Carlos Ruiz Zafón, La Ciudad de Vapor

Copyright © DragonStudios LLC, 2020

© 2022 by Editura Polirom, pentru traducerea în limba română

www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53

ISBN ePub: 978-973-46-9268-2

ISBN PDF: 978-973-46-9269-9
ISBN print: 978-973-46-9052-7

Coperta: Carmen Parii

Foto copertă : H.C. White Co., Publisher, Panoramă a bulevardului La Rambla
– loc de promenadă preferat şi stradă comercială importantă, Barcelona, Spania
(1908)
https://www.loc.gov/item/2021644475/

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este
destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost
descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea
integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică,
inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau
temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele
decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice
formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului
copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii
intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
 Lectura eco - un supererou al lumii moderne!

Versiune digitală realizată în colaborare cu Libris.ro

 „La scurt timp, ca niște
figuri din abur, tatăl și fiul
dispar în mulțimea de
oameni de pe Rambla,
pașii lor pierzându-se
pentru totdeauna în umbra
vântului.“1
Umbra vântului

1. Carlos Ruiz Zafón, Umbra vântului, traducere din limba spaniolă şi note de
Dragoș Cojocaru, Polirom, Iași, 2013, p. 481.
 Nota editorului spaniol

După ce și-a încheiat opera vieții, Cimitirul Cărților

Uitate, publicând, în noiembrie 2016, Labirintul spiritelor,
ultimul roman al tetralogiei, Carlos Ruiz Zafón se gândea să-
și reunească povestirile într-un volum. Voia să pună la
dispoziția cititorilor atât povestirile publicate în diferite
formate – în periodice sau separat, însoțind edițiile speciale
ale romanelor –, cât și altele, inedite.
În acest scop, ne-a încredințat povestirile care văd acum
lumina tiparului pentru prima oară și sarcina de a le recupera
pe cele publicate de-a lungul timpului, alcătuind un volum
care nu trebuia să fie o simplă culegere de povestiri. Date
fiind însă, mai întâi, apariția recentă a ultimului roman din
tetralogie, iar apoi boala autorului, era preferabil să se amâne
acest nou volum.
Carlos Ruiz Zafón dorea ca, dincolo de identitatea ei
proprie, această carte să fie și un gest de recunoștință față
de cititorii săi, care i-au fost alături în saga începută cu
Umbra vântului. Astăzi, pentru că este publicată postum,
aceasta devine și un omagiu adus de editură autorului ei, un
gest de recunoștință la care se vor ralia cu siguranță cititorii
unuia dintre cei mai admirați autori ai epocii noastre.
Orașul de abur este o extindere a lumii literare din
Cimitirul Cărților Uitate fie prin faptul că dezvoltă laturi
necunoscute ale anumitor personaje, fie pentru că pătrunde
mai profund în istoria construirii miticei biblioteci sau
deoarece temele, motivele, atmosfera acestor povestiri li se
vor părea familiare cititorilor sagăi. Scriitori blestemați,
arhitecți vizionari, identități furate, construcții fantastice,
sugestivitatea irezistibilă a descrierilor, măiestria
dialogurilor… și mai ales promisiunea că relatarea,
povestirea, însuși actul narării ne vor purta pe un tărâm nou
și fascinant.
De la „Blanca și despărțirea“, povestirea cu care se
deschide cartea, până la „Apocalipsa în două minute“, în
chip de adio, poveștile se împletesc prin vocea narativă,
cronologie sau detalii și o lume bogată se ridică în fața
ochilor noștri, chiar dacă e o ficțiune, un univers de abur.
Orașul de abur pune în evidenţă, de asemenea, iscusinţa
cu care Carlos Ruiz Zafón a îmbinat diverse genuri literare
pentru a construi o literatură proprie, inconfundabilă, în care
identificăm elemente de bildungsroman, de roman istoric,
gotic, thriller, de dragoste, fără să lipsească amprenta sa
magistrală a povestirii în ramă.
Dar nu te mai reținem, dragă cititorule. Poate că
explicațiile privitoare la valoarea și succesul operei unui
scriitor sunt de prisos atunci când de numele acestuia se
leagă folosirea unor epitete ca: cervantesc, dickensian,
borgesian… Bun-venit într-o nouă carte – din păcate, ultima
– zafoniană.
Émile de Rosiers Castellaine
 Blanca și despărțirea

(Din amintirile nicicând întâmplate ale

unui anume David Martín)

