
cărţile lor erau considerate subversive. Ana Blandiana este un exemplu
notoriu în acest caz, cărţile ei au fost retrase din librării şi din biblioteci în
ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Prietenul meu, regretatul prozator
Marius Tupan, a avut o carte care s-a tipărit, dar, la o relectură, a fost
oprită de la difuzare şi dată la topit. Asta în condiţiile în care el nu a fugit
din ţară, nu a făcut greva foamei. Pur şi simplu i s-a topit o carte pentru că
aşa a vrut cenzura. Probabil că studiile despre acest subiect au consemnat
şi alte cazuri.
În anii pe care i-am prins eu în presă, existau în continuare cuvinte
interzise, referinţe livreşti nepermise, cărţi oprite de la a fi citate etc. Lista
cuvintelor interzise era destul de dinamică. De pildă, cînd nu se mai
importau portocale, iar tu scriai într-un text (fie proză, fie poezie) că
mîncai o portocală sau că te jucai cu o portocală, reflexul cenzurii apărea
imediat şi-ţi tăiau portocala. Dacă aveai curajul să întrebi ce e cu
portocala, tovarăşul cenzor îţi spunea: înlocuieşte-o cu un măr! Exista o
melodie care spunea „Eram doi copii şi-aveam o portocală/ soarele părea
şi el o portocală”, melodie pe care nu am mai auzit-o cînd importul de
portocale cunoştea sincope! Altă situaţie, pentru a înţelege cum funcţiona
cenzura: scriai într-o poezie „mi-e frig”. Dacă încercai să publici iarna
acea poezie, ţi se tăia din start, se considera că e o aluzie la frigul din
casele oamenilor. Dar vara puteai spune că ţi-e frig, nu mai funcţiona
aluzia!
Unul dintre motoarele suplimentare ale cenzurii era excesul de zel
asociat cu autocenzura. De pildă, cînd redactorul-şef adjunct de la Viaţa
studenţească (nu-i dau numele, a murit între timp, vă spun doar că a fost
prefect de Braşov după ’89) mergea cu şpalturile la control era jale. Noroc
că nu mergea mereu el!
 Cenzura, pentru noi, la revista studenţilor, era dublă, una se făcea la
UASCR, pe unul din şpalturi, cealaltă, la partid, pe alt şpalt. Cenzura de la
UASCR era mai blîndă, ei citeau numai textele cu potenţiale probleme
referitoare la viaţa studenţilor. Cenzura de la partid era făcută mai
profesionist, ca să zic aşa, şi-i revenea în sarcină tovarăşului Dumitru
Avram (după ’89, cum am mai spus, a intrat în PRM). Fiecare din cenzori
primea un exemplar din şpalt, apoi, la redacţie se „unificau” observaţiile şi
tăieturile. Sarcina „unificării” îi revenea celui care mergea cu şpalturile la
control. Cînd mergea redactorul-şef adjunct, spuneam, unificarea mai
beneficia şi de contribuţia lui proprie. Scotea stiloul şi mai tăia şi el,
zicînd „A, era să le scape asta”. Şi avea o satisfacţie cînd reuşea să mai
ciopîrţească şi el cîte un text, îi dădea senzaţia puterii. E drept că, deja
rodaţi, redactorii nu scriau chiar texte incendiare care să pună probleme,
să provoace mînia tovarăşilor. Cenzura era o rutină cu care ne
obişnuiserăm. Adesea mai strecuram cîte o „şopîrlă” ca să verificăm
vigilenţa cenzurii. Culmea era că, dacă scăpa de cenzură, exista riscul să
ţi-o taie redactorul-şef adjunct. O dată m-a chemat la el în birou şi, cu o
figură preocupată, m-a întrebat: „Tu vrei să ne bagi în puşcărie?!”. Am
rămas interzis. „Cum să vreau, nu vreau!” A deschis şpaltul la ultimele
pagini şi mi-a arătat rubrica de corespondenţă pe care, după fuga lui
Traian Ungureanu, o preluasem eu sub pseudonimul Cristinel. M-am uitat
şi chiar nu ţineam minte să fie ceva subversiv. „Uită-te mai bine”, mi-a
spus el. M-am uitat, nu era nimic. Apoi, scoţînd stiloul, a tăiat trei
răspunsuri. Pentru că toate trei se adresau unor cititori din Sibiu. I-am
spus că nu înţeleg care e obiecţia. „Te faci că nu ştii cine e prim-secretar
la Sibiu? Adică baţi apropouri.” Am zîmbit încurcat şi am ieşit din biroul
lui. Iar cei trei cititori din Sibiu nu au primit răspuns la scrisorile lor
pentru că, în judeţul lor, era prim-secretar Nicu Ceauşescu. Nu căutaţi
logica, nu are, e vorba doar de un exces de tîmpenie. O rotiţă mică din
angrenajul de slugărnicie ceauşistă funcţiona şi la noi în redacţie.
O întîmplare nostimă cu cenzura s-a petrecut la Cluj, în 1985, cu foşti
colegi din Divertis care s-au prezentat la concursul studenţesc de umor
sub numele Distractis, deoarece Toni şi ceilalţi doi fondatori Divertis
absolviseră. Înainte de concurs, toate textele trebuiau trecute, din nou, prin
cenzură şi printr-o vizionare fără public. Într-o scenetă, unul dintre băieţi
spunea: „Vedeţi trusa asta de scule? M-a costat cincizeci de dolari”.
Cuvîntul „dolar” era interzis, deţinerea de valută era pedepsită. Aşa că nu
se putea ca nişte studenţi să spună că au făcut o tranzacţie în dolari. Aşa
că cenzura a intrat în acţiune (vizionările se făceau cu artiştii pe scenă şi
cu textele scrise pe masa cenzorilor, în sală) şi a tăiat cuvîntul dolar,
scriind alături „orice altă monedă”.
La spectacol, ajunşi la secvenţa respectivă, replica a fost următoarea:
„Vedeţi trusa asta de scule? M-a costat cincizeci de orice altă monedă”.
Sala, alcătuită dintr-un public smart, a prins poanta şi a izbucnit în hohote
şi urale! Iar cenzorii nu au putut zice nimic, artiştii au respectat ce era
scris pe text.
În acei ani, ca să publici prima carte trebuia să cîştigi un concurs de
debut organizat de editurile de stat (că altele nici nu mai erau, în afara
celei a Patriarhiei, care tot de stat era, de fapt). Am cîştigat trei concursuri
de debut, cu trei volume diferite. Primul, la Editura Facla, unde mi-a
apărut o broşură de versuri, vîndută împreună cu alte două broşuri, ale
altor doi poeţi, legate împreună cu o banderolă. Al doilea concurs a fost la
Editura Cartea Românească, dar aici am fost inclus într-un volum colectiv
numit Nouă poeţi (trecusem de la trei, la nouă). Partidul, prin Consiliul
Culturii şi Educaţiei Socialiste, încuraja debuturile colective, care mai
uniformizau puţin valorile şi marcau victoria colectivismului. În fine, al
treilea concurs cîştigat a fost la Albatros, unde am scăpat de publicarea în
grup pentru că s-a socotit că deja debutasem şi aveam dreptul să apar
singur. Volumul îl intitulasem Toba de piatră, dar titlul a căzut. Părea
subversiv. Redactorul de carte a fost regretata poetă Gabriela Negreanu,
care m-a chemat la o discuţie pe marginea volumului, la redacţia Editurii
Albatros, într-o după-amiază. Volumul tocmai venise de la cenzură. Am
reuşit să negociem titlul, ajungînd la varianta cu care a şi apărut: Vară
indiană.
Apoi a deschis dosarul şi mi l-a întins. Eram doar noi doi în birou,
ceilalţi plecaseră. Mi-a spus că ea iese să bea o cafea, mă lasă singur să
citesc şi, unde sînt cuvinte tăiate, să le înlocuiesc. A fost un moment de
care-mi aduc foarte bine aminte. Tăieturile erau cu creionul, iar alături, pe
masă, aveam un creion şi o gumă. Din patruzeci şi două de poezii, treizeci
şi şapte erau puţin tăiate. Celelalte nu puteau fi salvate. Am renunţat la ele
şi am mai tăiat eu nişte cuvinte cu creionul, pe paginile poeziilor respinse,
ca un gest de autoflagelare. Oricum nu le mai publicam. Atunci mi-a venit
ideea că, dacă am putut tăia nişte cuvinte eu însumi, aş putea şterge nişte
linii de creion care îmi tăiau, în poeziile rămase, alte cuvinte. În unele
cazuri am văzut mici imperfecţiuni stilistice şi am tăiat eu ce era de prisos.
În alte cazuri am şters cuvintele tăiate la care ţineam. De două ori era tăiat
cuvîntul „profeţie”, altă dată era lăsat. Aşa că am şters cu guma linia de
creion şi le-am eliberat şi pe celelalte două. Într-un loc am înnegrit cu
creionul un cuvînt tăiat, să nu se mai vadă ce a fost, şi deasupra am scris,
tot cu creionul, acelaşi cuvînt, ca şi cum aş fi respectat sugestia cenzurii!
Era o scenă suprarealistă, un mod de a mă lupta cu cenzura folosind
instrumentele ei, o gumă şi un creion! Tremuram de frică, mă gîndeam că
dacă sînt prins pot s-o încurc, pot să-mi compromit şansa de a apărea, în
fine, singur pe coperta unei cărţi de poezie. Cu toate astea, am dus jocul
pînă la capăt. Cînd s-a întors Gabriela Negreanu, i-am arătat poeziile pe
care le-am scos, ca să aibă ce scrie în referat (uneori se făceau referate
după discuţiile cu autorii). Şi i-am arătat ce am modificat (fără să-i spun
că am şters nişte tăieturi). Mi-a vorbit foarte frumos despre volumul meu,
am fost emoţionat.
M-am întrebat dacă a plecat intenţionat, ca să pot să „mistific”
observaţiile cenzurii, sau dacă a fost vorba de o întîmplare. Răspunsul nu
l-am aflat niciodată, Gabriela Negreanu s-a sinucis cîţiva ani mai tîrziu.
Cartea a apărut aşa cum o lăsasem pe biroul Gabrielei Negreau în
după-amiaza aceea ciudată. Iar cuvintele „salvate” nu au explodat
niciodată, nu au provocat scandal, nu au făcut din mine un disident. Şi nici
cenzura nu a sesizat că am păcălit-o puţin. Din fericire, pentru mine, Vară
indiană a luat Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor.
În contrapondere la poveştile cu cenzura, cu cei care tăiau, vă ofer o
poveste pe care o ştiu de la Marin Traian, realizatorul, printre altele, a
unei rubrici de succes la TVR, „Un zîmbet pe 16 mm”, un om fin, plăcut,
cu mult umor. După ’89 am fost colegi un an la TVR. Pe cînd era tînăr
redactor la radio, Marin Traian a realizat, cu încă un coleg, „Cine ştie
cîştigă”, o emisiune de cultură generală, pe care a auzit-o Gheorghe
Gheorghiu-Dej, pe cînd era internat pentru nişte analize la spital.
Impresionat (a mai aflat şi el cîte ceva!), a sunat-o pe preşedinta de atunci
a Radioului şi i-a spus să-i premieze pe autorii emisiunii. Preşedinta l-a
pus pe redactorul-şef să facă un tabel cu realizatorii pentru premiere.
Redactorul-şef s-a trecut şi pe el pe tabel, alături de cei doi realizatori.
Preşedinta a observat şi l-a întrebat intrigată pe redactorul-şef ce a făcut el
pentru această emisiune de s-a trecut acolo, ce merite are încît să ia o
primă. Iar răspunsul mi se pare extraordinar: „Tovarăşa preşedintă, eu nu
m-am opus să se facă!”.
  

Tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară Benim Bok!

Pentru cei care răsfoiesc ziare doar pe internet, o mică lămurire.

Înainte de ’89 (şi destul de mult după aceea), ziarele se tipăreau de seara,
ca să prindă trenurile spre restul ţării (se transportau cu vagonul special,
de mesagerie şi poştă). Vorbesc de ziarele centrale, tipărite la Bucureşti.
Pentru asta era nevoie ca „viza” de la secţia de presă (adică acordul
cenzurii) să fie dată în timp util pentru ca ziarul să intre la rotativă. Uneori
se mai întîmpla să se modifice conţinutul ziarului, mai ales dacă era vorba
despre o corespondenţă externă din vizitele lui Ceauşescu. Respectivele
ediţii se difuzau doar în Capitală, în restul ţării ziarul fiind cel care
apucase să fie urcat în tren. Dacă, din întîmplare, se strecura vreo greşeală
vizibilă cu ochiul liber, ea se repara pentru cititorii bucureşteni, dar la
Satu Mare sau la Suceava (ca să dau oraşele mai îndepărtate) ziarul se
vindea cu tot cu greşeala respectivă. Dacă era vorba de ceva foarte grav,
partidul dădea ordin să se oprească de la difuzare respectivele publicaţii şi
să fie retrimise la Bucureşti, ajungînd după aceea la fabricile de hîrtie
pentru reciclare. Cel mai adesea se transformau în hîrtie igienică. (La ţară,
de multe ori chiar ziarele, cu sau fără greşeli, tăiate în bucăţi ţineau loc de
hîrtie igienică.)
Ştiu doar trei poveşti cu publicaţii care au fost întoarse, dar probabil
că au fost mai multe şi nu au ajuns pînă la mine.
Ziarul Scînteia publicase o poezie dedicată lui Ceauşescu (se apropia
ziua lui de naştere) scrisă de un pupincurist banal, nu de un nume
cunoscut. Din această cauză, redactorul a înlocuit un cuvînt la început de
rînd, care i se părea că strică mesajul. Un cuvînt care în poezia
cetăţeanului începea cu O a fost schimbat cu un cuvînt care începea cu I.
(Cum ai schimba cuvîntul „Omagiu” cu cuvîntul „Inimă”.)
 Poezia a fost publicată ca atare, ziarul a plecat spre toate colţurile ţării,
cînd cineva a constatat că s-a strecurat o greşeală foarte gravă. Poezia era
un acrostih, dar redactorul care a modificat-o nu şi-a dat seama, nu a fost
atent. Acrostih, pentru cei care au deschis dicţionarele mai tîrziu, este o
poezie în care, dacă citeşti literele de la începutul fiecărui vers, pe
verticală, obţii un cuvînt sau o propoziţie. Respectivul poet s-a chinuit să-i
iasă acrostihul Nicolae Ceauşescu, iar modificarea făcută de redactor a dat
NICILAE Ceauşescu. A fost un scandal foarte mare, s-au pornit
telefoanele şi ziarele nu au mai fost descărcate la destinaţie. Apoi greşeala
s-a reparat şi redactorul a fost penalizat.
(De atunci, în toate publicaţiile din România, numele lui Nicolae
Ceauşescu nu s-a mai despărţit în silabe la capăt de rînd. Nici chiar
prenumele şi numele nu s-au mai despărţit, trebuiau puse pe acelaşi rînd.
Ăsta era coşmarul corectorilor [unul dintre ele], numele lui Nicolae
Ceauşescu. Trebuiau rarefiate literele din cuvintele de dinainte pentru ca
„tovarăşul Nicolae Ceauşescu” să se aşeze pe un singur rînd, nu se
admiteau excepţii.)
Eram în Arad cînd tatăl unui prieten care lucra la Poştă ne-a spus că au
fost întorşi din drum sacii cu revista Flacăra, condusă de Păunescu.
Cineva a reuşit totuşi să oprească un exemplar şi l-a citit din scoarţă în
scoarţă ca să vadă despre ce e vorba. Singurul lucru mai ciudat de acolo
era într-un articol despre Ceauşescu scris de Păunescu. Nu, nu îl înjura,
Doamne fereşte!, dimpotrivă, îl lăuda, îi înălţa în slăvi viziunea, ideile,
personalitatea marcantă. Aparent, nimic nu justifica întoarcerea revistei şi
redirecţionarea ei spre fabricile de hîrtie, pentru topit.
Persoana care obţinuse un exemplar dintre cele destinate Aradului (nu
sînt abilitat să-i dau numele) a citit din nou toate textele. Pînă cînd şi-a dat
seama cam de unde ar putea veni oprirea de la difuzare. În textul laudativ,
Păunescu spunea că a jucat şah cu Ceauşescu şi se lăuda că acest mare
voievod al românilor i-a dăruit o oră din viaţa sa la masa de şah. Într-un
fel, Păunescu le transmitea tuturor duşmanilor săi un mesaj clar: vedeţi că
eu am acces oricînd la Tovarăşul, joc şah cu el. (Titus Popovici era un alt
scriitor care avea privilegiul să joace şah cu Ceauşescu. De altfel,
împărtăşeau şi pasiunea pentru vînătoare, Titus Popovici fiind redactor-şef
al revistei Vînătorul şi pescarul sportiv, o minunată sinecură pentru acele
vremuri.) Iar asta probabil că i-a alertat chiar pe inamicii lui Păunescu,
ceea ce a dus la oprirea difuzării. Revista Flacăra a revenit la Arad cu o zi
întîrziere, iar în conţinutul noii ediţii lipsea tocmai pasajul cu şahul. QED!
Al treilea caz este mai interesant şi se referă tot la revista Flacăra.
Care, nefiind cotidian, nu îşi trimitea primele tiraje în ţară, ci la Bucureşti,
unde apărea la chioşcuri cu o zi înainte faţă de restul ţării. Întîmplarea
care a generat „retragerea de la difuzare”, adică de la chioşcuri, este de
pomină. O reamintesc pentru că merită să rămînă în memoria colectivă.
Sigur, nu e un fapt care să intre în manualele de istorie, dar măcar aceste
rînduri trebuie să o evoce. Am rîs zile în şir de ea. Cei care au trăit în
epocă probabil că au aflat povestea de pe atunci.
Cenaclul Flacăra la Medgidia, pe stadionul din localitate. Păunescu îşi
ascundea cultul propriei personalităţi într-un deşănţat cult al personalităţii
lui Ceauşescu. Exista un moment în care era chemat pe scenă Nicu
Alifantis şi cînta „Trăiască Ceauşescu, Trăiască Tricolorul”. Păunescu
ridica publicul în picioare şi îl punea să cînte. Rostea cîteva cuvinte
bombastice, îl lăuda pe Ceauşescu, îi mulţumea pentru libertatea minunată
în care se desfăşura Cenaclul etc. O maşină de propagandă uşor atipică, un
fel de flower-power, în care Păunescu punea florile, iar Puterea era a lui
Ceauşescu. (Am fost uimit, la primele reprezentaţii ale Cenaclului la
Arad, la începuturi, în Sala Palatului Cultural, cînd încă nu se desfăşura pe
stadion, cînd l-am auzit prima dată pe Alifantis, cum oameni din jurul
meu, pe care-i ştiam rebeli, cîntau „Trăiască Ceauşescu, Măria Sa
Poporul…”. Nu, nu am putut să-mi explic asta.)
Deci Cenaclul Flacăra la Medgidia. Spectacolele durau cîte cinci-şase
ore şi, pentru a umple tot acest timp, Păunescu avea o marotă a
descoperirii de talente locale. Aşa a descoperit-o şi pe Carmen Antal şi a
corupt-o cu ideea unei cariere artistice, pe cînd era minoră. Dar nimeni nu
a îndrăznit să-i reproşeze acest fapt, doar era un om puternic, care juca şah
cu Ceauşescu. La talentele locale a fost invitat pe scenă un bătrîn turc,
reprezentînd minoritatea turco-tătară din Dobrogea. Cu vocea lui
tunătoare, Păunescu a simţit din nou nevoia să elogieze politica partidului
personal al tovarăşului Nicolae Ceauşescu faţă de minorităţile naţionale şi
faţă de cultura lor. Bătrînul turc era dovada vie. Invitat la microfon, a
cîntat o melodie în turcă, apoi Păunescu l-a pus să spună o frază în limba
lui maternă, omul a spus. Foarte încîntat, l-a rugat să spună, tot în limba
lui, ce cuvînt poate defini atmosfera acestui minunat cenaclu. Omul a spus
benim bok. Lui Păunescu i-a plăcut cum sună şi a reluat cu voce tunătoare:
benim bok Flacăra! Să repete toată lumea: benim bok Flacăra! Probabil că
în public cîţiva participanţi care ştiau limba turcă au rîs pe înfundate…
Întotdeauna Păunescu avea vreo doi-trei redactori care scriau cronica
Cenaclului şi o dictau prin telefon direct în tipografie, cînd revista era gata
să iasă. Aşa s-a întîmplat şi de această dată. Cronica „întîmplării cu
public” de la Medgidia evoca, şi în titlu, benimbokul. Apoi era descris
înălţătorul moment, cu bătrînul turc, înţelept, care a tradus acea stare
minunată în limba turcă.
Se spune că la redacţia revistei Flacăra a sunat, chiar în dimineaţa în
care publicaţia ajunsese la chioşcuri, cineva de la Ambasada Turcă şi le-a
semnalat farsa pe care le-a făcut-o bătrînul turc la Medgidia. Benim bok
înseamnă, pardon de expresie, „căcatul meu”. A fost prea tîrziu să se
retragă ziarele din Bucureşti, deja erau vîndute aproape toate (Flacăra era
o publicaţie de succes), s-au oprit doar exemplarele care plecaseră în ţară,
nu au mai fost distribuite a doua zi, apoi s-a tipărit o nouă ediţie în care s-
a înlocuit relatarea de la Medgidia. Din Casa Scînteii întîmplarea a ajuns,
povestită, în toate mediile culturale ale Bucureştiului şi a făcut mulţi
oameni să rîdă şi să-şi spună că totuşi nu sîntem toţi amorţiţi de tot! În
locul clasicei farse cu tortul de frişcă trîntit în faţă, Păunescu a luat, în
plină figură, un ditamai benim bok!
Şi acum, cînd îmi amintesc farsa, mă întreb cine o fi personajul acela,
omul care avut un curaj atît de nebun încît să i-o facă lui Păunescu în
direct, în faţa a mii de oameni!? După ce s-au lămurit ce e cu benim bok,
„organele” s-au interesat cine ar fi putut fi acel bătrîn, dar numele pe care
l-a dat era la fel de fals ca barba şi pletele! A fost de negăsit, a apărut din
mulţime şi s-a pierdut în mulţime după ce a lăsat scena plină de benim
bok. O fi fost singur, a fost o complicitate între cîţiva prieteni?
Ar fi fost interesant ca, după ’89, autorul acestei farse extraordinare să
iasă la suprafaţă, să ne facă un semn, să povestească dedesubturile
„numărului” său unic de pe scena Cenaclului Flacăra. Şi să-şi ia multe şi
meritate felicitări pentru faptul că a reuşit să fisureze un instrument de
propagandă, să arate că nu toată lumea lua pe nemestecate ceea ce ni se
servea ca o „expresie a libertăţii de expresie” în comunism. Bătrîne turc,
dacă ajung la tine rîndurile astea, primeşte de la mine, pe această cale, cu
o întîrziere de cîteva zeci de ani, un sincer Teşekkür ederim!
  

Leana Academiciana şi alţi tovarăşi cu diplome false

Cînd se vorbeşte despre titluri şi diplome false în comunism, automat

lumea se gîndeşte la Elena Ceauşescu, ajunsă academician doctor inginer
cînd, în realitate, pregătirea ei şcolară este extrem de săracă. În volumul
editat de CNSAS, Membrii CC al PCR 1945-1989. Dicţionar
(coordonator Florica Dobre, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004), în
fişa de cadre a Elenei Ceauşescu, la rubrica studii sînt trecute următoarele:
„Şcoala primară din comuna Petreşti (trei clase), Facultatea de Chimie
Industrială, Institutul Politehnic Bucureşti, curs fără frecvenţă 1957,
doctorat în specializarea macromoleculară Iaşi (18 decembrie 1967),
doctor inginer în chimie la Institutul Politehnic Bucureşti”.
Sîntem în faţa unor performanţe posibile numai prin falsificări
grosolane ale realităţii. O persoană cu trei clase primare face o facultate la
fără frecvenţă într-un singur an, fără să fi trecut pe la liceu, să-şi ia o
diplomă de fără frecvenţă ca mulţi alţi tovarăşi. Deci, după un total de
patru ani de şcoală (cele trei clase primare plus facultatea terminată într-
un an), Elena Ceauşescu devine doctor în chimie. Paradoxal însă, lucrările
semnate de Elena Ceauşescu sînt de un foarte înalt nivel, indiferent dacă e
vorba de teza de doctorat sau de studiile ştiinţifice. Am folosit cuvîntul
„semnate”, nu „scrise”. Pentru că, e limpede, ele au fost elaborate şi scrise
de oameni capabili, de vîrfuri în cercetarea de atunci. Şi făcute cadou,
pentru a fi însuşite şi semnate, tovarăşei Elena Ceauşescu.
E greu de imaginat că toate aceste falsuri ar fi fost făcute doar de
Elena Ceauşescu. Nu avea cum să absolve o facultate la fără frecvenţă
într-un singur an decît cu ajutorul unor complici. Toate măsluirile au fost
făcute de mulţi alţii. Cariera ştiinţifică a soţiei lui Nicolae Ceauşescu este
un uriaş fals colectiv, în cunoştinţă de cauză. Nici un participant la acest
fals nu poate fi scuzat că nu a ştiut ce face. Slugărnicia celor din jur a
consolidat, pe de o parte, cultul personalităţii (da, nu vorbim doar de un
cult al Lui, ci şi al Ei), iar, pe de altă parte, i-a alimentat dispreţul pentru
cei cu studii adevărate. Probabil că nu-şi putea imagina ce poţi să înveţi în
cinci ani, cînd ea a făcut facultatea într-un an. Absolvenţii de facultate au
fost mereu şicanaţi prin măsuri arbitrare venite direct de la Cabinetul Doi,
locul de unde Elena Ceauşescu conducea Naţiunea şi pe Nicolae
Ceauşescu, de la Cabinetul Unu.
Cînd am terminat eu facultatea, în 1981, dintr-o dispoziţie a Elenei
Ceauşescu s-au închis „oraşele mari” pentru absolvenţi. Lista cu posturile
din aceste oraşe nu a mai fost afişată pentru repartiţie. Puteai să fii oricît
de bine pregătit profesional, accesul tău la un post în capitalele de judeţ
era interzis. S-a ajuns în situaţiile absurde în care fabricile din oraşele
mari care aveau nevoie de ingineri tineri să-şi deschidă, pe hîrtie, puncte
de lucru în oraşe mai mici, unde să angajeze tinerii absolvenţi. Şi apoi să-i
detaşeze acolo unde era nevoie de ei.
(Cînd am fost puşi în situaţia să ne facem buletin de Bucureşti, pentru
că soţia deja era angajată la Institutul de Cercetări Textile [cu dublă
repartiţie], ne-am izbit de un zid birocratic. Am făcut tot felul de artificii
ca să ajungem să ne facem mutaţia. La un moment dat, cînd soţia a ajuns
la tovarăşa Borcan de la Miliţia din cartierul Crîngaşi, aceasta i-a spus,
mai în glumă, mai în serios: „Cine v-a pus să faceţi atîta şcoală, dacă eraţi
simplă muncitoare, vă făceam buletinul pe loc”.)
Există o legendă urbană despre susţinerea doctoratului de la Bucureşti
al Elenei Ceauşescu, un exemplu ilustrativ despre manipularea prin fake
news practicată în epocă. Exista o temere din partea organizatorilor că,
fiind anunţată public, conform legii, susţinerea doctoratului ar putea fi
„deranjată” de persoane care ar pune întrebări încuietoare doctorandei.
Toate susţinerile de doctorat erau publice şi anunţate. Problema era să nu
intre în sală cine ştie ce „agenţi” care să vadă adevărul gol-goluţ. Atunci i-
a venit ideea salvatoare tovarăşului Bondrea, de la Ministerul
Învăţămîntului. Să se pună pe afiş o dată şi o oră, iar susţinerea să fie
ţinută la o altă dată, cu o zi mai devreme, cu o prezenţă „securizată” şi să
nu se întîmple nici o tulburare. Ceea ce s-a şi întîmplat. Tovarăşul
Bondrea a rămas la inima tovarăşei Ceauşescu, astfel încît devenise
intangibil pe postul lui. Cu toate acestea, la un moment dat, pentru că nu
avea numai prieteni, „sistemul” a reuşit să-l dea afară pe Bondrea,
profitînd de faptul că Tovarăşa era în China cu Tovarăşul. Ca schimbarea
să fie bătută în cuie, s-a publicat o mică notiţă în ziarul Scînteia despre
tovarăşul Bondrea, care a fost „eliberat” din funcţie.
La întoarcere, Tovarăşa a aflat şi le-a spus celor din jur: „Să-l puneţi la
loc pe Aurică”. Şi ordinul s-a executat.
Acum, Aurică face şi el ce poate, şi-a înfiinţat o universitate privată
care dă diplome pe bandă rulantă, contra cost. De la falsul din socialism a
făcut saltul la falsul în capitalism.
Am spune că performanţele şcolare ale tovarăşei Elena Ceauşescu sînt
inegalabile. Asta dacă nu le cunoaştem pe ale soţului ei, care la rubrica
studii din dosarul de cadre are scris simplu: Şcoala primară din
Scorniceşti (patru clase). Atît.
Cum nu a urmat o carieră ştiinţifică, nu a avut nevoie de acoperire în
diplome, aşa că nici nu s-a străduit în acest sens. Asta nu l-a împiedicat să
ajungă ministru adjunct al Agriculturii în crunta perioadă a colectivizării.
După asta urmează un salt spre zona militară, pentru că, scrie în dosarul
de cadre: „Chemat în cadrele active ale armatei cu gradul de general-
maior”. Nu numit, nu încorporat, ci chemat! S-au dus la Ministerul
Agriculturii, l-au chemat la Ministerul Forţelor Armate şi i-au dat
uniforma. Aici, Ceauşescu l-a bătut şi pe Napoleon. A intrat în armată
direct ca general, fără să aibă un minim stagiu militar. În afară de acela de
soldat credincios al partidului.
Cu toate acestea, Nicolae Ceauşescu nu a fost insensibil la titluri
academice, devenind preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Sociale
şi Politice şi doctor honoris causa al următoarelor Universităţi: Bucureşti
(1973), Bogotá (1973), Lima (1973), Bahía Blanca (1973), Beirut (1973),
Nisa (1975), Quezon (1975) şi Yucatán (1975). Iată, doar doi ani care i-au
umplut pereţii cabinetului de diplome! Doctor fără liceu şi fără studii
universitare, iată o performanţă greu de egalat.
În anii ’70, în Aradul tinereţii mele se instalase, pe Corso, în
apropierea Sfatului, un panou intitulat „Aflăm de la Miliţie” în faţa căruia
se opreau, mereu, cîte o mînă de curioşi. Acolo erau expuşi diverşi hoţi
prinşi sau persoane căutate de organe. Era, într-un fel, dovada că nu trăim
într-o societate perfectă (încă!) şi că răul mai există din cauza acestor
pungaşi şi inamici ai ordinii. Într-o dimineaţă, cei care au trecut pe acolo
(pînă cînd au venit Miliţia şi Securitatea) au putut vedea expuse
fotografiile cuplului Ceauşescu avînd trecute ca titluri „Doctor Hoinaris
Causa”, pentru el, şi „Doctor Hormonis Pausa”, pentru ea. Tuturor ni s-a
părut o glumă bună făcută cu un curaj nebun. Nu ştiu ca autorii acelor
inscripţii să fi fost prinşi, avînd în vedere că nu exista un sistem de
supraveghere video pe vremea aceea. Şi nu am auzit, nici după ’89, să se
fi aflat cumva povestea din spatele acestui nebunesc act de curaj.
Cum intelectualii autentici ai regimului anterior, cu şcoli serioase, au
fost aruncaţi în puşcării sau trimişi la Canal, comuniştii au căutat o
metodă de a-i înlocui cu „intelectualitatea” muncitorească. Posturile de
conducere trebuiau ocupate de tovarăşi de nădejde, loiali partidului, cu
dosare sănătoase, adevăraţi oameni din popor. Aşa au luat naştere
facultăţile muncitoreşti, unde, într-un an, doi, deveneai specialist. Condiţia
de admitere nu era bazată pe studii anterioare, ci pe dorinţa de a fi util ţării
şi pe recomandarea organizaţiei de bază. Ştiai să scrii şi să citeşti, poftim,
tovarăşe, la facultatea muncitorească!
Mai tîrziu, o parte din absolvenţii acestor facultăţi muncitoreşti
ajungeau să-şi completeze studiile cu liceul la seral sau la fără frecvenţă,
în viteză.
Obiceiul completării studiilor în regim accelerat s-a păstrat pînă în anii
’80. Cînd eram profesor la Lugoj, am aflat că se organizează cursuri
„comasate” de liceu pentru miliţieni, în special, dar, dacă aveai cunoştinţe,
puteai intra acolo şi dacă nu erai miliţian. Caracterul acestor clase era
oarecum secret. Se făcea un trimestru într-o săptămînă (la Lugoj se ţineau
orele în sălile Şcolii de Mecanici Agricoli, care şcolarizau, la zi, şi prima
treaptă de liceu). Deci trei săptămîni pe an, cu lecţii predate, ascultări,
teze, încheierea mediilor. Nici nu simţeai ce repede ai luat diploma de
liceu! Şi deja, acum, după Revoluţie, poţi să te înscrii cu diploma de liceu-
viteză la Spiru sau la o particulară de la tine din orăşel, tot aşa, la fără
frecvenţă. Ca miliţian, e de preferat Dreptul, că e din domeniu.
Revin la geniul militar al familiei Ceauşescu, luîndu-l ca exemplu pe
Ilie, fratele lui Nicolae, cunoscut în ultimii ani ai ceauşismului drept un
geniu al istoriei militare a poporului român. Iată fişa de studii a acestuia:
Şcoala primară din Scorniceşti absolvită în 1940. Apoi Şcoala Militară
Politică, durata un an (septembrie 1952 – august 1953). A urmat
Facultatea Militară Politică (1955-1959), iar diploma de absolvent de aici
s-a transformat, prin „examene de diferenţă”, în aceea de absolvent al
Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti.
Ilie Ceauşescu nu s-a mulţumit şi a susţinut şi un doctorat la Academia
„Ştefan Gheorghiu”, terminat în 1968, urmat de un doctorat în ştiinţe
istorice, în 1969, probabil la Universitate, fişa nu dă detalii. Doctorate la
foc automat, scrise adesea de adevăraţi specialişti care au acceptat să-şi
vîndă munca şefilor de partid, în schimbul unor avantaje materiale.
Echivalările sau diferenţele de studii au fost modalitatea oficială de a
falsifica diplome, de a transforma tovarăşi cu greu alfabetizaţi în
specialişti acoperiţi cu diplome. Într-un fel, istoria de cadre a Partidului
Comunist Român este o istorie a falsificărilor de studii şi diplome, un şir
de imposturi validate sub semnul secerii şi ciocanului. Vechea
intelectualitate, nimicită, a fost înlocuită cu pseudointelectualitatea de
partid clădită pe minciuni în serie, pe însuşirea unor „acreditări” şcolare
mincinoase. Fenomenul interesant, care dubla aceste furturi, este că
posesorii diplomelor deveneau convinşi că le-au obţinut chiar pentru nişte
merite personale!
Să nu rămînem cu imaginea falsă că doar familia Ceauşescu şi-a
adjudecat studii şi titluri pe care nu le-au obţinut pe cale normală.
Cangrena este mult mai mare. Marea majoritate a celor care ne-au condus,
şi mă refer la membrii Comitetului Central al PCR, sufereau de această
carenţă de studii adevărate, suplinite de diplome fără acoperire, medalii şi
distincţii.
Un contrapunct ţinînd într-un fel de ironia sorţii: tovarăşul Grigore
Preoteasa (mort în accident de avion la Moscova, accident din care
Nicolae Ceauşescu a scăpat doar cu o fractură) are trecut la rubrica studii
doar liceul, fără nici o facultate, nici echivalată, nici seral sau fără
frecvenţă. Ani de zile, Casa Studenţilor din Bucureşti s-a numit Grigore
Preoteasa, un tovarăş cu „liceul la bază”.
Cum spuneam, operaţia de falsificare a carierei şcolare nu s-a rezumat
doar la familia Ceauşescu, ci şi la mulţi alţii din fruntea partidului.
Falsificarea a fost regula, nu excepţia.
Iau un exemplu care-mi era mai cunoscut, cumva, al tovarăşului
Andrei Cervencovici, un zidar care a avut noroc. L-am ales pe el pentru că
a condus opt ani judeţul Arad (între 1971 şi 1979) în vremea tinereţii
mele. Născut la Nădlac, a făcut şapte clase primare, apoi un curs de partid
de trei luni, care i-a deschis apetitul pentru studii, astfel încît au urmat
Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu”, fără frecvenţă, apoi
liceul, tot fără frecvenţă. (Totuşi, om prevăzător, tovarăşul Cervencovici s-
a gîndit că după facultate ar putea avea nevoie şi de liceu!) La asta s-a
adăugat Facultatea de Economie Generală de la ASE, prin echivalare cu
„Ştefan Gheorghiu”. Aşadar, facultatea de dinainte de liceu a fost
echivalată după liceu. Înainte de a deveni prim-secretar la Arad,
Cervencovici a fost, un an, şeful secţiei de cadre a CC al PCR, deci a avut
ceva putere, la un moment dat.
După episodul Arad, probabil că l-a supărat pe Ceauşescu, din
moment ce a devenit şeful secţiei scrisori şi audienţe a Comitetului
Central, pînă în 1981, cînd a fost surghiunit şi trimis ambasador
extraordinar şi plenipotenţiar în Iordania.
Am observat că, în comunism, diplomaţia era un fel de batalion
disciplinar pentru activiştii de înalt nivel, cei care „deranjau” erau trimişi
la posturi în străinătate, ca să nu mai participe la jocurile de culise din
Capitală. Despre cazul celebru al lui Gheorghe Apostol, rivalul lui
Ceauşescu, eternul ambasador în America Latină, s-a tot scris, nu-l mai
reiau.
Cam aceeaşi „structură” de studii ca Andrei Cervencovici are şi
tovarăşa Lina Ciobanu, ţesătoare la bază, una dintre membrele alaiului
Elenei Ceauşescu. După cele şapte clase primare urmează un curs de
partid, de trei luni, apoi un curs de perfecţionare la „Ştefan Gheorghiu”,
un an, apoi, tot acolo, Şcoala Superioară de Partid de trei ani. Echivalată
cu Facultatea de Economie Generală. Probabil că, fie din neatenţie, fie că
deja era foarte ocupată cu problemele ţării, tovarăşa Lina Ciobanu nu a
mai făcut şi liceul la fără frecvenţă. Asta nu a împiedicat-o să fie de două
ori ministrul Industriei Uşoare şi chiar vice-prim-ministru din ’87 pînă în
decembrie ’89.
Fost prim-secretar al judeţului Bihor pentru mult timp, Victor Bolojan
s-a dovedit a fi şi mai eficient în gestionarea propriilor studii. După cele
şapte clase primare urmează şcoala de partid de şase luni şi, fără să se
complice cu ceva ani de liceu, direct Facultatea de Drept la Şcoala de
Partid a CC al PCUS (la Moscova). După activitatea de şef de judeţ e
mazilit un pic, şi din prim-secretar al judeţului Bihor ajunge doar secretar
cu „organizatoricul” în acelaşi judeţ. După care intervine surghiunul în
diplomaţie: din 1976 e ambasador în Ungaria, timp de două mandate, apoi
în Nicaragua şi Cuba, din 1985 pînă în 1989, ca un adevărat „diplomat de
carieră”.
Un exemplu de neocolit este al tovarăşei Maria Bobu (soţia lui Emil
Bobu), care a absolvit următoarele studii: patru clase primare, Şcoala
Juridică de un an din Bucureşti (1949, probabil la facultatea
muncitorească, zic eu) şi, finis coronat opus, Facultatea de Drept, curs fără
frecvenţă, 1950, 1952. Atît! Nu s-a mai complicat nici cu liceul, nici cu
doctoratul! Asta pentru că a fost foarte ocupată, a fost cînd judecător, cînd
procuror, procuror-şef, ministru adjunct al Justiţiei şi, în final, din 1987
pînă în 1989, ministrul Justiţiei.
Ar fi nedrept să nu evocăm cariera soţului doamnei ministru, tovarăşul
Emil Bobu, destul de asemănătoare cu consoarta în privinţa studiilor, de
fapt, o evoluţie în oglindă. După tradiţionalele şapte clase la care l-a
obligat regimul burghezo-moşieresc, absolvite în 1941, timp de trei luni
tovarăşul Bobu se dedică studiului la şcoala de pregătire pedagogi CFR
(aici chiar sînt depăşit, nu-mi dau seama prin ce erau deosebiţi pedagogii
CFR de restul pedagogilor), apoi urmează Şcoala Juridică de un an la Iaşi
şi, previzibil, Facultatea de Ştiinţe Juridice, fără frecvenţă, între 1954 şi
1957. O fără frecvenţă mai lungă cu un an faţă de soţie. Să nu fim
nedrepţi, Emil e mai ambiţios decît Maria, astfel încît studiile se încheie
cu „Ştefan Gheorghiu”, dar fişa nu ne spune cît de lungă a fost perioada
acestor studii.
Emil Bobu a fost etalonul servilismului în rîndul eşalonului din jurul
lui Ceauşescu. Înainte de el, rolul de servilul numărul unu a fost jucat de
Verdeţ, care dădea aprobator din cap şi cînd strănuta Ceauşescu. În acele
vremuri, cei care aveau Dacie cumpărau adesea un fel de bibelou pe care-l
puneau în spatele maşinii, un cîine prevăzut cu un gît mobil, care dădea
din cap la orice denivelare a drumului. Geniul umoristic popular a numit
generic acel cîine „verdeţ”.
Bobu, se pare, a dus linguşeala la un alt nivel. Ceauşescu, se spune,
devenise dependent de slugărnicia lui Bobu. Pe care îl adusese de la
Suceava, unde fusese prim-secretar. Am aflat şi o poveste pe tema asta.
După ’90, avînd un spectacol cu Divertis la Suceava, am fost cazaţi de
organizatori la vila lui Ceauşescu, trecută deja în domeniul turismului
public. Am vizitat toată clădirea, eram pentru prima dată într-un astfel de
imobil. Nu ni s-a părut foarte luxos, nici nu era, în sistemul de notare
hotelieră internaţională cred că ar fi pe undeva la patru stele (din cinci).
Ghid ne-a fost o persoană care părea că fusese un fel de administrator al
reşedinţei şi pe vremea lui Ceauşescu. El ne-a spus că, ieşind Ceauşescu
noaptea (ni s-a sugerat că-i plăcea să urineze în natură) din cameră, a dat
în hol peste Emil Bobu, prim-secretar, care stătea pe un scaun. A sărit în
poziţie de drepţi, iar Ceauşescu l-a întrebat ce face acolo. „Tovarăşe
preşedinte, cîtă vreme sînt conducătorul vremelnic al acestui judeţ, nu-mi
permit să dorm cînd sînteţi Dumneavoastră aici. Vă stau la dispoziţie.”
Lui Ceauşescu i-a plăcut această catifelată linguşeală şi, mai tîrziu, l-a
adus la Bucureşti pentru a se bucura mai des de acest tratament făcut cu
pasiune. Povestea am mai auzit-o şi după aceea, semn că ori era
adevărată, ori se potrivea atît de bine cu personajul, încît părea adevărată.
Ca o cireaşă de pe tort, vă propun parcursul şcolar al lui Tudor
Postelnicu, autorul celebrei „am fost un dobitoc” în cadrul procesului de
după ’89. După primele şase clase terminate în ’43, urmează Şcoala de
Cadre a CC al UTC, timp de un an, şi Şcoala Superioară de Partid „Ştefan
Gheorghiu”, un an, în 1967. Prin clasicele de acum examene de diferenţă,
diploma de la „Ştefan Gheorghiu” se transformă în diplomă de la
Academia de Studii Economice, unde devine şi doctorand. După cum
vedeţi, tovarăşul Postelnicu nu şi-a mai pierdut vremea şi cu liceul. Dar
asta nu l-a împiedicat să ajungă prim-secretar la Buzău, şef al Securităţii
din 1978 pînă în 1987 şi, în fine, Ministru de Interne pînă în decembrie
1989. Cum s-ar zice astăzi, deşi fără studii, Postelnicu a condus tot mediul
de „Intelligence” din România.
Închei rîndurile despre falsificările şi mistificările diplomelor cu o
ironie atribuită academicianului Grigore Moisil. La Facultatea de
Matematică din Bucureşti, tocmai se titulariza un tovarăş pe postul de
profesor. Avea un CV şcolar cam ca ale celorlalţi tovarăşi despre care am
discutat. Cu facultatea muncitorească înaintea liceului, cu echivalări şi
fără frecvenţe.
Fiind rugat să ia cuvîntul, Moisil ar fi spus cam aşa: „Da, am studiat
dosarul tovarăşului, este un dosar complet, are toate studiile necesare,
şcoala primară, liceul, facultatea… E drept, nu chiar în ordinea asta”.
  

„Studii reale, studii propuse” (poveste despre Universiada

Bucureşti)

Puteai să fii în România socialistă jurnalist adevărat, care să lucreze

asemenea jurnaliştilor pe care îi vedeam prin filme? Care să meargă la
evenimente, să se întoarcă în redacţie, să scrie în viteză articolul, apoi să
plece la alt eveniment şi tot aşa, fără să-şi facă griji că va fi cenzurat, fără
să fie nevoit să scrie lucruri care nu-i convin?
Pentru mine, timp de unsprezece zile, răspunsul la întrebările de mai
sus a fost DA! Doar unsprezece zile pentru că atît a durat Universiada din
1981, găzduită de Bucureşti. Am avut şansa să fiu chemat la Bucureşti
(terminasem facultatea, luasem repartiţie la Lugoj, unde trebuia să mă
prezint în toamnă, era ultima vacanţă de student) şi să fac parte din
redacţia cotidianului Universiada (mă rog, alt titlu mai potrivit nu cred că
nu se găsea), editat de revista Viaţa studenţească, pe timpul competiţiei
internaţionale studenţeşti Universiada. Fusesem şeful subredacţiei din
Timişoara a revistei centrale, mie mi-a urmat Cornel Bogdan, el intra
atunci în anul IV, a fost invitat şi el la ziarul de unsprezece zile.
Am fost cazaţi la 303 (aşa i se spunea hotelului sau, mai degrabă,
casei de oaspeţi a UASCR situate în complexul de clădiri unde astăzi se
află Universitatea de Sport, fostul IEFS), în fostele Grajduri Regale de pe
Splaiul Independenţei. Redacţia noului ziar îi cuprindea şi pe prietenii de
la Ars Amatoria: Ioan Groşan, regretaţii Radu G. Ţeposu şi George Ţâra.
Cărora li se mai adăugau, seara, Ioan Buduca şi eu însumi. Ars Amatoria
semna textele umoristice şi parodiile de pe ultima pagină. Foarte gustate
de cititori, unele dintre ele fiind chiar antologice.
 Am primit legitimaţie de ziarist şi aveam acces la Centrul de Presă
(organizat în clădirea Conservatorului de Muzică). Şeful Centrului de
Presă era tot cineva din echipa Vieţii studenţeşti, Grigore Arbore (pe
numele lui de civil, Grigore Popescu), un tovarăş de nădejde. Că altfel nu
i se acorda atîta responsabilitate. Printre altele, Grigore Arbore era prieten
cu italianul Giancarlo Elia Valori, cel care a scris o monografie elogioasă
dedicată tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi intitulată, sugestiv, chiar aşa:
Ceauşescu. Aşadar, tovarăşul Arbore îşi cîştigase aprecierea organelor. Că
tot am ajuns la numele lui, am o întîmplare pe care nu o voi uita printre
primele (că niciodată nu e bine să spui niciodată).
Deja eram angajat în redacţie şi eram cap limpede la revista
Amfiteatru, iar Grigore Arbore era responsabil de număr. Am avut o mică
diferenţă de idei, nu mai ştiu referitoare la ce articol, eu o ţineam pe a
mea, Arbore pe a lui. Ca să tranşeze, m-a întrebat: „Auzi, da’ dumneata ce
salariu ai?”. Păi, aveam 2.700 (la acea dată). Cînd a aflat, mi-a spus: „Eu
am şapte mii de lei. Are dreptate cine are salariul mai mare, că de aia ne
plăteşte partidul în mod diferit”. I-am mulţumit pentru observaţie, dintr-
odată totul avea sens! (Să zic şi ceva de mai bine totuşi: lui Grigore
Arbore i se atribuie şi zicerea – care a circulat după aceea, fără
specificarea autorului – „Ţară mică, valori multe”!)
La Centrul de Presă era paradisul. Se găseau de toate la bufet, nu doar
Pepsi, ci şi de mîncare cam tot ce-ţi doreai, se găseau şi ţigări BT şi Kent
(cîte un pachet de persoană, ca să nu se încurajeze specula), bere
Radeberger, whisky Ballantine’s, rom Havana. Toate la liber, fără să ai
pile.
Tot acolo erau cabinele agenţiilor de presă, telexuri, faxuri, da, faxuri,
vedeam pentru prima dată aşa ceva… Vedeam ziarişti străini trecînd
preocupaţi pe lîngă noi, iar noi eram preocupaţi să ne uităm la ei.
Vînzoleală, ştirile zburau prin aer, străinii scriau la maşinile lor de scris,
ca în filme. Cum mai existau şi diferenţele de fus orar, totul era deschis
non-stop. Dar belşugul ăla nu ne-a ajutat cu nimic, noi nu puteam rămîne
prea mult acolo, că dimineaţa începeau competiţiile şi trebuia să fim peste
tot. Să ne întoarcem şi să scriem. Exista un parc auto cu maşini care ne
asigurau transportul, cu badge-ul pe piept, făceai semn şi maşinile erau
obligate să oprească pentru presă şi oficiali. Sportivii circulau cu
microbuzele.
 Eu acopeream competiţia de lupte, care se desfăşura la Patinoar, mai
scriam şi despre alte competiţii, dar la lupte eram jupînul, fiind şi singurul
din redacţia ziarului care făcuse lupte. Am prins şi o acreditare la
conferinţa lui Juan Antonio Samaranch, care era, pe atunci, preşedintele
Comitetului Internaţional Olimpic. Îmi amintesc, el vorbea în spaniolă şi
se traducea în engleză şi în franceză. Chiar la început a fost un murmur în
sală şi un jurnalist chinez a întrebat, în cea mai pură limbă română: „Dar
în română nu traduceţi?”. Am aflat apoi că toată delegaţia de ziarişti
chinezi prezentă la Bucureşti învăţase, din timp, limba română! Poate că
ăsta a fost criteriul de selecţie. Pe vremea aceea veneau dintr-o dictatură
spre care noi ne îndreptam, dictatura comunismului asiatic.
Am avut loc în sectorul rezervat presei şi la spectacolul de deschidere,
de pe Stadionul 23 August (acum Arena Naţională), unde Ceauşescu a
ţinut cuvîntul de bun venit. Înainte de asta (sau poate după, nu-mi mai
amintesc exact) se desfăşurase un adevărat spectacol patriotic, cu
deosebirea că era vorba de mai mult sport decît de dansuri patriotice,
piramide umane, salturi, steguleţe, eşarfe, toată recuzita.
Cînd a vorbit Ceauşescu, m-am uitat la ceilalţi ziarişti… Erau lîngă
mine nişte italieni care aveau un aparat de fotografiat cu un teleobiectiv
foarte puternic. Şi fotografiau loja oficială. Au discutat ceva între ei, apoi
au rîs în hohote… Sigur făceau glume pe seama lui… Nu ştiam altă
italiană decît cea învăţată din cîntecele vremii şi la cursul facultativ de la
facultate. Mi-ar fi plăcut să mă apropii de ei şi să le spun: „Băieţii, şi noi
mai rîdem de el, dar nu în gura mare, nu pe stadion. Vedeţi să nu vă toarne
cineva!”. Toţi ziariştii străini, de altfel, priveau contrariaţi acel moment.
Ziarişti liberi care-l priveau pe Ceauşescu şi nu le era teamă să spună ce
cred. Ştiam că imaginea lui Ceauşescu în presa străină nu este ceea ce ni
se spunea nouă, că noi eram serviţi cu fake news, dar atunci am
conştientizat, pentru prima dată, cît de mare era diferenţa dintre realitate şi
realitatea propagandei.
Universiada de la Bucureşti a fost un instrument propagandistic de
mare calibru. Ceauşescu voia să arate lumii, cu ajutorul acestei competiţii,
o Românie prosperă, fericită, sănătoasă şi capabilă de victorii sportive. Iar
dacă cineva privea numai Universiada şi cele aparţinătoare ei, falsul stătea
în picioare. Satul „olimpic” (mai precis, universitar) era organizat în
căminele noi-nouţe din Grozăveşti, cantinele la care mîncau sportivii erau
îmbelşugate, sălile de competiţii îndeplineau standardele… Am aflat mai
tîrziu că belşugul de la Bucureşti, din spaţiul Universiadei, s-ar fi resimţit,
în minus, în ţară, pentru că toate judeţele trimiteau „ce aveau mai bun” în
această vitrină destinată ochiului străin.
Ambiţia lui Ceauşescu nu s-a oprit aici, la a arăta o imagine falsă a
ţării, el dorea şi ca România să obţină cele mai multe medalii. Cum
spunea o vorbă a vremii, „nu s-a precupeţit nici un efort” în acest sens,
sportivii au fost super-motivaţi, controalele antidoping destul de bine
„controlate”, iar în unele cazuri arbitrajul devenise binevoitor. România a
obţinut locul doi pe naţiuni, după Uniunea Sovietică, dar înaintea Statelor
Unite, ţara sportului universitar prin excelenţă. Acolo, în America, toate
competiţiile sportive se desfăşoară de fapt în rîndul universităţilor,
campionii olimpici americani sînt cel mai adesea studenţi. Pe de altă
parte, cred că participarea americanilor la Universiada din Bucureşti a fost
destul de restrînsă şi nu a reprezentat o miză majoră.
Au fost cîteva sporturi în care chiar aveam sportivi buni, la
gimnastică, la lupte, multe medalii de aur au venit de acolo. Dar au fost şi
cîştiguri neaşteptate, despre care exista impresia că ar fi fost rezultatul
unor măsluiri. De pildă, la maraton, locul doi a fost luat de un român
despre care nici comentatorul de atunci, Cristian Ţopescu, nu ştia nimic,
el, care mergea la transmisii blindat de fişe şi de informaţii. Legenda
urbană spune că sportivul român ar fi beneficiat de transport cu maşina
Salvării pentru o parte din traseu, fiind extras şi redepus în cursă pe
parcurs, la o curbă unde nu era nimeni atent.
Poate veţi zice că e o lipsă de patriotism să vorbesc aşa despre nişte
performanţe excepţionale ale unor sportivi români. Şi să cred că aceste
rezultate au provenit din falsuri. Poate să pară aşa, dar nu mă bazez doar
pe o impresie. Faptul că s-a falsificat din greu la această competiţie ne-a
fost confirmat, mie şi unor colegi de redacţie, ceva mai tîrziu. Exista
intenţia să se publice un volum amplu, frumos, colorat, dedicat participării
României, ca ţară organizatoare şi aflată pe podium, la mişcarea sportivă
internaţională. O parte dintre cei care am fost în redacţia Universiada 81
am fost chemaţi la Bucureşti pentru a lucra la acest album. Atunci ni s-au
pus la dispoziţie mai multe dosare referitoare la concurs. Într-unul din ele
am găsit, împreună cu Ioan Buduca şi Ioan Groşan, tabele cu toţi sportivii
români participanţi la Universiadă. Cum această competiţie presupunea
sportivi de o anumită vîrstă şi aflaţi în anumite cicluri de şcolarizare (recte
elevi în ultimele clase de liceu sau studenţi), în acele tabele erau şi
rubricile „vîrsta reală”, „vîrsta propusă”, „studii reale”, „studii propuse”.
Dovadă clară că sportivii români au fost, cum s-ar zice, „traşi în bandă”, li
s-au falsificat vîrstele şi studiile pentru a putea fi admişi la această
competiţie. Dar modificarea nu a fost numai în aceste tabele. Erau acolo şi
adrese către Ministerul de Interne pentru eliberarea buletinelor din care să
reiasă „vîrsta propusă”, iar către cel al Învăţămîntului, o cerere de
adeverinţe şi diplome din care să reiasă „studiile propuse”. Se poate să fi
fost vorba de o neglijenţă a celor care ne-au pus la dispoziţie nişte dosare
secretizate sau, dimpotrivă, cei care ne-au pus la dispoziţie datele găseau
falsificarea lor drept ceva de înţeles, normal, „patriotic”.
Nu cunosc urmarea, dar îmi imaginez cît de neplăcut trebuie să se fi
simţit sportivii cu zece clase cînd li s-au cerut înapoi carnetele de student.
Sau sportivele care au avut şansa să întinerească pe durata Universiadei cu
trei-patru ani, cum s-au simţit ele aruncate după aceea din nou în braţele
vîrstei reale.
 

Partea a doua
Fake news ca o văpaie despre Ceauşescu Nicolae
  

Homo scornicesiensis, o culme a pupincurismului şi o

urmare neaşteptată

Transformarea lui Nicolae Ceauşescu într-un personaj care vine în

continuarea Istoriei Naţionale, ca un personaj mesianic (scuzată fie
expresia în contextul ăsta), ca o desăvîrşire a ei, a fost un amplu proces la
care au lucrat propaganda de partid, dar şi autori izolaţi, plini de rîvnă,
dornici să atingă mantia de Voievod a „Stejarului” din Scorniceşti.
Personajul trebuia „mitologizat”, ridicat în slăvi, pus pe un soclu al
nemuririi.
Unul dintre autorii urcării pe soclu a Celui mai Iubit Fiu a fost Ion
Spălăţelu, pe de o parte, reprezentant al propagandei (lucra la Secţia de
Presă a CC al PCR), iar pe de alta, consătean cu Ceauşescu. Poate că
originea scorniceşteană comună explică surplusul de rîvnă al tovarăşului
Spălăţelu, surplus care s-a concretizat, printre altele, în cartea Scorniceşti.
Vatră de istorie românească, apărută la Editura Albatros în anul 1983.
Dincolo de ideea de monografie a unui sat, cartea este un perfect manual
de pupincurism, o operă de maturitate a cultului personalităţii.
Ipoteza de pornire: Scorniceştiul nu este o aşezare oarecare, este
comuna în care s-a născut Nicolae Ceauşescu. Şi dacă aici a fost posibil să
se ivească un astfel de personaj de excepţie înseamnă că şi comuna va fi
de excepţie. Iar o monografie a unei comune de excepţie este, ea însăşi, de
excepţie. Drept pentru care, cum deschizi cartea, după pagina de gardă dai
peste portretul foto oficial al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Dar asta nu e
nici destul, nici de mirare, în fond, mii de cărţi din România Socialistă,
mai ales manualele şcolare, începeau în acele vremuri cu această poză.
După portret, pe următoarea pagină, poezia „Erou între Eroi”, nesemnată,
doar cu specificarea că face parte dintr-un spectacol de gală desfăşurat pe
Stadionul 23 August, pe 12 iunie 1977. O poezie culeasă de pe stadion
deci.
Reproduc, pentru atmosferă, două strofe, primele din cele trei:
 
Din plai de Olt, erou între eroi
Veni s-aducă Ţării Româneşti
Un nou destin, clădit de oameni noi.
Din plai de Olt, stejar de Scorniceşti.
 
Cel mai de seamă fiu al ţării este
Şi-s două inimi: Patria-partidul
Ce bat în pieptul lui muncitoreşte,
Destinul ţării ne-nfricat slujindu-l.
 
