Serie coordonată de DENISA COMĂNESCU

AMOS OZ
OTO HA-YAM (THE SAME SEA)
Copyright © 1999, Amos Oz
All rights reserved.

Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea sa

integrală sau parţială, multiplicarea sa prin orice mijloace şi sub orice
formă, punerea sa la dispoziţie publică pe internet sau în reţele de
calculatoare, stocarea sa temporară sau permanentă pe diverse dispozitive
sau în sisteme care permit recuperarea informaţiei, gratuit sau în scop
comercial, precum şi alte fapte similare, fără permisiunea scrisă a editurii
reprezintă o încălcare a legislaţiei privind protecţia dreptului de autor şi se
pedepsesc conform legilor în vigoare.

© HUMANITAS FICTION, 2021, pentru prezenta versiune românească

(ediţia digitală)

ISBN: 978-606-779-886-9 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0723.684.194
O pisică
Nu departe de mare, pe strada Amirim
locuiește singur domnul Albert Danon. Îi plac măslinele
și brânzeturile sărate. Om blajin, consilier fiscal, nu de mult,
într-o bună dimineaţă, nevastă-sa Nadia a murit de cancer ovarian.
Rămăseseră rochii, o măsuţă de toaletă, șerveţele brodate fin. Unicul lor fiu,
Enrico David,
plecase să escaladeze crestele munţilor din Tibet.
La Bat-Yam e o dimineaţă de vară caldă și umedă,
dar acolo în munţi se înserează. O ceaţă
grea se târâie prin văgăuni. Un vânt șfichiuitor
se tânguie ca o vietate, iar lumina care scade
seamănă din ce în ce mai mult cu un vis rău.
Poteca se bifurcă în două braţe,
unul abrupt altul moderat.
Pe hartă nici urmă de bifurcaţia potecii
și cum seara e din ce în ce mai întunecată, iar vântul biciuiește
cu grindină fină, Rico e obligat să aleagă după instinct:
ori coborâșul cel scurt ori cel ușor.
În orice caz, domnul Danon se va ridica
și va stinge acum calculatorul. Se va duce
și va sta lângă fereastră. Afară în curte
o pisică stă pe gard. A văzut o șopârlă. Nu o pierde din ochi.

O pasăre
Nadia Danon. Cu puţin înainte de a muri o pasăre
de pe o creangă a trezit-o.
La patru dimineaţa, înainte de a se lumina de ziuă, narimi
narimi a spus pasărea.
Ce-am să fiu când am să mor? Un sunet sau un parfum
sau nimic. Am început să brodez un șerveţel.
Poate am să-l termin. Doctorul Pinto
e optimist. Stare stabilă. Poate partea stângă
e mai puţin bună. Dreapta e curată. Radiografiile
sunt clare. Uită-te și tu: nu se văd metastaze.
La patru dimineaţa, înainte de a se lumina, Nadia Danon
deapănă amintiri. Brânză de oaie. Un pahar de vin.
Un ciorchine de struguri. Parfumul unei seri lente deasupra colinelor Cretei,
gustul apei reci, foșnet de pin, umbra
munţilor se lasă peste câmpie, narimi
narimi cânta acolo o pasăre. Am să stau să brodez.
Până dimineaţă am să termin.

Date
Rico David citea fără întrerupere. Situaţia în lume i se părea
nu tocmai bună. Pe raft îi rămăseseră teancuri de cărţi,
reviste, ziare, reclame despre nenorociri
de tot felul: black studies, women’s studies,
homosexuali și lesbiene, child abuse, droguri, rasism,
rain forests, gaura în stratul de ozon, ca și nedreptatea
din Orientul Mijlociu. Citea tot timpul. Orice. Mergea
la demonstraţii ale grupărilor de stânga cu prietena lui Dita Inbar.
Ieșea fără să spună un cuvânt. Uita să telefoneze. Se întorcea târziu. Cânta
la chitară.
Mama te roagă, îl implora tatăl. Starea ei nu e grozavă,
iar tu o faci să sufere și mai mult. Bine, a spus Rico, lasă.
Dar cum e posibilă o astfel de nepăsare: uiţi să stingi.
Uiţi să încui. Uiţi să te întorci până la trei noaptea.
Dita a spus: încearcă să-l înţelegi, domnule Danon.
Îi este greu și lui. Îi mai provoci și dumneata sentimente de culpabilitate,
doar n-a murit din cauza lui. Are și el dreptul
să-și trăiască viaţa. Ce-ai fi vrut? Să stea și să-i ţină mâna?
Viaţa merge mai departe. Oricum fiecare
rămâne singur. Nici mie nu-mi place călătoria asta în Tibet,
dar ce, e dreptul lui să plece să se găsească. Și tocmai după
ce și-a pierdut mama. Se întoarce el, domnule Danon,
dar nu sta să-l aștepţi. Mai bine lucrează, fă sport, orice.
Am să trec să te văd într-o zi.
De atunci, el coboară din când în când în grădină. Taie trandafirii.
Leagă mazărea. Respiră de departe aromele mării,
sare, alge, umezeala caldă. Poate
o s-o sune mâine? Dar Rico a uitat să-i lase datele ei,
iar în cartea de telefoane sunt mulţi Inbar.

Apoi în Tibet
Într-o dimineaţă de vară, pe când era copil, au luat, maică-sa și cu el,
autobuzul de la Bat-Yam la Jaffa, pentru o vizită de o jumătate de zi la
mătușa Clara.
Cu o seară înainte nu acceptase să doarmă: se temea că noaptea
ceasul se va opri și nu ne vom trezi. Și dacă o să plouă.
Și dacă întârziem.
Între BatYam și Jaffa o căruţă trasă de un măgar
se răsturnase. Pepeni sfărâmaţi pe asfalt,
baie de sânge. După care șoferul cel gras jignit
a ţipat la un altul gras, cu părul lins. O bătrână
așezată în faţa mamei căscă. Avea o gură ca un mormânt de adâncă.
În staţie pe o bancă stătea un bărbat cu cravată. Cu cămașă albă,
și sacoul pe genunchi. Nu voia să urce. Renunţase. Poate aștepta
alt autobuz. Pe urmă au văzut o pisică călcată de mașină. Mama
i-a ascuns capul în poală: nu te uita, iar ai să ţipi
în somn. Pe urmă o fetiţă cu capul ras: păduchi? Picior
peste picior, aproape de chiloţi. Și o clădire în construcţie și dune.
O cafenea arăbească. Taburete. Fum
amărui și gros. Doi bărbaţi stau aplecaţi.
Ruine. O biserică. Un smochin. Un clopot.
Un turn. Ţiglă. Gratii. Un lămâi.
Miros de pește prăjit. Iar între două ziduri
Marea cu o velă legănându-se.
Apoi o livadă, o mănăstire, palmieri
sau curmali și case dărăpănate, dacă mergem înainte
pe șoseaua asta la capăt ajungem
în sudul Tel Avivului. Apoi râul Yarkon. După el, livezi. Sate. Apoi
munţii. După care e deja
noapte. Colinele Galileei. Siria. Rusia.
Sau Laponia. Tundra. Zăpezile.
Apoi, în Tibet, adormit dar de fapt nu prea,
își amintește de maică-sa. Dacă nu ne trezim,
s-a terminat. Întârziem. În zăpadă în cort în sacul de dormit
caută să-și pună capul în poalele ei.

Un ţânţar
Dita se culca cu un bun prieten
al lui Rico, Ghighi Ben Gal. O enerva faptul că spunea regulat în loc de act
sexual. O dezgusta că la sfârșit întreba cum situa plăcerea
pe o scală de la zero la o sută. În orice domeniu avea părerile lui. Începuse
să pălăvrăgească despre orgasmul feminin
care e mai puţin fizic și mai mult emoţional. Pe urmă a descoperit
un ţânţar gras pe umărul ei. L-a strivit, l-a dat la o parte,
a frunzărit ziarul local
și a adormit cu faţa în sus. Cu braţele întinse în formă de cruce.
Ea nu mai avea loc. Și penisul lui s-a stafidit
adormit cu un ţânţar pe el: răzbunarea sângelui.
A făcut un duș. S-a pieptănat. A îmbrăcat un tricou negru, pe care Rico îl
uitase într-unul dintre sertarele ei. Mai puţin. Sau mai mult. Emoţional.
Fizic. Sexy. Bullshit. Senzual. Sexual.
Zi și noapte păreri. Asta-i așa. Asta nu-i așa. Ceea ce a fost zdrobit
nu mai poate fi refăcut. Trebuie să văd ce face bătrânul.

Tare greu
Deschide ochii la prima rază de lumină. Lanţul muntos
seamănă cu o femeie
robustă și potolită, dormind pe o parte după o noapte de dragoste.
O boare ușoară, domolită, suflă în pânza cortului.
Se umflă, tremură ca un pântece cald. Urcă și coboară.
Cu vârful limbii atinge căușul palmei stângi,
în punctul cel mai adânc. Are senzaţia
că atinge sfârcul unui sân fraged și tare.

Singur
O săgeată prinsă în arcul încordat: își amintește de conturul
coapsei ei. Îi ghicește mișcarea șoldurilor spre el.
Se abţine. Sare din sacul de dormit. Inspiră
cu putere aerul zăpezii. O ceaţă palidă,
translucid-lăptoasă, se ridică ușor, cămașă de noapte subţire
peste curba colinei.

Un sfat
Pe strada Bustros din Jaffa locuiește un grec ghicitor în cărţi.
Un fel de vrăjitor prezicător. Se spune că vorbește și cu morţii,
nu cu un pahar și litere ci cu adevărat.
Deși numai pentru o clipă și doar în penumbră, iar tu nu le poţi vorbi și nu-i
poţi atinge. După care moartea își reia drepturile.
Bettine Carmel, contabila, i-a povestit. E directoare adjunctă
la secţia financiară – taxe pe proprietăţi. Când are o clipă, îl invită pe Albert
la o tizană și o scurtă conversaţie despre copii,
despre viaţă, despre situaţie. El a rămas văduv la începutul verii,
ea e văduvă de douăzeci de ani. Ea are șaizeci de ani, iar el
tot șaizeci. De când i-a murit nevasta, nu îl preocupă femeile.
Dar fiecare conversaţie le aduce amândurora liniște sufletească. Albert, îi
spune, ce-ţi pasă, treci pe la el odată.
Pe mine m-a ajutat. Sigur că e doar o iluzie, dar
pentru o clipă, Avram s-a întors. Costă patru sute de șekeli și fără
nici o garanţie. Dacă nu se întâmplă nimic, ai pierdut banii. Oamenii plătesc
și mai mult
pentru experienţe mult mai puţin impresionante. Fără să-ţi faci iluzii
asta-i sloganul timpului, care după părerea mea nu-i decât
un stereotip: chiar și la o sută de ani, tot își va căuta
morţii din trecut.

Nadia pare
O fotografie înrămată pe bufet: părul ei șaten
e ridicat și strâns sus. Ochii îi sunt cam prea rotunzi și poate de aceea
faţa ei exprimă mirare sau îndoială, ca și cum ar întreba:
ce, o fi adevărat?
În fotografie nu se vede, dar Albert și-a amintit ce efect avea părul strâns și
ridicat. Efectul e că poţi să vezi, dacă vrei, pe ceafă
un puf străveziu parfumat și moale.
În poza înrămată din dormitor Nadia pare
o femeie practică. Altfel. Cu cercei fini, umbra unui zâmbet rușinat
care promite și cere în același timp
o prelungire: nu acum. Mai târziu, tot ce vrei.

Rico pare
Bunătate, amărăciune, tenacitate și dispreţ, iată ce vede
domnul Danon pe faţa fiului din poză. Ca două imagini suprapuse: privirea
și fruntea deschise, luminoase, în contrast cu conturul amar al buzelor,
aproape cinic.
În poză, uniforma îi falsifică linia umerilor, îl transformă
dintr-un adolescent într-un bărbat spătos. Au trecut câţiva ani de când
aproape că nu se mai poate vorbi cu el: ce se aude? Nimic nou.
Ce faci? Nu tocmai rău. Ai mâncat? Ai băut? Vrei o porţie de pui? Destul,
tată. Ajunge.
Și ce părere ai despre tratativele de pace? Mormăie un fel de vorbă de spirit,
și e deja la ușă, bye. Să nu-mi lucrezi prea din greu.
Și totuși are un fel de tandreţe, nu în cuvinte și nu în poză
ci printre rânduri și pe lângă. Și-a pus mâna pe braţul meu: atingere
liniștitoare, apropiată și totuși nu. Acum în Tibet
e aproape trei fără douăzeci. În loc să cercetez în continuare
ce nu se vede în poză, am să pregătesc o tartină cu pâine prăjită,
am să beau un ceai și mă așez să lucrez. Poza asta nu are dreptate.

Pe dos
A sosit o carte poștală, cu un timbru verde: bună ziua, tată, aici e frumos,
înălţimi limpezi,
zăpada îmi amintește de poveștile bulgărești pe care mama mi le povestea
când eram mic,
despre sate cu fântâni, păduri, spiriduși (deși aici aproape că nu există
copaci, la astfel de înălţimi nu cresc decât arbuști, dar și ei parcă
din încăpăţânare). Eu sunt bine, am un pulover și tot ce trebuie, și mai sunt
aici cu mine
câţiva olandezi prudenţi. Apropo, aerul rarefiat
schimbă complet orice sunet. Nici urletul cel mai teribil
nu sparge tăcerea, ci, cum să spun, parcă se unește cu ea. Iar tu,
să nu lucrezi noaptea până târziu. P.S. Pe dosul acestei cărţi poștale
ai să vezi imaginea unui sat distrus. Acum o mie de ani probabil
a existat aici o civilizaţie izolată,
care a dispărut complet. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat.

Deodată
A doua zi pe înserate Dita și-a făcut apariţia. Cu pași ușori, cu respiraţia
tăiată, fără să anunţe a sunat la ușă,
a tot așteptat. Nu e acasă. Ghinion!
După ce renunţase și cobora treptele, el tocmai sosea cu o sacoșă
de cumpărături. Ea apucă mânerul
și așa, jenaţi, cu mâinile atingându-li-se, au rămas pe scări.
La început, el s-a cam speriat când ea a încercat
să-i ia plasa din mână: pentru o clipă nu o recunoscu,
cu părul ei tuns scurt, cu fusta îndrăzneaţă, aproape inexistentă. Am venit
pentru că astăzi dimineaţă am primit o carte poștală.
O invită să ia loc în salon. Se grăbi să-i povestească cum și el primise o
carte poștală din Tibet. Ea i-o arătă.
El i-o arătă. Comparând. Apoi se duse după el în bucătărie.
Îl ajută să scoată lucrurile, să le aranjeze în frigider.
Domnul Danon puse apa la fiert. Până o să fiarbă
se vor așeza unul în faţa celuilalt la masă. Picior peste picior, cu fusta ei
portocalie, ea părea din ce în ce mai dezbrăcată. Dar încă atât de tânără. O
copilă. Se grăbi să-și întoarcă privirea.
Ezită să o întrebe dacă ea și Rico, încă sau deja nu.
Căutându-și cuvintele cu prudenţă, pe ocolite. Dita izbucni în râs:
eu nu-i aparţin, nici nu i-am aparţinut, și nici el nu-mi aparţine
și, de fapt, trebuie să înţelegi, astea nu sunt decât niște etichete. Fiecare nu-
și aparţine decât lui însuși.
Nu suport nimic fix. Mai bine să lași totul să curgă de la sine. Problema e că
și asta e tot un fel de idee fixă. Dăm definiţii –
ne încurcăm. Uite deocamdată apa fierbe.
Nu te ridica, Albert, îmi dai voie să torn eu? Ceai? Sau cafea?
Se ridică, se așază, îl vede cum roșește. Îi face plăcere. Se așază picior peste
picior, își îndreaptă fusta, dar numai aproximativ. Și apropo, pentru că ești
consilier fiscal, aș avea nevoie de un sfat de la tine. Lucrurile stau așa: am
scris un scenariu,
am și un producător, dar trebuie să semnez o hârtie. Nu te supăra pe mine că
profit de ocazie ca să te întreb. Nu te simţi obligat. Nici
o obligaţie, ci, dimpotrivă, e încântat:
începu să-i dea explicaţii amănunţite, nu ca unui client,
ci mai mult ca unei fiice. Pe când îi clarifică lucrurile, trupul lui cuminte
începu deodată să-și roadă zăbala.

Măsline
Uneori gustul măslinelor acelora tari, murate timp îndelungat cu usturoi și
ulei, sare și lămâie, ardei și frunze de dafin,
îţi readuce o boare din vremuri de demult: sfărâmături de pietre, turme,
umbră și cântec de fluier,
sunetul unui suflu al zilelor uitate.
răcoarea unei peșteri, o boltă ascunsă din viţă-de-vie,
șopronul sub care cresc pepeni, o felie de pâine de orz și apă de izvor. De
acolo ești. Te-ai rătăcit. Aici e doar un exil.
Când îţi va suna ceasul, o mână atotștiutoare te va atinge pe umăr,
vino, acum mergem acasă.

Mare
În râpă e un sat. Douăzeci de colibe scunde. Lumina munţilor
e izbitoare și concentrată. Lângă cotul râului, cei șase alpiniști, aproape toţi
olandezi, stau întinși pe o prelată, jucând cărţi.
Paul trișează puţin, iar Rico, care a pierdut, se duce să se odihnească,
înfășurat într-un vindiac și un fular, trăgând încet în
piept aerul șfichiuitor al piscurilor. Își ridică privirea: piscuri ascuţite în
formă de seceră. Doi nori cirus.
O lună fără rost în miezul zilei.
Și dacă faci un pas greșit, hăul cu miros de uter.
Îl doare puţin genunchiul iar marea îl cheamă.

Degete
Stravros Evanghelides, un grec de vreo optzeci de ani, într-un costum maro
șifonat, cu pete pe cracul stâng deasupra genunchiului și pete ca un rebus pe
chelia brună, aluniţe și tuleie rare încărunţite, cu un nas grosolan, dar dinţi
frumoși ca ai unui tânăr,
cu ochi mari și veseli: ochi inocenţi. Care par că nu văd decât ce e bine.
Camera lui e jalnică. Perdelele cam decolorate. Oblonul strâmb e zăvorât
din interior. Și un amestec dens de arome cafenii,
dominate de mirosul greu de tămâie. Pereţii sunt acoperiţi de icoane în stil
balcanic și mai e și o candelă cu un crucifix cu Isus copil:
ca și cum ar fi anticipat crucificarea
așa încât minunea cu peștii, minunea cu pâinile, minunea cu Lazăr s-ar fi
întâmplat toate după Înviere. Domnul Evanghelides
e un om greoi. Își invită oaspetele să ia loc, apoi iese și se întoarce de două
ori, a doua oară aduce un pahar cu apă
călduţă. Încasează onorariul în bani lichizi, numără concentrat banii,
întreabă politicos cine
l-a îndrumat pe domnul să vină la el. Vorbește o ebraică simplă dar corectă
cu un ușor accent arăbesc. Oare frumoșii lui dinţi
sunt ai lui? Deocamdată e imposibil de știut. Apoi îi pune oaspetelui câteva
întrebări generale, despre viaţa lui, despre sănătate etc. Întreabă despre rude
și despre ţara de origine. După părerea lui Balcanii aparţin și Occidentului
și Orientului.
Notează conștiincios răspunsurile oaspetelui în carnet. Se interesează și de
morţi, cine, cum și când. Și care dintre morţi te aduce la mine în seara asta?
Meditează. Digeră.
Își contemplă un timp degetele, ca și cum ar verifica dacă toate
sunt la locul lor. Explică amabil că nu-i stă în putere să garanteze rezultatul.
Un bărbat și o femeie, domnul cu siguranţă știe,
o unire secretă: astăzi se iubesc, mâine se urăsc.
Acum am să-l rog pe domnul să respire normal.
Palmele deschise. Cu inima curată. Așa. Acum putem începe.
Oaspetele închide ochii pentru a-și aduna amintirile.
Narimi narimi, îi spusese ei pasărea. Apoi îi deschide.
Încăperea e goală. Lumina e cafenie-cenușie. Pentru o clipă, își imagină
printre pliurile perdelei un model de broderie.
Domnul Evanghelides se întoarse după un timp. Plin de tact,
se abţinu să întrebe cum a fost. Îi servi
încă un pahar, cu apă de data asta, rece și înviorătoare, o luminiţă
liniștitoare și plăcută iradia din ochii surâzători
printre ridurile brune, un zâmbet de copil isteţ care își descoperă dinţii de
zăpadă. Cu pași moi își conduse oaspetele
până la ușă. A doua zi la birou, în faţa unei cești de tizană,
Bettine îi spuse, Albert, nu pune la inimă, oricum
aproape fiecare din noi va fi dezamăgit.
Așa e dat. Nu se grăbi să-i răspundă. Își studie un timp
degetele. Când am ieșit de la el, spuse, așa, în mijlocul străzii,
am văzut pe cineva care semăna puţin cu ea. De la spate.

Se aude
Singură acasă, după miezul nopţii, Bettine stă în fotoliu și citește un roman
în care e vorba despre singurătate și nedreptate. Cineva, un personaj
secundar, a murit în urma unui diagnostic greșit.
Așază cartea pe genunchi, deschisă, întoarsă cu coperta în sus,
și se gândește la Albert: pentru ce l-am trimis la grec? L-am făcut să sufere
fără rost. Pe de altă parte, nu avem nimic de pierdut.
El trăiește acum singur cuc și eu la fel. În depărtare se aude marea.

O umbră
Circulă prin lume zvonuri vagi, ici și colo chiar mărturii evazive, despre o
fiinţă aproape umană, uriașă, care bântuie solitară pe crestele Tibetului.
Singură și în libertate. De vreo două-trei ori au fost fotografiate urme pe
zăpadă în locuri uitate de lume
prin care nici măcar cel mai excentric alpinist nu îndrăznise să treacă.
Probabil că nu e decât o legendă locală: ca monstrul de la Loch Ness sau
ciclopii.
Maică-sa, care a stat și a brodat un șerveţel până aproape de clipa morţii,
taică-său, cel taciturn și trist, care își petrece nopţile în faţa ecranului
căutând lacune în legile fiscului, fiecare de fapt
condamnat să-și aștepte moartea închis într-o celulă separată. Chiar și tu, cu
hoinărelile tale, cu obsesia ta de a te duce departe
pentru a aduna experienţe, îţi trambalezi cușca
până la capătul grădinii zoologice. Fiecare cu pedeapsa lui.
Zăbrele ne despart unul de altul. Dacă există cu adevărat o creatură a
zăpezii, fără sex și fără pereche, care nu s-a născut nu dă naștere și nu
moare și bântuie de o mie de ani pe aici prin munţi,
sprinten, gol, alunecând printre cuști și poate chiar râzând.

Prin noi
Înainte de pardon, e liber scaunul acesta,
înainte de culoarea ochilor tăi, înainte de ce vrei să bei,
înainte de eu sunt Rico, iar pe mine mă cheamă Dita, înainte de atingerea
umărului cu palma,
a trecut prin noi, ca o fisură dintr-o ușă în somn.

Albert noaptea
Pe acoperiș umbra ei, umbră lentă,
umbră care încet, încet mă părăsește.
În casă nu e bine. Afară
e întuneric. Noaptea dormitorul
e mai scund.

Unei ţestoase despre fluturi

La șaisprezece ani și jumătate, într-un târg de provincie, au măritat-o cu o
rudă bogată. Un văduv de treizeci de ani. După obicei,
femeile trebuiau să se mărite cu una dintre rude. Taică-său
era bijutier în aur și argint. Unul dintre fraţi fusese trimis la Sofia
să înveţe și să se întoarcă cu diplomă de farmacist. Nadia învăţase
de la maică-sa patiserie și gătit, broderii tradiţionale,
cofetărie și caligrafie. Mirele văduv, negustor de textile,
venea în vizită de sabat și de sărbători. Dacă i se cerea, cânta minunat cu
vocea lui de tenor, vibrantă și nuanţată. Era un om generos, elegant, înalt,
care știa întotdeauna ce trebuie să spui
și ce nu trebuie. Nadia s-a măritat cu el lipsită de convingere,
pentru că o bună prietenă îi dezvăluise în secret ce înseamnă dragostea
adevărată, pe care nu aveai voie s-o trezești până nu voia ea.
Însă părinţii, cu răbdare, cu tact, au făcut-o să gândească altfel: o astfel de
obligaţie e doar spre binele ei. Așa că au fixat o dată, nu prea apropiată,
considerând că are nevoie de timp
pentru a se obișnui treptat cu bărbatul cel văduv, care îi aducea câte un
cadou la fiecare vizită. De la un sabat la altul
ea învăţă să-i aprecieze timbrul vocii. Care era plăcut.
După nuntă, se dovedi că soţul ei era un om prevenitor,
cu înclinaţie spre rutină în ce privește obiceiurile intime. Seară de seară,
proaspăt spălat, parfumat și vesel, se așeza pe marginea
patului. Începea cu cuvinte drăgăstoase, stingea lumina ca să nu se simtă
jenaţi, ridica cearșaful, o mângâia cu reţinere, apoi îi punea o mână pe un
sân. Ea stă întotdeauna cu faţa în sus,
cu cămașa ridicată, el e întotdeauna deasupra, iar dincolo de ușă bătea încet
un ceas de perete cu pendulă încrustată cu aur.
Gemea, icnea. Dacă ar fi vrut, ea ar fi putut în fiecare noapte
să numere vreo douăzeci de icneli ponderate, ultima
subliniată de o notă de tenor.
După care se învelea și adormea. În întunericul dens, ea rămânea culcată,
buimăcită, cu sufletul golit încă vreo oră cel puţin.
Uneori, cu propriul ei deget. În secret îi povesti bunei ei prietene,
care spunea când iubești e cu totul altfel,
dar cum explici unei ţestoase ce sunt fluturii.
Nu o dată se trezea la cinci dimineaţa, îmbrăca un capot și se urca pe terasa
de pe acoperiș, să adune rufele. Vizavi se vedeau acoperișuri goale, o
margine de pădure, câmpul părăsit.
După care și taică-său și soţul se trezesc și ies amândoi la rugăciune. Zi de
zi făcea cumpărături, curăţenie și gătea. În serile de sabat apăreau musafiri,
beau, mâncau, ronţăiau, se contraziceau.
După ce se termina totul, în pat, întinsă pe spate
îi treceau uneori prin minte gânduri despre un bebeluș.

Uite cum stau lucrurile:

După vreo trei ani se adeveri că nici ea nu putea avea copii. Văduvul o
repudie cu regret și se însură cu o vară de-a ei. De rușine și durere, părinţii
i-au dat voie să plece la fratele și cumnata ei, care se instalaseră între timp
în Israel, și să rămână acolo sub supravegherea lor. Frate-său îi închirie o
cameră la mansardă în Bat Yam și îi aranjă să lucreze la un atelier de
croitorie. Banii primiţi ca despăgubire în urma divorţului fuseseră depuși de
frate-său într-un cont de economii. Și iată că la vârsta de douăzeci de ani era
iarăși fată tânără și liberă. Îi plăcea să-și petreacă timpul singură. Cumnata
și fratele o supravegheau, dar de fapt nu era nevoie. Uneori rămânea seara
cu copiii lor, alteori ieșea cu cineva la vreo cafenea și la cinema, fără să se
lege la cap: nu o atrăgea ideea de a se regăsi întinsă pe spate cu cămașa de
noapte ridicată; iar trupul știa cum să și-l liniștească cu ușurinţă și singură.
La atelierul de croitorie trecea drept muncitoare și conștiincioasă pe scurt o
scumpete de fată. Odată s-a dus la cinema cu un tânăr tăcut și rezonabil,
contabil, rudă îndepărtată de-a cumnatei. Pe când o conducea înapoi acasă
își ceru scuze că nici măcar nu încercase s-o curteze, și asta Doamne ferește
nu pentru că nu-i plăcea de ea, dimpotrivă. Pentru că nu prea se pricepea. S-
a mai întâmplat să râdă fetele de el, de fapt el însuși se simte puţin
caraghios, ăsta e adevărul. Pe când îi vorbea, ea simţi deodată pe ceafă la
rădăcina părului un fel de furnicături plăcute care se răspândeau până spre
umeri și la subsuoară, și atunci propuse: Hai să ne întâlnim și marţi seară la
opt. Albert se bucură și răspunse: Cu plăcere.

Miracolul pâinilor miracolul peștilor

Mai era și sexul pe bani. S-a întâmplat în hostelul cu plafon scund din
Katmandu, capitala Nepalului. Ea avea o voce opacă, asemănătoare cu un
clopot înfășurat într-o pânză, amintind de nostalgia amară a cântăreţelor de
fado. Era o portugheză solidă și cu șolduri rotunjoare. Fusese alungată din
mănăstire pentru că cedase tentaţiei (păcătuise și fusese antrenată în păcat).
Mântuitorul o iertase. Păcatele îi sunt și pedeapsă și pocăinţă.
Acum găzduiește la un preţ modest. O cheamă Miriam. Vorbește și engleză.
Nu e prea tânără, e fardată grosolan, dar are genunchii puternici și sâni grei,
căzuţi. Pe dunga fină dintre sâni poartă un medalion, două linii subţiri
argintii care alunecă și se întâlnesc într-o cruciuliţă care apare și dispare și
apare iarăși în decolteul rochiei – în funcţie de vizitator –, când se mișcă,
râde sau se-apleacă.
În camera ei în formă de L nu sunt decât saltele, un scrin,
o chiuvetă, un urcior de lut, căni de tablă. Cei patru olandezi, Thomas,
Johan, Wim și Paul, beau o licoare ciudată, care se obţine aici dintr-un fel
de arbust de munte numit măduva maimuţei.
Rico trage o înghiţitură uluit: era călâie, amară, groasă.
La un preţ moderat, ea le va oferi în camera ei „bucurie și mărinimie“. Unul
câte unul, douăzeci de minute fiecare.
Sau cu reducere pentru toţi cinci: așa e ea, are o slăbiciune pentru cei foarte
tineri, cu poftă de femeie băieţi buni
care se întorc din munţi: trezesc întotdeauna în ea o tandreţe maternă. Din
partea ei, au voie să o vadă în acţiune. Să se uite, așa o să fie și mai
excitant. Și pentru ei și pentru ea.
Își închipuie cum adună alpiniștii fluvii de dorinţă
acolo, pe întinderile înzăpezite dezolante și în pustietatea văilor. Ei sunt
cinci, iar ea e femeie, iar disperarea lor îi va aduce și milostenie. Acum vino
tu și pune numai mâna aici și du-te.
Acum tu. Acum aşteptaţi. Uitaţi-vă.
Își scoate încet rochia, legănându-și șoldurile, uitându-se în jos, ascultând
parcă o melodie pe care ei nu o aud. Cruciuliţa verde atârnând în valea
dintre sâni tremură pe un lănţișor de argint,
mângâiat între un sân și altul. Paul chicotește. Ea se acoperă imediat cu
mâinile: nu. Nu așa. Rugase fără râsete.
Cine are chef de râs, uite banii. Afară.
La ea totul e clar și curat, pierdere a simţurilor, dar fără gânduri murdare. În
seara asta are chef de o noapte de nuntă: fiecare mire va fi blagoslovit cu
dragoste și va adormi pe pântecele ei. Lupoaica cu puii. Doar și creștinul e
carne și sânge –
așa continuă până ce Thomas și Johan, de o parte și de alta, îi acoperiră
buzele.
Ultimul e Rico, care pipăie fără să găsească cochilia pubisului. Mâna ei
alunecă, îl ghidează. Rămâne plin de jenă, se abţine, nu se avântă,
stăpânește mareea ca să nu se risipească visul. Dar de aceea femeia Miriam
se umple de o tandră bunătate ca o apă curgând spre mare. Pântecele-i pare
prins de spasmele nașterii, îl absoarbe cu ușoare contracţii care urcă și
coboară:
îi dă să sugă și îl suge până la capătul puterilor.