1
Întotdeauna am invidiat puterea de-a uita a anumitor
oameni, pentru care trecutul este ca o haină de sezon sau ca
niște pantofi vechi pe care e suficient să-i arunci în fundul
dulapului ca să nu mai fie în stare să refacă pașii pierduți.
Eu am avut nenorocul să-mi amintesc totul și ca totul să-și
amintească de mine. Ţin minte copilăria trăită în frig și
singurătate, cu clipe moarte în care contemplam cenușiul
zilelor și oglinda aceea neagră ce vrăjea privirea tatei. Nu-mi
amintesc de vreun prieten. Pot să invoc chipuri ale copiilor
din cartierul La Ribera cu care mă jucam sau mă luam la
harță uneori pe stradă, însă nici unul pe care să-mi doresc să-
l salvez de pe tărâmul indiferenței. Nici unul, mai puțin pe-
al Blancăi.
Blanca era cu câțiva ani mai mare decât mine. Am
cunoscut-o într-o zi de aprilie, în fața porții casei mele, pe
când mergea de mână cu o servitoare să ia niște cărți de la o
mică librărie-anticariat aflată vizavi de sala de concerte în
construcţie. Destinul a vrut ca în ziua aceea librăria să se
deschidă abia la ora 12 și ca fata în casă să ajungă la 11 și
jumătate, trebuind să aștepte o jumătate de ceas în care, fără
să bănuiesc, soarta avea să-mi fie pecetluită. Nu aș fi
îndrăznit niciodată să-i vorbesc. Veșmintele, parfumul și
purtarea de fetiță bogată, blindată cu mătăsuri și dantele nu
lăsau nici un dubiu: ființa aceea nu făcea parte din lumea
mea și nici eu nu făceam parte din lumea ei. Ne despărțeau
câțiva metri de stradă și kilometri întregi de legi nevăzute.
M-am mulțumit să o contemplu așa cum admiri obiectele
expuse într-o vitrină sau în geamul unuia dintre acele
magazine ale căror uși par deschise, deşi știi că nu le vei
trece nicicând pragul. M-am gândit adesea că, dacă tata n-ar
fi fost atât de ferm în privința curățeniei mele, Blanca nu m-
ar fi băgat vreodată în seamă. Tata era de părere că în război
văzuse mizerie cât pentru nouă vieți și, cu toate că eram
săraci lipiți, m-a învățat de mic să mă obișnuiesc cu apa
înghețată care ţâşnea când voiam eu din robinetul lavoarului
și cu bucățelele de săpun ce miroseau a leșie și îndepărtau
până și regretele. Şi astfel, la cei opt ani recent împliniți, eu,
David Martín, un neica nimeni curățel, viitor scriitoraş
aspirant de mâna a doua, am reușit să-mi păstrez cumpătul
și să nu-mi feresc privirea când păpușa aceea de familie
bună s-a uitat la mine și mi-a zâmbit timid. Tata îmi spusese
mereu că în viață trebuie să răspunzi cu aceeași monedă.
Chiar dacă el se referea la pumni și gesturi arogante, am
hotărât să-i urmez sfatul și să răspund acelui zâmbet,
adăugând și o ușoară înclinare a capului. Ea s-a apropiat
încet și, privindu-mă din creştet până-n tălpi, mi-a întins
mâna – un gest pe care nimeni nu-l mai făcuse față de mine
– și mi-a zis:
— Eu sunt Blanca.
Blanca întindea mâna ca domnișoarele din comediile de
salon, cu palma în jos și cu langoarea unei demoazele
pariziene. Nu mi-am dat seama că s-ar fi cuvenit să mă înclin
și să i-o sărut ușor, apoi, deodată, Blanca și-a retras mâna și
a ridicat o sprânceană.
 — Eu sunt David.
— Mereu ești așa de prost-crescut?
Mă străduiam să găsesc o soluție ca să compensez
condiția mea de bădăran, o replică scânteietoare și plină de
imaginație care să-mi salveze obrazul, când fata în casă s-a
apropiat consternată și s-a uitat la mine așa cum te uiți la un
câine turbat ce umblă slobod pe stradă. Era o tânără cu
înfățișare severă, cu ochi negri adânci care nu mă priveau cu
simpatie. A luat-o pe Blanca de braț și a tras-o deoparte.
— Cu cine vorbești, domnișoară Blanca? Știi doar că
tatălui dumitale nu-i place să vorbești cu străinii.
— Nu e un străin, Antonia. El e David, prietenul meu.
Tata îl cunoaște.
Am rămas înlemnit, în timp ce fata în casă mă măsura cu
coada ochiului.
— David și mai cum?
— David Martín, doamnă, în slujba domniei-voastre.
— Nu e nimeni în slujba Antoniei, David. Ea e în slujba
noastră. Nu-i așa, Antonia?
A fost o străfulgerare, un gest pe care nu l-ar fi observat
nimeni în afară de mine, care o priveam cu atenție. Antonia
i-a aruncat Blancăi o privire scurtă, întunecată, o privire
înveninată de ură ce mi-a înghețat sângele în vine până să o
ascundă cu un surâs resemnat și să dea din cap, semn că nu
era ceva important.
— Copii, a bolborosit, îndreptându-se spre librăria care
își deschidea ușile.
Blanca a dat să se așeze pe treptele de la intrare. Până și
un fraier ca mine știa că rochia aceea nu se putea atinge de
materialele ordinare și pline de funingine din care era
construită casa mea. Mi-am scos haina peticită și am întins-o
pe jos, ca pe un covoraș. Blanca s-a așezat pe cea mai bună
haină a mea și a oftat, contemplând strada și trecătorii.
Antonia nu ne scăpa din ochi din ușa librăriei, iar eu mă
prefăceam că nu văd.
— Aici stai? a întrebat Blanca.
Am încuviințat, arătând spre casa alăturată.
— Și tu?
Blanca m-a privit de parcă aceea ar fi fost cea mai
prostească întrebare pe care o auzise în scurta ei viață.
— Sigur că nu.
— Nu-ți place cartierul?
— Miroase rău, e întunecos, e frig, iar oamenii sunt urâți
și gălăgioși.
Nu mi-ar fi trecut prin cap să rezum astfel lumea în care
trăiam, dar nu am găsit argumente solide ca s-o contrazic.
— Atunci de ce vii aici?
— Tata are o casă pe lângă piața Born. Antonia mă duce
la el aproape în fiecare zi.
— Dar tu unde stai?
— În Sarriá, cu mama.
Până și un pârlit ca mine auzise vorbindu-se despre locul
acela, însă nu fusesem niciodată acolo. Mi-l imaginam ca pe
un oraș cu case mari și bulevarde mărginite de tei, cu trăsuri
somptuoase și grădini luxuriante, o lume populată de oameni
ca fetița aceea, doar că mai înalți. Lumea ei era fără îndoială
parfumată, luminoasă, cu o briză răcoroasă și locuitori
plăcuţi la vedere și liniştiţi.
— Dar de ce tatăl tău stă aici și nu cu voi?
Blanca a ridicat din umeri, ferindu-și privirea. Subiectul
părea să o stingherească și am preferat să nu insist.
— E doar pentru o vreme, a explicat. Se va întoarce
acasă curând.
— Sigur, am zis, fără să știu prea bine despre ce
vorbeam, însă luând tonul compătimitor al celui care s-a
născut învins și e obișnuit să recomande resemnarea. Nu-i
chiar așa de rău în La Ribera, o să vezi. O să te obișnuiești.
— Nu vreau să mă obișnuiesc. Nu-mi place cartierul
ăsta, nici casa pe care a cumpărat-o tata. Nu am prieteni aici.
Am înghițit în sec.
— Pot să fiu eu prietenul tău, dacă vrei.
— Și cine ești tu?
— David Martín.
— Ai mai spus asta.
— Presupun că și eu sunt cineva care nu are prieteni.
Blanca s-a întors și m-a privit, curioasă și prudentă
totodată.
— Nu-mi place să mă joc de-a v-aţi ascunselea, nici cu
mingea, m-a prevenit.
— Nici mie.
A zâmbit și mi-a întins din nou mâna. De data asta m-am
străduit și i-am sărutat-o.
— Îți plac poveștile? m-a întrebat.
 — Poveștile îmi plac cel mai mult.
— Știu câteva pe care foarte puțini le cunosc, a spus.
Tata le scrie pentru mine.
— Și eu scriu povești. Mă rog, le inventez și le învăț pe
de rost.
Blanca s-a încruntat.
— Ia să vedem. Spune-mi una.
— Acum?
Blanca a încuviințat, sfidătoare.
— Sper să nu fie cu prințese, m-a amenințat. Urăsc
prințesele.
— Păi, este și o prințesă… dar e foarte rea.
Chipul i s-a luminat.
— Cum așa?