Frumos, nu?! Ce vrea să ne spună poetul (anonim)?! Că eroul între
eroi e un stejar care are două inimi ce bat în pieptul lui muncitoreşte
(cardiologii ar avea ceva de spus aici).
În carte sînt adunate tot felul de date din tot felul de surse, dar
fotografiile care o completează se referă mai ales la Nicolae Ceauşescu,
miza adevărată a acestei apariţii editoriale. Ion Spălăţelu doreşte să
acrediteze ideea că scorniceştenii sînt mai aparte decît ceilalţi români, că
există un tip sau subtip antropologic pe care l-aş numi Homo
scornicesiensis.
„Scorniceştenii sînt de statură mijlocie, cu trăsături proeminente, capul
potrivit şi o fineţe generală în proporţia corporală, ochi negri sau căprui,
părul negru sau castaniu, culoarea feţei şatenă, brună, rar blondă. În
majoritate sînt rezistenţi, sănătoşi şi fără defecte fizice. Sînt foarte
muncitori”, zice Ion Spălăţelu, reproducînd un document administrativ.
Trebuie să recunoaştem, descrierea i se potriveşte foarte bine tovarăşului
Nicolae Ceauşescu. Deşi se spune că ar fi fost complexat de statura sa
neimpunătoare (statură mică, să o spunem pe şleau), Ceauşescu este
reabilitat în descriere, devine de statură mijlocie, aşa cum sînt
scorniceştenii standard. În plus, are capul potrivit şi o fineţe generală în
proporţia corporală, nu are defecte şi e rezistent, sănătos. Mai încolo, în
acelaşi capitol al cărţii, încă o precizare în portretizarea lui Homo
scornicesiensis: „Bărbatul scorniceştean alături de femeia scorniceşteană
formează o familie curată, cinstită şi de multe ori demnă de invidiat”.
E clar deci că tiparul omului de Scorniceşti îl descrie foarte bine pe
tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Însă eu, care l-am cunoscut pe tovarăşul Ion
Spălăţelu pe cînd eram student, la o întîlnire referitoare la presa
studenţească, pot să vă spun că şi pe el îl defineşte acest portret. Era mic
(deci de statură potrivită), brunet şi cu un cap potrivit (destul de mare). Pe
atunci nu ştiam că va scrie această carte şi nu l-am analizat din
perspectiva tiparului antropologic respectiv, dar îmi aduc aminte foarte
bine. Pur şi simplu părea unul dintre fraţii lui Ceauşescu. În plus, lui, cu
numele Spălăţelu, i se potrivea şi referirea la „familia curată”. Ca o
dovadă a celor spuse este şi fotografia de pe coperta a patra a cărţii, în
care autorul Spălăţelu zîmbeşte senin într-un studio foto, o fotografie
frumos retuşată. Aduce foarte bine cu descrierea, deci cu neamul
Ceauşeştilor.
Ca dovadă indirectă a biografiei fake de mare luptător a lui Nicolae
Ceauşescu stă, în paginile acestei cărţi, o fotografie realizată în 1944
reprezentînd nişte oameni relaxaţi care îi zîmbesc aparatului de
fotografiat. Printre acei oameni, cu un fierăstrău cu coadă în mînă,
pozează Nicolae Ceauşescu. Toţi sînt îmbrăcaţi în civil şi au o atitudine
senină. Explicaţia foto din această carte este: „În Lagărul de la Tîrgu Jiu”.
Diversele relatări biografice falsificate ale lui Ceauşescu spun despre cît a
suferit el la Doftana. Reiau explicaţia unei fotografii care se găseşte tot
aici, în paginile cărţii: „La 15 august 1936, cu un scrîşnet prelung şi greu
s-au deschis în faţa revoluţionarului Nicolae Ceauşescu porţile închisorii
Doftana. Aveau să urmeze alte şi alte întemniţări”. Las pe seama
biografilor oneşti reconstituirea trecutului carceral al Geniului Carpatin şi
revin la fotografia din lagărul Tîrgu Jiu. Ce regim de teroare trebuie să fi
fost acolo, din moment ce un fotograf liber a pătruns şi a pozat deţinuţii
zîmbind. Este cît se poate de clară manipularea, fake-ul acestui
instantaneu. Marii deţinuţi politici care au murit în închisorile comuniste
nu au beneficiat de fotografii în civil, poate doar în momentul înregistrării
lor în puşcărie. Nu au fost surprinse scene de lucru, cu intelectualii
zîmbitori de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, de la Periprava sau
Gherla.
 Fotografia „deţinuţilor” zîmbitori surprinşi în lagărul de la Tîrgu Jiu
din volumul despre Scorniceşti spune multe despre falsurile care ni s-au
servit decenii întregi, falsuri destinate construirii unei aure de mare
revoluţionar şi deţinut politic pentru Nicolae Ceauşescu.
Acum vă voi povesti o „legendă urbană”, adică o bîrfă care ar fi
transpirat dinspre culoarele Comitetului Central. Cartea tovarăşului
Spălăţelu a ajuns, ca o ofrandă, la Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi la
Tovarăşa Elena Ceauşescu (fiecare cu exemplarul lui!). După ce s-a uitat
şi a citit dedicaţia, a văzut ce frumos se deschide volumul, tovarăşa Elena
Ceauşescu a ajuns la coperta a patra, unde se lăfăia, plină de mîndria de
scorniceştean, poza tovarăşului Spălăţelu. Se spune că, plină de furie,
savanta de renume mondial a pus mîna pe telefonul „scurt” (aşa se
numeau telefoanele din reţeaua administrativă oficială – zic asta pentru
cititorii mai tineri) şi l-a sunat pe soţ:
— Nicule, ăsta vrea să-ţi fure Scorniceştiul!
E clar, pentru Elena Ceauşescu, unul dintre cerberii cultului
personalităţii lui N.C., singurul care avea dreptul să se fi născut în
Scorniceşti era soţul ei. Cum îşi permitea cineva, într-un volum dedicat
mirificei şi istoricei comune Scorniceşti, să pună altă poză pe copertă decît
cea a Preşedintelui României?!
Urmarea neaşteptată este că din acel moment (spune legenda mai sus
citată) s-a interzis apariţia pozelor autorilor de cărţi pe coperta a patra.
Pînă atunci aveai voie să te bucuri de notorietatea pe care ţi-o oferea poza
pusă pe ultima copertă. De atunci s-a scos, gata, există un singur portret
care poate să circule, Portretul Suprem.
Această măsură făcea parte dintr-un plan mai amplu de anonimizare a
personalităţilor. De la un moment dat, Cinema (o revistă mai emancipată
în peisajul presei româneşti), de pildă, nu mai putea pune pe coperta full
color fotografia unui singur actor, trebuiau să fie minimum doi şi, de
preferinţă, români. Tot aşa cum, la TVR, în emisiunile de muzică
populară, nu mai apărea un singur cîntăreţ, el era însoţit de o horă în care
erau prinşi alţi cîntăreţi, aşteptîndu-şi rîndul la cîntat. Notorietatea trebuia
împărţită, colectivist, cu toată lumea. Toţi o apă şi-un pămînt, toţi
împreună, nimeni separat. Singur în poză putea să apară doar Tovarăşul,
cînd nu se insinua şi Tovarăşa, în fotografiile de prin ziare…
  

„Ceauşescu sîntem noi”

Într-un moment de linguşeală supremă, cei din jurul lui Ceauşescu i-au
propus, public, în mod oficial, să accepte titlul de preşedinte pe viaţă. Să
fie aşadar înscăunat, ca un rege, fără posibilitatea, măcar teoretică, de a fi
schimbat democratic, prin vot. Această neobrăzare maximă a primit un
răspuns pe măsură de la Nicolae Ceauşescu. A spus că-l onorează
propunerea, dar că ea vine prea tîrziu, ar fi trebuit să i se propună asta cînd
a început activitatea revoluţionară! În imaginaţia lui bolnavă, deformată
de cultul personalităţii, lui Ceauşescu i s-ar fi părut normal ca, pe la 14-15
ani, cineva să vină şi să-i propună lui, un ucenic de pantofar, să fie
preşedinte pe viaţă al României. Cel puţin aşa se înţelege din refuzul la
propunerea camarilei. Ceauşescu ajunsese să creadă că, într-adevăr, era un
erou al României, un mare luptător comunist căruia i se cuvenea, de la
început, să fie pus în fruntea ţării.
Toate falsele poveşti, biografii, elogii, spectacole omagiale, telegrame,
„adunări populare” îi întăriseră convingerea. Cred că Ceauşescu şi soţia
lui erau singurii care credeau în acest fals uriaş. În realitatea lor surogat,
Nicolae Ceauşescu era cel mai iubit fiu al poporului, Geniul Carpaţilor,
arhitectul păcii planetare, ctitor de geniu, omul providenţial al României,
iar ea chiar credea că e savantă de renume mondial, academician doctor
inginer, mamă iubitoare, femeie erou.
Constructorii acestei lumi false în care trăiau Ceauşeştii au fost mulţi
şi diverşi, acţionînd în mod diferit (dar convergent), în momente diferite.
Primii, cei ce au pus fundaţia acestei lumi false, au fost cei care, după
moartea lui Dej, l-au înscăunat pe Ceauşescu secretar general, în ideea că,
fiind cel mai slab pregătit dintre ei, va fi uşor de manipulat, va fi o
marionetă căreia ei (Maurer, Chivu Stoica) îi vor trage sforile. Părea că
Nicolae Ceauşescu va fi un fals lider, un om de paie, iar puterea o vor
deţine tot cei din nucleul dur. Şi, astfel, un om fără vreo pregătire
profesională, fără şcoală, fără cultură generală, nu foarte inteligent, un
primitiv în gusturi, cu greutăţi în exprimare, a fost pus pe un piedestal, pe
cel mai înalt. Ceea ce nu au ştiut sau nu au prevăzut autorii acestei mişcări
este că falsa putere pe care i-o atribuiau lui Ceauşescu a devenit, în mintea
lui, o putere adevărată. Din acest moment, Ceauşescu a crezut că orice
linguşeală e un adevăr, orice epitet fals este o însuşire reală a lui. Şi tot din
acest moment s-a înconjurat de furnizori permanenţi ai acestei minciuni în
care trăia. Dacă era cel mai bun, de ce să se lase contrazis?
Cînd i s-a propus să fie preşedinte pe viaţă, această construcţie falsă
ajunsese la potenţialul maxim, la climax. Dacă ţi se propune puterea pe
viaţă, e clar că toată viaţa ta este excepţională. De ce să accepte
preşedinţia pe viaţă, cînd era clar că va fi preşedinte pe viaţă?! Pentru noi
e un răspuns arogant, pentru Ceauşescu era un răspuns normal, care voia
să zică: „Staţi aşa, cum adică să-mi propuneţi acum preşedinţia pe viaţă?
Poate voi nu ştiţi cine sînt eu. Sînt cel mai bun, cel mai tare… Toată viaţa
mi-am dedicat-o comunismului şi iată unde v-am adus. Voi abia acum îmi
recunoaşteţi meritele? E prea tîrziu acum… Eu sînt deja preşedinte pe
viaţă, voi nu vedeţi asta? Îmi umblaţi cu linguşeli inutile?”.
Prin ’80 şi ceva, pe cînd eram profesor la Lugoj, l-am cunoscut pe
unul dintre coautorii biografiei falsificate a lui Ceauşescu. Eram invitat la
unul dintre directorii Întreprinderii Textile Lugoj, să ne uităm la o
transmisie TV în culori a unui meci transmis de sîrbi. Am ajuns acolo
printr-o cunoştinţă comună, eram vreo zece persoane, printre care şi
Olimpiu Matichescu, lugojean de felul lui, venit în vizită în oraşul natal.
Numele îmi era cunoscut: Olimpiu Matichescu publicase în foileton în
Scînteia tineretului, apoi, în volum, Tinereţea revoluţionară a tovarăşului
Nicolae Ceauşescu. Acum îl aveam în faţă, în carne şi oase. Mă uitam
cumva fascinat la el. Nu semăna cu activiştii văzuţi la televizor, mai
degrabă avea faţă de actor american, era îmbrăcat cu gust, simpatic,
jovial. Şi chiar prietenos, am făcut glume (nevinovate, e drept!), părea, să
zic aşa, un om normal. Nu l-am întrebat nimic despre carte, nu a venit
vorba despre asta. Nu s-a lăudat cu relaţiile lui, deşi era clar că avea acces
la un inel mai marginal al puterii. Prezenţa lui m-a fascinat, nu în sensul
cel mai bun al cuvîntului. L-am studiat toată după-amiaza, mai mult m-am
uitat la el decît la meci.
M-am întrebat ce l-a mînat să scrie cartea aia în care nu credea nimeni,
cu excepţia cuplului prezidenţial. Din acel moment, Ceauşescu avea
dovada că a fost revoluţionar, că a fost unul dintre cei care au luptat
pentru regimul în care trăiam. Olimpiu Matichescu i-a oferit o tinereţe pe
care Ceauşescu şi-a însuşit-o şi a socotit-o reală.
Ce a primit în schimb? Ulterior am aflat că a primit Medalia Muncii,
pe cînd era foarte tînăr. Se spunea că Tinereţea revoluţionară ar fi fost teza
lui de doctorat în istorie. Un doctorat muncit, zic eu, în care nu a avut ce
să copieze, nu existau nicăieri, în publicaţiile de istorie, referinţe la
tinereţea revoluţionară a lui Ceauşescu!
Nu l-am mai văzut de atunci pe Olimpiu Matichescu. Ştiu că în ultimii
ani înainte de ’89 şi în primii de după a fost profesor universitar. Apoi a
avut postul de secretar ştiinţific al Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte
„Gheorghe Cristea” din Bucureşti. A mai publicat, tot înainte de ’89, o
carte despre Diktatul de la Viena, Istoria nu face paşi înapoi. Se vede că
Olimpiu Matichescu nu a reuşit să facă paşi nici înainte, a rămas un
politruc cu titlul de doctor în istorie, nebăgat în seamă de istoricii oneşti şi
serioşi. Un marginal care a pus o cărămidă la zidul fals pe care s-a
proiectat o istorie falsificată.
Un alt „constructor” al falsei imagini a lui Ceauşescu este Dumitru
Popescu – Dumnezeu. Asta era porecla lui, imagine a atotputerniciei în
domeniul culturii şi ideologiei, tartor, cenzor, ideolog. El este cel care l-a
comparat pe Ceauşescu cu Pericle, cu Napoleon Bonaparte şi cu Abraham
Lincoln. (Cred că Ceauşescu nu auzise niciodată de Pericle, dar asta nu l-a
deranjat.) Se spune că era unul dintre furnizorii de idei pentru discursurile
lui Ceauşescu. Într-un interviu de acum zece ani, Alexandru Mironov
susţine (şi sînt perfect de acord cu asta) că „Dumitru Popescu Dumnezeu a
făcut rău la fel de mult ca Elena Ceauşescu”.
Am scris cîteva rînduri despre o întîlnire-surpriză cu Dumitru Popescu
– Dumnezeu, le reproduc mai jos. Din păcate, ziarul Cotidianul, în care
am publicat acest text, nu mai există. (Cel care-i poartă astăzi numele
oricum şi-a pierdut memoria electronică şi nu mai găzduieşte articolele
mai vechi.)
 Textul e scris în urmă cu vreo paisprezece ani, cînd vehemenţa mea
era mai expresivă. Dar toate învinuirile pe care le înşir în dreptul lui sînt
perfect valabile şi astăzi.
 
„S-a întîmplat sîmbăta trecută, într-o după-amiază care nu anunţa
nimic spectaculos pentru viaţa mea. A fost o întîlnire pentru care aş putea
spune că, mai degrabă, n-am fost pregătit.
Eram pe Mihai Bravu, împreună cu toată familia mea, ne plimbam în
singura mea zi liberă din săptămînă. Mi-a apărut în faţă aproape brusc, cu
o siluetă impunătoare. Era înalt, masiv şi purta ochelarii cu care-l
văzusem în fotografii. Niciodată n-am fost faţă în faţă pînă atunci. Cum nu
mai era lume pe stradă, a fost inevitabil şi pentru el să mă privească. Mi-a
aruncat o privire superioară, fără nimic luminos în ea. Poate era chiar o
privire dispreţuitoare dacă, atoateştiutor, şi-a dat seama cam cu ce mă
ocup. Soţia mea a remarcat şocul şi, după ce a trecut agale pe lîngă noi, cu
mîinile la spate, m-a întrebat ce s-a întîmplat. «Tocmai ne-am întîlnit cu
Dumnezeu.» Ca să preîntîmpin acuza de blasfemie, am adăugat: «Cel care
a trecut pe lîngă noi este Dumitru Popescu – Dumnezeu».
Da, silueta impunătoare era a fostului ştab comunist de rang înalt
Dumitru Popescu, poreclit, mai în glumă, mai cu spaimă, Dumnezeu. Se
spune că porecla i-ar fi venit de la o şedinţă de partid de la Casa Scînteii, o
şedinţă cu ziarişti din presa centrală cărora le-ar fi spus: «Eu sînt tatăl
vostru, eu sînt mama voastră, eu sînt Dumnezeul vostru». Şi a văzut că e
bine şi aşa i-a rămas numele. Iar ceea ce l-a apropiat în această
blasfemică, recunosc, poreclă de modelul ei nu a fost bunătatea, ci
atotputernicia în Partidul Comunist Român. Dumitru Popescu a fost
aproape atotputernic pe felia lui, aceea de propagandă a PCR. A avut
drept de viaţă şi de moarte asupra presei, tipăriturilor, culturii. A mărit sau
a decăzut oameni, a mutilat destine, dacă a fost cazul, dacă asta trebuia să-
i dea impresia de putere absolută. «Eu sînt Dumnezeul vostru» nu este o
replică uşor de spus. Şi nici o replică nevinovată nu e. Comparaţia cu
divinitatea nu a mai fost folosită în epoca Ceauşescu, după ştiinţa mea,
decît la o emisiune de televiziune, unde realizatoarea (care nu s-a ascuns
după Revoluţie, dimpotrivă!) i-a numit pe Elena şi Nicolae Ceauşescu,
aflaţi în vizită de lucru, «cei doi demiurgi». Dar metafora n-a prins, şi nu
ştiu dacă Dumnezeu de la propagandă a oprit-o sau nu, de teama
concurenţei.
Pe lîngă puterea nemăsurată, Dumitru Popescu – Dumnezeu a fost şi
creator. Iar creaţia lui a mutilat creaţiile altora. Pentru că Dumitru Popescu
este cel care a inaugurat şi a patentat cultul personalităţii lui Ceauşescu. În
plenul unui Congres PCR, actualul pensionar pe care l-am întîlnit pe
Mihai Bravu l-a comparat pe bîlbîitul incult din Scorniceşti cu Pericle,
Napoleon şi Abraham Lincoln. Apoi a introdus pe ţeava salvelor
mincinoase ce aveau să dureze pînă-n decembrie ’89 o metaforă:
«Ceauşescu ne e baci». Aşadar, Dumnezeu, Popescu-Dumnezeu, am vrut
să zic, i-a făcut pe români o turmă de ovine. Dacă e ceva cu adevărat
nemărginit în alcătuirea lui Dumitru Popescu – Dumnezeu, atunci e vorba
despre cinism. Un cinism fără margini a fost motorul carierei sale de şef al
propagandei ceauşiste. Dumitru Popescu – Dumnezeu a fost pentru
Ceauşescu ceea ce a fost Goebbels pentru Hitler. Nu e o comparaţie de
dragul comparaţiei. Nebunia cultului personalităţii lui Ceauşescu a fost
declanşată de acest monstru cu porniri de atotputernicie. Consecinţele
acestei deşănţate propagande le mai simţim şi astăzi.
Cred că a venit vremea ca, în acelaşi timp cu condamnarea oficială a
comunismului, să se arate cu degetul şi cine sînt vinovaţii pentru tot ce s-a
întîmplat. Dumitru Popescu – Dumnezeu este unul dintre ei. Unul care ar
trebui deranjat din plimbările senine de intelectual la pensie (căci omul
nostru e şi autor de cărţi!) şi chemat să dea socoteală.
Şi nu cer să fie băgat la puşcărie, nu cer să fie batjocorit în piaţa
publică. Cer un singur lucru. Să trăiască şi el cu pensia tatălui meu care a
muncit din greu, ca alte milioane de români oneşti, pentru ca Dumitru
Popescu să se creadă Dumnezeu. Să beneficieze şi fostul satrap ideologic
de indemnizaţiile pe care le primesc ţăranii după o viaţă de chin. Să vadă
şi acest Dumnezeu fals cum arată rămăşiţele Iadului creat de el şi de
tovarăşii lui.”
  

„Da’ tiligramili?!”

TELEGRÁMĂ, telegrame, s.f. Comunicare (scurtă) la distanţă transmisă prin

mijloacele cele mai rapide (telefon, telegraf); formularul pe care este scrisă
această comunicare. [Var.: (înv.) telegrám s.n.] – Din fr. télégramme. (DEX)
 
Există în „memoria peliculei”, cum se zice, un moment unic în toată
istoria congreselor la care Ceauşescu a fost ales şi reales. O secvenţă care
ştirbeşte pentru moment cultul personalităţii, asemenea replicii din basmul
cu Hainele cele noi ale împăratului: „Împăratul e gol!”. Numai că, în
cazul nostru, cei cărora li se spune că Ceauşescu este nelegitim se ridică în
picioare şi-l huiduie pe bătrînul curajos. E vorba de Congresul al XII-lea
al PCR, din toamna lui 1979, cînd Constantin Pîrvulescu, un comunist cu
vechi state de plată, cere să ia cuvîntul, pe nepusă masă. I se spune că nu e
înscris pe lista de cuvîntători. Pînă la urmă, insistînd, e lăsat la tribună. În
fond, e un moşneag de 84 de ani, nu are ce să facă, e total inofensiv. Omul
începe spunînd că a împlinit 60 de ani de cînd e membru al PCR. Sala îl
ovaţionează. Spune că a fost 55 de ani în conducerea partidului, aplauze,
ovaţii… Şi aici începe secvenţa despre care spuneam că e un moment
unic. Transcriu:
 
Tovarăşi. Am fost uimit cum s-a desfăşurat pregătirea acestui congres şi însuşi
congresul. Cum se poate, tovarăşe, cînd la acest congres unde sînt atîtea
probleme foarte importante de discutat şi multe lipsuri şi neajunsuri de dezbătut
şi găsit soluţii pentru îmbunătăţirea lor. Întotdeauna noi, comuniştii, cînd ne-am
adunat la congres, am vorbit într-adevăr şi de părţile noastre pozitive, şi de ce am
obţinut, dar mai cu seamă ne-am concentrat întotdeauna asupra lipsurilor care le-
am avut, în discutarea metodelor prin care aceste lipsuri să fie înlăturate, ca
munca noastră să meargă din ce în ce mai bine. Acesta e spiritul nostru
 comunist! Tovarăşul Ceauşescu şi-a permis ca să pregătească încă înainte de
congres şi tot timpul congresului şi la conferinţe, ca să fie reales secretar general
al partidului. Este fără precedent, tovarăşi, în istoria partidului nostru! Şi în
istoria partidelor comuniste! De ce Ceauşescu se sustrage ca să fie ales membru
în Comitetul Central şi din cadrul membrilor Comitetului Central să fie reales?
De ce? Pentru că Ceauşescu se sustrage controlului partidului. Caută (strigăt din
sală: „Nu e corect ce se spune!”). Cum nu e corect? Tovarăşe!
 
Sala îl acoperă într-un jenant moment de laşitate colectivă, gregară, o
laşitate istorică, de-a dreptul, ovaţionîndu-l pe Ceauşescu, scandînd
„Ceauşescu reales”. Pîrvulescu nu se lasă şi, pentru că nu i s-a tăiat
microfonul, e şi mai categoric, adresîndu-se sălii: „În spiritul acesta a fost
organizat congresul, tovarăşi! Şi aicea sînt echipe speciale de agitatori,
începînd din faţă (proteste în mulţime; strigăt: «nu-i adevărat»). Eu am
ascultat pe toţi care au vorbit. Eu n-am întrerupt pe nimeni”.
Primul pupincurist care sare în sprijinul lui Ceauşescu este Popescu-
Puţuri, al doilea, George Macovescu, atacîndu-l pe Pîrvulescu şi
elogiindu-l pe Ceauşescu, încercînd chiar să pară deştepţi şi echilibraţi.
Pîrvulescu e evacuat din sală şi Congresul continuă glorios. Atunci s-a
ratat momentul în care, cu o sală de oameni normali, Ceauşescu ar fi putut
să piardă conducerea partidului. Dar, să fie clar, acolo nu era o sală de
oameni normali, ci o turmă dresată de activişti.
Am evocat această scenă pentru valoarea ei istorică, dar şi pentru că,
se spune (poate e doar o legendă urbană, deşi eu înclin să cred că e purul
adevăr), Ceauşescu le-ar fi zis celor din jur cînd era contestat de
Pîrvulescu: „Da’ tiligramili?!”. Marele conducător avea de partea lui
telegramele prin care poporul îşi manifesta admiraţia, mîndria şi fericirea
de a se lăsa conduşi spre SSMD.
Pentru cei care nu au trăit în epocă această întrebare („Da’
tiligramili?!”) nu are nici sens, nici explicaţie. Reamintesc, scena se
întîmpla în 1979, cînd cultul personalităţii lui Ceauşescu era în plină
desfăşurare şi una dintre modalităţile de a se întreţine acest cult erau
telegramele.
Ceauşescu primea telegrame (publicate în Scînteia) cu orice ocazie.
Pleca într-o vizită în străinătate, la întoarcere, pac! Zeci de telegrame de la
oamenii muncii, de la întreprinderi, de la Judeţenele de partid care-l
felicitau pentru rezultatele vizitei, pentru contribuţia lui la Pacea Planetară
etc. Avea Ceauşescu o cuvîntare, iar se declanşa şuvoiul de telegrame
mustind de entuziasm şi de admiraţie pentru Cel mai Iubit Fiu al
Poporului. Ziua Recoltei, Ziua Copilului, 1 Mai muncitoresc erau
momente ale anului cînd debitul de telegrame creştea simţitor. Ca să nu
mai vorbim de 23 August, Ziua Naţională de atunci, cînd telegramele se
înghesuiau să-l declare pe Ceauşescu unul dintre artizanii Insurecţiei
Armate (evident, fals, fals, o spun pentru cititorii tineri). Iar pe 26
ianuarie, ziua de naştere a Geniului carpatin, cred că spaţiul aerian al
României era busculat de necontenitele telegrame care zburau din toate
colţurile ţării spre Bucureşti, spre Ceauşescu, personal.
Prin definiţie, telegrama este o comunicare scurtă, esenţială, transmisă
prin telegraf, la început (prin alfabetul Morse), şi telex, mai tîrziu. În
România Epocii de Aur, telegrama s-a reinventat. Era un text lung,
elogios, transmis de presă. În loc să ajungă strict la destinatar, telegrama
era difuzată public pînă în ultimul cătun în care ajungea organul partidului
(mă refer la Scînteia, ziar la care primăriile erau obligate să se aboneze).
Nu ştiu dacă la Ceauşescu ajungea, ca la restul lumii, poştaşul sau
aghiotantul, care să-l anunţe: „Aveţi o telegramă, vă rog să semnaţi de
primire”. Cred că i se raporta doar numărul de telegrame. Mă aşteptam ca,
în decembrie 1989, cînd s-a intrat în biroul şi în vila lui Ceauşescu, să fie
găsite teancurile, bibliorafturile, containerele cu telegramele adresate de
popor… Dar nimic! Ceauşescu a fost răsturnat, judecat şi executat şi
poporul nu a apucat să-i ceară telegramele de iubire înapoi.
M-am lovit „nemijlocit” de această lume a telegramelor adresate lui
Nicolae Ceauşescu în anii în care am fost profesor la Liceul Industrial
„Textila” din Lugoj (1981-1986). Cînd am ajuns acolo, habar nu aveam că
şcoala la care-mi luasem repartiţia republicană era solicitată (vorba vine,
de fapt, era obligată) să scrie din cînd în cînd cîte o telegramă tovarăşului
Nicolae Ceauşescu, să-i ureze sănătate şi putere de muncă, să-l felicite
pentru diverse realizări. Şi nu am ştiut nici că exista un colectiv neoficial
(dar oficializat prin practică) însărcinat să scrie telegrama.
Era vorba de cîţiva colegi profesori tineri, dar mai vechi în şcoală.
Procesul se desfăşura astfel: se primea prin telefon solicitarea (de la una
din secretarele Comitetului Municipal de Partid Lugoj), căreia i se
răspundea: „Desigur, tovarăşa, vom scrie telegrama, e o mîndrie pentru
noi că ni se încredinţează această sarcină”. Momentul marii bucurii de a
se adresa tovarăşului era precedat de o scurtă panică… vai, vai, iarăşi
avem o misiune grea… După acest moment de panică urma luciditatea
unei organizări eficiente: se aduna colectivul, se punea pe scris, şters,
scris, că nu te jucai, era vorba de marea responsabilitate de a te adresa
totuşi Marelui Conducător. Cînd colectivul considera că a atins punctele
esenţiale, cu sentimentele de mîndrie cît mai vizibile, telegrama se bătea
la maşină (că nu aveam telegraf la şcoală!) şi se trimitea, cu un curier, la
Municipiul de Partid. Urma o aşteptare, mai lungă sau mai scurtă, după
care telegrama era trimisă înapoi, cu observaţii: aici e mai bine aşa,
insistaţi aici, faceţi frazele mai clare etc. Colectivul se re-reunea, lua
cunoştinţă de observaţii şi se punea din nou pe lucru. Se ivea, din efortul
creativ al colectivului, o variantă ceva mai bună, mai apropiată de nivelul
cerinţelor. Din nou se bătea la maşină, din nou curierul urca pe bicicletă şi
ducea produsul îmbunătăţit la Municipiu. Altă aşteptare şi, în general, altă
trimitere la rescris, pentru „reglajul fin”. Alt efort creator al colectivului,
pînă se ajungea la ultimul telefon de la partid: „E bună!”. Sigur, numărul
de trimiteri la rescriere era variabil, uneori colectivul găsea formula bună
de la a doua încercare, alteori, cînd telegrama se vădea a fi complexă, la a
treia, chiar la a patra.
În noiembrie 1989, tovarăşul Nicolae Ceauşescu decide să consulte
poporul şi organizează un Referendum Naţional pentru reducerea cu 5% a
cheltuielilor militare româneşti. Ca erou al păcii planetare, aşa ceva era
chiar de aşteptat! În unanimitate, referendumul a trecut, prilej de bucurie
pentru întregul popor. Şi un prilej de bucurie din care nu puteau lipsi
telegramele. Desigur, Liceului Industrial „Textila” i s-a oferit şansa să-şi
exprime bucuria prin telegramă. Numai că, de data asta, decizia a
provocat paloarea colectivului.
Era vorba de cinci telegrame, cu cinci destinatari. Atunci, într-o pauză,
trecînd pe culoar, am dat peste colegii mei din colectiv adunaţi în biroul
directorului educativ, cu uşa deschisă, vizibil speriaţi de importanţa
momentului. Mi-au spus că trebuie trimise următoarele telegrame. Una lui
Ronald Reagan, alta lui Gorbaciov, una Congresului SUA şi una Dumei
de Stat a URSS. Şi, cireaşa de pe tort, una tovarăşului Nicolae Ceauşescu,
în care să-l anunţăm că am scris cu responsabilitate celelalte patru
telegrame. „Păi, ce-i aşa greu?!”, am spus eu cu o oarecare ironie. E greu,
a reieşit din discuţie, pentru că, de bine, de rău, tovarăşului Nicolae
Ceauşescu i-au mai trimis telegrame, ştiau cum să-l ia, cum să-i atingă
coarda sensibilă… dar lui Reagan? Lui Gorbaciov? Cum să li te adresezi?
„Hai că vi le scriu eu”, am spus, într-un moment de generozitate… Nu
le-a venit să creadă. „Am nevoie doar de cafea adevărată, nu nechezol, de
una dintre secretare căreia să-i dictez direct la maşină şi să-mi ţineţi voi
orele”. S-au uitat neîncrezători la mine: „Vorbeşti serios?”. „Desigur, cu
aşa ceva nu-mi permit să glumesc”, am zis şi le-am făcut cu ochiul. Am
bătut palma imediat. Colega noastră de la secretariat, Aniţa, a fost detaşată
cu tot cu maşină în biroul directoarei şi am primit o ceaşcă de cafea bună
şi renuvelabilă, din fondul de protocol al şcolii, cafea ţinută în seif.
Ei, acum e acum, mi-am zis: ori îi uimesc, ori mă fac de rîs. M-am
concentrat, am început să mă plimb prin birou cu mîinile la spate, mai
mult ca să o impresionez pe Aniţa, care aştepta cu degetele pe clapele
maşinii de scris. M-am gîndit că încep cu ce e mai greu, adică cu
Reagan… dictez:
„Domnului Preşedinte al Statelor Unite, Ronald Reagan, Casa Albă,
Washington, DC”. (Aniţa deja scria cu viteză şi aştepta urmarea.) Cum să-
ncep, cum să-l iau eu la coarda sensibilă? Să fiu şi ferm, dar şi politicos.
Domnule Ronald Reagan… (deci am început în forţă…)
„Noi, elevii şi cadrele didactice de la Liceul Industrial „Textila” din
Lugoj, judeţul Timiş, România, convinşi că aberanta cursă a înarmărilor
este o ameninţare pentru pacea lumii, strîns uniţi în jurul preşedintelui
Ceauşescu (aici nu i-am spus tovarăş, că era vorba de o telegramă
destinată Occidentului) vă rugăm să…”
În fine, nu reproduc toată telegrama din simplul motiv că nu mi-o mai
aduc aminte. Oricum, i-am spus lui Reagan, aşa cum mi-am propus, cu
toată fermitatea, ce ne mîna pe noi, elevii şi cadrele didactice, în luptă şi l-
am rugat să facă şi el ceva… Aniţa deja era cuprinsă de admiraţie, dictam
direct, fără ezitări, rosteam cuvintele grav, jucînd un pic de teatru. Mă şi
vedeam, de undeva de sus, stînd în biroul direcţiunii şi scriind telegrame
conducătorilor lumii… dictînd, fiind hotărît să-i impresionez. Pe de altă
parte, vedeam şi rîdeam în sinea mea de falsul situaţiei. Scriam telegrame
fake, la maşina Liceului, într-o potemkiniadă neaoşă.
Am încheiat cu Reagan şi am atacat, în următoarea telegramă,
Congresul SUA. Şi lor le-am spus răspicat cum stă treaba, cine sîntem
noi, apoi i-am rugat să-l roage şi ei pe Reagan să se mai astîmpere cu
aberanta cursă a înarmărilor (desigur, nu am spus în text „să se
astîmpere”, dar cam asta a fost ideea). Cu ei nu am mai fost aşa cald în
exprimare, am mai redus din patosul folosit în adresarea către POTUS,
cum se zice azi. Cred însă că mesajul a fost clar spus, diplomatic, fără a
lăsa loc la interpretări.
Cu Gorbaciov a fost mai simplu, i-am spus chiar aşa, din start:
„Tovarăşe Mihail Sergheevici Gorbaciov”. Deci tovarăş, ca noi, nu domn,
ca ei, ăia din primele două telegrame. La adresă m-am gîndit un pic, dar
am spus simplu: „Tovarăşului MS Gorbaciov, Moscova”. Ştiu ei, ruşii,
unde să i-o ducă. Textul telegramei a urmat tipicul celorlalte, i-am spus
„cine sîntem şi ce vrem”, l-am informat că hotărîrea noastră de a lupta
pentru pace alături de Ceauşescu este de nezdruncinat, că şi de el depinde
stoparea cursei înarmărilor. I-am dat de înţeles că noi, elevii şi cadrele
didactice de la Liceul Industrial „Textila” Lugoj ştim bine cum merg
lucrurile în lumea asta. Cred că am făcut impresie bună (n-am avut
feedback de la el, din păcate).
Cu Duma de Stat am fost mai formal, cam ca şi cu cei din Congresul
SUA: noi vrem dezarmare, am avut referendum, îl urmăm pe tovarăşul
Ceauşescu, să nu spuneţi că nu v-am zis. Ei, nu chiar cu cuvintele astea,
dar asta era ideea. Aniţa mă privea deja ca pe un scriitor (publicasem un
volum de versuri, dar, mă rog, într-un tiraj confidenţial, ea nu ştia asta).
Înainte de a cincea telegramă mi-am luat un moment de răgaz. „Ei,
cum merge?”, m-au întrebat, în pauză, membrii colectivului, curioşi.
„Merge, e gata, mai am una. Una cu U mare…” Mi-au urat succes cu o
umbră de compătimire în glas. Se gîndeau, probabil, cum se vor întoarce
telegramele, nu una, ci cinci, la corectură, că aşa am stabilit, ofer serviciu
complet, eu urmează să mă ocup şi de „implementat” observaţiile de la
Municipiul de Partid. Se îngrijorau şi se gîndeau cum voi sta după orele
de program să le cîrpesc şi şlefuiesc. Am băut şi a doua ceaşcă de cafea şi
chiar am avut parte de o prăjitură cu mere adusă special de la cantina
şcolii. Eram eroul lor, scriam şi în numele lor, eram omul pe umerii căruia
se aşezau cinci telegrame de o importanţă majoră pentru cursa
dezarmărilor. Meritam o prăjitură cu mere!
Telegrama către Ceauşescu a fost mai simplu de scris, ştiam că el ştie
că şi noi vrem dezarmare, doar fusese un referendum pe tema asta. L-am
asigurat că noi, elevii şi cadrele didactice de la Liceul Industrial „Textila”
din Lugoj (la el nu am mai scris şi judeţul, sigur ştia unde-i Lugojul, se
vorbeşte că în ilegalitate chiar a luat bătaie în „oraşul de pe Timiş”),
sîntem total alături de el şi că din inimile noastre tinere dorim să se
încheie cursa înarmărilor aşa cum el, cu geniala-i înţelepciune, o cere
lumii. L-am anunţat cui i-am mai trimis telegrame (aşa e normal, să ştie şi
Şeful Suprem ce facem) şi, desigur, în final i-am urat sănătate, dar nu ca
unui om bolnav, ci ca unui om înţelept, sănătos şi dîrz… Plus alte cuvinte
despre care ştiam că-i merg la suflet. N-a fost greu, am dictat-o mai repede
decît pe celelalte.
Am terminat dictarea, dar am mai stat în biroul directoarei pentru ca
nu cumva să-mi spună să fac ultima oră, dacă tot sînt liber. Apoi am
aşezat telegramele una peste alta, într-un dosar, şi curierul a încălecat pe o
şa, de bicicletă, şi s-a dus la Municipiu. Acum urma aşteptarea. Prima
aşteptare din nu ştim cîte. Era neliniştea de dinaintea furtunii, probabil.
Directoarele erau precaute, secretara de partid pe şcoală (o colegă foarte
de treabă, v-am mai zis) spera, mi-a spus, să nu fie mult de modificat.
Şi dă-i şi aşteaptă, eram „consemnat” la şcoală, nu puteam pleca. Nici
un telefon, nici un semn. Poate că era chiar groasă şi mă puneau să refac
totul de la A la Z.
Înainte de terminarea programului, pe la patru după-amiaza, secretara
de partid îşi ia inima în dinţi şi sună la Municipiu: „Ştiţi, cu telegramele,
nu ne-aţi trimis observaţiile…”. O văd puţin descumpănită, apoi zîmbind
şi spunînd „mulţumesc”. Nu aveau nici o observaţie, telegramele erau
foarte bune. „Mi-au spus că au preluat şi în telegrama municipiului cîteva
pasaje.”
Colectivul de telegrame m-a felicitat a doua zi (plecaseră acasă cînd li
s-au terminat orele, nu cumva să le cer ajutorul în caz că se întorc
textele!). Am crescut în ochii lor şi, cred, le-am devenit puţin suspect…
Chiar aşa, cu cine am eu relaţii la Municipiul de Partid de nu mi s-a întors
nici măcar o telegramă?
Dincolo de grotescul situaţiei, semnalez un mare fake. Ce utilitate
aveau acele telegrame? A ajuns vreuna în străinătate? Cum le-au trimis, în
limba română? Traduse în engleză şi în rusă? Au plecat din Lugoj măcar
pînă la Bucureşti?! Evident că nu. Dacă la noi ţinea cu telegrame, cred că
nu s-a gîndit cineva serios să trimită marilor conducători din lume nişte
telegrame de la Liceul „Textila” din Lugoj. Cred însă că telegramele
adresate lui Ceauşescu erau un fel de pînză ţesută în jurul nostru, un fel de
a ne culpabiliza şi de a ne simţi părtaşi la derapajele acelei epoci.
„Tiligramili?” Un fake servindu-i lui Ceauşescu de alibi… aşa i-a cerut
poporul, aşa a vrut poporul care i-a trimis telegrame. Telegramele au fost
un fel de confetti în sărbătoarea falsă, mici capodopere ale limbii de lemn.
  

Soarele şi ecologismul construiesc socialismul

Nu m-ar mira să aud, în zilele noastre, printre nostalgicii ceauşişti,

ideea că Geniul Carpaţilor a fost şi primul ecologist al ţării. În fond, a
redus poluarea prin adoptarea măsurii ca într-o duminică să circule
autoturismele avînd număr cu soţ, în duminica următoare cele cu număr
fără soţ. Ba mai mult, ecologismul avant la lettre (nu cred că Ceauşescu
cunoştea sintagma asta) l-a făcut ca în lunile de iarnă să interzică total
circulaţia autoturismelor proprietate personală. Cred că pentru cei mai
tineri trebuie să mai spun asta o dată, read my lips: în timpul iernilor,
Ceauşescu interzicea circulaţia autoturismelor proprietate personală!
Poporul să meargă pe jos, cu autobuzul, cu tramvaiul şi, bucureştenii, cu
metroul, că de aia ne-a făcut El, Arhitectul Naţiunii, metrou! În plus,
înghesuindu-se mai mulţi în mijloacele de transport în comun, românii
aveau ocazia să se încălzească unii de la alţii şi să se simtă fericiţi.
Nomenclatura, desigur, avea la scară maşini oficiale şi nu era afectată
de această măsură. Nefiind alte maşini pe străzi, tovarăşii se deplasau mai
repede şi, astfel, şi ei poluau mai puţin.
În afara măsurii cu circulaţia, ecologismul ceauşist mai are cîteva
merite. Apa caldă dată doar intermitent, cu program (în oraşele mici, doar
o dată pe săptămînă) a ajutat la prezervarea combustibilului fosil, la
economia resurselor naturale. Cît despre căldură, se ştie genialul sfat dat
de Ceauşescu celor care se plîngeau că-i frig în case: mai puneţi o haină în
plus, tovarăşi! (Sigur, asta nu-l privea pe el, care, se spune, îşi petrecea
timpul în încăperi supraîncălzite.)
Ceauşescu a fost precursor în privinţa combaterii risipei de apă caldă,
cetăţenii apucînd doar să facă un duş, nu să se lăfăie în cadă. Acum, prin
mai toate hotelurile lumii, chiar şi în cele de fiţe, eşti sfătuit să faci duş, nu
să te scalzi în cadă. Şi să foloseşti prosoapele mai multe zile în şir. Astfel,
ţi se spune în afişele din camere, salvezi planeta. Ceauşescu nu ne-a spus
asta, dar, fără îndoială, aşa a gîndit! Să ne spălăm mai rar, mai rapid şi mai
bine.
La prima ninsoare, posesorii de maşini deja tremurau la gîndul că va
apărea Ceauşescu la televizor şi va opri circulaţia. Justificările erau
puerile: pentru siguranţa cetăţenilor. Asta cînd dădea cineva vreo
justificare. Alteori se spunea că s-a hotărît asta şi aşa rămînea. Măsura
ţinea de prin decembrie pînă în martie sau aprilie. Deşi nu mai era zăpadă
pe străzi, interzicerea circulaţiei maşinilor particularilor rămînea în
picioare.
Cineva mi-a povestit o scenă pe care o auzise de la o sursă de primă
mînă. La un moment dat, în faţa CC al PCR, a ieşit Ceauşescu împreună
cu camarila şi ar fi zis: „Gata, a trecut iarna, ce ziceţi, să dăm drumul la
circulaţie?!”. La care Emil Bobu, într-un exces de slugărnicie, a răspuns:
„Tovarăşe preşedinte, să ştiţi că lumea e mulţumită că nu se circulă.
Poporul vă iubeşte şi consideră măsura asta foarte bună. Poate să o mai
ţineţi o săptămînă, două”. Lăsîndu-se înduioşat de această rugăminte a lui
Bobu, Ceauşescu a mai ţinut interdicţia exact două săptămîni.
Desigur că aţi prins ironia, Ceauşescu nu avea nimic de-a face cu
ecologia. Toate măsurile acestea de umilire a populaţiei erau modul în
care-şi manifesta puterea. Putea să oprească circulaţia în toată ţara? Putea!
Şi o oprea. Putea raţionaliza consumul de apă caldă? Da, raţionaliza apa
caldă. Sigur, nu el, direct, nu se ducea el să închidă robinetele, dar cei din
jurul lui, alde Bobu, cu exces de zel adesea, îi îndeplineau dorinţele şi-i
raportau mulţumirea populaţiei. Îl menţineau pe Ceauşescu în lumea falsă
în care credea numai el (şi, eventual, Tovarăşa).
Eu n-am avut maşină înainte de ’89, nici nu visam atunci că voi avea
vreodată. Dar şi pe mine m-a afectat această interdicţie, împărtăşeam cu
restul populaţiei înghesuiala din transportul în comun, întîrzierea
autobuzelor şi tramvaielor în zilele friguroase. Nervozitatea suplimentară
a oamenilor în acea perioadă se simţea zi de zi. Eram un popor supus
capriciilor dictatorului şi trebuia să ne amintim zilnic de asta. Posesorii de
autoturisme se întrebau, dilematici: oare cum e mai bine: să nu circuli
pentru că e interzis (iarna) sau să nu circuli pentru că nu găseşti benzină
(în restul anului).
 Într-una din aceste ierni cu circulaţia strangulată, am primit o invitaţie
la Zilele Călinescu de la Oneşti (oficial, oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej,
dar denumirea asta funcţiona doar în acte, nu în percepţia oneştenilor).
Era o manifestare literară destul de cunoscută în epocă, la nivel naţional,
cu care micul oraş moldav se mîndrea foarte mult. Organizatorul principal
era Constantin Th. Ciobanu, animator cultural, critic şi poet, iar undeva pe
inelul al doilea al organizatorilor era şi Gheorghe Izbăşescu, poet local,
prieten cu Radu Călin Cristea, prin care ne-a şi venit invitaţia. De fapt, noi
am fost un fel de invitaţi de gradul doi, primul loc în atenţia gazdelor îi
era asigurat lui Eugen Simion, vedetă a lumii literare.
Am făcut o delegaţie de trei persoane: RCC, Ioan Buduca şi eu.
Organizatorii ne asigurau masa şi cazarea, iar transportul ne privea pe noi.
Radu lucra la Clubul Rapid, al CFR-ului, şi a reuşit să facă rost de o foaie
de drum colectivă, care ne asigura transportul gratuit cu trenul, chiar la
clasa întîi. Pentru asta trebuia să figurăm însă pe foaie ca sportivi ai
clubului. Ce delegaţie sportivă circulă în doar trei oameni? Trebuia să fie
vreun sport individual, mai marginal, pentru ca figurile noastre
necunoscute să se justifice cumva în faţa controlorilor. Soluţia găsită:
sîntem membri ai clubului de box. Radu era antrenorul şi delegatul
clubului (chiar avea legitimaţie de angajat la Rapid), iar eu şi Buduca
eram boxeri care aveau un meci de rutină la clubul de box din Oneşti
(ştiu, Oneştiul e renumit pentru Nadia Comăneci şi gimnastică, dar, fiind
oraş muncitoresc, musai avea şi club de box). Eu, cum să zic, ca fost
luptător, aveam o alură de sportiv mai îndesat, nasul nu e foarte mare (din
contră), puteam trece drept boxer. Başca faptul că, aşa cum veţi vedea mai
încolo, am şi publicat nişte poezii de Cassius Clay. Dar Buduca, înalt,
slab, mai degrabă, cu un nas acvilin, nu avea faţă nici de boxer, nici de sac
de antrenament pentru alţi boxeri. Am stabilit că el era boxerul ironic, iar
eu boxerul melancolic.
Falsul ar fi fost şi mai adevărat dacă am fi avut nişte treninguri cu sigla
Rapidului, dar asta era mai complicat de obţinut decît o foaie colectivă de
drum la clasa întîi. Aşa că am circulat ca doi boxeri în civil. Eram
pregătiţi să-i răspundem conductorului ca la un examen serios, în caz că
ne întreba. Nu pe linie profesională, ci aşa, ca om curios cine sînt cei doi
boxeri de la Rapid cărora le-a compostat biletele gratuite.
 Am plecat din Gara de Nord, am ocupat singuri un compartiment de
clasa întîi şi tot drumul încercam să vorbim ca nişte boxeri, aşa, pentru
amuzamentul nostru. (Exerciţiul ăsta l-am făcut adesea cu Ioan Groşan.
Cînd ne întorceam de la Costineşti, în tren, încercam să producem o
ficţiune ca să nu ne plictisim. Una dintre cele de care îmi aduc aminte era
aceea că ne întorceam de la Varna, de la consfătuirea bucătarilor de la
gospodăriile de partid din Ţările Socialiste. Îl bîrfeam pe bucătarul lui
Jivkov, ne legam de cît de piperat gătea bucătarul lui Kádár şi de cît de
multă vodcă dădea pe gît bucătarul lui Brejnev, dar nu-i tremurau mîinile
cînd condimenta… Fabulam cu plăcere, ca o formă măruntă a libertăţii.
Nici nu simţeam cum ajungeam în Bucureşti!) Toată pregătirea noastră a
fost zadarnică. A trecut conductorul, a luat foaia de drum, apoi biletele-
supliment pentru loc, cele ca de tren, gratuite, le-a găurit şi ne-a urat
succes. Am fost uşor dezamăgiţi, indiferenţa conductorului aproape ne-a
făcut KO.
În gară la Oneşti ne aştepta poetul Izbăşescu. S-a bucurat că am ajuns
şi ne-a asigurat că ne aşteaptă maşina. În faţa gării nu era decît o salvare.
Aia era maşina care ne aştepta, ne-a lămurit poetul organizator, în rest
circulaţia era oprită şi în Oneşti, ca în toată ţara. Cum directorul spitalului
făcea parte din comitetul de organizare al Zilelor Călinescu, maşina
salvării ţinea loc de limuzină pentru invitaţi (încercam să mi-l imaginez pe
Eugen Simion, cu morga lui, urcînd şi coborînd din salvare). Am intrat în
maşină, şoferul a dat drumul la sirenă (deşi nu era cazul, nu existau alte
maşini care să trebuiască să se ferească din calea noastră, dar sirena era un
semn al autorităţii, cumva). „Ce chestie, nu am avut încă nici un meci de
box şi deja am ajuns în salvare”, a zis Buduca.
La hotel am avut o cameră de trei, a fost bine că funcţiona căldura. Cît
despre ceea ce s-a discutat acolo, nu-mi aduc aminte mare lucru, a fost un
simpozion ca oricare altul. Cu gazde amabile (veneam totuşi de la
Capitală), cu mîncare destul de bună şi băutură consumată adesea fără
moderaţie.
La întoarcere am plecat la gară cum am venit, cu salvarea, doar că
acum mai erau trei persoane care plecau odată cu noi, a trebuit să ne
înghesuim şi doi dintre noi să stea aşezaţi pe targă. Cu sirena în funcţiune,
din nou, am ajuns la timp pe peron. Mă gîndesc, dacă ar fi existat un
observator care să studieze gara, oare ce concluzie ar fi tras, văzînd cum
vine salvarea şi ia bolnavi destul de veseli de la gară, îi duce la hotel, apoi,
peste două zile, ia bolnavi, poate şi mai veseli, de la hotel şi-i duce înapoi
la gară. Teoria conspiraţiei a ratat acest moment.
În tren deja eram pregătiţi să-i spunem conductorului că am cîştigat
toate meciurile cu boxerii din Oneşti, care s-au desfăşurat în cadrul
Trofeului pugilistic George Călinescu. Numai că nici de data asta
cheferistul nu s-a interesat despre performanţele noastre sportive, ne-a
găurit biletele şi ne-a lăsat în pace.
În aceleaşi vremuri cu restricţii de circulaţie, cînd să găseşti un taxi în
Bucureşti era mai greu decît să găseşti o monedă de aur pe stradă, am mai
inventat o stratagemă „de luptă cu sistemul”. Aflasem de la Ştefan
Agopian (care ştia de la o cunoştinţă de-a lui angajată la cabinetul unui
ministru ceauşist) că există, pentru rezervat taxiuri, un număr normal,
rezervat VIP-urilor sistemului. Deci nu sunai la numerele scurte, la care
suna toată lumea ca să dea peste tonul ocupat, ci la un număr lung care,
paradoxal, ţinea loc de „fir scurt”. Sigur, cînd sunai, trebuia să spui un
nume cu rezonanţă, serviciul ăsta nu era deschis pentru toată lumea.
Aveam numărul notat pe o hîrtie ţinută în portofel ca o parolă. Nu l-am dat
mai departe, să nu stricăm piaţa, să nu se prindă dispecerele că s-a deschis
poarta spre oamenii de rînd. Cînd era nevoie, apelam la el. Găsisem şi
cine să spun că sînt: Ladislau Bölöni, fotbalist celebru în epocă, admirat
de toată lumea. Vorbeam tărăgănat, cu un accent de ardelean ungur, şi
spuneam: „Bună seara, duamnă, Ladislau Bölöni, fotbalistul, vă
deranjează”. La celălalt capăt al firului imediat se anima o voce, „Vai,
domnu’ Bölöni, ce onoare, cu ce vă putem servi?!”. Ceream o maşină şi
dădeam adresa. Spuneam că am nişte musafiri care „trebui să pleacă
acasă”. Aşa că taximetristul nu se aştepta neapărat să-l vadă, la adresă,
chiar pe Bölöni, ci pe nişte prieteni ai lui. Ne întreba: „Pentru comanda lu’
Bölöni?”. Iar noi spuneam că da. Iar eu luam iniţiativa discuţiei, făceam o
conversaţie cu acelaşi accent, spuneam că sînt din Tîrgu Mureş, că nu mă
pot obişnui cu Capitala, abia aştept să plec acasă. Taximetristul punea şi el
două-trei întrebări, despre cum e Bölöni ca om, eu îi răspundeam că e bun
şi ca om, şi ca fotbalist, şi ca dentist, că-şi ajută prietenii şi familia, că e
modest şi muncitor. Probabil, cînd ieşea din tură, taximetristul povestea
familiei şi cunoscuţilor lui cum a servit nişte prieteni ai lui Bölöni aflaţi în
trecere prin Bucureşti, oameni faini, unguri, da’ de treabă!
  

Valentin, Zoia şi Nicu, copiii nefericiţi dintr-o fotografie

falsă

În paralel cu a fi el „tatăl Naţiunii” şi ea „mamă iubitoare”, Ceauşeştii

au oferit, din cînd în cînd, imaginea unei familii fericite, armonioase,
perfecte chiar. Faptul că li s-a cerut românilor să facă cel puţin trei copii
avea la bază numărul de copii ai cuplului prezidenţial. Dacă nu ar fi avut
grijile ţării, probabil că ar fi făcut mai mulţi! Ei, oricum, au oferit un
minim spor demografic. Şi lumea trebuia să ştie că sînt o familie model,
fericită, împlinită.
Imaginea familiei fericite era arătată discret, dar nu subliminal pe la
emisiunile omagiale, cînd Ceauşescu era filmat la masă, cu ai lui, prin
albumele tipărite şi dedicate extraordinarei personalităţi a Geniului
Carpatin. Apăreau acolo, lîngă Cuplul Suprem, în diverse ipostaze, la
diverse vîrste, cei trei copii, dovadă vie a fericirii în familie. Cu toate
acestea, morala „fotografiei de familie” era că Ceauşescu şi Ceauşeasca
trebuiau să iasă din cuibul fericit şi să se ocupe de România, care le
solicita tot timpul. Noi eram vinovaţi că ei nu puteau gusta, mai îndelung,
minunata misiune de părinte.
Cei care în epocă (sau doar acum) s-au interesat de acest subiect, al
copiilor Ceauşescu, ştiu că imaginea este, evident, falsă. Falsă împreună şi
falsă separat, cu fiecare destin al acestor odrasle nefericite.
Încă mai există oameni care povestesc despre „belşugul” care s-a
revărsat peste judeţul Sibiu pe vremea cînd Nicu Ceauşescu era prim-
secretar. O informaţie de tip fake news care a circulat, desigur, la început
în epocă, dar a ajuns pînă în zilele noastre. Erau tot felul de legende, cum
Nicu a oprit un tir (sau mai multe), i-a întrebat pe şoferi ce e înăuntru, iar
auzind că e vorba de carne (sau alte alimente), a dat ordin să se întoarcă şi
a împărţit carnea populaţiei. În imaginarul colectiv, Sibiul devenise un fel
de showroom al comunismului de după Nicolae, comunismul cu faţă
foarte umană din vremea cînd Nicu urma să conducă România. Nu ştiu
cine a lăsat această poveste, poate ea chiar s-a născut din nevoia de
speranţă a unei populaţii înfometate, poate a fost lansată de anturajul
„prinţişorului”, cum i se mai zicea lui Nicu. Cert este că această imagine
era total falsă, o ştiu de la faţa locului. Am fost în acea vreme de multe ori
în Sibiu, în drum spre Cisnădie, la casa părinţilor soţiei mele. Nu, nu era
nici un belşug în Sibiu, alimentele de bază se dădeau tot pe cartelă şi tot
trebuia să stai la coadă pentru ele. „Paradisul” belşugului era iluzoriu şi
funcţiona în mintea celor din alte judeţe decît Sibiul.
Despre Nicu Ceauşescu se vorbea ca înlocuitor al tatălui său la
conducerea ţării în mai toate mediile, după modelul probat în Coreea de
Nord. Programul politic al lui Nicu, aşa cum circula în folclorul urban, era
următorul: „Cînd ajung la putere, dau ţăranilor pămîntul înapoi şi deschid
baruri”. Nu sînt convins că visul lui a fost de a-şi înlocui tatăl, asta era
mai degrabă ambiţia mamei sale, care l-a trimis la Sibiu „să se maturizeze
politic” şi să-şi construiască un CV de conducător. Excesele sale bahice
erau o formă de a ieşi din strînsoarea permanentă exercitată de mama lui,
fie prin aparatul de partid, fie prin Securitate. Nicu a fost un nefericit care
a avut cam tot ce şi-a dorit. Dar nu şi-a dorit tot ce a avut.
De la fiica lui Stalin citire, copiii dictatorilor nu şi-au propus să
urmeze cariera politică şi să ajungă, la rîndul lor, dictatori, mai mult sau
mai puţin luminaţi. Excepţia nord-coreeană întăreşte regula. Cred că lui
Nicu Ceauşescu îi plăcea puterea numai în măsura în care asta îi dădea
posibilitatea să organizeze petreceri îmbelşugate, cu petrecăreţi pe care-i
alegea el. Erau celebre poveştile despre aceste escapade ale mezinului
familiei Ceauşescu, descrise uneori drept orgii, dezmăţuri cu dansatoare la
bară etc.
Pentru că Valentin şi Zoia se îndepărtaseră de familie şi, în mod
evident, nu urmau cariera politică a părinţilor, toată energia Elenei
Ceauşescu s-a abătut asupra lui Nicu, pe care l-a împins întîi spre funcţia
de şef al UASCR. Apoi de şef al UTC. Nu ştiu dacă, de pildă, climatul din
Costineşti (staţiune a tineretului) i se datorează în exclusivitate sau celor
care îl sfătuiau, cert este că acolo, la Costineşti, a existat un plus de
libertate. Ca participant activ (prezentator şi coscenarist) la Serbările
Mării, împreună cu Ioan Groşan şi Divertis, pot depune mărturie că
cenzura aplicată în alte ocazii nu era prezentă şi aici. Sigur, nu am făcut
nici noi manifeste anticomuniste, nu am dat foc tablourilor cu Ceauşescu
(de altfel, nici nu era vreunul pe acolo). Dacă am fost urmăriţi atunci, dacă
s-au raportat sau nu glumele „incorecte politic”, ca să folosesc o sintagmă
tot mai actuală, nu ştiu. În schimb ştiu că, în privinţa mea, a lui Ioan
Groşan şi a colegilor din Divertis, aceste eventuale „urmăriri” nu au avut
nici o consecinţă. Nu m-a chemat nimeni să mă întrebe ceva. Ce se
întîmpla acolo rămînea acolo. „Protecţia” exercitată de Nicu Ceauşescu,
reală sau imaginară, a funcţionat la toate ediţiile, inclusiv în vara lui 1989.
Securitatea era mai discretă, cenzura mai blîndă, viaţa mai frumoasă în
Costineşti. Dar, să nu uităm, toată lumea se întorcea acasă, în aceeaşi
atmosferă de sărăcie, subalimentare şi teroare.
Nu l-am văzut niciodată pe Nicu Ceauşescu la Costineşti, mereu ni se
spunea că s-ar putea să vină şi el, dar nu a fost cazul, nu l-am văzut nici la
Serbări, nici la gala Tînărului Actor sau la Salonul de Caricatură. Cu toate
acestea, l-am văzut de două ori pe Nicu la Bucureşti. O dată pe stradă, pe
lîngă Sala Palatului, era într-o Dacie pe care o conducea el, o Dacie cu
număr mic, eram cu cineva care-l cunoştea şi care mi-a spus: „Uite-l pe
Nicu!”. Avea căşti pe urechi şi se oprise la stop. Dădea din cap, cred că
asculta muzică.
A doua oară l-am văzut într-o sală, era aniversarea revistei Viaţa
studenţească (în epoca Stelian Moţiu) şi, fiind şeful subredacţiei din
Timişoara, întîmplător în vizită la Bucureşti, am fost invitat şi eu. Era o
sală mică, de pe strada Oneşti. A intrat Nicu, părea destul de distrat, i-a
salutat din cap pe cei din primele rînduri, s-a dus la mica tribună de acolo,
a spus cîteva cuvinte de bun-simţ, a terminat, sala a aplaudat. Cineva din
primul rînd (pe atunci angajat al UASCR, prezent şi în viaţa politică de
după ’89) s-a ridicat şi a scandat „Ceauşescu-PCR”, Nicu a făcut semn din
mînă că e destul şi asta fost tot. Apoi a urmat o mică petrecere în
complexul studenţesc Tei, unde Nicu nu a mai venit.
Pe Zoia (cu numele schimbat ulterior în Zoe) nu am cunoscut-o, nu
am văzut-o, însă am auzit diversele poveşti despre ea în epocă şi după
aceea. Destinul ei mi se pare că seamănă bine cu cel al Svetlanei Stalin,
fiica sîngerosului lider comunist de la Moscova, care a ajuns, pînă la
urmă, să ceară azil politic în SUA. Stalin, tatăl Svetlanei, i-a îndepărtat
toţi iubiţii (unul dintre ei a sfîrşit în Siberia). Zoia Ceauşescu a fost, la fel,
atît de controlată de mamă (mai ales), încît unul dintre iubiţi a fost
„înscris” la studii la Toulouse (Petre Roman zice că nu, el n-a fost chiar
iubitul ei), altul, scriitorul Petru Popescu, a fugit în SUA, unde a şi rămas,
pe cînd Mihai Matei, un ziarist de la revista Lumea, a fost trimis să scrie
nişte reportaje în Africa, de unde s-a întors bolnav şi a murit. Pînă la urmă
a fost lăsată să se mărite cu Mircea Oprean, cadru didactic la Politehnică
şi un om cu „dosar curat”. Zoia a făcut studii de matematică, şi-a luat şi
un doctorat, a rămas asistent la Matematică şi a fost încadrată cercetător la
Institutul de Matematică. Am vorbit cu un fost student al Zoiei care mi-a
spus că se umplea de cretă, lucra foarte mult la tablă şi singurul lucru care
o scotea din rînd era faptul că fuma chiar şi la catedră, Pall Mall fără
filtru.
Urmărită de părinţi cu ajutorul Securităţii, Zoia a fost nonconformistă,
avea prieteni din boema artistică bucureşteană. Şi, în plus, era
credincioasă, mergea la biserică (cu atît mai inexplicabilă este opţiunea ei
testamentară pentru incinerare), avea colecţie de cărţi rare şi de tablouri.
Ca să-i alunge anturajul, Elena Ceauşescu a desfiinţat, fără nici o
explicaţie (chiar aşa, cine i-ar fi cerut vreo explicaţie Elenei Ceauşescu?!),
Institutul de Matematică. Deşi tatăl ei ţinea foarte mult la ea, nici măcar el
nu a putut să-i „amelioreze” condiţia de persoană urmărită în permanenţă
din dispoziţia mamei.
O poveste credibilă spune că în 21 decembrie 1989, dimineaţa, Zoia şi
Valentin s-ar fi dus în biroul tatălui lor şi i-ar fi cerut să demisioneze. L-au
sfătuit să anunţe asta la miting şi să lase puterea „celor care vor să ţi-o ia”.
Ceauşescu nu s-a lăsat înduplecat, deşi cei doi păreau să fie singurele
persoane din lume care-i voiau binele. Răspunsul său a fost „mergem pînă
la capăt”. Din fericire pentru România, capătul a fost foarte, foarte
aproape.
Despre Valentin Ceauşescu, cel mai îndepărtat de familie, circulau
multe zvonuri. Se spunea că, pe vremea cînd a făcut studii în Anglia, ar fi
avut o idilă cu una din fiicele Regelui Mihai. Pentru imaginarul colectiv,
asta suna bine, pe de o parte, ca un bobîrnac dat lui Ceauşescu şi, pe de
altă parte, ca o posibilă reconciliere istorică a românilor cu monarhia. Nu
ştiu ce bază a avut acest zvon, dar s-a bucurat de o circulaţie susţinută,
chiar în medii nu foarte credule. Mai ales că, probabil ca o posibilă
contracarare a unui astfel de mariaj, am auzit pe atunci ideea că „Valentin
nu e al lor, e înfiat”. Deci, dacă cumva primul zvon, cel cu prinţesa, se
materializa, Securitatea (sau cine o fi la originea acestui exemplu de fake
news) avea o contra-lovitură: Valentin Ceauşescu s-a însurat cu principesa
pentru că nu e copilul natural al familiei Ceauşescu. Oricum ar fi, zvonul
în sine e o mîrşăvie pe care nu merită să strici un test ADN. Căsătoria lui
Valentin cu Dana Borilă a fost foarte rău văzută de mama lui, care a
încercat să o împiedice. Acesta ar fi fost momentul de ruptură cu familia
prezidenţială, Valentin ducînd după aceea o viaţă absolut normală.
Singurele intervenţii la mama sa erau cele relative la meciurile echipei
Steaua (de care era foarte ataşat). O ruga pe Elena Ceauşescu să dea
dispoziţie să se transmită la televizor. Ca suporter „de lux”, a însoţit
echipa în multe deplasări prin Europa, chiar şi la finala de la Sevilla,
cîştigată de Duckadam & Co.
Despre Valentin se spune că avea două colecţii importante, în care a
investit mult: una de discuri, alta de cravate. Ambele au fost victima
„avîntului revoluţionar” în decembrie 1989. Am auzit că, văzînd un om
politic postdecembrist la televizor, Valentin Ceauşescu şi-ar fi recunoscut
una dintre cravate. Tot el se pare că ar fi spus, după ce respectivele colecţii
i-au fost confiscate: „Înţeleg că mi-au luat cravatele, dar cu discurile lui
Leonard Cohen ce au avut!?”.
Pe Valentin Ceauşescu l-am văzut, live, la primul concert în România
al lui Leonard Cohen, la Bucureşti, pe stadionul Tineretului (de lîngă
Mînăstirea Caşin). Era pe un rînd din spatele meu. Eu eram cu Mircea
Mihăieş şi cu soţiile, el era cu un grup din care l-am recunoscut doar pe
Peter Imre, devenit mai tîrziu ginerele lui Meleşcanu.
Primele două melodii ale lui Cohen le-am auzit la Arad, la Mircea
Mihăieş, care avea un magnetofon. Înregistra uneori părţi din emisiunile
de pe programul trei, care se numea chiar aşa, „Pentru magnetofoanele
dumneavoastră”, aşa l-a „stocat” şi pe Cohen. Prezentarea succintă a
emisiunii o făcea Florian Pittiş. Am ascultat de zeci de ori Joan of Arc,
Suzanne şi Lover, Lover, Lover. Apoi Mircea a plecat la Filologie la
Timişoara şi s-a întors cu o colecţie minunată, aproape toate discurile lui
Cohen înregistrate de la colega lui Ileana Grivu. La o petrecere restrînsă
(numai cu fani) am ascultat toată noaptea exclusiv Leonard Cohen. Tot
Mircea Mihăieş a scris şi o carte despre Cohen, cu care a corespondat,
carte pe care i-a dăruit-o la concertul din Bucureşti, în spatele scenei.
Nu trebuia să întorc foarte mult capul ca să-l văd pe Valentin, cumva
în diagonală, pe rîndul din spate. M-am uitat de cîteva ori spre el, nu cred
că m-a văzut (nu ştia că ştiu cine e, cred) şi am avut o surpriză foarte
plăcută. Ştia pe de rost toate versurile lui Cohen, închidea ochii şi le
fredona. Ştia tot repertoriul, chiar dacă, în vîltoarea lui decembrie ’89, i se
furaseră discurile.
  