Acolo, la Bat Yam, taică-său îl mustră:

Fiu neascultător. Fiu rebel. Eu dorm,
dar inima îmi veghează. Inima-mi veghează,
se lamentează,
mirosul fiului meu seamănă cu mirosul
unei târfe.
Nu am nici un pic de liniște în oase
din cauza rătăcirilor tale:
până când?

Dar maică-sa îi ia apărarea

Spune maică-sa:
Eu sunt de altă părere.
Rătăcirile sunt plăcute
celor care s-au rătăcit.
Sărută, fiule, picioarele
femeii Miriam
al cărei pântece, pentru o clipă,
te-a readus la mine.

Bettine sparge
— Dar ce se mai poate întâmpla între noi doi, Albert? Iată-ne din nou
seara la tine pe terasă. La lumina neonului. Aici nu ești tu cu altă femeie,
nici eu cu alt bărbat, nici alţi doi străini.
Ceai de plante. Pepene. Brânză. Ce drăguţ din partea ta
să-mi cumperi un cadou. Batic. Oare mă vezi tu pe mine purtând
un astfel de batic? În jurul gâtului? Pe cap? Și eu ţi-am adus un cadou,
un fular. Uite: e mohair pur și moale. Iarna e plăcut. E albastru.
În carouri. Stai picior peste picior aici în faţa mea și îmi povestești cât se
poate de rezonabil despre Rabin și Peres. Numai despre ea nu. Doamne
ferește. Să nu ne provoace vreun necaz.
Dar cui îi va părea rău, explică-mi Albert,
dacă ai să vorbești măcar o dată? Te temi că voi suferi? Sau că ea va suferi?
Sau tu? Suntem cine suntem, nici asociaţi, nici rude.
Și nici nu jucăm jocul obișnuit între bărbaţi și femei. Tu
ai șaizeci de ani și eu am șaizeci de ani. Nu formăm un cuplu, ci doar
doi oameni. Cunoștinţe? Prieteni? Colegi? Mai mult sau mai puţin?
Pact la zile grele? Simpatie crepusculară. Picior peste picior. Și eu tot picior
peste picior. Ale tale. Ale mele. Stai în faţa mea,
eu stau în faţa ta. Am citit cândva că un bărbat și o femeie nu pot fi prieteni:
ori îndrăgostiţi ori nu. Adevărul e că nici eu nu sunt mai brează decât tine.
Nu scot un cuvânt despre Avram. Mă tem că, dacă am să vorbesc despre el,
ai să te simţi jenat și ai să fugi.
Ce-a mai rămas? Ceai de plante. Pepene. Brânzeturi. Investiţii.
Indexarea. Fondurile de pensie. Fundaţii. Picior peste picior, tu
și eu. Picior peste picior tu, picior peste picior eu. Suntem atenţi
cu cuvintele ca, Doamne ferește, să nu ne atingem cumva. Eu sunt relaxată,
iar tu te calmezi.
Neonul scaldă totul în lumina lui limpede.
Sub balcon pietrișul a îngălbenit.
Iartă-mă Albert, nu te supăra, am chef dintr-odată
să sparg un pahar. Uite. Așa. Îmi cer
scuze. Să mă ierţi. Strâng eu.
Nu te deranja.

În templul ecoului
Scrisoare de la Rico pentru Dita Inbar. Dita, bună ziua.
Aici suntem în Katmadu și cam așa stau lucrurile acum:
circul de la un templu la altul. Mai ales prin sate.
Uneori îmi amintesc de ceva personal, despre tine și despre mine, eu sunt o
călugăriţă iar tu ești un călugăr. Îţi amintești, nu?
Dacă nu, ai să-ţi amintești. Chiar dacă acolo la voi la Tel Aviv e ceva
care șterge amintirile. Nu căldura și nici umiditatea. Altceva. Mai
substanţial. Tel Avivul e un loc care șterge lucrurile. Scrie, șterge și în tot
timpul ăsta respirăm praful de cretă care plutește în aer.
Nu mă aștepta. Distrează-te. Caută-ţi pe cineva care să te înţeleagă, aspru la
exterior, delicat în interior, abil pe la spate, cultivat
din faţă, înaintând pe stânga dar depășind pe dreapta, iar dacă e posibil, să
fie și antreprenor, și să mă lase să locuiesc în coliba grădinarului. Nu te
supăra. Tot ce vreau să spun e că aici, în Tibet, ne amintim. Ieri, de
exemplu, în templul ecoului (așa se numește din cauza distorsionării
acustice care transformă orice cuvânt în plânset, orice strigăt în hohot de
râs), am spus de două ori numele tău, iar tu ai răspuns din fundul unei
fântâni. De fapt nu tu
ci o voce care aducea puţin cu a ta și puţin cu cea a mamei mele. Să nu fii
îngrijorată: nu vă confund. Ea e ea și tu ești tu. Ai grijă de tine și să nu sari
în piscine goale.
P.S. Dacă ai ocazia, treci să vezi ce face tata. El cu siguranţă nu se plânge, și
nici eu. Lumina e plăcută pentru ochi, în orele când nu te orbește.

Ce fericire
E blândă lumina pentru ochi. Întunericul pătrunde în inimă.
S-a dus funia după găleată. În izvor urciorul s-a pierdut. Ţăranul cel modest,
care pe banca flușturaticilor nu a stat niciodată,
va muri în august de cancer de pancreas.
Poliţistul care semăna panică va muri în septembrie de un stop cardiac.
Ochii îi sunt blânzi și lumina e blândă, dar ochii lui nu mai sunt
și lumina e încă aici. Sediul flușturaticilor s-a închis, iar în loc s-a deschis
un centru comercial. Au murit. De diabet.
Sau rinichi. Fericită e fântâna. Fericită e găleata. Fericiţi cei săraci cu duhul,
că pe ei îi va lovi nenorocirea.

Rico lipsește
La șapte seara, la cafeneaua Limor, cu unul, Dubi Dombrov, un tip divorţat
la vreo patruzeci de ani. Are obiceiul de a respira pe gură repede și forţat ca
un câine însetat. Are părul rar și roșcat
și favoriţi deși, care îi coboară exact până la mijlocul obrajilor. I se păru că
are picioarele ca niște paranteze, când intră
și se așeză nu în faţa ei, ci alături de ea, aproape coapsă lângă coapsă.
Întâlnirea e în legătură cu filmul. Acest Dombrov e cel care hotărăște în
compania de producţie care lucrează și cu canalul doi, sau se speră că va
lucra în curând. Desigur că el
nu refuză ideea de a face și ceva diferit. Experimental,
de genul scenariului pe care Dita l-a scris și i l-a dat să-l citească.
Cu condiţia ca Dita să contribuie,
să zicem cu patru mii, give or take, și cu condiţia
ca Dita însăși să apară în film în rolul lui Nirit. Adevărul e că, citind
scenariul, Nirit asta îl excitase la maximum. Noaptea în pat nu se oprește
din a o dezbrăca doar pe ea. Visuri erotice, asta mi-ai provocat, tu sau Nirit.
Cu mâna pe inimă:
Nirit ești tu?
Să-ţi fie clar că sunt serios și eu cu tine și eu cu mine.
Și îi aruncă o privire libidinoasă spre sâni și îi vâră în gură
o linguriţă cu îngheţată, luându-i mâna și punându-i-o între coapsele lui, ca
să simtă erecţia ca de măgar.
Dita își retrase mâna și se îndepărtă.
Singură în cameră se dezbrăcă în faţa oglinzii. Trupul îi pare dintr-odată
sălbatic. Excitant în ochii bărbaţilor.
Excitant și în ochii ei. Trup ce trage acum la pat. Nu vreau, spuse,
dar trupul a vrut. Îl căută pe Rico, dar nu-l găsi. Dita se întinse goală pe
burtă, apoi se întoarse. Aruncă pătura. Găsi perna. Nu-și găsea liniștea. Voia
și nu voia. Trebuia. Strânse perna. Respiră pe gură
ca o căţea însetată și ea. Îl voia pe Rico. Cu vârful degetului
îi gâdilă ceafa, ca să-i dea și lui piele de găină pe spate. Și își înfundă faţa
între coapsele lui. Pe mânerele de la ușă, limba îi alunecă, se întoarce, lasă
să se scurgă mir, trupul îi e ca un flaut traversat de un sunet blând. Mâna ei
e mâna lui. Mâna lui e mâna ei. El e în ea,
dar ea e singură. Apoi, toropită, îl sărută cu tandreţe, pe braţul ei,
de șase ori. Pe când se lăsa dusă de somn, își numără în gând
economiile ei, proprietatea ei. De unde să-i dea patru mii
pentru un scurtmetraj despre dragostea lui Nirit. Cu mâna pe inimă: tu ești
Nirit asta?
La care Dita nu are numai un singur răspuns.

Nici fluturi și nici ţestoasă

La radio se anunţase zăpadă pe piscurile munţilor,
dar nu se adeveri. Însă Nadia, care nu promisese nimic, își făcu apariţia la el
sâmbătă dimineaţă, într-o rochie deschisă la culoare,
cu un baticuţ roșu la gât, femeie-fetiţă.
Te-am surprins? Ești liber? (liber, liber, până la chin. Inima i se opri de
stinghereala bucuriei: Nadia. A venit. În vizită. La tine.)
Albert locuia pe atunci într-o cameră închiriată de un cuplu fără copii din
vechiul Bat Yam. Plecaseră de sabat. Casa îi stătea la dispoziţie. O invită pe
Nadia să se așeze pe patul lui și se duce la bucătărie să taie pâine neagră,
vine cu o tavă cu brânză sărată și miere la alegere. Se învârte prin cameră,
se întoarce în bucătărie, taie câteva roșii, face o salată condimentată și tăiată
fin, ca pentru a dovedi astfel că a avut dreptate. Nu o lasă să-l ajute cu
nimic. Face și o omletă. Deschide și fierbătorul electric. Ca cineva care se
simte
la el acasă. Ceea ce o uimește pentru că până azi, când ieșeau împreună la
vreo cafenea sau la cinema Albert îi părea nesigur, șovăitor. Dar iată că în
camera lui, voinţa lui e sfântă și dorinţa lui e să facă singur totul. Ea îi
atinse mâna cu vârful degetului: mulţumesc. E plăcut aici la tine.
Cafea. Fursecuri. Dar cum începem o iubire într-o dimineaţă ploioasă de
sabat ca asta, într-o cameră mohorâtă
din vechiul Bat Yam, în mijlocul anilor șaizeci?
(printre titlurile din ziarul Maariv de pe masa din bucătărie Nasser ameninţă
în timp ce Eshzkol atrage atenţia că situaţia s-ar putea deteriora). Lumina e
incertă. Camera e strâmtă.
Nadia e așezată. Albert în faţă. Nici el nici ea nu știu cum să înceapă.
Viitorul candidat la îndrăgostire e un tânăr timid, care nu se
culcase cu o femeie decât în vis, îngrozit de dorinţă, dorește,
dar teama de stânjeneala trupului îl reţine ca o umbră.
Pe când candidata, o văduvă reţinută, care locuiește
într-o cameră la mansardă, lucrează la o croitorie și are un trecut cam banal
și cam religios. Nici ea nu e o căprioară, nici el nu e cerb. Cum și cu ce
începem să iubim? Nadia e așezată.
Albert e în picioare.
Afară ploaia se scurge iarăși pe fereastră, se înteţește, lovește lamele cenușii
ale jaluzelelor de azbest, de-a lungul străzii umede și pustii, se scurge peste
lăzile de gunoi răsturnate, lustruiește geamurile închise, alunecă pe
acoperișuri, pe păduri de antene care tremură
în vântul îngheţat, lovește ligheanele de tablă printre gratiile teraselor de
serviciu. Iar streașina casei gâlgâie și se îneacă asemenea unui bătrân într-
un somn agitat. Cum începem
acum dragostea? Nadia e în picioare. Albert stă jos.
De partea cealaltă a peretelui din apartamentul vecin se aude emisiunea
Șaharit Șabat1 la radio. Trivia muzicală. Itzhak Shimoni. Nadia e la mine.
Dar unde sunt eu? Încerc să-i dau vești de la birou, doar ca să nu întrerup
firul conversaţiei. Fir care nu e fir.
1. Emisiune radio transmisă în dimineţile de sabat.

Ea așteaptă, așa cum și el așteaptă ce va veni la capătul firului.

Ce va veni? Cine va aduce? Stingherită. Stingherit. Continuă fără
întrerupere să explice o problemă economică. În locul cuvântului
înșelăciunea Nadia aude sora mea mireasă, iar când el spune
piaţa de vânzare piaţa de cumpărare ea traduce ochii tăi de porumbiţă2.
2. Cântarea Cântărilor 1:15: „Ce frumoasă ești, iubito, uite ce frumoasă ești cu ochii tăi de
porumbiţă“.

Pe când el povestește, ea întinde mâna, trage o pernă,

iar Albert simte un frison în spate la apropierea căldurii sânilor ei
care parcă îl atinseseră.
Iar eu trebuie neapărat să-l ajut acum să-și depășească anxietatea. Ce-ar
face, de exemplu, acum o femeie cu experienţă în locul meu? O femeie
îndrăzneaţă? Îl întrerupe: i se pare că i-a intrat un firișor
în ochi. Sau o musculiţă. El se apleacă să se uite de aproape
la ochiul ei. Acum, faţa lui e aproape de fruntea ei, i-o poate prinde cu
palmele, și așa, în sfârșit, cu acest prim sărut să-i potolească setea, dar și să-
l înfometeze.
După două săptămâni, la ea, pe terasa de pe acoperiș, între o ploaie și alta, îi
ceru mâna. N-a spus mărită-te cu mine ci: dacă tu te măriţi cu mine și eu mă
însor cu tine. Și pentru că Nadia e la a doua căsătorie, sărbătorirea are loc în
cerc restrâns, discret, acasă la fratele și cumnata ei, cu câteva rude și câţiva
prieteni și cuplul de bătrâni la care locuiește Albert. După ceremonie și
petrecere se
suie în taxi spre hotelul Sharon. Albert îi descheie agrafele de metal prea
strânse, una câte una, de pe spatele rochiei de mireasă. După care mireasa
stinge lumina, și amândoi se dezbracă cu gesturi pudice, într-un întuneric
total, de o parte și de alta a patului. Apoi se regăsesc unul pe altul pe
pipăite. Ea intuia că trebuie să-l ghideze, doar tu ești cea care știi mai mult.
Dar iată că tocmai Albert cel rușinos a știut să o înveţe ceva ce nu știa și
nici măcar nu bănuia: mareea care urcă și debordează de bucuria celui care
nu se jenează decât pe lumină, dar pe întuneric e insaţiabil și fără limite.
Și din nou nici fluturi și nici o ţestoasă: ca un cerb care tânjește sau o pasăre
spre cuibul ei3. Întins cu pântecele pe spatele şi apoi
3. Psalmi 42:1: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă...“ Proverbe 27:8: „Ca pasărea plecată din
cuibul ei...“

pe pântecele ei, cal și călăreţ, și gura le e nepotolită.

Dar ce se ascunde dincolo de poveste?

Naratorul fictiv își închide stiloul și dă la o parte caietul. E obosit. Mai e și
spatele. Se întreabă cum de îi iese o poveste ca asta, bulgărească, la Bat
Yam, scrisă cu rânduri ritmate sau chiar din loc în loc cu rime. Acum, când
copiii lui au crescut și se bucură de nepoţi și a scris și câteva cărţi, și a
călătorit, a vorbit și a fost fotografiat, tocmai acum să se întoarcă dintr-
odată la poezie?
Ca în vremea adolescenţei nefericite când fugea noaptea până la capătul
kibuţului să se ascundă în sala de lectură, unde umplea foi
după foi în urlete de șacal? Un adolescent plin de coșuri, blond, cu trăsături
ascuţite, când e umilit, se abţine, iar e umilit, iar se abţine, care se exprimă
uneori pompos, trezind puţină ironie și puţină milă, stând la pândă la ușa
dormitoarelor fetelor, poate că Ghila sau Ţila au chef să le citească vreo
poezie scrisă chiar acum? În naivitatea lui își închipuia că o femeie poate fi
cucerită cu o predică sau cu o poezie. Și chiar reușea uneori să le trezească
vreo emoţie care, apoi, noaptea le însoţea pe când coborau în pădurice să-și
ofere sau să primească dragostea, dar nu de la el, ci de la secerătorii
musculoşi care culegeau bucuroși ceea ce el semănase în cuvinte,
aproape în lacrimi.
Are aproape șaizeci de ani acest narator, care poate rezuma situaţia cam așa:
există dragoste și dragoste. La sfârșit, fiecare rămâne singur: ţăranii aceia cu
pieptul păros, și Ţila, și Ghila, și Bettine,
și Albert și chiar și naratorul acesta. Cine a făcut alpinism în munţii
Tibetului, și cine a brodat în camera ei în liniște. Cei care se întorc sau trec
sau văd și vor până când închid și pleacă. Tăcere. S-a născut la Ierusalim a
trăit la Arad a privit în jur și a vrut una și alta.
Încă din copilărie își pierdea răbdarea când o auzea pe mătușa Sonia, o
femeie suferindă, repetând că trebuie să te bucuri de ceea ce ai. Să
mulţumeşti pentru fiecare lucru. În prezent, se trezește în sfârșit destul de
aproape de acest fel de a gândi. Tot ce există aici, luna și vântul, paharul cu
vin, stiloul, cuvintele, ventilatorul,
veioza, Schubert în fundal, și chiar și masa: un tâmplar care a murit acum
nouă ani s-a chinuit să-ţi facă o masă. Să nu uiţi că ai venit la de-a gata. De
la strălucirea stelelor până la măsline sau la săpun,
de la orice firișor până la șnurul pantofului, de la cearșaf și până la toamnă.
N-ar fi rău să lași în loc câteva rânduri demne de acest nume. Toate astea
scad. Se descompun. Se estompează. Ceea ce a fost rămâne învăluit ca de o
paloare. Nadia și Rico, Dita, Albert,
Stavros Evanghelides, grecul care aducea înapoi morţii și acum e el mort.
Munţii Tibetului vor mai exista câtva timp, și nopţile și marea. Toate
fluviile duc la mare, iar marea e tăcere tăcere tăcere.
E zece seara. Câinii latră. Ia-ţi stiloul și întoarce-te la Bat Yam.

Adăpost
Dita e la ușă. În spatele ei subţiratic un rucsac cât un munte, atârnând cu
alte pachete și plase de nailon și o poșetă:
îl roagă să o primească o zi-două, cel mult o săptămână,
dacă nu e prea îndrăzneaţă. A rămas fără adăpost, și fără bani,
nu tu economii sau altceva, găsise un fel de producător
și căzuse în plasă. Dar de ce la ușă? Ești gata să cazi. Intră.
Ai să-mi povestești pe urmă totul. O să ne gândim.
Te scoatem noi din încurcătură.
Bău două pahare. Se dezbrăcă, făcu un duș. O clipă
îl făcu să se simtă jenat, când ea ieși înfășurată în prosop
de la sâni până la pulpe. Rămase în faţa lui în bucătărie
povestindu-i amănunţit cum intrase în încurcătură.
Părinţii îi sunt în străinătate, iar casa lor e închiriată,
așa că nu avea unde să se ducă. Degeaba privește el doar la podea:
la vederea picioarelor ei desculţe
inima se supără pe trup.
De acum încolo camera lui Rico e a ta. Oricum era închisă și goală. Uite
așternutul. Uite și aerul condiţionat. Dulapul lui nu e tocmai ordonat, dar ai
loc. Îţi aduc imediat ceva de băut și un pahar.
Întinde-te. Odihnește-te. Vorbim după aia. Dacă ai cumva nevoie
de mine, strigă Albert și vin. Nu te jena. Sau pur și simplu
vino în birou la mine. Pe aici. Lucrez la un bilanţ financiar.
Nu mă deranjezi. Dimpotrivă: de mult –
spuse și se opri din vorbit. Pentru că, așa înfășurate în prosop, șoldurile ei
respirau, iar el roșește ca prins asupra faptului.
Învăluită în întuneric presimţind lumina
Văduv și tată. Ponderat. Om cinstit.
Nopţi abjecte.
O femeie doarme dincolo de perete.
Somnul îl ocolește. Ea e singură
dincolo de perete goală culcată pe o parte
fiica mea, mireasa mea. O copilă. Tânără.
Aprinde lumina de la capătul patului.
În poza de pe noptieră fiul. Nevastă-sa.
Se duce încet la bucătărie. Să bea ceva.
Bea. Se întoarce în cameră. Se așază.
Reflectată de ecranul calculatorului își vede imaginea.
Cu degetele pe tastatură scrie: vară grea.
Din grădina întunecată îl cheamă o pasăre
învăluită în întuneric presimţind lumina.
Narimi narimi. Ai să-ţi amintești cu siguranţă.
Se scoală. Îi vine să se ducă să o acopere,
să întindă o aripă părintească peste somnul ei.
Își reţine mila. Se întoarce în pat.
Își domină dorinţa. Se întoarce. Nu se hotărăște.
Iarăși aprinde. Acum e cinci dimineaţa.
Cinci înseamnă nouă acolo, în Tibet.

În loc de rugăciune
E nouă dimineaţa în Bhutan. Fără olandezi. Pe o bancă în pădurice
tânărul stă învelit cu o pătură. Distinge umbra munţilor printre munţi.
Calmul tăcerii peste toată întinderea. Goală și ciudată izbucnește aici
lumina, o lumină care aspiră umbra. Lumină care se umbrește pe sine.
Vântul prin iarbă. O vale uitată.
De-ar veni o pace adevărată.

Femeia Miriam
Își amintește de el: era ultimul.
Fruntea. Ochii. Geamătul de la final.
Mâna pipăind și sperma izvorând. Când au plecat toţi
el s-a întors și i-a sărutat talpa piciorului.

O pană
După patru nopţi grele se duse pentru a doua oară pe strada Bostros, la
grecul bătrân care îi readuce pe cei morţi. La prima vizită
nu primise în schimbul banilor decât două pahare cu apă,
unul cu apă călduţă, altul cu apă rece și limpede.
Și poza patimilor lui Isus copil, de parcă aici, în pătimirea asta, crucificarea
și învierea au precedat învierea lui Lazăr și toate miracolele. Ieșind, văzu pe
stradă o femeie care din spate îi semăna puţin. De data asta nu se lasă. O s-o
urmărească până la capătul
Domnul Stavros Evanghelides e un vrăjitor octogenar. Pe chelie, un rebus
de pete cafenii, aluniţe, fire rare de păr grizonant,
cu un nas fenician mare și grosolan, dar dinţii îi sunt tineri și ochii veseli,
ochi plini de candoare, ca și cum nu ar vedea decât ce e bun, privind la cel
care vine ca dintr-o poză sepia dintr-o ramă de sidef. În locul lui, o bătrână
slăbănoagă, ca o cioară sfrijită, cu pielea zbârcită, cu o gură oribilă, îi făcu
semn să se așeze, își încasă banii, îi numără, ieși, se întoarse, îi servi un
pahar cu o băutură groasă,
cu gust gălbui. Se aplecă deasupra lui în timp ce bea.
Dulce și oribil. Corpul ei emana o duhoare de putregai. Aștepta. Nemișcată.
Îmbrăcată în dantele. O dată, de două ori, cloanţa ei se căscă uscată de sete
și iar se închise și iar se căscă. Narimi, strigă mâhnită şi își luă zborul. În
braţele lui
rămăsese o pană neagră.

Dragostea lui Nirit

Dubi Dombrov Producător Ltd. se trezi dimineaţa la zece, greoi, transpirat,
confuz, își târî picioarele, ducându-se să urineze, cu pleoapele încă lipite,
apoi deschise robinetul și se clăti cu apă rece. Se gândi să se radă. Renunţă.
Își trase o cămașă mirosind acru a transpiraţie de ieri și își căută ameţit
drumul spre bucătărie
ca să-și facă o cafea. Când vru să ia o ceașcă curată de pe suportul de scurs
vase, un păianjen fugi de el. De ce? Ce s-a întâmplat?
Ce-am făcut? Niciodată nu ţi-aș fi făcut nici un rău, ce-i, și tu fugi?
Desculţ, epuizat, se așeză aşteptând să fiarbă apa, între timp amintindu-și de
Dragostea lui Nirit, scenariul Ditei Inbar.
Și de banii aceia. De fapt, ce am făcut nu a fost tocmai cinstit,
dar ea însăși e vinovată, de ce a trebuit să-mi arate imediat
că o îngreţoșez ca un gândac? În fond, chiar și un bărbat respingător are
dreptul să fie atras de o femeie și are dreptul la sentimente alese, pe care
femeia le poate respinge, dar de ce trebuie să mai pună
sare pe rană? De ce să-și arate repulsia? Tocmai despre ea crezusem că nu e
ca toate celelalte și că e mai sensibilă.
Greşeala mea fatală e că am fost idiot identificând-o probabil cu scenariul
pe care l-a scris, în care Nirit aceea are milă
faţă de un bărbat absolut respingător. Cât despre bani,
mie niciodată nu mi s-a întâmplat ca cineva să-mi dea ceva în loc. Toţi și
toate nu au făcut decât să ia.
De la toţi și de la toate numai jigniri.

Psalmul lui David

În casa spânzuratului n-ai voie să spui că s-a dus funia după găleată. Nu e
de mirare că o femeie se lasă vrăjită de o umbră a nopţii, ofrandă trupească
unui rătăcitor menestrel din Adulam sau de aici, din câmpiile Bhutanului.
La vârsta ta, David, cel cu ochi frumoși,
nu cânta la harpă, doar cu fluierul făcea să danseze căprioarele. Acesta era
instrumentul cu care le-a vrăjit pe Mihal, Ahinoam și Carmelita, parcă
legându-le cu o funie. Instrument simplu și neînsemnat, însă fetele urmau
fermecate lamentaţiile melodiei acestui străin, roșcat, ștrengar, sprinten,
săltăreţ, dansând nebunește, păstorind printre trandafiri, păstorind vântul și
ghiftuindu-se cu femei, stârnind tulburarea trupurilor sub mâna lui, care
mirosea a piele și sânge de eroi și excela în tragerea la ţintă.
Așa a rătăcit, a ucis, a iubit, a nimicit mulţimile, și așa a devenit rege.
După ani și ani, atârnată de terebintul acela, funia a alunecat după găleată.
Apoi doliu. Casa spânzuratului. Apoi harpa psalmilor.
La sfârșit cuţitul. Cum s-a stins ziua. A trecut.
Acum pulbere.

David după Dita

Cum a trecut ziua. Când am vorbit despre regele David,
cum am ajuns să vorbim despre el? Îţi amintești? În seara de sabat,
la Ghighi Ben Gal, pe strada Melchett. M-ai tras din mijlocul petrecerii
până în balcon, iar la fereastra de vizavi un bărbat atletic, în maiou și în
singurătatea lui, își ștergea ochelarii în lumină,
apoi și i-a pus și ne-a văzut cum ne uitam la el și a închis jaluzelele.
Și atunci mi-ai mărturisit, datorită lui, ce te atrage
la un bărbat: un fel de Charles Aznavour, Evgheni
Evtușenko. De la ei ai ajuns și la regele David. Te atrage
aspectul lor vorace și cel ștrengăresc și cel nebunatic.
Și mi-ai mai arătat atunci de pe balcon cât de jerpelit și de sexi e Tel Avivul
ăsta. Nu vezi nici un apus și nici o stea,
ci doar cum i se cojește tencuiala de atâta adrenalină
miros de transpiraţie și motorină oraș obosit
care nu doarme niciodată la sfârşitul zilei vrea numai să iasă
vrea să i se întâmple și vrea să se termine și mai vrea încă.
Însă David, spuneai, a domnit treizeci de ani la Ierusalim – cetatea lui
David cea ultraortodoxă, pe care nu o suferea și care nu îl suferea, cu toată
zburdălnicia lui, și toate dansurile lui nebune
și toate escapadele lui. I s-ar fi potrivit mai bine să domnească asupra Tel
Avivului, să se învârtă prin oraș ca un general în rezervă. Care e și tată
îndoliat și un ștrengar faimos, petrecăreţ chefliu și rege care compune
muzică și scrie poezii și dă uneori câte un spectacol de psalmi în faţa
amicilor după care merge la un pub
să bea un pahar cu băieţii și fetișcanele – fanii lui.

Ea vine la el dar el e ocupat

L-a servit cu un ceai pe o tavă împreună cu crackers și măsline și telemea,
iar acum iat-o, desculţă la ușa camerei lui,
simţindu-se puţin fiica lui și puţin servitoarea,
așteaptă să-și întoarcă capul obosit. Dar el nu simte nimic.
Aplecat asupra unui document, cufundat în verificarea datelor contractului
nechibzuit, pe care ea, fără minte, îl semnase.
Căzuse în plasă. Sperase atât de mult. Descoperă că în schimbul banilor ei
nu apare aici nici un angajament, ci doar, în cel mai bun caz, o declaraţie de
intenţie.
E un contract destul de reprobabil, cu multe lacune, așa încât, chiar și fără
avocaţi, are șanse bune să o salveze și să-l preseze pe el
până va înapoia banii.
Desculţă, ţinând tava, așteaptă să o remarce. Dacă îl strigă pe nume va
tresări la vocea ei, iar vocea lui va tremura. Aseară, când a spus Albert, el s-
a speriat, aproape s-a cutremurat. Ce se va întâmpla dacă mâna ei îi va
atinge mâna, nu cu un gest feminin, ci ca o fetiţă care întreabă: Când oare n-
ai să mai fii ocupat?
Se uită la ceas: cinci fără zece. Nouă fără zece în Nepal. Și cu siguranţă
o să-i dea banii înapoi: îl speriem puţin. Mâine, când îl vom întâlni, îi
arătăm cu degetul, aici și aici, și o să-l învăţăm minte dacă o face pe
nebunul. Dar dacă o să-și recunoască greșeala și va corecta,
vom cântări posibilitatea de a accepta să renunţăm de data asta să luăm
măsuri.
Pe când își notează punctele importante, vin tava și atingerea mâinii,
nu ca a unei fiice, ci a unei eleve îndrăzneţe, cu intenţia de a-l
tulbura brusc pe profesorul în vârstă timid dar îndrăgit.