2
În dimineața aceea, Blanca a devenit primul meu cititor,
primul meu public. I-am spus cum am putut mai bine
povestea mea cu prințese și vrăjitori, cu blesteme și sărutări
otrăvite într-un univers al farmecelor și palatelor vii, care se
târau prin pustiurile unei lumi întunecate asemenea unor
fiare infernale. La sfârșit, când eroina se scufunda în apele
înghețate ale unui lac negru cu un trandafir blestemat în
mână, Blanca a dat alt curs vieții mele vărsând o lacrimă și
murmurând, emoționată, fără aerul ei obişnuit de
domnișoară de familie bună, că povestea mea i s-a părut
minunată. Mi-aș fi dat viața pentru ca acea clipă să dureze
veșnic. Umbra Antoniei, ce se întindea până la picioarele
noastre, m-a adus la realitatea prozaică.
 — Hai să mergem, domnișoară Blanca. Tatălui dumitale
nu-i place să întârziem la masă.
Fata în casă a luat-o de lângă mine și au pornit în josul
străzii; eu însă am urmărit-o cu privirea până când a dispărut
și am văzut-o făcându-mi cu mâna. Mi-am luat haina și am
îmbrăcat-o, simțind căldura și mirosul Blancăi. Am zâmbit
în sinea mea și, cu toate că a durat doar câteva clipe, am
înțeles că pentru prima dată eram fericit, iar acum, că
simțisem gustul otrăvii aceleia, viața mea nu avea să mai fie
la fel.
Seara, în timp ce mâncam pâine și supă, tata m-a privit
sever.
— Arăți altfel. S-a întâmplat ceva?
— Nu, tată.
M-am culcat devreme, ca să scap de glumele lui obscure.
M-am întins în pat pe întuneric, gândindu-mă la Blanca, la
poveștile pe care îmi doream să le inventez pentru ea, și mi-
am dat seama că nu știam nici unde stă, nici când o voi
revedea – dacă o voi revedea.
Zilele următoare le-am petrecut căutând-o. De îndată ce
tata adormea sau închidea ușa camerei, cufundându-se în
uitarea aceea a lui, eu ieșeam și o luam în jos, bătând
străduțele întunecoase de pe lângă bulevardul Born, cu
speranța că o voi întâlni pe Blanca sau pe servitoarea cea
sinistră. Am ajuns să știu pe de rost fiecare cotitură, fiecare
umbră din acel labirint de străzi unde zidurile caselor păreau
că se apleacă unele spre altele, formând o rețea de tuneluri.
Vechile drumuri ale breslelor medievale trasau o împletitură
de străduțe ce plecau de la biserica Santa María del Mar și
se întretăiau într-o aglomerare de pasaje, arce și curbe
imposibile, în care lumina soarelui abia dacă pătrundea
câteva minute pe zi. Garguie și reliefuri marcau trecerile
între vechi palate în ruină și clădiri ce creșteau unele peste
altele asemenea unor stânci cu ferestre și turnuri. La căderea
serii, mă întorceam istovit acasă exact când se trezea tata.
În a șasea zi, când începeam să cred că visasem
întâlnirea aceea, am luat-o pe strada Mirallers, care dădea
spre intrarea laterală a catedralei. O ceață deasă se lăsase
peste oraș și aluneca pe străzi ca un văl albicios. Ușa
bisericii era deschisă. Acolo, la intrare, am văzut două
siluete, a unei femei și a unei fetițe îmbrăcate în alb, pe care
în clipa următoare ceața le-a înghițit. Am dat fuga și am
intrat în biserică. Curentul aducea ceața înăuntru și o mantie
fantomatică plutea deasupra șirurilor de bănci din nava
centrală, aprinsă de flăcările lumânărilor. Am recunoscut-o
pe Antonia, fata în casă, îngenuncheată lângă un confesional
într-un gest de căință și rugă. Confesiunea harpiei ăleia
avea, fără îndoială, culoarea și consistența catranului.
Blanca aștepta pe o bancă, cu picioarele atârnând, și se uita
pierdută la altar. Când m-am apropiat de capătul băncii, s-a
întors. Chipul i s-a luminat și a zâmbit, făcându-mă să uit pe
loc zilele nesfârșite de nefericire în care încercasem s-o
găsesc. M-am așezat alături de ea.
— Ce faci aici? m-a întrebat.
— Uite, la slujbă, am improvizat eu.
— Nu e slujbă la ora asta, a râs.
N-aveam chef să o mint și am lăsat ochii în jos. Nu a fost
nevoie să-i spun nimic.
— Și mie mi-a fost dor de tine, a zis. Am crezut că m-ai
uitat.
 Am clătinat din cap. Atmosfera aceea de ceață și șoapte
mi-a dat curaj și m-am hotărât să-i fac una dintre acele
declarații pe care le inventasem pentru poveștile mele cu
vrăjitori și eroi.
— Niciodată n-aș putea să te uit, am spus.
Asemenea cuvinte ar fi putut părea goale și ridicole; nu
și când erau rostite de un băiat de opt ani care poate că nu
știa ce spune, însă simțea. Blanca m-a privit în ochi cu o
tristețe ciudată, o tristețe care nu-și avea locul în privirea
unei fetițe, și mi-a strâns mâna cu putere.
— Promite-mi că n-o să mă uiți niciodată.
Antonia, fata în casă, eliberată, se pare, și gata să cadă
din nou în păcat, se uita chiorâş la noi din capătul șirului de
bănci.
— Domnișoară Blanca!
Blanca nu și-a luat ochii de la mine.
— Promite-mi.
— Îți promit.
Din nou, fata în casă a luat-o pe singura mea prietenă.
Le-am văzut îndepărtându-se pe culoarul central și dispărând
pe ușa din spate, ce dădea spre strada Born. De data asta
însă, în melancolia mea era și o împunsătură de răutate.
Ceva îmi spunea că servitoarea avea o conștiință slabă și
trebuia să treacă des pe la confesional pentru a se curăța de
păcate. Clopotele au bătut ora patru a după-amiezii, iar în
mintea mea a început să încolțească un plan.
De atunci, în fiecare după-amiază, la patru fără un sfert,
mergeam la biserica Santa María del Mar și mă așezam pe o
bancă de lângă confesionale. După vreo două zile, le-am
văzut. Am așteptat ca fata în casă să se așeze în genunchi în
fața confesionalului și m-am apropiat de Blanca.
— Din două în două zile, la ora patru, mi-a șoptit.
Fără să pierd nici o secundă, am luat-o de mână și am
pornit la plimbare prin biserică. Pregătisem pentru ea o
poveste care avea loc chiar acolo, printre coloanele și
capelele catedralei, cu o luptă finală care se dădea în cripta
de sub altar între un spirit rău, făcut din cenușă și sânge, și
un cavaler viteaz. Avea să fie prima dintr-o serie de povești
de aventuri, de groază și romantice de mare precizie pe care
le-am născocit pentru Blanca, cu titlul Fantomele din
catedrală, și pe care, în imensa mea vanitate de scriitor
novice, le găseam nemaipomenite. Am terminat primul
episod exact la timp ca să ne întoarcem la confesional și să
ne întâlnim cu fata în casă, care de data asta nu m-a văzut,
pentru că m-am ascuns după o coloană. Timp de două
săptămâni, m-am întâlnit cu Blanca acolo din două în două
zile. Ne împărtășeam povești și visuri de copii, în timp ce
fata în casă îl chinuia pe paroh cu lunga listă a păcatelor ei.
Spre sfârșitul celei de-a doua săptămâni, confesorul, un
preot care arăta ca un boxer retras din activitate, m-a văzut și
a făcut imediat legătura. Încercam să mă furișez afară când
mi-a făcut semn să mă apropii de confesional. Aerul lui de
pugilist m-a convins și i-am ascultat ordinul. M-am așezat în
genunchi în confesional, tremurând, căci era evident că
șiretlicul meu fusese descoperit.
— Bucură-te, Marie, Fecioară Preacurată, am murmurat
prin grilaj.
— Am eu mutră de călugăriță, orătanie?
— Iertați-mă, părinte. Nu știu ce trebuie să spun.
 — Nu te-au învățat la școală?
— Învățătorul meu e ateu și spune că dumneavoastră,
preoții, sunteți instrumente ale capitalului.
— Și el al cui instrument e?
— N-a zis. Cred că se consideră un agent liber.
Preotul a izbucnit în râs.
— Unde-ai învățat să vorbești așa? La școală?
— Din ce citesc.
— Și ce citești?
— Ce pot.
— Cuvântul Domnului îl citești?
— Domnul scrie?
— Mai fă-o tu mult pe deșteptul și-o să ajungi să arzi în
infern.
Am înghițit în sec.
— Acum trebuie să vă spun păcatele mele? am șoptit
înspăimântat.
— Nu-i nevoie. Ți-s scrise în frunte. Ce-i cu povestea
asta cu servitoarea și fetița?
— Care poveste?
— Nu uita că ești în confesional și, dacă minți un preot,
la ieșire Domnul te va lovi cu un fulger nimicitor, m-a
amenințat el.
— Sunteți sigur?
— Dacă aș fi în locul tău, n-aș risca. Hai, dă-i drumul.
— De unde să încep? am întrebat.
 — Sari peste cum te atingi și cum înjuri și zi-mi ce faci
în fiecare zi la patru în parohia mea.
E ceva când stai în genunchi în semiîntuneric și în miros
de ceară, ceva care te îndeamnă să-ți descarci conștiința.
Am mărturisit până și primul strănut. Preotul asculta în
tăcere, dregându-și glasul ori de câte ori mă opream. La
sfârșitul spovedaniei mele, când presupuneam că mă va
trimite drept în iad, l-am auzit râzând.
— Nu-mi dați penitență?
— Cum te cheamă, băiete?
— David Martín, domnule.
— Se spune „părinte“, nu „domnule“. Domn e taică-tău,
părintele tău, sau Cel Preaînalt, iar eu nu-s părintele tău, sunt
un părinte, părintele Sebastián.
— Vă rog să mă iertați, părinte Sebastián.
— „Părinte“ și atât. Iar cel care iartă e Domnul. Eu doar
administrez. Să trecem acum la ce ne interesează. Azi te las
să pleci doar cu un avertisment și vreo două rugăciuni. Și,
cum cred că Domnul, în nemărginita-I înțelepciune, a ales
calea asta neobișnuită ca să te apropii de biserică, îți propun
un târg. Din două în două zile, cu o jumătate de oră înainte
să te întâlnești cu domnița ta, vii și mă ajuți să fac curat în
sacristie. În schimb, eu o s-o țin ocupată pe femeie cel puțin
o jumătate de oră, ca să ai mai mult timp.
— Faceți asta pentru mine, părinte?
— Ego te absolvo in nomine Patris et Filii et Spiritus
Sancti2. Și-acum şterge-o.