Fotoşopul de partid

Sigur, aplicaţiile de modificat poze au apărut doar după ce s-a

perfecţionat computerul, dar ideea de a înfrumuseţa, de a modifica poze
este veche. Pe cînd eram elev la şcoala generală din Bujac (Arad), a venit
la noi în clasă un aşa-zis fotograf care ne-a promis poze color. Ne făcea
portrete alb-negru pe care le colora după aceea. Şi ni le vindea destul de
scump. Au rezultat, pentru mine şi colegii mei căzuţi în aceeaşi capcană,
nişte imagini kitschoase, în care aveam bujori în obrăjori, sprîncenele bine
pensate şi un ruj de buze discret, dar evident. Probabil că în casele
bunicilor voştri mai găsiţi astfel de „tablouri”, un mix între fotografie şi
pictură rudimentară. Asta e varianta blîndă a fotografiilor retuşate.
Comunismul a inventat şi varianta sîngeroasă. Cei care au studiat
istoria stalinismului, de pildă, cunosc povestea unor celebre poze de grup
în centrul cărora figura Stalin. Pe măsură ce erau eliminaţi (fie din funcţie,
fie chiar din viaţă) cei care-l încadraseră pe Stalin, dispăreau şi din
fotografii. E ceea ce s-ar putea numi „fotoeditare prin împuşcare”. Astfel
încît, după cîteva episoade de „epurare politică”, fotografia de grup a
devenit pur şi simplu un portret al lui Stalin.
Chestia asta s-a petrecut şi la noi, mai ales după ce a ajuns la putere
Ceauşescu. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu prea apăruse în ziare, aşa că nu a
fost nevoie de „înfrumuseţări şi ajustări” oficiale. Ceauşescu, în schimb, a
dat de lucru retuşorilor. Mai ales că, se spune, era destul de complexat, ba
de înălţimea lui, ba de cum arăta uneori. Fotografiile oficiale aflate în toate
sălile de clasă din România şi în toate instituţiile publice ne arătau un
Ceauşescu tînăr, zîmbitor. De fapt, unii îşi mai amintesc, tabloul oficial
fusese unul în care lumea a descoperit, pe cravată, nişte forme care
semănau cu placheurile, ceea ce era, pentru români, o aluzie la ucenicia de
pantofar a lui Ceauşescu. Nu ştiu dacă gluma a ajuns la Ceauşescu, dar,
după o vreme, fotografia s-a schimbat cu un semiprofil, de unde i s-a tras
lui Ceauşescu eticheta că „e într-o ureche”.
Despre complexul lui Ceauşescu a vorbit prin presă şi operatorul lui
oficial, detaşat de la TVR, Sergiu Stejar (cu care am apucat să lucrez în
scurta mea perioadă de redactor-şef la Varietăţi, în Televiziune). El ştia
bine ce unghiuri şi ce planuri să folosească pentru ca Nicolae Ceauşescu
să pară mai impunător!
Revenind la „fotoşopul de partid”, în cazul dictatorului „nostru” nu au
fost eliminaţi tovarăşi căzuţi în dizgraţie, ci, după ştiinţa mea, din mai
multe fotografii de la întîlniri oficiale au fost şterşi translatorii. Nu dădea
bine, poporul trebuia să creadă că el, cel mai iubit fiu, vorbeşte în toate
limbile pămîntului.
De altfel, dacă memoria mea a reţinut bine, la începutul epocii
Ceauşescu, la atelierul de retuşat poze de la Casa Scînteii lucrau două
persoane, cu studii medii, în vreme ce la sfîrşitul ei erau deja 17 oameni,
parte din ei absolvenţi de Arte Plastice. Din discuţiile de atunci în
cercurile de ziarişti care aveau acces la atelierul de retuşat reieşea că
mereu erau probleme cu picioarele Elenei Ceauşescu, ea stătea adesea
relaxată, adică destul de, pardon de expresie, crăcănată. Aşa că, spune
legenda, exista în Atelier o cutie cu picioarele ei decupate în mai multe
exemplare, cu mai multe perechi de pantofi, care se lipeau atunci cînd era
cazul, pentru ca tovarăşa să arate bine şi cu picioarele apropiate, ca o
doamnă distinsă.
Există o întîmplare antologică, chintesenţă a tipului de fake news
ceauşist, despre care s-a şi făcut un film, cuprinsă în producţia Amintiri
din Epoca de Aur, realizată de Cristian Mungiu. Regizorul filmului despre
poza oficială cu bucluc este un prieten, cineastul şi muzicianul Hanno
Höfer, pe care l-am invitat să povestească întregul context:

Povestea celor două căciuli

„Tatăl meu a fost timp de vreo 30 de ani fotograf de presă la cotidianul

în limba germană Neuer Weg (Drumul Nou), care-şi avea redacţia, ca
multe alte publicaţii din vremea aia, la Casa Scînteii. Cînd eram mic, mă
lua cu el destul de des, aşa că am petrecut multe ore pe holurile lungi ale
redacţiei, în laboratorul foto sau prin birourile colegilor lui. Şi jos, la
tipografie, am fost de cîteva ori. Acolo îmi plăcea cel mai mult, pentru că
vedeam cum se fabrică la propriu ziarele, dar şi pentru că zeţarii mă mai
lăsau şi pe mine din cînd în cînd să apăs nişte litere, lucru de care eram
tare mîndru. Cînd crescusem şi mai pricepusem una-alta, ţin minte că
taică-meu rîdea la o fotografie din Scînteia în care Ceauşescu dădea mîna
cu un politician străin care era foarte înalt, drept care au trebuit să-l înalţe
şi pe el cît se putea, fără să bată prea tare la ochi. Pentru că mîinile celor
doi trebuiau să rămînă în poziţia iniţială, au tras în sus doar de trunchiul
lui Ceaşcă, pentru că antebraţul lui era blocat de strîngerea de mînă, aşa că
a ieşit cu braţul drept foarte lung. Dar în general chestiile astea nu erau
vizibile pentru toată lumea, se prindeau doar cei din domeniu, nu e ca şi
cum îi făcuseră lui Ceauşescu braţe de urangutan pe prima pagină din
Scînteia. Apropo de Ceauşescu, ca o paranteză, mai trebuie spus că
fotografii de la ziarele minorităţilor, ungurii, nemţii etc., nu prea aveau
treabă cu el, în sensul că nu erau trimişi să-l fotografieze, el avînd
fotografii lui de încredere de la Agerpres şi alte redacţii importante,
situaţie care tatălui meu şi celorlalţi fotografi minoritari evident că le
convenea de minune.
Pe scurt, eram familiarizat de mic copil cu atmosfera dintr-o redacţie
de ziar şi cu workflow-ul unui fotograf de presă din anii respectivi. Lucru
de care mi-am adus aminte vreo 30 de ani mai tîrziu, cînd stăteam, ca în
fiecare joi, la Red Lion, la şpriţ cu băieţii de la Caţavencu, şi, nu ştiu de
ce, încercam să vedem cîte legende urbane din vremea comunismului mai
ştim. Cînd a venit rîndul meu, am povestit-o pe asta cu fotograful de la
Scînteia care a fost trimis să fotografieze primirea oficială a lui Valéry
Giscard d’Estaing de către Ceauşescu, la aeroportul Otopeni. Urgent, ca să
mai prindă ediţia de a doua zi. Cînd s-a întors, la developare a observat că,
după ce că era foarte mic în comparaţie cu francezul, Ceauşescu mai era şi
cu capul dezgolit, în timp ce Giscard d’Estaing avea o pălărie pe cap, ceea
ce făcea ca diferenţa de înălţime să pară şi mai mare, nemaivorbind despre
simbolistica nedorită.
După o şedinţă în regim de urgenţă a factorilor de decizie din redacţie,
s-a hotărît ca, la secţia de retuşare, lui Ceauşescu să i se pună în cap
celebra căciulă de astrahan, prezentă totuşi în celelalte poze, dar din
păcate nu şi în cea cu strîngerea oficială de mînă în faţa gărzii de onoare.
Zis şi făcut, tot în regim de urgenţă, colegii de la retuş au decupat căciula
din altă fotografie, au pus-o în fotografia care trebuia, pe care au supus-o
aprobării factorilor de decizie din redacţie şi au dat drumul la rotativă.
Abia cînd a fost prea tîrziu, iar ziarele erau deja în vagoanele-poştă ale
trenurilor care se deplasau în viteză, nu ca azi, spre marile oraşe ale
României, cineva a observat că în fotografia de pe prima pagină,
Ceauşescu avea două căciuli, una pe cap şi una în mînă. Se spune că
pentru mulţi implicaţi s-ar fi lăsat cu puşcărie grea şi se mai spune că a
fost singura dată în tot comunismul cînd ziarul Scînteia ar fi fost retras de
pe piaţă.
În joia respectivă, la Red Lion s-au mai spus cîteva legende urbane
foarte bune, printre care şi cîteva care circulau în variante adaptate în tot
blocul de est, exact ca anumite bancuri politice, de obicei alea mai bune.
Mai tîrziu, cînd s-a pus problema unui film cu tema legende urbane
din comunism, un proiect care pînă la urmă s-a făcut pe bucăţi de mai
mulţi regizori, fiecare cu povestea lui, mi-am ales-o din prima – din
motive evident subiective – pe asta pe care tocmai am povestit-o, iar de
filmat, am filmat-o pe aceleaşi holuri lungi ale Casei Scînteii pe care
probabil că alergam chiar în perioada în care s-a întîmplat totul. Sau nu.”
 
Mulţumesc, Hanno, cum nu avem dovezi, nu ştim exact dacă asta s-a
întîmplat sau nu. Dar, vorba italienilor: Se non è vero, è ben trovato (într-o
traducere aproximativă, chiar dacă nu e adevărată, se potriveşte bine).
  

Ceauşescu internaţionalul

„«România, ha! Nu e nici stat, nici naţiune, ci o profesie.»

(Nicolae al II-lea al Rusiei)
 
Potopul a venit repede în vestul României, curgînd în torente verzi
dinspre Carpaţii înzăpeziţi, rupînd drumurile în fîşii şi transformînd
oraşele în arhipelaguri. Mîncarea era puţină, apa nepotabilă. Lumea se
uita acum spre guvern, să facă ceva, şi regimul comunist din România a
răspuns rapid. Cam jumătate din populaţia Oradiei, un oraş de 110.000 de
locuitori de la graniţa cu Ungaria, umpluse pînă la refuz străzile cînd a
intrat trenul din Bucureşti în gară.
Prin nori de fum şi strigăte de «Să trăiască!» a ieşit un bărbat mic de
statură, cu umerii drepţi, îmbrăcat într-un impermeabil albastru şi cu o
expresie derutată. În cîteva minute, Nicolae Ceauşescu, 48 de ani, liderul
Partidului Comunist Român şi cel mai tînăr lider roşu din Europa de Est,
se schimbase deja în «hainele de lucru» şi era gata să pornească. (…)
Gâştele sîsîiau, cîinii lătrau şi Ceauşescu asculta nemulţumirile oamenilor.
Uneori vorbind de pe o stivă de plăci de beton, alteori din spatele unei
căruţe, insista la nesfîrşit cu un mesaj mai familiar celor din Vest decît
comuniştilor: «Ne mişcăm! Vrem ajutorul vostru pentru a construi o
Românie mai bună». (…)
Sub Ceauşescu şi predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a
murit de pneumonie în urmă cu un an, România a contrazis două treimi
din calomnia caustică a Ţarului Nicolae. Astăzi România este indubitabil
un stat, cu siguranţă o naţiune şi chiar mîndră să recunoască ultima parte
din vorba Ţarului, despre profesionalism. Mai mult, România a fost cea
care, în multe privinţe, a dat semnalul repudierii tăcute a succesorilor
Ţarului – o înlănţuire de evenimente care a schimbat subtil natura
comunismului european. Prin urmare, astăzi sînt trei tipuri de comunism
în lume. Varianta agresivă a chinezilor ar infecta lumea prin «războaiele
de eliberare naţională». Tipul rusesc a depăşit stadiul minor al războiului
de gherilă şi acum are o vastă putere economică şi militară, sperînd să
aducă lumea pe calea marxistă prin puterea exemplului. Statele roşii din
Europa de Est au dezvoltat o variantă mai blîndă, mai «relaxată», mai bine
adaptată lipsei lor de forţă militară sau economică. Fragmentate de istorie
şi sudate de ideologie, au ajuns la o sinteză aproape dialectică a
tensiunilor care le macină: un comunism naţionalist neutralist. (…)
Mîna de fier, impusă în timpul vieţii lui Stalin, a mai scăzut
strînsoarea în ultimele decenii, pe măsură ce regimurile comuniste de la
Marea Baltică pînă la Marea Neagră au găsit încet loc de manevră.
Românologul George Gross scrie în ediţia curentă a publicaţiei Probleme
ale comunismului: «Un viitor Toynbee, uitîndu-se la anii ’60, ar putea
concluziona că evenimentul principal al acestui deceniu a fost
dezintegrarea imperiului sovietic. Hegemonia sovietică în Europa de Est
se fisurează şi acest proces cu siguranţă va continua».” (Time, 18 martie
1966, traducere de David Morar)
 
Pe coperta numărului din 18 martie 1966 al revistei Time apărea
portretul lui Ceauşescu, „Rumania’s Party Boss Ceauşescu”, iar pe o
banderolă diagonală scria „Europa de Est, viaţa sub un comunism
relaxat”.
Nu ştiu cum i-a tradus Sergiu Celac lui Ceauşescu articolul din Time,
cred că el s-a mulţumit doar să-şi vadă chipul pe copertă şi să afle că e
vorbit de bine. Să se simtă recunoscut drept un mare lider mondial. (Să nu
uităm, pe coperta Time au apărut şi Stalin şi Ana Pauker!) Dacă totuşi a
fost pus să-l traducă, cred că Celac a sărit peste pasajul cu „un om mic de
statură şi cu umerii drepţi”, lui Ceauşescu cel Mare nu-i plăcea să i se
spună că e mic.
Am reprodus fragmentul de mai sus pentru a arăta că nu doar
slugărnicia carpatină şi laşitatea noastră au fost factorii care au alimentat
paranoia lui Ceauşescu. Naivitatea occidentală a pus şi ea lemne pe foc.
Naivitatea în ceea ce-l priveşte pe Ceauşescu a fost asociată cu înclinarea
spre stînga a intelectualităţii vestice. Apariţia lui Ceauşescu, prezentat
elogios, ca mai sus, şi în alte publicaţii prestigioase era o speranţă pentru
stîngişti că, în fine, există şi comunism bun. Un comunism relaxat, cu faţă
umană, avînd trăsăturile liderului român. O idee falsă care a construit
imaginea falsă a lui Ceauşescu, rebelul faţă de Moscova, posibilul
partener de discuţii al Occidentului, reprezentantul celei de-a treia căi.
Citez: „Astăzi sînt trei tipuri de comunism în lume”. Drapelul celui de-al
treilea, al celei de-a treia căi, era purtat, în speranţele stîngii occidentale,
de Ceauşescu.
Astfel „împachetat”, Ceauşescu a devenit într-o vreme cel mai
frecventabil lider comunist, mai ales după discursul din 1968, de
condamnare a invaziei Cehoslovaciei. (Sînt foarte curios cine i-a scris
discursul şi cine i-a dat ideea. Nu putea veni doar de la Ceauşescu, asta e
clar.)
Pe 8 ianuarie 1990, coperta Time vorbea despre Ceauşescu fără să-l
pomenească, sub titlul „Cînd tiranii cad”. Le-au trebuit şi lor vreo 25 de
ani să treacă dincolo de imaginea falsă şi să vadă adevărul trist al unei
Românii înrobite şi înfometate de cel pe care l-au lăudat în 1966.
Ceauşescu Frecventabilul a început să călătorească în lume, să
întîlnească liderii care contau, de la preşedinţii SUA, pînă la Regina Marii
Britanii. Imaginea falsă de lider mondial („arhitect al păcii planetare”) s-a
ţesut cu vizite reale, cu întîlniri adevărate, cu fotografii şi elogii în media
internaţională. Ceauşescu chiar a crezut în această imagine construită cu o
bunăvoinţă nocivă a Occidentului. România era satelit al Moscovei, dar
lui Ceauşescu îi plăcea mai mult să fie lăudat şi recunoscut de Occident.
Poate şi pentru că în media din vest se zicea domn, nu tovarăş?! E o
ipoteză pe care o ofer psihanaliştilor de ocazie.
Exista un banc despre Ceauşescu, pe care l-am auzit în 1988 şi la
Sofia, fiindu-i atribuit lui Jivkov. Se spunea că „programul zilnic al
tovarăşului Nicolae Ceauşescu era următorul. După micul dejun se urca în
maşină şi mergea la aeroport. Dacă nu venea nimeni în vizită, pleca el”.
Diplomaţia română de pînă în decembrie 1989, mult lăudată de
nostalgici, s-a transformat într-un fel de butic, într-o cameră de comerţ
care cumpăra titluri şi medalii pentru cuplul Ceauşescu. Se negociau
vizite şi conferiri de medalii pentru El şi titluri de doctor honoris causa
pentru Ea. În afara acestei munci „diplomatice”, ambasadele României de
atunci erau cuiburi ale agenţilor DIE şi ale unei mici contrabande de
produse cumpărate pentru nomenclatura de la Bucureşti.
Departamentul de Informaţii Externe, la fel, era o cooperativă care
intermedia comerţul cu arme, vindea nemţi şi evrei şi cumpăra decoraţii,
distincţii, vizibilitate pentru Ceauşescu. Pentru că am atins acest fir, îmi
permit să vă amintesc „marea performanţă” a super-spionilor români din
Reţeaua Caraman, „cei 13 români care au făcut NATO să tremure”, după
cum zicea o carte scrisă de doi jurnalişti francezi. Furtul unor secrete
NATO a fost momentul în care serviciile străine şi-au dat seama că
imaginea anti-Moscova a lui Ceauşescu e falsă sau cel puţin nesinceră.
Pentru că „secretele” furate de Mihai Caraman şi reţeaua lui s-au oprit pe
aeroportul din Bucureşti cît să schimbe avionul spre Moscova. Aşadar, în
ciuda imaginii de comunist relaxat a lui Ceauşescu, structurile ascunse (şi
puternice) ale statului, serviciul secret, lucrau în solda KGB. Restul erau
ciubucuri de imagine pentru tot mai izolatul lider de la Bucureşti.
De voie, de nevoie, în ultimii ani, pasiunea lui Ceauşescu pentru vizite
în străinătate a trebuit să se îndrepte spre ţări ale „lumii a treia”, vizite
care se făceau la schimb. Aşa ne-am procopsit cu tot felul de dictatori
africani care veneau la „fratele Ceauşescu”, în vizită sau la vînătoare (aşa,
zice lumea rea, a reuşit Gaddafi să-şi ucidă un rival, trimiţîndu-l la
vînătoare în România, unde s-a produs un „regretabil accident”).
Turneele africane, sud-americane şi asiatice, cu precădere în ţările „în
curs de subdezvoltare” (cum zicea o vorbă de duh în epocă), au înlocuit
primirile la Washington, Londra sau Paris.
Ţin minte cum se reflecta în presa românească ecoul din presa ţărilor
vizitate de Ceauşeşti. Îmi amintesc pentru că m-a amuzat foarte mult
numele unui ziar, Le Matin du Sahara, pe care propaganda românească l-a
gratulat cu titlul de „prestigios”. Prestigioasa publicaţie Le Matin du
Sahara a scris elogios despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu! O oază de
recunoaştere, ce mai!
Din Europa de Vest se obţineau tot mai greu recunoaşteri şi titluri, deşi
mai existau şi aici partide comuniste şi asociaţii umanitare dubioase sau
instituţii (aproape) inexistente, de genul Institutului pentru problemele
unei noi ordini economice internaţionale, care şi-a ţinut nişte lucrări la
Bucureşti. Diplome cu titluri tot mai sforăitoare provenind de la
organizaţii sau fundaţii tot mai neînsemnate. S-a scris elogios despre
înmînarea medaliei „Campion al Păcii Mondiale a Secolului XX” lui
Nicolae Ceauşescu, din partea lui Leetoraj Chundramun, preşedintele
Partidului Comunist din Mauritius. Ceauşescu chiar se credea campion al
păcii mondiale. Dinspre lumea civilizată, în schimb, recunoaşterile sînt tot
mai mici, mai banale. Adică ditamai aspirantul la Premiul Nobel pentru
Pace se bucura şi la diploma de cetăţean de onoare al oraşului Bari sau de
o diplomă de la Uniunea Medicală Balcanică, care şi-a ţinut o sesiune la
Bucureşti. Cea mai gogonată distincţie, un fake uriaş, a fost solemnitatea
înmînării distincţiilor omagiale ale Academiei „Simba” Nicolae
Ceauşescu, cu prilejul împlinirii a 50 de ani şi al aniversării zilei de
naştere, pe 4 februarie 1983, distincţie elogiată de presa românească de
parcă ar fi fost chiar un, vorba lui Eugen Simion, „echivalent de Nobel”.
Spun gogonată pentru că, am aflat ulterior de la Europa Liberă, Academia
„Simba” nu exista, la adresa înregistrată în Italia pentru această fundaţie-
fantomă funcţiona o măcelărie! (Dacă astăzi căutaţi Simba pe internet,
veţi nimeri peste o fabrică franţuzească de saltele.) La fel de ridicolă este
şi seria de timbre dedicată lui Ceauşescu de Republica Maluku Selatan
(un stat nerecunoscut de nimeni, desprins din Indonezia), văzută de presa
de la noi ca o mare recunoaştere internaţională.
Pentru ca poporul să ştie cît e de apreciat tovarăşul Nicolae Ceauşescu
(la pachet cu tovarăşa) în lumea întreagă, la Muzeul Naţional de Istorie
din Bucureşti exista o expoziţie permanentă, „Dovezi ale recunoaşterii
internaţionale”, în paralel cu alta, ceva mai extinsă, „Dovezi ale dragostei
şi recunoştinţei unanime a poporului român”. În ambele se aflau cadouri
primite de cei doi cu diverse ocazii. În cea „internă” era o desfăşurare de
kitschuri, de la minicoloane ale infinitului la mape de birou, portrete,
serviete de piele (multe serviete), covoare olteneşti pe care era scris
Ceauşescu-România, o miniatură a monumentului de la Mărăşeşti, farfurii
de ceramică avîndu-l pictat în interior pe Ceauşescu etc. Îmi şi imaginez o
masă cu invitaţi, vin musafirii, li se serveşte ciorba în farfurii de ceramică,
mănîncă liniştiţi şi cu poftă şi, cînd ajung la ultimele linguri, de pe fundul
farfuriei le zîmbeşte Ceauşescu şi le taie pofta de mîncare! Asta da
surpriză!
Expoziţiile astea nu le prea vizita lumea, aşa că, atunci cînd am fost
dus „cu clasa”, de fapt cu ceilalţi colegi de la Casa de Cultură a
Studenţilor „Grigore Preoteasa”, unde am lucrat vreo şase luni, nu mai era
altcineva. Femeile care stăteau de pază au abandonat tricotajele la care
lucrau şi s-au ridicat de pe scaune, era clar că sîntem „o delegaţie”. Eram
vreo cincisprezece-douăzeci, eu am rămas mai la urmă, cu Ioan Luchian
Mihalea, angajat şi el „instructor” la „Preoteasa”, unde dirija corul Song.
Am rămas în urmă să rîdem şi să nu ne vadă ceilalţi colegi. „Oanţă”
Mihalea avea un umor spumos, spontan, era cea mai bună companie
pentru vizitat expoziţia.
Am văzut printre altele pălăria de cowboy cu care s-a întors
Ceauşescu din Texas, scaunele de tip regizor primite la Hollywood, cu
numele lor înscrise pe spătarul de pînză, diverse costume africane (cîteva
zeci), făcute pe măsura celor doi, săbii de samurai, vase chinezeşti, casete
de cristal, instrumente muzicale stranii… Mă rog, lucruri uşor inutile pe
care oamenii şi le oferă în dar, indiferent de poziţia socială. Alături de
fiecare obiect era un bileţel care te lămurea asupra provenienţei. Oanţă mi-
a arătat un cub mic, din sticlă, în interiorul căruia era expusă o linguriţă de
argint destul de obişnuită. Cadoul provenea din Islanda, dacă îmi aduc
bine aminte. Am stat şi am analizat amîndoi exponatul. Şi ne-am întrebat:
cum să faci cadou unui şef de stat aflat în vizită (chiar dacă nu e vorba
decît de o escală pe aeroport, cum se pare că a fost cea din Islanda) o
linguriţă? Nu două, deşi erau doi…
Chiar aşa: să oferi o linguriţă de argint pentru cafea?! Opriţi-mă dacă
greşesc, dar asta mi se pare că e o gravă desconsiderare. Şi, mai ales, un
tip cu orgoliul lui Ceauşescu să se mulţumească doar cu o linguriţă? Nici
măcar două?!
Concluzia pe care am tras-o a fost una subversivă, să zic aşa. Probabil
că linguriţa respectivă a fost furată în momentul în care li s-a servit o
cafea la aeroport. O fi băgat-o Elena în poşetă. Că i-a plăcut mult. (Pacepa
spune că mai plecau cu obiecte din inventarul hotelurilor unde erau
cazaţi.) Apoi, odată ajunşi acasă, a scos-o din poşetă şi au văzut că e
stingheră în vesela familiei. Nu se potrivea cu ce aveau ei. Aşa că au dat-o
muzeului să o expună ca pe un semn al recunoaşterii internaţionale. O
recunoaştere cu linguriţa.
  

Ceauşescu în halat de casă

Nu am citit la vremea apariţiei ei cartea Mariei Dobrescu, La Curtea

lui Ceauşescu. Dezvăluiri despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial,
apărută în 2004 la Editura Amaltea, un amplu dialog cu Suzana Andrieş,
femeia care a fost în slujba Ceauşeştilor timp de treizeci de ani. Am văzut
în schimb tot felul de citate din ea, care se transformau în articole în presa
în curs de tabloidizare de la noi: ce mînca Ceauşescu, ce reţetă de colivă
ştia Elena Ceauşescu, cum se îmbrăcau cei doi, care erau filmele lui
preferate, proiectate în cinematograful privat din Casa din Primăverii etc.
Am reuşit să cumpăr cartea de pe un site (cu livrarea în Bucureşti) şi, cu
ajutorul lui Cristian Pătrăşconiu şi Gabriel Caian, a ajuns la mine, în
Provence.
Norocul meu că aşteptările nu au fost foarte mari. Pentru că, dincolo
de „mondenităţile” deja extrase din ea şi apărute prin tot felul de
publicaţii, nu am avut mari revelaţii. Dimpotrivă, mi-am dat seama că
sărmana femeie care relata era foarte clar în preajma sindromului
Stockholm cînd povestea despre cuplul Ceauşescu. În amintirile sale se
resimte o oarecare simpatie, e înregistrată vorbind despre ei ca despre
nişte stăpîni aproape de treabă. De fapt, Suzana Andrieş şi soţul ei au fost,
în toată această perioadă, în postura unor sclavi. Libertate limitată şi un
regim semiînchis, disciplină dură, mustrări dese, lipseşte doar biciuirea
din acest arsenal. Iar familia Ceauşescu s-a purtat cu ei, reiese din tot
conţinutul cărţii, de parcă ar fi fost nişte sclavi de încredere. Deşi autoarea
amplului interviu s-a străduit, nu a reuşit să o scoată pe interlocutoare din
„confortul” condiţiei de sclav iubitor, care şi-a sacrificat viaţa, familia,
libertatea pentru a-i servi pe Ceauşeşti. Din cauza acestei supuneri oarbe a
şi rezistat atîţia ani „la curtea lui Ceauşescu”.
 Dacă aplicăm însă un filtru de prudenţă impus de această preţuire
maladivă faţă de „stăpîni”, există fapte demne de reţinut dintre cele
povestite de Suzana Andrieş, dar acestea rămîn utile mai ales biografilor
Dictatorului. E limpede, de pildă, faptul că, în ciuda impresiei de familie
model, Ceauşeştii şi copiii lor nu au fost în cele mai bune relaţii. Dar am
mai vorbit despre asta. E interesant şi modul în care-şi bîrfeau invitaţii,
tovarăşii, neamurile, comportamentul lor cu dublă măsură. În mod clar,
ideea că Ceauşeştii nu ştiau ce se întîmplă în ţară, avansată de cei care
voiau să scuze dictatura sîngeroasă, e falsă. Ştiau foarte bine, dar nu îi
interesa. Intrau în alertă doar cînd ceea ce se întîmpla în afara spaţiului lor
securizat şi aseptizat îi afecta şi pe ei direct. Am aflat, de pildă, că, la un
moment dat, au apărut nişte muşte mari în Snagov, muşte care nu ocoleau
domeniul Ceauşeştilor. Deranjat, Nicolae a cerut socoteală celor din jur şi
aşa a aflat (oare?) că aceste muşte vin de la blocurile noi construite la
Snagov (pentru a şterge diferenţa dintre sat şi oraş, ideea atît de dragă
ţăranului din Ceauşescu), care nu aveau grupuri sanitare în apartamente,
iar toată lumea din blocuri îşi făcea nevoile în nişte closete mari şi fără
sisteme de igienizare, din curte. Asta ca un exemplu. Muştele au dispărut
pînă la urmă, „s-au luat măsuri”, dar problema blocurilor improprii şi
inconfortabile din comunele României a rămas.
Există în carte şi cîteva scene comice (uneori un umor involuntar), de
pildă, cea în care soacra lui Ceauşescu, mama Elenei, a căzut în lacul
Snagov şi era să se înece, fiind în barcă doar cu Suzana Andrieş… Aflăm
că Ceauşescu nu avea totuşi umor, şi nici soţia lui nu se remarca prin asta.
Fosta lor servitoare livrează nişte imagini care, din reflex, încearcă să
reabiliteze latura „umană” a personajelor. Face cîteva confuzii cînd
vorbeşte de scriitori (de pildă, Petru Popescu, iubitul vremelnic al Zoei,
este dat drept fiul unui scriitor din Cluj [D.R. Popescu?], ceea ce este
fals). Dar doamna Andrieş nu pentru cunoaşterea vieţii literare se afla în
slujba Ceauşeştilor.
Am reţinut şi povestea potrivit căreia tovarăşa Ana Mureşan i-a trimis
lui Ceauşescu drept cadou un costum albastru. Cînd l-a văzut, Ceauşescu
s-a înfuriat, a spus că nu poartă aşa ceva şi l-a trimis înapoi (imaginaţi-vă
cum a dormit Ana Mureşan în noaptea aia). Elena avea însă un cult pentru
cadouri, se amenajase o întreagă sală de sport în depozit. Din cînd în cînd,
ca să facă loc pentru altele, noi, Tovarăşa trimitea o parte din cadouri la
Muzeul de Istorie (unde am şi văzut expoziţia despre care am relatat mai
sus).
Cum nu o suspectez pe Suzana Andrieş de o mare subtilitate şi
inteligenţă, preiau de bună (adică fără suspiciunea de manipulare) o
poveste în care Ceauşescu le dă cu flit unor tipi slugarnici. E vorba de un
tovarăş de rang înalt care a venit acasă la Ceauşescu, a intrat în curte şi l-a
aşteptat să sosească. Era însoţit de cîţiva arhitecţi. În curte era aşezată o
masă mare. Ceauşescu a întrebat ce e cu masa aia, i s-a spus că i se
propune ceva, au apărut de unde stătuseră ascunşi arhitecţii (vreo trei), cu
nişte planuri în mînă, le-au pus pe masă şi au început să-i explice că vor să
proiecteze un fel de pasarelă, de şosea suspendată care să treacă peste
lacul Snagov şi să ajungă direct la reşedinţă, fără să se mai încurce cu
restul căilor de acces. Un pod amplu, arcuit, o pasarelă pentru folosinţa
strictă şi personală a lui Ceauşescu, ca să „taie” din drum. Un proiect de o
mare slugărnicie pe care, zice Suzana Andrieş, Ceauşescu l-ar fi refuzat, a
spus că de o viaţă întreagă ajunge la Snagov normal, pe şosea, nu are
nevoie de o pasarelă numai pentru el. Şi i-a pus să-şi strîngă planurile şi să
plece.
Trebuie subliniat că, de altfel, Ceauşescu nu avea probleme în trafic,
maşina lui era parte dintr-o coloană oficială pentru care nu mai existau
alte maşini. Nu-l deranja nimeni pe drum, cum nu l-ar fi deranjat nimeni
pe pasarelă. Deci Ceauşescu nu a vrut să i se facă drept cadou ceva ce el
avea deja, drumul liber pînă la Snagov.
Vă daţi seama că acest proiect de rută „privată” s-a născut în capul
cuiva, a fost comunicat subalternilor, care au dat comandă unui institut de
proiectări să facă asta. S-a muncit la acest moment de slugărnicie. S-au
cheltuit ore, energie, iscusinţă inginerească, unii şi-au pus speranţe de
promovare în funcţii dacă reuşea aşa ceva! Şi Ceauşescu i-a alungat cu
toate planurile lor. Doar nu era să-i spună nişte amărîţi de arhitecţi cum
trebuie să vină el cu maşina la Snagov!
Una dintre plăcerile lui Ceauşescu era să se plimbe pe lac cu un
vaporaş pe care-l folosea doar el. Îi plăcea să conducă el, deşi avea la
dispoziţie un marinar. Conducătorul stătea semeţ la cîrmă.
Desigur că această imagine a ajuns repede la „creatorii” de versuri
patriotice. Poate sugerată chiar de tovarăşii care se ocupau cu propaganda.
Şi imaginea lui Ceauşescu la cîrmă a dat asta: „Sub cer albastru pe-
albastru ocean,/ Corabia noastră aleargă-nainte,/ Mîndră aleargă-nainte,/
Spre viitor, spre comunism aleargă…/ Prielnic e vîntul. Meşter cîrmaciul,/
Mîndră corabia… Meşter cîrmaciul” (Zaharia Stancu, „Ţara”, volumul
Slăvim Republica, Bucureşti, 1972, p. 10). Vă daţi seama ce putere de
hiperbolă: lacul Snagov devine „albastru ocean”, iar vaporaşul „mîndră
corabie”. Ceauşescu a devenit cîrmaci, tot mai des numit astfel, „mare
cîrmaci”. Nu şofer, la volanul ţării, ci cîrmaci la comanda corabiei care nu
pluteşte, ci aleargă spre viitor, spre comunism! El, conducătorul, admirat
de soţia ce-i stătea alături, devenea din ce în ce mai mult „omul
providenţial” (într-o ţară care nega Providenţa şi lupta contra celor ce o
propovăduiau!).
După Revoluţie, cînd vaporaşul a devenit proprietatea unui om de
afaceri, am fost invitat, împreună cu o parte din colegii din Divertis, la o
plimbare pe lac, exact cu acel vaporaş. O ambarcaţiune retuşată pe ici, pe
colo şi rebotezată Leader. Ne-am amuzat foarte tare, l-am imitat pe
Ceauşescu chiar acolo, pe puntea vasului lui, am ciocnit o şampanie în
sala destinată meselor tovărăşeşti, ne-am propus să facem şi o filmare,
care a ajuns într-o emisiune a grupului la TVR.
Este posibil ca acest vas să fi fost mai nou, se spune că Ceauşescu şi-
ar fi făcut cadou, la împlinirea vîrstei de 60 de ani, o nouă ambarcaţiune.
Înseamnă că a existat şi una mai veche.
Tot din amintirile Suzanei Andreiaş aflăm cum se distrau tovarăşii,
adică modul în care îşi activa Nicolae Ceauşescu curtea de supuşi şi juca
volei cu ei, mîncau grătare şi beau şpriţ, precum clasa muncitoare, doar că
fără să plătească. Ceauşescu se ambiţiona şi cînd era vorba de volei, voia
să cîştige cu orice preţ (aşa cum, după relatările lui Pavel Cîmpeanu, coleg
de celulă al tînărului Ceauşescu, viitorul lider comunist voia să joace şah
cu toată lumea, deşi nu ştia toate regulile!).
Probabil că aţi văzut fotografia care a tot circulat, în care Ion Iliescu
joacă cercuri cu Nicolae Ceauşescu. (E de reţinut că Suzana Andreiaş nu-l
simpatizează pe Ion Iliescu, o altă probă în sprijinul ideii că e victima
sindromului Stockholm.) În acea fotografie trece aproape neobservat un
amănunt (şi mie mi-a fost semnalat de un corespondent din Canada):
cercurile cu care juca Ceauşescu sînt mai mari decît cercurile cu care juca
mai tînărul Ion Iliescu. Asta spune mult despre ambiţia fără margini a
dictatorului, dar şi despre slugărnicia, la fel de lipsită de margini, a
tovarăşilor din jurul lui, ulterior marginalizaţi.
Am mai reţinut din această carte (repet, utilă istoricilor comunismului
şi cercetătorilor dictaturii) o altă secvenţă care vorbeşte despre paranoia
lui Ceauşescu şi despre lipsa de legături cu realitatea. Suzana Andreiaş
vorbeşte despre livada de la Snagov, dar şi despre un teren cultivat cu
diverse, ca o grădină de ţăran înstărit, pe care Ceauşescu avea nişte rînduri
de porumb. Trecea din cînd în cînd pe acolo şi urmărea cum creşte, cum
dă în pîrg. Grădinarul personal se ocupa şi de rîndurile de porumb. Cînd
venea toamna, Ceauşescu culegea porumbul (punea şi el mîna), îl
depănuşa şi îl cîntărea. Apoi chema prim-secretarii de partid din judeţele
mai apropiate şi le prezenta recolta. Le făcea calcule cît trebuie să scoată
la hectar, sub deviza „dacă eu am putut, puteţi şi voi”.
Aşadar, toată agricultura din România depindea de recoltele scoase de
Ceauşescu într-o grădină ultrapăzită, cu nişte rînduri de porumb îngrijite
cu mare atenţie. Sărmanii (vorba vine) şefi de judeţe se întorceau acasă cu
sarcină clară. Şi, în birourile prim-secretarilor, sarcina se transforma în
ordin clar transmis tuturor lucrătorilor din agricultură. Şi, desigur, nici
unul nu îndrăznea să spună că nu poate, că la el a fost secetă, că au fost
probleme cu irigaţia. Dacă EL, conducătorul, a putut, şi ei vor putea. Şi de
aici nebunia cu întrecerea socialistă, scoaterea cifrelor foarte aproape de
cele ale lui Ceauşescu. Mai puţin porumb la hectar nu era deloc bine,
însemna că nu ţi-ai făcut datoria, mai mult tot nu era bine, încercai să-l
depăşeşti pe primul agricultor al ţării: „Păi, unde te trezeşti, tovarăşe, te
iei la întrecere cu Tovarăşul?”.
Raportările erau triumfaliste, în ton cu recolta de la Snagov, iar
realitatea era cu totul şi cu totul alta. Dar realitatea nu conta, nu interesa
pe nimeni, contau fake-urile care se transmiteau în telegrame, reportajele
entuziaste de la „bătăliile recoltei”, de pe „fronturile pîinii”, ştiri false
despre recolte false.
De altfel, ţăranul din Ceauşescu nu a ieşit niciodată de tot. Îi plăcea
emisiunea „Viaţa satului”, laboratorul avansat de minciuni al Televiziunii
Române, asculta muzică populară şi romanţe. Dar nimeni nu a îndrăznit
să-i spună Primul Ţăran al României!
Rămînînd la obiceiurile lui, mai ales cele alimentare, am o poveste pe
care am aflat-o chiar de la cineva care l-a servit pe Ceauşescu cîteva luni,
adică a fost ospătarul lui pentru o perioadă. În toate judeţele, se ştie, exista
cîte un ospătar al lui Ceauşescu, bine verificat, eventual cu grad de
subofiţer de Securitate, care chiar avea un statut aparte. Am cunoscut după
Revoluţie vreo doi care au făcut afaceri bune în „alimentaţia publică”. Cel
despre care e vorba locuieşte la Bucureşti, i se spune domnul Teo, e un tip
cu umor, am dat peste el la vreo trei restaurante pe care le-a pornit.
Devenisem un fel de prieteni, ultima dată era copatron la o pizzerie faţă în
faţă cu Stadionul Naţional, pe Bulevardul Basarabia. Cînd se întîmpla
povestea lui, tocmai terminase şcoala de ospătari-bucătari şi, fiind
încorporat, după jurămînt, a fost transferat la Gospodăria de Partid, la
unitatea care îl servea direct pe Ceauşescu. Domnul Teo avea sarcina ca,
la ora 11 dimineaţa, să-i ducă lui Ceauşescu un „fresh” de grepfrut,
băutură ce făcea parte dintr-un regim. Primea săptămînal un număr fix de
grepfruturi pe care le transforma, pe rînd, zilnic, în suc. O dată s-a
întîmplat ca fructele să nu fie foarte zemoase, astfel încît nu a reuşit să
umple, din două bucăţi, cît era porţia zilnică, paharul destinat consumului
prezidenţial. Şi-a dat seama de situaţie şi nu a ştiut ce să facă. Să mai ia un
fruct şi să-l stoarcă? Dar atunci într-o zi rămînea cu un singur fruct. De la
Gospodăria de Partid nu putea să ceară, era aprovizionat o singură dată pe
săptămînă şi lua fructele „în primire”, semnînd pentru ele. Chiar a fost
panicat, mi-a spus, nu ştia ce să facă, ce să-i spună lui Ceauşescu despre
paharul care nu era ca de obicei? Dacă se înfurie şi-l pedepseşte? Cu atît
mai mult nu îndrăznea să-i aducă într-o zi suc numai dintr-un fruct, va
crede că l-a dosit el dacă nu-l poate justifica.
Şi-a luat inima în dinţi, a pus paharul incomplet pe tava de serviciu, a
bătut la uşa biroului, a intrat, Ceauşescu citea ceva, a pus sucul pe birou şi
a aşteptat cu inima cît un purice. Cînd şi-a ridicat ochii din hîrtii şi a privit
paharul, Ceauşescu a întrebat: „Doar atît?”. Iar domnul Teo, privindu-l în
ochi, dar spăşit, i-a spus: „Tovarăşe preşedinte, doar atît a ieşit, erau nişte
fructe mai puţin zemoase”. A aşteptat cîteva secunde, puteau fi secunde
fatale, nu ştia ce să facă, putea să o păţească rău de tot. Ceauşescu s-a uitat
la pahar, s-a uitat la el, probabil că a văzut că tremură şi i-a spus mormăit:
„Bine, bine, poţi pleca”. Şi asta a fost tot. De atunci încolo, cînd primea
fructele cu proces-verbal, le verifica să fie grele, pline de suc, pentru că a
doua oară probabil Ceauşescu nu ar mai fi acceptat o asemenea abatere de
la regim.
  

Decretul 408 şi relaţiile mele cu străinii

Dorinţa lui Ceauşescu de a-i izola pe români de restul lumii, tocmai

pentru a păstra această imagine falsă a unei societăţi fericite, a mai
cunoscut un „vîrf de formă”, prin decretul 408 din 26 decembrie 1985
(dovadă că se lucra intens şi de Crăciun!). Actul legislativ stabilea noi
norme „privind unele măsuri referitoare la apărarea secretului de stat şi la
modul de stabilire a relaţiilor cu străinii”. Ideea era că România are multe
secrete de stat pe care inamicii, „agenturili”, voiau să ni le fure. (Cred că
secretul cel mai teribil pentru occidentalii veniţi în România era: cum de
nu ne revoltăm? Care e secretul acestei pasivităţi?.)
Chiar şi fără să fi avut acces la un secret de stat (ceea ce era cazul
milioanelor de români), dacă stăteai de vorbă cu un străin, trebuia să
înaintezi conducerii instituţiei la care lucrai o notă în care să povesteşti în
amănunt ce ai discutat, dacă străinul a încercat să te tragă de limbă, dacă a
avut o atitudine neprietenoasă referitoare la realizările socialismului etc.
E de înţeles că nu puteai găzdui străini (chiar dacă era vorba de
membri ai familiei tale) fără să raportezi asta. Dar sistemul obosise deja în
1985 şi nu s-a ocupat serios de problemă. Ar fi însemnat ca aproape toţi
românii să fi devenit informatori ai Securităţii. Pentru că notele înaintate
conducerii instituţiei se colectau şi se analizau de serviciul specializat în
străini al Securităţii statului.
Din fericire, nu am scris nici o astfel de notă, deşi am întîlnit străini.
Chiar în cadru oficial. Voi relata trei dintre aceste întîlniri. Plus un bonus
la care ţin mult.
 
Secretarul de stat Henry Kissinger urma să ajungă la Bucureşti pentru
o escală tehnică a avionului cu care efectuase o vizită undeva în Asia,
prilej cu care se şi întîlnea, în salonul oficial al aeroportului Otopeni, cu
nu ştiu ce oficialitate măruntă de la noi. Presa nu a relatat mare lucru
despre asta, nu am avut detalii. Tovarăşii care se ocupau de studenţii
străini în Centrul Universitar Bucureşti (ceva şef de comisie era Mircea
Beuran, da, chirurgul de azi) au folosit această ocazie pentru a „puncta”
politica ţării noastre faţă de Orientul Apropiat. Adică, vezi Doamne, i se
arăta pisica lui Kissinger, i se arăta că noi nu ne jucăm, chiar ne implicăm
serios în politica internaţională.
La Bucureşti erau cîteva sute de studenţi palestinieni care, nu ştiu dacă
din proprie iniţiativă, au ţinut să protesteze împotriva scurtei prezenţe a
oficialului american „pe pămînt românesc”.
Am fost trimis de Dinu Marin, redactorul-şef al Vieţii studenţeşti, ca
reporter la manifestaţia cu pricina, care se ţinea în sala de lectură a unui
cămin pentru studenţii străini din Grozăveşti.
— Şi trebuie să scriu despre asta? am întrebat.
Nu, nu trebuia să scriu, trebuia să fiu acolo ca ziarist… Atît trebuiau
să ştie manifestanţii, că e şi presa studenţească acolo cu ei.
— Sigur nu trebuie să scriu?
— Sigur, nu avem spaţiu în revistă pentru asta, mi-a spus Dinu Marin,
zîmbind.
Ajung la cămin, găsesc sala, prin preajmă mişunau nişte persoane care
nu păreau chiar studenţi străini. În sală, în afara lui Mircea Beuran, l-am
văzut pe George Copos, din partea UASCR (el lucra acolo ca responsabil
al sectorului sport-turism). (S-ar putea să mă înşel, dar sosise acolo şi
Sorin Roşca Stănescu, deşi revista mă trimisese pe mine. Dar, cum
ulterior s-a aflat că el a luptat alături de trupele antitero, prezenţa lui e
explicabilă. Nu venise să scrie despre eveniment, ci să ia parte la luptă.)
Mai era şi o echipă de la TVR, de care Copos se ferea, şi-a tras şapca pe
ochi şi a privit în jos cînd a trecut camera peste el, spunînd că nu vrea să
fie recunoscut la Ambasada SUA, unde urma să ceară viza pentru o
deplasare legată de sportul studenţesc.
În sală, cîteva zeci de studenţi, mobilizarea părea foarte slabă. Cum
stăteam lîngă „organizatorii” români, am auzit o discuţie între studentul
palestinian care părea un fel de şef şi oficialii români:
— Sînt mulţi colegi de-ai noştri care nu vor să vină la miting bentru că
au başaboarte israeliene… nu i-am putut convinge.
 — Bine, începeţi, s-a dat aprobarea din partea română.
Mare lucru nu s-a întîmplat, s-au scandat cîteva lozinci în arabă, dar
fără vlagă, s-au fluturat steaguri palestiniene, vreo doi au spus că ei
protestează faţă de susţinerea Israelului de către SUA. S-au aplaudat între
ei şi totul s-a încheiat în jumătate de oră. Părea ceva făcut fără prea mare
chef, doar aşa, pentru echipa de la TVR care a filmat totul cu pricepere.
Tovarăşii de la Centrul Universitar ASC au bifat o acţiune, studenţii s-
au întors la cursuri, iar eu la redacţie. Cum era în vigoare deja decretul, ar
fi trebuit să fac o notă. Dar nu mi-a cerut-o nimeni şi nici pe mine nu m-a
dat patriotismul afară din casă, aşa că am încălcat prevederile decretului
408.
Seara, la jurnal, după ce s-a menţionat escala de la aeroport a lui
Kissinger, următoarea ştire a fost despre mitingul de protest din Regie. Un
reportaj fake despre o acţiune fake. Dar George Copos a reuşit, nu i s-a
văzut faţa.
 
A doua întîmplare e de fapt o serie de întîmplări, toate petrecute în
holul Hotelului Triumf din Bucureşti, fost hotel al partidului. După fuga
lui Traian Ungureanu în Germania, redactorul-şef m-a chemat şi mi-a
încredinţat o sarcină care era, pînă atunci, a fostului meu coleg. Traian nu
mi-a vorbit niciodată despre ea, era destul de secretos.
Misiunea mea, de jurnalist, era să merg la Hotelul Triumf şi să-i iau
interviu cîte unui delegat străin care vizitase România. Nu văzusem totuşi
nici un interviu publicat de Traian, aşa că m-am mirat. Dinu Marin mi-a
spus că de fapt interviul nu se publică, e un gest de politeţe, de curtoazie.
E un obicei al organizatorilor vizitei să-i ofere oaspetelui străin un
interviu. Care i se lua cu o zi înainte de plecare. Să nu vă imaginaţi că
aveam în faţa mea cine ştie ce personalităţi ale vieţii internaţionale. Nici
vorbă, erau nişte studenţi care prinseseră „schimburi de experienţă” sau
vizite semituristice oferite de partea română. Cum Ceauşescu vizitase
toate ţările africane, principalul bazin de colectare a vizitatorilor străini
cărora le luam eu interviu era continentul african. Cum în general erau
francofoni, interviurile le luam în franceză, dacă nu cumva aveau
interpreţi.
De fiecare dată mă asiguram însă că e vorba de un interviu nedestinat
publicării. „Să ştiţi că nici nu-mi iau notiţe, dacă vreţi să-l publicaţi, nu
aveţi ce!” „Da, măi, da! Nu trebuie să scrii nimic!” era răspunsul amuzat
al redactorului-şef.
Nu aveam reportofon, lucram pe bază de carneţel. Aşa că, dacă nu îmi
notam nimic, nu puteam reconstitui interviul.
Derularea interviului era următoarea. Eu ajungeam cu un sfert de oră
înainte de interviu şi mergeam direct la bar, unde aveam voie să cumpăr
un Pepsi. Doar era vorba de hotelul partidului, se găsea Pepsi oricînd!
(Pentru cei mai tineri: Pepsi-Cola se îmbutelia, sub licenţă, în comuna
30 Decembrie, la un fel de combinat care ţinea de Gospodăria de Partid.
În general, băutura se vindea cu circuit închis, în hotelurile pentru străini,
pe litoral, în discotecile la care intrarea se plătea în valută etc. Rar mai
găseai licoarea americană pe la restaurante mai dichisite din capitale de
judeţ, din afara circuitului oficial, acolo unde responsabilul „se descurca”
şi obţinea o ladă, două de Pepsi, pentru clienţii aleşi pe sprînceană. Pentru
popor existau nişte fake-cola, imitaţii locale. La Arad, de pildă, produsul
se numea Ara-Cola, la Sibiu, Si-Cola. În Timişoara, băutura luase
iniţialele Combinatului de Industrie Locală şi se numea CIL-Cola. Exista
şi un produs naţional, în ultimii ani, o altă imitaţie, Quick-Cola, iar în loc
de fanta se găsea Bem-Bem, băutură gazoasă cu esenţă de citrice sau, în
ultimii ani ai ceauşismului, foarte acidulatul Brifcor.)
După ce-mi savuram contactul cu capitalismul american prin
intermediul sticlei de Pepsi, aşteptam să sosească interlocutorul. Care
venea însoţit de o persoană din partea gazdelor, cred că de la secţia
Internaţională a UASCR (condusă atunci de tovarăşul Constantin
Grigorie, actualmente ambasador în MAE). Se făceau prezentările, ne
aşezam faţă în faţă, pe fotolii, şi ni se oferea cîte o cafea (naturală, nu
nechezol, că doar, repet, eram în hotelul partidului!). Aveam carnetul scos,
îi puneam întrebări stupide: cum vi se pare România, ce părere aveţi
despre relaţiile tineretului din ţara Dvs. şi tineretul român… Cele mai
stupide întrebări din toată cariera de ziarist le-am pus atunci, rîzînd în
sinea mea de cît de gogonate sînt…
Interlocutorul îmi răspunde în aceeaşi notă, el fiind serios marcat de
întrebările mele, eu mă făceam că scriu, de fapt mîzgăleam foaia ca şi
cînd aş fi stenografiat, mimînd interesul faţă de ce spunea omul. Nici nu-l
ascultam de fapt, aşteptam să se oprească pentru a-i pune o nouă întrebare
stupidă despre cum apreciază el realizările poporului român, ca şi cînd ar
fi interesat pe cineva asta.
În total au fost vreo şapte-opt interviuri din astea. Deci am băut şapte-
opt sticle de Pepsi în plus faţă de alţi muritori de rînd, falsificînd ideea de
interviu. Cu complicitatea şefului meu.
Am avut parte şi de o mică agasare. La unul dintre interviuri,
oaspetele palestinian a venit însoţit de un oficial de-al lui, de la
reprezentanţa din România. Atunci au fost şi cineva de la radio, şi cineva
de la Scînteia tineretului (ziaristul respectiv a ajuns senator PSD), pentru
acelaşi interviu. Fiecare şi-a pus întrebările, reporterul de la radio, care
vorbea arabă, a pus întrebările în limba oaspetelui. Oaspetele îl cita tot la
două fraze pe Ceauşescu, iar însoţitorul lui dădea din cap aprobator. Cum
străinul nu vorbea altă limbă, am avut parte de traducător, în persoana
oficialului care-l însoţea pe „oaspete”.
Interviul pentru Scînteia tineretului a apărut a doua zi, la pagina de
actualitate politică, uşor înfrumuseţat, „făcut din condei”, cum s-ar spune.
Înainte de a pleca, „traducătorul” mi-a luat numele şi m-a întrebat cînd
se va publica interviul. Asta deja m-a iritat, mă temeam că voi fi pus, în
ciuda convenţiei cu redactorul-şef, să furnizez interviul. I-am spus omului
politicos că eu nu ştiu cînd se va publica, nu eu decid. S-a ţinut scai de
mine, mi-a dat telefoane trei săptămîni la rînd la redacţie, în ziua de
apariţie a revistei, să-mi spună ceea ce eu ştiam mai bine ca el: că nu s-a
publicat interviul. Îmi era clar că e doar un trepăduş care vrea să raporteze
şefilor lui cît de eficient a fost el şi să arate interviurile. I-am spus că nu eu
decid, să sune la Secţia de Presă. Asta l-a calmat, nu m-a mai căutat
niciodată.
Aşadar, nu numai că m-am întîlnit cu străini, dar am şi stat de vorbă
cu ei. Nu numai că nu am publicat interviurile, dar nici măcar nu am făcut
vreo notă (reamintesc, decretul era în vigoare) despre aceste întîlniri.
 