Nu s-a rătăcit și chiar dacă s-a rătăcit

O liniște cristalină, de un azuriu transparent.
Vântul s-a potolit. Pe câmpiile pustii
se lasă o pojghiţă de chiciură ca o mască sticloasă.
Vid și rece. Pe toată întinderea. Dincolo de orizont,
după hartă, ar fi un sătuc.
Nici urmă de sat și nici de pădure. S-o fi rătăcit.
Mai înaintează puţin. Dacă a greșit
nu-i nimic: va renunţa și se va întoarce
în liniște. Pe unde a venit.
Drumul e plat. Subţire și străveziu e stratul de chiciură.
Lângă mare îl așteaptă taică-său
iar mai încolo, în depărtare, îl așteaptă maică-sa.
Dorinţă
Îl așteaptă taică-său și îl așteaptă maică-sa și cu ei Dita
într-o baracă necunoscută și femeia Miriam și umbra munţilor și vuietul
mării și David și Mihal și Yonatan și e nesfârșită dorinţa lor –
oricâtă apă ar fi tot nu o va stinge și nu o vor înghiţi nici torente nici fluvii.
Iată că se întoarce la ei copleșit.

Ca zgârcitul care a adulmecat zornăitul aurului

Dar ce vrea să spună naratorul? Este oare el plin de amărăciune?
Îi fierbe sângele în vine sau inima i s-a strâns sau carnea s-a revoltat când a
ajuns la prag? Iată, a strâns o listă de cuvinte: cuvântul păduri pentru teamă
surdă. Coline pentru o lume plină de aviditate. Dacă spui baracă, pajiște sau
călător, ploaie, compasiune,
se aprinde imediat, ca un avar care a adulmecat zornăitul aurului. Sau dacă,
de exemplu, în ziarul de seară apare expresia un nou spirit, mă grăbesc să
mă scald de două ori în același râu.

Rușine
Un avar care a adulmecat zornăit de aur ar trebui să se îmbrace în negru.
Domnul Danon lucrează ca de obicei, studiază un bilanţ
pe ecranul calculatorului. Îl afișează pe ecran. Îl dă înapoi. Verifică fiecare
cifră dar inima-i e departe. În zadar își alungă reveriile,
nu poate scăpa de mirosul ei. Mirosul ei în prosop mirosul ei în așternut cui
a telefonat cu cine a vorbit. Mirosul ei în bucătărie unde a plecat unde a
plecat când se va întoarce pe hol
mirosul ei în salon mirosul ei cu cine a ieșit și ce o fi între ei. Mirosul ei în
baie unde s-a dus și ce va fi dacă iar va fi înșelată. Parfumul șamponului.
Mirosul ei în rufe. Unde s-a dus.
Când se va întoarce. Se va întoarce târziu. În munţii Himalaia acum e deja
mâine. Unde să mă ascund de mirosul ei.
În întuneric stă întins, simţind pericolul. Sânii îi sunt fragezi,
seva i se scurge pe puful coapselor, dar el e singur. Cu jumătate din dorinţa
lui fierbinte încă în mână, se îndreaptă epuizat spre chiuveta din baie. La
vârsta lui. Prietena fiului său. Se va îmbrăca în negru
de doliu, însă rușinea unde să și-o ducă? De mâine va pleca de aici pe
timpul nopţii să-și găsească somnul la vreun hotel.
Poate că Bettine îl va găzdui?

El seamănă
Ar fi interesant de știut la ce se gândește ea acum, ce îi provoacă zâmbetul
enigmatic de pisică adormită sătulă? Își aduce aminte de o dimineaţă de
dragoste într-un hotel din Eilat, într-o primăvară. Nu avea chef de mare, nu
avea chef să se scoale. Au rămas întinși, cu aerul condiţionat mergând,
satisfăcuţi de jocurile nopţii, ea în chiloţii de la costumul de baie, el complet
gol, cu pielea rozie și caldă de la plaja de ieri. Mic dejun pe o tavă în
cameră și cafea, au jucat whist râzând din orice, căutând o rimă la
micșorare. Să zicem limitare. Irosire – risipire. Mureau de râs, am risipit ai
risipit a risipit. Pe urmă cu o hârtie și un stilou, au căutat și au notat cuvinte
care rămân neschimbate când sunt scrise de la sfârșit la început. Și s-au
pornit pe râs iarăși, sus lul agaga4 cine găsea un cuvânt își punea o dorinţă.
În timpul jocului, a descoperit ceva ce nu remarcase până acum, că Rico e
în stare să scrie și cu mâna dreaptă și cu stânga, după cum voia. Așa ceva
Dita nu mai văzuse niciodată, hai să vedem dacă poate scrie cu degetele de
la picioare. Încercă, mâzgăli ceva și o făcu să râdă. Povesti că nu era din
naștere, când fusese de fapt stângaci, însă părinţii îl obligaseră, pedepsindu-
l chiar, până ce învăţă să scrie cu dreapta. Mai ales maică-sa, pentru care a
fi stângaci era o infirmitate sau lipsă de educaţie, semn că nu era dintr-o
familie bună. M-au făcut cu forţa dreptaci, iar rezultatul e că pot scrie cu
amândouă mâinile.
4. Exemple de palindrom în limba ebraică.

Ea le luă pe amândouă și le așeză aici și acolo, să vedem care e mai

stângace. De ici-colo s-au jucat cum să defloreze o virgină sau să seducă un
călugăr, după care au adormit, apoi au făcut duș și au coborât flămânzi în
căutarea unei pescării, iar seara au coborât pe plajă. Își amintește de el
acum, îl dorește acum. Se duce la cinema cu Ghighi Ben Gal și mănâncă la
un pub din port și apoi la el. Când s-a întors pe la ora unu îl găsi pe bătrân
treaz așteptând-o. Îngrijorat? Gelos? Îi pregătise o gustare pe care n-a
mâncat-o pentru că era sătulă. Dar a rămas cu el încă o jumătate de oră în
bucătărie pe când el îi povestea câte ceva despre viaţa cenușie din ţară pe
vremuri și în treacăt îi povesti și despre mama lui Rico. La sfârșit, probabil
datorită orei târzii, își luă inima în dinţi și îi împărtăși că avea o prietenă, nu
tocmai prietenă, colegă care lucrează la fisc, un fel de legătură nedefinită.
Dita era destul de curioasă să afle dacă se atinsese de nedefinita aceea a lui,
dar nu găsi de cuviinţă să întrebe. Interesant de ce oare a povestit? Pe când
povestea părea că scrie un cuvânt și îl șterge și iar scrie alt cuvânt deasupra,
ceea ce îi aminti de fiul lui. Și atunci când își strecura mâna fără nici un rost
între guler și ceafă, şi pe când explica faptele ca și cum ar fi înșirat niște
mărgele pe un fir. O fi și el stângaci dar încă nu s-a dat pe faţă? Cât de
delicat e omul acesta. Drăguţ. Oare când o fi dormind el de fapt?

Naratorul copiază din dicţionarul

de expresii idiomatice
Cine a trecut prin foc și prin apă, cine a promis marea cu sarea
a simţit rușine, supărare, s-a lamentat
a trecut prin încercări. N-a reușit.
A ajuns la sapă de lemn. Reușește. I-a trecut timpul și își primește
pedeapsa și îi ajunge până peste cap. Acum își va
pune iscălitura. Va ajunge la un compromis.
Carte poștală de la Thimphu
Tată și Dita. Ieri, când am vorbit, conversaţia s-a întrerupt. Nu am apucat să
vă spun cât de mulţumit sunt de voi, că sunteţi acum împreună acasă. E bine
că nu ești singur și bine că nici tu
nu ești singură. Aranjamentul ăsta e destul de potrivit, tu ai grijă de ea și ea
de tine. Gătiţi, mâncaţi, spălaţi vasele, duceţi gunoiul pe rând. Cuplul tată-
fiică, drumul ăsta cu două sensuri îmi place,
ca și cum ţi s-a născut o fiică, iar mamei și mie un înlocuitor.
Precis tu, tată, pui rufele în mașina de spălat și nu le triezi ale tale ale mele,
ci împreună, bumbac deoparte și sintetice deoparte. Iar tu, Dita, faci
cumpărăturile pentru amândoi, și tu, tată, tai fin salata, încă nu s-a născut
cineva care să taie salata mai fin decât tine.
Tu, Dita, ai rămas fără un ban și fără casă, dar ai să aranjezi tu asta, tată.
Așa cum spunea mama, nu există rău fără bine și binele ăsta e și tăios. Parcă
te văd dormind în patul meu, iar tu, tată, aveai obiceiul să vii să mă acoperi
pe întuneric, dar tu, Dita, împingi și dai din picioare până iar te dezvelești.
Anarhistă în somn. Spre deosebire de mama, care și în nopţile de vară se
încolăcește sub
plapumă. Se ascunde. Avea o cămașă de noapte subţire din dantelă
de culoare albastră. De ce nu ceri să o îmbraci o dată?
Tata cu siguranţă nu va fi împotrivă. E în dulap, în stânga sus.
Puţinul de care mama are nevoie acum îl găsește la mine:
ea, care niciodată nu a suportat călătoriile lungi,
nici să doarmă într-un pat străin, uneori călătorește până aici,
iar eu desigur nu-i spun să plece.

O pisică în traistă
Un tânăr respingător, cu cercuri de transpiraţie subsuoară, a întârziat
patruzeci de minute, scuze, Bat Yam pentru el e Bombay, i s-a uscat creierul
căutând, și pe lângă toate a și parcat într-un loc interzis. E bineînţeles plin
de bunăvoinţă să rezolve totul cum e mai bine și chiar, cum să spun, să luăm
totul de la început. De fapt, e vorba de o neînţelegere: va face uz de banii ei
doar dacă se va realiza filmul, dacă nu, îi va înapoia până la ultimul bănuţ
(scăzând cheltuielile etc.). Păcat că ea nu e aici: spera să-i poată spune că
ce-a fost a fost, intenţiile lui sunt curate. Domnul Danon spuse sever:
contractul e insidios și nici în ce privește fiscul nu e tocmai corect. El
vorbește, iar producătorul stă în faţa lui epuizat, transpirat și jigărit, ca un
câine spășit, respirând greu pe gură, roșcovan cu părul rar, de vreo patruzeci
de ani, cu favoriţi habsburgici coborând până la linia maxilarului, creatură
ștearsă de care nici o femeie nu s-a atins vreodată în afară de maică-sa, sau
poate doar din calcul. Domnul Danon aduce o sticlă de apă minerală din
care îi toarnă iar și iar. În timp ce producătorul bea mort de sete domnul
Danon meditează asupra expresiei a face o favoare, care aduce și a corupţie
dar și a disperare. Ca în cuvântul dibaci. Domnul Danon îl mustră cu
delicateţe, ca un tată cu veleităţi pedagogice și pedant. Producătorul îl
ascultă cu capul aplecat într-o parte, cu gura căscată de parcă simţul auzului
i-ar fi în gâtlej și nu în urechi. De trei ori cel puţin menţionează subliniind
că e un om cinstit iar compania Dombrov e respectabilă și regretă dacă s-a
creat impresia. E gata să semneze pe loc angajamentul de a înapoia suma în
întregime, în două rate egale. Putem zice că filmul are șanse bune de a se
realiza, ea fiind cu adevărat talentată și a creat o capodoperă, chiar dacă nu
e ce se cere astăzi pe piaţă. După ce a semnat a mai rămas așezat încă vreo
jumătate de oră, mai bea o sticlă de apă minerală, vorbind despre situaţia
mijloacelor de comunicaţie pe care comercializarea le mănâncă fără milă și
de fapt comercializarea înghite aici orice. Domnul Danon mai aduce o sticlă
de apă minerală având în vedere că Dombrov, puteţi să-mi spuneţi Dubi, are
o sete fără fund. Și continuă, neobosit, să se străduiască să placă și să
trezească încrederea: e gata să se înjosească numai să lase o impresie bună.
Și dezvoltă o idee de-a lui în ce privește eterna contradicţie între arta
profundă și cerinţele publicului. Așa mai câștigă timp în compania gazdei
sale cu aer patern, care i se pare rezonabilă și atentă, exact așa cum el însuși
ar fi fost fericit să apară pe scena vieţii dar nu reușește niciodată. În plus, ca
să trecem la alt subiect, la taxe, de câţiva ani e clientul unui contabil,
domnul Cutare, de la care nu a primit niciodată nici un fel de atitudine
binevoitoare, de la om la om. Oare ar fi posibil să trec la dumneavoastră?
Să vă ocupaţi dumneavoastră personal de mine? Adică să vă fiu un client
care din când în când are nevoie de o mână care să-l îndrume? De fapt,
mâna care îndrumă trece drept o expresie religioasă, pe când el e, să zicem,
laic convins, deși sunt momente – dar asta e altă poveste. Scuze: iarăși a
greșit drumul. Îi lipseşte o mână care să-l îndrume. De fapt, asta e situaţia
de când nevastă-sa l-a părăsit pentru un cântăreţ celebru. Apropo, și părinţii
i-au murit amândoi pe când era copil în nenorocirea avionului El Al. Și iată
că acum, în stadiul actual al vieţii lui, să zicem, eșecurile îl fac să se
obișnuiască cu gândul că probabil nu va fi niciodată un Steven Spielberg
israelian. O pisică în traistă e expresia care în general descrie o achiziţie
nechibzuită, dar, în cazul lui, pisica în traistă îi descrie exact situaţia, atât
din punct de vedere comercial, cât și personal, sau, hai să zicem, existenţial.
Dar cum am ajuns la asta? În fond, nu vorbeam decât de o îndrumare în
domeniul fiscal și al raportului financiar anual.
Domnul Danon se scuză, nu putea accepta propunerea, fiind prea ocupat
etc., dar la sfârșit, când erau lângă ușă, spre mirarea amândurora, pronunţă
cuvântul telefonează. Vorbim. Vom vedea.

Ea iese, iar el rămâne

La șase seara se trezi dintr-un somn greu de după-amiază. Făcu duș, se
spălă pe cap, rămase un timp la ușa camerei lui,
doar într-o cămașă udă, lipită de piele până la linia chiloţilor,
am dormit ca un pietroi și fug acum la lucru (recepţioneră la un hotel). Fii
drăguţ și împrumută-mi două sute de șekeli
numai până la sfârșitul săptămânii. Este orez și pui în frigider
iar diseară după știri e o emisiune despre Tibet.
Uite-te și mâine îmi povestești?
Se pieptănă se îmbrăcă și se opri iar la ușa lui,
bye și să nu îndrăznești să mă aștepţi, culcă-te,
n-ai grijă, promit să nu primesc bomboane de la străini.
Îi trimise o sărutare prin aer, părăsindu-l
în timp ce schimba un bec pe hol, descurajat.

Și când umbrele îi învăluiră sufletul

Și dacă nu se întoarce toată noaptea, ce va face el toată noaptea, și dacă se
întoarce la miezul nopţii și se va culca, ce va face el în timp ce ea va dormi?
Mâine îi va spune că banii îi vor fi înapoiaţi,
ea va fi liberă, iar de el nu va mai avea nevoie. Pe la nouă s-a oprit curentul
și, ca un alpinist singuratic rămas în întuneric într-un loc părăsit, descoperi
pipăind o lanternă în jurul căreia se învolburau frânturi de umbră. Când
umbrele îi ajunseră și în suflet, se ridică și se duse la Bettine, care stătea și
ea în întuneric doar cu o lanternă de urgenţă luminând slab lângă pat. Cum
lumina nu revenea,
iar lumina lanternei slăbea din ce în ce, se trezi povestindu-i cum își făcuse
cuib la el o pasăre nepoftită, udă toată, pe care azi cu mâinile lui a protejat-
o, dar de ce, doar și ea în curând își va lua zborul.
Între cuvinte, Bettine îi ghici
secretul, descoperind că e și de un ridicol crud, dar și dureros și rușinos. Îi
luă mâna în mâna ei și ascultară marea agitată în depărtare, în adâncurile
întunericului, apoi o atingere ușoară, sfioasă, prin haine, puţin din cauza
singurătăţii trupului și puţin dovedind tandreţe și blândeţe. Bettine știa
datorită trupului că el și-o imaginează pe cealaltă, dar îl iertă:
fără ea, nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Un harem de umbre
Cu mână de maestru, mână de fier dar delicată, salvase banii
pe care ea îi pierduse. Și care a fost rezultatul?
Doar că peste o zi, două o să-și adune desuurile de pe sârmă,
o să trimită un sărut de la distanţă și o să se topească.
Răul a fost îndreptat dar o mână nevăzută, nu mâna lui, nu dreapta lui, poate
stânga, sau mâna hazardului, sau a destinului care se amuză punându-i beţe
în roate. Nu te teme. N-a fost în zadar.
Doar prin plecarea ei umbra celei moarte se va reîntoarce lângă tine.
Și a ei. Umbra a două femei. Și Bettine. Un harem de umbre
sub umbra acoperișului tău.

Rico se gândește la eșecul tatălui

Tata stă și citește ziarul. Tata se uită la știri la televizor.
Cu chipul rigid, ca al unui profesor dezamăgit: mustră și vituperează
împotriva stării lumii ale cărei capcane au depășit
orice limită. A venit vremea să iau măsuri. E pe deplin hotărât
să reacţioneze cu fermitate.
Fermitatea tatii e fără dinţi. Fermitatea unui amărât. Epuizată, slăbită,
nimicită. În schimb, trage după el o dâră de tristeţe, imaginea
unui învins: nu mai e tânăr. Cetăţean neînsemnat.
Ce mai poate adăuga la forţa lui, devenită neputincioasă? Uneori tata
citează: îngerii se nasc ca să zboare, omul ca să muncească5. Dar ce vrea el
să-mi spună prin asta? Să zbor cât mai sus? Să-mi găsesc un loc de muncă?
Să nu lupt pentru cauze pierdute? Severitatea tatii. Umerii căzuţi.
5. Parafrază la Iov, 7:5.

De ei am fugit. La ei mă întorc.

Rico meditează iar la un verset spus de tatăl său

Și mai este în Iov încă un verset pe care mi-l citează
ca să nu uit că bunurile și proprietăţile
nu sunt esenţialul: gol am ieșit din pântecele mamei
și gol mă voi întoarce. Așa că ce rost are să alergi să strângi
și să tezaurizezi bogăţii închipuite? Tata nu vede
secretul acestui verset: pântecele ei
mă așteaptă. Am ieșit. Mă voi întoarce. Crucea din mijlocul drumului
contează mai puţin.

Crucea din mijlocul drumului

Se întoarce. Se zvârcolește. Între un somn și altul
nu e treaz. Trece de la un sat pierdut la altul. O zi aici o zi acolo.
Întâlnește israelieni, ce mai e nou în ţară, și adoarme. Întâlnește femei,
schimbă un prim semnal și renunţă. Ca o ţestoasă.
În peregrinările lui, a traversat trei-patru hărţi. Și ce dacă îl așteaptă încă o
hartă, alte văi și alt pisc? Peisajul acesta e perimat.
Și banii i s-au terminat, aproape. Cu puţin noroc va ajunge la Bangkok unde
îl așteaptă banii trimiși de taică-său. Pe urmă Sri Lanka. Sau Rangoon. La
toamnă se va întoarce. Sau nu. La lumina electrică slabă dintr-un hostel,
zace nici adormit, nici treaz, ca un bolnav care își așteaptă sentinţa, vede pe
tavanul afumat pete ca munţii atârnând între o umbră și alta. Să nu urce, ci
să găsească
o intrare, sau o trecătoare, o deschidere, sau o fisură infimă, prin care

O pasăre din leagănul adânc al mării

Cu puţin înainte de moartea mea o pasăre pe o creangă m-a îmbiat.
Narimi m-a atins cu adierea penei, învăluindu-mă
într-o placentă marină.
Noapte de noapte omul meu văduv își umezește cu lacrimi
culcușul unde s-a dus cea pe care sufletul lui o îndrăgea.
Copilul meu orfan din depărtări descifrează semne.
Mireasă copilă, tu le ești soţie, cămașa mea de noapte e a ta,
dragostea lor e pentru tine. Carnea mea nu mai e. Pune-mă sigiliu.

Ezită, dă din cap și pune

S-a întors de la Bettine când a revenit curentul electric și stă un timp singur
pe terasă. E încă august, dar noaptea e destul de rece,
răcoarea mării e un acont al toamnei. E aproape unu,
la Bhutan e deja cinci, bea suc din frigider
și se duce să se culce. Pe când ea cine știe cu cine umblă prin oraș, poate
tremură de frig îmbrăcată subţire. Se ridică și întinde o pătură pe patul ei,
apoi ezită, dă din cap
și îi pune pe pernă o cămașă de noapte albastră,
pentru că oricum în somn va arunca pătura cu piciorul.

Copii ieșiţi din comun

Și acum o ghicitoare: ce au în comun, dacă într-adevăr au ceva în comun,
producătorul Dubi Dombrov, tânărul jerpelit,
și naratorul fictiv care în curând îl va aduce la Albert pentru o a doua vizită?
În afară de faptul că amândoi, și naratorul, și producătorul, au nevoie de un
consilier fiscal, e posibil să existe și alte legături: și el, și eu am fost copii
ieșiţi din comun. Orfani
de la o vârstă destul de fragedă și având nevoie de o mână
care să ne ghideze, care, așa cum a observat Dubi, era și o nevoie personală
nepotolită și o căutare, să zicem, religioasă. Amândoi am fi vrut să avem cel
puţin o creaţie care să fie așa cum trebuie.
Și amândoi suntem pe cale de a o realiza. E drept că el e un sucit neglijent,
viaţa lui e făcută din petice unul peste altul, ceea ce aparent e contrar
naratorului, cunoscut ca o persoană pedantă pentru care fiecare lucru are
locul lui. Dar numai la exterior. În interior și la el găsim o harababură totală.
Și amândoi suntem însetaţi tot timpul. Apropo, pisică în traistă
e o expresie care descrie în general o achiziţie nechibzuită
dar în cazul nostru descrie nu nechibzuiala cumpărătorului ci starea pisicii.
Când dăm de un păianjen sau de un gândac în bucătărie, niciodată nu l-am
omorî, dar când fuge de noi
ne simţim destul de vexaţi. Și, în general, suntem ușor de vexat:
ne ofensăm, ne abţinem, ne ofensăm și continuăm să căutăm alte ofense. Cu
femeile îi e mai greu: pe narator probabil îl ajută
un fel de aură imaginată. Și cu toate astea, ca și producătorul,
nu se simte tocmai demn de ele, ca un escroc care extorchează favoruri prin
înșelăciune: tu să-mi fii mamă și soră etc.
Ca să nu mai vorbim de faptul că ambele personaje
aduc puţin cu David, care a visat întotdeauna să-și fi adoptat un frate blând
și un tată tandru și dur, un tată sever mustrător, dar reţinut. Cu toate astea,
adoptarea unui tată, după cum se știe din cazul lui David, se termină de cele
mai multe ori cu o luptă în care tatăl are rolul de a cădea mort, înapoindu-ne
în acest fel
libertatea de a fi orfani. Se mai poate adăuga că acum atât producătorul ratat
cât și naratorul știu că vara se termină.

Rezumat
Dacă ar fi să rezumăm până aici, aceasta e de fapt povestea a cinci-șase
personaje, majoritatea în viaţă în cea mai mare parte a timpului, servindu-și
des unul altuia o băutură caldă sau mai degrabă rece fiind vară. Nu o dată se
întâmplă să-și servească tăvi cu brânzeturi și măsline, pahare de vin, felii de
pepene, de vreo două-trei ori au pregătit chiar și câte o gustare. Lucrurile
mai pot fi văzute și așa: câteva triunghiuri se întretaie. Rico, taică-său și
maică-sa. Dita și cei doi amanţi (Ghighi Ben Gal nu se pune la socoteală).
Albert între Bettine Carmel și fata mireasă
care se strecoară dintr-o cameră în alta doar în cămașa de noapte.
Și Bettine între Avram și Albert, pe care îl păstrează în lipsă de altceva. Iar
Dubi e prins între pasiunea pentru Nirit și mustrările așa-zisului socru,
dragostei femeilor preferând mustrările tatălui.
Rico între tată și cruce și-a pierdut drumul prin munţi
în căutarea mamei care coboară spre mare, e îndrăgostit
deși nu o iubește destul pe Dita. Care încă mai așteaptă. Și toţi printre
umbre și umbre. Chiar și naratorul însuși:
între mister și farsă. Această urzeală seamănă puţin
cu modelul tivului perdelei din casa grecului care vorbește
cu morţii și care a murit și el lăsând în urmă o nevastă-cioară.
Ea nu mai are pe nimeni și broderia ei miroase deja a putregai.
Și în felul acesta și asupra acestei povești se lasă o umbră.

Procesul de pace
Hadhramaut. Pe harta lui apare acest emirat în sudul
Arabiei, la est de Bab el-Mandeb. Poate că procesul de pace
ne va deschide calea spre el. Dar ce se găsește acolo? Nisipuri mișcătoare,
ariditate și o vizuină de vulpi. Dar aici, în templul părăsit? Un ascet budist
singuratic, scheletic, printr-o ferestruică,
întinzându-ţi fără să scoată un cuvânt un bol cu orez rece
și dispărând. Nu-ţi va deschide poarta: încă nu ești demn de asta. Cu alte
cuvinte, procesul de pace e lent și dificil. Va trebui
să mai faci încă vreo două-trei concesii. Trebuie să nu accepţi compromisuri
decât când e vorba de viaţă sau moarte.

La prânz în cea mai toridă zi de august

Pe Malchet, la Ghighi Ben Gal. Se culcă iar cu el din milă
faţă de ea însăși. Pe când el o regulează, ea se gândește la Albert cel de
treabă care și-a dat silinţa să-i găsească
un apartament de o cameră cu chirie pe strada Mazeh,
în partea mai îndepărtată. Pe de o parte, e bine, dar pe de altă parte, nu vrea
să se mute: se simte bine la el, răsfăţată, el e atât de devotat, chiar și privirea
lui nesăţioasă o înduioșează. Interzis,
deci dezirabil. Ghighi ăsta e o brută. Regulează
de parcă ar înșuruba sau ar strânge puncte. Oricum ar fi,
la urma urmei fiecare e singur. Pe căldura asta
cel mai bine e să fii călugăriţă în Tibet.

Enigma tâmplarului cel bun

cu voce profundă de bas
De fapt, erau rude îndepărtate, amândoi originari din Sarajevo, Albert
Danon din Bat Yam și tâmplarul meu, Elimeleh, care mi-a construit un
birou și a murit acum nouă ani. Marea lui dragoste, în afară de nevastă-sa și
de fiicele lui, a fost opera: stereo în casă, stereo în atelierul de tâmplărie, iar
în mașină sute de discuri și casete, în numeroase interpretări. De la două
străzi depărtare puteai ști dacă atelierul e deschis, nu după bâzâitul
fierăstrăului electric și nici după mirosul de talaș și lipici, ci după muzică:
Traviata, Don Giovanni, Rigoletto; omul devenise dependent. Era numit
Chaliapin pentru că în timp ce dădea la rindea cânta fals, urla fără să-și facă
probleme, coborând cu vocea lui groasă mai jos decât basul cel mai profund
pe care îl făcea să pălească. Era o voce abisală. Acest bas urlător provenea
de fapt dintr-un piept plăpând, tâmplarul Elimeleh fiind un bărbat slab, cu
faţa brăzdată de riduri exprimând ironie, cu o sprânceană tot timpul ridicată
și o privire plină de contradicţii: ca și cum ar cere iertare, puţin amuzat,
maliţios, întrebându-se parcă cine sunt ce sunt, dar și dumneata, domnule,
scuză-mă, doar vii dintr-o picătură de umoare și vei sfârși ca un ciob de lut.
Biroul pe care mi l-a construit, la care scriu acum, i-a ieșit prea mare.
Masiv. Fără ornamente. Cu picioare de rinocer și margini ca umerii unui
hamal. O masă bas. O mobilă proletară masivă, gata de luptă. Opusul lui
Elimeleh-tâmplarul, căruia îi plăcea să amuze și să tachineze lumea, însă în
secret, tenace, necruţător până la ferocitate, era ros de un vierme ascuns,
până când s-a spânzurat. N-a lăsat nici o scrisoare și nimeni nu a știut care
era explicaţia. Nici nevastă-sa nici fetele. Când am intrat în casa
spânzuratului în vizită de condoleanţe, am avut senzaţia că doliul fusese
înlocuit de stupefacţie: ca și cum de-a lungul anilor n-ar fi bănuit că aici în
casa lor trăia un străin cu o identitate falsă, un maharajah deghizat în
tâmplar, care a fost chemat înapoi și fără un cuvânt și-a scos într-o clipă
masca purtată atâţia ani și s-a întors de unde a venit. Ultimul om din lume,
ultimul care să se fi spânzurat. Nici nu ne-ar fi trecut prin minte ce are el de
gând. Nu avea nici un motiv: în fond, viaţa îl răsfăţase, familie, bani, avea
din ce trăi, prieteni, se poate spune că aprecia și se bucura de ce avea. Îi
plăcea de exemplu să mănânce, să stea seara aici, în fotoliul ăsta, și să
adoarmă cu ziarul Yediot Ahronot și îi plăceau în special operele lui pe care
le asculta și le cânta de dimineaţă până noaptea deși noi găseam că e cam
exagerat uneori dar, ce, l-am lăsat în pace, de ce să nu se bucure? Sunt soţi
care cheltuiesc jumătate din salariu la loto, care nu ratează nici un meci de
fotbal, dar el era cu opera. Sunteţi cu siguranţă de acord, domnule, că e un
hobby civilizat. Îi mai plăcea grozav să ne facă să râdem, era campion la
păcăleli, nu campion, ci rege, n-o să credeţi că în acea dimineaţă, cu nici
trei ore înainte de nenorocire, pregătea omletă pentru fete, prefăcându-se că
înghite uleiul fierbinte. Ce ne-am mai speriat înainte de a ne pufni râsul. Ce
să vă spun, domnule, fiecare om e o enigmă, chiar și cel mai apropiat.
Treizeci și cinci de ani dormim în același pat, cunoaștem fiecare fir de păr,
boli, secrete, necazuri, detaliile cele mai intime și până la urmă se
adeverește că nu știm nimic. Ca și cum într-o lume ar fi trăit Elimeleh cel
din afară și în alta Elimeleh cel dinăuntru. Frumos din partea dumitale că ai
venit. Mulţumim. Vom fi tari. Fetele sunt pur și simplu minunate, uite ce
bine îi seamănă. Ele iau totul cu lejeritate. Dacă îl vedeţi pe Albert,
mulţumiţi-i că a venit la înmormântare. Nu mai e tânăr, iar Bat Yam e totuși
departe.

Pe două voci
După primul râu se poate să se ascundă încă unul.
Din cauza fluxului puternic al acestuia dintâi,
cu greu se poate distinge clipocitul
celuilalt, cel ascuns. Rico s-a așezat pe o piatră. Poate
că doar pe întuneric se poate auzi? E o plăcere să aștepţi.