3
 Părintele Sebastián s-a dovedit a fi un om de cuvânt.
Veneam cu o jumătate de oră mai devreme și îi dădeam o
mână de ajutor în sacristie, fiindcă bietul de el era cam
șchiop și cu greu se descurca singur. Îi plăcea să-mi asculte
poveștile; le considera mici blasfemii care puteau fi iertate,
dar îl distrau, mai ales cele cu fantome și vrăji. Aveam
impresia că e la fel de singur ca mine, de aceea hotărâse să
mă ajute când îi spusesem că Blanca era singura mea
prietenă. Întâlnirile acelea erau scopul vieții mele.
Blanca era întotdeauna palidă și zâmbitoare, îmbrăcată
în ivoriu. Avea întotdeauna pantofi noi și coliere cu
medalioane din argint. Asculta poveștile născocite pentru ea
și îmi vorbea despre lumea ei, despre casa mare și
întunecoasă din apropiere unde locuia tatăl său, un loc care o
înfricoșa și pe care îl detesta. Uneori îmi vorbea despre
mama ei, Alicia, cu care locuia în vechea casă a familiei din
Sarriá. Alteori, aproape plângând, povestea despre tatăl ei, pe
care îl adora, dar care, zicea ea, era bolnav și nu prea mai
ieșea din casă.
— Tata e scriitor, povestea. Ca tine. Dar nu-mi mai scrie
povești ca înainte. Acum scrie doar pentru un bărbat care
vine câteodată la el noaptea. Eu nu l-am văzut, dar o dată,
când am dormit acolo, i-am auzit – au vorbit până târziu,
închiși în biroul tatei. Nu-i un om bun. Mi-e frică de el.
În fiecare după-amiază, după ce ne despărțeam, mă
întorceam acasă visând la clipa când aveam s-o salvez de
viața aceea marcată de absențe, de vizitatorul nocturn care o
speria, de traiul în puf care îi răpea lumina zi după zi. În
fiecare după-amiază îmi spuneam că n-o voi uita și că numai
amintindu-mi de ea o voi salva.
 Într-o zi de noiembrie, care s-a ivit cu cer senin și
chiciură la ferestre, m-am dus, ca de obicei, s-o văd, însă
Blanca nu a venit la întâlnire. Vreme de două săptămâni,
zilnic, am așteptat-o în zadar pe prietena mea să vină la
biserică. Am căutat-o pretutindeni, iar când tata m-a surprins
plângând într-o noapte, l-am mințit că mă dureau dinții, cu
toate că nici un dinte nu putea să doară așa cum durea
absența aceea. Părintele Sebastián, care începea să se
îngrijoreze văzând cum mă chinuiam zi de zi așteptând-o, s-
a așezat la un moment dat lângă mine, cu gând să mă
consoleze.
— Poate ar trebui s-o uiți pe prietena ta, David.
— Nu pot. I-am promis că n-o s-o uit niciodată.
La o lună după ce a dispărut, mi-am dat seama că
începeam s-o uit. Nu mă mai duceam la biserică din două în
două zile, nu mai născoceam povești pentru ea, nu-i mai
contemplam imaginea în întuneric în fiecare seară, înainte să
adorm. Începeam să-i uit glasul, parfumul și lumina
chipului. Când am înțeles că o pierdeam, m-am dus la
părintele Sebastián ca să-l rog să mă ierte, să smulgă din
mine durerea aceea care mă devora pe dinăuntru și-mi
spunea că îmi încălcasem cuvântul dat, că nu eram în stare să
mi-o amintesc pe singura prietenă pe care o avusesem.
Pe Blanca am văzut-o ultima oară la începutul lui
decembrie. Ieșisem din casă și mă uitam din portic cum
plouă, când am zărit-o. Mergea singură prin ploaie, cu
pantofii albi de lac și rochia ivorie mânjite de noroi. Am
alergat spre ea și am văzut că plângea. Am întrebat-o ce s-a
întâmplat și m-a îmbrățișat. Mi-a zis că tatăl ei era foarte
bolnav și că ea fugise de acasă. I-am spus să nu-i fie teamă,
că vom fugi împreună, că dacă era nevoie aveam să fur bani
ca să cumpăr două bilete de tren și să plecăm pentru
totdeauna din oraș. Blanca mi-a zâmbit și m-a strâns în
brațe. Am rămas așa, îmbrățișându-ne în tăcere sub schelele
de la Orfeón3, până când o trăsură mare, neagră și-a făcut
drum prin ploaie și s-a oprit în dreptul nostru. Din ea a
coborât o siluetă întunecată. Era Antonia, fata în casă. A
smuls-o pe Blanca din brațele mele și a urcat-o în trăsură.
Blanca a țipat, iar când am vrut să o prind de braț,
servitoarea s-a întors și m-a lovit cu toată puterea. Am căzut
pe spate pe caldarâm, amețit din cauza loviturii. Când mi-am
revenit, trăsura se îndepărta.
Am urmărit-o prin ploaie până la lucrările din strada
Layetana. Noul bulevard era o groapă mocirloasă care tot
înainta, distrugând jungla de străduțe și case din cartierul La
Ribera în bubuieli de dinamită și macarale cu bilă
demolatoare. Trăsura ocolea gropile și bălțile, câștigând
teren. Atent să n-o pierd, m-am urcat pe un morman de
pământ și pietre de pe marginea unui șanț plin cu apă.
Deodată am simțit pământul cedând sub picioarele mele și
m-am prăbușit. M-am rostogolit în șanț până m-am oprit cu
fața în jos, în puțul de apă care se formase sub mine. Am
reușit să mă ridic și să scot capul afară. Apa îmi ajungea
până la brâu și mi-am dat seama că era puturoasă, pe
suprafața ei pluteau și mergeau păianjeni negri. Gângăniile
s-au repezit spre mine și mi-au acoperit mâinile și brațele.
Am strigat cuprins de panică, dând din mâini și escaladând
pereții de noroi ai șanțului. Când am reușit să ies din groapa
cu apă, era prea târziu. Trăsura se îndrepta spre partea de sus
a orașului, tot mai greu de deslușit în ploaie. Ud până la
piele, m-am întors în grabă acasă; tata dormea, închis în
camera lui. M-am dezbrăcat și m-am vârât în pat, tremurând
de furie și de frig. Am văzut că pielea de pe mâini și de pe
brațe îmi era acoperită de puncte roșii, sângerânde.
Pișcături. Păianjenii nu pierduseră vremea. Am simțit
veninul lor arzându-mi în sânge, am simțit cum leșin și cad
într-un abis întunecat, între veghe și somn.
Am visat că era furtună și mergeam pe străzile pustii ale
cartierului, căutând-o pe Blanca. Ploaia neagră ciuruia
fațadele clădirilor, iar la lumina fulgerelor puteam întrezări
siluete îndepărtate. O trăsură mare, neagră își croia drum
prin ploaie. Înăuntru era Blanca; lovea cu pumnii în geam și
țipa. M-am ținut după țipetele ei până am ajuns pe o stradă
îngustă, cufundată în beznă, unde am văzut trăsura oprindu-
se în fața unei case întunecoase, care se răsucea într-un turn
mare ce împungea cerul. Blanca a coborât din trăsură și m-a
privit, cu mâinile întinse spre mine, într-un gest de
implorare. Voiam să alerg la ea, însă pașii mei abia înaintau.
Atunci, o siluetă sumbră s-a ivit în ușa casei, un înger mare
cu chip de marmură care se uita la mine și rânjea ca un lup,
desfăcându-și aripile negre deasupra Blancăi și învăluind-o
în îmbrățișarea lui. Eu urlam, dar peste oraș coborâse o
liniște absolută. Preţ de o clipă nesfârșită, ploaia a rămas
suspendată în aer, un milion de lacrimi plutind în gol, și am
văzut cum îngerul o săruta pe frunte, iar buzele lui o ardeau
ca fierul încins. Când ploaia a atins pământul, amândoi
dispăruseră pentru totdeauna.