A treia întîmplare se referă la o călătorie la Moscova. Revistele
studenţeşti din ţările socialiste aveau relaţii de prietenie între ele, se
organizau schimburi de delegaţii anual. La Viaţa studenţească era chiar un
fel de grafic cu vizitele şi cine ar urma să plece. Ideea era să prindă fiecare
o deplasare. Fiind printre cei mai nou-veniţi, nu fusesem niciodată plecat.
Revista studenţilor sovietici, Studenceski Meridian, i-a trimis o invitaţie
redactorului-şef, dar au specificat că nu pot asigura translator de română şi
că discuţiile se vor purta în franceză. Dinu Marin m-a întrebat dacă mă
descurc să traduc din franceză şi l-am asigurat că da, doar terminasem
filologia, secţia română-franceză, şi pot vorbi franceza chiar cu accent
estic, precum ruşii. A rămas că-l voi însoţi eu, bifînd astfel prima mea
delegaţie în străinătate, adică la Moscova.
Cum în toamna lui 1989 România fremăta în aşteptarea celui de-al
XIV-lea congres al partidului şi, în acest context, Dinu Marin nu a fost
lăsat să plece în delegaţie, în locul lui a fost trecut următorul de pe listă,
Petre Braşoveanu. Am fost instruiţi şi ni s-a spus că nu avem nici un
mandat, nu semnăm nici un protocol, nu purtăm discuţii ideologice (deja
acolo era vremea perestroikăi), mergem doar în vizită.
Călătoria a fost dincolo de aşteptările mele. Am fost aşteptaţi la
aeroport de trimisul redacţiei, însoţit de o translatoare de limba română
care se numea, ţineţi-vă bine, Maria Gorbaciova! Revista studenţilor
sovietici era departe de ceea ce credeam noi, era aproape total depolitizată
şi, pe ultima copertă, publica fotografii cu trupe rock celebre. Pe tot
timpul şederii (am fost cazaţi la un hotel al tineretului, Inturist) am avut la
dispoziţie o Volgă neagră. Am fost o singură dată la redacţia revistei, unde
ni s-a dat, spre surpriza noastră, o diurnă destul de consistentă. Doar am
strîns mîna redactorului-şef, care ne-a transmis salutări pentru redactorul
nostru şef, apoi ne-am întîlnit la o cafenea cu o tovarăşă simpatică de la
Comsomol (uteceul rusesc). Care ne-a spus că poate Comsomolul se va
desfiinţa. Cum nu aveam mandat să discutăm „ideologie”, nu am pus nici
o întrebare, am lăsat-o să-şi termine scurta prezentare a situaţiei. În cele
cinci zile de stat acolo, am fost duşi la finala cupei de hochei între Spartak
şi Dinamo Moscova, la bisericile din Inelul de Aur (din jurul Moscovei),
la Circul Mare, la un spectacol al circului din Beijing (foarte tare!), la o
paradă de modă a unor creatori din Letonia etc.
Aveam şi bani, nu numai de la diurnă, ci şi de la cele două treninguri
pe care diverşi tipi ce vizitaseră URSS ne sfătuiseră să le luăm spre
vînzare. Nu ştiam cum se face asta, mă jenasem, dar am spus că, dacă aşa
e cutuma, bine. Dacă nu, le aduc acasă. Nu a trebuit să facem nici un
efort, a venit şefa de etaj (acolo fiecare etaj de hotel avea un fel de
supraveghetoare, de şefă) şi ne-a întrebat ce avem de vînzare. Tranzacţia
s-a făcut fulgerător, femeia a fost dezamăgită că nu aveam mai multă
marfă. Am primit un preţ nesperat de bun. Am cumpărat discuri (vinil) cu
muzică occidentală (Creedence, Beatles, Rolling Stones), un album de
artă şi, profitînd de faptul că acolo „se găsea”, am cumpărat un kilogram
de piper şi un kilogram de cafea boabe! Aur curat! Mi-a fost foarte teamă
să nu mi le confişte la vamă, dar am ajuns cu bine acasă, fără să mă
întrebe vameşii români de sănătate. Veneam de la Moscova aşa cum
plecasem, doar cu o valiză, nu băteam la ochi.
Întors în redacţie, redactorul-şef a spus că, în calitatea mea de şef al
delegaţiei, va trebui să fac o notă în care să relatez ce întîlniri am avut
acolo. Am spus că voi face, mai am ceva de scris, apoi săptămîna viitoare
o redactez. A mai trecut o săptămînă şi m-a întrebat dacă am terminat. Am
spus că nu, nici nu am început nota, pentru că nu ştiam cui o adresez.
„Mie mi-o adresezi.” „Bun, deci încep aşa: Tovarăşe redactor-şef…”
Voiam să mă asigur că nu va părea o notă dată Securităţii. Că nu se ştie
cum sînt folosite astfel de documente. Am mai tărăgănat cît am putut.
Pînă la urmă mi-a spus: „De asta nu ai cum să scapi, e obligatorie şi e
normală, conform legii… nu e altceva”.
Apoi a venit Revoluţia şi m-a găsit cu nota nescrisă.
Cît despre strania călătorie la Moscova, las şi eu asta aici:
Mai e un amănunt interesant în această poveste a vizitei în capitala
Uniunii Sovietice. Ea trebuia să aibă o vizită de răspuns din partea
redacţiei sovietice. Şi, pentru că în protocoalele de vizite ale delegaţiilor
tineretului nu mai era permis consumul de alcool (tovarăşa Elena
Ceauşescu a interzis decontarea oricărei băuturi pentru delegaţii, cu
direcţie spre Nicu Ceauşescu, beneficiarul unor chiolhanuri prin bazele
BTT, cărora decizia mamei sale le-a pus capăt), urma ca noi, cei doi care
am fost la Moscova, să-i însoţim pe oaspeţi, să plătim băutura din buzunar
şi să primim banii înapoi prin nişte prime de sfîrşit de an. Eu mă temeam
ca vizita să nu cadă de Crăciun şi astfel să nu stau cu familia, ci să fiu
trimis să plătesc băutură pentru oaspeţii ruşi pe Valea Prahovei. Din cauza
asta îl tot întrebam pe Dinu Marin cînd vin ruşii. Într-o bună zi s-a primit
un telex în care s-a comunicat data vizitei: 15-22 decembrie 1989. Exact
aşa cum citiţi. Nu sînt adeptul scenariilor, dar nu puteam să nu dezvălui
acest mic amănunt (poate total neimportant) referitor la venirea ruşilor. Şi
nici în ziua de azi nu ştiu dacă au venit sau nu, eu nu i-am întîlnit.
 Bonus

O poveste ce are legătură tot cu decretul 408, deşi s-a întîmplat după
Revoluţie. Ţin neapărat să v-o reamintesc, chiar dacă o ştiaţi, dar aţi uitat-
o.
În acel decret se reglementa nu numai atitudinea faţă de străini a
cetăţeanului de rînd, ci şi altceva, care ţinea de apriga apărare a secretului
de stat. Se spunea acolo că „funcţiile de şef de protocol de la Consiliul de
Miniştri, ministere – cu excepţia Ministerului Apărării Naţionale – şi de la
alte organe centrale vor fi încadrate cu ofiţeri activi de securitate. În cazuri
cu totul excepţionale, unele funcţii pot fi ocupate şi cu ofiţeri de securitate
în rezervă”. Scris negru pe alb, fără nuanţe.
Ei bine, povestea asta cred că ar trebui să figureze, într-un loc vizibil,
în rîndul poveştilor despre anii de după ’89. E vorba de un tupeu maxim şi
de umor involuntar.
Secvenţa: Şerban Mihăilescu, zis Michi Şpagă, a fost convocat la
CNSAS pentru a i se comunica dacă are sau nu statut de colaborator al
fostei Securităţi. (Michi Şpagă a fost, printre altele, şef de cabinet al lui
Adrian Năstase. Dar înainte de ’89 a fost şef de cabinet al Elenei
Ceauşescu…) Reporterii îl asaltează la intrarea în sediul CNSAS: „Aţi
colaborat cu Securitatea? Vă temeţi de verdict?” etc.
Michi, senin, spune, aproape cu mîna pe inimă: „Nu am colaborat cu
Securitatea în nici un fel, nu am de ce să mă tem”.
După vreo două ore iese din sediu, iar ziariştii iarăşi năvală în jurul
lui. „Ce verdict aveţi?”, au întrebat, aproape în cor. Şi aici vine secvenţa
genială. Michi Şpagă trage aer în piept, expiră, parcă îşi face curaj. Şi
răspunde, cumva spăşit: „M-au găsit maior”. Atît, şi a plecat.
L-au găsit maior, iar el nu ştia. Probabil se credea doar căpitan… Ca şi
cum ai zice: mi-au găsit colesterolul mărit, mi-au găsit trigliceridele peste
normal. Era convins că nu a colaborat cu Securitatea, pînă cînd, vezi
Doamne, nişte oameni răi l-au găsit maior. În conformitate cu decretul
408, ca fost şef de cabinet al Elenei Ceauşescu, mi se pare cam puţin
gradul de maior. Îl puteau găsi chiar colonel.
Judecînd sine ira et studio, Şerban Mihăilescu nu a minţit cînd a spus
că nu a colaborat cu Securitatea. El a fost angajat al Securităţii, nu un
amărît de colaborator.
  

Eu şi Ceauşescu

Prima dată l-am văzut pe Ceauşescu live în liceu, am fost duşi cu

şcoala la intrarea în comuna Vladimirescu, de lîngă Arad, şi aşezaţi de-a
lungul drumului pe unde urma să sosească delegaţia oficială. Mergeau să
inaugureze construcţia unei noi ctitorii, cum se spunea, a Combinatului
Chimic din Arad. Am ajuns acolo cu vreo două ore înainte de trecerea
convoiului. Cred că aveam nişte steguleţe, nu mai ştiu sigur. Dar nu
aveam portrete, asta se întîmpla totuşi în anii ’70 , cultul personalităţii era
încă moderat. Am stat pe marginea şanţului, am jucat lapte-gros, unii
dintre noi s-au dus să fumeze pe ascuns pe uliţele comunei. După două ore
a trecut o maşină care ne-a spus prin megafon să ne ocupăm poziţiile.
Apoi au trecut nişte motociclişti şi, în fine, convoiul oficial. Ceauşescu era
într-una din maşini, cu tovarăşa cu tot. Noi trebuia să strigăm „Ura! Ura!”
(am repetat o dată, cînd am ajuns „în dispozitiv”). Să strigăm şi să
aplaudăm. Maşinile mergeau destul de încet ca să poată să culeagă cît mai
multe aplauze. Ceauşescu era la geamul dinspre noi, cei care stăteam pe
partea stîngă a străzii, zîmbea şi ne făcea cu mîna. „Aţi văzut, ne-a făcut
cu mîna, îi place de noi”, a spus un coleg cu un bun simţ al umorului.
După ce a plecat, am crezut că plecăm şi noi, dar nu, trebuia să-l
salutăm şi la întoarcere. (A doua zi am văzut în Flacăra Roşie, ziarul
local, că tovarăşul Nicolae Ceauşescu a pus primul canciog de beton la
noua construcţie. Nu mai ţin minte, cred că au şi îngropat un fel de tub cu
o hîrtie în care se consemna inaugurarea.) După vreo jumătate de oră, nu
mai mult, convoiul s-a întors. De data asta nu au mai apucat să culeagă
toate aplauzele, nici noi nu am mai apucat să i le oferim (s-au mulţumit cu
cele de la sosire), au trecut în mare viteză pe lîngă noi. Ne-am întors în
oraş şi am mers la film, că nu se mai făcea şcoală în ziua aia. Aveau şi
vizitele de lucru părţile lor bune!
Cînd a inaugurat Ceauşescu combinatul, nu am mai fost acolo,
terminasem deja liceul, nu mai avea cine să mă mobilizeze. M-am dus în
toamnă, după ce picasem la facultate, la combinat, să mă angajez, că doar
terminasem Liceul de Chimie Industrială, aveam un loc de muncă asigurat
acolo. La Combinatul Chimic din Arad a început cartea mea de muncă,
acolo am fost „încadrat” operator mecanic instalaţii hidro. Cîteva luni, cît
am stat acolo, am închis nişte robinete mari şi am stat într-o cameră a
pompelor care nu funcţionau încă. Muncă fructuoasă, am citit şi m-am
pregătit pentru al doilea examen la facultate, pe care l-am şi trecut, de
altfel.
L-am mai văzut într-o altă vizită de lucru, la Lugoj, eram deja profesor
şi am fost scoşi cu toţi elevii să-l întîmpinăm, pe terenul de sport al
Liceului Agricol, unde venea cu elicopterul. De data asta apăruseră zeci
de portrete, mai multe ale lui, dar şi ale Elenei Ceauşescu. Ni s-au dat
hîrtii cu lozinci pe care trebuia să le scandăm. Mi-a rămas în minte una
foarte stupidă: „Ceauşescu în Banat/ oaspetele nostru drag”. Am aşteptat
mai mult de o oră, apoi au coborît elicopterele, vreo două, deja veniseră
maşinile în care trebuiau să urce „oaspetele drag” şi echipa. Elicopterele
au făcut un asemenea vîrtej, încît multe portrete au fost culcate la pămînt,
s-a aplecat lumea să le ia, s-a scandat un pic, fără mare entuziasm, s-a dat
drumul la muzică şi la urale înregistrate în difuzoare (fuseseră montate
baterii de difuzoare special pentru asta). Cuplul Ceauşescu a coborît din
elicopter, a urcat în maşină şi a demarat spre platforma industrială. Unde,
am aflat de la cîţiva ingineri, colegi de navetă, s-a făcut o curăţenie
generală şi nişte utilaje care nu erau folosite, rugineau prin curte, au fost
pur şi simplu îngropate în marginea dinspre rîul Timiş. Îngropate ca să nu
le vadă tovarăşul şi să întrebe ce-i cu ele. Nu ştiu dacă au mai fost
dezgropate după aceea sau au fost lăsate să bucure, peste secole, nişte
arheologi care vor anunţa că au descoperit, la Lugoj, vestigii din Epoca
Fierului Vechi.
Cînd ne-am mutat la Bucureşti, l-am văzut mai des, dar nu era în
vizite de lucru, trecea doar pe bulevardele goale, în viteză, iar semnul că
va trece era dat de apariţia băieţilor stingheri, în costume identice, ieftine,
pe Calea Victoriei. Venea cîte un autobuz şi-i lăsa pe o stradă lăturalnică,
apoi ei se dispersau pe poziţii şi, după ce trecea coloana, se întorceau la
autobuze.
Aproape un an de zile, din prima noastră locuinţă din Piaţa Muncii,
pentru că blocurile din prima linie de pe Bulevardul Decebal nu erau
construite, îl tot vedeam pe Ceauşescu venind în zonă şi spunînd ce
trebuie făcut. Locul unde se află acum Casa Naţională de Sănătate, un
hotel şi benzinăria era gol, aproape gol. Mai era acolo o vilă care scăpase
ca prin minune nedemolată. Chiar mă întrebam ce pilă uriaşă are
proprietarul, o fi vreo rudă apropiată a lui Ceauşescu de nu se demolează?
Casa era un mic simbol al rezistenţei în calea demolărilor demente.
Tipicul vizitei era următorul: îl vedeam din balconul nostru de la etajul
8. Mai întîi veneau cîteva maşini din care ieşeau oameni care se pierdeau
în peisaj. Apoi veneau maşina cu sirenă şi limuzina Tovarăşului, urmată
de altele două-trei. Tovarăşul cobora şi era imediat înconjurat de alaiul
venit cu el. (Elena Ceauşescu nu cred că a apărut vreodată în aceste scurte
vizite, nu am văzut-o.) Ceauşescu discuta cu ei, ei îşi notau, mai făcea
cîteva semne cu mîna, o dată a apărut chiar o masă pe care se afla,
probabil, o hartă a zonei.
Şi vila singuratică reuşea să scape de fiecare dată. Pînă cînd, într-o
vară, Ceauşescu a făcut cîteva semne cu mîna spre ea. A doua zi au apărut
muncitori care au golit casa dimineaţa, au încărcat mobilele şi obiectele
din vilă în două camioane. Apoi au intrat în rol buldozerele şi
excavatoarele, camioanele care au cărat molozul.
La următoarea vizită, probabil, i-au arătat lui Ceauşescu ce docili erau
ei, ce bine au făcut demolînd vila.
Imaginea casei demolate într-o jumătate de zi m-a urmărit multă
vreme. Mai ales că am aflat de la un vecin care crescuse în acel cartier şi
cunoştea lumea că proprietarii casei demolate erau plecaţi în concediu, la
mare, în momentul demolării. Nu aveau cum să-i anunţe, pentru că,
reamintesc, nu existau telefoane mobile sau internet. Oamenii au plecat
liniştiţi în concediu şi la întoarcere au găsit, în locul casei, un teren viran,
iar toată agoniseala vieţii lor depozitată într-o magazie. E o situaţie de atac
de cord, de pierdut minţile.
Este numai una dintre miile de drame cauzate de Ceauşescu şi politica
lui de sistematizare cu orice preţ. Un regim în care nu aveai siguranţa că
viaţa îţi aparţine. Un regim care, vorba unui banc, punea în centrul său
OMUL. Iar acel om se numea Nicolae Ceauşescu.
În afară de aceste secvenţe din realitate, trebuie să mărturisesc un
lucru despre care nu ştiu dacă poate fi considerat grav. L-am visat de
cîteva ori pe Ceauşescu. Şi nu, nu a fost chiar un coşmar (spre ruşinea
mea). Primul dintre visele pe care mi le amintesc are legătură cu literatura.
Tocmai îmi apăruse primul volum de versuri, Vară indiană, la Editura
Albatros, într-un tiraj destul de mic, de debutant. Am visat că m-am
întîlnit cu Ceauşescu şi el mi-a spus că ştie de cartea mea. Că urmăreşte
atent generaţia ’80, este un cititor de poezie. Eu m-am arătat flatat şi i-am
spus că-i trimit un exemplar cu autograf, iar el mi-a spus că are unul!
Atunci nu m-am mai putut abţine şi l-am turnat pe Mircea Sîntimbreanu,
directorul Editurii Albatros, că mi-a scos un tiraj atît de mic. Iar
Ceauşescu m-a dojenit: „De ce n-ai venit la mine să-mi spui?!”. M-am
trezit rîzînd, dar imediat m-am ruşinat de vis. Cum adică să-l cred că
citeşte generaţia ’80? (În vis îl crezusem şi mă bucurasem de asta.) De cîte
ori îmi aduc aminte de visul acesta, rîd, într-un fel, ruşinat.
Ultimul vis important cu Ceauşescu l-am avut în decembrie 1989, mai
precis, în noaptea de 16 spre 17. Eram la Pîrîul Rece, cu Ioan Groşan,
urma să prezentăm, în Baza BTT, Serbările Ţării Bîrsei, un fel de şuşanea
pentru tineretul din Braşov. Mai erau tot atunci acolo Holograf, Octavian
Vintilă, actorul Gheorghe Cozorici, Ileana Stana-Ionescu şi Andrei Partoş,
poate şi alţii, nu-mi mai amintesc. Dar acele serbări nu s-au mai ţinut în
aer liber, tineretul din Braşov nu a mai venit cu autocarele, am făcut un
mic spectacol improvizat în discoteca staţiunii, pentru cei cazaţi acolo, cu
bilet. Duminică dimineaţa trebuiau să fie o serie de concursuri sportive şi
ni s-a spus că nu se mai ţin. Nu aveam radio la dispoziţie, nu ştiam ce se
întîmplă la Timişoara. În noaptea de sîmbătă, 16, spre duminică, 17, am
visat că eram, tot cu Groşan, pe o corabie pe care ni s-a spus că se află şi
cuplul Ceauşescu, aşa că, din nou, „ni s-a spus” să nu facem glume
politice… Amîndoi, şi eu, şi Groşan, aveam în mînă cîte un microfon şi
făceam glume pentru un public care se afla pe mal. Corabia a început să se
scufunde, eu m-am speriat la început, nu ştiu să înot, dar apa ne-a împins,
şi pe mine, şi pe Groşan, la mal. Cuplul Ceauşescu a dispărut odată cu
corabia. Dimineaţa i-am povestit visul lui Groşan, stăteam în aceeaşi
cameră, iar el a ridicat din sprînceană. „Da, frumos vis”, a zis.
 Seara am plecat spre Bucureşti cu un microbuz, unde am povestit visul
cîtorva oameni (Gheorghe Cozorici, Partoş, Tavi Vintilă), care au rîs. „Ai
vrea tu!”, mi s-a zis. La intrarea în Ploieşti am fost opriţi de un echipaj de
militari, dar şi de miliţie. A coborît Tavi Vintilă, care era colonel la Clubul
Steaua, şi le-a spus ce e cu noi, apoi am plecat spre Bucureşti, nu ne-a mai
oprit nimeni. Am ajuns seara, am vorbit la telefon cu Mircea Mihăieş, la
Timişoara, şi am aflat că visul meu de la Pîrîul Rece tocmai se împlinea.
Nu mai ştiu exact cînd am început să-l imit pe Ceauşescu, cred că prin
studenţie, la petrecerile de prin cămin. La început am reţinut cîteva
„perle” de-ale lui, dintre care cel mai mult îmi plăcea „Niminea cu nimini
nu are nimic, tovarăşi”, spusă într-o cuvîntare. Apoi am început, cînd am
avut ocazia, să-l studiez, să mă perfecţionez. Vedeam cam la ce tip de
cuvinte se poticnea. De pildă, la o vizită la Murfatlar, atît de mult a
încercat să rostească numele localităţii (i-a ieşit o dată „Mutafar”) şi, pînă
la urmă, a zis Basarabi. Cred că şi Jurilovca i-a dat de furcă, din moment
ce s-a schimbat numele localităţii în Independenţa. Începusem să deprind
modul în care îşi construia frazele, argumentele, ce mai, intrasem în
mintea lui. Spre deosebire de alţi imitatori ai lui Ceauşescu, eu am reuşit
să răspund la orice întrebare în genul lui pentru că, mai tîrziu, cu Divertis,
făceam în cadru restrîns conferinţe de presă la care mi se puneau întrebări,
iar eu dădeam răspunsuri în genul lui. Aşa s-a născut şi îndemnul pentru
Uniunea Scriitorilor „să se organezeze cetenare şi pentru scriitorii mai
tineri, pentru încurajare” sau constatarea că „Acropolele e o ruină, nu s-a
mai construit nimic de două mii de ani”.
Zeci de petreceri ale noastre, cu Groşan, cu Divertis, cu alţi prieteni
scriitori, conţineau şi o imitare a lui Ceauşescu, era un fel de a ne alimenta
cu adrenalină, era ceva periculos care ne înviora. Era ceva la limita
inconştienţei pentru mine, dar nu mă puteam lăsa, aproape făcusem
dependenţă. Era un mod de a înfrunta, cumva, Epoca. Nu consider asta
disidenţă, dar trebuie să recunosc că imitarea lui Ceauşescu mi-ar fi putut
crea greutăţi destul de importante. (Ca dovadă, cînd am vrut mă angajez la
Viaţa studenţească, tovarăşul Ani Matei, care devenise preşedintele
UASCR, şi-a adus aminte de o imitare făcută de mine la Timişoara, într-
un cerc restrîns, dar nu destul, din moment ce se afla şi el acolo, ca
instructor de zonă. Şi a avut următoarea obiecţie: „Nu îşi stăpîneşte
atitudinea politică”.)
 Da, şi pentru mine este acum aproape inexplicabil cum de nu am avut
probleme, cum de nu am fost luat pe sus din mijlocul unei astfel de
petreceri. Nu am fost luat pe sus, dar am avut două incidente legate de
imitarea lui Ceauşescu. Primul s-a petrecut în Parcul Studenţesc din Tei,
cînd eram cu Buduca, Groşan, Ţeposu, alături de Stelian Moţiu,
redactorul-şef de atunci al Vieţii studenţeşti, şi alţi cîţiva. După ce s-a
terminat masa, pentru că afară era răcoare, ne-am mutat într-o sală mică,
în zona hotelului (era un hotel în complex). Stelian Moţiu era cu doi
prieteni pe care nu-i mai văzusem. Atmosfera s-a încins, rîdeam, se
spuneau bancuri şi, pînă la urmă, am ajuns la momentul Ceauşescu.
Domnul Moţiu mi-a făcut semn că nu sînt probleme, aşa că am început. S-
a rîs foarte mult. Apoi, la plecare, unul din cei doi necunoscuţi m-a luat
deoparte şi mi-a spus că voia să-mi facă o glumă, să mă convoace a doua
zi la Consiliul de Stat, unde lucra el, „în legătură cu petrecerea din Tei”.
Dar nu a mai făcut gluma, s-a temut că mă voi speria foarte tare. Mi-a dat
doar sfatul să fac asta numai într-un grup cu persoane foarte verificate.
„Azi ai avut noroc că am fost noi, puteau fi alţii, din altă parte.”
M-a cuprins frica şi o vreme m-am cam lecuit. Am făcut-o numai în
cercuri restrînse, nu porneam cu necunoscuţi de faţă, nici nu invitam la
petrecerile noastre, mai ales la cele de la Costineşti, necunoscuţi, cu toate
că erau unele persoane insistente, de care reuşeam să ne separăm cu greu.
A doua oară s-a întîmplat la cinematograful Union, unde era director
poetul şi prietenul Eugen Suciu, arădean. De cîte ori veneam la Bucureşti,
treceam pe la el, mai beam cîte o cafea, vedeam cîte un film, dacă era ceva
deosebit. El m-a dus prima dată la Restaurantul Scriitorilor. În biroul lui
de la Union discutam, spuneam bancuri. La un moment dat eram trei
persoane în total, aşa că Eugen m-a rugat să-i arăt celeilalte persoane, o
prietenă de-a lui, cît de bine îl imit pe Ceauşescu. Cum era vorba de
Eugen, în care aveam încredere, am ţinut un mic discurs haios cu vocea şi
gîndirea lui Ceauşescu.
După ’89, cînd mi-am cerut dosarul de la CNSAS, insistînd şi după ce
mi s-a spus că nu există unul clar pe numele meu, mi s-au prezentat
extrase din alte dosare în care eram pomenit. Eram pomenit în dosarul lui
Eugen Suciu. Cea de-a treia persoană care s-a aflat în birou atunci m-a
turnat. Povestea cum a fost ea în birou la Suciu şi cum a mai apărut un tip,
Morar Ioan, profesor la un liceu din Lugoj, „care a spus bancuri politice
ostile şi l-a imitat pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. Scris negru pe alb. Cu
nume de sursă, cu tot ce trebuia. Dar nu asta m-a şocat cel mai tare cînd
am citit cele două file. Ci modul ingenios în care Securitatea s-a spălat pe
mîini. (Nu, Doamne fereşte, nu e un elogiu adus Securităţii!)
Pe marginea albă din dreptul turnătoriei era un scris de mînă al unui
locotenent: „Să se verifice dacă M.I. este profesor la Lugoj”, notiţa era
însoţită de semnătura locotenentului, de data la care a făcut nota şi de o
ştampilă (a securităţii, bănuiesc). Mai jos era un alt scris, tot al unui
locotenent, cu un enunţ simplu: „S-a verificat la Lugoj, M.I. este profesor
de limba română la Liceul Industrial «Textila»”. Semnătura, data,
ştampila. Atît. Nici un comentariu referitor la esenţa turnătoriei, la faptul
că-l imitam pe preşedintele ţării.
Culmea e că nu am simţit după aceea, în epocă, efectul turnătoriei
respective, nu am fost chemat la discuţii, nu mi s-a făcut nici un reproş.
Pur şi simplu, acel document ajunsese la o falsă problemă: dacă sînt sau
nu profesor la Lugoj. S-au dat telefoane, s-a cheltuit energie, poate chiar a
avut loc o corespondenţă prin curierul lor secret, nu ştiu. Ştiu doar că
locotenenţii respectivi au pus turnătoria pe o pistă falsă. Dacă luau în
seamă faptul că l-am imitat pe Ceauşescu însemna că el are defecte. Cum
adică se bîlbîie? Cine spune asta!? Mai bine au stins problema reală,
lăsînd la suprafaţă o problemă neimportantă, falsă. Semn că în Securitate
erau unii care mai şi gîndeau. Sau care nu voiau să-şi bată cuie în talpă
evidenţiind o atitudine „delicată” şi scoţînd-o în faţă. Au pus batista pe
ţambal şi din asta am avut de cîştigat.
Am cerut oficial CNSAS să-mi divulge numele turnătoarei. Eu nu-mi
mai aminteam exact cine era, puteau fi cîteva persoane care s-au nimerit
în biroul lui Eugen Suciu de-a lungul anilor. Era notat doar numele sursei.
Dar eu voiam numele turnătorului. Şi l-am aflat, în mod oficial, deci pot
să-l fac public, tot în mod oficial. E vorba de Liana Buligan, prozatoare,
fostă, la vremea aceea, inspector (sau aşa ceva) la Întreprinderea de
Cinematografe Bucureşti. Da, ea m-a turnat. După Revoluţie, Liana
Buligan a fost jurnalist la Femeia (i-a luat un interviu lui Iliescu), apoi a
ajuns în cabinetul de lucru al premierului Adrian Năstase şi a fost
implicată într-un scandal cu magazinele Duty Free de la Otopeni. Apoi a
aterizat la ICR, pe un post călduţ.
 E drept, nu am păţit nimic din cauza acelei turnătorii, dar ea nu avea
de unde să ştie asta. M-a turnat nu ca să-mi facă un bine, din contra. Dacă
era după ea, aş fi meritat să fiu pedepsit pentru această atitudine
răuvoitoare la adresa regimului şi a conducerii supreme de partid şi de
stat. Norocul meu a fost că, în acest caz, securiştii au fost mai rezonabili
decît turnătorul.
 

Partea a treia
Micul eroism de catifea
  

Două racolări ratate

Cea mai mare realizare profesională a mea, înainte de ’89, nu a fost că

am terminat facultatea ca şef de promoţie, că am reuşit să public o carte
de poezie fără „patriotisme”, că pentru ea am luat Premiul Uniunii
Scriitorilor pentru debut. Nici că am ajuns să lucrez în presă, la Bucureşti,
în ciuda unui dosar de cadre nu tocmai bun. Cea mai mare realizare a mea
a fost că nu am devenit informator al Securităţii şi că nu am colaborat
niciodată cu această sinistră instituţie. Nu am dus o viaţă dublă, nu a
trebuit să mă ascund ca să scriu informări cu nume conspirativ şi să mă
întîlnesc cu ofiţerul de legătură ca să fiu plătit pentru turnătorii. Nu am
devenit „unul de-al lor”, deşi mi s-a propus.
Securitatea a fost, o spun mai ales pentru cititorii mai tineri, dincolo
de latura sa represivă, care a distorsionat şi a distrus vieţi omeneşti,
principala furnizoare de falsuri în societatea de atunci. Pe de o parte, prin
ofiţerii acoperiţi care trăiau sub identităţi false şi se infiltrau în diverse
medii pentru a le supraveghea. Pe de altă parte, prin informatorii care erau
sfătuiţi să se apropie de viitoarele lor victime şi să le arate un ataşament
fals pentru a strînge informaţii. Turnătorii trăiau o viaţă dublă şi ei, mimau
adesea fronda pentru a se apropia de victime, apoi, cînd redactau infamele
note informative, deveneau ticăloşii delatori, adesea exagerînd
informaţiile culese. Şi semnau cu numele conspirativ, cel rezultat în urma
pactului lor cu temuta instituţie. O mare proporţie din Răul care li s-a
întîmplat românilor înainte de ’89 era cauzat de reţeaua nevăzută de
turnători care, plini de zel, dădeau informaţii despre colegi, prieteni sau
chiar membri ai familiei. Sutele de mii de dosare din arhivele CNSAS
vorbesc despre asta.
 Nu e intenţia mea să repet ceea ce au demonstrat zeci de cercetători ai
acestor dosare. Şi nici să-i condamn în bloc pe toţi turnătorii, unii dintre ei
fiind în aceeaşi măsură victime ale Securităţii ca aceia pe care i-au turnat.
Vreau doar să povestesc aici cum am reuşit să scap de două tentative de
racolare şi, în plus, cam ce fel de securişti am întîlnit de-a lungul anilor. E
vorba despre securiştii despre care ştiam că sînt securişti. Cetăţeni care
aveau ocupaţia de ofiţeri de securitate şi nu se ascundeau în spatele altor
identităţi profesionale.
În anii de liceu, Securitatea era pentru mine ceva de temut, un fel de
bau-bau fără faţă, de care trebuia să mă feresc, dar care nu mă ameninţa în
mod direct. Aşa credeam atunci, oamenii mari trebuie să se teamă, noi nu
eram vizaţi. Da, am fost naiv şi această naivitate s-a spulberat în urma
unei întîmplări care m-a privit şi pe mine. Cînd eram în anul V de liceu (la
Liceul Industrial de Chimie, aşezat în afara oraşului, lîngă Combinatul
Chimic ctitorit de Ceauşescu), am aflat de la un coleg din anul IV, prieten
apropiat, că în clasa lor s-a făcut o anchetă. Au venit cîţiva tovarăşi, doi
sau trei, şi i-au întrebat pe elevi, pe rînd, dacă profesorul Pîrvulescu, de
biologie, spune bancuri politice, dacă rîde de valorile socialismului etc.
Ancheta respectivă s-a făcut în ziua în care profesorul despre care
întrebau securiştii avea ore la o altă şcoală. O clasă de liceu terorizată de
Securitate, elevii îndemnaţi să-şi toarne profesorul. Am fost profund
tulburat de ce am auzit, îmi plăcea de profesorul de biologie, era simpatic,
avea umor şi, da, spunea şi bancuri, unele cu iz politic, bancuri cu eroul
naţional Bulă, cu cozile la alimente, mă rog, un repertoriu comun în
epocă. Era, cum s-ar zice astăzi, un profesor cool. Cred că era într-o
vineri, mă tot întrebam cum să-l anunţ pe om ce se întîmplă. M-am sfătuit
cu tatăl meu şi am luat decizia ca duminică, la întoarcerea de la biserică,
să trec pe la el şi să-l avertizez. Ştiam că locuieşte în blocul turn de lîngă
Spitalul de Copii, am intrat în scară, am văzut numărul apartamentului şi
am urcat cu liftul, singur. Tata se plimba prin jurul blocului, să vadă dacă
apare vreo persoană suspectă. Profesorul mi-a deschis, era destul de
răvăşit. I-am relatat tot ce ştiam despre anchetă, iar el mi-a spus că bănuia
ceva. „Bine că ştiu, îţi mulţumesc”, mi-a spus. „E un gest frumos şi
periculos.” Apoi, cum am văzut în filmele poliţiste, am coborît pe scări, să
fiu sigur că nu sînt urmărit. Mă simţeam un pic erou!
 Am aflat mai tîrziu motivul anchetei: un ofiţer de securitate din Arad
avea soţia profesoară de biologie, dar fără catedră, era, sărmana,
suplinitoare, ca atîtea alte mii de cadre didactice din România. Ancheta
trebuia să-l compromită pe Pîrvulescu, să fie surghiunit undeva la ţară şi
să se elibereze catedra de biologie. Pînă la urmă, Pîrvulescu a plecat la
Liceul CFR şi, în puţinele ocazii cînd ne întîlneam prin oraş, îmi strîngea
mîna cu putere şi-mi zîmbea, zic acum, conspirativ.
Cînd am intrat la facultate, la Timişoara, ştiam că Securitatea
veghează, dar, iarăşi, credeam că nu vom ajunge să ne intersectăm
drumurile. Îmi vedeam de treabă, învăţam bine, aveam relaţii bune cu
profesorii, mergeam la cenaclul universităţii, participam la sesiuni de
comunicări, făceam teatru în echipa facultăţii (cu care am şi luat locul I la
confruntarea pe ţară a trupelor de teatru studenţesc). În anul trei mi s-a
propus să intru în partid, am cerut o perioadă de gîndire, dar secretarul de
partid pe facultate, profesorul Virgil Vintilescu, mi-a spus că trebuia să
intru atunci, că era rîndul unui student (înaintea mea au intrat trei colege),
era o proporţie pe sexe şi nu-mi permiteam să o stric eu. „Vezi, măi
Morarule, că ai nişte absenţe şi nu te poţi juca.” Aveam absenţe din zilele
în care am fost la un colocviu Eminescu la Iaşi. „Sînt motivabile.” „Vezi
să nu rămînă nemotivate…” Pe scurt, am intrat în PCR, ca atîţia alţi
studenţi buni la învăţătură. Aici trebuie să subliniez că se intra chiar pe
baza rezultatelor. Aflasem între timp că racolările de informatori din
rîndul membrilor de partid se fac numai cu înştiinţarea secretarului
organizaţiei. Şi, de preferinţă, în biroul acestuia. Ceea ce „distrugea”
deplina conspirativitate. Era un fel de competiţie între Securitate şi partid.
Iar asta, mi-am zis, e în favoarea mea, îmi asigură un fel de apărare.
Credeam că am scăpat şi că nu prezint interes pentru Securitate. Eram
student în anul patru, în perioada redactării tezei de licenţă, mai aveam
examenul final şi gata! Lucrarea mi-am scris-o uşor, aveam timp liber să
mă ocup şi de presă. Eram şeful subredacţiei Timişoara a revistei Viaţa
studenţească şi redactor-şef adjunct la revista centrului universitar, Forum
studenţesc, din care tocmai apăruse un număr. În bugetul revistei
timişorene existau şi nişte bani pentru cei care o distribuiau pe la cămine
şi la facultăţi. Cum eram liber, am făcut pe distribuitorul, că se plătea
binişor. Cu o furgonetă închiriată pentru o zi întreagă, duceam revistele la
cămine şi le lăsam, în teanc, la intrare.
 Am ajuns la universitate, unde trebuia să las cîteva exemplare la sediul
UASC, în aceeaşi aripă cu rectoratul. Exact acolo şi exact atunci, ca şi
cînd m-ar fi aşteptat, l-am întîlnit pe secretarul de partid pe universitate,
profesorul Corneliu Nistor (zis Nilă), şeful disciplinei Literatură
Universală. M-a întrebat dacă am cîteva minute libere. I-am spus că las
revistele şi da, am timp. Sediul UASC era la etajul trei, am lăsat revistele,
am luat doar două exemplare şi am coborît un etaj. Profesorul Nistor mă
aştepta.
Mi-a spus că vrea să-mi prezinte pe cineva. M-a condus la birou şi m-
a poftit înăuntru. Mi s-au tăiat picioarele. Cel căruia voia să mă prezinte
era Lup Ţepelea, securistul universităţii. Îl ştiam de jos, de la bufet, se
învîrtea în pauze pe acolo, stătea la cîteva mese cu oameni cu care, cred,
se cunoştea, profesori, dar şi studenţi. Un semn exterior că aparţinea
„structurilor” era faptul că numărul maşinii sale Lada, înregistrată în
Bihor, era alcătuit din trei cifre. Lup Ţepelea (Lup era numele de botez!)
avea o privire de vulpe şireată. Cel puţin aşa îmi imaginam eu vulpile
şirete. Avea un mic zîmbet în colţul gurii, probabil că deja îşi savura
victoria. Dacă am ajuns acolo, nu aveam cum să plec fără să fac
compromisul pentru care am fost adus.
Deja aveam un fior rece pe şira spinării, îmi venea să fug, să plîng,
eram paralizat de frică. Deci ăsta e momentul în care libertatea mea se va
face ţăndări. Deja mi-au trecut prin minte tot felul de gînduri. Precis îmi
va spune că ştie totul despre mine, va găsi el ceva să mă strîngă cu uşa.
Da, pînă aici mi-a fost. Singura mea şansă e să joc tare, să-l surprind. Să
joc teatru, să mă fac că nu înţeleg ce vrea de la mine. În cel mai rău caz,
să-l amîn.
— Ia loc, îmi spune secretarul de partid şi ne lasă singuri.
Omul mă atacă din prima:
— Ştii ce hram port, nu?
Eu, mai mult mort decît viu, sînt decis să joc tare şi răspund în răspăr:
— Hramul Mănăstirii Secu.
Nu ştiu dacă se aştepta la un asemenea răspuns. Zice să trecem direct
la subiect:
— Ai prieteni mai deosebiţi?
Aha, deci nu e vorba despre mine, ci despre prietenii mei. Răspund cu
tupeu:
 —  Da, toţi prietenii mei sînt deosebiţi, e criteriul după care îmi fac
prieteni.
— Nu, nu aşa, îmi zice el. Nu deosebiţi în sensul ăsta.
— Dar în care?
— Aşa, mai ciudaţi, mai aparte…
— Nu ştiu la cine vă referiţi, i-am zis, lăsîndu-l să-mi definească „aria
de preocupare”.
Mi-a spus că se referă la Ilie Truţ, tot arădean, student în anul doi,
acum în Los Angeles. I-am spus că nu e bine informat, sînt certat cu el,
ceea ce era valabil pentru acel moment. M-a întrebat dacă ascultă Europa
Liberă. I-am spus că nu ştiu, eu ascult singur.
— Cum, asculţi Europa Liberă?
—  Uneori, da, cînd am timp şi cînd am acces la un aparat de radio.
Dar ascult singur. Ca să pot combate, am adăugat. (În acea perioadă era un
serial în revista Luceafărul, scris – sau doar semnat – de Artur Silvestri –
pe numele lui civil Gabriel Tîrnăcop –, în care se dădeau citate din
emisiuni şi se combăteau tovărăşeşte.) Cînd nu ascult, citesc în Luceafărul
despre ce se mai vorbeşte. „Despre cum sîntem ponegriţi”, zic, iar asta îl
descumpăneşte puţin.
Se redresează, mă întreabă dacă vine lumea la mine cu poezii. Îi întind
un exemplar din ultimul Forum, care avea cîteva pagini literare, şi-i spun
că da, şi pe cele mai bune le publicăm.
— Dar poezii din alea nepublicabile nu vin?
— Ba da, alea nepublicabile nu apar, pentru că sînt proaste.
— Ceva împotriva partidului, împotriva conducerii?
— La mine nu a venit nimeni cu aşa ceva.
Din nou îl văd că nu se aştepta la astfel de replici… Eram atît de
speriat, încît devenisem curajos.
Apoi a lansat întrebarea „de forţă”:
—  Cunoşti oameni nemulţumiţi, cărora nu le convine cum merg
treburile?
Cred că atunci am trăit cel mai mare moment de inspiraţie al vieţii
mele:
— Da, eu sînt nemulţumit.
— Cum?!
 — Şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu a spus recent că este nemulţumit de
ritmul în care se dezvoltă socialismul. Comuniştii nu trebuie să se
mulţumească niciodată. Dumneavoastră sînteţi mulţumit?
A fost o lovitură pe care nici nu a văzut-o venind. L-a lovit puternic, l-
a descumpănit. Deja, cred, eram bifat la insuccese.
M-a rugat ca, dacă aud cumva de trădători de ţară sau de sabotaje, să
anunţ autorităţile.
—  Credeţi că mai trebuie să-mi spuneţi aşa ceva? Spiritul meu
cetăţenesc mă va face ca, în astfel de cazuri, să anunţ imediat autorităţile.
Dar eu sper să nu fie cazul. Dumneavoastră nu speraţi asta? am întrebat cu
o obrăznicie candidă.
S-a ridicat de pe scaun şi mi-a spus la revedere enervat. Scăpasem.
Peste trei zile, cînd l-am întîlnit întîmplător pe holurile universităţii, nu
mi-a răspuns la salut!
Eram foarte bucuros că am scăpat, eram din nou liber după cele cîteva
minute în care libertatea mi-a fost serios ameninţată şi atacată. Era o
bucurie egoistă, recunosc. L-am căutat pe Ilie Truţ la cămin, l-am luat la o
plimbare prin complex şi i-am spus despre întrevederea cu securistul
universităţii. Habar nu avea de unde i se trage, probabil de la nişte colegi
care deja semnaseră vreun angajament. Nu am mai apucat să vorbim
despre asta, între timp s-a stabilit, cum spuneam, în California. Ne-am
declarat amîndoi de acord cu un afiş de protecţia muncii din epocă: „Un
om prevenit face cît doi”.
În zilele şi săptămînile care au urmat, m-am gîndit că acest Lup
Ţepelea a reuşit să racoleze mulţi studenţi. Altfel ar fi fost dat afară din
Securitate, nu? Adică a mutilat multe destine, a tîrît în noroiul trădării
oameni slabi, neputincioşi în faţa tentaculelor poliţiei politice comuniste.
(După ’89, Lup Ţepelea a lucrat la SRI Timiş şi, desigur, a ajutat la
consolidarea democraţiei. Nu-i exclus ca acum să se bucure de o pensie
specială, în calitatea lui de fost ofiţer.)
Am crezut că am scăpat, că am trecut pe sub radarul Securităţii. Dar
nu a fost deloc aşa. Ajunsesem profesor la Lugoj, făceam încă naveta la
Timişoara, activam la cenaclul revistei Orizont, rămăsesem în Colegiul de
Onoare al revistei Forum studenţesc. Pînă cînd, inexplicabil, am fost scos
din caseta redacţiei. Urma să fiu în colectivul unei Foi de Festival, al
Dramaturgiei Româneşti, de la Timişoara, mi s-a comunicat de către
Antoaneta C. Iordache, responsabila Foii, că am fost eliminat din colectiv.
Nu de ea, ci de unii de „mai sus”. Am simţit o atmosferă ostilă, aveam
pregătit un grupaj de poezii pentru Orizont, nu au mai apărut. Ceva se
strîngea în jurul meu şi nu ştiam ce. Bebe Costinaş, care m-a văzut destul
de amărît într-o vizită pe la redacţie, m-a luat pe hol şi mi-a spus ce a auzit
el că la un vernisaj de la Lugoj aş fi citit din Biblie… Ceea ce era complet
fals. Am vorbit la un vernisaj, invitat de artiştii tineri de la Atelier 35 din
Lugoj, dar nici vorbă de citate din Biblie sau, mai mult, de citit acolo, în
faţa publicului. Ceva nu era în regulă.
Pe fundalul ăsta primesc un telefon la Lugoj, la şcoală. Mă anunţă
secretarul-şef că am fost căutat de la Inspectoratul Judeţean de Interne.
Asta aşa, să audă şi alţi colegi. Şi că mă vor mai căuta. Îl rog să trimită
elevul de serviciu să mă cheme dacă mai sună în timpul orelor.
Peste cîteva zile sînt chemat prin elevul de serviciu pe şcoală la
secretariat, la telefon, în mijlocul unei ore.
—  Tovarăşul Morar, în sfîrşit, de cînd vă caut. Colonelul Soare e la
telefon.
— Să trăiţi! zic şi simt iar că-mi fuge pămîntul de sub picioare…
Nu, n-am scăpat… aşa se explica mica presiune pe care am simţit-o în
ultimul timp. Mă fezandau.
— Iată că m-aţi găsit pînă la urmă, nu m-am ascuns… încerc o glumă
şi la celălalt capăt aud un rîs scurt. Tovarăşe colonel, avea bunică-mea o
vorbă: e de bine sau de rău?
— Păi, să sperăm că e de bine… Cum staţi cu armata!?
Da, aici „mă atacă”. Eu am amînat armata medical, pentru acrocianoză
(proastă circulaţie periferică).
— Am fost lăsat la vatră pe motiv de boală, după 25 de zile. Am fost
bolnav.
— Dar acum mai sînteţi? mă întreabă colonelul.
— Medicii militari pot spune dacă da sau nu…
— Trebuie să ne vedem….
A stabilit cu mine o întîlnire la Timişoara, la Inspectorat. Trebuia să
spun la poartă că am întîlnire cu colonelul Soare. Urma să-l caut marţea,
cînd mergeam la cenaclu la Orizont. Deja le spusesem prietenilor că sînt
chemat la Securitate. Iar dacă, cumva, nu mai apar la şedinţă marţi, să ştie
despre ce era vorba. Eram foarte speriat, mă aşteptam la orice.
 Am ajuns la Inspectorat (în alt corp de clădire decît Miliţia) şi am
anunţat la poartă că sînt aşteptat la colonelul Soare. Am fost poftit în sala
de aşteptare, unde erau vreo douăzeci de persoane… Mă întrebam,
privindu-i, ce probleme aveau, dacă erau deja „prinşi” sau nu, dacă erau şi
ei la prima „convocare”. A apărut un tînăr care a întrebat cine este pentru
colonelul Soare. Ne-am ridicat cinci în picioare. S-a uitat pe listă, avea
numai patru. Eu nu eram. În timp ce îi explicam pe hol că am fost chemat,
a apărut chiar colonelul Soare în persoană, zîmbind, mi-a dat mîna. Mi-a
spus că a consultat dosarul meu şi chiar nu am făcut armata, aşa că ies din
discuţie. Întreb despre ce era vorba. Îmi spune că mi-ar fi propus să mă
mut la Timişoara, ştia că-mi place oraşul, aş fi primit casă, un salariu mai
bun… şi m-aş fi ocupat tot de tineret, de cultură… Sigur, după o
şcolarizare de cîteva luni… dar asta nu se putea fără stagiu militar
satisfăcut…
Deci asta era. Mi s-ar fi propus să devin securist cu acte în regulă,
ofiţer, nu informator. Ştiau că nu-mi place la Lugoj, că vreau la Timişoara,
mi-au creat un pic de atmosferă înainte, m-au făcut să mă simt un pic
inconfortabil, pentru ca apoi să mă arunc în braţele lor salvatoare. Cu
apartament în Timişoara, cu salariu mai mare…
I-am spus colonelului cea mai mincinoasă replică din viaţa mea:
— Ei, îmi pare rău, ar fi fost ceva! Dar, dacă nu se poate, nu se poate.
Probabil că de-a lungul vieţii m-am întîlnit şi cu destui turnători, şi cu
destui securişti, fără să le cunosc această latură. De cunoscut am cunoscut
trei ofiţeri, după ce m-am mutat la Bucureşti.
Primul se numea Romaşcanu, răspundea (şi) de redacţia Vieţii
studenţeşti. Am vorbit prima dată cu el după ce Traian Ungureanu a fugit
în Germania. Ne-a întrebat pe toţi dacă Traian ne-a dat de înţeles că va
rămîne. I-am spus că nu, dimpotrivă (asta e altă poveste). A fost o
convorbire de rutină, fără să aibă aerul unei anchete. L-am revăzut pe
colonelul (cred) Romaşcanu de două ori. O dată în vara lui ’89, la
Costineşti. Zicea că e în concediu. Am făcut o plimbare cu el, căutam să
fiu cît mai neutru, discutam despre plajă, frumuseţea staţiunii etc. La un
moment dat mi-a spus că avea un coleg care făcea parte dintre cei care o
păzeau pe Elena Ceauşescu. Şi că acel coleg a auzit-o vorbind despre
români ca despre nişte viermi şi şobolani. Romaşcanu chiar părea afectat
de asta. „Chiar aşa? Viermi şi şobolani?!” N-am zis nimic. Sincer, m-am
gîndit că e o provocare. L-am revăzut, întîmplător, în Piaţa Amzei, prin
anii ’90. Mi-a spus că lucrează la SRI. I-am evocat discuţia de la mare. Şi
el mi-a spus că a fost sincer revoltat. Nu încercase să mă atragă în vreo
capcană.
Tot la Costineşti şi tot în ’89 apăruse, la Serbările Mării, un tip
simpatic, cu mustaţă, care se recomanda Matei. Era în preajma noastră, a
celor din Ars Amatoria şi Divertis. Glumea cu noi, mai dădea cîte o bere,
ce mai, se apropiase de grup. Am aflat la Bucureşti că lucra la Securitate,
dar că la Costineşti era în concediu, cunoştea pe cineva din conducerea
BTT şi-şi făcuse rost de un bilet, deşi nu mai intra la categoria tineri.
Apoi, în zilele Revoluţiei l-am văzut pe Matei la televizor, era mustăciosul
de lîngă Iliescu. Am vorbit despre asta atunci cu Toni Grecu, mi-am spus
că trebuie să facem ceva. În naivitatea mea am încercat să sun la
televiziune şi să-i avertizez că lîngă Iliescu se află un securist. Nu am
reuşit, linia era mereu ocupată. Dar cum domnul Iliescu nu a păţit nimic
înseamnă că Matei era un securist „de bine”.
Pe cel de-al treilea îl chema, dacă-mi amintesc corect, Nedelcu. Era
şeful cadrelor de la Casa Studenţilor „Grigore Preoteasa”, primul meu loc
de muncă în Bucureşti, unde m-a ajutat să mă angajez Dinu Marin,
aşteptînd să fiu angajat la Viaţa studenţească. Eram într-un fel de
„carantină” din punctul de vedere al dosarului. Eram, practic, detaşat de la
Liceul Textil pe un post de instructor cultural. Cum nu am fost angajat
definitiv, nu am trecut pe la tovarăşul Nedelcu, dar ştiam cine e. Toată
lumea ştia cine e, venise cu cîteva luni înaintea mea. În momentul în care
m-am dus cu talonul de mutare a carnetului PCR la Organizaţia Centrului
Universitar, o tovarăşă de acolo mi-a zis: „Să-i spuneţi tovarăşului
Nedelcu să vină şi el cu talonul. Ce dacă e de «acolo», disciplina de partid
trebuie să o respecte”. Cînd am ajuns la „Preoteasa”, m-am dus şi i-am
comunicat sec tovarăşului Nedelcu să rezolve problema cu talonul, iar el a
mormăit ceva.
L-am revăzut în primele săptămîni după Revoluţie, în Rosetti, la noul
sediul al PNŢCD. Tovarăşul Nedelcu nu se infiltrase printre noii ţărănişti.
Stătea cuminte în cabina portarului. Da, era unul dintre portarii PNŢCD.
L-am salutat şi l-am întrebat ce mai face. Mi-a răspuns că e la muncă,
trebuie să-şi cîştige şi el pîinea. „Ne adaptăm”, mi-a mai spus falsul
portar.
 „Securitatea patriotică” este unul dintre fake-urile care au fost lansate
după 1989. Ei ar fi fost cei care au păzit „fiinţa naţională” şi care, cînd au
simţit că Nicolae Ceauşescu ameninţă această „fiinţă”, l-au dat jos. Mă
bucur că am avut puterea şi îndrăzneala de a nu fi făcut parte din rîndul
acestei „forţe patriotice”. Că nu m-am ascuns în spatele unui nume de cod,
că nu am întreţinut, cu nimic, cu absolut nimic, această imagine falsă.
E drept, nu am fost strîns cu uşa, nu am fost bătut ca să semnez
angajamente, nu mi-a fost ameninţată familia. Dar nici nu am oferit ocazia
de a fi şantajat. Nu m-am bazat pe faptul că „nu se va afla niciodată despre
colaborarea” cu sinistra instituţie. N-am fost erou, dar îi mulţumesc Celui
de Sus că mi-a dat forţa de a nu fi foarte slab.
  

Cum am ajuns la Viaţa studenţească

Cea mai simplă modalitate de a ajunge jurnalist în comunism era să

faci „facultatea de ziaristică” de la „Ştefan Gheorghiu”. Unde puteai
ajunge prin examen sau recomandat de organizaţia de partid de la Unitatea
Socialistă unde lucrai. Erai strungar, lăcătuş, controlor de calitate, erai
membru de partid şi erai activ „pe tărîm cultural”, aveai şansa ca
secretarul de partid să spună: „Tovarăşi, tovarăşul are talent, a scris
frumos la gazeta de perete a uzinei, să-l trimitem să se facă ziarist”. Iar a
fi ziarist absolvent de „Fane Gheorghiu” însemna a fi şi un pic activist de
partid.
Dacă ar fi existat strict doar această cale de a ajunge jurnalist, sigur nu
aş fi lucrat în presă înainte de ’89. Dar mai erau portiţe. Pe una dintre ele,
cu greu, cu destule contorsiuni biografice, într-un tîrziu, am intrat eu.
Povestesc această istorie pentru că multă lume m-a întrebat cum am ajuns
eu, un profesor din Lugoj, în presa centrală, ce pile am avut, ce
compromisuri am făcut ca să primesc în schimb postul de redactor.
Adevărul e mult mai simplu, situaţia a fost mult mai complicată.
Mi-aş fi dorit ca la terminarea facultăţii, în ’81, să rămîn asistent, să
îmbrăţişez o carieră academică, conducătorul meu de licenţă, profesorul
Vasile Tudor Creţu, titularul disciplinei de Etnografie şi Folclor, m-ar fi
luat alături de el, dar atunci, în acel an şi în următorii, angajările în mediul
universitar erau „îngheţate”. Înscrierile la doctorate erau foarte dificile,
aproape imposibile. Nici nu am cochetat mult cu ideea asta, m-am gîndit
că voi putea să ajung, cumva, în presă, ideal era în presa culturală, dar
acolo bătaia pe posturi era foarte mare. Deja îmi creasem un culoar de
comunicare, ca să-i zic aşa, la Viaţa studenţească. În ultimul an de
studenţie am condus subredacţia din Timişoara. În principiu, după cei trei
ani obligatorii de stagiu în producţie (adică de profesor la Lugoj), ar fi
urmat să fiu angajat la VS (prescurtarea uzuală a Vieţii studenţeşti). Eram o
subredacţie foarte activă, mai ales la rubrica „Puls”, care publica adesea
articole haioase din activitatea universitară a diferitelor centre. Eram în
concurenţă directă cu Iaşul, unde subredacţia era condusă de Daniel
Condurache, care ulterior a dezvoltat şcoala de presă de la Opinia
studenţească.
În cei trei ani de stagiu la Lugoj am continuat să scriu rubrici
culturale, cronici de teatru, de expoziţie, interviuri ocazionale la VS, ca să
ţin relaţia activă, în aşa fel încît angajarea mea ulterioară să pară naturală.
Mergeam adesea la Bucureşti ca să menţin legăturile cu redacţia. Ioan
Buduca (arădean şi el) era unul dintre susţinătorii mei, dar eram în relaţii
bune cu toată lumea, ieşeam adesea la şpriţuri cu o parte din cei de acolo.
Redactorul-şef era Stelian Moţiu, despre care aflasem mai tîrziu că ar fi tot
din Arad. La un moment dat m-a întrebat de unde sînt, eu i-am spus că din
Arad. „Chiar din Arad? Unde te-ai născut?” I-am spus că în comuna
Şeitin. A făcut o mică grimasă şi i-a întrebat pe cei din jur ce-i cu poanta
asta. A trebui să-i arăt buletinul ca să mă creadă. Nu am înţeles de ce pînă
cînd nu mi-a spus: „Păi, şi eu mă trag din Şeitin!”. Vorbind mai tîrziu cu
mama, am aflat că, într-un fel, eram chiar rude mai îndepărtate.
Dar nu asta l-a făcut pe Stelian Moţiu să-mi spună că mă va lua în
redacţie după ce-mi termin stagiul. La Viaţa studenţească nu prea veneau
absolvenţi de „Ştefan Gheorghiu” (a fost unul singur, şef de promoţie de
acolo, care a ales, la repartiţie, VS). Am completat „fişa de cadre”, mi-am
făcut fotografii tip pentru această fişă şi am depus-o la biroul redactorului-
şef. Am terminat cei trei ani de stagiu în septembrie 1984, dar nu s-a
întîmplat nimic. După ce completai fişa de cadre, se făcea o verificare „la
sînge” a solicitantului, cu ajutorul Securităţii. Eu aveam origini sănătoase,
tatăl meu era zidar, mama casnică, nu aveam rude în străinătate, nu
proveneam din familii de chiaburi, bunicii mei nu făcuseră politică (doar
bunicul din partea tatei, Ioan Morar, aşa îl chema, a fost la Adunarea de la
Alba Iulia pe 1 decembrie 1918). Eu fusesem făcut membru de partid din
facultate. Cum ar veni, aparent, aveam un dosar beton. Doar că în acel
beton era o fisură, pe care controlul Securităţii a evidenţiat-o. Tatăl meu a
terminat Seminarul Teologic baptist în 1956, cînd m-am născut eu, şi pînă
în 1960 a profesat ca pastor. Cum a refuzat să colaboreze cu „organele” şi
nu a predicat despre binefacerile colectivizării, i s-a retras carnetul de
pastor. Şi s-a recalificat zidar. Dar duminicile predica în biserici din
judeţul Arad care nu aveau pastor. Iar Securitatea ştia asta şi, se pare,
avizul a fost negativ, nu mai puteam fi „cadru de nădejde”, aveam o
origine nesănătoasă. Stelian Moţiu nu mi-a spus direct, mi-a spus
secretara de la VS, doamna Foni, că ar fi aflat asta. Dar şi ea mi-a zis
aproape un an mai tîrziu, după ce Stelian Moţiu a fost schimbat.
În iarna lui ’84-’85 eram din nou la Bucureşti, să aflu ce se întîmplă,
cum merge cu dosarul. Într-o zi am ajuns la redacţie şi, în locul unei
atmosfere vesele, ca de obicei, am dat peste una de crispare. Nu se putea
intra în birou la Stelian Moţiu, erau acolo nişte tovarăşi. A fost o şedinţă
lungă şi, se pare, dură. În Amfiteatru din decembrie apăruseră patru poezii
ale Anei Blandiana care au inflamat conducerea de partid şi de stat. Şi
care au început să circule clandestin prin mediile interesate din România.
Reproduc mai jos două dintre ele, sînt o filă de istorie:
 
Eu cred
 
Eu cred că sîntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Pînă aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că sîntem un popor vegetal –
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltîndu-se?
 
 
Totul
 
Frunze, cuvinte, lacrimi,
cutii de chibrituri, pisici,
tramvaie cîteodată, cozi la făină,
gărgăriţe, sticle goale, discursuri,
 imagini lungite de televizor,
gîndaci de Colorado, benzină,
steguleţe, portrete cunoscute,
Cupa Campionilor Europeni,
maşini cu butelii, mere refuzate la export,
ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,
întîmpinări la aeroport, cico, batoane,
Salam Bucureşti, iaurt dietetic,
ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,
zvonuri, serialul de sîmbătă seara,
cafea cu înlocuitori,
lupta popoarelor pentru pace, coruri,
producţia la hectar, Gerovital, aniversări,
compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,
vin de regiune superior, adidaşi,
bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,
peşte oceanic, Cîntarea României,
totul.
 