Un câine sătul și un câine flămând

Dacă ai fi Ghighi Ben Gal, care culege cu amândouă mâinile, că doar nu
trăim decât o dată și, ca la Crăciun, din fiecare creangă îţi fac cu ochiul
jucării, plăceri, distracţii, trăind din salariul de consilier militar dar de fapt
pacifist, mergând la manifestaţii din când în când și semnând când se strâng
semnăturile, părinţii ţi-au dat apartament și mașină, că lor nu le lipsește
nimic, iar în ce privește partea dulce a vieţii le ai pe Ruti Levin și pe Dita și
încă una, măritată, nevasta prietenului meu îmi e prietenă,
el nici nu bănuiește (mai în vârstă decât tine și plină de surprize în pat), dar
ai un fond bun, nu ești egoist, ci chiar destul de generos, sari să-i ajuţi pe
alţii, să-ţi scoţi prietenii din încurcături,
să le rezolvi problemele care le stau pe inimă, n-ar fi de mirare ca într-o
seară să-l prinzi pe acest Dombrov la o discuţie între bărbaţi, ca să afli ce se
întâmplă de fapt cu scenariul rămas în suspans: doar e vorba de o sumă
relativ mică, iar tu mai ai și o sursă
care ar putea ajuta.
Și o să vă așezaţi unul în faţa celuilalt la cafeneaua Limor, tu zglobiu și
bătăios, pe când el cu aerul dezabuzat, abătut, cu gândurile aiurea, tu, de
exemplu îi vorbești de subvenţie, iar el, în loc să noteze, începe să o descrie
pe Nirit. Sau faci aluzie la
o fundaţie, pe când el, dezorientat, se holbează trist la bere,
se apleacă și o bea până la fund. Te simţi pentru un moment dezamăgit,
vexat chiar, să fie așa de ingrat sau de debil. Și dintr-odată
îţi dai seama că problema nu e scenariul, ci Dita. Băiatul e gelos. Tremură
pe scaun cu un aer nenorocit și rușinat și totuși se
simte atras de tine, ar vrea dar nu îndrăznește să-ţi atingă mâna care o atinge
pe Dita și cu siguranţă face tot ce vrea ea și când vrea ea,
iar el doar visează. Era gata să renunţe pe loc la un an din viaţa lui amărâtă
pentru umbra unei șanse de a gusta doar o singură dată
o firmitură din ceea ce îţi oferă ea ca să te înfrupţi noaptea.
Și mai dulce decât trupul ei îţi este gelozia lui amară
care îţi excită glanda vanităţii trezind în același timp și milă
dar și dorinţa de a-ţi împărţi pâinea cu cel flămând, să-i donezi
o seară cu ea, ofrandă secretă sau ca la o cerșeală de resturi.
Mai e și o înţepătură ciudată de gelozie faţă de acest nenorocit
pentru focul pasiunii lui disperate, foc pe care tu
nu l-ai cunoscut niciodată și nici nu-l vei cunoaște. Acum
ţi s-a făcut sete și ţie și comanzi încă două halbe de bere cu guler.

Stabat mater
Dar nu mai fi îngrijorat. Liniștește-te. Uite, am grijă de mine,
mănânc, dorm, mă ghemuiesc bine în sacul de dormit, mă păzesc de arsura
vânturilor
glaciale, dimineaţa beau chiar și lapte proaspăt de capre de munte. N-am să
mă rătăcesc.
Degeaba. Ea e mereu în jurul meu. Se teme. A descoperit o gaură în pulover
la cot, tălpile încălţărilor îi par roase și de unde ai
zgârietura aceea pe obraz? Îmi pune o mână rece pe frunte,
iar cealaltă pe fruntea ei, comparând, sigur că eu sunt mai cald. Nu are
încredere în mine.
Și de ce ai uitat să-i scrii lui taică-tău câte o carte poștală săptămânal? Nu-i
este ușor acolo,
păzindu-ţi prietena, nu tocmai pază, ea nu e de păzit, în locul tău
m-aș întoarce. Ai explorat doar toţi munţii aceia, unul câte unul, și se
apropie toamna,
e timpul să te întorci. Munţii vor rămâne aici etern, viaţa nu. În loc să
cutreieri, ai putea
să devii, de exemplu, arhitect: de la taică-tău ai
înţelepciunea bilanţurilor, de la mine talentul de a broda,
bunicul a fost giuvaergiu în argint,
unchiul Mihael farmacist, ia de la fiecare și te faci arhitect artist.
Odihnește-te mamă, îi spun. Așază-te puţin. Ai obosit. Destul cu grija.
Întoarce-te să dormi încovrigată ca un făt în leagănul
placentei marine. Arhitect artist, doctor, meserii comerciale.
Dar și comerţul trece. Se destramă, se descompune totul,
totul e pulbere ce se întoarce în pulbere. Dacă fiul tău ar munci pentru el
însuși, recunoscut în tot Bat Yamul, cu o casă plină de tot ce-i trebuie,
nume, fleacuri, Mercedes și ulei bun, de-a lungul anilor totul se va acoperi
de praf.
Numele se va decolora, uleiul se va usca și nu rămâne decât praful ruginii
spulberat, dar și el se va împrăștia în aer până la urmă
în cele patru vânturi. Pulbere uitată, mama, pulberea sfârșitului nevăzută,
pulberea caselor
uitate care au existat și s-au prăbușit, nisipuri mișcătoare duse de vânt,
pulbere ce se întoarce în pulbere,
dintr-un pumn de pulbere cosmică s-a format planeta asta care se întoarce
spre o gaură neagră.
Doctor, arhitect în casa de vis plină de covoare, în zona șic
din Bat Yam. Pulbere.
Hai odihnește-te mamă, după munţii ăștia am să vin și
amândoi ne vom ascunde,
nu ne va găsi norul de dinainte de orice creaţie, doar el singur va rămâne
până la sfârșitul lumii.

Consolare
Cu puţin înainte de apusul soarelui Albert se duce la Bettine
ca să-i ceară un sfat în legătură cu un caz de dublă impozitare. Bettine e
bucuroasă de vizită dar nu poate sta de vorbă, nepoata și nepotul sunt la ea,
trei ani și un an și ceva, ea desenează un palat
pe când el s-a ascuns în fundul unei cutii de carton. Bettine servește o
limonadă dar Albert entuziasmat s-a așezat în genunchi
dând un recital cu voci de animale și păsări, cam fals pentru leu,
copilul din cutia de carton s-a speriat, plânset și biberon de consolare.
Albert, cu un aer pocăit, pare că are și el nevoie
de alinare: așa că nepoţica îi oferă palatul ei cadou, cu condiţia
să nu-i mai sperie cu tusea lui. După care, pe aleea pustie,
în drum spre strada Amirim, o pasăre îl strigă de pe o creangă.
Nefiind nimeni în preajmă, răspunde, dar nu fals de data asta.

Scormonește, urzește
Lui Bettine îi place să stea seara singură în camera ei,
cameră plăcută, care dă spre mare, înecată de verdeaţa din ghivece,
într-un kimono subţire de vară și cu picioarele, încă frumoase,
întinse pe scăunelul din faţa fotoliului.
Cufundată în lectura unui roman despre divorţ și greșeală.
Suferinţele personajelor imaginare îi dau
o senzaţie de calm. Ca și cum suferinţa lor coboară
de pe umerii ei.
Într-adevăr, îmbătrânește și ea, dar fără să simtă
vreo degradare. Funcţionară superioară în vârstă de șaizeci de ani,
tunsoare carré, cercei, se simte
mai tânără decât e.
Marea aproape de casă se face auzită prin fereastră
și simte și ea în trup ceva ce seamănă cu spargerea unor valuri interioare,
ispititor, o implorare înăbușită, ca un copil
care te trage ușor de mânecă.
Ce îi cere trupul? Încă un joc?
Încă o plimbare? Lasă-mă. E târziu.
Dar el nu renunţă, insistă, imploră,
nu cunoaște limite.
Se uită la ceas: acum? Să iasă? La Albert?
Care a fost aici acum două ore? E târziu. Ridicol.
Și la el mai e încă fata aceea, care, la urma urmei,
are ceva ieftin.

Exilul și împărăţia
Ceva ieftin și ceva tandru și ceva ascuţit și îndepărtat,
Dita poartă o uniformă portocalie, cu un badge prins la rever,
trei nopţi pe săptămână lucrează la recepţia unui hotel scump
de la malul mării. Turiști, oameni de afaceri, adulterini, piloţi străini în
uniforme și echipaje de stewardese obosite.
Formulare. Cărţi de credit.
La patru dimineaţa are câteva minute libere pentru o conversaţie fortuită cu
naratorul. Care înnoptează aici după o conferinţă pe banii organizaţiei care
îl invitase (îi e cam greu să conducă târziu singur înapoi la Arad). Dar nu îi
este somn. Prost dispus,
coboară să bea ceva în hol, unde, obosită, drăguţă, cu un aer oficial, te
găsește la recepţie.
Bună seara. Ce seară? E aproape dimineaţă. Cum e
aici? Primești păsări migratoare? Ce păsări.
Cadavre. Aţi văzut vreodată cum se reflectă un chip într-o linguriţă? O
formă cam ca aceea pe care o au după miezul nopţii toţi cei din specia
umană. Nu sunteţi cumva naratorul? Am un prieten care cunoaște ce aţi
scris.
Eu am citit numai Să cunoști o femeie, dar ce înseamnă o femeie
personajul de acolo aproape că nu știe. Poate că nici dumneavoastră, nu?
Bărbaţii nu prea știu, fie ei scriitori sau nu. Adevărul e că și eu
scriu, nu romane, ci scenarii, deocamdată pentru sertar.
Și dacă v-aș trimite? Poate veţi citi? Sunteţi sigur asaltat de manuscrise. Și
dumneavoastră?
O carte nouă în pregătire? N-o să-mi dezvăluiţi despre ce, așa-i?
Dacă n-ar fi anii, numele și teama de ridicol
aș rămâne să-ţi povestesc aici în picioare stând amândoi de o parte și de alta
a tejghelei să-ţi vorbesc despre Nirit, narimi, Bhutan, despre crucea de pe
drum. Aproape.
Dar nu. Pe când zâmbești, deodată
două telefoane sună în același timp. Și eu
zâmbesc fals, îţi fac un semn vag cu mâna, mă duc
să stau lângă geamul imens care dă spre mare. S-a scris deja
că exilul e o împărăţie și că e o umbră trecătoare. Ca un câine
bătrân și murdar e revărsatul ăsta de zori de septembrie, prăfuit, căscând pe
plajă şontâcăind printre lăzile de gunoi.

Oribilul bebeluș umflat

Când maică-sa se îmbolnăvise Rico începu să iasă des din casă. În zadar îl
implora taică-său. În iarna aceea se întorcea acasă aproape în fiecare noapte
la ora două. Rar stătea lângă bolnavă. Dragoste de fiu unic, egoistă. Când
era mic își imagina uneori că taică-său dispărea, trimis în Brazilia, sau se
instala la altă femeie, pe când el și maică-sa rămâneau singuri, închiși într-
un cerc plăcut, consolându-se unul pe altul. Ar fi vrut ca cel puţin legătura
dintre părinţi să treacă prin intermediul fiului și nu pe la spatele lui. Boala ei
i s-a părut ca și cum ar fi născut o altă fetiţă, o creatură pretenţioasă,
alintată, care e drept că semăna puţin cu el, dar era un bebeluș râzgâiat. Își
închipuia că dacă el se va îndepărta, maică-sa va fi obligată să aleagă între
ei doi și știa că nu va renunţa niciodată la el. Mare i-a fost mirarea când
până la urmă ea a ales oribilul bebeluș umflat și l-a lăsat pe el singur cu
taică-său.
În curând
Anul acesta, când a venit toamna, am plantat, ca întotdeauna,
câteva crizanteme lângă banca din grădină. Și ca în fiecare an, înainte de
Hanuca, m-am tuns la Gilbert și de acolo m-am dus la magazinul universal
să fac câteva cumpărături, să înlocuiesc
câteva lucruri vechi din dulap, mai ales cămăși de noapte flanelate, și m-am
întors acasă la timp ca să aprind prima lumânărică împreună cu Albert,
pentru că Dita a telefonat, scuze că Rico și ea nu pot veni. Probabil nu voi
mai prinde sfârșitul iernii.
Deși doctorul Pinto e optimist, starea e stabilă, cel mult stânga e mai puţin
bună, dar dreapta e curată și nu se văd metastaze.
Acolo pare chiar o îmbunătăţire. Totul continuă deci cu pauze
care sunt din ce în ce mai lungi de fiecare dată, pentru că obosesc repede.
Între timp continui să brodez un șerveţel pe care aș vrea să-l termin. La
fiecare zece minute trebuie să mă odihnesc, degetele parcă îmi sunt din ce
în ce mai palide, iar ochii văd lucruri inexistente. Uneori tremur foarte tare,
ameninţată parcă de o haită de lupi, și alteori doar mă întreb cum va veni?
Ca somnul?
Ca o arsură? Uneori regret că nu ne-am întors vara trecută încă o dată în
Creta, unde noaptea vine lent, iar mirosul de sare
se amestecă cu mirosul de pini și beam câte un pahar de vin cu brânză de
oaie în timp ce umbra munţilor se întindea peste toată câmpia, iar munţii
rămâneau luminaţi de departe de o lumină promiţătoare de pace iar apa
râului era ca gheaţa deși era august. Din când în când începe o durere,
atunci mă întind imediat
și iau o pastilă, fără să aștept zece minute așa cum îi promisesem doctorului
Pinto. N-o să se supere sunt sigură. Și mai simt ceva
ce nu știu cum se scrie, tmno, „opac“ în ebraică, dar ebraica mă cam lasă,
făcând din ce în ce mai mult loc bulgarei. Care revine acum.
Și Rico va reveni deși e deja ora două, iar Albert așteaptă pe balcon,
supărat, dar revine și îmi ia pentru o clipă picioarele.
Mă ţine strâns și mă încălzește și mă calmează deși sunt calmă.
Poate e o moarte japoneză? De samurai? Stilizată?
Care se ascunde în spatele unei măști naive de ritual
mască strălucitoare și netedă? Cu obrajii fără nici un rid, pudraţi cu alb, nu
ca zăpada, ci ca porţelanul, iar fruntea pare lustruită. Colţurile gurii se lasă
în jos, iar două fante lungi strâmte și goale lasă loc ochilor. De fapt, e un
bebeluș. Băiat sau fetiţă. Destul de înspăimântătoare, sau înspăimântător,
tocmai pentru că e un alb de porţelan neted și inexpresiv. Dacă e o femeie, e
ciudat că nu simte
că a rămas pește prăjit în tigaie pe focul stins în bucătărie, rece și tare, de
dimineaţă. Dacă e un bebeluș, este aici un scutec pe care mi l-au pus pe
pernă, sub cap, ca să-mi absoarbă transpiraţia. Iar dacă sub masca de
porţelan e un luptător sumo, sau un halterofil japonez, iată, la picioarele lui
e un trup înfășurat într-un cearșaf. Albert a ridicat temperatura radiatorului,
e prea cald, sunt transpirată toată, iar el a ieșit iar pe balcon, așteaptă să-l
implore sau să-l certe pe Rico în clipa când se va întoarce.
Să încerc poate să dorm? Încă nu. Ar fi păcat să pierd amănuntele
și în curând pasărea.

Rico strigă
Dar nu-l lăsa mamă mușcă zgârie
supusă ce ești oaie ascultătoare nu-l lăsa
rece și rău se apleacă asupra ta îţi desface îţi descoase
pielea palidă sânii
nu ești în Creta, ești oarbă nu ești
printre râuri și coline nu-l lăsa nu-l lăsa
mamă nu fi așa blândă îţi devorează
carnea te roade până la os
îţi smulge și suge măduva spinării strigă
rece și rău se apleacă deasupra ta sfâșie strivește
îţi pune cu forţa în pântece un bebeluș monstruos umflat
strigă nu-l lăsa mamă mușcă lovește zgârie
înfige-i unghiile în ochi oaie ghem de lână ce ești
mușcă zgârie nu sta supusă pe pat nu-l lăsa
să-ţi devoreze carnea să se bucure de fiecare bucată claţ claţ
sfâșie smulge scoate-i ochii strigă
se apleacă să-ţi nimicească ficatul pancreasul rinichii
se strecoară până la splină ţi-o devorează se târâie de la ovar
până la intestin se furișează îţi roade diafragma
îţi mușcă din plămân și din cerul gurii înfruntă-l mamă
te-a ros strânge-l de gât nu-l lăsa
mamă miel înjunghiat strigă.

O mână
Astăzi nu e foarte cald așa că l-am invitat să stea cu mine pe balconul de
unde se vede grădina și să respirăm apropierea mării. Vara asta dă semne de
oboseală deja dar e încă feroce, schimbătoare, ca un tiran bătrân și
capricios. Pe masă am pregătit de data asta două sticle de un litru de apă
minerală, amintindu-mi de data trecută când nu-și putea potoli setea.
Dosarul fiscal pe care l-a adus, cel puţin la prima vedere, nu pare chiar
curat, ci neglijent și poate chiar înșelător. Dombrov e o companie mică ce
produce în special filme publicitare și scurte filme informative – pericolul
incendiilor vara, importanţa centurii de siguranţă. Am să trec peste toate
astea. Am să corectez. În două-trei ore. Între timp briza mării trece și se
întoarce. Pe banca din grădină la picioarele noastre moţăie o pisică neagră.
Și de data asta vorbește despre hazard și o mână care îl ghidează, ca în
timpul primei lui vizite. După părerea lui, Dita nu l-a întâlnit întâmplător.
Poate că sună ridicol dacă pretinde că scenariul scris de Dita descrie chiar
viaţa lui și chiar visurile lui cele mai secrete? O casă liniștită la ţară, lângă
cimitir, acoperiș de ţiglă, vreo treizeci-patruzeci de pomi fructiferi și un
porumbar și o stupărie, totul înconjurat de un zid de piatră, sub umbra
chiparoşilor înalţi, și o femeie tânără, Nirit, care, dintr-o milă trecătoare sau
alt sentiment evanescent, a venit la el pentru câteva zile, deși majoritatea
femeilor fug de el. Acesta e rezumatul scenariului ei, care pur și simplu îi
concretizează fantasmele ce-l copleșesc de mulţi ani, niciodată nu a
dezvăluit nimic nimănui, bărbat sau femeie. E un fapt. S-ar putea, domnule
Danon, să fie doar o coincidenţă? Cum se face că a descris un vis secret al
cuiva străin? Și încă un mister, cum se explică că ea a adus scenariul ăsta
tocmai la mine? Jumătate din populaţia Tel Avivului sunt producători. Sau
își imaginează că sunt. Credeţi oare, domnule Danon, că totul e doar o
coincidenţă?
La asta nu aveam și nici nu puteam să am răspuns, oricum aș fi privit
lucrurile, cine știe, dar m-am mirat că, de data asta, spre deosebire de vizita
precedentă, nici nu s-a atins de apa minerală pe care i-o turnasem, bulele
gazoase s-au agitat până au obosit. S-au calmat. Părea că urmase o cură
serioasă de dezintoxicare. Și iată că, în timp ce își dezvoltă teoria privind
probabilitatea întâmplărilor, a înfulecat fructele pe care le pusesem în faţa
noastră, pere, struguri, mere, mestecă îi curge din gură își stropește distrat
hainele, ce e numai întâmplare, domnule Danon, și ce e rodul mâinii
providenţei? Mă mira faptul că găsise în mine autoritatea care rezolvă
problema. Dacă am fi trăit acum un secol, sau două, mi-aș fi închipuit că
venise la mine ca să-i ceară mâna și între timp o lua pe departe.
Nu e ușor de știut, am spus, dacă există mâna providenţei, și e și mai greu
de răspuns în ce direcţie și în ce scop această mână, dacă există, ghidează
sau nu ceea ce ni se pare doar întâmplare. Mă întreb și eu uneori. Ceea ce
am spus nu era sub nici o formă un răspuns, dar se pare că el era mai mult
decât mulţumit, era chiar bucuros: la cuvintele mele „mă întreb și eu
uneori“ faţa lui de cârtiţă hrăpăreaţă se lumină brusc, lăsând parcă să apară
imaginea fulgerătoare a unui copil trist, lipsit de iubire, pe care tata l-a bătut
pe spate în mod neașteptat, ceea ce i se păru copilului o mângâiere. Înainte
de a-mi da seama de ce mâna mea se întinde spre el, l-am atins ușor pe
spate pe când îl conduceam spre ușă, n-avea grijă, am spus, dar de ce oi fi
spus, oare, dosarul fiscal îl vom verifica și aranja noi într-un fel, telefonează
săptămâna viitoare și nu vreau să aud de plată.
Chandartal
Picură. Se oprește. Clipocește.
Aduce răcoare și iar se oprește
izvor de munte nehotărât
pe dalele din curtea mănăstirii.
Aici e regiunea Ladak, „ţara
fiilor lunii“. Ai ajuns aici
pe fluviul lunii, Chandar
și traversând lacul Chandartal.
Satul se numește Tiksa,
mănăstirea se numește Tiksa Gumpa,
iar femeia se numește Miriam. Dintre toţi,
de tine își amintește.
Cel care i-a sărutat picioarele.
Acela ești tu.
Tu. Vino te rog mai aproape.
Știai că aici la Ladak
există un obicei la peţit:
o fată se mărită
cu doi-trei fraţi.
Pe tine te ţine minte dintre toţi.
Clipocește. Ezită. Se oprește
și iar curge. Un izvor
într-un colţ al curţii mănăstirii.
Piatra nu e cioplită aici,
ci tencuită în alb și roșu.
Mănăstirea se numește Tiksa Gumpa
iar femeia se numește Miriam. Vino
la mine. Nu te teme. Cu tine
vorbesc. În noaptea asta
ai să-mi deschizi buzele în noaptea asta
cu tine doar. Tiksa Gumpa
e numele mănăstirii, iar numele lacului
e Chandartal.

Nu a fost și nici nu a rămas

Nici Miriam nu-și găsește drumul, rătăcește de la o mănăstire la alta,
doarme, se scoală, își adună lucrurile, uneori în compania unor bărbaţi care
vin și pleacă. Frumuseţea i se ofilește. Pe faţă
riduri brăzdate de vânt soare și îngheţ. Pământul promis
a dispărut sau a fost un miraj. Ce a dat
i-a fost luat, iar ce a mai rămas se va pierde.
Pământul promis e o minciună. Nici un om de zăpadă
miraculos nu există prin râpele muntelui. Numai
în mare o așteaptă ce nici nu a fost
și nici n-a rămas. În noaptea asta e la ea tânărul.
Mâine va fi singură. Chandartal.

Ajunge
Aude voci. Tătari. Ce tătari. Care tătari.
Tătari în închipuirea lui. Vino mâine și dacă se poate cu alte idei.
Vino fără voci. Fără tătari. Fără zarvă. A murit tâmplarul Elimeleh. Pe
pervazul ferestrei arde o lumânare anunţând sfârșitul sabatului sau o
lumânare a amintirii. Cine strigă – urlă tătarii – ca să despartă profanul de
nenorocire. A murit Elimeleh tâmplarul, spânzurat în magazia din curte,
parcă și-ar râde de noi. Ragib l-a găsit.
Nouă ani și mâine se mărită fiica lui, sunt și eu invitat la ceremonie și de
preferinţă vino cu alte idei. Se mărită cu un negustor de terenuri din
regiunea Nablus și se mută de aici la Alon More.
Cine ne trimite semne. Tătari. Lumânarea de la fereastră.
Elimeleh tâmplarul l-a învăţat pe Ragib să cânte cu el vocea a doua,
bas profund și tenor amândoi în falset. Patru coloniști înarmaţi
vor purta baldachinul nupţial, iar tu vei sta împreună cu Albert, care va veni
de la Bat Yam. Toată în alb zâmbește fiica tâmplarului. Vălul ei e fin.
Buchet de trandafiri și mire grăsuţ. Lumânare pentru sfârșitul sabatului?
Pentru amintire? Rabinul sare, ţopăie tătari. Ajunge. Care tătari. Cine
trimite semne și cine mă cheamă și unde. S-a spânzurat tâmplarul, iar Ragib
s-a întors la Hebron
și de atunci nu s-a mai auzit nimic despre el. Sunt zvonuri că a fugit în
Sudan, unii spun chiar că a fost prins sau a murit
în timp ce pregătea o bombă și mai sunt și tătarii. Întuneric greu
și o lumânare în afara sălii festive.
O parcare. Tăcere. Câinii latră în depărtare la luna
care nu răspunde. Ajunge. Taie orice legătură și pleacă.

Puţini știu
S-a înserat și ea nu a venit. La vecini se aude un plânset epuizat și monoton
de copil, care știe că nu ajută la nimic. În garsoniera pe care i-am închiriat-o
pe strada Mazeh încă nu e telefon. Și chiar dacă era eu nu aș. În seara asta
nu va veni. Am să mănânc singur pâine neagră cu brânză și măsline. E o
seară lungă. Fiecare cu ale lui în seara asta și eu la fel: mă întreb dacă suma
pe care ţi-am trimis-o a ajuns. Mă tem de o avalanșă de zăpadă, sau de
pietre
pe coasta muntelui. Sau poate că ești treaz, citești în frig la o lumânare într-
o mănăstire pustie. Seara e liniștită. Copilul care plângea mai înainte s-a
liniștit. La fereastra de la bucătărie marea vorbește deja despre toamnă. Încă
un ceai și mă așez să verific bilanţul care nu e „în balanţă“. Mulţi prezintă
bilanţuri.
Puţini știu să o facă cu precizie.

Rico se simte
Noaptea e într-adevăr rece, iar zăpada îi amintește de taică-său.
O zăpadă fină care se strecoară ca un animal precaut blănit
ce traversează valea.
Zăpada e liniștită și invariabilă. Atinge ușor acoperișul. Și pereţii.
Zăpada e cufundată în somn în întuneric dar pe vârful degetelor
vine și te acoperă tăcută, grijulie, cu o plapumă.

Și în aceeași seară și Dita

Într-o cadă plină cu spumă
i se face milă de singurătatea lor:
unul voia să-i fiu puţin mamă,
celălalt parcă mă vrea ca fiică.
Femeie pentru amândoi
e permis doar în baie.

Se trezește o dorinţă
E seară. Plouă peste colinele dezgolite ale deșertului. Calcar și silex și
miros de praf umezit la sfârșit de vară aridă.
Mă cuprinde dorinţa de a fi ceea ce aș fi fost
dacă nu aș fi știut ceea ce știe oricine. Să fiu înainte de să știu.
Asemenea colinelor. Ca o piatră de pe suprafaţa lunii. Pus ca un obiect
sigur de longevitatea cărţilor de pe raft.
Mi se pare
E noapte. În grădină bântuie vântul. O pisică,
așa cred, că e o pisică, pășește printre arbuști, o umbră
traversează altă umbră. Adulmecă sau ghicește
ceva ce eu nu pot ghici. Ceea ce nu pot simţi
se întâmplă acum fără știinţa mea. Chiparoșii
tremură ușor, întunecaţi, cu un gest de jeluire,
lângă gard. Ceva acolo se lovește de altceva. Ceva a dispărut.
În aparenţă, totul are loc chiar sub ochii mei
care privesc pe fereastră spre grădină. Mi se pare.
De fapt, toate astea s-au petrecut mereu și vor continua să se petreacă
numai când mă voi întoarce cu spatele.

O pânză
Se scoală obosit la cinci fără douăzeci. Lumină. Toaletă. Chiuvetă. Și stă cu
cafeaua lângă fereastră. Printre arbuști răcoarea ceţii. Deocamdată becul din
grădină continuă să clipească singur.
Iarba e încă umedă. Pustiu. Scaune, întoarse cu picioarele în sus,
pe masa din grădină. Lumina e lăptoasă în zori, ca să nu uit cumva
că facem parte din Calea Lactee, în depărtare clipește o nebuloasă până se
stinge.
Până se va stinge se întâmplă aici lucruri obișnuite pentru ora cinci. O
pasăre mirată începe un cântec ciudat, ca în prima dimineaţă.
Sau ultima. Între două crengi de ficus, un păianjen și-a început deja lucrul.
Din saliva lui și-a ţesut o pânză deasă în care a vânat
vreo douăzeci, treizeci de picături de rouă, ce nu stau degeaba nici ele, ci
prind frânturi de lumină, multiplicând fiecare frântură de șapte ori. Fiecare e
prizonieră și se transformă în fulger.
Până vine ziarul mă așez și eu să scriu.
Rico se gândește la enigmaticul om al zăpezilor
Orice copil născut de o femeie își poartă pe umeri părinţii. Nu pe umeri. În
interiorul lui. Trebuie să-i poarte toată viaţa. Pe ei
și toată trupa lor, părinţii lor, părinţii părinţilor lor,
o Matrioșka multiplicată până la ultima generaţie.
Oriunde merge își poartă părinţii, când se culcă, când se scoală,
își poartă părinţii în peregrinările lui sau când stă pe loc. Noapte
de noapte își împarte culcușul cu taică-său, cu maică-sa,
până îi sună ceasul.
Însă omul acela de zăpadă nu e născut de o femeie. Ușor și gol
el rătăcește singur prin munţii pustii. Nu a fost creat, nu poate procrea,
nu iubește și nu aspiră la dragoste. Nimeni nu-l iubește
și nu a iubit pe nimeni. Fără vârstă, plutește pe zăpezi,
fără casă, fără mamă, fără tată, fără nimic, fără moarte. Singur.

Un ciorap după altul

Scoate unul după altul ciorapii femeii Miriam, cu ochii aţintiţi asupra cărnii
ei. Sunt ochii cărnii. Ochii minţii îi sunt închiși.
Dacă nu ar fi fost închiși, ar fi văzut în Miriam nu o feminitate delicioasă și
coaptă, ci imaginea ei îmbătrânită peste ani, trecută și smochinită. Dacă își
va deschide ochii minţii, se va stinge
pasiunea cărnii. Dorinţa i se va reduce la zero.
Am putea descrie lucrurile și așa: urcă pe potecile sinuoase
ale munţilor, între două râpe. Are privirea vioaie și pătrunzătoare dar ochii
minţii îi sunt închiși. Dacă-i va deschide chiar și numai pentru o clipă, va
ameţi și va fi gata să cadă.
Toate astea sunt vechi și cunoscute: ochii cărnii râvnesc, ochiul minţii se
stinge, cel de aici ești tu fără tine, iar cel care nu e aici,
nu e aici, și dacă așa stau lucrurile pentru ce să iubești o femeie?
De ce să traversezi abisuri?

Își dorește
Fiul tău își dorește să doarmă. Și chiar
adoarme. Acolo-n jurul colibei vântul
își trage suflarea. O vulpe traversează păduricea
și o pasăre de noapte ascunsă în frunziș
vede ce va veni dar preferă să treacă
în tăcere. În anul o mie șapte sute șase
a murit aici în colibă un negustor ambulant
rus care era în drum spre China. A murit
singur în somn a fost îngropat în pădurice
și s-a pierdut în adâncurile uitării.

Un negustor ambulant rus

care era în drum spre China
să aducă din Nijni la Nanking blănuri și pietre preţioase, iar de la Nanking
aducea înapoi bijuterii și mătase. Îi plăcea să mănânce și să bea în hanurile
de pe drum, să asculte poveștile călătorilor străini noaptea lângă focul din
cămin, dar și favorurile servitoarelor pe un așternut de paie la lumina unei
lămpi din lut.
Plăcerea de a înșela la vânzare de a se tocmi la cumpărare, afaceri subtile,
cu răbdare, erau pentru el ca și cum ar face curte,
ca un joc al dragostei în care oricine zăbovește câștigă, pe când cei grăbiţi
rămân în urmă: cel care vrea să câștige va da impresia de indiferenţă, iar cel
entuziast va da impresia de nehotărât. Primăvara
se îndrepta spre est și se întorcea acasă în fiecare toamnă, traversând
fluvii și păduri, stepe și trecători, de la an la an mărindu-şi comoara de
monede ascunse într-un ulcior îngropat în grădină.
Într-o seară, în colibă, mâncă pe săturate până la miezul nopţii, plăti o fată
care îl așteptă să-i încălzească patul,
iar după ce ea plecă, se așeză calm pe spate calculând și numărând
toate câștigurile anului și ale anului care vine și cu cât
îi vor crește profiturile în următorii zece ani. Până i-au căzut
pleoapele și adormi, iar când răsări soarele, degeaba îl scutură
slujnica de umeri, strigând la el, urletele ei
îngrozind tot satul. Totul s-a întâmplat demult
și de mult a fost dat uitării. În curând și tu.