2. Te dezleg de păcate, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh (lat.).

3. Orfeón Catalán – societate corală fondată în 1891 de Lluís Millet şi Amadeo

Vives, ce a devenit un reper cultural important pe scena muzicală catalană a
secolului XX. A sprijinit construcţia edificiului Palacio de la Música
Catalana, finalizat în 1908, în același timp sediul societății şi principala ei
sală de concerte (n.r.).
 Fără nume

Barcelona, 1905
Peste ani, mi s-a spus că ultima oară a fost văzută când a
luat-o pe bulevardul acela sumbru care duce la poarta
Cimitirului de Est. Se lăsa seara și un vânt înghețat dinspre
miazănoapte ridica o cupolă de nori roșii deasupra orașului.
Mergea singură, tremurând de frig, lăsându-și urmele pașilor
nesiguri pe zăpada ce începuse să cadă pe la jumătatea după-
amiezii. Când a ajuns la poarta cimitirului, fata s-a oprit o
clipă să-și tragă sufletul. Dincolo de zid se zărea o pădure de
îngeri și cruci. Mirosul înţepător de flori ofilite, var și sulf i-
a mângâiat fața, îmbiind-o să intre. Se pregătea să-și
continue drumul, când a simțit în măruntaie o durere
ascuțită ca un fier încins. Și-a dus mâinile la burtă și a tras
aer în piept ca să alunge greața. Doar o clipă nesfârșită au
durat chinul și teama că nu va putea face nici un pas în plus,
că se va prăbuși în fața porții cimitirului și că o vor găsi
acolo în zori, ținându-se de vergelele porții asemenea unei
statui de chiciură, cu copilul pe care-l purta în pântec prins
fără scăpare într-un sarcofag de gheață.
Ar fi fost ușor să se dea bătută acolo, întinsă pe zăpadă,
și să închidă ochii pentru totdeauna. Simțea însă acel suflu
de viață în ea, un suflu care nu voia să se stingă, care o făcea
să rămână în picioare, și a știut că nu avea să cedeze nici în
fața durerii, nici în fața frigului. Și-a adunat puterile și s-a
ridicat iar. Durerea i se înnoda în pântec, dar nu a băgat-o în
seamă și a grăbit pasul. Nu s-a oprit până când nu a lăsat în
urmă labirintul de morminte și statui ude. Abia atunci,
ridicându-și privirea, a simțit o urmă de speranță când a
văzut, în lumina împuținată a crepusculului, poarta mare de
fier forjat ce ducea la Vechea Fabrică de Cărți.
Ceva mai departe, cartierul Pueblo Nuevo se întindea
spre un orizont de cenușă și umbre. Orașul fabricilor schița
reflexia întunecată a unei Barcelone vrăjite, cu sute de
hornuri care-și trimiteau răsuflarea neagră spre cerul
sângeriu. Pe măsură ce înainta în rețeaua de străzi înghesuite
între hale și depozite cavernoase, a recunoscut unele dintre
clădirile mari ale cartierului, de la vopsitoria Can Saladrigas
până la Turnul de Apă. Între toate se distingea Vechea
Fabrică de Cărți. Din profilul ei extravagant se iveau turnuri
și punți suspendate ce te duceau cu gândul la un arhitect
diabolic care descoperise cum putea sfida legile perspectivei.
Cupole, minarete și hornuri se amestecau într-o neorânduială
de arce și nave susținute de zeci de pilaștri și de coloane.
Printre zidurile ei șerpuiau sculpturi și reliefuri, iar turnuri
presărate cu ferestre sfâșiau lumina spectrală.
Fata a observat mulțimea de garguie de pe cornișă din
care ieșeau fuioare de abur ce răspândeau izul acela amar de
cerneală și hârtie. Simțind că durerea revenea, s-a îndreptat
în grabă spre intrarea principală și a tras de lanț. Ecoul
înăbușit al unui clopoțel a răzbătut de dincolo de poarta din
fier forjat. Fata s-a uitat în spate și a văzut că, în doar câteva
clipe, urmele pașilor ei fuseseră deja acoperite de zăpadă.
Un vânt înghețat și tăios o lipea de poarta din fier. A tras iar
cu putere de lanț, o dată și încă o dată, însă n-a primit nici
un răspuns. Lumina slabă din jur părea să piară treptat, iar
umbrele se întindeau rapid la picioarele ei. Știind că nu mai
avea mult timp, s-a dat câțiva pași înapoi și s-a uitat la
ferestrele de pe fațadă. La unul dintre geamurile aburite se
vedea o siluetă nemișcată, ca un păianjen în mijlocul pânzei
lui. Fata nu reușea să-i vadă chipul sau să distingă altceva
decât silueta unei femei, dar știa că e privită. A dat din mâini
și a strigat, cerând ajutor. Silueta a rămas nemișcată până
când, dintr-odată, lumina din spatele ei s-a stins. Fereastra s-
a întunecat de tot, dar fata își dădea seama că ochii care o
priveau fix erau acolo, în umbră, nemișcați, strălucind în
asfințit. Pentru prima oară, frica a făcut-o să uite de frig și
de durere. A tras încă o dată de lanț și, când a înțeles că așa
nu va primi nici un răspuns, a început să lovească cu pumnii
în poartă și să țipe. A lovit până când i-au sângerat mâinile,
a strigat până când glasul i s-a frânt și nu s-a mai putut ține
pe picioare. Prăbușită într-o baltă înghețată, a închis ochii,
ascultând viața care palpita înăuntrul ei. Curând, zăpada a
început să-i acopere fața și trupul.
Întunericul se întindea ca o pată de cerneală când poarta
s-a deschis, proiectând un evantai de lumină pe corpul fetei.