Poeziile s-au citit, evident, şi la Europa Liberă, au devenit un fel de
manifest. Ana Blandiana a început să fie citită cu alţi ochi, apoi, ca o
consecinţă directă, a fost pur şi simplu interzisă de la publicare. Chiar şi
pentru cei care nu au cunoscut epoca, o lectură a poeziilor de mai sus
poate fi revelatoare. Prima e o metaforă a pasivităţii noastre, „cine a văzut
copac revoltîndu-se?”, iar a doua e un inventar de locuri comune, cenuşii,
printre care ne duceam vieţile. Mesajul politic subversiv este foarte clar şi,
din nou, cunoscînd vremurile acelea, mă întreb cum au putut scăpa aceste
două poezii în revistă? Să fi crezut cenzorii că în poezii nu poate sta vreun
mesaj puternic, de contestare? Li se părea că Ana Blandiana e o poetă
blîndă, romantică, de la care nu se putea aştepta una ca asta? Să fi avut
cenzorul un moment de luciditate şi de revoltă? Sau pur şi simplu o fi fost
preocupat de pregătirile de sfîrşit de an şi nu a mai citit textele, dînd bunul
de publicare?!
După şedinţa lungă şi dură, cei care am stat pînă la capăt pe holurile
redacţiei am aflat pe loc. Stelian Moţiu a fost schimbat din funcţia de
redactor-şef, rămînînd, cu o sintagmă din epocă, „la dispoziţia partidului”.
Şi atunci, şi după aceea, lumea s-a întrebat nu de ce a fost schimbat
Moţiu, ci cum de au apărut acele poezii, cum au trecut ele de cenzură?!
Mister. Sau NU?! Responsabilul de număr, cel care s-a şi dus cu
„şpalturile” la viză, era Grigore Arbore, un tovarăş de nădejde, după cum
am mai avut prilejul să constat. Care nu a păţit nimic (poate i-au reţinut
nişte bani din salariu, aşa, de ochii lumii?). Stelian Moţiu a ieşit abătut din
şedinţă şi ne-a salutat trist. Era o atmosferă de înmormîntare în redacţie.
Probabil că se înmormînta încă un grad al libertăţii. Nici Nicu Ceauşescu,
cu care Stelian Moţiu era în relaţii de prietenie, nu l-a putut salva.
Dispoziţia venise direct de la cabinetul doi, de la tovarăşa. Stelian Moţiu a
fost mutat disciplinar, pînă la urmă, la Informaţia Bucureştiului. Iar
şansele mele de a mă angaja în presă au revenit la zero. (Constantin
Dumitru, redactorul-şef adjunct, a fost şi el mutat la revista Paza contra
incendiilor.) Conducerea interimară a revistei a fost asigurată de Lorin
Vasilovici, fost secretar general de redacţie în perioada Moţiu. Deşi deja
nu se mai folosea sintagma secretar general de redacţie, ci pur şi simplu
secretar de redacţie. Secretar general era unul singur în România! Cred că
în acel moment s-a scos caseta de redacţie, nu mai erau date numele
oamenilor, doar adresa şi două numere de telefon de la secretariat.
Anonimizarea celor care aveau o oarecare notorietate începuse deja.
Am mai încercat să mă angajez la BTT, la sectorul de publicaţii (cel
care scotea almanahurile), aveam concursul lui Aurel Borşan şi al lui Ioan
Hidegcuti (vicepreşedinte al BTT), voiau să mă ia acolo, aveau un post
liber, dar, din nou, avizul „secţiei de cadre” a fost negativ.
De revelionul anului ’87 am fost în tabăra de la Slănic Moldova, unde
m-a trimis Viaţa studenţească cu delegaţie de colaborator. Am muncit la
foaia taberei, am scris un reportaj despre ce a fost acolo, apoi, la
întoarcere, Dinu Marin, care era de cîteva luni noul redactor-şef, m-a
întrebat: „Auzi, apropo de dosar. Tatăl tău activează într-un cult
interzis?!”. I-am spus că nu, cultul baptist este unul dintre cultele
acceptate, bisericile funcţionează legal. „Bun!”, mi-a spus, „să văd ce pot
face”. Nu mă aşteptam la nimic, deja veniserăm în Bucureşti, cu Carmen,
ea avea dublă repartiţie la Institutul de Cercetări Textile, după stagiul de la
Lugoj, iar eu figuram tot profesor acolo, mi-am luat nişte concedii
medicale, plus un concediu fără plată de o lună după ce se născuse fiul
nostru. Dar, la finalul trimestrului unu, în decembrie, pentru că îmi
epuizasem cele 90 de zile de concediu medical legale, m-am întors la
catedră să închei mediile (pînă atunci mi-au ţinut locul doi profesori
suplinitori). Eram într-un moment foarte dur al vieţii, Carmen era în casa
părinţilor de la Cisnădie, în concediu postnatal, eu am rămas la Lugoj pînă
la vacanţă, apoi am plecat la Slănic. Voiam să-mi dau demisia de la Liceul
Textil şi să muncesc orice, vedeam că se recrutează vatmani, m-a bătut
gîndul şi în această direcţie. Dar aveam prea multe studii, nu mă primeau.
Şi, cum spuneam, în acest moment supergreu pentru mine, Dinu
Marin aprinde o speranţă. Mă cheamă la el şi-mi spune: „Uite cum facem,
o mişcare în două părţi. Te vei detaşa la Bucureşti, la Casa Studenţilor
«Grigore Preoteasa», aşa intri «în sistem». După aceea, la prima ocazie,
vii în redacţie”. Nu-mi venea să cred. „Şi de cînd mă detaşez?”, întreb.
„Stai aşa”, mi-a zis şi a pus mîna pe telefon (de atunci am învăţat că, dacă
cineva vrea să te ajute, dacă nu pune mîna pe telefon în acel moment,
şansele de a beneficia de ajutorul lui scad pe zi ce trece). L-a sunat pe Ani
Matei, preşedintele UASCR, şi i-a spus că are nevoie urgentă de noul
redactor-şef adjunct. Şi că, desigur, rămîne cum au stabilit cu privire la
mine, că eu aş vrea să încep munca la „Preoteasa” chiar de mîine. Dinu
Marin, aflam atunci, m-a cuprins într-un troc: cînd Ani Matei i-a cerut să-i
angajeze prietenul ca adjunct, el i-a cerut să-mi facă loc, prin detaşare, la
Casa Studenţilor. Dintr-odată, viaţa mea s-a luminat, obţinusem, de pe o zi
pe alta, un loc de muncă în Bucureşti.
Peste vreo oră, Dinu Marin mi-a spus că totul e rezolvat, s-a vorbit
acolo, pot să mă prezint de a doua zi la directorul Casei Studenţilor să-mi
iau postul de instructor în primire, urmînd să facem toate demersurile
administrative privind detaşarea.
A doua zi dimineaţa, mai surprins decît mine a părut Toma Laurenţiu,
directorul de la „Preoteasa”. Era un transfer despre care aflase de
dimineaţă. El, care cunoştea cam toate informaţiile de pe culoarele
UASCR, nu ştia nimic despre mine, de unde sînt, ce vreau şi, mai ales, ce
pilă uriaşă am de am venit brusc pe post.
Lunile de la „Preoteasa” au fost o perioadă ciudată în viaţa mea,
pentru că nu mi s-a dat nimic de făcut. Am vrut să fac un cenaclu,
directorul mi-a spus că nu merge, au mai încercat şi alţii. Pur şi simplu nu
făceam nimic, stăteam în biroul lui Paul Nancă, cel care se ocupa de
revista Convingeri comuniste. Mai coboram din cînd în cînd la bufet,
luam un dosar în mînă, să par ocupat cu ceva. Şi mă mai întîlneam, tot la
bufet, cu Ioan Luchian Mihalea, şi el angajat acolo ca „instructor” al
corului Song, dar el chiar avea treabă, făcea ceva. Eu eram între două
lumi. Nu mi-am găsit defel locul, era clar că e unul de tranziţie şi aşteptam
ca, după şase luni, să se semneze angajarea mea.
Dar, din nou, ghinion. Petru Enache, secretarul cu propaganda al CC
al PCR, cel care trebuia să dea ultima semnătură, a murit în august 1987.
A fost găsit noaptea plin de sînge în baie. Se spunea că „a fost sinucis”.
Este una dintre paginile neelucidate din viaţa nomenclaturii în anii ’80. Se
pare că avusese o discuţie în contradictoriu cu Elena Ceauşescu, ceea ce
ea nu suporta, şi că aceasta ar fi aruncat după el cu o călimară. Era cu
cîteva zile înainte de un Congres al Educaţiei şi Culturii Socialiste. Elena
Ceauşescu ar fi zis atunci: „Auzi, Nicule, şi ăsta s-a sinucis ca să ne strice
nouă Congresul”. Nu ştiu dacă e aşa, în orice caz, mie mi-a „stricat”
angajarea la Viaţa studenţească.
(Există o poveste credibilă referitoare la Petru Enache. Poate există
mai multe, dar eu am reţinut una: cică atunci cînd s-a mutat de la Piatra
Neamţ, unde era prim-secretar, la Bucureşti, ar fi venit şi cu frizerul lui.
Un frizer care ştia să facă exact buclele care-i plăceau Elenei Ceauşescu.
Buclele purtate de însuşi Tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Printre activişti s-
a aflat asta, chestia cu frizerul, şi astfel tovarăşul Enache era rugat să-l
împrumute pe autorul buclelor într-o parte şi în alta. Pentru că tot mai
mulţi dintre tovarăşi voiau să-i placă tovarăşei!)
Pînă la urmă, în toamnă, tîrziu, a fost numit ca secretar cu propaganda
şi presa Constantin Olteanu, care a semnat angajarea mea. Şi de la care,
mai tîrziu, avea să mi se tragă şi interzicerea rubricii „Lumi paralele”. Dar
asta e o altă poveste.
Cu tot dosarul prost, cu toată sinuciderea lui Petru Enache, am reuşit
totuşi să devin redactor la Viaţa studenţească graţie unui om care m-a luat
pe răspunderea lui şi căruia îi fac, şi pe această cale, o sinceră reverenţă.
Mulţumesc, Dinu Marin!
  

„Şi editorialul… îl scrie Morar”

Într-o accepţiune comună, editorialele sînt articolele forte ale unei

publicaţii, în ele găsindu-se poziţia autorului, a ziarului sau a editorului cu
privire la o problemă de actualitate. În general, în presa liberă, editorialele
indică „direcţia” publicaţiei, „colorîndu-se” în perioadele electorale,
devenind mai explicite din punctul de vedere al simpatiilor (sau
ataşamentelor politice). În redacţiile importante există un grup de
editorialişti, dintre cei mai importanţi, care se bucură de prestigiu şi care
scriu regulat, periodic, texte substanţiale, bine construite, răspunzînd
marilor întrebări ale cititorilor. Uneori, editorialele au o tentă personală,
alteori se întîmplă să fie texte nesemnate, asumate de stafful publicaţiei.
Am dat explicaţiile de mai sus (valabile mai ales în cazul presei
tradiţionale, tipărite) pentru a putea analiza mai bine situaţia editorialelor
româneşti din Epoca de Aur, una dintre cele mai mari concentraţii de fake
news din acea vreme. Editoriale în care exista o singură idee: glorificarea
tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi, din cînd în cînd, a tovarăşei Elena
Ceauşescu, savant de renume mondial. Editorialele acelor vremuri erau
terenul în care minciunile se dădeau peste cap, epitetele deveneau tot mai
lipsite de acoperire, iar eventuala umbră de talent a autorului se acoperea
de mîlul ideologic. O laudă continuă şi deşănţată care nu mai convingea
pe nimeni, un concentrat de informaţii false, de calităţi şi însuşiri
prezidenţiale false.
Spre deosebire de editorialele din presa civilizată (occidentală), cele
româneşti, mai ales în ultima parte a epocii, nu dezbăteau probleme de
interes general, nu exprimau atitudini personale ale autorului, nu îl
îndemnau pe cititor la reflecţie. Nu, ele vorbeau, în proporţie covîrşitoare,
despre minunata persoană a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, despre
cuvîntările lui, despre ideile lui geniale, despre acţiunile lui de lider
naţional şi mondial. Spaţiul destinat editorialelor în presa românească a
fost laboratorul în care s-a pregătit şi consolidat cultul personalităţii.
Nimic altceva.
Marile calităţi ale Geniului Carpaţilor ne erau prezentate zilnic în
editoriale. Texte goale, împănate de citate din Nicolae Ceauşescu,
reciclate mereu şi mereu. Cred că fraza care începea cu „Aşa cum spunea
tovarăşul Nicolae Ceauşescu” este cea mai des întîlnită, la o analiză de
text, în acea vreme. Sigur, ea putea varia şi, după „aşa cum spunea”,
urmau cîteva lămuriri: „cu înţelepciune”, „cu viziune patriotică”, „în mod
genial” etc. Editorialiştii erau nişte scribi ideologici care mestecau un
număr limitat de cuvinte, încercînd, din cînd în cînd, să adauge alte
epitete. Cuvintele deveniseră neputincioase şi erau reanimate cu greu. Nu
mai puteai spune, de pildă, „noi succese”, era prea puţin, trebuia să
foloseşti sintagma „noi şi noi succese”. Noi şi multe cuvinte. Într-o
contraminune a dialecticii marxiste, calitatea devenea cantitate. Nu puteai
să-l lauzi pe Ceauşescu mai bine, dacă nu-l lăudai mai mult.
Reprezentative sînt editorialele din Scînteia, vîrful de lance al
propagandei ceauşiste. Acolo se punea ştacheta pe care, mai apoi, o
respectau alte publicaţii, ziarele judeţene, micile oglinzi locale ale luminii
de la Bucureşti. Limbajul de lemn îndelung şlefuit pornea de aici, din
birourile ziarului de la Casa Scînteii. Linguşirea lui Ceauşescu era aici
menţinută în formă, revigorată, impusă ca normă. Flancate de celebrele
telegrame sau de poeziile omagiale, editorialele au fost „vitamina”
dictaturii, administrată zilnic în doze tot mai mari (şi mai toxice) omului
de rînd.
În multe instituţii de stat, mai ales în cele administrative, ziua începea
aproape obligatoriu cu lectura ziarului Scînteia. În armată era trecută în
programul fiecărei unităţi citirea ziarelor.
(Totuşi, aici ar încăpea o nuanţă din lumea reală, nu din cea ideală, în
care ne proiecta partidul: omul de rînd începea citirea cu ultima pagină
sau cu pagina de sport, apoi cu faptul divers şi nu se obosea să ajungă şi la
prima pagină. Apoi, tot pentru omul de rînd, ziarul era o resursă materială
importantă, în absenţa hîrtiei de împachetat şi a celei igienice. Nu, nu e o
glumă.)
 Singurul lucru de care mi-a fost teamă cînd m-am angajat în presă, la
Viaţa studenţească, a fost editorialul. Să nu fiu pus să scriu şi eu, să nu fiu
obligat să intru în rîndul omagiatorilor lui Ceauşescu. Pentru că deja era
obligatoriu, nu putea exista editorial fără referiri la Ceauşescu şi fără un
citat, două din el. M-am îmbărbătat spunîndu-mi că poate vor exista şi
minuni şi poate nu voi fi obligat să scriu vreun editorial.
În general, cînd am ajuns eu redactor, în toamna lui 1987, editorialele
„privilegiau” o mînă de oameni, cei care se ocupau şi de paginile mai
colorate ideologic. Dar din cînd în cînd mai venea şi rîndul altora, din
restul redacţiei, aşa, de întreţinere.
Cu această frică acţionînd zilnic asupra mea, m-am poziţionat în zona
„neserioasă” a redacţiei, scriind reportaje mai vioaie, rubrici din ultimele
pagini ale revistei, cronici culturale. Şi făcînd mult de serviciu, „cap
limpede”, în tipografie, ceea ce îmi disloca din timpul acordat redacţiei.
Nu ştiu dacă în presa de acum, cîtă mai este, încă se utilizează această
formulă, „cap limpede”. Este redactorul de serviciu (de obicei doi), care
citeşte tot ziarul, de la cap la coadă (nu pentru corectură, aveam o echipă
aparte de corectori „la literă”), să vadă să nu se bată titlurile cap în cap, să
nu se repete formule în titluri apropiate etc. Era o citire „din interior”.
Munca asta se făcea în tipografie, în cazul nostru, la Tipografia Informaţia
de pe Brezoianu, în „cuşca” din secţia linotipuri, unde funcţiona echipa de
corectori, responsabilul de număr şi „capii limpezi” (nu era „capete
limpezi”, ci „capi limpezi”).
Au trecut cîteva luni în care nu am scris texte angajate, îmi impusesem
stilul în zona reportajelor, munceam mult (articolele se plăteau „în acord”)
şi asta se vedea cînd se făceau „colaborările”. Erau perioade în care
aveam cele mai multe texte publicate. Aşa că nu se punea problema să
primesc, suplimentar, sarcina unui editorial. Eram tînăr, plecam cu multă
bucurie pe teren, în vreme ce scrierea unui editorial se făcea din birou, era
un text comod din punctul de vedere al documentării. Erau destui amatori
în zona asta.
Principala mea grijă a fost să mă strecor. Există un banc foarte bun în
legătură cu asta. Anastas Mikoian, unul dintre oamenii lui Stalin (fost
apropiat al lui Lenin), era vestit pentru abilitatea cu care se strecura pe
lîngă probleme, reuşind să nu fie nici cel mai linguşitor, nici cel pus la
index de Tătucul de la Moscova. De altfel, e unul dintre puţinii
supravieţuitori stalinişti care nu au fost acuzaţi de stalinism cînd a venit
Hruşciov la putere şi au rămas în structurile puterii. Se spune că Mikoian
a fost în vizită la cineva şi, cînd să plece, a început ploaia. Gazdele au vrut
să-i ofere o umbrelă, dar Mikoian ar fi spus: „Nu-mi trebuie umbrelă, o să
mă strecor printre stropi”. M-am strecurat şi eu, în noua mea funcţie de
ziarist plătit, şi m-am bucurat de fiecare săptămînă în care scăpam şi nu
primeam obligaţia otrăvită. Era ca un dans pe sîrmă, simţeam că există un
pericol, dar aveam convingerea că, privind înainte şi nu în jos, voi reuşi să
ajung la capăt. Totul era bine, totul era frumos, reuşisem să plec din
învăţămînt, să mă mut la Bucureşti, să obţinem un apartament cu două
camere (soţia mea, Carmen, a obţinut repartiţia de la Institutul de
Cercetări Textile). Duceam o viaţă normală, nu mă făcusem încă de rîs, nu
eram turnător, nu scrisesem cu Ceauşescu. Pînă cînd, într-o zi…
(Pentru cele ce urmează, ca să fiu sigur că memoria nu-mi joacă feste
şi nu-mi alterează istorisirea, am avut acum cîteva luni o întîlnire cu
domnul Dinu Marin, redactorul meu şef de la Viaţa studenţească, astăzi
un foarte respectat profesor universitar la Academia de Studii Economice
din Bucureşti. I-am spus că voi scrie o carte şi că vreau să relatez acest
episod – şi altele –, apoi i-am spus cum îmi aduc aminte desfăşurarea
faptelor. Mă temeam ca trecerea timpului să nu-mi fi „remodelat”
amintirile în favoarea mea, lucru care se întîmplă la destui autori de
memorii. Se pare că amintirile mele au fost corecte, inclusiv în ceea ce
priveşte replicile pe care le voi reproduce. Domnul Dinu Marin, un mare
binefăcător al meu în acele vremuri, a fost de acord să relatez inclusiv
dialogurile private de atunci.)
Da, eram membru de partid, cum am mai spus, singurul meu
compromis pentru care mă simt vinovat. Dar a fost un compromis fără de
care nu aş fi putut termina facultatea ca şef de promoţie, nu aş fi putut
intra în presă, singura modalitate de a ajunge la Bucureşti, capitala literară
a României, locul în care speram să scriu şi să public cărţi de poezie. Pe
atunci nu mă gîndisem la proză. Carnetul de partid era singurul preţ plătit
pentru toate astea.
Şedinţele de partid ale redacţiei erau o formalitate, desfăşurarea lor era
light, erau făcute ca să se respecte calendarul şedinţelor. Secretarul de
partid, Cristian Necheş, era bîlbîit, la propriu, ceea ce pentru noi
reprezenta un avantaj, nu se întindea la vorbă. Era un climat destul de
aseptic în aceste întîlniri. După o spusă atribuită lui Lenin, ne îndeplineam
prima datorie a membrului de partid: plăteam cotizaţiile, semnam de
prezenţă şi abia aşteptam să se termine ca să plecăm acasă. (Altfel erau
şedinţele de excluderi, am participat la patru, voi povesti despre ele
separat.)
La o şedinţă de partid care nu se anunţa prin nimic furtunoasă, am luat
o lovitură cu o rangă în creştetul capului, la figurat, dar efectul năucitor s-
a produs la propriu. În întreaga mea viaţă am avut cîteva momente
năucitoare. Acesta este unul dintre ele. Fosta mea colegă de atunci,
Graziela Bârlă (după ’89 a candidat şi la Preşedinţia României, după ce s-
a încurcat cu Cornescu-Ring, un personaj dubios), a luat cuvîntul şi, cu
mînie aproape proletară, a spus:
— Există în rîndurile noastre colegi care nu scriu editoriale, ei cred că
nu este demn de ei aşa ceva.
Acei „colegi” eram cam eu singur. Buduca se ferise şi el o vreme, dar
pînă la urmă a căzut măgăreaţa pe el şi a fost nevoit să scrie cîteva
(puţine) editoriale. Se resemnase, a încercat să nu scrie, dar nu s-a putut.
Traian Ungureanu încă nu venise în redacţie, Dan Pavel a venit şi a
devenit un editorialist consacrat, iar asta nu părea să-i creeze probleme
sau insomnii.
Graziela Bârlă era bine înşurubată în redacţie, fiind nepoata unui
tovarăş Bârlă, de la Secţia de Presă a CC al PCR. Asta explica şi
angajarea ei la Viaţa studenţească. Deci era o tovarăşă de nădejde, care
putea să-şi propage această idee şi ceva mai sus, acuzînd redacţia că
tolerează tovarăşi cu o pasivitate ideologică evidentă prin lipsa de
semnături sub editoriale.
Am roşit, am luat atacul direct în plex. Cred că mi-a crescut tensiunea,
am rămas fără replică. Nu îmi dau seama de unde venea atacul, dacă era
vorba de o iniţiativă personală sau transmitea un mesaj chiar de la Secţia
de Presă. Era oricum o atenţionare. Poate că scap, m-am gîndit. Îmi
repetam că nu e grav, că nu e neapărat să fie luată în seamă observaţia
„tovarăşei Bârlă”. Poate nu s-a referit la mine, că nu m-a privit în ochi
cînd a spus asta. Nici ea nu era pusă să scrie multe editoriale, pentru că
scria prost, trebuia să i le ajusteze cineva.
Lovitura în creştet avea să vină peste două-trei săptămîni. La o şedinţă
de redacţie de marţi. Lunea se tipărea revista, marţi dimineaţa venea la
redacţie, se discuta puţin despre ea, se făceau nişte observaţii, erau lăudate
unele articole etc. Apoi era şedinţa de sumar pentru numărul viitor. Aveam
două şedinţe de redacţie, marţea şi joia. Marţea se stabilea sumarul, joia se
predau primele articole (în general rubricile care nu ţineau cont de
actualitate) şi se discuta starea celorlalte articole, eventual se ajusta
sumarul.
Aş fi spus că era o marţi ca oricare alta, o şedinţă normală în care se
glumea, se ironiza, ca de obicei. S-au stabilit toate paginile, mi-am notat
ce am de scris şi tocmai îmi închisesem carneţelul „de serviciu”, cînd am
auzit următoarea replică:
— Şi editorialul „Importanţa gîndirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu
în dezvoltarea învăţămîntului superior” îl scrie Morar.
Drugul de fier m-a lovit în creştet fără să am timp să mă feresc, să mă
împotrivesc. Stomacul mi s-a strîns, am roşit, mi-a crescut pulsul, am
rămas cu privirea în gol. „Deci pînă aici mi-a fost… Mă aşteptam, cumva,
la asta, dar speram că am scăpat”, gîndeam. Eram terminat. Cariera mea
de poet (care debutase cu o carte de poezie curată, fără nici o concesie
făcută poeziei patriotice) se combina de acum cu aceea a unuia care a
scris despre Ceauşescu. Editorialul acela însemna în mintea mea, fără
exagerare, moartea mea literară. Cum mă mai duc la Casa Scriitorilor şi
mă mai uit în ochii celor de la masă, în general nişte tipi la limita
disidenţei (o disidenţă de restaurant, pînă la urmă)? Cum o să mai vorbesc
cu prietenii mei cu care combăteam regimul?! Cum le voi spune părinţilor
mei? (Tatăl meu a suferit persecuţii din partea autorităţilor comuniste,
după cum am mai spus.) Cum o să-i explic, peste vremuri, lui David, fiul
meu, care pe atunci avea doi ani, că am fost un laş, că am contribuit cu
numele meu la imensa minciună despre Ceauşescu?
Am rămas împietrit la şedinţă, nu a mai ţinut mult, dar destul cît în
capul meu să se învîrtă, de zeci de ori, fraza fatală: „Şi editorialul
«Importanţa gîndirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu în dezvoltarea
învăţămîntului superior» îl scrie Morar”.
Şedinţele se ţineau în biroul redactorului-şef, care servea şi ca sală de
întruniri. Am rămas la masa lungă, aşezat, aşteptînd să plece lumea. Mă
gîndeam să-mi dau demisia, deşi nu vedeam nici o soluţie după aceea. Aş
fi fost un paria tot restul vieţii, nu m-ar fi angajat nimeni nicăieri, din
cauza „tinichelelor” care m-ar fi urmat. Era un gest disperat pe care l-am
luat în calcul. Apoi m-am gîndit că afectez şi viaţa şi cariera lui Carmen,
care lucra ca inginer la Centrul de Cercetări Textile. Se năruia totul.
Am rămas singur cu redactorul-şef, m-am ridicat cu toată greutatea ce
mă apăsa, cu fraza aceea învîrtindu-mi-se în cap, şi am bîiguit:
—  Domnule Dinu (în redacţie nu ne prea „tovărăşeam”)… ştiţi… în
legătură cu editorialul…
A văzut că ceva nu e în regulă. S-a uitat la mine, a pus degetul la buze,
făcîndu-mi semn să tac… Se temea că nu sîntem singurii participanţi la
discuţie.
— Dacă ai nelămuriri, le discutăm… la ce oră pleci acasă?
O întrebare pe care n-am înţeles-o… Ce legătură are editorialul cu ora
la care plec acasă?
—  Păi, la trei, ca de obicei (atunci se încheia programul, iar eu
mergeam cu metroul să o aştept pe Carmen în faţă la ICT).
— Te duc eu cu maşina pînă în Centru…
Propunere fără precedent… Redactorul-şef îmi spune că mă duce cu
maşina în Centru (unde nu aveam drum).
Accept invitaţia şi, puţin înainte de ora trei, Dinu Marin îmi spune, de
faţă cu secretara, doamna Foni, „hai că te duc în Centru”, ca şi cînd eu îl
rugasem să o facă.
Am ajuns în maşină şi m-a întrebat:
— Ce e cu editorialul?… Ce voiai să-mi spui?
— Domnule Dinu, ştiu că mi-aţi făcut cel mai mare bine angajîndu-mă
şi garantînd pentru mine, dar, vă rog, nu-mi faceţi şi cel mai mare rău…
—  Ce rău?… E un editorial, trebuie să scrii şi tu pentru că avem
posturi libere, redactor principal, redactor de rubrică, vei promova, îţi
creşte salariul…
— Dacă ăsta e preţul, atunci nu mă interesează…
— Dar de ce nu vrei să scrii?
— Pentru că scriu şi versuri, am o carieră literară în faţă şi nu vreau să
o compromit…
— Se vor găsi scuze pentru toţi… m-a asigurat Dinu Marin.
— Eu nu vreau scuze, vreau să nu trebuiască să mă scuz…
Dintr-odată, discuţia asta mi-a dat impresia că puteam să ies din
încurcătură, că stă în puterea şefului meu să mă ajute…
 Deja mi se citiseră două poezii la Europa Liberă, Virgil Ierunca m-a
remarcat şi m-a lăudat… Aşa că am plusat:
— Domnu’ Dinu, dacă voi fi obligat să scriu editorialul ăsta, îl scriu,
dar mă sinucid şi las o scrisoare care va ajunge la Europa Liberă… deja
numele meu e cunoscut acolo… Nu cred că vreţi să creaţi din mine un
caz…
Văzînd că nu e de glumit cu mine, chiar eram convins de ceea ce
spuneam, mi-a zis:
— Nu vorbi prostii, ai o familie, ai un copil… să vedem… am înţeles.
Am ajuns la Romană, am coborît din maşină şi am luat metroul spre
ICT. Discuţia cu redactorul-şef mi-a mai ridicat moralul. Ştie că nu vreau
să scriu, a înţeles asta, era un punct cîştigat.
Marţi spre miercuri şi miercuri spre joi au fost nişte nopţi îngrozitoare
pentru mine. Mă frămînta ideea că sînt la o răscruce fundamentală. Că de
asta depinde viaţa mea viitoare. Că risc să mă compromit pentru restul
zilelor mele. Chiar mă gîndeam la o scrisoare către Europa Liberă, deşi
habar n-aveam cum poate ajunge acolo. Prin cine să o trimit, cum să fac?
Iar dacă mă sinucid, cum am ameninţat în momentul de maximă
disperare, şi las o scrisoare demascatoare, ea va fi confiscată, evident, şi
nu va folosi la nimic.
Aşteptam o minune. Şi ea a venit joi, cu ajutorul redactorului-şef.
Căruia îi mulţumesc şi acum pentru stratagema extraordinară prin care m-
a salvat.
Şedinţa de joi, în care trebuia să confirm că voi scrie editorialul. Eram
lipsit de vlagă, parcă veneam dintr-o boală lungă, nu aveam voinţă şi mă
anima o foarte slabă speranţă că lucrurile se vor rezolva. De marţi pînă
acum m-am rugat de zeci de ori: Ajutor, Doamne, ajutor! Ne aşezăm toţi
la masa de şedinţă, se aşază şi domnul Dinu Marin în capul mesei, îl văd
zîmbind şi-mi spun că soarta mea e pecetluită.
Total neaşteptat, zice:
—  Înainte de a trece la sumar, am o problemă. Ne trebuie, am fost
rugat, să facem o prezentare de cîteva pagini a Institutului de Construcţii
pentru Preuniversitaria (un supliment al revistei subintitulat „Ghidul
candidatului la învăţămîntul superior”). Un reportaj, aşa, scris cu talent,
interviuri cu cadrele didactice de acolo, avem nişte mari specialişti,
trebuie să-i prezentăm şi pe ei… Trebuie scris repede. Morar, iei tu asta…
 — Da, sigur că da, merg chiar de mîine în documentare…
— Ce mai ai de scris pentru revistă?
— Păi, rubricile mele şi editorialul… am zis, ca şi cînd mi-aş fi învîrtit
singur un cuţit în rană.
— Bun, lasă că editorialul îl scrie Dudu… tu vezi cu asta, cu Institutul
de Construcţii… (Florian Dudu era un redactor venit din organigrama de
la UASCR, care nu avea nici o problemă cu scrisul editorialelor.)
Aşa cum a venit lovitura cu editorialul, pe neaşteptate, aşa a şi plecat.
Nu-mi venea să cred… M-am uitat la Dinu Marin absolut uluit. M-a
salvat printr-o lovitură neaşteptată. În aşa fel încît nu s-au prins nici
Graziela Bârlă (pentru ea cred că eram deja bifat, doar mi s-a dat să scriu
un editorial) şi nici cei care, poate, probabil, au ascultat, nevăzuţi,
şedinţele noastre de sumar. În fond, a fost o rocadă de sarcini obişnuită în
redacţii… să ţi se dea ceva de scris în ultimul moment şi să ţi se amîne un
articol sau o sarcină.
Am mers cu cea mai mare bucurie la Institutul de Construcţii din
Bucureşti, am făcut o prezentare amplă, documentată. L-am predat
repede, în următoarele zile. A apărut ceva mai tîrziu, pentru că „urgenţa”
acestor texte nu exista, a fost inventată de Dinu Marin ca să mă scape de
editorial.
Acum cîţiva ani, o televiziune zeloasă în demascarea „duşmanilor
democraţiei” a tot căutat editoriale semnate de mine. Au scos la iveală un
text al meu care conţinea o declaraţie a unui profesor universitar, care se
încheia cu „aşa cum doreşte partidul nostru”. Am fost înfierat pentru acest
articol în care m-aş fi dovedit a fi un adulator al lui Ceauşescu.
Valerian Stan, un fost ofiţer al armatei române, trecut pe la CADA şi
apoi pe la Alianţa Civică, m-a acuzat, cu diverse ocazii, că am lucrat în
presa ceauşistă. Ca şi cum el ar fi ajuns căpitan în Armata Regală, nu în
armata ceauşistă. Şi măcar jurnaliştii nu jurau credinţă Comandantului
Suprem.
Nu îi condamn pe ziariştii care nu au putut evita sarcina de serviciu de
a scrie editoriale. Mai ales dacă, după ’89, în atitudinile publice a existat o
umbră de regret sau o lucire de scuză. Ştiu cum a fost epoca, era greu spre
imposibil să scapi de la macularea numelui tău de scriitor angajat în presă.
Singurul lucru condamnabil şi acum este excesul de zel al unora de a scrie
despre Ceauşescu pentru a promova, pentru a obţine avantaje materiale,
pentru a „se pune bine cu regimul”. Vinovaţi sînt cei care l-au inventat pe
Ceauşescu cel Mare, slugărnicia lor care a devenit normă impusă şi
celorlalţi. Şi-n analiza situaţiilor de acest fel, ca şi în pictură, culorile sînt
clare, cu nuanţele e mai complicat.
Vreau să notez ceva, poate chiar o nuanţă. Marea mea problemă, în
cazul în care aş fi fost obligat să scriu un editorial, nu era o ruşine
ipotetică pentru o epocă postcomunistă. Nu credeam că va exista aşa ceva,
eram convins că România va fi veşnic comunistă, că în locul lui Nicolae
Ceauşescu va veni Nicu Ceauşescu. Nu vedeam nici o şansă să fie altfel.
Aşa că ruşinea la care mă refer era o pată, un stigmat care ar fi funcţionat
chiar în timpul comunismului şi, cel mult, în raport cu lumea liberă, cu cei
de afară. Îmi era teamă că voi fi acuzat de ceauşism în epoca
ceauşismului. Că voi fi pătat într-o lume de pătaţi. Deşi lucram pentru ei
(nu exista presă alternativă), nu voiam să fiu ca ei, cu ei, de-al lor.
Am istorisit această întîmplare pentru a arăta că nu am fost toţi o apă
şi-un pămînt, că au existat oameni care au ajutat oameni şi atunci. N-am
vrut să scriu editoriale şi am reuşit să nu scriu. Mai precis, am fost ajutat
să nu scriu.
  

Excluderile din partid şi falsa mînie proletară

Poate că după decembrie ’89 ar fi trebuit să port întotdeauna la mine

un săculeţ cu cenuşă pe care să mi-o pun în cap ori de cîte ori spun că am
fost membru de partid. Dar nu port. Nu a fost chiar o crimă pentru care să-
mi cer scuze. Am intrat în partid în facultate, cum am mai spus, şi am
ieşit, printr-un gest unilateral, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989,
cînd împreună cu un vecin ne-am ars carnetele de partid. La o conferinţă
de presă din 1990, la Cotroceni, l-am întrebat pe Ion Iliescu ce a făcut el
cu carnetul de partid, povestindu-i cum l-am ars pe al meu. Mi-a răspuns:
„Şi eu l-am ars, odată cu dumneavoastră”. Întîmplarea e consemnată în
ziarul Libertatea (nu mai ştiu exact ziua şi luna) sub titlul „Ion Iliescu şi-a
ars carnetul de partid odată cu Ioan T. Morar”.
Principala mea îndatorire ca membru de partid a fost, după cum
spunea şi Lenin, repet asta, să-mi plătesc cotizaţia. Şi să particip la
şedinţele de partid, o dată pe lună. Cît am fost student, şedinţele astea erau
o corvoadă veselă, ne întîlneam cu profesorii şi cu alţi studenţi, profesorii
făceau bancuri. După aceea, pentru a aprofunda socializarea, mergeam la
bere. Cît am fost profesor, organizaţia de partid de la Liceul „Textila” ne
prilejuia întîlnirea cu unii colegi ai noştri, maiştri, îndrumători ai
activităţii practice de prin fabrici. Totul era expeditiv, dările de seamă se
citeau în viteză, luările de cuvînt erau foarte rapide, cît să se consemneze
în procesul-verbal. O dată pe lună foloseam şi noi limbajul de lemn care
suna caraghios, ne amuzam înfundat, dacă trebuia să se voteze ceva se
făcea pe bandă rulantă, nimeni nu era atent, toţi voiau să se termine
şedinţa şi să plecăm acasă din această formă fără fond.
Nici la organizaţia de la Viaţa studenţească nu era ceva mai serios. Şi
acolo se simţea aerul de corvoadă, mai ales că, în aceeaşi componenţă,
aveam de două ori pe săptămînă şedinţele de redacţie. Eram sătui de
şedinţe, pe nimeni, absolut pe nimeni nu interesa ce se discută, le
expediam în mare viteză, cît să fie bifate că le-am ţinut. Din cînd în cînd,
foarte rar, aveam un fel de plenare ale organizaţiei Editurii Scînteia (asta
era structura administrativă care cuprindea toate redacţiile, cu
contabilitate comună). Şedinţa asta se ţinea la Casa Scînteii, într-o sală
mare. Ne vedeam cam cu toţi colegii din presă. Ţin minte că glumeam, cu
Ţepi şi Buduca, ziceam că e o organizaţie cu profunde baze filosofice,
pentru că eram colegi, în aceeaşi organizaţie, a Editurii Scînteia, cu
Platon, Socrate şi Aristotel. Era vorba de Platon Pardău, Socrate
Ungureanu şi Aristotel Bunescu, nume cît se poate de reale.
Şedinţele organizaţiei de bază, adică cele de la redacţie, erau diferite
doar în puţine cazuri. Adică atunci cînd era cineva primit în partid sau,
dimpotrivă, cînd era exclus. Cum în redacţie nu puteai intra decît fiind
deja membru, singurele ocazii de a avea şedinţe „altfel” erau excluderile
din partid. Atunci venea şi cineva „de la Centru”, ca să conducă şedinţa.
Şi totuşi, am asistat şi la o primire în partid, cea a lui Traian
Ungureanu, care era încadrat corector, apoi, după primirea asta, devenind
redactor. Toţi l-am lăudat la şedinţă pentru capacităţile sale, pentru
ataşamentul la politica partidului, pentru viziunea politică solidă, pentru
loialitate, dragoste de ţară, mă rog, rumeguş solemn. (În mod clar, Traian
e un tip plin de calităţi, dar nu neapărat cele pe care le-am elogiat noi în
şedinţă!) Şi, cu unanimitate de voturi, tovarăşul Traian Ungureanu a intrat
în rîndul nostru, unde a rămas pînă cînd a rămas. Adică pînă cînd a fost
exclus pentru că a rămas în RFG, cu ocazia însoţirii unei delegaţii
sportive.
Plecarea lui Traian şi rămînerea lui în străinătate au fost un moment
care a lovit destul de tare în revistă. Tocmai aveam pregătite nişte pagini
curajoase, fusese ideea redactorului-şef de a pune nişte studenţi de
excepţie, de nota zece, să vorbească despre neajunsurile şi uşoara scleroză
a învăţămîntului universitar românesc. În condiţii normale, paginile ar fi
trecut de cenzură pentru că erau prezentate drept o viziune a studenţilor de
top despre ce se poate face pentru viitor. Scrisesem şi eu vreo trei articole
pentru seria respectivă. Îmi amintesc o frază a unui student de la
calculatoare: „Studenţii de la soft să facă mai mult hard, iar studenţii de la
hard să facă mai mult soft”. Introdusesem fraza în articol, deşi nu-mi era
foarte clar ce e cu ea şi-mi imaginam cenzorul citind-o şi neştiind dacă e
de bine sau de rău. Dar paginile nu au mai ajuns la cenzură, nici măcar nu
au mai fost culese, Traian plecase deja şi şurubul s-a mai strîns puţin.
Primul semn că se întîmplă ceva cu fostul meu coleg l-am văzut în
paginile revistei. Brusc, fără să fi avut antecedente, Traian a scris şi a
publicat în două pagini, cele din mijloc, un amplu şi, aş zice, meticulos
elogiu al Elenei Ceauşescu. M-am frecat la ochi, era ultimul om de la care
m-aş fi aşteptat la un asemenea articol. Cum eram colegi de birou, cînd
ne-am văzut dimineaţa, i-am spus: „Traiane, dar văd că ai subiecte
interesante!”. A dat a lehamite din mînă şi mi-a spus „lasă, hai să nu
vorbim despre asta”. L-am lăsat în pace, m-am gîndit că o fi fost şantajat
cu ceva (deşi cine să-l şantajeze?!). Apoi, după încă o săptămînă, alte
două pagini elogioase, tot la adresa Tovarăşei. Cum să spun, să-l citezi pe
Tovarăşul hai să zicem că putea fi o obligaţie, ţi se impune să scrii un text
angajat şi nu poţi scăpa. Dar despre Tovarăşa nu te obliga nimeni, poate
doar excesul de zel. „Traiane, frumoasă continuare… ai scris mult la ea?”
S-a uitat în altă parte şi mi-a spus scurt: „Ce ştii tu!”. Aşa e, nu ştiam
nimic despre tîlcul celor două articole, despre ce negoţ ascund ele.
Care tîlc s-a arătat destul de repede. Ieşeam de la tipografia Informaţia
Bucureştiului, de pe strada Brezoianu, era sîmbătă, fuseserăm de serviciu
eu, Traian şi celălalt coleg de birou al nostru, Dan Pavel. L-am întrebat
dacă nu vrea să ieşim la o terasă, era vară, timp frumos. Traian a spus că
nu poate, merge la CC să-şi ia paşaportul. La CC? Da, la secţia de presă.
Paşaport pentru ce!? Ne-a spus că pleca în delegaţie în RFG, ca reporter
sportiv, cu echipa naţională de tineret (fotbal), la un meci. Deci asta era
explicaţia celor două rînduri de articole la adresa Tovarăşei.
—  Traiane, dacă ajungi acolo şi dacă treci pe la Europa Liberă sau
BBC, Vocea Americii, ce-o fi, să le spui că noi, aici, rezistăm prin cultură,
nu ne lăsăm… Să le transmiţi salutul nostru… am vrut să fac o poantă, dar
Traian a sărit ca ars:
— Termină, nici vorbă, cum spui asta… a început să se fîstîcească.
— Hai că ştim că nu te mai întorci, am continuat jocul.
— Ba mă întorc, nu mai vorbi prostii, joi dimineaţă sînt la redacţie.
Atunci mi-a venit o idee foarte tare. Cum Traian era tare cumpătat cu
banii, nu prea-i risipea, i-am zis:
 —  Traiane, dă-mi două sute de lei împrumut pînă joi, dacă tot te
întorci.
Reacţia lui a spus totul. A băgat repede mîna în buzunar, a scos
portofelul şi din el două sute de lei. Ca şi cînd mi-ar fi cumpărat vigilenţa
şi tăcerea.
Am rîs şi am luat banii, crezînd, la un moment dat, că nu voi avea cui
să-i înapoiez.
Am plecat cu celălalt coleg şi l-am întrebat într-o doară:
— Tu crezi că se mai întoarce?!
— Nu ştiu ce să zic…
Pe cînd mergeam spre casă, ne-a ieşit în cale o coadă la o alimentară
de pe actualul bulevard Pache Protopopescu. În mod straniu, nu se dădeau
nici pui, nici carne, nici banane, ci rom Havana, la 75 de lei sticla. Şi
stătea lumea la coadă, spre surprinderea mea. Am mai pus încă 25 lîngă
banii de la Traian şi am cumpărat trei sticle. Am consumat una la mine
acasă, pe celelalte două le-am împărţit frăţeşte. Şi am uitat de discuţia cu
Traian. Dar joia următoare, cînd am plecat spre staţia de troleibuz pentru a
merge la redacţie, mi-am dat seama că am uitat cei 200 de lei, datoria,
acasă. Poate că nici nu trebuie să-i dau, mi-am zis în gînd. Sau poate mă
aşteaptă pînă vineri.
Ajung la redacţie şi pe scări tocmai cobora Lorin Vasilovici, care de
obicei era vesel. De data asta mi s-a părut că a căzut cerul pe el. Mi-a spus
doar atît: „Scrie mai mult pentru paginile de la Varia”. Era vorba de
penultimele două pagini ale revistei, unde eu şi Traian Ungureanu aveam
mai multe rubrici de umor sau de timp liber etc. Aha, ăsta era primul
semn. Ajung sus, în redacţie, atmosfera era destul de încărcată, plutea
ceva în aer, dar nu-mi dădeam seama ce. Doamna Foni, secretara, mi-a
răspuns la salut, dar s-a întors la maşina ei de scris, mimînd că e
preocupată. S-a deschis uşa de la Sala de Consiliu şi a apărut domnul
Dinu Marin, destul de crispat, cum nu-l mai văzusem.
— Ai auzit ce a făcut porcul?
— Care porc, întreb, simţind cam în ce parte bate vîntul, dar aşteptînd
confirmarea.
— Traian. Nu s-a mai întors din Germania…
—  A, tocmai cînd m-a împrumutat cu nişte bani… Da, ce chestie…
mai zic, nu foarte convingător.
 — Ce, tu ştiai că nu se mai întoarce? Ţi-a spus ceva?
— Nu, el mi-a spus, din contră, că se întoarce.
— L-ai întrebat? Aveai vreo bănuială…
— Păi, aşa, o bănuială aveam, simt eu că mă ia gura pe dinainte.
Nu am fost în stare să tac…
—  Şi, dacă aveai o îndoială, de ce nu mi-ai spus? m-a întrebat
redactorul-şef.
Da, ajunsesem la un moment neplăcut al discuţiei, puteam să pic rău.
Adică bănuisem şi nu am comunicat bănuiala… Mintea mi-a intrat în
stare de alertă şi am găsit răspunsul salvator.
—  Nu v-am spus din două motive. Unul mic, personal: nu sînt
turnător. Dar mai e un motiv: dacă Traian a plecat în misiune?! Poate că e
trimis, poate nu a rămas de capul lui…
Dinu Marin s-a mai luminat la faţă, a intrat la el în birou şi, după un
sfert de oră, a ieşit spunîndu-mi:
— Nu a plecat în nici o misiune…
— Bun, dar eu de unde să fi ştiut?! Dacă era să plece în misiune şi eu
stricam totul cu bănuielile mele?!
Şi, nu după mult timp, a venit momentul să-l excludem pe Traian din
partid. Noi l-am primit, noi îl excludeam. A venit tovarăşul de mai de sus,
a pornit şedinţa, secretarul de partid a negociat înainte vreo trei luări de
cuvînt pentru înfierarea lui Traian. S-a spus că nu era loial, că ne-a înşelat
încrederea, că e trădător, că a făcut redacţia de rîs, că era duplicitar şi noi
nu ne-am dat seama, trebuie să sporim vigilenţa, tovarăşi, să nu mai
tolerăm în rîndurile noastre astfel de elemente duşmănoase. Ca într-o
imagine în oglindă, de data asta s-au scos în evidenţă defectele lui Traian
Ungureanu. E drept, ca orice om, şi Traian are defecte, dar nu erau alea
pentru care l-am exclus din partid, tot cu unanimitate de voturi, cum l-am
primit. Intrase în organizaţia noastră ca un talent şi un gazetar de mare
clasă, patriot, dedicat partidului şi, după nici un an, ieşise exclus tot de
noi, ca element perfid şi periculos, duplicitar, trădător de ţară. Într-un an,
partidul l-a făcut de nerecunoscut!
De fapt, în spatele condamnării oficiale a lui Traian, toţi (sau, mă rog,
cei mai mulţi din redacţie) ne gîndeam ce tare e, da, ne-a avut aici, a
dovedit un curaj foarte mare, de care noi n-am fost capabili. E drept, a
plătit un preţ destul de neplăcut, a publicat două articole jenante tocmai ca
să nu mai fie nevoit să rămînă în presa comunistă şi să scrie altele.
Indignarea era de o falsitate evidentă aproape. Un fake printre altele.
Am mai asistat, tot în redacţia Vieţii studenţeşti, la încă trei excluderi,
toate după acelaşi tipic al falsei mînii proletare ce se ridică împotriva
trădătorilor de neam şi ţară.
Cea mai delicată dintre excluderi a fost a colegei noastre Simelia
Bron, o ziaristă talentată, sensibilă, o colegă foarte bună, care a depus
cerere de plecare în Israel. Excluderea din partid a avut loc de faţă cu ea, a
fost invitată la propria execuţie. A fost ceva „light”, nu semăna cu o
excludere, ci cu un fel de rămas-bun. S-a vorbit foarte puţin, nu s-au
folosit cuvinte grele, nu s-a ivit nici un inchizitor dintre noi. În final a
vorbit şi Simelia, ne-a cerut scuze că ne-a pus în situaţia asta. Nici
tovarăşa venită de la partid nu a fost dură în concluzii, mă rog, concluzia
era că aşa e viaţa, că să nu vorbească de rău România, să nu uite de unde a
plecat… O excludere hibrid, cum ziceam, combinată cu o şedinţă de la
revedere şi rămas-bun. Numai Simelia nu a votat pentru excluderea ei,
pentru că nu mai avea dreptul.
A treia excludere l-a privit pe poetul Dinu Flămând, despre care nici
nu ştiam că a fugit, el mai fusese în străinătate, ne şi aşteptam să rămînă,
dar ne şi aşteptam să se întoarcă. Nu pot spune că a fugit, ci că s-a
strecurat, discret, afară din România. Excluderea lui a fost medie, ca ton al
vehemenţei. În fond, şi el era de invidiat că a scăpat, că poate călători, că
se bucură de condiţii mult mai bune de viaţă… A fost exclus cu
unanimitate de voturi.
Ultima excludere pe care o povestesc a fost cea mai ciudată. L-a privit
pe Grigore Arbore (Popescu), om care a fost plecat de zeci de ori în Italia,
avea relaţii foarte puternice, era prieten cu omul care a scris o biografie
laudativă a lui Ceauşescu şi, în plus, se bănuia despre el că joacă de multă
vreme „cu băieţii”.
Cred că pentru deplina „legendare” trebuia să fie exclus şi din partid,
odată ce a decis să rămînă în Occident (de altfel, s-a descurcat bine, s-a
învîrtit în medii care interesau mult autorităţile române). Şi, cum
spuneam, s-a organizat şi excluderea. De la Centru a venit o altă persoană
decît de obicei. Apoi s-a făcut repede o listă cu cine va vorbi. A fost
condamnat destul de blînd, nici unul dintre vorbitori nu şi-a dus
vehemenţa pînă la capăt, pentru că au fost întrerupţi de tovarăşul
„delegat”. Parcă se temea ca o simplă formalitate, cerută de proceduri, să
nu se transforme într-o adevărată demascare. Am vrut să iau şi eu cuvîntul
şi să spun că era un coleg dificil, necooperant, încrezut. Ceea ce era
complet adevărat. În fine, se potrivea cu tonul unei excluderi. Tovarăşul
care venise să asiste la excludere m-a întrerupt cînd am spus că vreau
cuvîntul, a zis că e suficient ce s-a spus, să nu ne întindem, să votăm.
Exclus şi Grigore Arbore în unanimitate.
După decembrie ’89, Grigore Arbore, întors senin în ţară, a fost o
vreme consilierul lui Ion Iliescu. L-am întîlnit la lansarea PRO TV de la
Palatul Parlamentului, l-am salutat şi i-am spus că am asistat la excluderea
lui din partid… M-a privit superior. Apoi l-am întrebat:
—  Acum cu cine sînteţi, cu noi sau cu ceilalţi? (Nu mă gîndeam la
ceva anume, era o întrebare în doi peri.)
Iar el mi-a dat un răspuns foarte onest:
— Cu cine plăteşte mai bine.
Doamne, cu ce oameni neprincipiali am fost coleg de partid!

Bonus

Trebuie să consemnez aici, că tot vorbim de şedinţe de partid, o

întîmplare extraordinară care-l are-n centru pe matematicianul Mihai
Botez, fost disident, fost ambasador al României la ONU şi la
Washington.
Pentru a salva aparenţele democraţiei ceauşiste, propunerea ca Liderul
Suprem să fie reales venea de la organizaţiile de bază. Deci fiecare
organizaţie de partid avea o şedinţă în care decidea să propună realegerea
lui Nicolae Ceauşescu în funcţia supremă. Nu existau alte propuneri,
evident, unanimitatea era neştirbită.
În organizaţia unde activa Mihai Botez (Universitatea din Bucureşti?
Nu ştiu precis), la şedinţa în care trebuia votată propunerea, secretarul de
partid a întrebat, formal, dacă mai există şi alte propuneri. Mihai Botez s-a
ridicat în picioare şi a spus că are altă propunere. Fîstîceală mare, nu ştiau
cum să ia gestul ăsta. La insistenţele lui, a făcut propunerea: în locul lui
Nicolae Ceauşescu o propunea pe Elena Ceauşescu. Asta a îngheţat
atmosfera şedinţei, era o situaţie cum nu se mai întîlnise. Orice altă
propunere ar fi fost nesocotită, s-ar fi spus despre cel care a făcut-o că a
avut o rătăcire. Nimeni nu îndrăznea să spună că nu e bună, dar nici nu au
supus propunerea la vot, şedinţa s-a terminat în coadă de peşte.
Iar în procesul-verbal propunerea ca tovarăşul Nicolae Ceauşescu să
fie reales a fost votată în unanimitate.
  

Fars Amatoria

Paradoxal, farsele de dinainte de ’89, deşi erau ceva fals în esenţă, ne

ajutau să credem că trăim o libertate adevărată. Farsele scăpau de sub
controlul cenzurii şi partidului, erau mici evadări din lumea
contemporană, „construcţii” umoristice care colorau peisajul cenuşiu. Am
participat la cîteva farse, mi s-au făcut şi mie vreo două. Nu le povestesc
pe cele în registru, ca să zic aşa, minor, care ne priveau numai pe noi,
prietenii de atunci. Deşi chiar şi cele în cerc restrîns aveau meritul că ne
creau o stare de complicitate, de solidaritate, care astăzi, în epoca reţelelor
sociale, lipseşte cu desăvîrşire. Făceam farse, deci existam, ne produceam
momente de libertate, de desprindere de cotidian. Farsele au fost pentru
noi falsurile benefice ale acelor vremuri. Un fel de a arăta că nu ne-am
predat de tot.
Într-una din farsele pe care le rememorez aici au fost implicate
autorităţile statului, în alta o persoană publică bine ştiută, un puternic
scriitor al zilei.
Cu ocazia nu ştiu cărui congres (cred că al educaţiei şi culturii
socialiste), o parte din redactorii Vieţii studenţeşti (pe vremea regretatului
Stelian Moţiu) au fost convocaţi să corecteze şi să editeze viitoarele luări
de cuvînt, pe care, după aceea, le transmiteau mai sus. (Ce, credeaţi că
urca oricine la tribună şi spunea orice?!) Cei de la Viaţa studenţească au
lucrat într-un birou liber sau eliberat special pentru asta, de la Consiliul de
Stat, ce aparţinea Comisiei Naţionale pentru Demografie. Cînd s-a
încheiat „detaşarea”, au plecat de acolo cu cîteva hîrtii şi plicuri cu antetul
respectiv, gîndindu-se că pot fi folosite mai tîrziu pentru diverse farse
amicale.
 Eram în birou la Stelian Moţiu, la o cafea cu Groşan, Buduca, dom’
Puiu Novac şi, poate, alţii de care nu-mi aduc aminte. Ne gîndeam ce
farse se pot face cu hîrtiile respective. Ideea lui Groşan a fost să se trimită
o scrisoare la şcoala unde era el profesor, în Militari, şi să fie lăudat
cumva. Pînă la urmă s-a ajuns la o altă soluţie: să se trimită la şcoala lui o
înştiinţare din partea Comisiei Naţionale pentru Demografie în care să se
spună că profesorul Groşan va organiza un simpozion pe tema
demografiei, cu invitaţi de prestigiu. S-a conceput scrisoarea pe un ton
oficial, s-a spus că profesorul Groşan a fost cooptat în grupul de presă
pentru pregătirea Anului Mondial al Populaţiei din Mexic şi că, în această
calitate, va organiza un simpozion. Pentru ca „documentul” să fie şi mai
convingător, textul a fost scris la singura maşină din redacţie cu litere mari
(de genul celor folosite la congrese, ca să nu-şi pună Ceauşescu ochelari).
La semnătură s-a scris numele preşedintelui comisiei, academicianul Iosif
Trebici, i s-a făcut o semnătură oarecare, s-a dat număr de înregistrare
(fals evident) şi s-a folosit ştampila Vieţii studenţeşti, cu stemă, dar a fost
învîrtită puţin, ca să nu se vadă clar numele instituţiei. Era o ştampilă
oficială ca toate ştampilele oficiale. Plastografie de mare artă!
Şmecheria acestui simpozion era că, după aceea, şcoala se obliga să
organizeze o masă de protocol. În plus, asta îi ridica foarte mult cota lui
Groşan, care părea că are pile foarte sus. Simpozionul chiar s-a ţinut, s-au
dus la şcoala lui Groşan, pe lîngă Stelian Moţiu, şi Ilie Dogaru, un tip cu
mult umor (care lucra la Ministerul Învăţămîntului) şi, dacă nu mă înşel,
Trifon Cărăuşu, tot de pe la Ministerul Învăţămîntului. Au fost aduşi cîţiva
elevi într-o sală, invitaţii au vorbit verzi şi uscate, şcoala a bifat o acţiune
care nu era în nici un calendar oficial, Ioan Groşan a fost bine văzut de
direcţiune, iar la masa de protocol s-a mîncat şi s-a băut într-o veselie.
Cred că este singurul caz de acest fel, un simpozion fals, un fake, o farsă,
trecut ca o realizare de direcţiunea şcolii, pomenit în darea de seamă
anuală.
„Pînă la Lugoj nu mergem”, mi-a spus Stelian Moţiu, cînd am cerut şi
eu să organizez un simpozion la mine la şcoală. „Hai să găsim altceva.”
Atunci le-am spus că mi-ar conveni să fie anunţat Inspectoratul Şcolar
Timiş că am fost şi eu cooptat în aceeaşi comisie ca Groşan şi că asta va
presupune mai multe deplasări la Bucureşti. (Veneam la Bucureşti din
cînd în cînd, doar pentru o zi, miercurea, cînd nu aveam ore, fiind zi
metodică, veneam cu trenul de noapte, mă întorceam cu trenul de noapte.)
Zis şi făcut. Dactilografiată la aceeaşi maşină cu litere de-o şchioapă,
număr de înregistrare, ştampila rotită, semnătura academicianului Trebici,
toată „armătura” oficială. Ştiam adresa Inspectoratului din Timişoara, de
pe strada Doja, a fost şi ea bătută la maşină, pe plic, cu litere mari, am pus
timbru şi am dus-o eu la cutia poştală. Avea aerul unui document oficial
impecabil.
M-am întors la Lugoj şi aproape am uitat de scrisoare cînd vine elevul
de serviciu şi mă cheamă de urgenţă la secretariat. Secretarul îmi spune că
e un telefon de la Inspectorat. Iau receptorul şi se prezintă inspectorul care
se ocupa de încadrări şi salarizare. Îmi spune că au primit o „adresă” (nu
i-a spus scrisoare) de la Consiliul de Stat şi că am fost promovat într-un
colectiv pentru pregătirea Anului Mondial al Populaţiei care se va
desfăşura în Mexic. I-am spus că ştiu, am fost informat şi eu, desigur. M-a
întrebat, naiv, dacă anul viitor voi face parte din delegaţia României care
va merge în Mexic. I-am spus că nu cred că va fi cazul, eu mă ocup în
acea comisie de documentele din dosarul de presă al României.
Inspectorul era din ce în ce mai mirat şi, în acelaşi timp, mai
admirativ. Între timp, şi secretarul-şef al şcolii se uita admirativ la mine.
„Şi cum procedăm, vă scoatem din producţie, ca pe profesorii sportivi, vă
plătim noi în timpul în care veţi lipsi sau veţi fi plătit de acolo?” Încerc să
dreg busuiocul şi-i spun că nu e vorba de multe zile de absenţă, poate o
dată pe lună, două-trei zile, dar orele mi le voi recupera. Şi acum vine
directa în figură: „Ştiţi, pe adresa primită nu e nici un număr de telefon,
am dori să sunăm şi să ne lămurim cu aspectele astea”.
Da, eram în încurcătură. Mă întreabă dacă nu am eu un număr de
telefon pentru a suna acolo. Atunci îmi vine replica salvatoare: „Ştiţi,
tovarăşul inspector, există telefoane care se dau într-un singur sens”. Cu
asta l-am pus la punct, a tăcut o clipă, apoi mi-a zis respectuos: „Am
înţeles, tovarăşul Morar, să trăiţi. Comunicaţi tovarăşei directoare că aveţi
acceptul nostru”. Ceea ce am şi făcut. Probabil că, după întoarcerea mea
la oră, secretarul-şef i-a povestit directoarei ce mare om am ajuns,
promovat într-o comisie a Consiliului de Stat.
Am plecat la Bucureşti „în interes profesional” doar de trei ori în acel
an, dar am fost liniştit, am putut sta cîte trei zile, bucurîndu-mă că farsa cu
falsa „adresă” a funcţionat atît de bine.
 Mai jos e relatarea altei farse, pe care am scris-o iniţial pentru o
anchetă a revistei Apostrof de la Cluj. Apoi Ioan Groşan mi-a cerut
permisiunea să o publice într-un volum memorialistic al său. Evident că i-
am permis. Aşa cum îmi permit, mie însumi, să reiau această poveste. E
vorba de un fel de „haiducie” umoristică. Acum, privind înapoi, îmi dau
seama că şi povestea de sus, şi cea de mai jos, dacă ar fi fost descoperite
de autorităţile competente, ne-ar fi făcut probleme serioase. Am fi putut fi
învinuiţi de fals în acte publice şi de răspîndirea de informaţii false. Din
fericire, nu s-a întîmplat asta, farsele au rămas întregi şi „nedemontate”
pînă acum.
 
„Cum am fost foarte, foarte apropiat de grupul clujean Ars Amatoria,
farsele au făcut parte, oarecum, din ambianţa cotidiană. Am auzit
povestite cîteva, dar nu mă voi opri la nici una dintre ele. Încerc să vă
relatez o farsă făcută împreună cu Ioan Groşan unui scriitor care a înjurat
cel mai mult generaţia  ’80. Un scriitor cunoscut pentru apropierea de
Securitate. Nu vă dau numele, vă spun doar că pe soţia lui o chema Marga
Barbu. Omul avea la dispoziţie un «hebdomadar săptămînal» în care
înjura tot ce mişca în literatura tînără şi cît de cît liberă. Voiam să-l
deranjăm cumva, dar nu aveam cum să o facem direct. Era intangibil. Aşa
că am venit cu ideea, imediat îmbrăţişată de Ioan Groşan, de a răspîndi
anunţuri de «publicitate underground», pe etichete şcolare. Pentru cititorii
tineri: cînd mergeam noi la şcoală, trebuia să-ţi înveleşti caietele într-o
hîrtie albastră şi să le pui etichetă pe care scriai numele tău şi natura
caietului. Etichetele şcolare se vindeau în loturi de o sută. Am cumpărat
un plic cu etichete şi, într-o seară, ne-am pus pe scris. Aveam numărul de
telefon al scriitorului respectiv, tot ce am făcut a fost să-l publicăm sub
diverse anunţuri. Era, în acea perioadă, un avînt al crescătoriilor de nutrii
(nutria, animal crescut pentru blană din care se făceau căciuli «de lux»).
Am scris pe vreo zece etichete «Cumpăr nutrii» şi, pentru echilibru, pe
alte zece etichete «Vînd nutrii». Sub anunţ, telefonul omului.
Dar ni s-a părut prea monoton, aşa că am trecut, pe următoarele zece
etichete, la oferte imobiliare: «Primesc student(ă) în gazdă» (erau
puzderie de anunţuri de acest fel în Bucureşti). Sigur, apoi, tot pentru
echilibru, «Student, caut gazdă», respectiv «Studentă, caut gazdă». «Vînd
cafea Wiener café din pachet» (asta e greu de explicat pentru cei tineri, nu
avem spaţiul necesar), «Vînd blugi», «Vînd Dacia 1300 nouă», «Meditez
matematică pentru admitere» au fost următoarele anunţuri. Aveam totuşi o
sută de etichete de completat. La ultimele a fost concurs de creativitate,
am avut unicate, gen «Vînd Istoria literaturii – Călinescu, princeps»,
«Cedez loc de veci la Bellu». Am muncit destul de mult, scriam cu litere
mari de tipar, că aşa era tipicul. Ne-a ajutat şi Mioriţa, prietena de atunci a
lui Groşan, viitoarea soţie şi ex-soţie, care avea un scris frumos. Partea
nostimă (şi ceva mai riscantă) a fost lipirea etichetelor. Pe stîlpii de
electricitate din staţii de autobuz, pe panouri în aceleaşi staţii, pe pereţi, la
colţuri de stradă, alături de alte etichete, ale unor oameni serioşi. Pe scurt,
într-o după-amiază întreagă, am reuşit să răspîndim toate etichetele. Ne-
am imaginat cum va fi o zi din viaţa scriitorului respectiv, care va
răspunde la cele mai bizare apeluri. Trăiam într-o epocă în care exista
doar telefonul fix. Iar numărul era greu de schimbat. Şi, chiar dacă ar fi
avut pilele să o facă, era peste mînă să renunţi la numărul tău pe care-l
aveau toate cunoştinţele.
După cinci zile, Groşan a sunat la numărul de telefon cunoscut şi a
început astfel: «În legătură cu anunţul…». La capătul celălalt al firului au
urmat un răget şi, imediat, o înjurătură demnă de Groapa lui Ouatu.”
  