Nu e vorba de gelozie
Bună seara, vorbește Bettine, o cunoștinţă a lui Albert Danon. Noi două ne-
am întâlnit de două ori pe când dormeai la el, dar aproape că nu am
schimbat nici o vorbă: nu am avut ocazia sau din jenă. Îţi telefonez după
multe ezitări. Sper că nu deranjez. Ai dreptul să-mi spui ascultă, nu e treaba
ta, sau să-mi trântești telefonul. Am să înţeleg. Uite cum stau lucrurile: ai
venit să dormi la el ca prietena fiului lui, sau fostă prietenă, nu întreb și nu
trebuie să răspunzi. În orice caz el ţi-a oferit adăpost și te-a scos din
încurcătură și la urmă probabil ţi-a găsit sau te-a ajutat să-ţi găsești un
apartament. Amănunte nu știu și nici nu am nevoie să știu. El e un om
generos și întreprinzător în felul lui liniștit. Dar tu, intenţionat sau nu, îi faci
rău. Vorbesc la prezent pentru că și acum, după ce te-ai mutat unde te-ai
mutat, el încă nu s-a liniștit din cauza ta sau nu din cauza ta, ci să zicem în
urma ta. Așteaptă. Nu mă întrerupe. Și așa conversaţia asta nu e ușoară
pentru mine. Mă tem că ai să mă înţelegi greșit. Nu vreau să caracterizez și
nici să-ţi reproșez ceva, ci să te sfătuiesc, de fapt nici să te sfătuiesc, doar să
te rog să te gândești puţin. Ești o femeie tânără și frumoasă și faci parte
dintr-o generaţie pentru care anumite lucruri se fac foarte ușor sau chiar
prea ușor. Nu-mi spun părerea ci doar o impresie, poate neîntemeiată. Sunt
mai în vârstă decât tine, poate chiar și decât mama ta, așa că nu e vorba de
gelozie și nici de vreun sentiment care concurează cu alt sentiment. Cu
siguranţă și tu – dar nu, n-am să intru în amănunte, iar tot ce am spus acum
te rog să consideri că nu am spus, pentru că, de fapt, și negarea geloziei ar
putea trezi o suspiciune de gelozie. Am să încerc să mă exprim altfel: el e
încă în doliu după nevastă-sa și, în plus, știi că e destul de nefericit că fiul i-
a plecat. Cu toate că nu e un om slab, ești cu siguranţă de acord cu mine că
nu are rost să-i mai adaugi încă o suferinţă. Când ai dormit în casa lui el
aproape că își căuta unde să fugă, iar acum că ai plecat, cu greu se
stăpânește să nu te caute pentru că ai promis că vii să-l vizitezi dar ai uitat
să-ţi ţii promisiunea. Nu, nu te scuza, ești ocupată, sigur că înţeleg, o fată de
vârsta ta etc. Scuză-mă. Dă-mi voie doar încă un minut, două și am
terminat. Ceea ce am vrut să spun, nu să spun ci să te rog, nu-l lăsa în
suspans. Nu doarme noaptea și se pare că e pe cale să se îmbolnăvească. Ai
dat naștere la o neînţelegere pe care doar tu o poţi clarifica. În plus, poate
nu te-ai gândit, ce se va întâmpla în ziua în care Rico se va întoarce? Ce se
va întâmpla între tine și ei, ce se va întâmpla între ei doi? Scuză-mi
întrebările astea, eu lucrez de treizeci și opt de ani în serviciul public și se
poate că un astfel de ton s-a lipit de mine la birou. Nu-ţi cer să rupi legătura
sau să dispari, ci – cum să spun – să-ţi definești limitele. Poate că nu am
reușit să mă explic clar. Simt nevoia să-ţi spun, uite, Dita, ai trezit în el ceva
care îi provoacă o mare suferinţă, o neliniște, poate că nici nu ţi-ai dat
seama, dar, dacă vrei să repari, va trebui să tragi o linie de demarcaţie. Nu.
Iar nu mi-a ieșit exact ce voiam să spun, și ce am spus sună poate meschin.
Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele. Cândva, cu mulţi ani în urmă, Avram,
soţul meu, și cu mine l-am luat pe Albert împreună cu Nadia într-o sâmbătă
în excursie prin Galileea de nord. Pe la apus de soare am văzut toţi patru un
animal cu blană care alerga în josul pantei și dispărând printre copaci. Am
încercat să-l urmărim, dar dispăruse. Soarele cobora și părea că încă mult
timp lumea întreagă avea să sclipească și că va continua să sclipească la
infinit. Albert a spus că era cu siguranţă un câine rătăcit, iar Nadia a spus că
era un lup. Inutilă discuţie, ţinând cont de ce avea să urmeze: Avram nu mai
e de mult, nici Nadia nu mai e, iar lupul sau câinele a murit. Din seara aceea
nu am mai rămas în viaţă decât Albert și cu mine. După calculul meu, tu
probabil nici nu erai născută pe atunci, în seara aceea de care eu continui să-
mi aduc aminte după toţi acești ani, și chiar fără nici o durere, ci cu o
claritate din ce în ce mai mare odată cu trecerea timpului. Lup sau câine
rătăcit? Păduricea s-a uscat deja, Albert și cu mine am fost contra lui Avram
și Nadia în discuţia aceea, care n-avea nici o finalitate și nici nu va avea,
creatura aceea a dispărut în întuneric, iar în jurul nostru lumea era pustie și
liniștită și sclipitoare. Înţelege că ţi-am povestit asta nu ca să te simţi
stingherită, ci ca să te rog ceva. De fapt, nu ca să te rog, ci să-ţi explic că
îmi pun întrebări și de aceea te întreb și pe tine. Nu ești obligată să răspunzi.
Totul va rămâne desigur între tine și mine. De fapt, între tine și tine.

De fapt numai datorită mie i s-a întors

Spune că nu e geloasă. Ba bine că nu! Nu e supărată.
Ba bine că nu! Crede ea că are dreptate dar de fapt
îl vrea numai pentru ea. Și chiar în clipa asta
să dispar din ochii lui, să trag o linie de demarcaţie, spune ea,
altfel îmi va înfige ghearele în ochi. Din cauza mea
nu doarme el noaptea. Și ce dacă e treaz. Treaz înseamnă viu.
Dacă nu eram eu acolo precis că el acum
ar fi moţăit ore întregi în fotoliu sau ar fi stat cu ochii în gol pe balcon
o lună, o iarnă, un an, încet, încet marea i-ar fi urcat
la cap. Și ei. În loc să mă enerveze
ar fi trebuit să-mi mulţumească:
că doar datorită mie i s-a întors câinele rătăcit din Galileea,
sau lupul ei sclipitor, sau ce-o mai fi fost.
Numai datorită mie ceea ce aproape dispăruse în întuneric
sclipește din nou
pentru ea și pentru el. El îmi e destul de drag. Dar ea – nu.
Deloc.
În fiecare dimineaţă îi iese în întâmpinare
Cât despre narator, în acest sfârșit de septembrie se scoală
în fiecare dimineaţă înainte de cinci și scrie o oră-două până când sosește
ziarul. Apoi iese să vadă ce mai e nou în deșert.
Până în ziua de azi nu e nimic nou. Munţii dinspre răsărit
sunt cufundaţi în tăcere. Fiecare versant e la locul lui. Ca ieri.
Ca alaltăieri. O șopârlă, dinozaur în format de buzunar,
nu și-a găsit nici ea un loc mai bun. Naratorul e interesat să menţioneze
toate astea, să încerce să clarifice și să însemneze aici
ce a fost și ce este. Trebuie să spui lucrurilor pe nume
sau pe alt nume, care să le pună într-o lumină nouă, sau aruncă,
ici și colo, vreo umbră. Cincizeci de ani au trecut deja: la Ierusalim,
pe strada Zaharia, într-un apartament de două camere, e o școală particulară
care aparţine doamnei Yonina. Învăţătoarea mea, doamna Zelda, aceeași
Zelda care după ani a scris poeziile Uimitoarea diferenţă și Carmelul
invizibil, odată, într-o zi de iarnă mi-a atras atenţia cu blândeţe: dacă din
când în când ai să te oprești din vorbit poate că lucrurile vor putea să-ţi
vorbească.
De-a lungul anilor am găsit într-una din poeziile ei promisiunea „că pietrele
și copacii vor răspunde Amin“. O uimitoare diferenţă pe care, între copaci
și pietre, o promisese oricui voia să asculte.

Ceea ce voiam și ceea ce am aflat

Îmi amintesc încă de camera ei:
pe strada Zephaniah. Intrarea prin curte.
Băiat de șapte ani și un sfert, febril,
copil al cuvintelor. Știe să facă curte.
„Camera mea nu va întreba“, scrie ea,
„nici zorile nici apusul. Îi e de-ajuns
că soarele aduce un platou de aur,
iar luna un platou de argint.“ Îmi amintesc.
Struguri și un măr mi-a dat
în vacanţa mare a anului 1946.
Stăteam întins pe rogojină,
copil al minciunilor. Îndrăgostit.
Din hârtie îi tăiam
flori și boboci. Purta
fustă brună ca ea,
avea un clopoţel și mirosea a iasomie.
O femeie tăcută. I-am atins
tivul fustei. Din întâmplare.
Ceea ce voiam nu știam,
iar ce am aflat ustură.

Din adâncuri
Ce am aflat ustură. Nadia Danon, de exemplu: ca învăţătoarea mea Zelda, a
murit și ea de cancer. În ciuda păsării în zori, în ciuda broderiei la care lucra
cu două zile înainte de a muri, și a doctorului Pinto, care a acceptat să o
drogheze, o falsă speranţă o amăgea.
Se aciuase în ea. Nu o părăsea.
Crepusculul torturii ei îi arătă un samurai cu o mască de porţelan, care
fusese primul ei soţ: autoritar, elegant, înalt, știind întotdeauna ce e bine,
stinge lumina, îi dezgolește și frământă sânul, scormonește și ciugulește
carnea, o chinuie până la os, dar până la urmă o lasă în pace. Se satură
repede, ceea ce o salvează. Încă puţin.

Ghighi răspunde
Dar ce va spune Ghighi Ben Gal, dacă ar avea într-adevăr ceva de spus?
Aceeași poveste enervantă, are toată noaptea înainte
și vor avea loc scene, femei care coboară și acţiuni care urcă,
în noaptea asta are încă mult de lucru –
înșelătorii. Tel Aviv e o prerie mare, cafea turcească, odihnă,
reușită, râs, până la urmă va râde licheaua care râde ultima.
Nu prea contează dacă ajunge doar adjunct
atunci tot orașul va fi la picioarele lui, the sky is the limit
and the limit is just the first step. Toate relele acelea, boală,
nenorociri, moarte, sunt numai pentru cei care nu au știut regula jocului, cei
din sudul orașului. Singuraticii
să rămână în singurătatea lor, iar săracii – în sărăcie. Viaţa poate că nu e un
picnic, dar, pe de altă parte, chiar și cel mai cinstit dintre cinstiţi e în fond
un fel de faţadă. Toţi se pișă și regulează,
așa că să nu ne mai arunce praf în ochi naratorul ăsta frustrat împreună cu
toţi moșnegii care ţin predici.

Dies Irae
Puţin înainte sau puţin după apus naratorul iese să vadă ce se mai întâmplă,
dacă e ceva nou în deșert. Vântul
e întotdeauna instabil: mereu încolo și încolo
trecând pe aici, dar niciodată de aici. Un vârtej de praf se ridică,
se împrăștie și iar renaște pe altă colină. Și dispare iar. Cafea turcească și
odihnă, cine râde la urmă, evanghelia după Ghighi Ben Gal. Nenorocirea și
boala și moartea vin și trec. Deșertul ăsta nu. Nu stelele de pe cer. Sunt
imuabile. Dar și astea sunt doar aparenţe. Mai bine un câine viu6 și
înţelepciunea nenorocitului e nenorocită, ienupăr singuratic în stepă, pe care
vântul l-a trezit și l-a părăsit. Întotdeauna părăsește. Vine dintr-acolo și
plutește într-acolo, se întoarce și pornește, iar în tăcere. Nu morţii îl vor
vedea
6. Parafrază la Koelet, 9:4: „Căci pentru cel viu mai există speranţă, după cum mai de preţ este un
câine viu decât un leu mort“.

și lumina e încă dulce pentru ochi.

Cu mâna pe zăvorul ferestrei

Dragi părinţi, Fania, Arie, bună ziua. E noapte, iar eu sunt în camera mea de
la Arad, singur cu o ceașcă de ceai și foi. Recviemul lui Fauré. Ventilatorul
se rotește, suflă, se răsucește și revine. Deșertul e aproape și pustiu. La
fereastră un întuneric cald. Voi
vă odihniţi odihna drepţilor. Dormiţi? Sau încă vă mai certaţi? Măcar nu vă
certaţi din cauza mea: eu sunt aranjat și harnic. Îmi dau silinţa și vă aduc
satisfacţii, îmi dau silinţa ca ucenicul vrăjitor. Obosit,
dar nu mă dau bătut. Mi-aţi cerut să cresc și să fiu una și alta.
Tata așa, mama așa.
Acum diferenţa s-a redus și nu mai contează cum voi fi. Voi mai fi un timp
apoi mă voi odihni.
E târziu. Strada asta e pustie, iar grădina schimbă șoapte cu ea însăși în
rusește, ca să nu înţeleg. Greșește: la ora asta secretele
nu mai sunt atât de secrete și aproape totul e pe faţă. Ani de zile
tu, tată, ai adunat teancuri de note iar tu, mamă, stăteai la fereastră cu
ceașca de ceai cu lămâie în mână și cu spatele spre cameră de cele mai
multe ori. Cu dorinţa de a dispărea ca Elimeleh tâmplarul
pentru a te întoarce la vreo livadă mult visată. Care n-a existat. Vorbiţi în
șoaptă, în limba rusă, care sună dulce și veninoasă. Tu te ridici, tată, cu
spatele încovoiat. Tu, mamă, stai jos
cu spatele drept, frumoasă. Tu probabil te încăpăţânezi,
tată, să nu deschizi fereastra. Dar tu, mamă, nu te lași. În acest întuneric
profund plângi inutil în liniște, în vreme ce tu, tată, argumentezi în șoaptă.
Cu mâna pe zăvorul ferestrei acum trebuie să aleg. Dacă ar fi să iert, acum e
momentul.
Dar tu?
Patetică, disperată, în idiș, se aude de departe o femeie,
sub ochii ei îi sfâșie, iar ea urlă.
Se aude un vaiet în arabă, și din nou femeia,
poate casa ei. Sau copilul. Voce sfâșietoare, cutremurătoare. Iar tu
ascuţi un creion sau lipești o copertă sfâșiată. Ai putea măcar
să tresari.

O căprioară
Ca o căprioară care tânjește după un izvor e sufletul meu. Doi chiparoși
întunecaţi se leagănă încoace și încolo ca într-o devoţiune tăcută. Ca râuri
spre mare a trecut apa cea rea peste el: a trecut
s-a dus nu mai e. Întoarce-te suflete la odihna ta. Unde e odihna?
Zâmbește suflete: unde te vei întoarce,
după ce ai să tânjești precum căprioara? Fierbătorul șuieră. Cafea. Și dacă
se va întuneca lumina din tine
imens va fi întunericul. O muscă e între geam și plasă. Casa e pustie. O
carpetă. O pisică încolăcită. Când voi veni? Când mă vor vedea?
S-a întunecat lumina. Era o căprioară pe malul apei dar s-a dus.

La capătul digului
În prima zi de ploaie, c-o șapcă gri, impermeabil și umbrelă, cu un pachet
cafeniu bine legat cu șnururi în cruce, s-a dus Albert Danon cu două
autobuze de pe strada Amirim pe strada Mazeh să vadă ce face prietena
fiului. Sub mânecă, sub curelușa de la ceas, împinse cu grijă cele două
bilete perforate. Ca o profesoară de gramatică la pensie. Așteaptă să se
schimbe roșul semaforului chiar și când strada e pustie. Traversează
bulevardul Rothschild, ia un ziar ud de pe marginea unei bănci și îl aruncă
la gunoi. Tel Avivul sub prima ploaie seamănă cu o adunătură închegată, o
epavă pe care valurile au aruncat-o pe nisip. Străzile sunt pustii, oricine
avea unde se duce, se dusese deja. Pe Mazeh au căzut frunze moarte, de fapt
un amestec de tencuială, hârtii, doar câteva frunze maronii și gunoi umed.
Totul e ud dar murdar. Pe acoperișuri, antene, panouri solare și nori.
Păsările sunt acolo, dar au vocile înăbușite. Pe holul întunecos de la intrare
e un rând de cutii de scrisori, Cerniak, Shikorski, Ben Basat și o clinică
particulară pentru boli nervoase. Pe ușa din stânga de la parter e lipită o
hârtie „Pedichiurista e în străinătate“. Vizavi e scris Inbar: fără Dita. Numai
Inbar. Ca un bărbat necunoscut. Casa scărilor arată părăsită ca marea pe
timp de iarnă. Albert Danon, bărbat firav, aproape bătrân, privește spre
capătul digului ca și cum ar aștepta ca apele negre să-i arunce un colac de
salvare. Apasă soneria. Care nu merge. Așteaptă politicos. Apasă încă o
dată. Ezită. Bate ușor la ușă. Iar așteaptă. Poate se îmbracă? Sau a adormit?
Sau nu e singură? Pune pachetul pe jos și umbrela sprijinită. Așteaptă. Între
timp, își șterge tălpile pantofilor în faţa ușii, ca să nu intre cu ei uzi sau cu
resturi de frunze. Așteaptă. În pachet a adus un capot flanelat al Nadiei și o
plită electrică veche cu două ochiuri. Albert își suflă în pumni, inspiră, i se
pare deodată că îi miroase gura. Și iar bate la ușă și așteaptă.

Du-te vino
Stai jos, Albert. Scoate-ţi haina.
Să tragem perdeaua. Să aprindem lumina.
Dormeam. Da. Nu, nu-i nimic,
nu te scuza. E timpul să mă scol.
Să bem cafea. Am să dau drumul la fierbător,
să acopăr patul,
pregătesc pentru amândoi toast cu brânză.
Mulţumesc pentru plită. Și capotul
soţiei: albastru. Plăcut.
Peste câţiva ani, poate o să mi se potrivească.
Așteaptă o clipă. Am să mă spăl.
Sau vino cu mine. Descalţă-te.
Scoate-ţi asta. Am să scot și eu
și vino cu mine. Nu te speria.
În Ladak e un obicei
sau o lege veche matrimonială:
mireasa primește acolo
trei sau patru fraţi.
Trei fraţi. O singură mireasă.
Pune mâna aici și nu tremura.
Atinge, nu sunt eu, ci doar pânza.
Pune, pune mâna și aici: bumbac.
Gândește-te că dormi
Ești într-un sat dintr-o vale din Chandartal.
Degetele sunt cărări,
palma o piaţă. O traversezi,
te oprești, braţul e o stradă lungă
iar umărul un meandru al fluviului nu departe de podul
gâtului. Pe urmă ai de ales între a coti
sau nu. Să te lași în voia
somnului sau unui nor sau a dorinţei
și uimirii. Ascultă ploaia la fereastră.

După care se plimbă un timp și se întoarce

pe bulevardul Rothschild
Când ieși ploaia se oprise deja. Bulevardul semăna cu o fetiţă ce fusese
atacată, dezbrăcată de o bandă de golani
care o abandonaseră întinsă pe spate,
sfâșiată și udă. Acum ascultă coroanele copacilor
promiţându-i un fel de a doua liniște, care se așterne
în urma rușinii și umilinţei, o liniște transparentă,
ca un fel de naștere: n-am să-mi mai ridic ochii spre munţi
ci am să rămân acum cuminte într-o baltă
de liniște tulbure. Iată și vântul. Iată, aud
aripile păsărilor care ţes aerul umed ce se destramă
și se reface și iar se destramă. Totul e acum cenușiu
și blând. Fiecare lucru la locul lui. În sălașul lui. Emanând mireasmă
de ploaie bună și pământ. Totul a trecut.

O veveriţă
Ochi, ochi. Ochi în apă ochi pe ramuri ochi în perdea ochi în ulcior ochi în
pernă. Nadia își amintește de Nadia fetiţă în rochie de organdi sau cu fustă
plisată, cu fundiţe împletite în codiţe, în seara de sabat candelabrele de
argint pâinea caldă împletită vinul dulce din stafide pentru kiduș și
rugăciunile cântate stai te rog dreaptă și nu te mai uita cruciș. Își amintește
de șerveţelele din batist impecabile, boluri de porţelan de culoarea mării, o
carpetă de perete ţesută, coșuleţe, sosiere, mirosul de chimen, de lavandă și
ghimbir și parfumul fructelor arămii zaharisite. Ochi, ochi și Nadia își
amintește de veveriţe printre ramurile copacilor din grădina părăsită de
norul de ceaţă lăptoasă pe coline zăpada înflorind pe câmp pe înserate
sunetul dureros al unui clopot, păduri întunecate care își șopteau zvonuri
când bătea vântul, urletul unui lup într-o noapte de iarnă dincolo de gardul
grădinii, un porumbar și un cocoș și un ţap care o înspăimântau când pe
înserate o trimiteau la magazia de lemne din curte. Ochi în apă ochi în
noapte ochi la spate ochi în sâni, Nadia își amintește de secrete de demult,
la zece ani și jumătate într-o dimineaţă taică-său gol până la jumătate ud de
transpiraţie schimbă un rând de ţigle pe acoperiș, iar ea e dedesubt pe scară
îi dă câte o ţiglă, simte mirosul de transpiraţie și la vederea mameloanelor
îngropate în părul ca o blană de pe pieptul lui, simte un frison ascuns în
mameloanele ei care încă nu crescuseră, își amintește de spasmul brusc din
pântece și cum strălucea în soare spatele lui gol pe când se apleca să pună o
ţiglă după alta și mușchii lui ochi, ochi parcă ciugulesc printre oasele
umerilor. Altă dată Mihael frate-său ascuns în magazia de lemne aplecat să
mulgă câinele în erecţie carne roșie ca la măcelărie străpungându-i blana și
gâfâie amândoi, și Mihael și câinele, ca și cum ar fi însetaţi și atunci un fel
de tunet surd se rostogoli în pântecele ei și o luă la fugă și în aceeași noapte
se umplu de sânge pentru prima dată lacrimi frică și durere, ca și cum un
vierme o străpungea. Maică-sa îi explică în șoaptă cum să faci și cum să nu
faci și când, și cum își ascund femeile impuritatea și cum să ascundă
mirosul și i-a mai spus maică-sa că era pedeapsă de la Eva strămoașa
noastră: toate femeile erau pedepsite cu sânge din cauza șarpelui și a
mărului, în durere vei naște fii și drum înapoi nu e doar în timpul sarcinilor
și la bătrâneţe vom fi iertate. Ochi la spate ochi pe acoperiș ochi în rușine
ochi la sărbătoare Nadia își amintește de dantela batistelor dantela
sutienului panglicile de muselină ale portjartierelor și mătasea transparentă
broderia și corsetul și șalul, și tertipurile și secretele femeilor religioase cu
cloaca ascunsă sub straturi de catifea, râsetele înfundate rânjetele vecinelor
și ale mătușilor care fac cu ochiul mângâietor și sarcastic desfășurând
asupra ei pânza mătăsoasă a ordinului arahnoid al femeilor, prinzând-o și
înfășurând-o tot mai strâns într-o reţea de fire minuscule transparente,
dezvăluind încet încet secretele sectei, labirinturile minciunilor șiretlicurile
îmbinării lucrurilor solidaritatea în faţa genului masculin împletitura
stratagemelor tactici antice parfumuri fine, bijuterii, cosmetice, ochi, ochi să
nu-ţi fie de deochi Nadia își amintește de bebelușul prizonier în alcovurile
preoteselor ce oficiază un ritual feminin, reguli ale pudorii reguli ale
ciclului reguli ale prudenţei calităţile inocenţei și perversităţii, pudră și
creme, fard și puf, natura bărbaţilor pe care trebuie să înveţi cum să o exciţi
și cum să o respingi, minciuna farmecului și vanitatea frumuseţii dar ai grijă
să nu îmbătrânești respinsă nevăzută sub un strat de praf, Doamne ferește,
le dai un deget, vor vrea toată mâna, le dai toată mâna, te vor arunca ca pe
un hârb, femeia e un vas plin cu miere și rușine, o grădină ferecată, un izvor
protejat, un deliciu ascuns până la eliberare, să nu te deochi, eliberare
dezgust, străinul de gen masculin să nu se apropie dar nici să nu se
îndepărteze, înfometează-l însetează-l dar din când în când aruncă-i câte o
firmitură, mereu cu prudenţă și inocenţă ca să nu devii ţinta batjocurii și
insultelor. Ochi ochi deochi, amulete, râsete, șușoteli, intrigi, conspiraţii ale
femeilor și verdicte femeiești, cum să trezești iubirea prin pudoare, tămâie
ameţeală greaţa farmecelor, voia să fugă și voia să moară voia să se
refugieze în lumea veveriţelor să nu fie niciodată femeie nici bărbat ci doar
un animal mic care stă pitit și e doar ochi și-aproape deloc trup.

Nu-i nimic
Dar acolo, în drum spre Patna, în trenul de noapte care coboară dinspre
munţi serpentină după serpentină șerpuind spre valea fluviului, tren
răpciugos vagoane de pe vremuri banchete din scânduri iar locomotiva
alimentată cu butuci, scânteile zburând pe la ferestre și înghiţite în
adâncimea întunericului, lumini palide în depărtare, sate sărace, colibe, se
gândește să-i scrie o carte poștală lui taică-său și una Ditei Inbar, să le spună
nu-i nimic.
Chiar mâine în staţie la Patna o să cumpere două timbre și o să trimită. Nu-i
nimic, vrea să spună. Nu-i nimic că l-ai luat pe tata, acest om plăpând un
bărbat mai mult copil, la duș ca să-ţi admire trupul. Să vadă. Nu-i nimic. E
chiar foarte bine. Și i-ai luat mâinile și ţi le-ai pus aici și aici ca să simtă.
Nu-i nimic rău că a văzut și nu-i nimic că te-a atins. Oricum s-a speriat
imediat și a fugit a luat-o razna buimac pe bulevard printre ziarele rupte și
ude de ploaie. Nimic rău. Nu-i nimic. Când eram mic nevastă-sa mă alăpta
și-mi schimba scutecele și mă adormea pe pântecele ei iar acum nevastă-
mea face la fel cu el. În curând își începe copilăria.

Îndulcește și amestecă și iar îndulcește

Dubi Dombrov așteaptă la zece dimineaţă în cafeneaua Limor întâlnirea
care nu va avea loc pentru că nu a fost fixată. Frunzărește ziarul Maariv,
trage cu ochiul din când în când la ceas ca și cum ea ar fi în întârziere. De
fapt, dimineaţa îi e destul de goală: în agendă nu sunt însemnate decât
lucruri amânate, rata la asigurări, impozite, dermatolog, plata unor amenzi
pentru parcare. În dimineaţa asta de decembrie poate vedea prin fereastra de
la Limor două rusoaice tinere lângă semafor, râzând, flirtând cu un
motociclist cu mănuși, îmbrăcat în piele neagră, între coapse îi sforăie un
Suzuki ca un taur. La intrarea în salonul Odeon pentru mirese stă un bărbat
în sacou, papion, scâncind la vioară cu ochii probabil închiși. Un pinguin
care s-a rătăcit prin Levant. Și mai e pe stradă un hassid care se repede la
trecători ca o lăcustă îndemnându-i să-și pună tefilin. Dubi Dombrov, cu o
batistă din mătase verde la gât în loc de eșarfă, își comandă o cafea și o
prăjitură cu dulceaţă și scoate din servietă foile cu Dragostea lui Nirit, ca să
încerce să îmbunătăţească scenariul: departe de oraș, departe de cafeneaua
Limor e o casă veche de ţară, la marginea cimitirului, cu acoperiș din ţiglă
și cu horn, treizeci-patruzeci de pomi fructiferi, stupi și porumbar, toate
înconjurate de un zid de piatră cufundat în umbra chiparoșilor bătrâni.
Acolo va veni ea pentru câteva zile și nopţi ca să-i îndulcească singurătatea.
E-un tip respingător și de aceea îi e milă de el, dar are profunzime
interioară. Sub ochii ei, în trei zile și trei nopţi, va renaște pur și strălucitor,
își va lepăda pojghiţa de urâţenie, se va curăţa de jegul minciunilor,
umilinţelor și eșecurilor, va sta în faţa ei ca o lumânare, ca o lumânare a
cărei lumină plăcută tremură printre mormane de hârburi. Aici, la cafeneaua
Limor, din cauza norilor joși, umbra înghite încet, încet balta vagă de
lumină electrică de parcă ar sorbi-o cu paiul. Așteaptă-mă. Așteaptă numai
puţin. Poate că acest Ghighi ne va dibui vreo bursă de la fundaţia aceea
unde taică-său e membru al comisiei, iar tu și cu mine vom realiza o
producţie care-i va lăsa pe toţi cu gura căscată și vom lua o groază de
premii și vom da lovitura, apoi noi doi.
Sau nu. Sau să uit totul și mâine să o iau din loc și eu spre piscurile din
Orientul Îndepărtat, să năpârlesc și să caut o sclipire nouă. Își adaugă încă o
linguriţă rasă de zahăr în cafeaua din faţa lui, în care pusese deja trei,
amestecă și uită să bea. Să se ducă la ea acum?
Să-i propună să o ia de la zero? Așteaptă-mă. Așteaptă încă puţin. Sau mai
degrabă să-i trimită mai întâi o scrisoare de dragoste plină de sensibilitate,
ca să înţeleagă că el nu e doar un rinocer în călduri ci e în primul rând o
fiinţă spirituală? Pocnind din degete îi cere chelnerului să-i mai aducă un
espresso scurt și continuă să frunzărească scenariul, întoarce se uită și iar
întoarce, murdărește cu cafea marginea foilor și mâneca, face însemnări cu
creionul, iar cu cealaltă mână fără să-și dea seama mai adaugă zahăr și
amestecă și iar adaugă și iar amestecă.

Adagio
De dimineaţa până seara lumina strălucește afară fără să știe că e lumină.
Copaci înalţi respiră tăcerea și n-au nevoie să caute
sensul intrinsec al lemnului. Stepe pustii stau întinse etern pe spate
fără a medita la tristeţea pustietăţii lor. Nisipuri mișcătoare se mișcă fără să
întrebe până când și de ce și încotro. Toate minunile astea sunt minunate dar
nu se minunează. Luna urcă roșie, ca un ochi ieșit din orbită, care aprinde
întunericul cerului, dezolant
dar nu dezolat. O pisică moţăie pe gard. Moţăie și respiră. Atât. Noapte de
noapte vântul trece în vârtejuri peste păduri și coline. Pleacă într-un vârtej.
Bate. Nu se gândește și nu se împotrivește. Numai tu, praf și umoare, până
dimineaţă scrii
ștergi, cauţi un motiv cauţi o soluţie.