Două siluete cu lămpi de gaz în mâini au îngenuncheat lângă
ea. Un bărbat corpolent, cu fața ciupită de vărsat, i-a dat la o
parte părul de pe frunte. Ea a deschis ochii și i-a zâmbit. Cei
doi bărbați s-au uitat unul la altul, iar al doilea, mai tânăr și
mai zvelt, a arătat spre mâna fetei, pe care strălucea ceva. Un
inel. Tânărul a dat să i-l ia, dar celălalt l-a oprit.
Au ridicat-o. Cel mai în vârstă și mai puternic a luat-o în
brațe și i-a ordonat celuilalt să dea fuga după ajutor. Tânărul
a încuviințat fără chef și a dispărut în beznă. Fata continua
să-l privească în ochi pe bărbatul cel vânjos care o ducea în
brațe, murmurând un cuvânt care nu ajungea să prindă formă
pe buzele ei înghețate. „Mulțumesc, mulțumesc.“
Omul, care șchiopăta ușor, a dus-o până la un fel de
garaj aflat chiar lângă intrarea în vopsitorie. Când au intrat,
fata a auzit alte glasuri și a simțit cum alte brațe o susțin și
o întind pe o masă de lemn, lângă foc. Încet-încet, căldura
flăcărilor a topit lacrimile de gheață presărate în părul și pe
fața ei. Două tinere cam de aceeași vârstă cu ea, îmbrăcate
ca niște fete în casă, au acoperit-o cu o pătură și au început
să-i maseze brațele și picioarele. Două mâini ce miroseau a
mirodenii i-au dus la gură o cană cu vin fiert. Lichidul călduț
i s-a răspândit în corp ca un balsam.
Cum stătea întinsă pe masă, fata s-a uitat în jur și a
înțeles că era într-o bucătărie. Una dintre fetele în casă i-a
așezat capul pe niște cârpe și ea și l-a lăsat pe spate. Culcată
astfel, putea vedea încăperea aceea cu susul în jos, cu oalele,
tigăile și ustensilele suspendate împotriva forței de
gravitație. Așa a văzut-o intrând. Chipul palid și senin al
doamnei în alb se apropia încet dinspre ușă, de parcă ar fi
mers pe tavan. Fetele în casă s-au dat la o parte, iar bărbatul
cel vânjos și-a coborât temător privirea și s-a retras în grabă.
Fata a ascultat pașii și glasurile care se îndepărtau și și-a dat
seama că rămăsese singură cu doamna în alb. A văzut-o
aplecându-se deasupra ei și i-a simțit răsuflarea caldă și
dulce.
— Nu te teme, a murmurat doamna.
O cerceta în tăcere cu ochii ei cenușii, iar dosul mâinii,
cu o piele fină cum nu mai atinsese vreodată, îi mângâia
obrazul. Fata s-a gândit că doamna arăta ca un înger obosit,
căzut din cer în pânza de păianjen a uitării. I-a căutat
privirea. Doamna a surâs și a mângâiat-o pe obraz cu infinită
duioșie. Au stat așa vreo jumătate de oră, aproape în tăcere,
până când din curte s-au auzit glasuri, iar fetele în casă s-au
întors, însoțite de bărbatul cel tânăr și de un domn înfofolit
într-un palton care ducea în mână o geantă mare, neagră.
Medicul s-a așezat lângă ea și i-a luat pulsul. Ochii lui o
urmăreau cu îngrijorare. I-a pipăit burta și a oftat. Fata
aproape că nu a auzit ordinele pe care doctorul le dădea
fetelor în casă și servitorilor care se adunaseră în jurul
focului. Abia atunci a găsit putere să vorbească și a întrebat
dacă copilul se va naște sănătos. Medicul, pe fața căruia se
citea că îi vedea deja morți pe amândoi, s-a mulțumit să
schimbe o privire cu doamna în alb.
— David, a murmurat fata. Se va numi David.
Doamna a încuviințat și a sărutat-o pe frunte.
— Acum trebuie să fii puternică, i-a șoptit, apucând-o
hotărât de mână.
Peste multă vreme, am aflat că fata aceea de numai
șaptesprezece ani a stat într-o tăcere absolută, fără să scoată
un geamăt, cu ochii deschiși și lacrimile prelingându-i-se pe
obraji, în timp ce doctorul îi deschidea pântecul cu bisturiul
și aducea pe lume un copil care nu și-o va aminti decât din
cuvintele altora. M-am întrebat de nenumărate ori dacă a
văzut cum doamna în alb îi întoarce spatele, luând în brațe
copilul și ducându-l la pieptul ei de mătase albă, în timp ce
ea întindea mâinile și îi implora să o lase să-și vadă
băiețelul. M-am întrebat adesea dacă fata a auzit plânsul
copilului ei care se îndepărta în brațele altei femei când au
lăsat-o singură în încăpărea aceea, unde a zăcut în propriul
sânge până când s-au întors și i-au învelit în lințoliu trupul
ce tremura încă. M-am întrebat dacă a simțit cum una dintre
fetele în casă trăgea de inelul pe care îl purta pe mâna stângă,
jupuindu-i pielea ca să i-l ia, în timp ce îi târau trupul înapoi
în noapte, iar cei doi bărbați care o salvaseră o urcau acum
într-o căruță cu coviltir. De atâtea ori m-am întrebat dacă
mai respira când caii s-au oprit și cei doi bărbați au ridicat
lințoliul ca să-l arunce în canalul în care erau deversate apele
murdare de la zecile de fabrici din zona de cocioabe din
trestie și carton ce acopereau plaja din Bogatell.
Am vrut să cred că în ultima clipă, când apele acelea
infecte au azvârlit-o în mare și lințoliul s-a desfăcut pentru
a-i încredința trupul întunericului fără fund, ea a știut că acel
copil căruia îi dăduse viață va trăi și își va aminti mereu de
ea.
Nu am știut niciodată cum o chema.
Fata aceea era mama mea.
 O domnișoară din Barcelona