Eu, Cassius Clay şi România literară

În anii ’70-’80, decembrie era luna almanahurilor, încropeli editoriale

anuale, conţinînd curiozităţi, glume, careuri de cuvinte încrucişate,
epigrame, întîmplări mai puţin cunoscute, un „de toate pentru toţi” care ne
ţinea loc de internet, de Google, de Wikipedia. Erau foarte tari
almanahurile de la Flacăra, dar şi, paradoxal, cel de la Scînteia.
Redactorii oficiosului de partid aveau atîtea lucruri nepublicate în timpul
anului, încît almanahul devenea un fel de magazie care se golea în
decembrie. Paradoxal, abonamentele la Scînteia erau obligatorii aproape,
dar lumea nu se înghesuia să citească ziarul. Din contră, almanahul era
ceva foarte dorit, uneori trebuia să ai pile la chioşcurile de presă ca să-l
mai prinzi. Nu se putea vorbi de o deschidere ideologică, ci de o
întredeschidere în zona faptului divers internaţional, de un fel de porţie de
presă mai puţin ideologizată pentru Luna Cadourilor. Publicarea de
almanahuri în tiraje foarte mari era un mod de a se susţine financiar al
multor publicaţii şi instituţii.
Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti a publicat, mulţi ani sub direcţia
lui Mircea Micu, Almanahul literar. Ca să determine lumea să-l cumpere,
într-un an, nu mai ştiu precis care, Mircea Micu lansase ideea că
Almanahul se va retrage de pe piaţă pentru că a publicat lucruri prea
îndrăzneţe şi se va trimite la topit. Am auzit acest zvon la Arad, cred că de
la regretatul prozator Florin Bănescu. Era un zvon fals, fake news, dar ca
idee de marketing se pare că a fost foarte bună, almanahul a dispărut de la
chioşcuri, dar nu în direcţia „topitului”, ci prin casele cititorilor naivi şi
bucuroşi că au cumpărat ceva înainte de a se interzice.
Pentru cititorul educat, mai cu pretenţii, almanahul preferat era cel al
României literare, alcătuit adesea pe diverse tematici, cu texte dense, cu
traduceri interesante şi cu semnături prestigioase. Să publici într-un
almanah al României literare era maxima confirmare pentru scriitorii
tineri (şi nu numai), dată fiind circulaţia mare şi faptul că, ulterior,
almanahul poposea în rafturile bibliotecilor personale. Era o carte ca
oricare alta. În ce mă priveşte, n-am visat niciodată să ajung să public
acolo – pînă la momentul Almanahului din 1986, cu tema Sport şi
literatură.
Prietenul meu Ioan Groşan se apropiase de redacţia României literare,
ba chiar apucase să publice un fragment din Trenul de noapte în revistă.
L-am sunat şi i-am spus că mă bucur că am apărut amîndoi în revistă.
Groşan (Neluţu, pentru prieteni), uşor contrariat, m-a întrebat la ce pagină
am apărut eu, că nu văzuse şi numele meu. „Păi, am apărut pe aceeaşi
pagină cu tine. În poza ta, şapca e a mea. Am reuşit să pătrund în România
literară, deocamdată, cu şapca.” A rîs, apoi şi-a adus aminte că aveam o
şapcă din catifea reiată pe care i-o împrumutasem ca să facă poza ce
însoţea proza.
În vara lui 1985, Groşan aduna, în regim de colaborare, texte pentru
viitorul almanah al României literare, cel cu tema enunţată mai sus. M-a
întrebat dacă nu am ceva „tare”, că poate să propună orice text, dacă e
bun. I-am spus că mă gîndesc, sigur găsesc ceva. (Deja inventasem poeţi
şi poezii pentru rubrica „Poemele păcii” din revista Orizont şi prinsesem
gustul acestui tip de farsă literară.)
Citisem undeva o notiţă despre marele boxer Cassius Clay, devenit
Muhammad Ali, care ar fi scris versuri şi chiar ar fi participat la o întîlnire
de „scriere creativă”, cum zic americanii. Atunci mă mirase ştirea. Era
surprinzătoare, dar şi adevărată. Mai tîrziu, în era internetului, chiar am
ajuns să citesc nişte poezii ale marelui boxer. Dar era post factum.
Asta era ideea! Poezii de Cassius Clay, traduse de mine, aşa i-am
prezentat lui Neluţu Groşan găselniţa. „Păi, ai de unde traduce?” „De
aici!”, şi i-am arătat tîmpla. „Traduc din capul meu.” „Bine, grăbeşte-te!
Fă şi o prezentare, un şapou, ca să înţeleagă lumea că e pe bune.”
Eram în acele zile de vacanţă în Bucureşti, găzduit de Otilia şi Radu
G. Ţeposu. I-am cerut lui Ţepi permisiunea să scriu la maşina lui, iar el
mi-a dat-o. Bun, să pun un titlu comercial, zic, şi scriu: „Cassius Clay
între ring şi liră”. Pînă aici e bine, aşa că trec la prezentare. Mesajul
trebuie să fie neapărat pacifist: toată lumea ştia că marele boxer nu a vrut
să plece pe front în Vietnam. Tot în şapou trebuie să lămuresc de unde am
luat poeziile. Trebuia, aşadar, să inventez un volum. Ba, mai mult, chiar
lansarea cărţii, cu un extras din cuvintele spuse de Clay cu acel prilej. Am
gîndit un titlu care să sune bine: Black Power (habar nu aveam atunci că
Black Power e o mişcare a populaţiei de culoare din SUA), iar ca editură,
pentru Mircea Mihăieş şi prietenii mei din Arad, am pus numele a doi
dintre fraţii Moţ, plecaţi în Statele Unite, Doru şi Eugen, deveniţi în
prezentarea mea „Editura Dorian & Eugene” din Los Angeles (acolo
plecaseră şi acolo locuiau). Iată şapoul, reprodus ad litteram:
 
Acum cîţiva ani, o singură veste reuşea să nedumerească şi pe iubitorii careului
magic, şi pe cei ai poeziei: marele Cassius Clay a început să scrie versuri.
Evenimentul nu a trecut neobservat, poetul pugilist a ieşit în public, a tipărit, a
recitat din creaţia sa şi a uimit prin forţa şi nuanţele trăirilor lirice. „Scriu versuri
pentru că nu am terminat ce am avut de spus, pentru că eu cred că oamenilor
trebuie să li se vorbească pe toate căile. Vreau să demonstrez că boxul nu e o
înfruntare oarbă de forţe şi că boxerii nu sînt brute” – îi declara unui reporter
proaspătul trecut la mahomedanism. Textele pe care le prezentăm în traducere
fac parte din volumul Black Power (Putere Neagră), apărut la Editura Dorian &
Eugene, 1983, Los Angeles.
 
Cred că prezentarea a fost punctul forte care a determinat publicarea
grupajului. Era conformist, pacifist, conţinînd detalii veridice, inclusiv
declaraţia lui Clay. De altfel, domnul Roger Câmpeanu, responsabilul
Almanahului, mi-a spus Groşan, l-a sunat pe Paul Ochialbi, titularul
rubricii de box de la ziarul Sportul, ca să-l întrebe dacă într-adevăr
Cassius Clay a scris poezii. Cum a primit confirmarea, publicarea nu a
mai fost o problemă.
Urma aşadar să definesc „eul liric”, să-l fac surprinzător şi chiar
neaşteptat de sensibil. Dacă aş fi scris ceva gen „Îţi dau doi pumni George
Foreman ca să admiri tavanul”, aveam un produs banal, lipsit de
elementul-surpriză. Trebuia să produc nişte poezii care să redea atmosfera
americană (am avut acces la această atmosferă numai din cărţi, filme,
muzică, nu fusesem niciodată în Statele Unite, America mea era strict
virtuală, livrescă), să conţină referinţe uşor de identificat de cititorul
român, să aibă mesaje pacifiste şi, foarte important, cel mai important,
tensiune lirică autentică. Apoi, trebuia să fie ceva uşor de trecut de
cenzură, de adormit vigilenţa tovarăşilor. Practic, trebuia să livrez nişte
versuri scrise de mine dacă m-aş fi numit Cassius Clay. M-am transpus în
pielea personajului, mi-am dat jos mănuşile de box şi m-am reaşezat la
maşina de scris a lui Ţepi. Apoi am produs următoarele patru poezii:
 
Blues în L.A.
 
Vine noaptea şi strînge paharele
din restaurantul lui Jim,
uite aşa, uite aşa va face
nota de plată gloria
şi mă va lăsa să cînt singur în
vilişoara din Glendale,
eu mai am forţă să dobor
cu ţipătul meu pasărea din aer,
dar nu vreau…
Poate că ar fi bine să ştiţi:
aş putea să dobor pasărea din aer,
aş putea sufla singur
în toate trompetele şi saxofoanele
orchestrei lui Jim
preţ de o seară…
Alte lucruri doresc acum,
altă lumină întrezăresc
la capătul drumului.
Vine noaptea şi strînge paharele,
pianistul negru merge acasă
de zece ani,
nu cu Mary,
ci cu un baston alb.
 
 
Cîntec pentru cînd va ploua…
 
Bate un vînt care ne amestecă
vorbele,
mă voi închide în casă
cu fotografia ploii
şi voi cînta despre corăbiile care
mi-au adus strămoşii pe plantaţii,
 despre putere şi jazz,
despre matahala care mi-a umplut
oglinda şi îmi poartă hainele.
 
O, am fost atît de puternic
şi trupul meu încordat
mi l-au tăbăcit privirile
care-mi aruncau în ring
nenumărate flori,
am fost atît de puternic
şi acum tare mă tem
de băiatul ăsta
care stă singur în casă,
ţine în căuşul palmei
o gură de apă
şi zice
că aia-i fotografia ploii.
 
 
Am călcat linia
 
Stau pe malul Oceanului ca într-un ring,
spectatorii au îmbătrînit
şi au plecat,
inima mea a îmbătrînit ca şi pumnul,
doctorii spun că sînt la fel
de mari, arbitrul mă tot numără,
poate ajunge pînă la 70,
maximum 80, hei, băiete,
ţine garda mai strînsă,
ţine capul aplecat, Joe Louis,
ţine pumnii mai aproape, Foreman,
mişcă mai mult picioarele, Frazier,
lipeşte bărbia de umăr, Cassius Clay, şi
de ce stai tu aşa de trist pe malul Oceanului?
 
Acuma scriu poezii,
scriu ca să nu trebuiască
să ţin un pistol în mîna dreaptă,
scriu ca să ne iubim şi
 să ne salvăm.
Veniţi pe malul Oceanului,
staţi în spatele meu să vedeţi
cum se aliniază cuvintele
în tranşeele poemului!
 
Cititorii au îmbătrînit şi
au plecat.
 
 
Cu dinţii strînşi
 
Curge lacrima pe obraz ca un bolid
pe autostradă, Dolly & Molly,
societate de alungat singurătatea
cu numai cinci dolari ora
şi lacrima tot curge, nevăzută,
să facem paşi,
să ne povestim viaţa.
„Cu cîţi pumni am dat eu
aş putea ridica
un cartier de locuinţe
pentru săraci.”
 
Să facem cîţiva paşi,
să facem o tură cu maşina,
o am după colţ,
ţac, încă cinci dolari,
eu pornesc cu dinţii strînşi
spre un cartier
de locuinţe inexistent.
 
Prezentare şi traducere Ioan MORAR.
 
Evident, n-am mai spus nimănui (în afară de Groşan, Ţepi şi Mircea
Mihăieş) că poeziile sînt nişte falsuri, pentru că riscam să nu le văd
niciodată apărute! Peste cîteva luni, în decembrie, am cumpărat almanahul
de la Lugoj, unde eram profesor. L-am deschis cu emoţie şi am văzut că
da, apăruse pe două pagini, 172 şi 173! Grupajul a beneficiat şi de trei
fotografii, alese de redacţie. Într-una din ele era Cassius Clay alături de
mama sa, ceea ce a dat o şi mai mare credibilitate poeziilor. O lună mai
tîrziu, de partea asta a Atlanticului, la Fondul Literar din Bucureşti,
încasam bani adevăraţi pe nişte traduceri false.
În materie de fake news, grupajul de poezii ale lui Cassius Clay a
reprezentat momentul maxim pentru mine, „lovitura” cu cea mai mare
credibilitate şi vizibilitate. La cîteva săptămîni după apariţia almanahului,
cînd pentru mine povestea se încheiase deja prin încasarea drepturilor de
autor, am avut parte de o mare surpriză.
Eram încă profesor la Lugoj şi, cum aveam o „fereastră” în orar, adică
nu aveam oră, mergeam, ca de obicei, pînă „în oraş” să beau o cafea (la
Hotelul Dacia încă aveau espresso!) şi să cumpăr presa care mă interesa.
Cumpăram pe atunci revistele literare, plus Flacăra, care avea
suplimentul cultural Flacăra pentru minte, inimă şi literatură. În ziua cu
pricina am luat de la chioşc doar Flacăra, am pus-o sub braţ şi am plecat
spre Liceul Textil. Cum drumul era lung şi pe vremea aceea (o spun
pentru generaţia mai tînără) nu butonam telefoane pe stradă, am deschis
revista la suplimentul cultural. Una dintre rubricile obişnuite era semnată
de poetul Gheorghe Tomozei şi era, în general, o rubrică despre cărţile de
poezie. Citesc titlul articolului şi ceva îmi pare destul de cunoscut, am o
senzaţie de déjà-vu: „Fotografia ploii”. Trec mai departe şi parcurg în
viteză restul titlurilor din supliment. Totuşi, mi-am zis, de ce îmi sună
cunoscut „Fotografia ploii”? Aşa că încep să citesc textul în care, da, aţi
ghicit, era vorba despre poeziile lui Cassius Clay, „cel mai puternic poet al
lumii”, îl numea Tomozei. Un articol elogios la adresa sensibilităţii şi
stilului literar ale marelui boxer, cu citate din poezii. Cassius Clay era
ridicat în slăvi, în vreme ce pe mine Tomozei m-a amintit doar într-o
paranteză (traduse din americăneşte de I. Morar), ca nu cumva o parte din
elogiile poetului american să se lipească şi de mine. Eu eram auxiliarul al
cărui nume era la fel de important ca numele peruchierilor sau şoferilor
care au dus echipele la filmat pe generice. TVR afişa la un moment dat şi
numele tîmplarilor care au lucrat la decoruri. Ei, cum nu aţi reţinut nici un
nume de tîmplar, aşa trebuia să nu reţineţi nici numele meu, de umil
traducător.
M-am oprit în drum şi am rîs zdravăn. Nu mă aşteptam, pentru mine
tot episodul a fost o farsă cu o foarte frumoasă urmare financiară. Am luat
pe grupajul ăla echivalentul a mai bine de jumătate de salariu, am rîs
conspirativ cu cîţiva prieteni buni, „se meritase”. Eram foarte mulţumit.
Şi, iată, farsa nu s-a oprit în paginile almanahului RL, s-a rostogolit şi prin
lumea literară. (Rubrica lui Tomozei era foarte citită de un public
cultivat!)
Programul 1 de la Radio avea dimineaţa cunoscuta rubrică
„Răspundem ascultătorilor”, unde diverşi invitaţi, specialişti în diverse
domenii, răspundeau la diverse întrebări de la diverşi ascultători, semn
clar, avant la lettre, că România promova diversitatea. Unul dintre
invitaţii care se roteau pe la microfonul de la radio era Octavian Vintilă,
jurnalist sportiv. Într-o dimineaţă, un ascultător curios, iubitor de sport şi
literatură, întreabă, într-o scrisoare, dacă e adevărat ce a auzit el, cum că
marele Cassius Clay ar fi scris şi versuri. (Acum ar trebui să vă spun, în
paranteza asta, că uneori se mai întîmpla ca întrebările să fie scrise de cei
care veneau cu răspunsurile. Se practica asta, în corespondenţa cu
redacţiile nu toate scrisorile erau dovezi ale inteligenţei şi curiozităţii de
calitate a ascultătorilor/cititorilor. Aşa că specialistul, care avea nişte
răspunsuri docte, îşi fabrica şi nişte întrebări la care să plaseze aceste
răspunsuri. Erau întrebări false, adică de la autori falşi, care primeau
răspunsuri docte, adevărate, de la specialişti reali. De altfel, acest
mecanism al întrebărilor şi răspunsurilor a devenit sursă de parodii,
inclusiv în cazul colegilor mei de la Divertis, gen „Dumneavoastră nu ne-
aţi întrebat, dar noi tot vă răspundem”.) Cum Octavian Vintilă, pe care
deja îl cunoscusem, era un amator de farse, nu îndepărtez ipoteza că
întrebarea despre Cassius Clay ar fi fost pusă de el însuşi, ca să poată da
răspunsul asigurator: „Da, stimate ascultător, deşi pare de necrezut,
Cassius Clay a scris şi versuri”. Şi, ca dovadă, pac, un citat din grupajul
apărut în Almanahul României literare. Răspunsul acesta a lămurit
românii, la o emisiune de mare audienţă, în privinţa talentelor literare pe
care i le-am împrumutat marelui pugilist american.
Dar asta nu a fost tot. Pe cînd era interzis de la apariţii publice,
Cristian Ţopescu avea totuşi o rubrică de răspunsuri la întrebări pe teme
sportive în revista de cultură Tomis din Constanţa. Existau destui
cumpărători ai revistei care o luau de la chioşcuri, în primul rînd, pentru a
se reîntîlni oarecum cu vestitul comentator sportiv interzis. Nu îmi dau
seama dacă (aşa cum am presupus în cazul lui Octavian Vintilă) cititorul
era real sau imaginar, dar întrebarea a fosta asta: „E adevărat că boxerul
Cassius Clay e şi poet?”. Răspunsul lui Cristian Ţopescu, foarte consistent
în raport cu alte răspunsuri ale lui din acelaşi număr, îl asigura pe curios
că DA, Cassius Clay nu numai că e şi poet, ci e un poet bun, despre care
Gheorghe Tomozei a spus că… iar ca argument suprem, autorul rubricii a
reprodus o poezie întreagă, indicînd şi sursa, şi traducătorul.
Mă gîndeam la un moment dat: dacă, prin te miri ce miracol, află
Cassius Clay de poeziile astea? Să zicem că le traduce cineva de la
Ambasada SUA şi i le trimite? (Eram naiv, recunosc.) Şi dacă-i plac şi
vrea să fie ale lui? Păi, atunci îi propun să scriu un volum întreg… Şi mă
îmbogăţesc. Nu a fost cazul, nu cred că poeziile au traversat Oceanul. Pe
de altă parte, mă întrebam ce mă fac dacă se află că am indus cititorii în
eroare cu nişte false traduceri!? Oare sînt pasibil de vreo pedeapsă?! „Păi,
ştiţi, tovarăşul judecător, a fost un exerciţiu de imaginaţie, nu mi-am dat
seama că e atît de grav, vă rog să mă iertaţi, a fost pentru prima dată… Nu
se va mai întîmpla…”
Ultima propoziţie imaginară chiar nu e adevărată, ca să zic aşa. Pentru
că s-a mai întîmplat o dată, dar impactul nu a mai fost acelaşi, din diverse
cauze. Împreună cu acelaşi prieten, Ioan Groşan, am primit, din partea lui
Aurel Borşan, director la BTT, în grija căruia se aflau şi tipăriturile,
propunerea de a face noi doi un almanah estival. Pînă atunci, abonatul
permanent la editarea de publicaţii ale BTT era Toma Michinici, autor de
cuvinte încrucişate, poreclit „Toma Crucişătorul”. Care nu a văzut cu ochi
buni apariţia concurenţei şi ne-a aşteptat la cotitură. Împreună cu Groşan
am adunat texte, am scris prezentări ale bazelor BTT, chiar am fost în
documentare prin ţară. Ţin minte că am însoţit, la baza BTT de la Roşu,
din Deltă, un grup de sindicalişti de la Tipografia Partidului de la
Bucureştii Noi. Ei aveau excursia organizată şi ne-au luat şi pe noi, că
altfel nu prea aveam cum să ajungem. Atunci am primit cadou, la
despărţire, cîteva din produsele „de export” ale tipografiei, nişte albume
Rahan şi PIF (nu revista săptămînală, ci albume din afara colecţiei,
ambele titluri fiind editate sub egida Partidului Comunist Francez) şi
horoscoape în limba franceză, pe fiecare zodie, mici broşuri colorate. Nu
credea partidul în astrologie, dar afacerile erau afaceri!
În afară de aceste prezentări reportericeşti ale bazelor BTT, am cerut
diverse colaborări de la prieteni de-ai noştri scriitori, am adunat caricaturi,
am rescris nişte glume etc., dar nu ne-am încadrat în timp cu predarea în
tipografie. Atunci, Toma Michinici a intrat în forţă, a preluat tot dosarul
nostru, a mai adăugat nişte pagini de cuvinte încrucişate şi l-a tipărit el.
Ca să nu facem scandal, ne-a plătit destul de bine, dar ne-a şters
semnăturile cam de peste tot. Şi acolo pregătisem poezii de Cassius Clay,
ştiam formula, am produs vreo cinci, dar în versiunea lui Michinici au
apărut fără numele traducătorului şi fără prezentare. Adică fără efect.
Nu am mai găsit nici un exemplar din acel almanah, iar cum la
Biblioteca Naţională a României nu se poate consulta presa din 1950 pînă
în 1989, nu am mai putut recupera acele poezii cassiusiene.
  

Piedone, filosoful cu pumnul tare

Deosebirea dintre fake news-urile epocii şi cele fabricate de mine este

că, în vreme ce primele erau produse cu concursul cenzurii şi al
propagandei, ale mele erau publicate păcălind cenzura. Ştirile false despre
Epoca de Aur, Ceauşescu şi minunata lume socialistă erau forme ale
constrîngerii ideologice. La mine erau o formă de libertate clandestină, de
evadare din constrîngeri.
Inventînd, de pildă, cărţi care nu au existat, simţeam că e un gest de
frondă, un mod al meu de a „lărgi” peisajul editorial strîmt al epocii.
Sigur, nu am inventat cărţi care să-l înjure pe Ceauşescu, nu am produs
samizdaturi, nu asta îmi propusesem. Simţeam că, dacă eu sînt liber cînd
scriu aşa ceva, şi cititorul va resimţi acea libertate. Aceste fake-uri erau, în
mintea mea, un fel de vehicul al complicităţii cu cititorul.
Nu-mi arog prioritatea absolută în domeniu, de pildă, regretatul meu
prieten Radu G. Ţeposu a publicat în revista Amfiteatru o cronică amplă şi
aparent serioasă la un roman semnat de Mircea Ţegean. Numele mi se
părea cunoscut, dar de carte nu ştiam nimic. Cînd l-am întrebat, Ţepi mi-a
răspuns că e numele unui fotbalist de la Universitatea Cluj, iar romanul e
inventat cap-coadă. Nu găsise în luna aia o carte care să merite să scrie
despre ea, aşa că a inventat una. Cronica a trecut de cenzură (nu sînt sigur,
dar cred că Dinu Marin ştia că e un „fake”) şi, probabil, o bună parte din
cititorii cronicii au cerut în librării cartea lui Ţegean!
Spre deosebire de cazul de mai sus, eu am inventat cărţi străine din
care traduceam. Cărţi pe care cititorii nu aveau de unde să le cumpere,
aşadar eu eram cel care le făcea un serviciu, traducînd pentru ei,
împărtăşindu-le fragmente alese.
 Într-o perioadă, Ceauşescu descoperise un cuvînt nou,
„autofinanţarea”, aplicat mai ales instituţiilor de cultură, revistelor,
teatrelor, filarmonicilor. În căutarea rentabilizării, au început să apară
diverse suplimente tipărite în tiraj de masă, cuprinzînd traduceri de prin
reviste străine, biografii de vedete, caricaturi, cuvinte încrucişate, proză
umoristică, epigrame, chestionare de cultură generală, mă rog, ce voia
publicul. De pildă, revista Orizont din Timişoara a scos suplimentul
Orizont Magazin, în format A4, care se vindea în cincizeci de mii de
exemplare, de patru ori pe an. Acolo am strecurat suficiente fake-uri, dar
nu am reuşit să găsesc o colecţie a acestui supliment. Ţin minte că la nu
ştiu ce campionat mondial de fotbal am scris, împreună cu Mircea
Mihăieş, la patru mîini, tot felul de articole, ba despre cele mai frumoase
neveste de fotbalişti, ba despre diverse întîmplări din cantonamentele
echipelor participante etc. Tot felul de statistici inventate spuneau cîte
mingi s-au folosit la antrenamente, cîtă bere s-a băut etc. Cum
campionatul acela nu s-a transmis la TVR, informaţiile noastre inventate
au fost una dintre sursele „alternative” de informare.
Din păcate, nici suplimentul Cărăbuş, al Teatrului „Constantin
Tănase”, nu l-am găsit în biblioteci. Eu am pierdut exemplarele mele cu
toate mutările de domiciliu. Dacă intri pe site-ul Bibliotecii Naţionale,
reiese că publicaţiile sînt acolo, în depozit, dar, dacă mergi la ghişeu, ţi se
spune că nu se pot consulta. Pentru că pur şi simplu colecţiile nu sînt
legate! Nu au mai fost bani pentru asta, am aflat neoficial. Trecutul recent,
aşa cum apare el în publicaţiile epocii de pînă în ’89, este ferecat!
Suplimentul Cărăbuş era editat de Stelian Tănase (acelaşi Stelian
Tănase de astăzi). Mi-a cerut şi mie „materiale”, texte despre orice.
„Orice, bătrîne, orice.” Nu eram bătrîn atunci, dar m-am conformat. Am
scris, printre altele, un fake cum că Michael Jackson şi-a manifestat
dorinţa de a cînta şi la Bucureşti. Dădeam ca aproape sigură sala Victoria
(a Teatrului Tănase!) şi faptul că Michael Jackson se află în tratative cu
formaţia Savoy pentru a fi acompaniat. Sigur că era o ştire gogonată. Şi nu
prea. După ’89, M.J. a cîntat de două ori în România şi, cu ocazia
primului concert, a avut conferinţa de presă exact în sala Victoria a
Teatrului Tănase, devenită între timp (pentru autofinanţare) un prosper
cazinou!
 Cel mai de succes text publicat în Cărăbuş era alcătuit din fragmente
din cartea Inima fierbinte nu răspunde. Scrisori către Julio Iglesias. În
prezentarea volumului am spus că secretarul particular al lui Julio Iglesias
(îmi plăcea cum sună „secretar particular”, spre deosebire de tovarăşul
Nicolae Ceauşescu, „secretar general”), care s-a certat cu starul iberic şi l-
a părăsit, a adunat zeci de scrisori de la femei din toată lumea pe care
Iglesias nici măcar nu le-a deschis. Asta dovedea „răceala” şi dezinteresul
cîntăreţului faţă de femeile care îl admirau. Mai spuneam că volumul a
fost lansat concomitent la Madrid şi, în traducere, la Paris şi Lisabona, iar
lansările au avut un succes uriaş. Încercam să-mi imaginez şi eu toate
astea şi să răspund unor posibile întrebări ale cititorilor. De pildă: cum
arată cartea? E elegantă, tipărită pe hîrtie roz. Apoi mai spuneam că
Iglesias, prin avocaţii săi, a încercat să împiedice apariţia volumului, dar
nu a avut succes.
Pe două pagini ale Cărăbuşului se etala o selecţie de scrisori de la tot
felul de femei din toată lumea, care povesteau cum au fost vrăjite de
muzica marelui cîntăreţ. Unele scrisori proveneau de la femei sărace,
pentru care melodiile preferate ţin loc de bogăţie, altele, de la nişte
bogătaşe care ascultau muzica tot timpul, şi-n vilele somptuoase, şi pe
iahtul personal, cu băuturi scumpe în mînă. Mi-am dezlănţuit imaginaţia,
am produs nişte texte romantice presărate cu declaraţii de dragoste de tot
felul. Sărmanele femei, au scris cu tot sufletul, iar măgarul de Iglesias (nu
i-am zis măgar, dar cam asta reieşea din prezentarea volumului) nu le-a
răspuns nici măcar cu o carte poştală!
Grupajul a avut un mare succes, fiecare scrisoare conţinea, în fond şi
avant la lettre, un sîmbure de telenovelă. Mai multe scrisori, mai mulţi
sîmburi!
Soţia mea, care conducea un laborator la Institutul de Cercetări
Textile, după cum am mai spus, a fost îmbiată de colegele ei să citească şi
ea aceste minunate scrisori. A fost amabilă, s-a uitat peste textele din
suplimentul care circula din mînă în mînă, dar nu le-a spus că autorul
„traducerilor” este chiar soţul ei. Dacă ar fi ştiut, precis ar fi cerut cu
împrumut exemplarul din care am tradus! Mulţumit de succesul de public,
Stelian Tănase mi-a mai cerut „o tură” de scrisori. Am mai scris două
pagini de revistă, străduindu-mă să nu mă repet, să găsesc alte şi alte
destine feminine zdrobite de melodiile lui Julio Iglesias şi, mai ales, de
lipsa răspunsului la scrisorile de dragoste adresate cîntăreţului. Deja
creasem un univers al aşteptărilor, grupajul al doilea a fost mai „aplicat”
ideii de telenovelă. Aş fi putut scrie, pornind de la fiecare scrisoare, cîte o
carte siropoasă, de genul celor care au inundat piaţa editorială de după
’89.
Nu mă gîndeam niciodată că Julio Iglesias, ca şi Michael Jackson, va
veni şi va cînta şi el la Bucureşti. Dar mă temeam că, prin te miri ce
mecanism neştiut de mine, ar putea ajunge la el „scrisorile” extrase din
cartea „inventată” de mine. Mă bazam pe umorul lui, într-o astfel de
eventualitate. Pe de altă parte, eram convins că acest tip de epistole,
precum cele inventate de mine, umplu căsuţa poştală a impresarilor lui. Şi
mai eram convins că „inima fierbinte nu răspunde”. Deci, într-un fel,
aveam dreptate. Cît despre „secretarul particular” citat de mine, ei bine, el
nu putea să mă dea în judecată, deoarece nu exista decît în imaginaţia mea
şi în suplimentul Cărăbuş.
O altă carte pe care am prezentat-o publicului român l-a avut ca autor
pe actorul Bud Spencer, supranumit Piedone, celebru prin filmele în care
împărţea generos pumni. M-am gîndit să surprind puţin cititorii revistei
Viaţa studenţească, prin aplecarea spre filosofie a caftangiului Piedone.
Aşa că am scris următorul articol (pe care am putut, din fericire, să-l
recuperez în colecţia de la Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu”,
Bucureşti). Articolul e semnat de mine şi de David Cristian, fiul meu, care
pe atunci avea doi ani. Nu am pus David Cristian Morar, s-ar fi prins
lumea, am lăsat aşa, David Cristian, spunîndu-mi că o să-i împărtăşesc
farsa mai tîrziu, cînd va mai creşte!

Piedone – comisarul filosof

Surpriza editorială a anului 1987 în Italia (şi, am îndrăzni să spunem,

chiar în Europa) a fost publicarea la Pisa a unei cărţi de „aforisme şi
frînturi de gînd” purtînd titlul Şi îngerii mănîncă fasole şi semnătura
foarte cunoscutului actor Bud Spencer, supranumit, după numele
personajului pe care l-a încarnat (cu cele 123 kg ale sale), PIEDONE.
Surpriza este multiplă, deoarece nimeni, absolut nimeni nu se aştepta ca
Bud Spencer, actorul-dulap, împărţind la pumni cînd în Africa şi cînd în
rîndurile mafiei italiene şi de peste ocean, să fie dotat cu o gîndire
filosofică. O altă sursă a surprizei este nivelul extrem de elevat al gîndirii
piedoniene. Ziaristul Carlos Maria Serpente, de la Corriere di Pisa, a avut
o discuţie foarte interesantă cu actorul-gînditor, de la care a aflat, printre
altele, că „pasiunea mea pentru gîndirea aforistică datează din copilărie.
Eram ţintuit la pat de o hepatită recidivantă şi tatăl meu mi-a interzis să
citesc, a luat din camera în care stăteam izolat toate cărţile pe care aş fi
fost susceptibil că le înţeleg. Trebuie să spun că tatăl meu avea atîtea cărţi,
încît era nevoit să le ţină în toată casa. Intrigat de această interdicţie de a
intra în universul miraculos al cărţilor pentru copii, am răsfoit prima carte
care mi-a căzut în mînă. Nu o voi uita niciodată: era un volum frumos
legat în piele, scris cu litere aurite – Pascal, Gînduri. La început nu am
înţeles decît fiecare cuvînt în parte, abia la a patra lectură integrală am
avut revelaţia unei gîndiri strălucitoare. De atunci am început să citesc
filosofie pe ascuns pînă la majorat, după aceea viaţa m-a împins pe alte căi
decît cele universitare, aş fi vrut să studiez filosofia, n-am putut, am trăit
filosofia… resemnării (…) Titlul acesta este de fapt, după cum ştiţi, titlul
unei porcărioare de film pe care am făcut-o cu Giuliano Gemma, un bun
prieten al meu, un excelent poet, poate că într-o bună zi va avea curajul să
publice volumele pe care le poartă cu sine de pe un platou de filmare pe
altul… Semnificaţia titlului este foarte simplă: ideile (în sens platonician),
dacă nu sînt lăsate în puritatea lor, pot deveni vulgarităţi periculoase. Nu
vreau să denigrez pe nimeni…”. Cunoscutul actor a mărturisit că, dacă
acest volum de aforisme va fi bine primit de specialişti, va îndrăzni să
publice şi o carte care propune un corpus de idei mai bine închegat,
intitulată (provizoriu) Filosofia dilemei.
Dăm mai jos, în traducere, cîteva aforisme ale lui Bud Spencer, cel
mai tînăr nume în literatura paremiologică-sapienţială.
 
1) „Oare e zadarnic să scriu? În colbul bibliotecilor zac tot mai multe
cuvinte, gînduri care ar fi putut schimba lumea. Aşa văd eu Apocalipsul: o
vîlvătaie cuprinzînd toate cărţile lumii.”
(…)
27) „Fragilitatea gestului uman: o lacrimă pe obrazul unui dictator la o
reprezentaţie melodramatică şi, în compensaţie, după spectacol, alţi
întemniţaţi.”
 28) „Gîndirea chemată mereu mai insistent în cartierele prostiei pentru
a se mînji de noroi, pentru a fi alungată cu pietre.”
(…)
39) „Adevărul umblă cu capul spart? Minciuna va veni în grabă cu
trusa medicală pusă la punct.”
40) „Nu numai nimicul ne sperie în perspectiva morţii, nu numai
neantul, ci şi statuile de lut pe care filosofia le răspîndeşte în aceste
neant.”
(…)
71) „Laşitatea ne face curte mereu şi se recomandă ades: numele meu
e prudenţa… În graba mare, politicos fiind, constaţi că i-ai şi sărutat
mîna.”
(…)
109) „Spengler a teoretizat declinul, dar nu a avut perspectiva întreagă
şi limpede a celui mai mare declin posibil: trecerea de la natură la cultură.
Din acest declin iese cîştigată doar gîndirea care, şi ea, se…
aprofundează!”
110) „Filosoful e asemeni unui coşar care curăţă hornurile gîndirii
pentru a le asigura tirajul corespunzător.”
(…)
234) „Aforismul poate fi bulgărele care declanşează avalanşa unei
demonstraţii filosofice. Jos, la poale, va muri sufocat acest «neghiob pumn
de zăpadă».”
(…)
709) „Dacă ţi se întinde şi celălalt obraz, fii atent, ţi se întinde o
cursă.”
(…)
813) „Iarba de pe munţi se lasă muşcată, nu smulsă: ştie ea ce ştie.”
(…)
1060) „Wittgenstein cu al său Tractatus a clădit un sistem filosofic
asemeni unei case foarte arătoase, dar fără acoperiş: dormi în ea, dar te
udă ploile altor gînduri.”
(…)
1111) „Cascadele: ape ridicate în picioare.”
 
 Încheiem aici traducerea noastră, în speranţa că v-am prilejuit o
agreabilă întîlnire cu gîndirea unui om care, pînă acum, nu putea fi
suspectat de aşa ceva.
 
Prezentare, selecţie şi traducere
de David Cristian şi Ioan T. Morar

Redactorul-şef s-a amuzat foarte tare cînd am prezentat textul spre

publicare, a rîs complice şi l-a aprobat. Îi plăceau farsele inteligente şi
cred că „traducerea” mea se încadra în această categorie. Ea a trecut uşor
şi de cenzură, cred că „tovarăşii” nici n-au citit textul pînă la capăt, îi
depăşea. Tocmai pentru asta am simţit nevoia să citez numele lui Spengler
şi pe cel al lui Wittgenstein, iar pentru a întări ideea că e ceva serios, am
citat un nume de ziar, Corriere di Pisa, habar nu aveam dacă există aşa
ceva, şi un nume de ziarist care i-a luat interviu lui Piedone, Carlos Maria
Serpente, mai degrabă nume de spaniol decît de italian, dar cenzura nu se
prindea la astfel de subtilităţi. Toate acestea respectau o reţetă de
fabricaţie a mea. Ca să treacă drept adevărat, un text fals trebuie să fie
totuşi „armat” cu nişte elemente care par, indubitabil, reale. De aceea am
dat numele oraşului în care a apărut volumul, numele ziarului (legat de
oraş) şi apoi al unui ziarist. Nu am spus „un ziar din Italia”, am dat,
precis, numele ziarului. Şi am afişat în text o anume siguranţă de sine,
ceea ce păcălea întotdeauna.
Revăzînd textul acum, mi-am dat seama că fraza atribuită lui Bud
Spencer, cum că nu a studiat filosofia, ci a trăit-o, a ajuns cumva în zilele
noastre, pînă la Gigi Becali, care s-a declarat filosof practician! Faptul că
am fost coleg de redacţie cu Dan Pavel, consilierul ulterior al
latifundiarului din Pipera, nu cred că joacă un rol chiar atît de important în
asumarea de către Gigi a acestei însuşiri, de filosof practicant.
Tot din categoria „profeţiei” cu Michael Jackson, care a ajuns pînă la
urmă să cînte la Bucureşti, aş adăuga încă una. L-am pomenit în articolul
cu Piedone pe Giuliano Gemma şi l-am făcut poet. Mi s-a părut o glumă
bună, spusă serios. Aşa cum toate „aforismele” le-am scris pe un ton
mimînd seriozitatea (deşi, cînd le-am scris, am rîs de ce ieşea). Ei bine, pe
cînd realizam emisiunea Cinemateca de acasă, pe un canal aparţinînd de
PRO TV, l-am avut ca invitat, la un film, pe însuşi Giuliano Gemma! Un
tip foarte amabil, fără aere de vedetă, cald, deschis, era prietenos pînă şi
cu mine, deşi mă vedea pentru prima dată. Am fost foarte emoţionat, era
un privilegiu să întîlnesc un actor pe care îl văzusem în atîtea filme în
tinereţea mea (şi a lui). Desigur, nu i-am spus că înainte de ’89 am scris
într-un text fake despre el că e poet şi că nu a îndrăznit să-şi publice
producţia lirică. Mă temeam că va scoate un volum de poezii din buzunar
şi mă va lovi cu el în creştet!
 
P.S. Cîteva săptămîni mai tîrziu, Ioan Buduca, autorul rubricii
„Amfitrion”, din Viaţa studenţească, în care povestea cine ne-a mai vizitat
pe la redacţie, mai pune umărul la credibilizarea textelor filosofice ale lui
Bud Spencer, printr-un fake cît casa:
 
Printre evenimentele săptămînii redacţionale trebuie să menţionăm şi faptul că
am primit o scrisoare de la Bud Spencer (Piedone), care ne mulţumeşte pentru
traducerea din aforismele sale publicată în numărul de anul nou. Scrisoarea stă la
dispoziţia curioşilor într-o vitrină a redacţiei (Recepţioner).
 
E drept, nu aveam scrisoarea, dar nici nu a venit nimeni să o vadă!
  

Poezia pacifistă care nu se prea există

Eram cu Mircea Mihăieş pe o bancă pe malul Begăi şi o aşteptam pe

Adriana Babeţi, care venea de la Orizont cu şpalturile. Aşa începe una
dintre cele mai îndelungate farse literare pe care am făcut-o, sfidînd
cenzura şi publicînd false traduceri din poeţi existenţi şi inexistenţi. O
farsă care se datorează întîmplării, acestei întîmplări de pe o bancă din
Timişoara. Aşadar, vine Adriana cu şpalturile şi se plînge că, aşa cum s-au
aşezat textele în ultima pagină, ar mai avea nevoie de o poezie scurtă, va
trebui să se întoarcă la redacţie să caute un text în dosarul de traduceri. Şi
atunci mi-a venit ideea. „Auzi, dar ce-ar fi dacă ţi-aş traduce pe loc o
poezie scurtă, din ce autor vrei tu?!” Adriana m-a privit cu neîncredere,
Mircea a rîs. „Păi, din ce traduci?!” Întrebarea era legitimă, nu aveam nici
o carte asupra mea, în geanta mea de navetist aveam doar cîteva haine şi
un caiet. „Din imaginaţie, Adriana, oare nu stă imaginaţia la baza
literaturii? De ce nu ar sta şi la baza traducerilor?!” Adriana m-a privit
neîncrezătoare, dar Mircea a spus să încerc. Le spun să aleagă un poet, iar
Adriana zice că Bertolt Brecht sună bine şi e şi redegist (adică din RDG).
I-ar trebui zece-douăsprezece versuri scurte, cu mesaj pacifist, cît să intre
în locul gol. Scot caietul, scot pixul (deşi nu prea mai scriam de mînă),
îmi imaginez că sînt Bertolt Brecht (care scrie în română) şi într-un sfert
de oră poezia e gata. Le-o citesc şi văd că am succes, e Brecht curat, gata,
adjudecat. Cînd va ajunge la redacţie, Adriana o va da la dactilografiat.
„Oare intră în ziar?!”, am întrebat. „Cum să nu intre, e foarte bună,
rubrica se numeşte «Poemele Păcii».”
Peste o săptămînă merg la Mircea la Orizont, Adriana îmi întinde
revista şi-mi spune, de faţă cu ceilalţi: „Bună traducerea ta, foarte bună”.
Aşadar, falsul Brecht intrase în revistă fără nici o obiecţie, fără să se
schimbe nici măcar o virgulă:
 
Bertolt Brecht (R.D. Germană)
 
Mîine în zori
 
Şarpele de rouă trece printre
castele
Vîntul cel blînd aduce flori
din viitor
printre gamelele soldaţilor
Da, mîine în zori
vom păşi peste baricade
peste hotărîrile vechi
Mîine în zori
ne vom naşte
din speranţă.
 
În româneşte de I. Morar
 
Poezia avea tot ce s-ar fi aşteptat cenzura să citească, avea flori,
speranţă, soldaţi, baricade peste care se trece în zorii zilei de mîine.
Personal, nu aş fi scris niciodată o asemenea poezie, cum s-ar zice
„proprie”, mi s-ar fi părut puerilă, simplificatoare şi prea pe linie. Dar
Brecht nu s-a sfiit să o scrie, el era mai militant decît mine. Iar eu, ca
traducător, nu puteam motiva opţiunile estetice discutabile ale autorului
tradus! Iată că prin această măruntă poezie atribuită lui, Brecht se afla în
poziţia unuia care a publicat mai mult decît a scris!
Urmarea cea mai plăcută a publicării acestei poezii a fost faptul că am
luat bani pe ea. Traducerile se plăteau între 60 şi 80 la sută din genul
tradus. O poezie se plătea în mod normal cu 140 de lei. Pe Brecht am luat
75 de lei, mi se pare, bani de buzunar obţinuţi într-un sfert de oră. Ca tînăr
poet nu aş fi fost publicat de revistă decît stînd la coadă, iar pentru un
grupaj coada se întindea pe cîteva luni, erau scriitori mai cunoscuţi care
publicau mai repede, ceea ce era normal.
Am stabilit cu Adriana să-i mai aduc nişte „traduceri”, dacă nu
ajungeam să mă văd cu ea, i le transmiteam prin Mircea. În afara lor,
nimeni nu mai ştia de aceste traduceri fake, ar fi fost periculos, dacă mă
demasca cineva, puteam să am neplăceri pentru fals şi uz de fals. Şi
complicii, dacă s-ar fi dovedit că ştiu (ceea ce ar fi fost exclus, aş fi luat
totul asupra mea), puteau să o păţească şi ei.
Pe vremea aceea citeam Neruda, îmi plăceau poeziile lui de dragoste,
nu-mi plăceau opţiunile lui politice, dar treceam peste asta. Aşa că
opţiunea ca următoarea traducere să fie din Neruda mi s-a părut firească,
deja îi deprinsesem stilul, puteam să scriu ceva ce să sune în felul lui.
 
Pablo Neruda (Chile)
 
Odă elementară păcii
 
Te ştiu deşi în puţine clipe
mi-ai iluminat pe de-a-ntregul sufletul
fiindcă tu treci asemeni apelor stihiale
stînci şi baraje nu pot să te oprească
singură te opreşti
îţi faci sălaşe printre oameni
şi locul tău doar porumbelul cel alb
pe deplin îl cunoaşte
mi-am zdrelit toată viaţa braţele şi cuvintele
ca să te pot aduce printre noi
Te ştiu
tu poţi hotărî, hai hotărăşte-te
să rămîi a noastră căci te vom păstra
hai,
încălzeşte pămîntul
ridică-te pe boltă şi
întinde pînza ta de aer
pînza ta de Mireasă a Lumii,
hai,
Pace, naşte-ne pe toţi din tine.
 
În româneşte de Ioan Morar
De data asta am semnat cu numele întreg, nu doar I. Morar, era vorba
totuşi de Neruda, iar poezia era mai elaborată, nu am scris-o pe genunchi,
într-un parc, ci în linişte, la maşina de scris. Chiar nu e o poezie proastă,
sigur, dar nici pe asta nu aş fi scris-o în numele meu, deşi ca tînăr poet
român al păcii aş fi avut viitor, mai ales dacă undeva, într-o poezie, l-aş fi
asociat păcii şi pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Dar asta nu a intrat
niciodată în planurile mele.
Ar fi fost simplu să public volume de versuri dacă, la început, era şi
una „mai patriotică”, dedicată partidului sau, şi mai eficient, chiar celui
mai iubit fiu al poporului român. Formula a fost aplicată de alţii. La o
adică, spuneau ceva în genul „ăsta-i preţul, scriu o poezie cum vor ei şi
restul cum vreau eu”. Am auzit această justificare, dar mă bucur că nu am
fost nevoit să o folosesc. Şi nimeni nu m-a obligat să o fac. În materie de
poezie, în vremea trăită de mine în comunism, linguşeala a fost
facultativă. Nu putea să te oblige nimeni să scrii poezia pe care nu o vrei.
Justificările ulterioare, cum că „am fost obligat să scriu şi poezii din alea”,
sînt neconvingătoare şi, mai ales, neadevărate. Cei care au scris poezii
omagiale au profitat de pe urma lor. Au fost publicaţi preferenţial, au
obţinut onoruri oficiale, au fost răsplătiţi în fel şi chip. Pe termen scurt,
compromisurile au fost rentabile.
Revenind la poezia nerudiană de mai sus, putem remarca obsesiile
erotice ale poetului sud-american, chiar atunci cînd vorbeşte despre pace.
Stîncile, stihiile, barajul aduc aminte de filonul teluric din creaţia sa.
(Doamne, ce mi-ar fi plăcut să citesc şi o analiză literară a acestei poezii!)
Cred că nu l-am făcut de ruşine cu traducerea! Iar suma de 101 lei primită
în schimb mi-a demonstrat că am făcut un lucru bun, apreciat de
conducerea revistei.
Asta m-a încurajat să merg mai departe (glumesc, oricum aş fi mers
mai departe, traducerile astea false erau o sursă destul de importantă de
rotunjit veniturile). Deja mă amuza foarte tare situaţia, mă gîndeam la
adevăraţii traducători care caută cuvinte, sinonime, nuanţe prin dicţionare,
muncesc destul de mult pentru o traducere. La mine era simplu, mă
aşezam la tradus fără dicţionare, fără îndoieli stilistice. Scriam direct la
maşină, fără ştersături, fără reveniri, dintr-un foc. Traduceam, ca să zic
aşa, instantaneu.
Complicitatea mea cu Mircea şi Adriana a fost cimentată de cea de-a
treia poezie, atribuită tot unui poet care-mi plăcea, de data asta un spaniol:
 
Juan Ramón Jiménez (Spania)
 
 Mare şi ţărm
 
Aşa cum luna mi se pare acum
Bănuţul săracului
Acest sentiment e o plantă
Un tînăr copac
Această credinţă în el
Muncitorul care se întoarce
Din marile fabrici
La familia lui luminoasă
(străluminată de tot ce căleşte metalul, mai rezistent)
Mi se va umple sufletul de întrebări
Sub lumina zornăitoare a lunii –
Cu întrebările acestea încărcat
Mă înham la zodia lui – vine zodia lui
Timp fără arme – profundă şi limpede apă
Profundă şi limpede zi
– mare şi ţărm.
 
În româneşte de Ioan Morar
 
Deja începusem să fiu un traducător băgat în seamă de revistă. Iarăşi
un pic peste o sută de lei au răsplătit eforturile mele de tălmaci. De
observat că nici în poeziile copiate mai sus, nici în celelalte, ce vor urma,
nu am scris „traducere” de Ioan Morar, ci „în româneşte de Ioan Morar”.
Aici îmi lăsam o portiţă de scăpare, în caz că aş fi fost prins. M-aş fi
scuzat, cumva (în mintea mea aşa gîndeam), eu am scris în româneşte
ceea ce mi s-a părut că aceşti poeţi scriu în limba lor. Subţire ca
justificare, dar nu exista afirmaţia că am tradus, ci că aceste versuri au fost
scrise în româneşte de mine. Din fericire, nimeni nu m-a luat la întrebări,
poemele păcii erau infailibile. Aţi văzut că deja la Jiménez am introdus şi
tema muncitorului care se întoarce „din marile fabrici” şi vrea pacea, deja
tematic eram „beton”, vigilenţa cenzurii îşi luase concediu.
Exista însă o problemă pe care am discutat-o cu Mircea şi cu Adriana.
Dacă se întreba cineva de unde iau eu poeziile traduse?! Şi cum se face
că, deşi absolvent de română-franceză, am tradus pînă acum din germană
şi spaniolă? Trebuia să contracarez aceste întrebări dacă voiam să public
în continuare. M-am tot gîndit şi am găsit. Dacă tot produc traduceri false,
de ce nu aş inventa şi un volum fals?
Un volum care să se intituleze chiar aşa, Poemele păcii, o antologie de
poezii, în franceză, editată de UNESCO. Şi obţinută de mine de la
profesoara mea de franceză din liceu, Florica Suciu. Asta ca să fie totul cît
se poate de veridic. Mircea şi Adriana vor provoca o mică discuţie pe
tema asta în redacţie, să audă mai ales colegul lor Lucian Alexiu, unul
dintre furnizorii autorizaţi de traduceri. Soţia lui, Carmen Blaga, era o
traducătoare harnică şi competentă. De altfel, mi-a tradus şi mie un grupaj
de poezii în franceză, pentru o antologie apărută la Editura Facla din
Timişoara.
Singura persoană care ar fi putut avea bănuieli, cum zic, era Lucian
Alexiu (iartă-mă, Lucian, pentru chestia asta, foamea m-a împins!) şi la el
trebuia să ajungă povestea cu antologia UNESCO. Şi, se pare, a şi ajuns.
Sigur, chestia asta mă discredita puţin, adică eu traduceam la mîna a doua,
traduceam poeţi deja traduşi în franceză, aşa era, dar mesajul pacifist nu se
dilua din asta!
Complicitatea a mers de minune, luni în şir. Am ajuns, de pildă, şi la
situaţia în care aveam un grupaj întreg de poezii. Dar mi-am luat o măsură
de precauţie, mă temeam să nu spună unii oameni din redacţie sau din
afara ei că sînt publicat prea des, prea mult. Aşa că am început să pun şi
nume false de traducători. De la poet adevărat, traducere falsă, numele
meu adevărat, am ajuns şi la situaţia poet fals, traducere falsă, traducător
fals. Ilustrativ este un grupaj care a conţinut toate variantele.
Întîi, o poezie de Jacques Prévert, poet foarte la modă pe vremea aceea
(cu poezia Copiii care se iubesc, devenită un fel de şlagăr). Şi, în plus, era
clar că pe el îl traduc din franceză, adică din limba în care a scris.
 
Jacques Prévert (Franţa)
 
El ne salută pe toţi
 
Soarele se deghizează în portocală şi
îi salută pe toţi copiii
în bănuţ de aur se deghizează
şi se aşază în palma muncitorului
iar cînd ia forma unui zîmbet
 atunci pentru îndrăgostiţi –
în taină – luminează
Ştiu ei oamenii politici
că fără pace soarele nu poate
străbate atîta amar de spaţiu
pentru a ne saluta?
Chiar dacă o ştiu
trebuie să le-o repetăm zilnic
pentru a putea primi zilnic
salutul soarelui ca pe o portocală
ca pe un bănuţ
ca pe un pseudonim al speranţei.
 
În româneşte de Ioan Morar
 
Aici deja am forţat, cuvîntul „portocală” nu prea era indicat, nu se mai
făceau importuri. Dar nu poţi să-i spui asta lui Jacques Prévert că nu
înţelege, aşa că mai lăsăm de la noi, mesajul e foarte bun, urechează
oamenii politici occidentali care nu prea îşi doresc pacea. Le arătăm noi!
În acelaşi grupaj, un poet fals, o traducere falsă şi o semnătură falsă,
Marin Toporan, coleg de-al meu de la Liceul „Textila” din Lugoj, maistru,
un tip haios, pe care l-am anunţat că-i voi folosi numele şi asta l-a amuzat,
mai ales cînd i-am arătat şi revista.
Daniel Touramas (Burkina Fasso)
 
Iubeşte-ţi aproapele
 
Pe cel gol şi pe cel flămînd şi pe cel trist
Nu-i dispreţui
Pădurea şi cîmpia şi muntele
Ne hrănesc şi ne bucură
Pe toţi şi noaptea pe toţi
În egală măsură ne poartă pe valuri
De somn: iubeşte-ţi aproapele
Poruncă pe care o nesocoteşte omul
Se crapă de ziuă şi iar începe
Inegalitatea
Noi ştim că numai pacea va aduce
între oameni o mai bună privire
 un salut mai cald
o nuanţă în plus în iubirea de semeni
(tigrul şi leul, pînă şi ei se respectă
unul pe altul)
Iubeşte-ţi aproapele şi vei fi mai liber.
 
În româneşte de Marin Toporan
 
Cu acest poet african am intrat în zona traducerilor total inventate, ale
unor poeţi inexistenţi pînă atunci, lansaţi pentru prima oară în România.
Mi-l imaginam pe poetul Daniel Touramas ca pe un pastor comunist, poet
invitat pe la simpozioane, pentru a-şi face cota de reprezentativitate.
Bătrîn, sfătos, cu părul alb la tîmple, cu ochelari cu ramă metalică,
zîmbind mereu, cu o dantură sănătoasă. Mi se părea că numele sună bine,
credibil, şi parcă nici nu m-ar fi mirat dacă în alte publicaţii aş fi dat peste
alte poezii scrise de Daniel Touramas. De fapt, simţeam atunci că sînt un
fel de traducător-actor, care intră în pielea personajului şi se lasă condus
de el, astfel, scrisă de mine, să devină tot mai mult poezia lui.
După părerea mea, cireaşa de pe tortul acestui şir de falsuri e dată de
cea de-a treia poezie din grupaj. Aici am forţat nota şi am întins coarda,
după principiul „scapă sau crapă”. Mircea a rîs primul, cînd i-am dat
grupajul, apoi Adriana mi-a transmis: „Tu nu eşti normal!”, dar a publicat
toate cele trei poezii.
Poetul inventat de mine e un american care poartă numele meu în
traducere. Ca să nu se prindă lumea imediat, am dat un nume cu cheie
traducătorului: Ion Şeitineanu, aluzie la locul naşterii mele. Eram, într-un
fel, ca într-un film poliţist, un criminal în serie care vrea să fie prins cît
mai repede şi le tot dă poliţiştilor indicii despre identitatea sa. Dar
poliţiştii de la cenzură dormeau liniştiţi, nu aveau de ce să se teamă, era
vorba de poezii dedicate păcii. Un poet american? Dacă ţine partea păcii,
să fie bine-venit în paginile revistelor noastre! Welcome!
 
John T. Miller (SUA)
 
Eu, John T. Miller, poet american din
Detroit, propun înfiinţarea unui Muzeu al Păcii
pentru care donez o rană obţinută din Vietnam
 şi un termos de campanie.
 
O clădire luminoasă şi albă,
undeva pe o insulă liberă
sau într-un oraş suferind cicatrizat,
cu zeci de vitrine în care să încapă
milioanele de semnături pentru pace
şi cu zeci de benzi pe care să fie înregistrate
gemetele şi ţipetele şi suspinele pe care
moartea armată le-a adus în dar.
 
O clădire luminoasă şi albă
Atît de mare încît să încapă în ea toată lumea
şi atît de mică încît să încapă într-un suflet de om.
 
În româneşte de Ion Şeitineanu
 
Mă simt obligat să fac o precizare, ultima imagine am ciupit-o dintr-o
predică în care se spunea că Dumnezeu e atît de mare încît cuprinde toată
lumea şi atît de mic încît încape în inimile noastre. O vină mărturisită este
pe jumătate iertată: Doamne, iartă-mă! Oricum, riscul cu numele poetului
a fost destul de mare, mă aşteptam să mi se atragă atenţia să nu mă mai
joc, în cel mai bun caz, sau să fiu luat la întrebări de „organe”, în cazul cel
mai îngrozitor. Nu mi s-a întîmplat nimic din toate astea, singurul care s-a
prins atunci a fost poetul Marcel Tolcea, fostul meu coleg de cameră din
căminul 16, care, din acea zi, a intrat în rîndul complicilor, pentru că nu
m-a demascat.
Din păcate, nu am reuşit să găsesc toate traducerile acestea inventate,
deşi am răsfoit colecţia revistei Orizont chiar în redacţie, dar şi acolo au
trecut unii care au rupt pagini sau au făcut să dispară numere. Nu ştiu ce
resort or fi avut, ce dovezi „incriminatoare” s-or fi găsit pe acolo, dar pe
mine m-a înfuriat această barbarie. Mai ales după experienţa cu Biblioteca
Naţională a României. Nu am reuşit să găsesc un grupaj de cinci poeţi
chinezi, publicat în preajma unei vizite a lui Ceauşescu în China. Poeziile
au intrat în revistă fără întîrziere, pe mine m-a amuzat să găsesc nume de
poeţi, să scriu în stiluri uşor diferite şi, în acelaşi timp, să dau şi unitate
grupajului. Mai ales că acest grupaj are şi o poveste care a urmat apariţiei.
Ioan Groşan mi-a povestit că a fost odată invitat la Ambasada Chinei, îi
plasase invitaţia un alt scriitor, şi că, în hol, la un fel de gazetă de perete, a
văzut decupat grupajul din Orizont. Cînd a dat cu ochii de numele meu, a
izbucnit în rîs, abia s-a oprit, s-a temut să nu-l ia gazdele la ochi pentru că
rîde de poezia chineză! Ştia, fără vreo dovadă în plus şi fără confirmarea
mea, că e vorba de o farsă luată în serios de Ambasadă.
Am găsit în schimb o traducere, apărută singură pe ultima pagină a
revistei, dintr-un poet nord-coreean. Acolo mi-am spus să pun din nou un
pseudonim, Cornel Păun. Să pară că e un român vorbitor de coreeană, nu
tot eu, cu traducerile din franceză.
 
Sin Gin Sun (R.P.D. Coreeană)
 
Lumina ne dă trup
 
Ura îşi are gînditori plătiţi
Dar şi lucrători fără prea mare simbrie
Ea poate pe frate de frate să despartă
Pruncul să-l alunge de la sînul mamei
şi cîte şi mai cîte nu poate să facă în
entuziasmul umorilor negre
Ştiu însă că mîinile mele se întîlnesc
Pline de bucurie una cu alta
Mîna care scrie şi mîna care mîngîie
Fie ca toţi să putem zice
Lumina ne dă trup
Să punem lanţuri numai şi numai
La încheieturile urii.
 
În româneşte de Cornel Păun
 
Mesajul poeziei e clar, cele două Corei ar trebui unite într-o singură
ţară (mă rog, cu capitala la Phenian, desigur). Poezia e mai simpluţă, că
doar Coreea de Nord (cum îi zicem acum) nu a avut cine ştie ce mare
literatură. Remarc prezenţa protocronică a expresiei devenite în România
actuală haştag de sărbători: „Fie ca”! Cît despre lumina care ne dă trup, nu
e vorba de o imagine religioasă, ci de Lumina Ideilor Ciuce, ale
Nemuritorului Kim Ir-sen, esenţa comunismului nord-coreean. Un
comunism materialist care se trage din idei. (Cornel Păun este numele
unui coleg din corpul profesoral de la Liceul „Textila” Lugoj.)
După ce mi-a povestit Groşan experienţa cu Ambasada Chinei, m-a
strîns un pic în spate. Poezia nord-coreeană fusese deja publicată. Şi m-
am gîndit că, dacă a ajuns revista la Ambasada R.P.D. Coreene şi angajaţii
au încercat să-l depisteze pe poetul Sin Gin Sun? O fi existînd în ţara lor
vreunul cu prenumele Sin Gin? Dar dacă numele Sun nu sună deloc în
coreeană? Dacă trebuia Sung? În fine, după ce se vor fi prins că nu există
un astfel de poet, în scenariul meu sumbru, angajaţii ambasadei ar fi scris
o scrisoare de protest pe adresa redacţiei, în care ar fi demascat mîrşava
manevră de a publica un poet care nu e din Nord? Dacă ei credeau că e
din Sud şi era gata fandacsia?
Din fericire, poezia asta nu a avut urmări, nu m-au căutat nord-
coreenii. Poate l-or fi căutat pe Cornel Păun! Şi nici celelalte poezii,
atribuite unor poeţi reali sau inventaţi, nu mi-au adus neplăceri,
dimpotrivă. Am cîştigat nişte bani frumoşi, am rîs pe înfundate cu
Adriana şi cu Mircea, ne-am simţit mai liberi decît alţii.
Curajul nostru, atîta cît a fost, ne-a ajutat, după ’89, să ne diferenţiem
în raport cu laşităţile altora. Noi am rîs, ne-am amuzat, am fost solidari,
am avut complicităţi plăcute, în vreme ce alţii ne turnau şi se puneau în
slujba regimului. Vorba lui Labiş: „Noi nu, niciodată, noi nu!”.
Un alt exemplu este despre cum am folosit aluzia culturală pentru a
întări ideea că poezia tradusă e reală. Am inventat un poet argentinian, dar
titlul poeziei făcea aluzie la cartea lui Sábato, despre eroi şi morminte,
care apăruse la noi şi s-a bucurat de tot succesul pe care-l merita. Şi,
pentru a întări această aluzie culturală, am mai pus şi dedicaţia pentru
Sábato.
 