Nocturnă
După sex, Ghighi se scoală, își îmbracă treningul, o bluză pe care e desenat
un crocodil, telefonează, comandă două pizza ultrarapide, fuga fuga, la
Melcett douăzeci. Ea poartă jeansul ei și puloverul lui. Aranjează
tacâmurile pe măsuţă, furculiţă vizavi de cuţit, cuţit vizavi de furculiţă,
două cești și două pahare.
Curierul adulmecă mirosul de sex, o fixează cu ochi de căţeluș încordat (ea
uitase să-și tragă fermoarul de la jeans). Îi pare rău de el, e așa de dulce,
băiat timid, emoţionat, pe obraji i se ghicea o umbră de puf plăcut la
atingere. Ca al unui puișor. Ea se ridică.
Ia cutiile. Îi vine să-i dea. Doar un sărut.
Dar se stăpâni. Lângă ușă îi atinse braţul cu sânii, transmiţându-i o scânteie
simţi un cărbune aprins și arsura unei flăcări rușinate. După ce el plecă, se
așeză lângă masă. Văzu un fir de păr în farfurie: al ei? Al lui Ghighi? Sau al
curierului? Pizza e călduţă. Paharul
are o dungă aurie. Dita bea puţin. Ghighi îi face cu ochiul, ea răspunse dând
din cap, poate
nu lui de fapt. Dă paharul la o parte. Închide ochii: marea, munţii.
Camera asta e prea fuga-fuguţa. El ţine în mână cuţitul.
Ea ţine furculiţa. Departe de aici se întind păduri. Fluvii. Chandartal. Și
întuneric și iarnă și tot arsenalul lor.
Aici tu stai și mesteci iar ele toate sunt inerte. Furculiţa asta nu e tocmai
curată.

La aceeași oră, în Bengal, femeia Miriam

Într-o cameră ieftină de hotel jalnic deschide fereastra, se apleacă,
trage adânc în piept amestecul de mirosuri: flori de mango,
canal de scurgere, mâncare ieftină, fructe stricate, balegă de vaci.
Noaptea e călduţă. Aburi deasupra fluviului. Întunericul e saturat de o
ușoară putrefacţie.
Pe linia dintre sâni Miriam își pune cinci-șase picături de parfum
înţepător. Închide fereastra. Mănâncă pește. Furculiţa asta nu e tocmai
curată.
Zărind de departe un smochin înfrunzit s-a dus să vadă dacă are
fructe, s-a apropiat dar nu a găsit pentru că nu era sezonul
smochinelor. O privire fugară în oglindă. Creion pentru fardat. Pudră.
Șerveţele.

Ruj. Dacă ochiul tău te smintește. Dacă sarea se va strica.7 Își schimbă
7. Matei, 18:9, respectiv 5:13.

fusta. Clientul va întârzia. Va plăti. Se va dezbrăca.

Va comanda în engleză poziţia „linguriţei“, adică va dori să fie
în spatele ei, pe o parte, ca două linguriţe așezate una în alta
în sertar. În poziţia asta Miriam se simte protejată, înconjurată, nu ca o
prostituată care se lasă posedată pe drumuri ci așa i se pare pentru o clipă,
ca și cum spatele i-ar fi lipit de o cruce iar crucea unită
cu carnea ei. Apoi Isus i-a spus du-te fiica mea în pace
că demonul a ieșit. După care face un duș, mănâncă un toast.
și adoarme cu păpușa de acril italiană roasă
care o însoţește dintr-un pat în altul. Visează pâine
coaptă în colibă. Talitha numi.8 Mâine Chandartal.
8. „Dormi, fetiţo“, în aramaică, în original. Inversare a sensului din Învierea fiicei lui Iair din
Evanghelia după Marcu: Isus i-a spus fetei în aramaică Talitha kumi, „Fetiţo, îţi spun să te scoli“.
Talitha kumi
Talitha kumi, e deja nouă și jumătate. Lucrează la Hilton locuiește pe
Mazeh se scoală pe Melcet părinţii îi sunt în străinătate astăzi dimineaţă se
duce pe strada Amirim și capul parcă-i pocnește: Dubi a telefonat să-i spună
că Ghighi a zis că taică-său ne-a dibuit o sursă de finanţare, un punct de
plecare pentru a plăti scenariul, nu cu bani lichizi ci doar angajamentul de a
completa investiţia cu condiţia să dovedim și cu condiţia și cu condiţia și iar
cu condiţia că un regizor cunoscut va semna (capul capul) și tu și noi
trebuie să semnăm și trebuie să dovedim că avem surse de finanţare cu
avizul unui expert-contabil autorizat iar Dubi a spus că Ghighi a pus
condiţia ca el și taică-său să fie la curent cu tot iar el, adică Dubi, să
deschidă un cont special, contul Nirit în care să depună imediat o sumă
anume iar în faza următoare sursa lui Ghighi să depună și ea o sumă
asemănătoare, iar din acel cont să nu iasă nici un bănuţ decât cu semnătura
amândurora, adică a lui Ghighi și a lui Dubi, nu tu, nu tu, tu nu investești
aici nici un ban, dimpotrivă, noi primim de la tine drepturile de autor, noi,
adică Dubi și Ghighi, iar tu primești acum în mână o sumă simbolică și în
plus un procentaj dacă totul merge bine, numai dacă. Pe lângă asta trebuie
să semneze încă doi martori cel puţin. Kumi talitha, bea-ţi cafeaua, ia o
aspirină și du-te la Bat Yam (capul capul) ca să semnezi hârtia doar cu
condiţia ca Albert să fie de acord, cu condiţia să confirme că hârtia asta e în
regulă. Vor veni și Ghighi și Dombrov și Bettine cu siguranţă și poate și
chiar un avocat. Albert ne va servi ceai și o tăviţă cu saleuri Bettine se va
ridica pentru a-l ajuta dar eu o voi opri dintr-o privire. Am să mă duc la
bucătărie pe când ea nu va îndrăzni să vină după mine, mă va arde doar cu
căutătura aia woodoo a ei, pe care a deprins-o de la un grec bătrân care
vorbește cu morţii și înveninează viii. Cine o să-mi împrumute acum vreo
două sute de șekeli. Scoală-te Nirit du-te la Bat Yam.
Cum aș fi vrut să scriu?
Ca un grec bătrân care vorbește cu morţii și îi tulbură pe cei vii.
Sau să scriu ca omul zăpezilor care alunecă singur desculţ.
Să însemnez muntele să însemnez marea cu un ac fin,
ca și cum aș schiţa un model de broderie.
Să scriu ca un negustor ambulant rus care călătorește
de aici până în China: a găsit o colibă. A schiţat-o. Seara a privit,
noaptea a desenat, în zori a terminat s-a sculat și a plătit și a pornit la drum
cu prima rază a dimineţii.

Cu sau fără
Ca o fractură deschisă ca un os rupt care iese din carnea sfâșiată, mama se
ridică noaptea din umbra de pe tavan. Îmi spune: Emek e două noaptea de
ce nu dormi și de ce fumezi iar. Du-te la bucătărie copile bea o ceașcă de
lapte călduţ și întoarce-te în pat să dormi. Nu te gândi la mine noaptea eu cu
insomnia tu gândește-te în locul meu la burniţa ceţoasă din pădure și la
vulpea care-și caută adăpost printre brazi, pe întuneric și vei adormi. Pe
întuneric printre brazi rătăcește Somnia cea bătrână cu un batic ud pe cap
într-o rochie, udă până la os cu un baston strâmb în mâna zbârcită,
vrăjitoarea obosită numită Somnia rătăcește prin întuneric prin ploaie
rătăcește printre copacii înceţoșaţi șchiopătând de la o umbră la alta fugind
de mine afară dar trece prin mine, încolo și încoace, mă traversează ca pe o
vale pe care în rătăcirile ei a transformat-o dintr-o vale în Emek Baka9.
Toate sunt poate din cauză că am lăsat vreo ușă deschisă.
9. Valea lacrimilor.

Dita îmi propune

Lasă-mă cinci minute să încerc să-ţi fac ordine în povestea asta fără cap și
fără coadă. Abandonuri au loc tot timpul. Aici în zona Tel Avivului, de
exemplu, presupun că numărul de abandonuri pe zi
se apropie de numărul de furturi. La New York procentajul e cu siguranţă și
mai mare. Mama ta s-a sinucis și te-a lăsat destul de dărâmat. Dar nu ai
părăsit chiar tu câteva femei? Care, la rândul lor, au părăsit de dragul tău pe
cei pe care i-au părăsit și chiar cei părăsiţi au lăsat și ei în urmă câte o fiinţă
rănită. E o reacţie în lanţ. E drept, nu spun, părinţi care părăsesc copii e
altceva, sângerează mai mult timp. Și mai ales mama. Și unicul fiu. Dar
până când? Toată viaţa? După părerea mea patruzeci și cinci de ani de doliu
pentru mama ta e destul de ridicol. Nu numai ridicol: e jignitor pentru alte
femei. Pentru soţia ta. Fiicele tale. Și pe mine mă cam indispune. Privește o
clipă lucrurile și din punctul meu de vedere: am douăzeci și șase de ani iar
dumneata în curând împlinești șaizeci, un orfan bătrân care bate la ușile
femeilor ca să le ceară ce? Faptul că mama dumitale, încă înainte ca părinţii
mei să se nască, te numea Emek, nu e o condamnare pe viaţă. Ridică-te și
abandoneaz-o de acum. Exact
cum te-a abandonat și ea. Să rătăcească prin pădurile ei noaptea dar fără
tine. Să-și găsească alt fraier. E adevărat, e greu să-ţi abandonezi mama,
atunci las-o măcar în alt peisaj, nu în pădure ci de exemplu într-un lac: în
rolul monstrului din Loch Ness, despre care se știe că poate e acolo, în
adâncuri, sau poate că nici nu există, dar e sigur că tot ce vedem sau credem
că vedem la suprafaţa apei nu e el ci o minciună sau o iluzie.

Dar cum
Să o abandonezi, spui, ţi-e ușor să spui,
să abandonezi așa cum un pilot de război se propulsează din avionul
care se prăbușește sau arde. Dar cum poţi sări dintr-un avion
care a căzut și a ruginit sau s-a scufundat în adâncul mării?
De acolo, de pe una dintre insule
Astăzi dimineaţă Bettine Carmel se uită pe fereastră la ploile cenușii, la
obloane, la lighenele, și bălţile din curtea neîngrijită. Între balcoanele din
partea din spate sunt întinse frânghii pentru rufe, fără rufe. Și urâţenia și
frumuseţea, se gândește Bettine, amândouă sunt dovada, sau cel puţin o
aluzie la existenţa unei prezenţe invizibile, îngrozitor de tăcute, dinspre care
nu ajunge la noi nici vocea și nici ecoul ei doar umbra umbrei umbrei ei.
Unde e vaporul, Bettine? Unde sunt insulele de care vorbeai?
Aici e doar peretele cu tencuiala cojită din spatele clădirii. Obloane ruginite.
Acoperișuri de tablă. Și plouă și plouă, nu în șiroaie ci ca o prelingere. Un
autobuz trece pe o stradă plină de bălţi iar cauciucurile aruncă un jet de
noroi ca nările unei balene.
Unde sunt insulele, Bettine? Când plecăm? Și unde?
Obiectele de toaletă cele vechi ale lui Avram stau pe raftul din baie de
douăzeci și unu de ani, un pămătuf uscat, un bol ruginit pentru săpun și un
aparat de ras decolorat, iar afară printre lăzile de gunoi din curte prin ploaie
se contorsionează o pisică udă, în călduri mieunând răgușit. Insulele de care
mi-ai vorbit, Bettine, întrebându-mă dacă te cred, Carmelul invizibil,
prezenţă
a unei tăceri înspăimântătoare, în loc să-ţi răspund da sau nu,
am râs. Ţi-am aruncat o glumă răsuflată pentru că atunci când ai întrebat, nu
eram eu însumi. În mine era un vid. Acum când mi-am revenit, nu mai e
nevoie să mă întrebi dacă cred sau nu în insulele acelea pentru că în clipa
asta insulele acelea sunt eu însumi și de acolo, de pe una dintre insule, te
strig prin ploaie vino și tu Bettine.

Firește putem spera

Vino și tu Bettine. Ne întâlnim pe strada Amirim ca să discutăm despre
Dragostea lui Nirit, bem ceai și cafea, ronţăim saleuri. Dombrov vorbește
fără întrerupere iar Ghighi Ben Gal se scobește între dinţi cu o scobitoare.
În lustra de aramă în formă de rodiu ard patru becuri pentru că astăzi e
înnourat. Contractul cel nou e corect, dar cu toate acestea, Bettine cere
explicaţii pe când Albert adaugă trei întrebări și două mici corecturi. Cu
Absalom în suflet, fiule, fiule Absalom. În Bengal e deja ora cinci după-
amiază,
la radio s-au anunţat inundaţii în valea fluviului Brahmaputra. Îndepărtează-
te de ape, fiule. Îndepărtează-te de valea fluviului.
Cât despre narator, el stă de vorbă cu Dita în șoaptă pe-un colţ al canapelei,
cu foile scenariului între genunchiul lui și al ei.
(Albert a telefonat la Arad și l-a rugat să citească, să-și spună părerea, să
vină chiar, dacă e posibil, la întâlnire). La două sute de metri de aici e marea
în schimb de șoapte cu marea, nu vorbe de spirit, ci sclipiri de argint,
dezbracă, îmbracă, lustruiește, înlocuiește smaraldul
cu plumb. Pe scaunul care era al Nadiei e un morman de haine,
eșarfe, cu toţii ne temeam de ploaia care nu venea dar se făcea simţită.
Aparent luminaţi din interior norii treceau spre munţii din răsărit
și mai departe spre Bengal. Acolo, în centrul orașului Dacca,
într-un colţ al cafenelei Mondial, Rico așteaptă doi dintre olandezii cu care
fixase să se întâlnească aici când se despărţiseră în Tibet. Cum putea ști că
de alaltăieri ei erau deja la Haga? Masa din salon,
scaunele, fotoliul, scrinul fuseseră construite de Elimeleh
acum douăzeci de ani, cu reducere, pe jumătate cadou pentru că și el și
Albert erau născuţi la Sarajevo, rude îndepărtate și prieteni
încă din școală. Albert, pe de altă parte, an de an verificase cheltuielile
tâmplăriei și pregătea formularele pentru fisc. Toate astea ţineau de altă
poveste care s-a terminat de mult. Ghighi Ben Gal își spune acum părerea:
în povestea asta cu Nirit și pustnicul ei, care trăiește singur într-o casă de la
marginea satului,
trebuie introdus un twist, vreo aventură cu un muncitor arab sau, hai să
zicem, o mică scenă cu lesbiene: între Nirit și vecina ei. Bettine propune să
se încheie cu scena în care amândoi, Nirit și bărbatul, hrănesc porumbeii,
pentru că ce urmează după asta, călătorul, vulpea moartă, i se par prea
morbide și exagerat de simbolice. După părerea lui Dubi, călătorul adaugă
mult mister sfârșitului. În ce privește naratorul, el recomandă să fie reduse
tăcerile prea lungi care, după el, ţin de manierism. Dita nu spune nimic.
Albert ezită, se scuză și atrage atenţia asupra tăcerilor ce pot exprima de
fapt lucruri care nu sunt spuse în cuvinte.
Între timp Bettine s-a ridicat, a strâns farfuriile și ceștile,
oprindu-se în drum spre bucătărie să tragă complet perdeaua. Marea
hibernală, care acum e de un verde veninos, o face să vadă acum această
discuţie ca pe ceva inutil: învăluit de liniștea spaţiilor goale, globul
pământesc plutește luminat între un întuneric și altul. Poate încă o ceașcă de
ceai? Sau cafea? Nu, mulţumim, fiecare are de rezolvat și alte treburi,
obligaţii, probleme, de terminat tot ce nu suferă amânare. Mulţumim.
Plecăm. A fost o plăcere, cât despre proiect, despre scenariu, acum e în
mâini bune. Firește putem spera că va avea mare succes. Am pornit cu
dreptul.

Ce contează
Apoi, în mașină, știri. Un soldat din armata Tsadal10 a fost rănit mortal și
doi soldaţi din Nahal11 sunt răniţi ușor. La Haţor Haglilit s-a mai închis o
făbricuţă, iar cei nouă muncitori
10. Forţă armată din sudul Libanului.

11. Brigadă de infanterie din armata Tsahal.

au declarat greva foamei. La Netania, un profesor de matematică

își maltratează de șase ani fiicele. O mașină s-a răsturnat
și s-a prăbușit într-o prăpastie în cursul nopţii pe șoseaua Beitar: tatăl,
mama și cei doi băieţi; doar fiica a supravieţuit și e în stare gravă. Epidemie
și foamete în Burundi. O femeie din Holon s-a aruncat pe fereastră. Ploile
vor continua. Se prevăd inundaţii în zonele joase și uragan în Statele Unite.
Ce contează Dragostea lui Nirit.
Copile să nu crezi
În vara anului patruzeci și șase mama și tata au închiriat o cameră de
vacanţă în apartamentul unui croitor din Bat Yam. Într-o noapte m-am trezit
auzind tusea care nu era tuse, era prima dată
în viaţa mea când auzeam un bărbat străin în vârstă plângând dincolo de
perete. Tot întunericul plângea și am rămas treaz
speriat fără să-i trezesc pe părinţi până ce întunericul s-a subţiat
și m-am uitat spre balconul lui umerii îi tremurau o pasăre
și-a luat zborul în liniștea zorilor, iar bărbatul a arătat spre ea spunându-mi
copile, să nu crezi. Au trecut cincizeci de ani
și pasărea aceea nu mai există și nici bărbatul. Nici părinţii.
Doar marea mai există încă dar și ea s-a schimbat din albastră
în cenușie. Copile să nu crezi. Sau da. Să crezi. Ce contează.

Nadia aude
Pasărea a trezit-o. Întinsă pe spate cu ochii închiși, stă și se gândește ce va
rămâne în afară de șerveţelul pe care a început să-l brodeze
și poate că îl va termina. Rămâne dorinţa ca durerea să treacă,
ca totul să treacă și să nu se lase copleșită.
Stătea ca și cum se desprinsese de rampa de lansare iar acum plutește prin
Calea Lactee pe când astrul de unde a fost lansată
s-a îndepărtat, s-a contractat, și iarăși nu se mai deosebește
de miriadele de alte astre.
O pasăre pe o creangă o cheamă iar Nadia întinsă în pat șterge binele și răul,
ca o femeie care a terminat de spălat podeaua, se retrage cu spatele spre ușă,
trăgând după ea mopul, nu i-a mai rămas decât să șteargă de pe marginea
podelei umede
urmele pașilor ei. Durerea doarme încă: trupul dușman cu toate cuţitele lui
nu s-a trezit împreună cu ea la cântecul pasării.
Chiar și rușinea, care a însoţit-o toată viaţa, s-a dus. Nu mai mușcă. Totul se
detașează de ea și Nadia se detașează de tot ca o pară căzând de pe ramură.
Nu o pară pe care o culegi ci o pară coaptă moale
care se desprinde și cade.
Acum la patru dimineaţa, Nadia e mai singură ca oricând,
nu singură ca o femeie bolnavă care aude o pasăre în grădină ci singură ca o
pasăre fără grădină fără ramură
fără aripi. Își pune mâna slăbită pe sânul flasc pentru că dintr-odată se
trezește ciripitul păsării cu un cântec de leagăn, buzele bebelușului se
întredeschid gâdilate de mamelon, sau poate nu un bebeluș ci un bărbat vine
și strânge în palmă, mângâind,
strânge și liniștește, trecându-și buzele peste mamelon
desenând cu limba pe sân frisoane care coboară
de-a lungul șirei spinării trezind din somn acele durerilor bolii,
ca un copil ce-n întuneric își bagă degetul în gură. Narimi narimi
a trecut iar acum are nevoie de injecţie.

Jumătate din scrisoarea pentru Albert

După înmormântare i-am scris o scrisoare lui Albert,
jumătate e personală și sentimentală, nu vreau să o dezvălui aici,
iar cealaltă jumătate un fel de meditaţie pe care o voi reconstitui
cu alte cuvinte: deșertul și marea, ca tine, păstrează cu stricteţe între ele un
bilanţ echilibrat, evaporare, nori, inundaţii, vântul în vârtej, fluvii care curg
spre mare, dar nu e în asta nici o consolare: de acum înainte singur, fără ea,
printre corpurile mobilelor cafenii acoperite de șerveţele brodate perdele de
batist pe care briza mării
le umflă pentru o clipă abandonându-le în clipa următoare.
De fiecare dată când voi fi în oraș mă voi strădui să vin să luăm ceaiul
împreună. Fii tare, Albert, telefonează-mi oricând vrei. Cât despre
formularele de la fisc pe care ţi le-am trimis spre verificare, nu e nici o
grabă, nimic nu e urgent.
Naratorul vine să ia ceaiul cu Albert care îi spune:
V-am citit articolul Foc și sulf din Yediot Aharonot de ieri. Rico l-a adus
spunând citește asta tată fără să te enervezi încearcă mai degrabă să pricepi
unde trăim și unde duce nebunia.
Cam așa mi-a spus. Am impresia că el e și mai de stânga decât dumneata,
stat represiv etc. Eu am ceva mai puţine principii morale decât voi doi și cu
toate astea nici mie nu-mi place situaţia asta.
În general nu vorbesc, și asta de teamă – îndreptăţită – că reacţionând la
vreo nedreptate risc și eu să mă exprim și să fiu nedrept. Nemulţumirea dă
naștere la metastaze. Sigur că am
mult respect faţă de copilul curajos care strigă regele e gol în timp ce
mulţimile strigă trăiască regele. Dar în situaţia de faţă mulţimea urlă regele
e gol și poate că din cauza asta copilul trebuie să strige altceva sau să spună
ce îl doare fără să ridice vocea. Oricum zgomotul e mare, toată ţara e numai
urlete, jurăminte, amulete, surle și trâmbiţe. Sau invers, sarcasm usturător:
toată lumea acuză pe toată lumea. Personal cred că orice critică a
problemelor publice trebuie să cuprindă până la douăzeci la sută batjocoră
și denigrare, douăzeci la sută suferinţă și șaizeci – seriozitate chirurgicală.
Altfel cu toţii ne insultăm, cu toţii ne dispreţuim unii pe alţii, împrăștiem
doar zvonuri, și totul e împânzit de rea-voinţă.
Servește, gustă și din asta, cumnata Nadiei a pregătit ca să am cu
ce-i servi pe cei care vin în vizită de condoleanţe. Ia din asta cu brânză,
din asta sau din aia, sunt bune amândouă. Când scrii în ziar,
scrii ce-ţi vine, poate chiar lucruri dure, numai să nu uiţi că vocea
omenească, deși a fost creată ca să facă auzite și strigătul
de nemulţumire și batjocura, e, la bază, o voce ponderată, care se exprimă
cu precizie prin cuvinte bine măsurate. Se poate că de prea multă gălăgie o
astfel de voce nu are nici o șansă, dar merită totuși să se facă auzită chiar și
într-o cameră mică cu trei-patru persoane dispuse să asculte. Mai sunt încă
în ţară oameni care în general cred că regele nu poate fi nici gol, nici perfect
ci, de exemplu,
se mândrește cu o îmbrăcăminte care nu-i aparţine sau chiar e bine
îmbrăcat, dar e prost ca mulţimea care îl adulează sau ca mulţimea
care a încetat să-l aduleze și îl huiduiește sau urlă regele a murit
sau trebuie lichidat. În fond, cine a spus că un rege gol e ceva rău?
Mulţimea nu e și ea goală la fel croitorul și copilul? Poate cel mai bine ar fi
să te ţii la distanţă de gloată. Stai la dumneata la Arad și scrie în liniște dacă
e posibil. În vremurile de azi liniștea e probabil produsul care ne lipsește cel
mai mult în ţară. Și să nu mă înţelegi greșit: mă refer la liniște, în nici un
caz la a nu vorbi.

În Bangladesh în ploaie
Rico înţelege dintr-odată
Cu spatele la maică-sa pe pod în ploaia caldă între un orășel și mlaștină
Rico aude voci umede din depărtare. Femei,
ca niște urși nebuloși, râd pe câmpia inundată, iar una dintre ele
îi face semn cu mâna, să coboare, să vină la ele. Părul ud lipit de faţă și o
adiere rătăcită de arome îi amintesc de smochine coapte,
miros pe care îl are Dita atunci când e cu limba în urechea ei
și o mângâie între coapse.
Ploaia caldă nu se mai oprește iar sub pod curge un râu de noroi
ca un terci. Simte durere și dorinţă, dorinţa îi urcă precum mercurul în
termometru dinspre membrul lui apăsat
pe balustrada podului și cu amândouă mâinile alunecă încoace și încolo pe
parapetul aspru. Se uită la rădăcinile descoperite ale copacilor din faţa lui în
aerul umed, degete de rădăcini
ieșite din pământ, degete care nu au ce.
Deoarece e cu spatele la maică-sa, e bineînţeles cu faţa spre taică-său. Dacă
se întoarce cu spatele la taică-său o va găsi din nou pe maică-sa în faţă.
Această mise-en-scène va trebui el să o destrame,
să-i apropie pe părinţi unul de altul în așa fel încât să rămân cu spatele la
amândoi și să mă întorc. Ţăranca aceea care îl strigase
a renunţat, stă aplecată deasupra noroiului, iar ploaia continuă.
Magnificat
O dimineaţă de fericire portocalie: mă scol la patru și jumătate
iar la cinci după cafea sunt deja așezat la birou și aproape în aceeași clipă
îmi ies două rânduri perfecte, sar din stilou pe pagină
ca un pisoi suplu, apărut cu o alunecare de felină dintr-un hăţiș,
ies și acum sunt aici, ca și cum nu le-am scris eu ci erau acolo dintotdeauna,
nu ale mele ci aparţinându-și doar lor.
Lumina munţilor dinspre răsărit pipăie fără rușine locuri secrete, face să
respire totul, păsări, coroanele copacilor, viespi, de bucurie părăsesc cu toţii
biroul și încă înainte de șase ies să muncească în grădină, naratorul fictiv,
personajele care se destăinuiesc, autorul implicit, scriitorul matinal și eu.
Trandafiri, mirt, bougainvillea, violete și o tufă de salvie s-au umplut de
picături de rouă și strălucesc blând. Rico și Ghighi Ben Gal
sapă cercuri adânci pentru irigaţie în jurul celor doi lămâi
în timp ce Nadia și tata împreună cu Dombrov tund trandafirii,
iar Avram îi ajută pe autor și pe Albert să întoarcă pământul cu hârleţul și să
plivească buruienile cu mâna doar în jurul trandafirilor. Bettine și mama și
Dita leagă aplecate tufele de sângele-voinicului de araci subţiri și chiar și
negustorul rus
face o haltă în drum spre China și repară chioșcul din viţă-de-vie împreună
cu Fania, fiică-mea, care îl ajută, întrebându-l ce se știe despre Nijni la
Nanking și cum e văzut Nijni de la Nanking,
iar Miriam aranjează un ghiveci de flori, și olandezii sunt și ei aici, Thomas
Johan Wim și Paul, care sapă niște adâncituri pentru răsaduri în locurile
însemnate de Elimeleh tâmplarul, iar fiică-mea Galia taie crengi deși după
părerea ei totul trebuia făcut complet altfel, pe când bărbatul care a fost
primul soţ al Nadiei
strânge frunzele uscate cu grebla fredonând un cântec, iar fiul meu, Daniel,
întoarce pământul improvizează cântă la furcă, urmat
de fiica tâmplarului care îndreaptă și de Rajib care în urma lor împrăștie
îngrășământ. Pe Dereh Hayam și pe strada Rakefet nepoţeii mei Dean
Nadav Alon și Yael încă mai dorm, iar aici în grădină cu grijă ca să nu-i
trezesc, eu mângâi aerul dulce
care tremură în jurul capului lor și îmi stăpânesc pornirea arzătoare de a
trece cu limba pe obrazul sau fruntea lor, de a le mușca ușor
cu dinţii degetele de la picioare. O dimineaţă de fericire portocalie, voinţa s-
a stins și doar bucuria e luminată. Durerea teama rușinea sunt departe de
mine astăzi așa cum visul s-a îndepărtat de vis.
Îmi scot pantofii, îmi ud cu furtunul picioarele plantele și lumina, tot ce am
pierdut am dat uitării, durerile s-au șters, la ce am renunţat am renunţat iar
ce mi-a rămas îmi e de-ajuns. Treizeci de degete ale copiilor, patruzeci de
degete ale nepoţilor, casa mea, grădina, trupul meu, rândurile care au ieșit în
dimineaţa asta,
și uite acum la geam nevastă-mea cea frumoasă, atât de aproape
de miezul vieţii, ne strigă pe toţi să intrăm în casă, felii de pâine brânză și
măsline și salată, imediat și cafeaua. Apoi mă voi întoarce să scriu și poate
că voi fi în stare să-l aduc înapoi pe tânărul plecat
să caute prin munţi marea care se întinde în faţa casei lui. De-ajuns am
rătăcit. E timpul să ne regăsim pacea.

Unde sunt
De ce nu te vedem niciodată, i se spune, de ce te îngropi
acolo în gaura aceea, îi spun, nici prieteni nici petreceri
nici distracţii nici plăceri, ieși să vezi lume, să te vadă lumea,
dă un semn de viaţă măcar. Da de unde,
le spune el, mă scol la cinci dimineaţa, beau o cafea șterg și scriu șase
sau șapte rânduri și iată că a trecut ziua
și se lasă seara și șterge.