Laia avea cinci ani când tatăl ei a vândut-o prima oară. A

fost o înțelegere nevinovată și înduioşătoare, în care nu a
existat altă răutate decât cea provocată de foame și de
povara datoriilor. Eduardo Sentís, fotograf și portretist fără
avere și fără glorie, tocmai moștenise studioul celui care îi
fusese mentor și patron vreme de peste douăzeci de ani.
Începuse ca ucenic, ajunsese apoi ajutor și în cele din urmă,
după ce a primit titulatura – dar nu și salariul –, fotograf și
asociat. Studioul se afla într-o clădire mare din josul străzii
Consejo de Ciento și avea patru săli de fotografiere, două
camere obscure și un depozit plin de aparate vechi aflate
într-o stare precară. Împreună cu acest studio, Eduardo a
moștenit numeroasele datorii lăsate de patronul lui, care
fusese mai priceput la obiective și plăci fotografice decât la
calcule. La moartea patronului, Eduardo Sentís avea deja
șase luni de când nu-şi mai primise salariul. După spusele
executorului testamentar, primirea post-mortem a studioului
și a patrimoniului sărăcăcios care îl însoțea se voia a fi o
răsplată binemeritată pentru devotamentul său auster. De
îndată ce lumina și stenografii s-au îndreptat asupra
finanțelor, Eduardo Sentís a înțeles că patronul îi lăsase, în
schimbul tinereții și eforturilor sale, nu o moștenire, ci un
blestem. A fost nevoit să concedieze toți angajații și să se
ocupe singur de supraviețuirea studioului și a lui însuși.
Până în acel moment, o bună parte din câștigurile studioului
se datoraseră diferitelor evenimente de familie, de la nunți și
botezuri până la înmormântări și comuniuni. Pompele
funebre și înmormântările erau specialitatea casei, iar
Eduardo Sentís se obișnuise să-i lumineze și să-i
portretizeze mai bine pe morți decât pe vii; în plus, morții
nu erau niciodată prost focalizați în fotografiile cu timp lung
de expunere, fiindcă nu se mișcau și nici nu trebuiau să-și
țină respirația.
Renumele său de portretist al întunericului i-a adus o
sarcină care la început părea simplă, fără prea multe
complicații. Margarita Pons, fetița de cinci ani a unui cuplu
bogat care avea un mic palat pe bulevardul Tibidabo și o
colonie industrială pe malul râului Ter, murise din cauza unei
febre ciudate de Anul Nou, în 1901. Mama ei, doña Eulalia,
făcuse o criză de nervi, pe care doctorii familiei se grăbiseră
să o tempereze cu doze generoase de laudanum. Lui don
Federico Pons, pater familias și cavaler care nu avea vreme
de sentimentalisme, îi muriseră și alți copii, așa că nu a
vărsat nici o lacrimă și nu a jelit. Avea un moștenitor, primul
lui născut era un băiat sănătos și frumos. Deși tristă,
pierderea unei fete însemna totuși o economie pe termen
mediu și lung pentru averea familiei. Intenția lui era ca
slujba și apoi înmormântarea în cavoul familiei din cimitirul
Montjuïc să aibă loc cât mai repede, ca să se poată întoarce
la rutina muncii de zi cu zi, însă doña Eulalia, fragilă și cu
tendința de a se lăsa îmbrobodită de femeile sinistre din
societatea spiritistă Lumina de pe strada Elisabets, nu putea
să meargă mai departe la fel de hotărât. Pentru a-i potoli
suspinele, don Federico a acceptat să se facă seria de portrete
ale micuței moarte pe care o dorea mama ei, înainte ca
angajații de la pompe funebre să închidă pentru totdeauna
cadavrul într-un sicriu de marmură împodobit cu cristale
azurii.
 Eduardo Sentís, portretistul morților, a fost chemat la
micul palat al familiei Pons de pe bulevardul Tibidabo.
Proprietatea era ascunsă între copaci și ajungeai la ea
trecând de poarta de fier aflată la colțul cu strada José Garí.
Era o zi cenușie și urâtă, o așchie din iarna aceea ostilă și
cețoasă care i-a adus atâta nenorocire bietului Sentís. Cum
nu avea cu cine să o lase pe Laia, fetița lui, a luat-o cu el. Cu
o mână ţinând-o pe copilă, iar cu cealaltă ducând geanta cu
obiective și burdufuri, Sentís a luat tramvaiul albastru și a
ajuns la palat, hotărât să înceapă anul cu un venit stabil şi
însemnat. A fost primit de un servitor care l-a însoțit prin
grădină până la uriaşa casă, iar acolo a fost condus într-o
mică sală de așteptare. Laia se uita în jur vrăjită, fiindcă nu
văzuse niciodată un asemenea loc, desprins parcă dintr-un
basm, dar dintr-un basm cu o mașteră vicleană și oglinzi
otrăvite de amintiri rele. Din tavan atârnau candelabre de
cristal, pereții erau împodobiți cu tablouri și statui, iar pe jos
erau covoare persane groase. Observând toată bogăția aceea,
Sentís a fost tentat să mărească preţul. A fost primit de don
Federico, care abia dacă l-a privit în ochi și i-a vorbit pe
tonul rezervat lacheilor și muncitorilor de la fabrică. Avea o
oră ca să-i facă o serie de portrete copilei moarte. Văzând-o
pe Laia, don Federico s-a încruntat dezaprobator. Bărbații
din familia sa considerau că utilitatea femeilor se limita la
pat, la masă sau la bucătărie, iar mucoasa aia nu avea nici
vârsta, nici pedigriul necesare pentru a putea fi inclusă în una
dintre cele trei categorii. Sentís s-a scuzat că o adusese pe
fetiță, adăugând că sarcina urgentă ce-i fusese încredinţată îl
împiedicase să găsească pe cineva care să stea cu ea. Don
Federico s-a mulțumit să ofteze dezaprobator și i-a făcut
semn fotografului să-l urmeze pe scări.
 Margarita Pons fusese depusă într-o încăpere de la
primul etaj. Era întinsă pe un pat mare acoperit de crini albi,
cu mâinile încrucișate pe piept deasupra unui crucifix, cu o
diademă de flori pe frunte și o rochiță de mătase vaporoasă.
Doi servitori tăcuți vegheau la ușă. O lumină cenușie intra