Julio Patricio Munez (Argentina)
 
Despre alţi eroi şi alte morminte
Lui Sábato
 
Cît costă un erou, cîtă recunoştinţă vom risipi
cu fiecare dintre cei care mor orbiţi
de inutilitatea gloriei postume?
Da, Sábato, nici o carte nu a salvat viaţa
 copiilor, nici o pictură nu poate amîna clipa morţii,
dar cel care scrie o carte, cel care pictează se poate
interpune cu toate vorbele sale, cu toate culorile
între primejdie şi primejduit,
între vînător şi omul vînat.
Da, se moare adesea prosteşte, fără rost se mai moare
în lume, în uniforme care nu reprezintă
crezul celui ce o îmbracă,
în tranşee obscure se moare literar
pars pro toto, şi nimeni nu poate garanta
că partea este mai puţin bună, mai puţin demnă şi mai puţin
doritoare de viaţă decît întregul,
decît cel care semnează
şi vinde şi cumpără acţiuni la Bursa Morţii.
Cît costă un erou? Cine e de vînzare?
 
În româneşte de Ioan Morar
 
Poezia a apărut într-un grupaj mai mare, alături de traduceri „pe bune”
din lirica iugoslavă făcute de Lucian Alexiu, alături de Slavomir
Gvozdenovici şi lîngă o traducere aparţinîndu-mi tot mie, a lui Bernard B.
Dabié, din Coasta de Fildeş, poet, evident, inventat. Semnătura traducerii
poetului ivorian nu a mai fost a mea, din precauţie, ca să nu bată totuşi la
ochi, a fost a unei eleve de la „Textila” din Lugoj, Ileana Benea,
handbalistă, care nu cred că a scris nici un vers în viaţa ei. La poet
necunoscut, traducătoare necunoscută!
Îl citisem pe Pessoa şi am fost impresionat de modul în care le-a creat
el biografii poeţilor pe care i-a „creat”. Aşa că, după ce „traduceam” cîte o
poezie dintr-un poet inexistent, încercam să le creionez, în mintea mea, ca
joc intelectual, cîte o biografie. Pe argentinianul de acum mi-l imaginam
ca pe un poet pletos, cu barbişon, cu ochelari rotunzi şi ramă metalică,
căutînd să semene cu Troţki şi cu tricou Che Guevara, stînd la masă la
aceeaşi cafenea cu Ernesto Sábato, pe care-l admira şi-l invidia, amestec
cunoscut la mulţi scriitori şi artişti. Evident, Sábato stătea cu prietenii lui,
Munez doar îl saluta, apoi, cînd se vedea, în altă parte, cu prietenii lui, le
spunea: „Astăzi iar m-am văzut cu Sábato, stă toată ziua în cafenea, mă
întreb cînd mai scrie”. Desigur, gîndeam, poetul tradus scrie pe teme
militante şi astfel e publicat în mai toate revistele de stînga, deşi şi-ar dori
să scrie altceva, dar altceva nu-i publică nimeni.
La ora la care am scris aceste rînduri, am dat repede o căutare pe
internet să văd dacă nu cumva există vreun scriitor cu numele Julio
Patricio Munez. Nu, nu există. S-a născut şi a murit în aceeaşi pagină a
revistei Orizont, ca o efemeridă din şirul de efemeride care au păcălit
cenzura.
 
(Restul poeziilor „traduse” de mine, cîte am mai putut recupera, le
găsiţi în anexa cărţii.)
  

Întîmplări şi fapte grele în „Lumile paralele”

Nu datorăm comunismului faptul că în anii aceia unii dintre noi s-au

simţit mai liberi decît alţii într-un univers în care libertatea individuală era
dictată de supunere, de uniformizarea ideologică. Dacă ne-am simţit din
cînd în cînd liberi, meritul este al nostru şi al celor cu care am fost
solidari. Greutatea cea mai mare a fost să ne păstrăm libertatea, să o
ascundem, să-i asigurăm o oarecare clandestinitate pentru ca ea să dureze.
În anii în care am lucrat la Viaţa studenţească, din ’87 pînă în ’89, mi-
am manifestat libertatea printr-o rubrică de mici dimensiuni, plasată în
ultimele pagini ale revistei, tipărită cu un corp de literă mai mic decît
articolele „angajate”, rubrică numită „Lumi paralele”. M-am tot gîndit ce
pot aduce nou acolo, în paginile de la urmă, în spaţiul intitulat „Varia”, o
rubrică săptămînală care să atragă. Era foarte greu să mai aduci ceva nou,
ceva care să treacă de cenzură şi, în acelaşi timp, să stîrnească interesul.
La semipagina „Varia” era deja în desfăşurare, de cîţiva ani, serialul „O
sută de ani de zile la Porţile Orientului”, semnat Ars Amatoria (scris de
Groşan), exista o rubrică „Five o’rock”, scrisă de Traian Ungureanu, alta
de „Go”, scrisă de matematicianul Gheorghe Păun, şi altele, şi altele, era
acolo un fel de „almanah” în foileton. (Poate de aceea VS nu a editat
niciodată vreun almanah?) Ştiam de la mulţi cititori că erau paginile
preferate, alături de cele care găzduiau cronicile unor spectacole, cărţi şi
expoziţii. Acolo se respira un aer mai puţin ideologizat, mai puţin
falsificat. De fapt, acolo eram ca într-un fel de curte a şcolii în care ne
puteam juca, dar, desigur, cu grijă, ca mingea să nu iasă de acolo şi nu
cumva să spargă vreun geam de la clădirea cenzurii.
Rubrica „Lumi paralele” am gîndit-o ca pe un şir de fapte diverse
preluate de mine din presa internaţională. Numai că, evident, nu aveam
acces la presa internaţională (pentru cei mai tineri, semnalez din nou: nu,
nu era inventat internetul pe atunci), aşa că m-am gîndit să-l mimez. Să
fabric ştiri false care să sune credibil, despre întîmplări la limita
paranormalului (termen neagreat de materialismul ştiinţific), ştiri care să
se citească uşor şi să intrige un pic cititorul. De aceea, de cele mai multe
ori, în această rubrică includeam şi un titlu de publicaţie (de obicei
inexistentă şi ea) din care „traduceam” şi adaptam. În România acelor ani,
traducerea era adesea însoţită şi de o adaptare, proces în care se tăiau
secvenţe care nu conveneau ideologic. (De genul traducerilor făcute de
Irina Margareta Nistor, care, în locul unor înjurături groaznice, directe, de
pe casetele video ale vremii, punea un tandru „la naiba!”.) Ceea ce făceam
eu era adaptare şi traducere, ambele false.
Dinu Marin a ştiut de la bun început despre ce e vorba în „Lumi
paralele”, a fost de acord şi chiar m-a încurajat. Cînd ajungeam la
redacţie, în ziua de predare, îmi lua textul de la „Lumi paralele”, „dă să
văd ce ai mai scris”, îl citea şi rîdea. Era primul meu cititor şi, într-un fel,
cînd mă chinuiam în faţa maşinii de scris să inventez ceva nou, mă
gîndeam că trebuie neapărat să-l fac să rîdă pe redactorul-şef! Nu era
slugărnicie, era complicitate!
Scriam cu destulă uşurinţă pentru revistă, încercam să fiu expresiv, să
cultiv un stil interesant, să-mi aleg unghiuri deosebite ale unui subiect.
Doar la „Lumi paralele” începusem să mă poticnesc, era ultimul text pe
care-l scriam, dintre toate cele pe care le aveam în sumar, şi mi se
întîmpla să stau şi ore în şir cu pagina albă. Nu puteam scrie orice, nu
puteam lăsa ştacheta jos, nu puteam să duc rubrica în banal, în rutină. Mai
tîrziu am aflat că aveam cititori pasionaţi, Mircea Ţicudean mi-a povestit
că, la trupa de teatru a Filologiei din Cluj, condusă de profesorul Ion
Vartic (despre umorul căruia mi-au povestit multe Ţepi, Groşan şi
Buduca), rubrica avea foarte mare trecere, se discuta despre ea. Pentru ei
era clar că tot ce publicam acolo era inventat, tocmai de aceea li se părea
interesantă şi o urmăreau ca pe un mărunt OZN al presei româneşti.
Reuşisem să stabilesc, fără să ştiu pe atunci, o anumită complicitate şi cu
ceilalţi cititori, nu numai cu redactorul-şef.
Interesant în acest efort de imaginaţie era că mă ajuta pur şi simplu să
evadez, cu mintea, în alte ţinuturi. Evadam săptămînal în locul de unde
„relatam” întîmplările, treceam la altitudine mică graniţele realităţii, atent
să nu fiu reperat. Îmi dau seama acum că „Lumi paralele” a fost supapa
mea, un fel de a-mi ameliora condiţia de jurnalist în presa comunistă. Din
care, zic, scăpam săptămînal. Nu a fost vorba doar de a păcăli cenzura, ci,
într-un fel, de a mă păcăli şi pe mine, de a mă amăgi, de a-mi permite să
trag cu ochiul spre o lume cu adevărat paralelă.
Încep prin a transcrie un text (nu el a fost primul, dar e edificator) în
care îmi imaginam, în 1988, ceva din domeniul tehnologiei, cu un uşor aer
SF:
 
Lumi paralele
 
Alan Turbes Corporation este o firmă care lucrează numai şi numai pe bază de
computer. Numărul angajaţilor săi este de patru: Alan Turbes (informatician şi
şeful firmei), Miriam Turbes (soţia bossului, şefa secţiei publicitate), Larry
Locker (socrul lui Alan, lucrător la ghişeul firmei) şi Helen Locker (secretara şi
responsabila secţiei reclamaţii şi acţiuni juridice). Ce computerizează firma Alan
Turbes Corporation? Naivitatea, plictisul şi, eventual, scrînteala clienţilor. De
exemplu. Contra sumei de 175 $, firma ATC îţi eliberează o adeverinţă că eşti un
om deosebit, unic în felul tău, şi îţi alcătuieşte o listă cu zece mari personalităţi
ale lumii cu care ai fi putut fi prieten dacă i-ai fi cunoscut, personalităţi cărora le-
ai fi putut schimba total cursul vieţii. Pentru suma de 350 $, ATC îţi emite o altă
adeverinţă, în care, pe baza zilei de naştere, a grupei sanguine şi a datelor
antropometrice, îţi înşiruie zece mari invenţii pe care ai fi putut să le faci dacă te
năşteai cu cîţiva ani sau secole mai devreme. Tot pe bază de calculator, dar
contra sumei de 450 $ ţi se face portretul aşa cum vei arăta peste douăzeci de ani.
Dar cea mai palpabilă activitate a acestei firme din Las Vegas este aşa-numitul
tatuaj electronic în culori. Un tatuaj de 20×20 cm, de pildă, costă numai 400 $.
Această străveche îndeletnicire omenească, e vorba de tatuaj, este executată în
cadrul firmei ATC, cu ajutorul unui imprimator adaptat, cu mici ace în felul celor
de seringă, prin care poate să circule cerneala specială destinată să imprime
desenul în pielea clientului. Fiind destul de dureroasă, tatuarea electronică în
culori se desfăşoară sub anestezie locală. Desenele pe care le poate executa
calculatorul sînt extrem de diverse, de la reproduceri după opere de artă celebre
(Mona Lisa este campioana preferinţelor), pînă la portretele unor actori sau
cîntăreţi. Cu un supliment de numai 100 $, calculatorul firmei ATC poate să-ţi
transpună, pe propria piele, portretul oricărei persoane (iubită, soţie, vecin etc.)
dacă înaintezi o poză în acest sens. Moda tatuajelor color (excelent executate din
punct de vedere tehnic, conform pozelor pe care le-am privit în revista News in
colors, este în plină expansiune. (I.T.M.)
  
Reţeta unei ştiri de acest fel: cîteva sume în dolari (alese la
întîmplare), nume de persoane şi, desigur, numele unei publicaţii. De data
asta nu era doar o publicaţie pe care menţionam că am citit-o, ci şi una în
care am privit pozele tatuajelor color! Pentru cititor era vorba de o
mărturie directă. Nu mi-a spus cineva că există tatuaje color efectuate cu
computerul, ci chiar le-am văzut în revista Ştiri în culori (un nume tîmpit
de publicaţie, dar cu atît mai veridic).
După cum puteţi observa, am prevăzut un viitor amplu şi glorios
pentru computere, în era în care o astfel de maşinărie ocupa camere
întregi în centrele de calcul din România. Ca să uimesc cititorii, trebuia să
mă uimesc puţin şi pe mine însumi, aşa că, la recitirea textului, parcă îmi
trecea un fel de umbră de gînd: „Şi dacă ar fi adevărat?”. În textul de mai
sus am rîs şi eu la ideea că există persoane care şi-ar tatua în culori
fotografia unui vecin!
Uneori, cînd nu reuşeam să „întind” în spaţiul rubricii o singură
poveste, apelam la mai multe, ca în textul de mai jos. Cel cu familia de
botanişti brazilieni mi-a fost pomenit, după ’90, de Mircea Ţicudean ca
fiind povestea preferată a profesorului Ion Vartic de la Cluj.
 
Lumi paralele
 
O tragedie recentă a zguduit lumea botaniştilor brazilieni. Trei fervenţi
observatori ai universului plantelor (soţ, soţie, fiică) au căzut victimele unei
plante carnivore uriaşe care creşte în jungla amazoniană. Familia Do Santos
studia de cîteva luni modul în care se hrăneşte planta numită de indienii
Yanomami „balaurul cu frunze”. După cobai, iepuri, miei şi chiar jumătăţi de
porc, cei trei botanişti au încercat să înfometeze „obiectul de studiu”, pentru a
putea colecta secreţiile folosite la digestie. Numai că puterea de adaptare şi lupta
pentru supravieţuire ale plantei au fost mult mai puternice, astfel încît, se pare,
conform cercetărilor poliţiei conjugate cu cele ale specialiştilor, planta a şi reuşit
să-i ucidă şi să-i mănînce pe cei trei botanişti. Întîmplarea aceasta a făcut mare
vîlvă, revista Science et Vie, din care am preluat aceste date, publicînd un amplu
fotoreportaj, pagini zguduitoare despre ferocitatea posibilă şi în universul tăcut,
nu-i aşa, al clorofilei. • Deşi s-a aruncat de la etajul 21 al unei clădiri din capitala
SUA, Mike B. Cooler, cascador de profesie, nu a păţit nimic, spre satisfacţia
numerosului public prezent la demonstraţie. Menţionăm că saltul s-a petrecut
fără altă frînare decît o umbrelă Secret, căreia, de altfel, îi făcea publicitate. La
 aterizare, temerarul cascador nu a folosit nici un amortizor. • Mulţumim cu
întîrziere tuturor cititorilor rubricii noastre care ne-au trimis felicitări de Anul
Nou. Apropo de aceasta, Maradona a primit în timpul sărbătorilor circa 30 de
milioane de scrisori, blocînd pentru trei zile serviciile poştale napolitane. Nu
toate erau de felicitare. (I.T.M)
 
De observat că am blindat textul şi cu elemente de adevăr, am folosit
titlul revistei Science et Vie, o publicaţie existentă la care nu am avut
acces niciodată. Dar, tocmai ca să dau credibilitate poveştii gogonate cu
planta, am citat un titlu real, adevărat. Numele Dos Santos mi-a plăcut
foarte mult, aşa că l-am mai folosit şi în alte cazuri în care era vorba
despre brazilieni, la fel ca şi numele Da Costa Flores, pe care-l reţinusem
din Timişoara, din timpul facultăţii, era al unui student sud-american pe
care l-am cunoscut şi cred că i-am vîndut o dată cartela. Suna frumos, Da
Costa Flores, şi, în plus, era un nume autentic. Apropo de nume, cel mai
ciudat a fost să inventez nume de indieni, de filipinezi, de africani, pentru
că nu aveam multe referinţe, dar nici cenzura nu avea, aşa că le lua de
bune pe ale mele. Un exemplu de folosire a numelui Costa Flores îl vedeţi
în textul de mai jos.
 
Lumi paralele
 
Elsa şi Mike Kerkhoven din Detroit (SUA) sînt autorii unui record destul de
ciudat şi, mai ales, cu totul şi cu totul inutil. Ei au divorţat, pînă acum, de 64 de
ori unul de altul şi s-au căsătorit de tot atîtea ori. În momentul în care am aflat
ştirea, ei erau din nou divorţaţi. Instabilitatea lor sentimentală nu a fost explicată
pînă acum, deşi aceste despărţiri destul de violente şi împăcări aşijderea s-ar
putea să fie „stimulente” erotice, avansează o parte din ziare ipoteza. Cercul de
prieteni ai acestei familii este, în acelaşi timp, „corpul” de martori chemaţi de
instanţele judecătoreşti în procesele de divorţ, desfăşurate pînă acum în mai
multe state din SUA. Mai trebuie adăugat că năstruşnica familie are trei copii
proveniţi din prima, a patra şi a şaptea căsătorie şi cîteva milioane de dolari
moşteniţi de la cele două perechi de socri. • Iorgos Panaitopoulos, medic de
origine greacă stabilit în Ecuador, profesor de chirurgie, a făcut recent o temerară
demonstraţie de măiestrie profesională şi de sînge-rece. Suferind de ulcer
stomacal, Iorgos Panaitopoulos a decis să se opereze el însuşi. În acest scop a
folosit anestezia locală şi un sistem de oglinzi. „A doua mînă” a fost Eduardo da
Costa Flores, un proaspăt absolvent al studiilor medicale. Demonstraţia a fost
urmărită de un mare număr de studenţi, medici şi ziarişti, iar rezultatul său final a
 fost considerat foarte bun. Ce-şi face omul cu mîna lui… • Un nou Robinson?
Este titlul unui reportaj de senzaţie publicat într-o foarte cunoscută revistă
ilustrată franceză. Subiectul îl constituie cazul marinarului Moustafa Pierre
Goulade din Maroc, izolat timp de şapte ani pe o mică insuliţă din Polinezia, în
urma unei furtuni care a despărţit barca sa de vaporul pe care era angajat. Ca aliat
de nădejde în această experienţă, Moustafa Pierre a avut un casetofon cu căşti (şi
cinci casete), un cuţit foarte bun şi o brichetă electronică. „Toată ziua ascultam
muzică şi fredonam”, zice eroul reportajului, care, după ce a fost găsit de un vas
militar, a hotărît să nu mai pună piciorul pe bordul unei ambarcaţiuni. (I.T.M.)
 
La o citire atentă se poate naşte întrebarea: ce baterii l-au ţinut pe
marinarul marocan timp de şapte ani? Dar această întrebare nu mi-a fost
pusă. Nu mi-am pus-o nici măcar eu, mă grăbeam să închei textul şi să
merg la redacţie. De asemenea, de observat că nu cunoşteam termenul
„Walkman”, aşa că am folosit „casetofon cu căşti”. Mi-am cumpărat şi eu
unul abia în 1990, la prima mea călătorie în Franţa.
Una dintre reţetele pe care le aplicam în fabricarea de fake news:
porneam de la ceva clar, evident, credibil, o afirmaţie banal de adevărată,
pentru ca, în siajul ei, să plasez „gogoaşa”. Un fel de anesteziere a
simţului critic al cititorului, după care urma „operaţia”, numărul de
iluzionism, ca în textul următor.
 
Lumi paralele
 
Despre importanţa transplanturilor în medicina contemporană este aproape inutil
să se mai vorbească. De la inimă pînă la cornee, părţi vitale ale omului suportă
„mutarea” în scopuri umanitare în alt trup. Destine modificate spectaculos, vieţi
prelungite, salvate prin cunoştinţe medicale de cel mai înalt grad, printr-o
îndemînare şi precizie fără precedent. Nu despre aceste adevărate evenimente ale
chirurgiei de înaltă performanţă este vorba în rîndurile ce urmează, cu toate că
„întîmplările” pe care le vom relata poartă totuşi denumirea de transplant. Un
transplant de mustaţă s-a realizat în cabinetul de chirurgie estetică al doctorului
Dubois din Paris. Beneficiarul acestei înfrumuseţări se numeşte Gustav Plenzdorf
(Suedia), iar vînzătorul mustăţii proprii este chilianul Alvaro Monador, care a
primit în schimbul podoabei de sub nas suma de 50.000 de franci. Cîntăreţul
punk Carl Mintalert (mai puţin cunoscut, după cum scrie cotidianul francez din
care am preluat ştirea) a „beneficiat” de transplantarea a nu mai puţin de 17 negi
provenind de la diverse persoane. Cinci negi dintre aceştia împodobesc obrazul
stîng, cinci obrazul drept, cinci se află în frunte, frumos aranjaţi, şi doi îşi împart
 vîrful nasului! O complicată operaţie estetică desfăşurată în cabinetul despre care
vorbim a avut drept rezultat mutarea a cîţiva centimetri pătraţi de piele cu pistrui
de pe obrazul unei persoane accidentate mortal pe acela al unei cîntăreţe de
cabaret numită L’Etoile, care, după cum arată fotografiile făcute imediat după
„operaţie”, arată mult mai şic. Mai sînt menţionate, printre performanţele
doctorului Pierre Dubois, transplanturi de sprîncene, de pleoape, de unghii şi
chiar de urechi. Preţurile ridicate pe care le practică doctorul cu pricina
demonstrează că el însuşi necesită urgent un transplant de obraz! • Răspundem
numeroşilor noştri corespondenţi că pentru a putea include în rubrica noastră
ştirile şi întîmplările pe care le trimiteţi, avem nevoie de anumite garanţii (sursa
din care provin, o copie xeroxată, eventual), pentru că altfel nu putem da curs şi
creditare. Mulţumim pentru înţelegere. (I.T.M.)
 
Ca să întăresc veridicitatea aberantelor transplanturi despre care am
scris în text, am simţit, la final, nevoia de a mulţumi numeroşilor
corespondenţi. De fapt, nu aveam corespondenţi, iar asta nu avea cum să o
ştie „cenzura”. Ei bine, acestor corespondenţi inexistenţi le ceream dovezi
clare dacă vor să publicăm ce ne trimit. Asta întărea ideea „seriozităţii”
rubricii, aşa încît de ce să nu creadă cititorul (şi cenzorul) că în Parisul
pierzaniei (criticat şi de Poetul Naţional pentru lupanarele de cinism şi de
lene) se fac transplanturi de mustăţi, de pistrui şi de negi? (Mă scuzaţi,
aici m-am oprit din scris şi am rîs sănătos… chiar aşa, transplant de
mustăţi, de pistrui şi de negi?) Aberaţiile mele erau conforme atitudinii
oficiale a condamnării Occidentului în declin, în care se întîmplă astfel de
grozăvii, de operaţii aberante. Da, numai că aberaţiile mele erau false!
Revin cu o altă ştire în care am folosit numele meu sud-american
preferat, da Costa Flores, de data asta plasat în Columbia:
 
Lumi paralele
 
Familia lui José Maria da Costa Flores din Columbia se bucură de o proprietate
mai puţin obişnuită: nictalopie (capacitatea de a vedea noaptea la fel ca ziua).
Ciudat e că nu numai capul familiei şi copiii săi se manifestă ca buni văzători în
întuneric, ci şi soţia şi socrii lui José Maria, ca şi cînd s-ar fi „molipsit” de la
acesta. Graţie acestei proprietăţi, capul familiei (care mărturiseşte că proprietatea
aceasta s-a manifestat din copilărie, în mod gradual) a fost angajat paznic de
noapte la un mare depozit de cafea (naturală). Atît de mare este eficienţa
„paznicului de noapte”, încît în cei 16 ani de cînd a fost angajat au fost
 zădărnicite toate tentativele de furt, din ce în ce mai rare. Urmînd exemplul
părintelui lor, cei trei băieţi mai mari ai familiei da  Costa Flores lucrează ca
patrule de noapte în poliţia stradală. Silvina Melania da Costa Flores, cea mai
mică din familie, în vîrstă de 12 ani, a moştenit în modul cel mai neobişnuit
nictalopia. Ea reuşeşte să vadă, asemenea razelor Röntgen, interiorul corpului
omenesc. În ciuda tuturor examenelor şi a testelor, ciudatele proprietăţi ale
micuţei Silvina Melania nu au putut fi explicate. Fetiţa în cauză este sub
supraveghere ştiinţifică şi, dacă toate vor merge bine, va deveni medic radiolog!
Proprietatea ei este extrem de bine-venită, mai ales în cazurile în care, din
diverse motive, nu se pot practica mijloacele radiologice curente. În aceeaşi sferă
de interes intră şi cazul lui Henry Szelnik din Singapore, care are o „sensibilitate
pineală” aparte, după cum se exprimă reporterul revistei Dreams care descrie
cazul. Ce înseamnă această sensibilitate? Înseamnă că Henry Szelnik poate, cu
un minimum de efort de concentrare, să spună tot ce se întîmplă în spatele său, să
descrie fiinţe pe care nu le-a văzut şi să citească afişe (stînd, bineînţeles, cu
spatele, H.S. trebuie să închidă ochii). Ca şi în cazul descris în prima parte a
acestui articol, explicaţii medicale nu există. Cert este că H.S. nu este un farsor, a
dovedit-o în sute şi sute de prilejuri. Ofertei pe care i-a făcut-o circul Melita i-a
răspuns negativ. (I.T.M.)
 
Recunosc, mi-a fost dificil să găsesc un nume singaporez, habar nu
aveam cum arată onomastica de acolo, aşa că am ales ceva care să sune
internaţional. Am remarcat acum, la recitire, mica ironie în fraza despre
depozitul de cafea, unde, în paranteză, am pus şi cuvîntul „naturală”, în
vremea în care la noi se consuma nechezol! Aici chiar am încercat să-mi
imaginez acel depozit cu cafeaua în saci sau în grămezi mari, aşteptînd să
fie ambalată şi exportată. Un mare depozit de cafea naturală plin cu cafea
(naturală), iată un substitut de imagine a Paradisului, pe atunci. Pentru că,
în fond, puteam să-l fac pe bătrînul nictalop paznic la un depozit de
aparatură medicală, de cauciucuri auto, de cărţi… Fiind vorba de
Columbia, mi s-a părut evidentă prezenţa cafelei – în cantitate aşa de
mare! – în text.
Tot la capitolul numelor ciudate intră şi următorul episod din „Lumi
paralele”, în care se mai poate găsi un „pattern” al textelor inventate de
mine, anume faptul că toţi bogaţii stau pe insule exotice, în cazul de faţă,
în Bahamas, după cum oamenii cu înzestrări extraordinare erau de obicei
indieni.
 
 Lumi paralele
 
Rashim Harmak este un om cu nişte calităţi ieşite din comun. Printre altele, el
reuşeşte „să citească” gîndurile celui în ochii căruia se uită, indiferent de bariera
lingvistică, adică indiferent de ce limbă vorbeşte „subiectul” său. După un lung
turneu prin diverse capitale ale lumii, Rashim Harmak a dovedit că înzestrarea sa
excepţională (pînă acum, cei cîţiva practicanţi ai citirii gîndurilor o făceau numai
în cazul în care vorbeau aceeaşi limbă cu mediumul) nu este indiferentă la
tentaţia bănuţilor. El s-a întors la reşedinţa sa din Bahamas cu 30 de milioane de
dolari obţinuţi prin donaţii bruşte şi inexplicabile din partea celor cu care
„conversase”. În articolul intitulat „Un gangster al gîndului”, Lionel Morris,
reporter la publicaţia World’s Stars, investighează cu multă abilitate şi dăruire de
detectiv aceste cazuri de donaţii. Cei păgubiţi recunosc, rînd pe rînd, că au simţit
nevoia să doneze sume importante de bani pentru o societate de binefacere
numită… Rashim Help, despre care au aflat chiar în ziua întîlnirii lor cu ciudatul
cititor de gînduri. O donaţie absolut în toată regula, zicem noi, zice şi reporterul,
dacă nu punem la socoteală faptul că societatea de binefacere Rashim Help are
drept singur beneficiar al ajutorului pe propagatorul şi iniţiatorul ei. Ceea ce este
ciudat – zice Lionel Morris – este faptul că donatorii nu s-au putut împotrivi
nevoii lor de a dona sumele frumuşele, în ciuda faptului că mulţi dintre ei s-au
dovedit pînă la întîlnirea cu cititorul de gînduri drept nişte incorigibili harpagoni.
Dr. Peter Marshall, specialist în parapsihologie, interogat şi el de reporter,
vorbeşte cu admiraţie despre Rashim Harmak, despre faptul că acesta poate să se
înţeleagă, din priviri, cu orice om şi chiar cu unele animale. „E un fenomen! O
vreme deschisese o firmă care a dat extraordinare rezultate în prevenirea
sinuciderilor, veneau la el mulţi disperaţi şi Rashim le insufla optimism, îi
vindeca de gîndurile negre. Eu sînt convins că suma mare de bani obţinută în
turneul său mondial o va folosi în interesul săracilor.” Rămîne să aşteptăm
confirmările doctorului. Pînă atunci să reţinem numele lui Rashim Harmak, un
om cu o înzestrare ieşită din comun. (I.T.M.)
 
Printre găselniţele de care am rîs şi atunci, cînd am scris rubrica, şi
acum, cînd o recitesc şi scriu despre ea, este şi titlul articolului din
publicaţia (inexistentă totuşi) World’s Stars: „Un gangster al gîndului”. Ei,
ce titluri se mai dădeau pe vremuri, nu ca acum!
Întîmplările relatate în „Lumi paralele” se petreceau cu predilecţie în
zone mai puţin accesibile românilor (cam toată lumea ne era inaccesibilă,
de fapt!), exotice (Indonezia, Singapore, Hong Kong), foarte îndepărtate
(Australia, Noua Zeelandă) şi, evident, în Statele Unite, evident
neverificabile. Şi cu atît mai mult provocatoare de reverii… Din cînd în
cînd însă plasam cîte o acţiune şi pe la noi, prin Europa, dar atunci
„blindam” povestea cu trimiteri bibliografice solide, gen Science et Vie, pe
care multă lume o ştia după titlu, dar nimeni sau aproape nimeni (cum am
zis, nici eu) nu apucase să o citească.
 
Lumi paralele
 
Una dintre cele mai ciudate crescătorii din lume este fără îndoială, veţi fi de
acord, cea a münchenezei Karin Verkerer, în vîrstă de 41 de ani. Ea, această
femeie excentrică, şi-a dedicat viaţa şi activitatea creşterii moliilor. Curioasa
întreprindere se desfăşoară în 50 de dulapuri burduşite cu haine vechi.
Deocamdată, pătimaşa crescătoare nu a găsit clienţi pentru produsele sale, dar se
arată destul de optimistă: „Trebuie că sînt şi moliile bune la ceva, altfel nu şi-ar
afla locul, de mii de ani, pe planeta noastră. Cine ar fi zis că mucegaiul are vreun
rost pînă la inventarea penicilinei? Cine ştie cînd va fi nevoie de molii ca de aer”,
a declarat Karin Floos Verkerer ziaristului de la Science et Vie. • În campania
generală de luptă cu SIDA se află mii de organisme specializate la nivel local,
naţional sau internaţional. Recent şi-a anunţat afilierea la acest front neoficial
gruparea intitulată Asociaţia Internaţională a Practicienilor de Parapsihologie şi
Hipnoză, cu sediul la Sydney. Purtătorul de cuvînt al acestei asociaţii (nu întru
totul serioasă, susţin unele publicaţii) a făcut cunoscut faptul că pînă acum au
fost vindecate, în mod spectaculos, zece cazuri de SIDA, prin hipnoză, într-un
ciclu de patru şedinţe. Deşi nu a fost confirmată de ştiinţa medicală, metoda a
trezit entuziasmul opiniei publice speriate şi ameninţate serios de această maladie
atît de necruţătoare. Sir Bob Murrian, purtător de cuvînt al OMS, s-a arătat
extrem de suspicios în legătură cu ştirea de mai sus. „S-ar putea să nu fie vorba
de hipnoză, ci de iluzionism!” • Prin bunăvoinţa colegului Cristinel am intrat în
posesia scrisorii lui Radu Dragoş din Arad, care se arată un fidel cititor al revistei
noastre şi care ne întreabă de unde luăm ştirile care fac „obiectul” acestei rubrici.
Nu putem să-i răspundem foarte exact (din motive de secret profesional); putem
să-l asigurăm, în schimb, pe cititorul nostru de onorabilitatea intenţiilor şi
surselor noastre, cît şi de autenticitatea celor despre care scriem. Altfel nu se
poate. (I.T.M.)
 
Prima parte a textului de mai sus, cea despre molii, s-a născut acasă la
mine, căutam subiecte pentru rubrică şi soţia mi-a spus că există molii în
dulap şi că musai să punem naftalină, că nu vrea să facem crescătorie de
molii. Mie mi s-a părut genială ideea şi am plasat-o în Germania. Blindată
cu o referire la Science et Vie. Apoi, pentru că nu am putut lungi ştirea, am
adăugat una mai puţin spectaculoasă cu SIDA, cu loc de manifestare
Australia. În fine, în ultima parte am răspuns unei scrisori pe care nu am
primit-o. L-am citat în schimb pe amicul meu arădean, regretatul Radu
Dragoş, poreclit „Domozină”, cu care am discutat, cînd am fost în Arad,
despre cîteva dintre textele de la „Lumi paralele”. Subliniind ideea că tot
ceea ce scrie acolo e autentic, eram în situaţia hoţului care strigă hoţul!
De altfel, din cînd în cînd, pentru a sublinia că e vorba de fapte
autentice, mai trimiteam cîte un semnal pentru cititorii rubricii, mai ales
atunci cînd eram în criză de inspiraţie. Scriam despre un fapt, două, banal
de senzaţionale, dar „pe profil”, şi în final readuceam în discuţie
„veridicitatea” rubricii.
 
Lumi paralele
 
În mica localitate Queenspark din nordul Australiei, naşterea lui Harry Best a
însemnat un eveniment cu totul şi cu totul neobişnuit. La doar două zile după
venirea sa pe lume, băieţelul a rostit cîteva cuvinte, pentru ca la sfîrşitul primei
sale luni de viaţă să fie în stare să „converseze”, de fapt, să reproducă, asemeni
papagalilor, cuvinte, propoziţii şi chiar fraze pe care le aude în jur. În articolul pe
această temă publicat de magazinul Tumby Line se specifică şi faptul că micuţul
Harry Best (în vîrstă de patru luni la data apariţiei revistei) nu pare a înţelege
ceea ce spune, mai ales că poate să repete fraze în orice limbă şi să redea,
aproape perfect, onomatopee de tot felul. Masiva echipă de medici care studiază
acest caz insolit nu a găsit o explicaţie care să stea cît de cît în picioare. Tatăl
băiatului, Sam Best, este în prezent afectat de o nevroză datorată chiar calităţii
băiatului său, pe care l-a auzit vorbind primul. Mama, în schimb, este fericită că
are cu cine să stea de vorbă, chiar dacă nu reuşeşte să afle ce „gîndeşte” bravul
fecioraş. • O ştire de senzaţie care va da apă la moară multor ufologi: un meteorit
recuperat de echipa lui Cousteau, în Marea Caraibilor, s-a dovedit a fi, în mod
clar, suportul unui mesaj extraterestru, dintr-un material care seamănă cu aurul
(un aliaj necunoscut). Cei care s-au oferit să descifreze mesajul nu au dat încă
publicităţii nici un semn. • Îi rugăm din nou pe cititorii noştri care doresc să afle
amănunte în legătură cu cazurile despre care scriem să aleagă calea sigură a
scrisorilor. Telefonul, atît de solicitat, riscă să nu ne găsească în acel moment în
sediul redacţiei. De asemenea, ne vedem nevoiţi să subliniem faptul că, atunci
cînd vreţi să ne puneţi la dispoziţie o informaţie sau alta care ar putea face
obiectul prezentei rubrici, este absolut necesar să daţi şi sursa din care provine
ştirea şi să ne daţi posibilitatea să verificăm veridicitatea ei. Vă mulţumim pentru
 înţelegere şi aşteptăm scrisorile dumneavoastră, cu menţiunea pentru Lumi
paralele. (I.T.M.)
 
Mă amuza foarte mult să scriu astfel de atenţionări pentru cititori, mai
ales că, sincer, nu primeam scrisori pe tema rubricii, nu mă căuta nimeni
la telefon pentru asta. Textul de mai sus e unul mediu, mai trebuiau şi din
astea, aproape credibile, ca să nu pun pe gînduri Secţia de Presă, care deja
cred că nici nu mă mai citea… mergea pe încredere. Era vorba de o
rubrică aproape „pe linie”, care le arăta românilor cîte lucruri stranii se
întîmplă în capitalism. Doar că acele lucruri chiar nu se întîmplau… Dar
ei nu aveau cum să verifice dacă era adevărat sau nu ceea ce scriam. Într-
un fel, îi duceam de nas cu toate aceste referiri la publicaţii existente sau
inexistente la care nici ei nu aveau acces (mai ales, desigur, la cele
inexistente).
Uneori, cînd aveam mai mult timp la dispoziţie şi aveam şi
predispoziţie, ca să zic aşa, scriam nişte texte destul de elaborate şi
întortocheate. De pildă, pentru textul cu cei trei gemeni am folosit un
creion cu care am desenat toate combinaţiile posibile:
 
Lumi paralele
 
Minunate sînt uneori roadele întîmplării. Cînd spunem asta, ne gîndim şi la fraţii
gemeni Gerald, Mike şi Oscar Braun din Denver, care, ajunşi sănătoşi, voioşi,
voinici la vîrsta întemeierii unei familii (în total trei), şi-ar fi dorit să găsească
trei surori gemene deoarece aveau cam aceleaşi păreri şi cam aceleaşi gusturi în
legătură cu sexul slab, dar frumos. Au dat ei anunţuri prin gazete, şi-au publicat
pozele alături de anunţurile matrimoniale neobişnuite (…căutăm trei surori
gemene în vederea căsătoriei, între 19 şi 24 de ani etc). Îşi cam luaseră
speranţele, întrucît, chiar dacă au găsit trei surori gemene în două rînduri, una era
măritată (în primul caz) sau avea poliomielită (în al doilea caz). Iată însă că, la
doi ani de la publicarea anunţului, au primit trei fotografii reprezentînd trei tinere
fermecătoare, locuitoare ale oraşului Sacramento. Urgent au făcut drumul pînă
acolo şi şi-au dat seama că cele trei tinere, Rita, Marylin şi Wanda Scott, sînt
alesele inimilor lor. S-au plăcut imediat şi au fixat data căsătoriei peste două luni,
adică în ianuarie 1985. Cum să hotărască însă cine cu cine se căsătoreşte?
Asemănarea între cei trei fraţi şi, respectiv, cele trei surori era fără cusur. Au
luat-o cam la nimereală şi s-au căsătorit Gerald cu Marylin, Mike cu Wanda şi
Oscar cu Rita. Nuntă triplă, transmisă la televiziune, veselie mare şi laudă
 întîmplării ş.a. Numai că nu au ţinut cele trei familii, peste doar două luni cei
şase au divorţat, dar, surpriză, s-au căsătorit tot între ei, într-o altă „aranjare”:
Mike-Rita, Gerald-Wanda, Oscar-Marylin. Se părea că de data asta va ţine. N-a
ţinut, divorţul s-a ivit la o lună de la data celei de-a doua căsătorii. Abia a treia
oară cei trei fraţi s-au căsătorit cu alesele inimilor lor, în varianta ultimă. Ei
trăiesc fericiţi, în trei case alăturate din Denver, începînd cu iunie 1985. (I.T.M.)
 
Aici m-am amuzat puţin imaginîndu-mi cum cititorul ia creionul şi
desenează cea de-a treia variantă, ca într-un exerciţiu de matematică!
Sigur, povestea asta are rădăcini în copilăria mea din Arad, unde aveam ca
vecini doi fraţi, gemeni, pe care niciodată nu-i puteam deosebi. Aşa că îi
întrebam în glumă: eşti tu sau fratele tău? Mă gîndeam la cei din familia
lor, mai ales la mamă, care vedea deosebiri acolo unde, pentru restul
lumii, erau numai asemănări. Aşa că am fabricat un caz şi mai complicat,
cu tripleţi (dar nu am folosit cuvîntul, abia acum mă întreb de ce…)
semănînd perfect. Toată povestea era un fel de soap opera, un fel de
telenovelă americană gen Tînăr şi neliniştit, în care toată lumea se
căsătoreşte, pe rînd, cu toată lumea. Nu ştiu de ce-mi plăcea cum sună
numele oraşului Denver, dar l-am folosit de mai multe ori ca „bază”
pentru întîmplările „paralele”. După ’89 am fost în statul Colorado, dar nu
am ajuns şi în Denver, să caut cele trei familii fericite.
În cele peste o sută de poveşti de la „Lumi paralele” mi-am „fabricat”
un prototip care să le facă, mereu, credibile, oricît de gogonate erau
poveştile. Eram preocupat de asta. În primul rînd, cum s-a văzut şi cum
am mai spus-o, citam un nume de publicaţie (de cele mai multe ori
inventată), apoi dădeam detalii foarte precise, vîrsta personajelor,
localitatea de unde sînt. Şi, nu în ultimul rînd, dădeam cuvîntul experţilor
(absolut toţi fiind inventaţi), care să „betoneze” impresia că vorbeam
despre fapte reale. O reţetă simplă şi eficientă. Dacă astăzi în reţeta fake
news intră o parte de adevăr la care se adaugă elemente false, minciuni, în
cazul meu era mult mai simplu, amestecam ştiri false cu publicaţii false cu
localităţi false cu experţi falşi. Rezultatul final era un fake privat într-o
presă care practica fake news de stat.
Îmi pare rău că nu am găsit în colecţia de la Biblioteca Metropolitană
„Mihail Sadoveanu” Bucureşti toate rubricile „Lumi paralele” din Viaţa
studenţească. Uneori au lipsit pagini, alteori cîte un număr întreg. Dacă aş
fi avut la dispoziţie colecţia completă, aş fi reprodus şi ultimul text, cel
care a determinat interzicerea rubricii în toamna tîrzie a lui ’89.
Eram în faza în care voiam să dau una „foarte tare”, una gogonată rău,
dar blindată, conform reţetei, de un titlu de ziar, de părerea unor experţi
etc. Povesteam cum, într-un mic port din Noua Zeelandă, a apărut dintr-
odată o corabie dispărută acum un secol în Triunghiul Bermudelor.
Dădeam numele corabiei, citam ziarul local. Care spunea că marinarii sînt
vii, dar muţi, proviziile sînt intacte şi lumea ştiinţifică îşi pune întrebări.
Era un caz foarte tare, prima corabie ce apare la o aşa de mare distanţă
temporală cu tot echipajul viu.
Dinu Marin a rîs la povestea asta, l-a amuzat foarte tare, cum
spuneam, era primul meu cititor. Şi a publicat-o fără nici o problemă.
După care a primit un telefon chiar de la Secţia de Presă a PCR, de fapt,
de la biroul lui Constantin Olteanu, secretarul cu propaganda şi presa al
CC al PCR. Era în legătură cu rubrica „Lumi paralele”. Pe care o citise şi
nepotul lui, mare amator de ufologie. I-a plăcut mult întîmplarea din Noua
Zeelandă şi şi-a dorit şi el ziarul din care „a tradus redactorul”. Ziar care,
evident, nu exista, cum nu exista nici corabia miraculos întoarsă din
Triunghiul Bermudelor.
Putea să fie momentul în care să fiu luat la întrebări, să se dovedească
toată înşelăciunea mea de timp de doi ani etc. Numai că Dinu Marin a dat
un răspuns ge-ni-al! „Tovarăşe secretar, dar aceea e o rubrică de umor…
sînt glume mai ciudate.” Dezamăgit că nu-i poate oferi nepotului ziarul
din care am tradus, a dat un ordin scurt: „Terminaţi cu astfel de glume, nu
le mai publicaţi”. Şi aşa s-au oprit „Lumile paralele”!
  

Addenda

Lumi paralele

O selecţie amplă din fake news-urile publicate de mine în revista Viaţa

studenţească între 1987 şi toamna lui 1989, sub titlul de mai sus (acelaşi pentru toate
textele).

Al McGregor, cetăţean al statului Ohio, este fără îndoială unul dintre marii
ciudaţi ai lumii. De şapte ani de zile el nu a mai folosit picioarele decît pentru a-şi
menţine echilibrul. În tot acest răstimp, Al McGregor a umblat (şi umblă în
continuare) în mîini. Explicaţia pe care o dă el faptului este de asemenea ciudată. Se
pare că la începutul acestor ultimi şapte ani ar fi suferit o afecţiune dermatologică
(un soi de veruci şi negi) în talpă, situaţie în care ar fi urmat să stea la pat o bună
bucată de vreme. Fără să se dea bătut, Al McGregor, fost înotător de performanţă, a
continuat să se plimbe în mîini. Obişnuindu-se astfel, el s-a încăpăţînat să nu-şi mai
folosească „netrebnicele de picioare”, după cum s-a exprimat într-un interviu acordat
presei de dincolo de ocean. Vă întrebaţi din ce trăieşte ciudatul biped (oare i se poate
spune totuşi biped?). Nu vă faceţi probleme, el a fost angajat acum şase ani la
serviciul de reclamă al unei mari fabrici de mănuşi. • Numele lui Aldar Kirshan,
locuitor al unei insule din Indonezia, ar fi rămas cunoscut doar în mica lume a
artizanilor (pirogravori) din ţinutul său, dacă nu s-ar fi ambiţionat în urmă cu trei ani
să-şi depăşească condiţia anonimatului. La data despre care am vorbit, tînărul
indonezian (29 de ani) a început o construcţie destul de ciudată: un han turistic, scara
1/1, clădit numai şi numai din… chibrituri. O muncă titanică, migăloasă, care pînă
acum a dat doar rezultate parţiale, în sensul că a fost terminat doar primul nivel. Se
pare că, în ciuda neînsemnatului material din care este construit, Hanul Pompierilor
(cum se numeşte deja) va putea să-şi primească musafirii peste un an de zile. Ce să
mai zicem decît vechiul îndemn P.C.I., nu vă jucaţi cu chibriturile! • În urma unor
statistici foarte serioase, s-a ajuns la concluzia că în unele ţări ar exista mai mulţi
prezicători decît medici la mia de locuitori. Prevederea este mama înţelepciunii.
(I.T.M.)
 
Ideea unui tip care merge numai în mîini mi-a venit pe cînd mergeam şi
eu în mîini. În timpul liceului am văzut la ştrandul din Arad un tip care
mergea în mîini. M-am antrenat un an întreg şi, în vara următoare, la ştrandul din
Arad erau doi tipi care mergeau în mîini… Multă vreme am făcut demonstraţii în
faţa prietenilor, ajungînd să fac şi 200 de metri mers în mîini. Fiind în criză de
inspiraţie, am luat mersul în mîini şi l-am împins într-o „lume paralelă”. Cum nu am
putut umple tot spaţiul rubricii cu el, am mai adăugat, aşa, de întreţinere, două mici
subiecte ciudate, dar nu spectaculoase… Oricum, false.

O oarecare senzaţie în lumea obstetricii a stîrnit cazul tinerei Nikama Kamunde,

din India, care a născut doi băieţi la o distanţă de doar două luni. Cei doi băieţi, Raj
şi Sundah, relatează ziarele, seamănă ca două picături de apă, adică pot fi numiţi
gemeni, deşi unul dintre ei este mai mare cu două luni. Presupunerea că unul din cei
doi ar fi prematur a fost respinsă datorită faptului că amîndoi băieţii au cîntărit la
naştere patru kg şi 200 g! • Pierre Lacage din Monaco s-a născut orb şi s-a obişnuit,
treptat, cu această idee, a urmat cursurile unei şcoli speciale şi s-a calificat în meseria
de maseur, fiind angajat la o sală particulară de sport din Monte Carlo. Nimic
neobişnuit pînă în ziua de 17 septembrie a acestui an, cînd Pierre Lacage a fost izbit
de un automobil şi a fost transportat de urgenţă la spital pentru îngrijiri medicale.
Marea surpriză a tuturor celor aflaţi în sala de reanimare, dar mai ales a
accidentatului a fost faptul că începuse să vadă! La început nu şi-a dat seama ce e cu
el, mărturisea mai tîrziu reporterului de la Le Monde tînărul monachez devenit
văzător. I-au trebuit cîteva săptămîni să se obişnuiască cu noul său statut. Medicii
pun această formidabilă transformare pe seama desprinderii sau eliberării nervului
optic şi a globului ocular din „paralizia” cu care se născuse nevăzătorul. Iată că se
pot întîmpla în viaţa unui om şi accidente fericite. Păcat că tînărul Pierre se mai află
în spital pentru cele cîteva fracturi cauzate de accident. • Am primit o serie de
telefoane în legătură cu cazul bătrînei din judeţul Arad căreia i-au crescut patru
rînduri de dinţi. Vom reveni după o deplasare la faţa locului şi după o discuţie cu
aceasta. (I.T.M.)
 
Transcriind acum textul, mi-am dat seama că habar nu aveam cum se
numesc locuitorii din Monaco, aşa că am pus, la nimereală, „monachez”,
în loc de „monegasc”. Şi textul de mai sus este unul mediu, dar era necesar ca prin
astfel de texte să realizez o platformă de credibilitate a incredibilului, ca să pot
merge nestingherit cu această rubrică. Iar „cazul” bătrînei din Arad a fost inventat de
mine pentru a da şi o mică nuanţă locală rubricii. Şi, scriind că e nevoie de o
deplasare la faţa locului, m-a ajutat să deschid cu redactorul-şef discuţia unei
delegaţii (la Timişoara, cu prelungire la Arad). Rîzînd de modul în care am procedat,
am primit şi delegaţia şi astfel mi-am văzut părinţii de Sărbători.

Un caz ciudat de ambidextrie (folosirea ambelor mîini în egală măsură) îl

constituie Toshiro Kamamuto, angajat al firmei Hitachi, pe postul de translator.
Ciudăţenia sa constă în aceea că poate să traducă în mod concomitent un text dictat
în japoneză, în limbile franceză şi engleză. Subliniem concomitent, în timp ce cu
mîna stîngă scrie în limba franceză, cu mîna dreaptă scrie în engleză, fără nici o
greşeală, în ultimii cinci ani de cînd practică acest mod de scriere. Aflînd de
capacitatea sa extraordinară, numeroase foruri medicale şi culturale l-au supus pe T.
Kamamuto la diverse teste, în urma cărora s-a remarcat faptul că nu poate să scrie
invers, adică în engleză cu stînga şi în franceză cu dreapta, dar că poate să scrie cu
ambele mîini într-o singură limbă. De asemenea, e capabil să scrie cu ambele mîini
acelaşi text în limba japoneză. Cînd scrie cu stînga în japoneză, cu dreapta poate să
scrie în engleză, dar, la fel de ciudat, nu poate să scrie în franceză şi japoneză, pentru
că nu-l ascultă mîna dreaptă. Deci, dacă i se dictează un text în limba franceză, poate
să-l traducă în japoneză şi engleză în acelaşi timp, dar nu poate face o traducere
concomitentă (în japoneză şi franceză) dacă i se dictează în engleză. Dincolo de
marele succes de care se bucură tînărul ambidextru japonez, în vîrstă de 27 de ani,
dincolo de demonstraţiile făcute la televiziune, de marea popularitate, Toshiro
Kamamuto are şi un mic diferend cu firma la care lucrează, care a înţeles să-i
plătească un spor „de complexitate” şi nu două salarii, cît a cerut acesta. Pînă la
urmă, serviciile de salarizare au acceptat să-l plătească dublu pentru o cantitate de
muncă totuşi dublă • Marel Şimonka, iluzionist francez de origine cehă, purtînd
numele de spectacol Doctor M, a reuşit să se facă nevăzut în faţa unui public format
din zece mii de spectatori aflaţi la circul Gavras din capitala Franţei. A dispărut în
zece august şi nu a mai apărut pînă azi. • În numărul viitor vom reveni cu amănunte
solicitate de zeci de telefoane în legătură cu bătrîna din Arad căreia i-au crescut patru
rînduri de dinţi. (I.T.M)
 
Evident că zecile de telefoane erau inventate, în cadrul acţiunii „Domnu’
Dinu, mă trimiteţi în delegaţie la Arad?”. Acţiune care, cum am mărturisit
deja mai sus, a avut succes.
 *

Peter K. Martinson este cel mai mare ghinionist şofer de autoturism din statul
Arizona, poate chiar din toate Statele Unite. În anul 1986 a avut neşansa de a fi
amendat zilnic pentru o abatere sau alta de la legile circulaţiei în vigoare în
respectivul stat. Serviciul de circulaţie al poliţiei a încercat să-l scutească de astfel de
cheltuieli, chemîndu-l în fiecare zi, timp de două săptămîni, la un curs intensiv de
circulaţie rutieră. În drum spre aceste şedinţe, Peter K. Martinson a fost amendat de
fiecare dată. • Un mic scandal s-a consumat în jurul Muzeului Figurilor de Ceară din
Londra, instituţie cunoscută prin aceea că în încăperile sale sînt „turnaţi” în ceară
artişti, cîntăreţi, oameni politici, într-un cuvînt, personalităţi ale lumii în care trăim.
Scandalul se referă la propunerea nesăbuită a unor tineri cu vederi politice dubioase,
de esenţă neonazistă, de a fi imortalizat în încăperile Muzeului şi Rudolf Hess,
cunoscut personaj decedat recent, apropiat al lui Hitler, odios instrument al
fascismului care nu şi-a regretat, nici măcar în ultima clipă a vieţii, faptele şi
convingerile antiumanitare. Refuzul ferm faţă de o astfel de propunere a venit fără
întîrziere din partea lui Kevin Lawrence, membru în consiliul de conducere al
muzeului: „Locul unui astfel de personaj este unul singur: Iadul”. • Isao Toshabe este
un cunoscut luptător de kung fu din Hong Kong şi este socotit de specialişti un
fenomen în ceea ce priveşte viteza de reacţie. Demonstraţiile sale în acest sens sînt
de necrezut şi tocmai de aceea foarte atrăgătoare (pentru spectatori plătitori) şi
suficient de rentabile. În sala amenajată special, Isao Toshabe oferă oricărui spectator
şansa de a-l ataca înarmat, de a trage cu pistolul, de a da cu cuţitul sau de a-l supune
unui tir cu arcul prevăzut cu săgeţi otrăvite. Pe lîngă plata biletului (două sute de
dolari), doritorii de distracţie trebuie să mai achite încă 350 $ pentru a-l ataca în
voie, de cinci ori, pe cel mai rapid om din lume. Deşi spectacolele se ţin de cinci ani,
Isao Toshabe nu s-a ales nici măcar cu o zgîrietură. S-o fi bazînd el pe ceva. (I.T.M.)
 
Ştirea cu luptătorul de kung fu mi-a fost inspirată de filmele „cu karate”
care rulau la noi în acele vremuri, semiclandestin, de pe casete video slab
înregistrate, filme cu Bruce Lee şi alţi băieţi foarte iuţi la mînie. Iar cei care au văzut
aceste filme desigur că au crezut că există un cunoscut luptător care se numeşte Isao
Toshabe!

Nu ştim dacă poate fi considerat chiar „procesul secolului”, dar, de bună seamă,
ceea ce se întîmplă între Joe Hinkins şi Ed Korian (ambii din Pasadena, Los
Angeles, SUA) este un proces nemaiîntîlnit. Totul a pornit de la o intervenţie
chirurgicală pe care a suferit-o Edward Korian, care trebuia finalizată cu un
transplant de rinichi pentru ca acesta să mai aibă sorţi de scăpare. Un foarte bun
prieten al lui Ed, Joe Hinkins, s-a oferit să-şi doneze unul din excelenţii săi rinichi în
scopul supravieţuirii împricinatului. Totul a fost bine şi frumos pînă cînd cei doi
amici au ajuns să se certe dintr-o cauză exterioară acestui schimb anatomic, pornind
de la un banal joc de poker. După înjurături şi ameninţări, donatorul rinichiului şi-a
cerut organul înapoi şi, normal, neprimindu-l, l-a dat în judecată pe sărmanul Ed
Korian, care nu ar putea trăi fără acest rinichi. Procesul care a adunat multă lume în
jurul său nu s-a terminat încă, dar opinia publică înclină (prin presiuni morale) spre
„achitarea” nefericitului beneficiar al transplantului. În orice caz, legislaţia în vigoare
a statului California nu prevede nici o rezolvare a unui astfel de proces. Frate, frate,
da’ cu zilele numărate! • Eileen Brown a fost o excelentă dresoare de lei africani,
foarte bine pregătită profesional, dar extrem de ghinionistă. Cînd am spus ultimele
cuvinte, ne-am gîndit la faptul că aceasta a fost atacată şi ucisă de cele cinci animale
cu care evolua în arena unui circ aflat în turneu în Brazilia, chiar în seara în care
dădea spectacolul de adio. Curat adio! • Pentru cei care se întreabă ce mai face
Brigitte Bardot, dăm o ştire venind tocmai din insula Bahamas. Aflîndu-se în vacanţă
în această frumoasă zonă turistică, fostul star al cinematografiei mondiale a provocat
un mic scandal în localul de lux Random House, apărînd îmbrăcată doar cu un
papion miniatural, în afara programului artistic. Conflictul s-a rezolvat pe loc, B.B.
şi-a cerut scuze şi a plătit daune proprietarului. Consumatorilor, nu. • O editură
occidentală (pirat) era să dea lovitura publicînd un aşa-zis jurnal intim al
personajului de tristă amintire Jack Spintecătorul. Nu s-a întîmplat, deoarece
plastografia a fost demascată înainte de a ieşi pe piaţă „bomba” secolului. „Trăim
într-o vreme propice reconsiderărilor şi micul Jack merita şi el una. Acest jurnal îl
prezenta ca pe un om blînd, cu mici puseuri violente, cum are toată lumea”, a
declarat J.F. Goldeberg, editorul. Brrr! (I.T.M.)
 
Dresoarea mîncată de animale era o ştire cît se poate de „plauzibilă”, mai
ales că lumea mai avea în minte tragedia dresoarei Lidia Jiga, de la Circul
din Bucureşti, cu un sfîrşit tragic similar. Am ţinut, cum mai spuneam, să public şi
„fake-uri” mai credibile pentru a asigura un mai mare credit rubricii. Un fel de a
adormi şi vigilenţa cenzurii. În ştirea inventată despre Brigitte Bardot am strecurat
un mic semn, am dat ca nume al localului de lux Random House, o cunoscută editură
din State. Dar nu s-a prins cenzura. Şi, din reflex, următoarea „ştire” era despre o
editură despre care mi s-a părut interesant să pun în paranteză „pirat”. Habar nu
aveam dacă existau edituri-pirat, dar suna foarte bine, o precizare care să liniştească
cititorul, nu era o editură serioasă, ci una „pirat”! Cît despre B.B., nu aveam să-mi
imaginez că, peste ani şi ani, adică acum, cînd scriu această carte, voi locui la o sută
de kilometri de ea!
 *

Jim Trevor din Louisiana (SUA) se poate lăuda cu un lucru mai rar: de la vîrsta
de 18 ani (adică de vreo patruzeci de ani) n-a dormit de două ori în acelaşi pat,
datorită serviciului său (el este reprezentant comercial la o firmă producătoare de
saltele), care l-a obligat să colinde prin lume, pe de o parte, şi dorinţei de „a schimba
mereu peisajul”, pe de altă parte. Cred că „aş avea o cumplită insomnie dacă aş fi
silit să petrec două nopţi în acelaşi pat”, zice Jim Trevor în discuţia avută cu
reporterul ziarului Golden Time. Pentru a nu comite greşeli care să-i zădărnicească
recordul, Jim Trevor are un registru uriaş în care îşi notează camerele în care
poposeşte în cutare sau cutare hotel, numele prietenilor la care a rămas peste noapte.
De cinci ani, Jim Trevor aplică pe fiecare pat în care doarme cîte un abţibild cu
fotografia sa şi cu o mică reclamă la saltelele pe care le tot vinde de ani de zile. • Un
spectacol gigant (nu prin calităţile şi montarea deloc remarcabile) a avut loc pe
insula oceaniană Bridbor, un mic paradis locuit de circa 12.000 de oameni.
Spectacolul a avut un caracter experimental şi i s-a datorat lui Peter Harold
Stormekar, regizor „ultramodern şi ultradotat”, după cum scrie pe cartea de vizită
reprodusă de revista Theatrum Mundi Magazine, de unde am preluat şi ştirea
aceasta. Spectacolul a durat o lună de zile şi a fost alcătuit dintr-un şir de monologuri
ale unor locuitori ai insulei respective care au primit, de altfel, drepturi băneşti
pentru „jocul” de pe scenă. Monologurile erau simple povestiri ale vieţii „actorilor”.
PHS Ideea (acesta este titlul piesei) este un spectacol făcut de dragul recordului şi nu
aşa cum a fost cel de o săptămînă întreagă, un spectacol dens, desfăşurat în satul de
baştină al lui Balibundo Busengzi, directorul Teatrului Naţional din Kinshasa (Zair),
amintit de acesta în interviul realizat de prestigiosul om de cultură şi teatrolog
Valentin Silvestru, în revista Convorbiri literare pe luna mai a.c. Pentru noi, acesta
din urmă poate doar să dobîndească dimensiunile unui spectacol record care să
însemne şi comuniune cu publicul. (I.T.M.)
 