Seara, la unsprezece fără un sfert,

Bettine îi telefonează naratorului
Și în seara asta Bettine e acasă. A tras perdeaua, a coborât oblonul de la
balcon ca să nu-l vadă pe vecinul cel gras și păros de vizavi în maieu și
trening cum se scobește în nas uitându-se din fotoliul lui la vreun program
comic la televizor. În partea opusă marea, liniștită în noaptea asta, o
strălucire mată și rece, marea ca o placă de sticlă neagră, ca panoul unei
firme respectabile pe care strălucesc câteva rânduri cu litere aurite, mare
preţioasă, mare scânteietoare, mare firmă de investiţii și adâncuri ltd. În
fotoliul ei, Bettine, sub mănunchiul de raze al unei veioze portocalii, citește
o carte de Troyat despre viaţa lui Cehov. Între o pagină și alta, închide ochii,
se gândește la narator, cu siguranţă acum privește deșertul acolo la Arad
lângă biroul-bas construit de tâmplarul Elimeleh. Înmoaie un fursec cu
miere în ceaiul care s-a răcit deja în ceașca de lângă ea: pe copertă e poza
doctorului Cehov, destul de tânăr dar cu barba mătăsoasă părul și
sprâncenele aproape argintii. Poartă o vestă și un sacou în dungi cu revere
late, cu guler alb scrobit și un papion puţin strâmb, ochelari pince-nez
melancolici de care atârnă un șnur. Are ochii unui medic modest care a pus
deja diagnosticul și știe care va fi sfârșitul dar încă nu l-a dezvăluit
bolnavului deși e conștient că e datoria lui să o facă acum. Nu sunt
Dumnezeu spun ochii lui bolnavului din faţă, doar știai de mult, deși sperai,
așa cum și eu speram, că analiza asta ne va aduce o surpriză plăcută și va
îndepărta sfârșitul tragic. Să îndepărtez spun ochii doctorului Cehov din
fotografie nu voi putea dar trebuie și e posibil acum să atenuez durerea. Vă
prescriu picături de tinctură de opiu. Și un somnifer și injecţii cu morfină ca
să puteţi respira. Aer curat și soare și odihnă: să nu faceţi efort, staţi într-un
fotoliu de răchită, înveliţi-vă bine și visaţi până seara la umbra chioșcului
din grădină. E o situaţie nenorocită și disperată care pare că se schimbă dar
revine, insistentă, în tăcere, dar vă prescriu un vis și o iluzie că o să vă
însănătoșiţi și o să călătoriţi cu trăsura la Tula, la Kazan, că o să vă
expediaţi mărfurile cu pluta pe fluviu, că o să achiziţionaţi la un preţ bun
proprietatea lui Nikitin, că o s-o fermecaţi pe Tania Fiodorovna până ce îl
va părăsi pe bădăranul de Gomilov și se va întoarce la dumneavoastră.
Visaţi. Doctorul Cehov minte acum și umbra unui zâmbet modest plutește,
aproape îi plutește în colţurile gurii. „Sufletul mi-e obosit“, îi scria el lui
Soborin în august 1892, „mă plictisesc: să nu-ţi aparţii, să nu te gândești
decât la diarei, să sari noaptea îngrozit la lătratul unui câine sau la o bătaie
în poartă, oare vin să mă cheme? Să pleci într-o droșcă trasă de o mârţoagă
pe cărări necunoscute, să nu citești decât despre holeră, să nu aștepţi decât
apariţia ei, și în același timp să fii complet indiferent la boală și la oamenii
pe care îi îngrijești“. Iar în altă scrisoare: „Ţăranii sunt vulgari, murdari,
bănuitori, iar eu, cel mai nenorocit dintre medicii din regiune, calul și
trăsura mea nu mă vor duce nicăieri, nu cunosc drumurile, seara nu văd
nimic, nu am bani, obosesc foarte repede, și mai ales – nu pot uita că
trebuie să scriu, și grozav îmi vine să scuip pe holeră și să mă așez să
scriu“. Bettine pune cartea deschisă pe braţul fotoliului și se duce la
bucătărie să încălzească apa pentru ceai. Pe fereastra bucătăriei îl vede pe
vecinul cel gras la fereastra bucătăriei lui într-un maieu cu mâneci lungi și
pantaloni de trening, cum stă și se uită în întuneric sau poate că trage cu
ochiul la fereastra ei, dar prins asupra faptului zâmbește rușinat, poate că
visează și el la expedierea în josul fluviului. Bettine îi trage perdeaua în nas.
E unsprezece fără un sfert, autorul e încă treaz, ea formează numărul:
scuzaţi ora. Voiam numai să vă povestesc că astăzi Dita s-a mutat înapoi cu
toate catrafusele ei la Albert pentru că i-a împrumutat deocamdată camera
închiriată pe Mazeh lui Dombrov care a fost scos din casă din cauza unei
datorii bănești, iar Ghighi Ben Gal care promisese o sumă în avans a plecat
în Spania și-a uitat. Iar ieri a sosit o carte poștală din Bengal, își caută
umbra, nimic nou. Aţi citit poate cartea lui Troyat despre Cehov? Cartea
asta îmi aduce până aici la Bat Yam, miros de frunze moarte și de zăpadă,
de grădini enorme lăsate în voia vântului de toamnă. Totul e dezolant dar în
același timp amuzant: reiese că ceea ce nu există și ceea ce nu va exista e de
fapt tot ce avem. Noaptea ne îngrozim la orice lătrat de câine, sau scârţâit
de poartă, dar lătratul se stinge într-un scâncet, poarta care a scârţâit
încetează să mai scârţâie și se lasă iar liniștea peste toate. V-am întrerupt de
la scris? Scuze. Noapte bună. Apropo, când veţi fi în Tel Aviv, daţi-mi un
telefon, să bem un ceai împreună aici la mine sau la Albert pe balcon. Nu e
rău ce aţi scris în seara asta despre mare, mare preţioasă, de un negru lucios
cu litere de aur, mare firmă respectabilă de investiţii și adâncuri ltd. Scuipaţi
pe holeră. Așezaţi-vă și scrieţi.
Într-un sat de pescari pierdut din sudul
Sri Lankăi Miriam îl întreabă pe Rico:
Călugăriţă? Chelneriţă? Virgină? Ce vrei să fiu în noaptea asta? Numai
maică-ta nu. Ajunge. Dar mai întâi cântă la fluier. Nu aici. Hai să coborâm
pe plajă, acolo ai să-mi cânţi și ai să-mi spui și
o poveste. Una câte una bărcile coboară spre mare în tremurul lămpilor,
vâslele ling valurile ca limba pe sâni. Miriam poartă o fustă pe care o ridică
vântul, el e desculţ, în jeans și tricou, pășind
nu lângă ea ci puţin în urma ei: în timp ce cânta atrăgea întotdeauna spre el
animale, arbuști câmpii, munţii
se aplecau ca să audă mai bine, râurile își părăseau albia,
furtunile nordice încremeneau,
ca să nu piardă nici un sunet, păsările tăceau, chiar și sirenele nu mai făceau
farmece ci se lăsau fermecate. La moartea iubitei lui, a coborât în infern
după ea, vrăjind-o pe Persefona cu cântecul lui,
a stors cu fluierul lui cinci-șase lacrimi de fier chiar și din ochii Morţii, și-a
hipnotizat și câinele: doar fiecare poet, muzician sau șarlatan vrea, ca și el,
să reînvie morţii. Cu condiţia
să nu se întoarcă și să nu privească înapoi până la capătul drumului, să
continue să cânte fără a se întoarce. Aparent condiţia e ușoară,
o măsură de precauţie pură, de apărare a infernului, dar Hades,
pe de altă parte, acest versificator-lacrimi-de-fier, cunoștea
inima victimei: înţeleptul are ochii în cap, dar nu și poetul. Ochii poetului
sunt la ceafă. Cel care cântă întotdeauna cântă privind înapoi. Când negrul
deveni cenușiu, braţele i s-au întins ca să o îmbrăţișeze și a îmbrăţișat-o dar
fără ca ea să fie acolo: ori cânţi ori atingi. Ori una ori alta. De atunci
rătăcește ca tânărul David
prin peșterile Adulam, cântând pentru urechile pădurilor încremenite ca să-i
asculte sunetele, cântând pentru coline. Încearcă, Miriam, să-ţi închipui:
fluvii și râuri de sunete care s-au revărsat în lume de atunci, și cu ele tunete,
strigăte, lătraturi,
melodii, rugăciuni, tuse, împușcături, șoapte, pulsaţii, foșnetul trilioanelor
de frunze, cutremure, picături care se preling, ciripit, spovedanii, ecouri și
unde de ecouri, toate sunetele nenumărate
care, ca niște eterne frunze moarte, s-au așternut și au îngropat de mult
firicelul de izvor al fluierului lui. În iarna aceea cu skuduri, de care ţi-am
vorbit în Bengal, Dita și cu mine ne-am dus la cimitirul vechi din kibuţul
Ayelet Hashahar, unde se aude uneori
un fel de sunet care îţi promite în noaptea asta tot ce vei dori cu condiţia să
nu te uiţi înapoi.

Taică-său îl ceartă iar și îl imploră

Ascultă-mă cu atenţie. Vorbește tatăl tău. Om simplu,
destul de oarecare, o fi cum o fi, dar e tatăl tău. Singurul
pe care îl ai, și ironia ta nu va schimba nimic.
Femeia aceea ieftină cu care ești, poate că aprinde foc de
artificii în pat, nu mă pricep în domeniul ăsta
și iartă-mă că mă amestec, dar focul se aprinde
și se stinge pe când timpul ţi se veștejește, vara a trecut
iar tu nu te-ai întors. Vara a trecut, toamna s-a dus, ce-i cu tine,
unde ești? Ca o pisică pierdută în ceaţa unei lumi haotice, în braţele
unei prostituate. Noroc că maică-ta – bine. Nimic. Nu închide.
Încă un minut. Ascultă: Dita iar e aici. În camera ta.
Uneori, în gând, văzând-o, îmi spun:
mi se ofilește nepotul. Așteaptă. Nu închide. A trecut
toamna, iar tu ești ca ceaţa. Astă-noapte l-am visat pe tata,
frământa un aluat, mormăind răgușit în ladino stupido Albert,
asno, în zece minute se hizo hamets12. Mă costă
12. Albert, prostule, măgarule, se face hameţ.

mult conversaţia asta dar mai am ceva să-ţi spun:

sub același acoperiș ea te așteaptă și eu te aștept. Are și o parte proastă
situaţia asta. Vara s-a dus iar toamna a trecut, deja ploaia îmi aduce
miros de praf. Să nu mi te întorci prea târziu.
Între ele
Ca o locomotivă înnegrită de funingine la capătul călătoriei, jumătatea
luminată
a pământului trage, epuizată, spre umbră,
în timp ce jumătatea cea întunecată caută pipăind
prima rază de lumină.

Dita în șoaptă
Mâna mea din fânul de pe pieptul tău bătrân
culege fire de paie
pentru a ne capitona cuibul.

Însă Albert o oprește:

Mâna ei ușoară în fânul de pe pieptul meu. Peste mâna ei
mâna mea, zbârcită. Ea eu singur. Eu ea singură:
pe balcon. În picioare. Marea a luat marea
a dat. O siluetă subţire și o umbră mică. O umbră
cere iertare. Se întoarce. Dispare. Marea a dat marea
a luat.

Apoi în bucătărie, Albert și Dita

Ea face o omletă, el taie fin salata, umărul ei îi atinge ușor braţul,
ca niște buze care ating dantela unui voal. Cade o ceașcă pe jos.
Nu se sparge. El vede în asta un semn bun: salată cu măsline, o omletă
dublă, iaurt cu miere, pâine neagră și brânză de oi.
Asta la aproape două noaptea, în Sri Lanka e deja dimineaţă,
iar aici miros de mâncare. Au strâns vasele, o să le spele el mâine, acum e
târziu. În baie, amândoi: el în pijamaua lui gri flanelată,
ea într-un tricou care-i acoperă coapsele, el cu spatele, întors spre veceu, ea
în faţa oglinzii, se spală pe dinţi, el în papuci, ea desculţă, înainte de culcare
el vrea să-i coase un nasture care îi lipsește
la fusta portocalie pe care o ţine pe braţ, îndreptându-se spre camera lui, ca
pe o mireasă condusă spre patul nupţial. Respirând aproape, aproape dar
rece în faţa ferestrei, marea clipocește. Casa e încuiată. În curând pasărea.

Fiecare bucăţică bună

Rotiţele timpului, fum fără foc, pe dosul mâinii
apare pata cafenie care cândva era în același loc,
pe dosul mâinii veștejite a tatălui. Așa s-a întors tata
de sub pământ, atâţia ani a uitat, și deodată și-a amintit
să se întoarcă și să-i dea acum fiului o bucăţică de pigment
ca moștenire. Rotiţele timpului. Arsură fără foc.
Pecetea străbunilor, darul celui mort
pe dosul mâinii tale.

Bună, rea, bună

Miriam citește și în cafea. În zaţul cafelei citește,
punându-și ochelarii – Miriam nu mai e tânără. Vede
în cafea o premoniţie bună și una rea. Rea, că timpul
se scurge. Bună, că timpul vindecă. Bună, că seara e frumoasă.
Rea, că s-a terminat cafeaua. Și banii aproape că s-au terminat.
Uite-te, o capră, se uită la noi ca o văduvă,
poate din greșeală i se pare că suntem o mamă cu fiul ei, nu-i nimic,
poate să se înșele, doar n-o să ne certăm cu o capră? Și încă o capră
văduvă? Diseară mâncăm curmale, dormim pe paiele astea
și n-o alungăm. Hai atinge-mă. Mâine Chandartal.

Dubi Dombrov încearcă să-și exprime

Trei fără douăzeci dimineaţa. Asta e ora, nu șase, care trebuie să fie în
partea cea mai de jos cadranului. Ora cea mai joasă de unde putem vedea ce
va fi. Dubi Dombrov telefonează Ditei Inbar care moţăie deasupra ziarului
Hayr, în spatele tejghelei de la recepţia hotelului, cu obrazul sprijinit în
palmă, în stânga ei e un pahar de plastic cu o urmă de Sprite care și-a
pierdut bulele de gaze. Scuză-mă, spune el, mă gândeam că poate acum ești
liberă și putem sta puţin de vorbă. Mi-a venit deodată ideea că dacă ai fi
reușit să scoţi de exemplu de la bătrânul tău sau de la un bătrân oarecare
vreo nouă mii de dolari, ne-ar fi scos, cum se spune, la lumină. Ne-am fi
lansat și ce film ar fi ieșit! Cu o sumă ca asta te-aș trece ca asociată cu
drepturi egale, fifty-fifty, Dombrov producţii ltd. Într-un an vom rambursa
suma. O vom dubla chiar. Doi oameni hotărăsc, din conducerea canalului 2,
e încă prea devreme să dau nume, doi oameni au citit scenariul corectat și îl
consideră promiţător. Problema că eu sunt în minus, mi-am vândut Fiatul
(cu nouă amenzi pentru parcare și asigurarea care expiră peste două zile),
dar nu-ţi face griji, voi părăsi camera ta de pe strada Mazeh în minutul în
care va ajunge suma promisă de Ghighi. În plus mai am și o eczemă și în
plus de două luni nu am plătit pensia alimentară iar azi am primit prin poștă
și sechestru și convocare de la armată, douăsprezece zile la Kastina și peste
toate mai sunt și constipat de trei zile. Scuză-mă pentru detalii. Dacă
bătrânul nu dă nouă mii, poate că va da două mii? Sau o mie? Am o pictură
a lui Tomarkin, care precis valorează de două ori mai mult, am să ţi-o fac ţie
cadou. Oricum voiam de mult să-ţi ofer ceva personal, ceva frumos. E drept
această pictură e destul de oribilă, dar asta am Dita. Nimeni nu poate da
ceea ce nu are. Nu-ţi cer nimic, doar să încerci dacă poţi să mă vezi din
când în când în altă lumină? Dacă poţi? Cât despre bani, fă rost de cât poţi,
bătrânul e mort după tine, și ai să vezi că filmul nostru se va realiza. Ba
bine că nu! Chiar și două mii vor ajunge pentru început. Pe urmă n-o să-ţi
vină să crezi cum afacerea noastră va merge de la sine. Crede-mă că
niciodată nu ţi-aș fi cerut nici un sfanţ, dacă aș fi avut vreo altă posibilitate.
Spune-mi, zice Dita, știi cumva cât e ceasul acum? Și mai spune-mi, zice
Dita, pe ce lume trăiești? La care Dubi Dombrov răspunde, mirosul gurii lui
ajungând până la ea prin centrală și prin firul telefonului, vrei să știi
adevărul? Trăiesc în viteză. Cu toţii trăim în viteză. Viteza e definiţia
timpului dar e de fapt și definiţia spaţiului. Adevărul e că îmi vine să mă
depozitez pe undeva, sau să-mi amanetez corpul. Și nu-mi pasă dacă nu voi
primi nici un sfanţ pe el. Dimpotrivă. Eu voi plăti. Toate necazurile mele
vin de la grămada asta de carne care s-a lipit de mine din copilărie și nu mă
lasă să mă ridic. Nimic bun nu mi-a ieșit niciodată. Își înfulecă benzina ca
un nebun și nu am de la el decât rușine și gafe. Corpul ăsta al meu hotărăște
despre ce e în interior. Dacă aș putea numai să mă învârt prin urbe fără el,
totul ar fi ușor. Aș realiza un proiect cum nu s-a mai văzut în oraș. Fără a
mai avea nevoie de dormit, de respirat, fără ţigări, fără burtă, fără serviciu
militar în rezervă, fără datorii și fără teamă de sida, nu aș fi ţinut cont de
nimic. Din partea mea să cadă din nou skuduri și să mă scape de el. Sau să-l
vând la morgă la Abu Kabir sau chiar să-l donez institutului de medicină
legală, sau centrului de transplanturi, sau rabinului Shah, și pe urmă să mă
duc ușor și liber direct pe malul mării. Să-mi fac de cap. Chiar și mai
departe, în Tibet, în Goa, în locul prietenului tău pe care ţi-l trimit înapoi
deși eu nu cred în toată povestea asta, că el se plimbă acolo cu o
portugheză, cântăreaţă privată de fado, un fel de misionară-sexy, rahat, și-a
pierdut capul prin fundul Indiei, iar Miriam aia nu e decât în mintea
naratorului cu care ar fi trebuit să vorbești tu de fapt, să-i fi făcut ochi dulci,
ca să dea vreo trei telefoane cui trebuie, el îi cunoaște pe toţi cu siguranţă,
iar filmul nostru ar fi fost de mult pe drumul cel bun. Și Ghighi ăsta e în
fond un rahat, iar eu și mai și. De fapt ţi-am telefonat acum la trei noaptea
gândindu-mă că poate doar așa am să-mi iau în sfârșit inima în dinţi și am
să-mi dezvălui sentimentele, dar în loc de sentimente uite ce-a ieșit: o
caricatură. La ce oră îţi termini programul? Am să te aștept lângă hotel. De
acord? Sau poate să nu te aștept. La ce bun.
Scherzo
Îi plac brânzeturile, taie salata fin,
încă nu s-a născut cineva care să taie mai fin ca el. E mai bun câinele
viu13 care azi-dimineaţă i-a trimis o mie de dolari fiului,
13. Referire la Ecleziastul, 9:4.

iar Ditei i-a scris un cec de trei mii cinci sute de șekeli. A scos din
contul de economii, știind prea bine că banii ăștia sunt pierduţi.
Acum citește Yediot și constată că și situaţia se înrăutăţește și
în ţară. Persoanele sus-puse sunt arogante,
păunul de externe, păunul de interne, vulpiţe cu vorbe măreţe. Înţelepciunea
săracului: consilier fiscal al negustorului de legume, al tehnicianului de
climatizoare, face o grimasă în oglindă cu faţa lui cafenie smochinită. Își
spune: trec zilele. Da, domnule. Zilele trec. Vă rog, domnule, scuzaţi,
domnule, îmi pare foarte rău, domnule, imediat închidem. Stai jos și
corectează bilanţul. Fă un efort măcar să cureţi masa. Ziarul nu fuge. Apoi,
dacă îţi mai rămâne timp, schimbă-ţi cămașa și du-te la Bettine. Du-te la ea,
stai
puţin, vorbește, întoarce-te. Oricum nimic nu ajută.

Staţia spaţială mamă

Bettine ce mai faci? E Dita. Am sunat ca să te întreb dacă nu cumva
ochelarii lui sunt la tine? Cei negri? Într-un toc negru? Nu-s la tine? Căutăm
mai departe. Cu siguranţă se plimbă pe aici prin casă.
Vii pe aici diseară? Eu lucrez în noaptea asta: ies din casă la șapte, ca să fiu
la hotel înainte de opt. Vino. Luaţi masa împreună, staţi de vorbă pe balcon,
numai să nu aprindeţi lumina, sunt ţânţari
o groază. Astă-iarnă mi-ai spus că-l fac să sufere fără rost sau că îi dau un
rost să sufere sau ceva de genul ăsta. Nu-mi aduc aminte. Acum pot să-ţi
spun să nu te îngrijorezi, Bettine.
Nu e nici o victimă. Dimpotrivă: deocamdată fiecare își trăiește viaţa, dacă
se poate spune așa, asta e, Bettine. Astăzi am văzut în ziar un articol mare
cu fotografii, momente de groază în spaţiu, căutarea unei staţii spaţiale, care
este sau nu mai este sub control, după părerea mea, aproape în fiecare zi
ceva de genul ăsta
li se întâmplă multor oameni: găsim pierdem regăsim
și aproape ce ne sufocăm. Cum am ajuns la asta deodată?
Nu contează. Dacă întâmplător vei găsi totuși ochelarii lui, adu-i
diseară. Și chiar dacă nu-i găsești, vino oricum, mai bine să fiţi împreună
decât singuri toată seara. Și nu e nevoie să cari plase: am făcut eu
cumpărături la alimentara, la aprozar, frigiderul e plin.

Sunt eu
Acum eu. Am fost Nadia dar acum –
nici spirit nici reîncarnată nici fantomă. Acum
sunt respiraţia fiului meu în somn pe stratul
de paie și sunt somnul femeii cu capul
pe umărul lui mai sunt și somnul soţului meu care a aţipit
pe canapeaua din salon sunt visul nurorii mele
cu fruntea pe tejghea la hotel sunt foșnetul
perdelei pe care marea o face să tremure la fereastră. Sunt eu.
Eu sunt somnul lor.

Poveste dinainte de ultimele alegeri

Pesah Kedem, membru al parlamentului, născut în kibuţul Ykhat, s-a trezit
dat afară din cauza unei conspiraţii, nu a fost ales pentru că un șarlatan mai
iute i-a suflat locul bun de la mijlocul listei. După uimire și umilinţă, a
căutat un loc, deși nu real, unde să-și ascundă rușinea, un loc ascuns de
privirile pline de milă și bucurie răutăcioasă la nenorocirea altuia. În cele
din urmă, se povestește, i-au găsit susţinătorii lui un aranjament provizoriu
acceptabil, director sau secretar general într-un fel de crevasă a lui
personală, între crestele munţilor mai jos de Arad, în deșert. Acolo s-a
instalat, ia notiţe, își amintește, se înfurie, plănuiește un complot, se
înarmează, își ascunde faţa, își retractează membrele, cu capul sub
carapace, cântărește situaţia, se transformă din membru al parlamentului
într-o ţestoasă. Dar ce ești tu? Adăpostit sub carapace la mijlocul listei?

Îţi-amintești-nu-ţi amintești că ai uitat

Între timp e paznic de noapte la instalaţiile frigorifice părăginite ale unei
pescării belgiene în golful Kirindi, la picioarele unei perdele de coline
negre. Miriam a plecat. Dincolo de colinele acelea e o pădure virgină
transpirând umiditate și ploi, cu maimuţe papagali lilieci și șerpi boa. Aus
Israel, i-a aruncat vesel inginerul austriac făcându-i cu ochiul, un infidel-
întâlnește-alt-infidel, ach so, dacă e așa, sigur că n-o să adoarmă în post și
n-o să stea holbându-se ca să vadă când va clipi beculeţul de pe tabloul de
comandă. Salariul lui, în rupii din Sri Lanka, e trei dolari și jumătate pe
noapte și gratuit pește pe cărbuni după miezul nopţii, iar în fiecare
dimineaţă la plecare încă doi pești proaspeţi din bărci. Cămăruţa lui de la
hostel îl costă mai puţin de un dolar pe zi, și cam aceeași sumă pentru orez,
legume, o plasă împotriva muștelor pe care a închiriat-o, cărţi poștale și
timbre. Deocamdată e aici un copil părăsit pe care l-a moștenit de la
paznicul dinaintea lui (iar el de la cel dinainte), o fiinţă vioaie, ca o umbră,
făcând parcă parte din instalaţiile pescăriei, dormind în timpul zilei în vreun
frigider părăsit, iar noaptea printre ţevile impregnate cu ulei solidificat
pentru motoare, ducând o viaţă de mic hoţ de pește sau de ajutor de paznic
de noapte benevol. În spaţiul întunecos dintre frigidere, se strecoară desculţ,
alunecând cu pași de lup, are șase sau poate opt ani, în zdrenţe, în fiecare
noapte își face apariţia dintre umbre, după miezul nopţii, atras de mirosul
peștelui prăjit pe jăratic, cu o cârpă în jurul mijlocului, ezitând și
adulmecând, lipindu-se abil de propria umbră și pătrunzând în cercul
luminat de jăratic, gâfâind, gata să o ia la fugă. Degeaba încerci să-i
vorbești într-o engleză presărată cu firmituri din singaleză vino copile vino
nu te teme: l-au mai tentat paznicii dinaintea ta, l-au păcălit cu mirosul de
pește, și apoi i-au făcut tot felul de lucruri. Acum e prudent: dă-i mai întâi.
Aruncă-i o fărâmă de pește, atunci el sare și prinde cu dinţii din zbor, se
retrage cu prada în umbră și se întoarce iar, siluetă tremurândă pe cercul de
lumină, cu pupilele reflectând focul, cu faţa licărind ca o faţă de înger, însă
nu inocent, un înger prefăcut, cu privire vicleană, înșelătoare, care știe de
toate: paznicii dinainte i-au făcut una și alta, și încă alta, dar el întotdeauna
a știut să rămână deasupra mocirlei, copil imaculat, catifelat, doar în ochi cu
o scânteiere de prudenţă atotștiutoare. În fiecare noapte îi arunci tot mai
aproape, până când îndrăznește să-ţi ia din mână și să fugă. Sau îi ţii peștele
puţin mai sus de înălţimea la care poate el să sară, până va spune cum îl
cheamă, unde e casa lui, părinţii. Nu știe. Nu are. Nu a avut. Atunci al cui
e? Yourr honourr’s sir, cu o plecăciune. Spunând asta, îţi șterpelește, cu trei
mâini iuţi, peștele, o patată și orezul. Are o voce caldă cafenie, voce care
aduce cu mirosul castanelor prăjite. După încă vreo câteva nopţi, s-a căţărat
singur, ghemuindu-se pe genunchii tăi, și cu o mână expertă începe să te
mângâie pe ici și colo și dincolo, până ce ai înţeles ce face și l-ai oprit și l-ai
dus în braţe pe salteaua ta de paznic (supus, înduioșător, experimentat: se
așază pe burtă pentru tine). Iar tu îl acoperi cu o pânză cauciucată,
unsuroasă, pe când el se uită la tine de jos în sus, uimit, și într-o clipă
adoarme. I-ai pus o mână pe frunte și cealaltă pe fruntea ta, ca și cum ai fi
mama ta. Moale și obosit, ca acel copil, îţi cade și ţie capul pe piept, pe
când întunericul îţi smulge murmurat un cântec din copilărie bulgăresc fără
cuvinte, sau cuvinte pe care le-ai uitat, îţi-amintești-nu-ţi-amintești că ai
uitat, dar asemănător cadavrului unui înecat îţi apare ceea ce e dat uitării.
Spre dimineaţă, ai deschis ochii – singur pe salteaua paznicilor, copilul –, ca
și cum nu ar fi fost; la fereastră umbre de bărci urcă din adâncurile nopţii, în
jurul instalaţiei părăginite latră câini râioși, slăbănogi, lătratul lor coboară
până la gemete, în vreme ce un soare tulbure se sufocă dincolo de o pânză
de ceaţă: răsărit opac, ca un ochi inflamat de boală. Ia-ţi câţiva pești și du-te
la culcare. Ce căldură.
Va veni
Va veni ca o pisică spre seară. Moale și repede va veni.
Crud-indolent, tăios și ușor, rotunjit va veni, tăcut,
pe labele moi catifelate, cu spatele arcuit, îmblănit, răutăcios, mătăsos,
tăios ca un cuţit va veni, încordându-se înainte de-a sări. Ascuţindu-și
ghearele va veni. Cu pupilele de-un galben tigrat, se strecoară, se arcuiește
servil, va veni ca o pisică
pe gard, pândind cu răbdare, flexibil: vede o molie. Nu o va lăsa.

Cărbuni aprinși
Va veni, nu va ceda. Întoarce-te la mine până va veni, să nu dispari, măcar
noaptea întoarce-te la mine pasiune pentru femeie: pe când eram un
adolescent slăbuţ cu coșuri, zi și noapte visând poezii, visând femei zi și
noapte, nu mă părăseai: cu mine erai
când mă culcam, când mă sculam,
cărbuni aprinși noaptea, rușinea zilelor în pat, în clasă, la joacă, în livadă,
arzând de pasiune pentru femeie fără femeie: rinocer dimineaţa, rinocer în
timpul zilei, rinocer seara rinocer în vis, un sutien atârnând pe o frânghie de
rufe, sandalele unei fete la intrare, un creion învârtit într-o ascuţitoare,
o femeie soldat grasă cu o coadă groasă, aducând la gură
o linguriţă cu gem vâscos de prune,
sângele mi se îngroșa ca o miere caldă. Sau seara, după o perdea trasă,
silueta unei femei
pieptănând o altă femeie, cu gesturi rotunjite, amestecând, frământând,
fiecare voce care se stingea
într-un murmur, o fată care își coase un nasture la rochie, mâna mea care
atinge o cremă, sau săpunul,
o glumă grosolană, cuvânt obscen, adierea unui parfum amestecat cu miros
ascuns de transpiraţie feminină, într-o clipă făcând să ţâșnească un gheizer
fierbinte, învăluit în aburul rușinii. Chiar și cuvântul „femeie“ imprimat,
chiar și un „sân“ rotunjit de scrisul de mână, sau forma unei canapele
întoarse cu picioarele în sus îmi făceau să fiarbă seva dorinţei, trupul
crispându-se ca un pumn. Acum mascul bătrân, rinocer al amintirilor
implorând în patul lui întoarce-te întoarce-te dorinţă de femeie întoarce-te la
el noaptea, adu-i înapoi măcar în vis tremurul acela, adu-i înapoi arsura
jarului, să nu te uite, să nu uite până va veni ce va veni, pe labe moi și
mătăsoase, cu moliciune catifelată cu pupile galbene, va veni tăios, ușor,
tăcut și cu colţi ascuţiţi de panteră și rotunjimi de femeie.

Bettine îi povestește lui Albert:

În fiecare sabat vin nepoţii, una e o mieluţă
celălalt ied, una mă strigă tata-ti celuilalt îi place
să mă tragă de păr. În noaptea de sabat ei dorm întotdeauna cu mine
la o margine și cealaltă a patului. Eu îi apăr pe amândoi
de vise rele și de frig, iar ei amândoi mă apără
de singurătate și de moarte.

Nu departe de pom
Mărul cade nu departe de pom. Copacul se înalţă
lângă măr. Copacul se îngălbenește, mărul se înnegrește.
Din copac cad frunze umede. Frunzele se împrăștie
peste măr. Un vânt rece le învolburează.
Vine iarna se termină toamna copacul e scorburos mărul
a putrezit. În curând va veni. Va veni va durea.

Carte poștală din Sri Lanka

Tată, Dita, bună ziua. Pe dosul acestei cărţi poștale puteţi vedea imaginea a
trei copaci și o piatră.
Piatra e mormântul unei fete pe care o chema Irene, fiica Dafnei și a
maiorului Geoffrey Homer. Cine au fost
Homerii aceia? De ce au ajuns aici? Ce căutau? Nimeni din satul ăsta de
pescari nu-și mai amintește.
Și nimeni nu poate explica de ce apare imaginea asta pe cartea poștală. Să fi
locuit aici? Sau erau în trecere?
Am scrijelit cu un briceag stratul de mușchi de pe piatră și am descoperit că
murise de malarie la douăzeci de ani
în vara lui 1896: au trecut o sută de ani. Se poate că în seara aceea, cu șase
ore înainte de a muri, părinţii ei o minţiseră
că va fi bine, că se va însănătoși cu siguranţă în două zile? Dar ce a simţit
ea când, în delirul febrei deodată,
între un delir și altul, cu simţurile ascuţite ca o căprioară hăituită, întâlnind
privirea vânătorului a înţeles deodată că va muri.
Poate că pierduseră orice speranţă și ei și medicii,
dar fiindu-le milă de ea, o minţeau spunând că febra
începe să scadă și mâine va fi mai bine?
Oare le șoptise că e de-ajuns, să nu se mai prefacă? Sau poate că îi era milă
de ei și încercase până la sfârșit să se prefacă ea însăși că a crezut minciuna
pe care lacrimile tăcute ale mamei o dezminţeau? Și când a fost cuprinsă de
spasme la lumina lămpii cu ulei din cort și a murit la patru dimineaţa cine i-
a șters
ultimele broboane de sudoare de pe frunte? Cine a ieșit cel dintâi și cine a
mai rămas încă puţin cu ea în cortul întunecos?
Oare când s-a luminat de ziuă maiorul Geoffrey și-a impus
să se radă? Dar mama ei? Oare i-a întins cineva o batistă
impregnată cu valeriană? Din cauza căldurii, au înmormântat-o oare chiar în
aceeași dimineaţă sau au așteptat să se însereze? Cum și unde au plecat de
aici? Imediat? Sau a doua zi? Și cum a rămas pădurea în jurul mormântului
în prima noapte după plecarea lor?
O sută de ani au trecut și durerea s-a stins deja: pe cine să mai doară? Mă
întreb dacă o mai fi existând prin lume vreun pieptene vechi, o pilă de
unghii sau vreo broșă de sidef ale acelei Irene? Poate în vreun sertar al unui
scrin de nuc uitat sau în vreun pod unde totul a prins mucegai din regiunea
Wiltshire? Dar cine ar fi vrut să-i păstreze lucrurile, în cazul că ar fi rămas?
Și pentru ce? Numai pe mine, care nu am nici o fotografie și nici nu știu
cum arăta, m-a cuprins ieri tristeţea pentru Irene. O clipă doar. Apoi a
trecut.
Am mâncat pește prăjit cu orez și am adormit. Astăzi totul e în regulă. Nu
fiţi îngrijoraţi.

Albert acuză
De o mie de ori doar ţi-am spus, Nadia, te rog să încetezi o dată pentru
totdeauna să-i bagi în cap prostii, el e încă un copil, care se sperie ușor, nu-i
spune povești cu lupi, vrăjitoare și zăpezi, fantome prin pivniţe și pitici în
pădure. Unde vezi pădure. Unde pitici. Doar am ajuns aici, în Eretz-Israel,
pentru a scăpa de toate astea, ca să trăim cu iaurt, salată și omletă, ca să ne
găsim locul, să ne schimbăm, să ne apărăm dacă e nevoie, să alungăm
vechile nenorociri, să ne vindecăm de coșmarurile de pe vremuri, să ne
așezăm în zilele de vară sub chioșcul de viţă-de-vie din grădină, să ne
liniștim încet, încet după tot ce s-a întâmplat, și să începem să distingem în
sfârșit între o apă și alta, între ce e posibil și ce e nebunie. De o mie de ori
ţi-am spus doar că fiul meu trebuie să crească și să devină un om util, cinstit
și raţional, nu cu capul în nori ci cu picioarele pe pământul ăsta fără păduri
și barăci ci nisipuri fierbinţi și cartiere de blocuri. Asta avem, ţi-am mai
spus, iar la ce nu avem și nici nu vom avea trebuie să știm să renunţăm. Să
tragem o linie. Uite ce a ieșit din cauza ta. I-ai împuiat capul cu zâne și
ceţuri, chiar și ţie ţi-au crescut aripi și cioc și ţi-ai luat zborul spre frig. Mi-
ai lăsat tot felul de dantele și șerveţele de care nimeni nu are nevoie. Am fi
putut avea un nepot. Sau o nepoată.

Ca o fântână, din care aștepţi să auzi

Spre seară, copilul fluieră, strigându-l încă Yourr Honourr, pentru a-l trezi
din pivniţa somnului ud de transpiraţie, și amândoi se caţără pentru a prinde
greieri pe deal, sau coborau pe plajă pentru a strânge cochilii pe care să le
vândă. De două ori au văzut Superman la Cinema Globe apoi s-au bătut pe
iarbă gâfâind. Din puţinii bani economisiţi de la pază, i-a cumpărat
copilului de la depozitul taiwanezului o pereche de pantaloni scurţi kaki,
tricouri, sandale cu tălpile dintr-un cauciuc de la roata unei mașini; arăta ca
un adolescent israelian ștrengar de pe vremuri. În fiecare seară îi cumpăra
cola, curmale, bubble gum, uneori chiar și o tabletă maronie lipicioasă care
se face aici din cocos și miere. L-a mai învăţat să joace un joc telavivian cu
bile, și au mai făcut și un zmeu. Noaptea, în timp ce păzeai, prăjeai pește pe
jar, pe când îi vorbeai iar el asculta, din când în când pe faţă îi apărea un fel
de licărire fugitivă vicleană care îţi amintea că nu e tot timpul un înger ca
acum. Dimineaţa de exemplu, în timp ce tu dormi, poate copilul e aciuat pe
vreun maldăr de zdrenţe într-o cameră frigorifică părăsită sau printre
saltelele sfâșiate prin vreun hangar, sau poate că s-a dus să-și ceară
drepturile altundeva? După încă vreo câteva zile i-ai cumpărat de la
taiwanez un tub de plastic care se umple cu apă cu săpun, din care poţi
împrăștia bule cu ajutorul unui inel, și așa arătaţi voi doi acolo: un tânăr
ascuţit și slab, cu părul ondulat, în jeans și tricou pe care scrie în ebraică
Tnu lehaiot lihiot!14, împreună cu un copil tuciuriu, puţin efeminat, cu
sandale noi și maieu de kibuţ, care a fost alb, dar nu mai e, amândoi suflând
bule de săpun. Și ce dacă se cam bârfește deja prin hostel sau magaziile
frigorifice. Inginerul austriac cel infidel îţi dădea câte o palmă pe unde
apuca, rânjind vesel Ach, so. Apoi în chioșc, după ce terminau de făcut
bule, copilul a învăţat de la tine să spună ahla, hafla, hafif15. Și ai cumpărat
două gume de mestecat și v-aţi așezat mestecând pe piatra aceea din faţa
pompei de benzină. Poate ceri să vă pozeze vreun turist care trece din
întâmplare pe acolo? Și trimiţi o poză? Într-un plic? Să se știe acolo?
Ascultă, copilul ăsta se uită la tine ca o maimuţică părăsită, nu ţi se uită în
ochi ci mai degrabă la gura ta, ca și cum prin gură ar putea vedea ce e
înăuntru. În afară de asta, m-a învăţat o scamatorie cu o monedă, dracuʼ știe
cine l-o fi învăţat și asta și tot felul de alte lucruri secrete. E ca o șopârlă
căreia îi smulgi coada dar ea crește înapoi, sau mai degrabă ca o fântână în
care arunci o piatră și tot aștepţi, și aștepţi să auzi, dar nu se aude nimic.
14. „Lăsaţi animalele să trăiască!“

15. În ebraică: „grozav“, „ospăţ“ (petrecere), „superficial“ (rapid).

Răspuns negativ
Întrebare la care ai visat: ce s-o fi întâmplat cu omul acela generos,
negustorul de pânzeturi, care știa întotdeauna ce trebuie spus și ce trebuie
păstrat sub tăcere? Primul soţ al Nadiei Danon? Bărbat îngrijit, parfumat și
vesel, cu micile lui obiceiuri, care uimea cântând cântece de sabat cu o voce
vibrantă și răsunătoare de tenor. Poate că trăiește liniștit și astăzi în vreun
cartier periferic din Marsilia sau Nisa, cu obrajii îmbujoraţi, înfloritor,
înconjurat de văduve drăguţe? Sau poate că e aici, în Israel, în Kiryat Ono,
văduv pensionar, casier al comitetului de bloc, încă sperând că Rahel, unica
sa fiică, medic de patruzeci de ani, de două ori divorţată, se va întoarce din
San Antonio sau Toronto, se va mărita cu un evreu ortodox, își va deschide
aici o clinică particulară și îl vor invita să locuiască la ei, să zicem într-o
căscioară din grădină? La întrebarea asta din vis răspunsul e negativ. Ea e
acolo iar tu aici, complet singur de când Rex a fost călcat de o mașină.
Trebuie să-ţi depășești suferinţa, să-ţi pui un sacou și cravată, să-ţi iei
bastonul cu incrustaţii, să te duci la adăpostul pentru animale părăsite să-ţi
alegi alt căţeluș și să o iei de la capăt. Sau nu: ar fi greu acum să te atașezi
de un alt căţeluș pe care dacă îl vei numi Rex, îţi va aminti zi de zi că Rex
nu mai e, iar dacă îl vei numi Chief, tot n-ai să poţi uita nimic. Mai bine
renunţă la întrebări visate și schimbă-ţi în sfârșit frigiderul ăsta, care hârâie
ca un fumător răgușit și nu te lasă să dormi.

Avishag
Seară friguroasă. Ploioasă.
El are mâini fine.
Nu e cu adevărat bătrân
iar eu nu-i stau în braţe.
Palmele îi sunt delicate,
le ţin între mâinile mele
ca și cum aș înfășa bebelușul
pe care mi l-a dat fiul lui.
Chiar nu e bătrân. E agitată
marea afară în întuneric.
Expiră. Nehotărâtă. Pipăie
cu valurile ei nisipul plajei.
Ca și cum i-aș înfășa nepotul
mâinile mele îi cuprind mâinile.
Pentru o clipă el e bebelușul
dar a și redevenit tată.

Închide ochii și veghează

O mică petrecere-surpriză: funcţionarii de la Secţia impozite pe proprietate
își iau rămas-bun de la un funcţionar bătrân care iese
la pensie. Albert a propus să stea de la opt până la miezul nopţii
cu nepoţii lui Bettine care dorm la ea. Pe un raft în dormitor
o fotografie a soţului ei Avram, rudă îndepărtată a Nadiei,
cu o mustaţă grizonantă tunsă cu grijă și cu o beretă pe cap.
Un miros de talc și de șampon se amestecă cu mirosul fin de parfum al lui
Bettine. Fetiţa adormise deja, strângând în braţe o oiţă
fără o ureche, și din când în când respiră adânc în somn. Băieţelul se
zvârcolește în pat, neliniștit, i se pare că vede pe hol un urs ascuns în
întuneric. Degeaba îl duce Albert în braţe să se convingă că nu e nimeni
acolo: îi e frică. O vrea pe mama. O vrea pe bunica Tin.
Vrea să i se aprindă lumina. Îi cere lui Albert să stingă repede
întunericul. Degeaba îi cântă Albert un cântec de leagăn în limba sârbă de
pe vremea copilăriei lui în Sarajevo și încă un cântec
bulgăresc, mângâietor, cu care Nadia îl adormea pe Rico și pe ea însăși. În
zadar. O lumină slabă vine dinspre bucătărie, iar prin fereastră, sclipirile
unui bec de pe stradă, tremurând ușor în briza mării, care agită crengile de
melia. Albert se duce la bucătărie
să încălzească biberonul pregătit de Nadia. De Bettine, se corectează Albert,
dar Nadia nu renunţă. El se întoarce în dormitor, dar copilul adormise deja.
Acum a îngenunchiat ca să strângă de pe covor animalele de pluș, cuburi,
cărţi, xilofonul care și-a pierdut două clape, apoi se apleacă să pună lângă
umărul copilului un ursuleţ,
îi acoperă pe amândoi cu o pătură, se așază în fotoliul lui Bettine, închide
ochii și veghează.

Xanadu
– până când într-o seară n-a mai apărut fluierând ca să te scoli, Yourr
Honourr, hai să cumpărăm cola, pe urmă coborâm
să prindem creveţi printre stânci unde apa nu e adâncă în golf. Mai întâi ai
căutat pe cer zmeul pe care i l-ai făcut. Nimic. Noaptea nu și-a făcut apariţia
ca de obicei dintre umbrele instalaţiei de ţevi la mirosul de pește prăjit.
Nici a doua zi.
A dispărut.
În zadar l-ai căutat în uzină, în subsol, pe plajă, în camera frigorifică
părăsită, în zadar i-ai chestionat pe vânzătorul de sucuri
din piaţetă și pe taiwanezul de jos: maieu, șort kaki, o pereche de bretele în
formă de H? Ţinând mereu o punguţă plină
cu melci și căpăcele de cola. În zadar. O mulţime de copii părăsiţi sunt pe
aici, care sug, cerșetori, hoţi de buzunare, cine-i mai
poate ști? Pescarii pe care i-ai întrebat azi-dimineaţă au râs făcându-și cu
ochiul, și ce, prinde un altul în locul lui, din ăștia nu lipsesc pe aici. O fi fost
răpit? S-o fi rătăcit? Înecat? Sau poate că și-a găsit un alt nene de treabă?
Alaltăieri doar l-ai spălat pe cap, iar el te-a mușcat, s-a luptat, dar seara s-a
întors la tine cu un cadou: o meduză vie într-o cutie de conserve plină cu
apă de mare. Tristeţea e o piatră grea de nemișcat: și copilul nu mai e acolo.
S-a dus. Era și ţi s-a dus copilul. Copilul a plecat. Pierdut. Cu o punguţă
albastră cu melci și sandale cu tălpile tăiate din cauciucul unei roţi vechi
legate cu o sfoară roasă. Copil-pulbere, catifelat ca puful, pe care l-ai uimit,
e ceva în neregulă cu tine, cu un zâmbet de înger decăzut,
seducător nevinovat, iute și naiv, dar uneori doar un pui
de maimuţă speriat lipindu-se cu toată puterea de tine, cuibărindu-se în
braţele tale apără-mă-apără-mă-cât-poţi.
Nu l-ai apărat. Copilul s-a dus. Era al tău și a plecat copilul. În seara asta
piaţa e luminată de trei panouri cu neon în limba singaleză și una în
engleză: Dancing-Bar Xanadu, prima și ultima băutură oferite gratuit de
stăpân. Comandă un gin. Stai de vorbă cu una din fetele ușoare pe care,
apropo, o cheamă tot Xanadu: un copil. Pierdut. Nu e al meu. Dispărut. Nu
știu cum îl cheamă. Mă strigă mereu Your Honour, iar eu îl strig Vinoaici.
Are opt ani. Sau șase. Cum poţi ști? Sunt o mulţime de copii părăsiţi aici.
Poate că are nevoie de ajutor? M-o fi strigând din întuneric? Sau poate nici
nu mai strigă. Agăţată de vârfurile gardului de vizavi o bucată sfâșiată dintr-
un zmeu. Altul. Nu al nostru. Și o ploaie caldă suspendată în aer de câteva
ore. Așază-te, începe doliul. Ai timp. Xanadu e deschis până în zori.

Numai de-ar putea

La șase seara, pe trotuarul mai umbrit al străzii, Bettine se duce la farmacia
Viterbo, femeie frumoasă, cu șoldurile strânse de fusta dintr-o ţesătură
indiană, cercei, tunsoare carré, cu poșeta legănându-i-se pe umăr. Alaltăieri
a câștigat șase sute de șekeli la loto, iar astăzi cu banii va cumpăra pentru ea
și pentru Albert, în afară de aspirină și tablete de calciu, și esenţă de
propolis și echinaceea, gingseng, tablete de usturoi și zinc. Gândindu-se mai
bine, va cumpăra și drojdie de bere și un borcănaș de lăptișor de matcă
pentru Dita care pare destul de epuizată, și două periuţe de dinţi și pastă de
dinţi cu gust de vanilie nepoţilor pentru sfârșitul de săptămână. Dita asta are
ceva ieftin, preocupată de propria persoană, să se dichisească dar are și ceva
înduioșător. (În traduceri vechi din rusește apare uneori cuvântul acesta:
drăguţică). Adevărul e că nici buldogului ăstuia de Dubi Dombrov nu i-ar
strica să se ocupe cineva puţin de el (Bettine aruncă de dragul lui încă o
privire fugitivă spre raftul cu suplimente alimentare, dar se
autoatenţionează, nu exagera). La șase și douăzeci iese din farmacie,
domnul Viterbo privește în urma ei zâmbind aparent fără motiv dar nu fără
admiraţie. În loc să meargă direct la Albert, pornește cu plasa ei de plastic
plină de cumpărături spre faleza de unde se poate vedea cum soarele se
apropie destul de repede de marea care îi absoarbe săgeţile ascuţite din
culori simple dar reflectând culori complexe. Dacă din când în când ai să te
oprești din vorbit, mi-a spus învăţătoarea mea Zelda când aveam vreo șapte
ani, poate că lucrurile îţi vor putea vorbi uneori. După mult timp am găsit
într-una din poeziile ei „un freamăt atât de slab care traversează frunzișul în
lumina zorilor“. Bettine e o persoană mult mai puţin sensibilă decât Zelda,
însă ceva îmi aduce aminte uneori, de exemplu, de felul în care Bettine
spune: Amos, uite ce am văzut sau Amos, nu mai repeta asta. Acum câteva
zile mi-a spus: încearcă o dată să-ţi imaginezi ce conţine expresia cunoscută
„a expirat“ pe care toată lumea o folosește de zece ori pe zi fără să audă ce
vrea să spună, dar dacă ne gândim puţin găsim un motiv de îngrijorare. În
vis sunt iarăși la farmacie unde am fost trimis să înapoiez un lucru jenant,
poate un sutien sau un portjartier care de pe frânghia de rufe a ei a ajuns la
noi, încerc să duc înapoi dar ea discută cu mine, uite un tip ca Ghighi sau
chiar ca Dombrov, da spun eu, iar ea zâmbește, nu mie ci farmacistului
Viterbo, care-i întoarce zâmbetul în spatele meu în timp ce îmi ambalează o
muzicuţă pe care nu am cumpărat-o. Dragă Bettine (în vis mă adresez ei ca
într-un fel de ritual) poate de sabat îţi aduci nepoţii la noi, ca să se joace cu
ai noștri? Nu prinde, spune ea, pe când eu în vis mă mir și nu mai sunt la
farmacie ci alerg pe un teren părăsit pe când sună alarma: copile să nu crezi.
Sau da. Să crezi. Și ce dacă. O prezenţă nevăzută, a spus ea, o prezenţă de o
liniște îngrozitoare, și totul, de la o piatră la dorinţă, ne aduce nu vocea ei și
nici ecoul vocii ei ci doar umbra umbrei umbrei ei sau poate nici măcar
umbra umbrei ci doar un tremur doar un dor de umbră. Asta e religia lui
Bettine și asta e teama ei. Într-o seară de vară mi-a telefonat de la Bat Yam
la Arad, vrând să discutăm puţin despre o carte pe care o citea și mi-a spus
că după părerea ei totul e pierdut, dar în același timp și destul de amuzant
fiindcă reiese că ceea ce nu există și ceea ce nu va exista e de fapt tot ce
avem și ce vrea ea să prindă. Dragă Bettine. Numai de-ai putea.

Sfârșitul iernii
În sudul orașului Bat Yam se construiește un nou centru comercial, a fost
închis un magazin alimentar, s-a deschis un nou butic la modă sau vreo
sucursală a unei bănci, s-a inaugurat o grădină publică, cu fântână arteziană
și bănci, care poartă numele lui Iţhak Rabin. În Bangladesh sunt din nou
inundaţii puternice: ploile musonului au smuls colibe și au inundat poduri,
sate, câmpii. Aici nu. Aici așteptăm primeries, skuduri sau devaluare, care-
o veni mai întâi. Ben Gal și asociaţii lui au achiziţionat un teren nou,
construiesc apartamente de lux și duplexuri, i-au comandat lui Dubi
Dombrov un film publicitar de nouăzeci de secunde: Apartamentul visurilor
tale, penthouse cu vedere la mare; Dita Inbar i-a scris textul. Pe lângă asta,
s-a tuns, și-a cumpărat o bluză
și sandale de primăvară. Mai scrie încă un scenariu, despre grecul cel bizar
din Jaffa care readucea pentru o clipă morţii la viaţă, până a murit. Acum
urmașii lui se ceartă pentru apartament: în loc de proces, pentru o sumă
modestă, Albert Danon le-a calculat cum să ajungă la un compromis. Marţi
Bettine îi va pregăti prânzul în bucătărie la ea, joi seară ea va veni la el să
servească ceai și fursecuri împreună pe balcon. E sfârșitul iernii. Păsările
lucrează. Lumina asta e plăcută iar nopţile sunt liniștite.

Sunet
Totul e deja închis la Bat Yam în afară de farmacia de serviciu unde tremură
o lumină rece de neon. În spatele tejghelei stă un evreu italian nu prea tânăr,
în halat alb, de trei ore citește rând cu rând tot ce scrie în ziarul care devine
în timp ce citește ziarul de ieri. Își pune o întrebare dar știe că nu va găsi
răspuns. Din buzunarul halatului
scoate un stilou și bate de patru sau cinci ori în peretele ceștii lui goale. Nu
sunetul îl uimește ci reînnoirea tăcerii: acum e cu adevărat limpede.

A fost
Fără din nou: a fost. Nu mai e. Și de acum
va durea. Scoală-te. Mergi. Culcă-te. Sau
nu te culca. Stai jos. Mai bea niște gin.
Sau nu mai bea. Ieși. Întoarce-te. El
nu. Numai acolo, pe prelata bătucită,
a mai rămas o urmă din mirosul lui,
printre atâtea duhori de pește.

Numai acolo
Cerul e întunecat și gol. Un nor alunecă prin alt nor.
Nu a plouat în seara asta. Probabil că nici nu va mai ploua.
Aici e cenușiu și liniște. Se-ntunecă. O pasăre nemișcată pe un stâlp.
Doi chiparoși au crescut aproape nedespărţiţi. Un altul singur.
Aș vrea să știu de unde vine mirosul de fum:
doar nu arde nimic aici. Un rest dintr-un zmeu vechi
s-a prins în vârfurile gardului și un nor traversează alt nor.
Eu nu mai sunt acolo, dar am rămas încă numai acolo. În picioare.
Vine și pleacă
De fapt se poate încheia astfel: un bărbat într-o cameră.
Fiul nu e aici. Nora e cu el deocamdată. Iese. Se întoarce.
Are pentru moment un prieten cu viitor, se culcă cu ea între o afacere și alta,
un tânăr descurcăreţ, vine și pleacă.
Un bărbat noaptea lângă birou. Totul e liniștit. Fiul lui nu e aici.
Pe scrin, șerveţele, dantele și între ele două fotografii.
Marea e la fereastră. Mobile cafenii. În noaptea asta
trebuie să contabilizeze ce e conform, ce nu.
O văduvă cu tunsoare carré a trecut pe aici în seara asta
ca din întâmplare, din când în când intră să bea aici un ceai.
Iarna e pe sfârșite. Marea e aici. Cât despre lumină, vine și pleacă.
O dată așa o dată altfel.
În noaptea asta trebuie să calculeze pe ecran totalul câștigului
și al pierderilor, care e avantajul de la fiecare. Coloană lângă coloană.
Nu la fel e durerea: nu are măsură. Tâmplarul a murit.
Biroul e încă aici. Naratorul îi pipăie acum suprafaţa.
A povestit despre el însuși, a povestit despre maică-sa, străduindu-se să
evite cuvântul ca. A povestit despre un negustor ambulant rus care nu a juns
în China și nu-și va revedea casa niciodată. A povestit despre un om al
zăpezilor care alunecă
singuratic prin râpele munţilor, a povestit despre mare și despre Chandartal.
Trece toată povestea asta, vine și pleacă. În noaptea asta luna e clară și
palidă, înspăimântă grădina, încovoaie un gard, bate în geam ușor cu
degetul: vă rog să o luaţi de la început.

Tăcerea
Chiar și tu. Toţi. Tot Bat Yamul se va umple de alţi oameni care și ei
la rândul lor singuri în noapte se vor întreba uneori ce-i face luna
mării și care e sensul tăcerii. Nici ei nu vor găsi răspuns. Totul
atârnă de un fir de aţă. Sensul tăcerii e tăcerea.

Prinde, umple și trage

Acum e complet limpede. Luna se apleacă peste tenebrele mării,
atrage spre ea în înălţimi imense întinderi de apă din abisuri,
acoperindu-le cu o mantie de plumb. Deasupra întinde o plasă
din fire argintii, prinde și trage spre ea. Despre asta vorbesc.

La capătul drumului
Acum se odihnește într-un motel ieftin dintr-un orășel din sudul Sri Lankăi.
De la gemuleţul cu gratii se văd trei colibe, un povârniș, vaporașe cu pânze,
Oceanul Indian, cald, valuri ca niște cioburi ascuţite de sticlă verzuie sub
soarele apăsător. Miriam nu e aici.
A plecat în Goa și de acolo poate se va întoarce în Portugalia. Sau poate că
nu. Nu-i e ușor. În cămăruţa ei un taburet, un cârlig ruginit, un umeraș, un
covoraș galben, iar într-un colţ o saltea.
Un lighean crăpat cu smalţul înnegrit care se cojește. Un cablu electric ros
atârnă pe lângă pereţi, acoperit de pânze de păianjen.
Și o plită electrică maronie deja de la laptele care a dat în foc
de nenumărate ori, de-a lungul anilor, și pe care nimeni nu l-a curăţat. Și o
fotografie tăiată dintr-un ziar în care regina Angliei,
cu o oarecare reţinere, se apleacă să mângâie pe cap un copil
localnic gata să plângă, cu pantalonii atârnând pe el, cu picioarele
descărnate, ca o pisică de stradă flămândă. Pe fotografie o mulţime de
puncte negre de la muște. Mai e și o chiuvetă fisurată
și un robinet din care picură încontinuu o apă de culoarea ruginii. Culcă-te
acum pe saltea și ascultă: ai cutreierat, ai căutat și ai ajuns, uite aici e locul.
Iar când ziua va scădea, când seara tropicală umedă va sugruma lumina asta
sticloasă, vei mai rămâne culcat pe saltea transpirat, ascultând, fără a pierde
nici o picătură. Și la noapte și mâine: picătură picătură picătură și iată
Xanadu. Ai ajuns. Ești aici.

Aici
Luna dimineaţa luna seara luminează noaptea scheletică ziua întreagă
mă faci să sufăr cu tot trupul copilul meu Absalom fiul meu Absalom, masa
e aici patul e aici chitara aici dar tu în vis luna noaptea luna
în plină zi strălucirea palidă pe mare prin fereastră îmi devorează fiecare
părticică din carnea mea vie fiul meu fiul meu.

Ce-ai pierdut
Ghighi Ben Gal, care s-a întors ieri de la Bruxelles, se duce cu BMW-ul lui
cel nou să vadă în apropiere de Beniamina o livadă
bătrână care urmează să fie distrusă, în doi-trei ani toată zona urmând să fie
defrișată pentru a se construi locuinţe,
aflase el din sursă sigură, pentru el ar fi avantajos să se grăbească să
cumpere azi la preţul unor terenuri agricole ceea ce mâine va deveni o zonă
de lux mult căutată.
Până seara a rămas într-o casă de ţară destul de neîngrijită, servind cafea
groasă și un fel de gem de roșcove de casă, la o conversaţie
amuzată cu urmașii ţăranului care murise, fiul cel tânăr e un tip serios,
fusese în armată în unitatea de comando Matcal16, fiul cel mare pare mai
degrabă un șmecheraș,
16. Trupe de elită subordonate Marelui Stat Major, care participă la lupta împotriva terorismului.

tace aproape tot timpul cu un ochi închis și celălalt deschis doar pe

jumătate, nu-și irosește decât un sfert de privire,
de fiecare dată când conversaţia se apropie de obiectivul ei, scoate o
jumătate de frază acră: poţi să uiţi de asta, amice. Nici noi nu suntem fraieri.
Până la urmă, când se întunecase aproape de tot, Ghighi se ridică spunând
bine, OK, hai să punem virgulă,
mai întâi încercaţi să vă hotărâţi de ce parte sunteţi, pe urmă daţi-mi un
telefon și vorbim, uite aici cartea mea de vizită.
În loc să se întoarcă în oraș a mai făcut un tur prin livada care era
muribundă pentru că nu mai avea rost să fie udată.
Era acolo un enorm ficus bătrân încovoiat sub care Ghighi a parcat și a
pornit-o apoi fluierând printre șirurile de copaci călcând pe scaieţi.
Păsări ale căror nume nu îl știa răspundeau din frunziș, cu repeziciune,
implorând parcă și ele să-i fie vândută lui
această minunată proprietate despre valoarea căreia ele nu aveau nici cea
mai mică idee și nici despre posibilităţile ascunse în ea. Se învârte vreun
sfert de oră croindu-și drum printre ferigi și scaieţi până ce s-a lăsat un
întuneric de nepătruns peste toată livada cea părăsită și doar după ce a luat-
o greșit de câteva ori a reușit cu greu
să găsească ficusul dar BMW-ul cel nou dispăruse cu telefonul lui înăuntru
și atunci toate păsările au tăcut
dintr-odată, ca și cum cântecul lor nu fusese decât o stratagemă prin care să-
i distragă atenţia și să-i fie de ajutor
hoţului. Ghighi rămase singur în locul acela pierdut în care e clar că nu prea
era recomandat să rămâi singur pe întuneric și cu siguranţă nu neînarmat.
Începu să dibuie printre scaieţi spre case dar clădirea mai impozantă spre
care se îndrepta printre copaci
nu era decât o magazie părăsită și deodată auzi un urlet de șacal sau de
vulpe. Destul de aproape. Câinii începură și ei să latre de departe pe când
întunericul se umplu de un freamăt vag. Ghighi se așeză pe jos, sprijinindu-
și spatele de peretele magaziei în paragină, simţind înţepătura stelelor reci
printre coroanele livezii și sclipirea acelor ceasului, iar printre copaci
frânturi de umbră. Înjură vreo câteva minute apoi se opri. Se calmă. O
frumuseţe rece și mută, o noapte adâncă și cuprinzătoare i se deschidea
încet în faţa ochilor. Ici și colo umbre mari îl priveau și o boare feminină
dinspre mare își strecura degetele fine între cămașă și trup, și pentru o clipă
își închipui că toate, vântul, stelele, ramurile, întunericul însuși, îl privesc în
liniște, parcă așteptând cu răbdare să-i pice o fisă
întârziată. Casa unde fusese primit, casa săteanului mort, cu cei doi palmieri
la intrare, i se păru dintr-odată potrivită pentru scenariul Dragostea lui
Nirit: chiparoșii care împrejmuiau curtea, coteţele părăsite, mobilele
înghesuite și mohorâte din anii de austeritate, varul pătat de pe ziduri cu
vechi modele florale, furnirul și formica umflate, care se cojesc pe margini,
ăsta e locul potrivit. Iar acum
e gata să asculte perdeaua de ţârâituri stridente ale ţânţarilor
și un muget de vacă din întuneric ca și cum sufletul lui se lamenta într-un
bocet pe când ţărăncile îi răspundeau de departe
cu un cântec rusesc sfâșietor cum n-ai să mai auzi niciodată
la Tel Aviv. Acum ridică-te și du-te să cauţi, cu inima ușoară,
caută acum ce-ai pierdut.