Două observaţii. Prima se referă la titlul ziarului în care a dat interviul
vînzătorul american de saltele: Golden Time, o aluzie la Epoca de Aur, aluzie destul
de bine îngropată în text. A doua se leagă de faptul că, pentru a justifica o ştire falsă,
am citat un interviu real, al unui om de teatru cunoscut, Valentin Silvestru, într-o
frază îmbîrligată din care nu se înţelege dacă acesta e lăudat sau, dimpotrivă, luat în
zeflemea. De fapt, în discuţia cu Buduca şi cu Ţepi, am suspectat de invenţie
interviul citat şi povestea lui. Ni s-a părut că e tot un fel de fake news, ştiut fiind că
Valentin Silvestru mai publica şi proze umoristice. Tocmai de aceea, recordului
semnalat de el, cu un spectacol de o săptămînă, i-am „contrapus” unul şi mai tare, de
o lună.
 *

O escrocherie de proporţii cosmice a fost dată în vileag recent. Societatea

Internaţională Galaxy, cu sediul la Paris, a pornit o foarte rentabilă afacere pentru
conturile sale bancare. Vindea la bucată, cu „acte în regulă”, stelele aflate pe bolta
cerească. O stea de strălucire medie se vindea la suma de 100.000 de dolari, un
chilipir, să recunoaştem. Cumpărătorii? Cîţiva milionari săriţi de pe orbită şi cîţiva fii
de bani gata îndrăgostiţi care nu s-au dat înapoi de la nici un sacrificiu şi au făcut
cadou iubitelor lor cîte o stea. Singurul punct care a lipsit din protocolul vînzărilor a
fost recepţia la faţa locului. Luată în tărbacă de opinia publică şi de o parte a presei,
societatea Galaxy s-a autodesfiinţat, dar bănuţii, astro-dolarii, au rămas în buzunarele
celor cinci indolenţi copărtaşi la afacere. • Klaus Blinker din Frankfurt am Main este
unul dintre cei mai ciudaţi colecţionari ai lumii. Obiectele pasiunii sale sînt
cicatricile de pe propriul trup. Modalitatea de a le obţine pe primele 34 a fost calea
sigură a încăierării, majoritatea acestora situîndu-se pe faţă. Fiind chemat să joace
într-un film de groază, Klaus Blinker (44 de ani) s-a mai „machiat” cu 10 cicatrici (la
început, acestea, cicatricile, au fost tăieturi în toată regula). După această consacrare
cinematografică, omul nostru şi-a propus să devină cel mai cicatrizat om din lume,
astfel încît, începînd cu anul 1986, şi-a adăugat în fiecare săptămînă o nouă cicatrice
în diverse zone ale corpului. Cu toate acestea, însuşi autorul acestui insolit record
(peste 200 de „piese de colecţie”) recunoaşte că totuşi cicatricele cele mai reuşite
sînt acelea obţinute în chip natural, în încăierările tinereţii; celelalte, făcute cu mîna
sa, trădează un ochi de expert, dacă privim cu atenţie fotografia pe care, din respect
pentru viitoarele vise ale cititorilor noştri, nu o putem da publicităţii, aşa cum a
făcut-o revista Blund, din care am preluat datele. (I.T.M.)
 
Ideea unei firme care vinde stelele de pe cer nu e nouă, cred că aşa ceva a
existat, desigur, nu cu numele dat de mine… Mie atunci mi se părea o
idee măreaţă de business, să vinzi stele. Ştirea se încheie în coadă de peşte, nu am
vrut să întind foarte mult coarda, reiese doar că ea s-a desfiinţat pentru că a fost
ironizată de opinia publică şi de „o parte din presă”. Aşadar, nişte capitalişti veroşi şi
şarlatani au închis o sursă de bani de ruşine! Rîd şi acum, la transcriere, de modul în
care am înfierat capitalismul! Cît despre cealaltă, de reţinut că, pentru a da impresia
cititorilor că omul cu cicatricile există, am citat o revistă care nu exista, Blund
(pentru mine suna foarte nemţeşte, aproape de revista Bild). Adică eu aveam
fotografia la dispoziţie, dar, pentru că mi se părea îngrozitoare, nu am reprodus-o în
cadrul rubricii!

*
 Diogene din Honolulu este nu numai titlul unui reportaj din publicaţia Honolulu
Today, ci şi porecla lui Kraz Martarak, fost profesor universitar de filosofie la o
importantă universitate, un filosof care promitea să aducă o viziune nouă, profund
originală în ontologie, dacă e să ne luăm după studiile publicate pînă acum cinci ani
în reviste de specialitate de incontestabil prestigiu. Am folosit verbul la un timp
trecut pentru că astăzi nu se mai aşteaptă nimeni la ceva scris de Kraz Martarak,
după cum subliniază Leo Gordon, autorul articolului sus-amintit. Diogene din
Honolulu locuieşte, asemeni anticului său model, într-un butoi cu diametrul de 2,5 m
şi cu lungimea de 1,5 m, într-un cartier de condiţie medie din citatul oraş, în curtea
casei unui fost student. Ideea pentru care a abandonat cariera strălucitoare (K.M. are
acum doar 43 de ani) este căutarea ideii de adevăr absolut. În acest scop este înarmat
cu o puternică lanternă-reflector. Fiind supus, în mod firesc, unui examen medical,
K.M. s-a dovedit sănătos psihic, singura „vină” găsită de psihiatri este aceea de a
crede „prea tare în adevăr”. Lunar, Kraz Martarak „predică” adevărul într-o elegantă
sală de cinema, unde, ca să intri, trebuie să plăteşti un bilet de 25 de dolari. Există şi
adevăruri mai ieftine. • Giorgios Iovanakis din San Marino susţine că are şapte vieţi
în pieptu-i de aramă. El a scăpat viu (şi, de cinci ori, nici măcar vătămat de o singură
zgîrietură) din şase accidente şi un naufragiu. De trei ori a ieşit teafăr din accidente
rutiere (se afla cu cîte două persoane în maşină şi s-a izbit de un copac, cu un trailer
şi cu un alt autoturism, de două ori maşina a luat foc şi a explodat la cîteva secunde
după ce el a ieşit din ea, o dată a fost proiectat prin parbriz, înainte de a lua foc
maşina). Un accident feroviar întîmplat acum cinci ani i-a prilejuit lui G.I. să sară pe
geam, peste viaduct, în rîu, un zid căzut „ca din senin” a ucis două persoane care
erau la o jumătate pe pas în faţa sa, o catastrofă aeriană recentă l-a numărat printre
puţinii supravieţuitori şi pe eroul nostru. Din naufragiul unui iaht s-a salvat pe o
masă, după două zile. (I.T.M.)
 
Singurul lucru de reţinut, pentru mine, acum, din textul de mai sus este
numele revistei Honolulu Today, evident, inexistentă. Cît despre povestea
cu omul scăpat miraculos din diverse accidente, mi-am adus aminte de ea atunci cînd
cu avionul care a aterizat, în Washington, DC, pe Hudson, cu pilotul Sullenberger.
Era în avion o femeie care, şi ea, scăpase cu viaţă din vreo şapte încercări, la fel ca
inventatul meu sanmarinez.

Există oameni-amfibie? Oricît ar părea de surprinzător, răspunsul la această

întrebare este cert pozitiv. Da, există cel puţin un om-amfibie, numele său este Brian
Clyncy-Paterson, cu domiciliul stabil în Hawaii. El s-a născut normal, ca toţi
oamenii, trecerea sa în rîndul „oamenilor-amfibie” (rînd alcătuit, deocamdată, din el
singur) s-a petrecut în urmă cu 12 ani, pe cînd Brian avea 29, în urma unui pariu cam
straniu făcut cu o mînă de prieteni. Eroul acestei însemnări a susţinut că el poate să
stea necontenit în apă timp de un an. După împlinirea sorocului, pariul s-a prelungit
la cinci ani, timp în care Brian Clyncy-Paterson nu a ieşit din apă nici măcar pentru a
dormi. Bineînţeles că piscina în care îşi desfăşoară viaţa de zi cu zi Brian a suferit o
serie de îmbunătăţiri şi adaptări, în jurul ei sau pe saltele plutitoare se află tot felul de
obiecte de folosinţă zilnică, aparate (telefoane, casetofoane, videocasetofoane). O
clauză a acestui pariu care a determinat schimbarea totală a stilului de viaţă al
actualului singur om-amfibie prevedea vizite foarte dese ale prietenilor săi implicaţi
în originala prinsoare şi chiar organizarea unei mici petreceri în piscina „casă-masă”
a lui Brian. Acesta declară că se simte foarte bine, dacă tot a stat cinci ani, nu vede
de ce n-ar sta cît mai mult, poate pînă la sfîrşitul vieţii. Între timp însă, pentru a-şi
vizita prietenii, numai cei care au piscine, evident, Brian şi-a executat în comandă
specială un autoturism bazin în care poate să se plimbe nestingherit. Trecerea din
bazinul mare în bazinul pe patru roţi se face printr-un original sistem de ecluzare.
Medicul personal al lui Brian Clyncy-Paterson este de părere că starea fizică a
pacientului său este foarte bună. Subliniem starea fizică pentru că, şi după părerea
medicului, cu doagele nu stă tocmai în cea mai desăvîrşită ordine Brian Clyncy-
Paterson, de profesiune milionar. (I.T.M.)
 
Aici am mers foarte tare pe clişeul conform căruia milionarii sînt scrîntiţi,
au tot felul de ciudăţenii, evident, au piscină şi, cum am mai spus,
locuiesc în ţinuturi exotice, de pildă, în Hawaii. Nu a trebuit să mai dau nici măcar o
sursă, nu a contat că povestea e cam trasă de păr, dacă era „pe linie”. Tezismul
îngroşat al articolului l-a făcut să treacă uşor de aprobarea secţiei de presă a
partidului.

La Grădina Zoologică din Melbourne există o maimuţă fumătoare. Ţigările ei

preferate sînt Dunhill, din care fumează un pachet şi jumătate pe zi. Dacă nu are
ţigări, este foarte nervoasă, ţipă şi-şi bate tovarăşele de celulă. În momentul în care
primeşte o ţigară, zîmbeşte satisfăcută şi cere foc. Din nefericire pentru maimuţa
Tongo (aşa o cheamă pe fumătoare), nu reuşeşte să-şi aprindă singură ţigara. Pentru
a-i veni în ajutor, cei răspunzători au montat o rezistenţă care este tot timpul în priză
şi astfel Tongo poate să-şi aprindă ţigările. Printre performanţele de care este
capabilă în timpul fumatului se numără şi inelele de fum pe care le produce Tongo,
eliminarea fumului pe gură şi tragerea lui imediat pe nas. Viciul acesta a fost
dobîndit de maimuţă în timpul filmării unui clip de combatere a fumatului. Unde dai
şi unde crapă. • Cea mai lungă ţigară din lume a fost realizată în toamna anului 1987
la Marsilia. Ea măsura 150 m lungime şi a fost fumată de 370 de fumători, alternativ,
în 6 ore şi zece minute. Beneficiara acestei acţiuni a fost firma care produce
cunoscutele ţigări Gitanes. Înainte de a i se da foc acestei ţigări, patru medici au
vorbit timp de 25 de minute despre nocivitatea fumatului, într-un contrapunct ironic
la ceea ce a urmat. • Un concurs interesant a avut loc pe 26 ianuarie a.c. în holul
hotelului Hilton din Monte Carlo. Este vorba de un concurs de autofumat, în sensul
că au fost aliniate la start peste 200 de mărci de ţigări cărora li s-a dat un impuls
iniţial (au fost aprinse şi s-a tras un fum din ele), după care au fost lăsate pentru a se
vedea care dintre ţigări se consumă mai repede singură. La capitolul fără filtru,
scurte, a cîştigat firma Marlboro, iar la ţigările cu filtru a ieşit învingătoare firma
Camel. După cum s-a demonstrat, ţigările se pot fuma şi singure, nu ar mai fi nevoie
de existenţa fumătorilor. O pledoarie pentru lăsarea de fumat făcută cu armele
fabricilor de ţigări. (I.T.M.)
 
Cititorii mai tineri nu au de unde şti că ţigările străine erau o marfă foarte
rară în România şi, în afara pachetelor de Kent, obţinute pe sub mînă şi
folosite ca monedă forte la doctor sau la obţinerea unor favoruri din partea
administraţiei, la tutungeriile româneşti nu se găseau ţigări străine. Din cînd în cînd,
ţigările chinezeşti cu nume stranii (Golden Deer, Ancient Porcelain, Double Horses,
Torch etc.) sau cele albaneze (Kruja, Arberia, Apollonia, care imita scrisul
pachetelor Marlboro, sau D.S.) mai produceau cîte o bucurie fumătorului român. Să
nu uit ţigările bulgăreşti BT şi Rodopi. Aşa că, în textul meu, faptul că o maimuţă
din Australia îşi permitea să fumeze Dunhill era de invidiat pentru cititorul român,
căruia îi ofeream un exerciţiu de imaginaţie tabagică. Dacă, de pildă, aş fi scris o
proză în care un român fumează Dunhill, cenzura ar fi tăiat numele şi m-ar fi pus să
aleg una românească, un Snagov, un Cişmigiu, dar, aşa, cu maimuţa australiană nu
avea de ales! Apoi mă amuză, acum, la relectură, faptul că recordul celei mai lungi
ţigări l-am plasat la Marsilia, oraş în care aveam să-mi petrec, după ’89, un an şi
patru luni! Şi ultima observaţie, referitoare la ştirea plasată în Monte Carlo: nu există
hotel Hilton în micul Principat, nu a existat niciodată. Dar mie îmi suna foarte bine
numele unui hotel prestigios într-o ţară mică în care era postul Radio Monte Carlo,
cu muzici foarte bune pe atunci şi cu o oră de predici baptiste pe săptămînă, predici
ascultate de familia mea, pe furiş, la un vecin care avea radio, în Aradul natal. Nici
nu mi-am pus problema că nu e un Hilton acolo, abia azi am verificat! Dar dacă nu
ştiam eu asta, de unde să fi ştiut tovarăşii de la cenzură?

Un melc, denumit Es Igual, a obţinut recent premiul întîi la campionatul

cărăuşilor de piatră, organizat în fiecare an la Valea Trápaga, provincia Biscaya, din
Spania. Gasteropodul a deplasat, în zece minute, o piatră reglementară de 240 de
grame pe distanţa de 12,8 cm. Arbitrii sînt de părere că recordurile în materie încep
să scadă, de la an la an, fără a putea da o explicaţie cît de cît ştiinţifică pentru acest
fenomen. Pentru a susţine afirmaţia de mai sus, vă informăm că, în urmă cu un an,
melcul Pilofo a străbătut, în acelaşi timp, cu aceeaşi povară, 38 de centimetri. Dacă
distanţele scad în acest ritm, în doi ani se va autodizolva şi concursul. • Rămînem tot
în lumea animalelor pentru a vă relata despre o specie de găini din statul Idaho
(SUA) care, în urma unor iradieri (reţeta este ţinută în secret de realizatori), reuşeşte
să facă între 15 şi 25 de ouă pe zi, cu condiţia să li se ofere o hrană pe măsură,
îmbogăţită cu calcar. • Într-un cuib de vulturi mîncători de maimuţe din zona
Filipinelor, ornitologul Jean Grossman şi echipa sa au găsit un copil de circa şapte
luni, răpit, se pare, de titularul cuibului, în timp ce-şi căuta hrana. Ceea ce este de
mirare şi aruncă o lumină favorabilă asupra temutei specii de vultur este faptul că
acest copilaş nu a fost devorat. Dimpotrivă, vulturul-femelă i-a amenajat
„oaspetelui” un colţişor foarte comod în cuib şi i-a oferit diverse fructe zemoase spre
a se hrăni, fapt dovedit de numeroşii sîmburi şi de numeroasele cotoare aflate în
spaţiul primitor al cuibului. După re-răpirea copilaşului, echipa de ornitologi a fost
urmărită de părinţii adoptivi ai acestuia şi „bombardaţi” de alţi vulturi cu pietre şi cu
bucăţi de lemn. Fenomenul acesta, de adoptare a unui reprezentant al speciei umane
în rîndul zburătoarelor, şi supravieţuirea copilului sînt fără precedent şi aproape de
neînţeles, declară reporterul de la Chicago Time care a publicat primul un amplu
fotoreportaj pe această temă. (I.T.M.)
 
Revăzînd acum textul, am impresia că prima ştire, cea despre concursul
de melci, a fost „adaptată” de mine după ce am citit ceva într-un buletin
Agerpres. Nu sînt sigur, aşadar, dacă este sau nu este total fake. Am căzut acum în
propria capcană de atunci. În mod cert, ştirile cu găinile multiouătoare şi cu vulturii
mîncători de maimuţe sînt inventate în totalitate de mine. Cît despre ziarul Chicago
Times, invocat în articol, el a apărut (am verificat acum) doar între anii 1854 şi 1895,
după care şi-a schimbat numele în Chicago Herald. Dar atunci eram în situaţia că nu
ştiam nici dacă există Chicago Times, nici dacă nu există. Mă luasem după modelul
NY Times şi Los Angeles Times, despre care auzisem, evident.

Mica insulă Clarence din nordul Indoneziei (circa 800 de locuitori) vădeşte o
serie de ciudăţenii în ce priveşte flora şi fauna. Botaniştii au semnalat ciudatul caz al
plantei numite de băştinaşi cimanamana, care, prin eflorescenţă, aduce aminte de
cunoscutul trandafir. La terminarea unui ciclu de trei luni, această plantă se resoarbe
în pămînt pînă la dispariţia ei completă, fără să mai răsară în acel loc, mutîndu-şi
locul de apariţie cu circa 50 m. De remarcat că cimanamana, care creşte în colonii de
cîteva sute de exemplare, prezintă noaptea fenomenul de bioluminiscenţă, fapt
pentru care băştinaşii i-au şi dat respectivul nume, care înseamnă „floarea care
luminează şi merge”, aluzie la faptul că aceste colonii îşi mută locul de apariţie. O
echipă internaţională mixtă de studiu se află, de cîteva luni, pe mica insulă Clarence
pentru a elucida cazul plantei unice pe glob. • Următoarea ştire ne parvine din
aceeaşi insulă, dar se referă la o ciudăţenie din lumea insectelor. Băştinaşii se pot
considera fericiţi (şi chiar se consideră), deoarece nu au nevoie de lumină artificială
noaptea, ei folosind licuricii gigantici (în greutate de 200-350 de grame), care produc
o lumină foarte puternică, suficientă pentru un cort de patru persoane. Aceşti licurici
sînt ţinuţi în timpul zilei „la încărcat” în scorburi special amenajate şi hrăniţi cu
purici de apă, alge şi… sare. Din nefericire, încercările de a naturaliza acest soi de
licurici şi în alte spaţii geografice au dat greş, ciudatele insecte luminoase murind
fără excepţie. • Poşta rubricii: M.M., Timişoara – vom publica şi date privind
tatuajul, peste cîteva numere. Vă mulţumim pentru xerocopia din National
Geographic, după cum vedeţi, am şi folosit datele (…). (I.T.M.)
 
Au mai fost în text două răspunsuri la scrisori, dar una era pe numele unei
foste prietene a unui fost coleg de redacţie şi nu mai reproduc acel
răspuns. În cel de-al treilea dădeam adresa unui cititor din Bucureşti care voia să
corespondeze pe teme de „Lumi paralele”. Adresa aceea era de fapt adresa mea de
atunci, iar numele era al fiului unui vecin! Cît despre M.M. din Timişoara, nu este
nimeni altul decît Mircea Mihăieş, la curent cu „farsele” rubricii. Tocmai de aceea,
pentru a întări gradul de adevăr al „informaţiilor” publicate, am introdus în text
numele prestigioasei publicaţii National Geographic, revistă pe care am văzut-o de
cîteva ori la Ioan Groşan, o primea de la unchiul lui din Statele Unite. Dar asta nu
puteam spune în text! Revenind la „ştirile” din text, cred că idealul oricărui român
care trăia zilnic întreruperi de energie electrică ar fi fost un licurici uriaş la lumina
căruia să poată citi seara, fără să depindă de reţelele de curent! Nu ştiu unde citisem
atunci termenul „bioluminiscenţă”, care mi s-a părut foarte interesant, astfel încît l-
am plantat într-o ştire despre plante!

Pentru noi, oamenii normali, contactul cu o sursă de curent de 220 de volţi poate
fi adesea fatal. Nu se poate spune acelaşi lucru despre Ben Laurel, din Baltimore, de
profesiune electrician, care suportă mult peste limita mortală pentru noi, cei de rînd.
În cadrul unor experienţe, pentru a i se testa rezistenţa (nu mărimea electrică a
rezistenţei), Ben Laurel a suportat, fără să tresară măcar, un curent de 960 de volţi.
Mai sus de această limită nu şi-au dat avizul medicii din comisia special alcătuită
pentru această neobişnuită testare. Marele avantaj al lui B.L. este că poate să lucreze
fără precauţiuni de prisos în profesiune. Exprimîndu-se despre acest caz, cunoscutul
medic Sparen Holmes (un fiziolog de talie mondială) a spus că „nu există o
explicaţie plauzibilă a acestei proprietăţi, medicina înregistrează cazurile de
rezistenţă sporită la tensiune electrică mare pentru că s-ar putea să-i folosească pe
viitor”. • Întîmpinînd cu mare avans sfîrşitul de mileniu, realizatorii unui parc de
distracţii din Hawaii au construit o clepsidră… electronică prin precizia pe care o
are. Cupa superioară a clepsidrei are capacitatea de 10 tone de nisip, care se va
termina în ziua de 31 decembrie 1999, la ora 24. Calificativul de electronică a fost
dat clepsidrei atît pentru precizia sa, cît şi pentru a sublinia faptul că nu e vorba de o
clepsidră obişnuită, constanţa firişorului de nisip ce măsoară timpul fiind reglată de
dispozitive electronice destul de complicate. Această uriaşă clepsidră se deosebeşte
de cele uzuale nu numai prin dimensiunile ieşite din comun, ci şi prin faptul că este
în aşa fel concepută încît face imposibilă o întoarcere pentru a lăsa, din nou, nisipul
să curgă. Ea va deveni, în intenţia celor care i-au dat „naştere”, un simbolic vestigiu
al timpului trecut, un fel de monument al mileniului doi. Pentru ca acest angrenaj
temporal să dobîndească o nuanţă în plus, aproape imperceptibilul fîşîit al nisipului
prin capilarul clepsidrei este amplificat de sute de ori şi se aude în cîteva difuzoare
special instalate în preajmă. Turiştii pot cumpăra drept amintire o casetă pe care este
înregistrat „sunetul timpului”. (I.T.M.)
 
Pentru că în săptămîna în care am scris textul de mai sus tocmai m-am
electrocutat uşor, în treburile casnice, am găsit potrivit să prezint şi cazul
unei persoane care nu are probleme cu curentul. Caz despre care îşi dă cu părerea
„un cunoscut medic”, „de talie mondială”. Astfel de calificative aplicate unui expert
(inexistent, dar de unde să se ştie asta) făceau fake-urile mele să fie şi mai uşor de
înghiţit. A doua „ştire” se petrece, din nou, în Hawaii, teritoriu din care greu ar fi
putut veni vreo contestaţie a celor scrise. Pentru mine, ca şi pentru cititorii rubricii
(cred eu), o ştire întîmplată în ţinuturi exotice ne ajuta, pentru fracţiuni de secundă,
să visăm, să ne proiectăm în ţinuturi necunoscute, să dăm frîu liber imaginaţiei.
Chiar şi o ştire falsă putea provoca o evadare reală!

Pentru a demonstra nemijlocit în timpul scrierii unui tratat universitar ce avea

drept subiect durerea şi pragurile ei de suportabilitate, medicul James Pinter
Bowleen din Louisiana a făcut nenumărate experienţe descrise cu lux de amănunte în
fragmentele din pomenitul tratat, pe care a apucat să le aştearnă pe hîrtie. De la
scosul a trei măsele dintr-odată, fără anestezie, bineînţeles, pînă la smulgerea cu o
mînă a unghiilor de la cealaltă mînă, de la epilarea unei porţiuni din creştet şi
repetate biciuiri cu vergele de oţel la arderea cu fierul roşu a unei pleoape, „curiosul”
(şi la propriu, şi la figurat) medic a încercat să clasifice, să „cuantifice” şi să
ierarhizeze diverse dureri şi reacţia unor părţi ale corpului la acestea. Conceput
năstruşnic, dar cu o oarecare coerenţă „ştiinţifică”, tratatul despre pragurile durerii va
rămîne nedesăvîrştit de către iniţiatorul său şi va putea fi publicat, aşa incomplet cum
este, numai şi numai postum. James Pinter Bowleen şi-a „încununat” experienţele
(numeroase şi variate) cu extirparea unui rinichi şi amputarea voluntară a piciorului
stîng (după ce, în prealabil, îşi zdrobise fluierul piciorului), operaţii pe care le-a
suportat cu bine, în decurs de o săptămînă. Refuzînd să fie pansat şi tratat cum se
cuvine, autoflagelantul medic a făcut o infecţie gravă, în urma căreia a decedat, nu
înainte de a-şi descrie şi simptomele morţii. Din ceea ce a rămas în posteritatea sa,
din fragmentele de lucrare adică, se reţine că durerea cea mai acută o provoacă Zona
Zoster, care cunoaşte o rară violenţă şi persistenţă, pe locul doi este durerea de
fluierul piciorului, care poate provoca leşinuri prin extraordinarele sale puseuri. În
rîndul durerilor insuportabile s-ar situa şi loviturile în şira spinării, arsurile ocupînd
abia locul cinci. Experienţele excentricului slujitor al ştiinţei au fost puse de o parte a
opiniei medicale pe seama tendinţelor masochiste ale lui J.P.B., dar au fost discutate
pe un ton elogios de altă parte a lumii medicale, care vede în gestul acestui „medic
sfîrşit pe altarul ştiinţei” un mod de a pătrunde în intimitatea insuportabilelor chinuri,
o luptă cu limitele umanului. Păreri şi păreri. (I.T.M.)
 
Textul l-am scris după o dezbatere cu un grup de prieteni pe tema „ce e
mai dureros decît o durere de măsea?”, în care ne-am întrecut să ne imaginăm cele
mai atroce dureri. Mi-am spus că discuţia noastră poate deveni un text plasat,
evident, în SUA, în statul Louisiana, care îmi plăcea cum sună.

A fost semnalat un caz de om-amfibie. Da, o veste pe cît de incredibilă şi

controversată, pe atît de spectaculoasă şi reală. Micuţul Karl Bruno Tostao, născut în
São Paolo la 8 august 1987, a rezistat două luni sub apă, după care, fiind scos din
mediul lichid, a decedat. Introducerea sa în mediul acvatic a fost determinată, pe de
o parte, de naşterea sub apă şi, pe de altă parte, de dificultăţile respiratorii marcate în
momentul în care nou-născutul a fost pus pe cîntar şi, bineînţeles, scos din apă.
Medicii specialişti au recurs la această nouă „imersiune vitală”, cum a fost numită de
cei din jurul acestui caz, pentru a se vedea care sînt limitele reale ale băiatului cu
branhii. Decesul a intervenit în timpul unei noi operaţii foarte dificile la rinichi,
blocaţi cu două zile înainte de intervenţie. La autopsie s-a constatat că, într-adevăr,
plămînii micuţului aveau mai mult conformaţia unor branhii. Cazul este încă în
dezbatere şi părinţii omului-amfibie sub o riguroasă studiere ştiinţifică. • Lavinie
Duchamp, în vîrstă de 34 de ani, profesoară de limbi străine la Universitatea din
Strasbourg, cunoaşte bine 21 de limbi, majoritatea limbilor europene figurînd printre
acestea. Uşurinţa memorării, adevărată înclinaţie naturală, nativă, pentru lingvistică,
a ajutat-o pe tînăra profesoară să înveţe, de la 14 ani, o limbă pe an. Deşi a fost
„curtată” pentru postul de traducător de mai multe firme şi concerne, Lavinie
Duchamp a refuzat să-şi părăsească locul de muncă. „Pedagogia este prima mea
vocaţie”, a declarat posturilor de televiziune din mai multe ţări interesate de această
multipoliglotă, ca să folosim un barbarism. (I.T.M.)
 
Din cînd în cînd aveam dificultăţi să-mi imaginez ceva chiar ieşit din
comun, ocazie cu care forţam, fără cine ştie ce construcţie specială a ştirii.
Băiatul născut cu branhii este un exemplu. Nu am intrat în amănunte, nu am dat
nume de ziare… Dovadă că şi să scrii fake news nu e chiar floare la ureche.

Stephen Sherton este şi nu este tocmai un locuitor al planetei noastre. Asta dacă
prin locuitor al planetei înţelegem, la modul foarte strict, pe cel care-şi duce viaţa pe
această planetă. Iată de ce ne-am permis să ne-ndoim de apartenenţa terestră a
bravului cetăţean al statului Georgia de mic copil. Stephen a dovedit o sensibilitate
aparte faţă de trepidaţii de orice fel, trepidaţiile îi făceau rău, avea coşmaruri,
cutremurele abia înregistrate de seismografe îl aduceau într-o stare greu de descris.
Teama de moarte prin urmările cutremurului a pus stăpînire pe tînărul fiu de
milionari. A încercat tot felul de tratamente, dar senzaţia de spaimă, în loc să-i scadă,
se înteţea. De la vîrsta de 32 de ani, de cînd a devenit posesorul averii părinteşti,
Stephen Sherton a găsit o soluţie. A construit (a dat, de fapt, comandă să se facă) un
ciudat elicopter, un miniapartament zburător, la bordul căruia doarme noapte de
noapte. De altfel, o bună parte a zilei şi-o petrece tot la bordul casei sale zburătoare,
coborîrile fiind dictate numai de necesităţile aprovizionării cu combustibil. Cei şapte
piloţi şi ingineri de zbor sînt foarte mulţumiţi de funcţionarea aparatului (prevăzut cu
patru elice, din care funcţionează, pe rînd, cîte una sau cîte două, în funcţie de
„presimţirile” lui Stephen) şi de relaţia cu stăpînul acestui aparat. De trei ani,
Stephen s-a căsătorit cu Liz Gaynor, fostă paraşutistă de performanţă. Soţia sa se
bucură că, oricînd, se poate lansa cu paraşuta direct din pat. Din biroul său zburător,
Stephen Sherton ţine legătura cu partenerii, ba chiar îi invită pe cei apropiaţi lui la
mici party-uri la bordul Condorului, cum se numeşte elicopterul. Itinerarul pe care-l
urmează atunci cînd nu se mulţumeşte cu o plutire lină se mărgineşte la cel mai
apropiat oraş şi se păstrează în arealul terenurilor moştenite de la tatăl curiosului
locuitor aerian. O ciudăţenie care demonstrează că şi micile fobii, ca să fie alungate,
au nevoie de milioane. (I.T.M.)
  
Desigur, cum vedeţi, în „Lumi paralele” proiecţia în lumea milionarilor
continuă, iar asta face ca textele inventate să treacă cu brio de cenzură!
Într-un fel, „ciudatul aparat cu patru elice” (un fel de dronă mai mare!) este o
invenţie de tip Jules Verne, o replică „aeriană” a submarinului Nautilus. M-a amuzat
găselniţa cu soţia milionarului, o temerară care poate sări cu paraşuta direct din pat!

Julien Artemier, în vîrstă de 54 de ani, locuitor al Marsiliei, este un norocos

combinat cu un mare ghinionist, dacă se poate spune aşa ceva. El are norocul de a fi
înzestrat cu o inimă foarte puternică, ieşită din comun, dar totodată extrem de slabă.
Este vorba de faptul că Julien Artemier a avut peste 80 (optzeci) de infarcturi, pe
care le-a trecut însă cu bine. Orice emoţie mai deosebită îl aduce pe J.A. în pragul
unui nefericit accident cardiac, astfel încît, pentru a putea să-şi trăiască viaţa liniştit
mai departe, acest ciudat personaj trebuie să se abţină de la citirea presei de scandal,
de la frecventarea terenurilor de fotbal sau a reuniunilor de box. Colectivul de
cardiologi care-l consultă săptămînal pe Julien Artemier îşi exprimă totala
nedumerire cu privire la aceste dese infarcturi care sînt trecute cu bine. „Dacă ar fi
fost un om normal, J.A. ar fi putut să moară de douăzeci de ori, negreşit”, spune
doctorul Yves Corbiere, cunoscut cardiolog. „Puteam liniştiţi să numim inima lui
Julien Artemier un paradox anatomo-fiziologic, ea deţine în ea cea mai mare
slăbiciune care este concurată de o neînţeleasă vigoare”, continuă acelaşi medic. De
adăugat că neobişnuitul pacient nu apelează la tratamente chimice, el se mulţumeşte
cu un (se pare) eficient masaj executat de soţia sa. „Cînd inima mea nu va mai rezista
acestor teribile şocuri, cînd îmi voi da obştescul sfîrşit, cedez inima mea pentru
binele medicinei, le ofer cardiologilor posibilitatea de a o studia «pe viu», ca să fac o
glumă”, declară nefericitul posesor al controversatei inimi, Julien Artemier, în
discuţia cu reporterul revistei Science et Avenir. • Trebuie să reamintim
corespondenţilor noştri care doresc să le dăm amănunte suplimentare „prin poştă” că
această rubrică nu este totuşi un for ştiinţific capabil să asigure documentare strict
ştiinţifică sau să dea bibliografii în diverse probleme. Ea este o rubrică avînd un
caracter mai larg, de informare la un anumit nivel, şi trebuie privită şi citită ca atare.
Vă mulţumim pentru înţelegere. (I.T.M.)
 
Revine, din nou, cumva profetic pentru destinul meu, oraşul Marsilia şi,
desigur, revista Science et Avenir, o publicaţie care mai există şi azi.
Totuşi, mă îndoiesc de faptul că vreo persoană din aparatul de control al presei ar fi
răsfoit-o vreodată. Mie îmi plăcea cum sună, „Ştiinţă şi Viitor”, destul de corect
politic pentru acele vremuri. Apelul din finalul textului era „de control”, menit să
consolideze impresia de adevăr a rubricii, care, departe de a fi un for ştiinţific, era
doar un mijloc de informare onestă, „la un anumit nivel”.

Centrul de genetică animală (de inginerie genetică, mai precis) din Silly Town
(un mic orăşel din nordul Australiei) a reuşit să omologheze, în urma unei munci de
peste 10 ani, o nouă rasă de oi, carnivore. Avantajul acestor oi este destul de
însemnat, susţine Roy Gastinger, şeful colectivului care a prezentat „invenţia”, şi el
constă într-o creştere considerabilă a calităţilor lînii, oarecum şi a productivităţii
fiecărei oi în parte. Printre calităţile care cunosc o vizibilă ameliorare în cazul lînii
oilor carnivore se numără rezistenţa şi lungimea. Primele eşantioane de stofă
obţinută din lîna acestor oi au fost prezentate la un recent colocviu de specialitate şi
au fost comentate favorabil în unanimitate, dovedindu-se absolut neşifonabile şi
nemaiprezentînd împîslirea în cazul spălărilor repetate. O schimbare totală s-a
manifestat şi în ceea ce priveşte carnea, ea fiind aproape în totalitate lipsită de
mirosul caracteristic şi semănînd la gust cu carnea de porc. Singurul capitol la care
oaia carnivoră nu înregistrează salturi calitative este acela al produselor lactate,
deoarece din laptele ei se pot obţine mult mai puţine produse din cauza gustului
straniu. Cercetătorii de la numitul institut încearcă să intervină, prin metodele
ingineriei genetice, şi asupra acestui capitol. Principala dificultate în obţinerea
acestui tip de oi a fost aceea a reintegrării ei practice într-un alt lanţ trofic. Păşunile
au fost înlocuite cu suprafeţe băltite, în care noul tip de oaie găseşte drept hrană
broaşte şi şopîrle. Printre altele, oaia carnivoră consumă cu plăcere rîme, şoareci,
melci, omizi şi chiar şobolani. Există deosebiri serioase între oaia clasică şi cea
carnivoră şi în alte privinţe decît în acelea ale hranei şi calităţii produselor şi ele sînt
cel mai uşor observabile. Ele se referă la aspectul exterior, care semănă mai mult cu
porcii şi cu cîinii, oaia carnivoră avînd şi o adaptare de rît şi o conformaţie specială a
maxilarului inferior. (I.T.M.)
 
Ideea oii carnivore mi se pare una dintre cele mai bune pe care le-am
exploatat. Tipul de amănunte din text, de pildă, despre lîna care nu mai
prezintă „împîslirea” (cuvînt aflat de la soţia mea, la acea vreme cercetător ştiinţific
la Institutul de Cercetări Textile din Bucureşti, după cum am mai spus), apoi
imposibilitatea de a face „mare brînză” din laptele carnivorei, mă fac să rîd şi acum.
Abia în vremea noastră, cînd am aflat dezvăluiri despre cum spionajul românesc de
dinainte de ’89 fura patente de invenţii de prin toată lumea, mi-am dat seama ce ar fi
însemnat să fi citit cineva din „servicii” despre oaia carnivoră, să li se fi părut o idee
bună să o adapteze spaţiului mioritic. Şi, în consecinţă, „băieţii” să fie brusc
interesaţi de sursa mea de informare! Putea ieşi un scandal care să mă coste locul de
muncă, dacă se afla că nu e adevărat. Doar că „băieţii” se ocupau cu altceva.

O memorie colosală are Ugo Mascolante din Milano, care lucrează la serviciul
de informaţii telefonice al oraşului. El nu are nevoie de cartea de telefon pentru că…
ţine minte toate numerele de telefon ale abonaţilor. Mai mult, a reuşit să înveţe şi
numerele de telefon ale membrilor de familie ai abonatului şi reuşeşte, printre altele,
să spună cel puţin două sute de persoane care îşi sărbătoresc naşterea zilnic. •
Cercetătorii de la staţiunea experimentală de la New Princeton Lake din Groenlanda
au reuşit să obţină, pe baza ingineriei genetice, foci… de lapte. Deocamdată ştirea nu
a fost expusă pe larg, însă a fost confirmată de o brigadă internaţională de savanţi. •
Cel mai lung nume care a fost dat unui copil în anul 1986 este al unui nou-născut din
Congo şi este alcătuit din 113 litere. Părinţii băiatului nu ştiu carte. • În legătură cu
multiplele telefoane şi scrisori pe care le-am primit referitoare la ştirea noastră
despre bătrîna Zenovia Mărgan din Arad, căreia i-au crescut patru rînduri de dinţi
de-a lungul vieţii, ei bine, ne-am deplasat în localitatea respectivă şi am constatat cu
uimire că aceste fapte de necrezut sînt foarte adevărate. Am şi făcut un interviu cu
această bătrînă, un interviu care aşteaptă viza ştiinţifică a specialiştilor. Reţeta pe
care ne-a indicat-o este de asemenea în curs de cercetare. (I.T.M.)
 
„Ştirea” cu numele cel mai lung pe care l-a primit un copil din Congo era,
într-un fel, inspirată din numele liderului african Mobutu Sese Seko Kuku
Ngbendu Wa Za Banga, născut în Congo, ţară căreia Mobutu i-a schimbat numele în
Zair. De unde şi supranumele primit de dictatorul african, acela de „Leopardul
Zairului”, „prietin”, de altfel, cu geniul Carpaţilor. Evident că nu am făcut nici un
interviu cu bătrîna din Arad, pur şi simplu pentru că ea nu exista decît în rubrica
„Lumi paralele”. Dar, la o adică, acele rînduri puteau folosi la justificarea pentru
contabilitate a delegaţiei la Arad pe care redactorul-şef a avut bunăvoinţa să mi-o
acorde!

Un record insolit a stabilit tînărul vest-german Jürgen Grossmayer, în vîrstă de

26 de ani, paşnic locuitor al oraşului München. El a circulat timp de peste un an de
zile (iunie 1986 – septembrie 1987) cu maşina proprie în marşarier. Acest record
însă nu a fost bătut de dragul recordului, ci dintr-o cauză mai degrabă tristă decît
veselă: Jürgen Grossmayer a suferit (şi suferă) de o afecţiune a coloanei vertebrale,
astfel încît nu poate să-şi ţină bustul decît semiîntors, atunci cînd se află în poziţia
stînd. Pentru că pînă în momentul în care a fost atacat de boală tînărul nostru a fost
conducător auto de mare clasă (a fost angajat ca şofer de încercare la o filială
Mercedes), el nu a renunţat la maşina sa şi a condus în singurul mod posibil, cu
spatele. O arătare ciudată pe şoselele müncheneze despre care au scris şi ziarele, s-a
prezentat un mic reportaj şi la televiziune. Rezultatul? Firma Mercedes a realizat o
maşină specială pentru acest tînăr, cu scaunul şoferului întors invers şi cu volanul
asemenea. Jürgen Grossmayer merge acum el cu spatele, ceea ce de asemenea e un
record. • Croitorul Ross Graffy din Liverpool a realizat cu cîteva săptămîni în urmă
cei mai inutili pantaloni din lume, anunţă teleimprimatoarele agenţiilor de ştiri.
Aceşti pantaloni se „adresează” echipei de fotbal favorite a croitorului, trebuie
îmbrăcaţi de 16 (şaisprezece) bărbaţi deodată, aşezaţi în şir indian, şi sînt
confecţionaţi din materiale în culorile clubului din localitate. Cum pînă acum echipa,
jucătorii de rezervă şi antrenorul principal nu au avut timp să îmbrace straniii
pantaloni, aceştia se află în vitrina clubului, cu menţiunea că vor fi „folosiţi” în
momentul în care echipa va cîştiga o cupă europeană. După cum se prezintă situaţia
în campionatul englez, Ross Graffy, autorul pantalonilor pentru miriapode, mai are
ce aştepta. • Vrem să-i anunţăm pe cititorii noştri care au sunat la redacţie că nu dăm
relaţii telefonice despre cele publicate în această rubrică. Acceptăm, în schimb,
scrisori care să ne semnaleze cazuri, fapte, întîmplări de natura şi profilul „Lumilor
paralele”. Vă mulţumim pentru înţelegere. (I.T.M.)
 
Ştirea cu marşarierul m-a făcut să simulez eu însumi, acasă, pe scaun (pe
atunci nu aveam maşină) cam cum ar trebui să stea tînărul neamţ ca să
conducă cu spatele. Am avut pînă şi eu îndoieli că aşa ceva ar fi posibil, dar cenzura
nu a avut îndoieli! Oricum, pe Dinu Marin l-a amuzat foarte tare această „istorie”. A
rîs la ea. De remarcat că am făcut, într-un fel, publicitate „clandestină” pentru
Mercedes!

Connie Longstaff este un caz medical unic. El s-a născut cu două inimi, lucru
care se credea că e imposibil. De altfel, această particularitate aberantă a fost
descoperită acum doar două luni de medicii din Louisiana care controlau tinerii
pentru încorporare. Connie Longstaff nu a avut probleme cu sănătatea pînă la vîrsta
de nouăsprezece ani, cît are în prezent, poate doar o anumită tentă vineţie a mîinilor
şi picioarelor, pusă de apropiaţii săi şi de membrii familiei pe seama unui străbunic
mulatru. Fantastica descoperire a fost făcută absolut întîmplător, deoarece inima a
doua, aflată în partea dreaptă, nu are pregnanţă în funcţionare, după cum spune
specialistul în cardiologie Michael Feldstein, autorul comunicării, este de nesesizat
cu mijloace obişnuite. Connie Longstaff, devenit celebru, curtat de cele mai mari
clinici de cardiologie, nu şi-a pierdut simţul umorului, declarînd că „dacă am două
inimi înseamnă că pot, în mod legal, să am două iubite”. • Evandro Canaval este de o
vitalitate neobişnuită. O dovedeşte şi ultima sa tentativă de sinucidere care nu i-a
reuşit, a patruzecea încercare de a pune capăt vieţii sale. Încrîncenatul brazilian a
încercat pînă acum: să se arunce în faţa trenului, dar acel tren tocmai oprise la
semnal şi, în consecinţă, a fost luat la o bătaie soră cu moartea de mecanici, să se
închidă în camera sa cu o mie de crini, dar a fost găsit de proprietăreasă la timp, s-a
spînzurat de vreo cinci ori, dar a fost găsit sau i s-a rupt funia, i-a căzut în cap
candelabrul de care se atîrnase etc. Ultima sa ispravă părea să reuşească. Evandro a
urcat pe un bloc de 15 etaje şi s-a aruncat în gol. Din fericire, în mod inexplicabil, a
rămas agăţat de un cablu de antenă şi recuperat de pompieri. Psihiatrul său, dr. Juao
Mulinas, speră că ultima nereuşită îl va aduce cu picioarele pe pămînt. Cauza
multiplelor încercări de a intra în lumea drepţilor a fost de natură erotică, spun
ziarele care consemnează întîmplarea ultimă a lui Evandro Canaval, supranumit
„omul cu patruzeci de vieţi”. Iubirea e un lucru foarte mare! • Keny Rogers este în
pragul trecerii la mahomedanism, se zvoneşte prin Los Angeles. Vom reveni de
îndată ce zvonul se va adeveri. Numele pe care se pare că îl va purta, zice zvonul,
este Abdul Mustafa. (I.T.M.)
 
Din „mixul” de mai sus, cazul „sinucigaşului în serie”, trebuie să
recunosc, are ca model un poet din Arad, pe care l-am cunoscut în anii
liceului, pe cînd frecventam Cenaclul „Lucian Blaga”, avînd la activ vreo şapte
tentative, dintre care una cu mai multe buchete de crini cu care s-a încuiat în casă.
Metoda am „preluat-o” şi am plusat pînă la o mie de crini. Cît despre Kenny Rogers
(scris de mine greşit, atunci, cu un singur „n”), „zvonul” s-a născut pornind de la
islamizarea lui Cat Stevens, un cîntăreţ pe care-l ascultam pe vremuri. Din
formularea mea reieşea că am acces la zvonurile care circulă prin Los Angeles, dar,
culmea, nu am fost luat la întrebări despre asta. (A doua zi după ce am transcris asta,
am aflat despre decesul lui Kenny Rogers.)

Poemele păcii

Vă propun în continuare o mică antologie a poeziilor scrise de mine, dar

publicate drept traduceri în revista Orizont din Timişoara. O parte din numele
poeţilor sînt reale, altă parte sînt inventate. La fel, pentru că semnătura mea folosită
prea des ar fi bătut la ochi, am preferat ca în cazul unor „traduceri” (mai ales atunci
cînd apăreau în grupaj) să folosesc numele unor colegi de-ai mei de la Lugoj. I-am
întrebat: „Vrei să-ţi apară numele în revista Orizont, ca traducător?”. Iar ei, cînd au
văzut că asta nu presupune nimic de făcut din partea lor, au acceptat liniştiţi.
Desigur, chestia asta am practicat-o în legătură cu un mic grup de apropiaţi. Mă
gîndeam că, la un moment dat, nu voi putea primi decît drepturile de autor pentru
ceea ce semnam eu, aşa că îmi trebuiau nume reale, care să poată primi mandatul
poştal cu banii şi să mi-i dea mie. Din fericire, nu a fost nevoie, Mircea şi Adriana
m-au sprijinit şi în acest fel!

Nikolai Zidarov (Bulgaria)

 
Străbătut de un cîntec
 
Se scurg anotimpuri prin fructe,
De stele ne leagă doar ploaia,
Tot mai aproape-mi par casele
Prietenilor veniţi de pe front.
 
Nimic nu mai poate să facă
Armele reci să mai stea
În rastelele năpădite de-un abur
Pe care-l face respiraţia unui prunc.
 
Voi întomna acum liniştit
Pentru că pot cunoaşte viitorul
Ce aparţine de acum păcii.
 
În româneşte de Ioan Mihail
Nikolai Zidarov e un poet bulgar care exista (nu ştiu dacă mai trăieşte), l-
am citit în România literară, scria destul de tradiţionalist şi mi l-am
imaginat, cînd am scris poezia atribuită lui, ca pe un fel de Ioan Alexandru bulgar,
un pic mai laic. Ioan Mihail este numele administratorului de la Liceul „Textila”, pe
care nu l-a deranjat să treacă drept traducător din bulgară!

Tadeusz Różewicz (Polonia)

 
Să deschidem fereastra
  
Să deschidem fereastra spre copacul înflorit
spre casa vopsită în alb a poetului din cîmpie,
să citim cărţi despre vremi liniştite,
să scriem cărţi despre vremi liniştite,
să zidim din cărămizi
coapte în pulbere de stea,
să deschidem fereastra spre rouă,
spre casa vopsită în alb (construită
din cărţi despre vremi liniştite),
să deschidem fereastra spre limpedea dimineaţă,
spre cîntec,
să deschidem fereastra ca pe o strîngere de mînă
schimbată cu lumea: un copac înflorit.
 
Traducere de Ion Sfetescu
 
Şi Tadeusz Różewicz exista, era un poet tradus în România (dar şi un
dramaturg polonez redutabil), aşa că l-am mai „tradus” şi eu o dată. Ion
Sfetescu a fost coleg cu mine, chiar şi coleg de cameră (cînd direcţiunea liceului mi-
a oferit cazare în infirmerie), profesor de istorie şi bibliotecarul şcolii. Mi se părea
potrivit ca nume de traducător din poloneză, mai ales că poezia asta a apărut în
acelaşi grupaj cu alte false traduceri făcute de mine (şi cea de mai sus, şi cele două
de mai jos!) şi semnate cu numele meu. În ideea mea, cînd apărea un nume
necunoscut traducînd dintr-o limbă nu foarte cunoscută în România, în capul
cititorului se năştea ideea că e vorba de un traducător specializat, care apare mai rar.

Vicente Aleixandre (Spania)

 
Stare de veghe
 
Sîngele nu are busolă, dar el
inima găseşte fără preget.
Carte în flăcări nu-i mintea care
citeşte în ea
dintr-o cutie catifelată
scoate unelte pentru grădini viitoare,
mici sînt aceste unelte,
 vor creşte cu fiecare zi legănate-n
hamacul de pace.
Pipăi tendoanele nopţii,
copiii ei se hrănesc doar cu somn.
Carte în flăcări nu-i mintea,
ea singură, doar ea mai poate
Deschide colivia în care
Suflete îndesate cu cenuşă
Au vrut să închidă plăpîndul porumbel alb
(carte în flăcări nu-i mintea-am spus).
 
În româneşte de Ioan Morar
 
Citisem cîteva poezii de Vicente Aleixandre, un nume mare în lirica
spaniolă, cred că apărea şi în antologia de poezie universală a lui A.E.
Baconsky, pe care am parcurs-o din scoarţă în scoarţă, ca pe un manual. Mi-au
plăcut la Vicente Aleixandre ruperile de ritm, tenta ermetică a unor versuri şi am
încercat să mă apropii cît mai mult de stilul lui. Dar şi să rămîn în tematica rubricii.

Abdul Fehvet Moktar (Sudan)

 
Ramura de măslin
 
Am văzut animale mari în cuşcă
În vreme ce animalele mici zburdau în libertate,
am văzut flori rupte şi
buruieni în libertate,
dar nici un porumbel alb,
nici un porumbel alb
nu am văzut la picioare cu lanţuri.
 
Am văzut lei şi tigri
sărind prin cercuri de foc,
dar nici un porumbel alb,
nu, nici un porumbel alb
în arena circului.
El are doar o singură greutate,
da, o singură greutate:
 să ţină sus,
cît mai multe zile într-un an,
cît mai multe ore într-o zi,
să ţină sus RAMURA DE MĂSLIN.
 
Traducere de Ioan Morar
 
Cred că poezia „sudanezului” Moktar a apărut în contextul unei vizite a
lui Ceauşescu prin Africa, nu am mai stat, acum, să verific. Numele
Moktar îl citisem la unul din liderii africani, prieteni cu Tovarăşul, aşa că părea
foarte plauzibil ca nume de poet. Sigur, acum observ că poeţii africani inventaţi de
mine scriau cel mai mult despre junglă, dovadă că pe atunci imaginaţia mea lucra cu
puţine clişee, dar fixe!

Pavel Matev (Bulgaria)

 
Cerul
 
Cel mai frumos se vede prin inimă,
Închide ochii şi te uită,
Cu adevărat fantastic este cerul
Privit de copii şi de femei.
 
Acolo-s soare, nori şi spumă,
Trec păsările în zbor pe acolo,
Zumzăie albine,
Pămîntul leagăn doar acolo nu-i,
dar asta nu-i motiv de întristare.
Porneşte pe acea Cale Lactee unde
Cele mai întinse spaţii se pierd în taină
şi uită-te, uită-te doar prin inimă
şi nu deplînge colţul vostru de pămînt.
 
Poţi să şi plîngi. Poţi. Fie.
Şi cîntecul se naşte din tristeţe,
Dar important e: uită-te departe
Ca să-ţi aduci aminte cînd ai zburat.
 
 În româneşte de Ioan Morar
 
Şi Pavel Matev este un poet real, se întîmpla frecvent să fie publicaţi
mulţi poeţi bulgari, cred că şi la ei se publicau poeţi români. Poezia este
însă inventată şi trebuie să mărturisesc ceva. Ultimele două versuri sînt o parafrază a
unei minunate poezii de Adrian Popescu, „Arsura”. Omagiu, Monseniore!

Jean Luc Roulades (Malta)

 
O floare de rouă primesc
 
O floare de rouă primesc de la nori
şi de la cîntecul tău o lumină,
stîncă peste care cad ninsori,
spre culoarea păcii sufletul se-nchină.
 
Mi-aş dori o navă pură şi de vis
Să-nconjur lumea aşa cum îmi place,
Să v-aduc o creangă-n floare, de cais,
Să v-anunţ că, totuşi, peste tot e pace!
 
În româneşte de David Cristian
 
Nu ştiam nici un nume de poet maltez, nu ştiam cum arată numele
maltezilor, aşa că am inventat unul. Am căutat, acum, pe internet să văd dacă există
totuşi acest nume şi am găsit că există, în Franţa, nu unul, ci mai mulţi! Habar nu
aveam, de unde să ştiu asta, pe onoarea mea că numele e absolut în totalitate
inventat! Cît despre numele traducătorului, pentru că poezia mi-a ieşit uşoară,
copilăroasă, am ales să fie tradusă de fiul meu David Cristian, care pe atunci avea
cîteva luni!

Mireille Marinoff (Franţa)

 
Dimineaţa
 
 Dimineaţă verde va fi cînd
topite vor curge-n cuptoare
nedoritele tunuri,
cînd sărmanul atom nu
va mai fi pus, împotriva voii sale,
să ne tot ameninţe,
cînd zeul Marte
se va ocupa de lucruri mai
plăcute – ruşinat de fişa lui
de activitate,
cînd toate armatele lumii
vor merge la pas de voie,
fluierînd melodii de dragoste
după cum îi taie capul pe soldaţi.
Dimineaţă verde va fi
– porumbel cu o ramură de măslin.
 
În româneşte de David Cristian
 
Vă rog să remarcaţi ecologismul timpuriu, exprimat prin „dimineaţa verde”, şi,
de asemenea, militantismul cu sîmbure de feminism în cel al poetei din Franţa, poetă
inventată, şi de această dată, tradusă tot de fiul meu. Ca şi în celelalte cazuri, de
curiozitate am căutat pe internet dacă există acest nume. Da, există, în Statele Unite,
cel puţin o persoană cu numele ăsta, ar fi trebuit să plătesc pentru a afla mai multe
amănunte. Cum nu mă interesau aceste amănunte, sînt mulţumit că Mireille Marinoff
există. Cînd am inventat eu numele ăsta nu ştiam!

Jose Paulo Pais (Brazilia)

 
În marile plantaţii
 
Calde ca zilele unei iubiri
sînt cele ce vreau să vă spun,
Sărutate de soarele oceanului satele noastre
îşi împing fiii în marile plantaţii
(imagine fotografiată cu inima)
şi ei cîntă şi cîntă şi cîntă
şi au drept armă o privire curată
 şi suflete, acasă, de hrănit.
Lungă-i şoseaua belşugului,
prea pufos patul celui bogat
(noi avem drept armă o privire curată
– aţi văzut fabula cum se ceartă cu morala sa).
Legămînt fac pe viaţă cu tine,
zare albastră a privirii mele,
să nu se mai audă lătrătura de tun.
În schimb, vei avea drept cadou
o privire curată
din milioane de ochi
şi vorbele mele calde ca
zilele calde şi lungi ale unei iubiri.
 
În româneşte de Ioan Morar
 
Numele corect al scriitorului brazilian este José Paulo Paes, nu ştiu de ce
am reţinut eu forma asta. Citisem cîteva poezii scrise de el, desigur, în
traduceri „adevărate”, şi de aceea am încercat să „parazitez”, în textul acesta,
universul lui poetic.

Bernard B. Dabié (Coasta de Fildeş)

 
Lumea ce se va naşte
 
Stelele risipite
Curate,
Întocmai ca ochii
Albilor,
Vor străluci precum
Destinele oamenilor,
Vom fi uniţi
Nici urmă de teamă-n privire.
Iar cînd pe cer
Se va face lumină,
Sub raza-i şi iubirea noastră va străluci
Cînd prin frunzişul tînăr
Va străbate un cîntec,
 El visul ni-l va legăna
Vom fi uniţi
Vom fi fraţi.
Iar stelele risipite
Curate,
Întocmai ca ochii
Albilor,
Vor străluci asemeni
Destinului nostru.
 
În româneşte de Ileana Benea
 
Bernard B. Dabié e un scriitor real, am verificat, are un roman numit Un
negru la Paris. Se poate ca numele lui să-l fi găsit în presa literară de la
noi, nu mai ţin minte, dar mi-a prins bine că nu a mai trebuit să inventez decît
poezia. Ileana Benea este o fostă elevă a mea, de la Liceul „Textila” din Lugoj, o
handbalistă care, cred, a jucat şi în echipa oraşului.

Erik Axel Karlfeldt (Suedia)

 
Frunze de aur
 
Ce linişte-n arborii verii
Cu frunze de aur bogat,
Ne-ntoarcem în casa tăcerii,
Pe vechea străduţă din sat.
Peisaju-i de pace, albastru,
Corabia doarme la mal,
Statuie de pur alabastru
E vîntul călare pe cal,
O frunză de aur zimţată
Pe sufletul meu cade lin,
E vara şi mamă, şi tată
Şi pruncu-i peisajul-senin.
 
În româneşte de Ioan Morar
 
 Poetul suedez există, a luat chiar Premiul Nobel pentru Literatură (refuzat
în 1918, decernat postum, la şase luni după moarte, în 1931). L-am citit,
cred, în antologia lui Laurenţiu Ulici. Mi l-am imaginat ca pe un fel de Vasile
Alecsandri suedez, drept pentru care am scris poezia în formă clasică, un fel de
pastel.

Raj Khartajaak (India)

 
Ar mai trebui inventat
 
Ar mai trebui inventat un ceas
care să înregistreze doar clipele de pace ale lumii,
dar mă tem, sincer vă spun că mă tem,
că un astfel de ceas ar sta
pe loc mai tot timpul,
ar mai trebui inventată
o pîine nesfîrşită din care
să rupă mari bucăţi oamenii la un pas
de moartea pentru înfometare,
dar mă tem, vă spun că mă tem,
că o astfel de pîine n-ar ajunge la cei mulţi,
i-ar sătura tot pe acei care au ce-şi doresc,
ar mai trebui inventată speranţa cea simplă,
speranţa care să ne încălzească, dar mă tem
că s-ar găsi repede cineva care
să o transforme în disperare,
ar mai trebui inventat un paratrăsnet al urii,
dar mă tem, mă tem că ar fi prea puţin.
 
Poezia de mai sus face parte dintr-un grupaj de trei texte lirice cu autori
inventaţi şi plasaţi în trei zone geografice îndepărtate. Mi se părea foarte
„cool” să vin cu propuneri de poeţi din zone exotice, inaccesibile pentru mine şi
majoritatea cititorilor. Am verificat, nu există nici un indian cu numele ăsta! Culmea
e că numele cît mai complicate inspirau o încredere mai mare. În Raj Khartajaak am
combinat prenumele lui Raj Kapoor (filmele indiene lacrimogene erau foarte la
modă atunci în România) şi ceva care să semene cu Jakarta!
Toate trei au fost semnate, în josul grupajului, cu numele meu ca traducător.
 *

Jean Pierre Laritte (Monaco)

 
Un drapel în plus
 
E mică ţara mea precum
Palma unui zeu,
Dar are iarbă şi flori şi case
şi vrem ca ea să rămînă
la fel peste ani.
E slabă vocea mea de poet
şi versurile mele nu pot
cu suflul lor să împingă măcar
o corabie,
dar vreau ca la oştile păcii
să fie şi să rămînă vocea mea
un drapel în plus.
 
Fascinaţia mea pentru Monaco se vede şi de această dată, mi se părea că e
un loc în care nu voi ajunge niciodată, îmi puteam permite să mi-l
imaginez cum voiam. Aşa îmi părea pe atunci. Din fericire, după ’89, am ajuns pe
acolo de mai multe ori. Conform Google, Jean Pierre Laritte nu există, dar există
Jean-Pierre Lafitte, doctor în Nisa, nu departe de Monaco.
 

John Molloney (Australia)

 
Bună ziua, domnilor muguri
 
Îmi sprijin tîmpla cu mîna tocmai oprită din scris,
simt pulsaţia unei nopţi de reverie,
cîtă nevoie de pace, prieteni,
cîtă nevoie de pajişti şi vorbe frumoase,
aproape că-mi vine să strig
în camera legată prin telefon ca printr-un ombilic
de restul lumii,
aproape că-mi vine să strig,
 aproape că vorbele mele se aprind singure:
ştiu ce am de făcut cît ce se luminează voi ieşi
înarmat cu o cămaşă albă şi cu o mai mare
înţelegere,
voi trece pe lîngă copacii grădinilor noastre
şi voi rosti simplu
„bună dimineaţa, domnilor muguri”.
 
Ceea ce m-a amuzat în perioada „poemelor păcii” a fost să pot furniza
două-trei poezii pentru un grupaj, cu stiluri poetice diferite. Şi, cum
spuneam, îmi imaginam autorii ca pe nişte personalităţi total diferite. De exemplu,
pe poetul australian mi-l imaginam ca pe un om masiv, cu barbă, foarte preocupat de
faptul că e poet, respectat în comunitate pentru asta, eventual invitat pe la diverse
universităţi să vorbească despre poezii. Pe cel din Monaco, de mai sus, ca pe un
„şoarece de bibliotecă”, plăpînd, cu ochelari rotunzi, uşor timid, publicînd rar.
Indianul trebuia să fie un bărbat frumos, cu succes în lumea lui, poate chiar cu
turban, dar un turban şic, un poet invitat la marile festivaluri internaţionale de
poezie, recitîndu-şi producţiile cu o voce puternică.

Traduceri inventate, uneori din autori inventaţi, alteori din autori celebri, toate
acestea au fost pentru mine, în acei ani, o modalitate de a lua în răspăr cenzura,
furnizîndu-i texte, uneori banale, dar cu tematică „beton”, păcălind-o sistematic, dar,
nu în ultimul rînd, cum am mai spus, o cale plăcută de a cîştiga nişte bani din care,
cel mai adesea, mi-am cumpărat cărţi. Fake poems for real books!
 
La Ciotat, 10 ianuarie – 13 aprilie 2020