pe fereastră, căzând pe chipul copilei. Pielea ei căpătase
aspectul și culoarea marmurei. Avea ochii înfundați în
orbite, iar buzele îi erau purpurii. Încăperea mirosea a flori
ofilite.
Sentís i-a făcut semn Laiei să aștepte pe hol și s-a apucat
să-și aranjeze trepiedul și aparatul în fața patului. A calculat
că avea să facă în total șase plăci. Două prim-planuri cu un
obiectiv mare. Două planuri medii, de la talie în sus, și două
planuri generale, cu întregul corp. Toate din același unghi,
fiindcă bănuia că un profil sau un semiprofil ar fi evidențiat
rețeaua de vene și capilare închise la culoare de sub pielea
fetiței, ce ar fi apărut în fotografie și mai sinistre, dacă era
posibil așa ceva. O ușoară supraexpunere avea să facă pielea
mai albă și să îndulcească imaginea cu o aură mai caldă și
estompată pe corp și o mai mare profunzime a câmpului și
detaliilor pe contur. În timp ce-și pregătea obiectivele, și-a
dat seama că într-un colț al camerei ceva se mișca. Ceea ce i
se păruse a fi o statuie atunci când intrase în cameră s-a
dovedit a fi o femeie îndoliată, cu fața acoperită de un văl.
Era doña Eulalia, mama fetiței, care hohotea în tăcere și se
târa prin cameră ca un suflet chinuit. S-a apropiat de fetiță și
a mângâiat-o pe obraz.
— Îngerul meu îmi vorbește, i-a zis lui Sentís. O auziți?
Sentís a încuviințat și și-a continuat pregătirile. Cu cât
pleca mai repede de-acolo, cu atât mai bine. Când a fost gata
să facă primele fotografii, i-a cerut mamei să iasă câteva
minute din raza obiectivului. Ea a sărutat-o pe frunte pe
moartă și s-a postat în spatele aparatului de fotografiat.
Sentís era atât de cufundat în munca lui, încât nu a
observat că Laia intrase în cameră și stătea în picioare lângă
el, uitându-se împietrită la fetița moartă întinsă pe pat.
Înainte ca el să poată reacționa, doamna Pons s-a apropiat de
Laia și s-a așezat în genunchi în fața ei. „Bună, scumpo. Tu
ești îngerul meu?“, a întrebat-o. Stăpâna casei a luat-o în
brațe pe fetița lui Sentís și a strâns-o la piept. Sentís a simțit
că-i îngheață sângele în vine. Mama defunctei îi cânta Laiei
un cântec de leagăn și o legăna, îi repeta că e îngerul ei și că
nu se vor despărți niciodată. În clipa aceea și-a făcut apariția
don Federico, i-a smuls-o pe fetiță din brațe și a scos-o pe
femeie afară din cameră. Doña Eulalia plângea și implora să
fie lăsată cu îngerul ei, întinzând mâinile spre Laia. De
îndată ce au rămas singuri, fotograful a expus plăcile cât de
repede a putut și și-a strâns aparatele. La plecare, don
Federico îl aștepta în antreu cu un plic în care era plata
pentru serviciile sale. Sentís a văzut că erau de două ori mai
mulți bani decât ceruse. Don Federico îl privea cu un
amestec de dorință și dispreț. I-a făcut pe loc oferta: în
schimbul unei sume generoase, fotograful trebuia să o aducă
pe fiica lui a doua zi la palatul familiei Pons și să o lase
acolo până seara. Uluit, Sentís s-a uitat la fetiță, apoi la
Pons. Industriașul a dublat suma. Sentís a refuzat în tăcere.
„Gândiți-vă“, i-a spus Pons la despărțire.
În noaptea aceea fotograful nu a închis un ochi. Laia l-a
văzut pe tatăl ei în studio, plângând în întuneric, și l-a luat
de mână. I-a zis să o ducă la casa aceea, să fie înger și să se
joace cu doamna. Pe la jumătatea dimineții erau la poarta
palatului. Lui Sentís i s-au trimis banii printr-un servitor și i
s-a comunicat să revină la șapte seara. A văzut-o pe Laia
dispărând în casa aceea mare și a luat-o pe bulevard,
ajungând la o cafenea din partea de sus a străzii Balmes,
unde a cerut un pahar de coniac, apoi încă unul și încă unul,
până când s-a făcut ora să meargă după fiica lui.
Laia și-a petrecut ziua jucându-se cu doña Eulalia și cu
păpușile răposatei. Doña Eulalia a îmbrăcat-o cu hainele
fiicei moarte, a sărutat-o și a ținut-o în brațe, i-a spus
povești și i-a vorbit despre frații ei, despre mătușă, despre o
pisică pe care o avuseseră și care fugise. S-au jucat de-a v-
ați ascunselea și au urcat în pod. Au alergat prin grădină și
au mâncat lângă havuzul din patio, dând firimituri de pâine
peștilor colorați care brăzdau apa. La lăsarea serii, doña
Eulalia s-a întins în pat cu Laia alături și și-a băut apa cu
laudanum. Așa, îmbrățișate în penumbră, cele două au
dormit, până când un servitor a trezit-o pe Laia și a însoțit-o
până la ușă, unde o aștepta tatăl ei, cu ochii roșii de rușine.
Văzând-o, a căzut în genunchi și a îmbrățișat-o. Servitorul
i-a întins un plic cu bani și i-a spus să o aducă pe fetiță a
doua zi la aceeași oră.
Săptămâna aceea, Laia a mers în fiecare zi la palatul
familiei Pons ca să devină micul înger, să se joace cu
jucăriile lui și să-i poarte hainele, să răspundă la numele lui
și să dispară în umbra fetiței moarte care bântuia orice
cotlon al acelei case triste și întunecoase. În cea de-a șasea
zi, amintirile ei erau cele ale micii Margarita, iar vechea ei
viață se evaporase. Se transformase în acea prezență dorită
și învățase să o întruchipeze mai intens decât moarta însăși.
Învățase să înțeleagă priviri și dorințe, să asculte tremurul
inimilor bolnave din cauza unei pierderi și să găsească
gesturile și mângâierile care consolau inconsolabilul. Fără să
știe, învățase să devină altă persoană, să fie nimic și nimeni,
să trăiască în pielea altcuiva. Niciodată nu i-a cerut tatălui ei
să n-o ducă în acel loc, nici nu i-a povestit ce se întâmpla în
lungile ore petrecute acolo. Fotograful, îmbătat de bani și de
ușurare, își liniștea conștiința pretinzând că face o faptă
bună, un gest de milă creștinească. „Dacă nu vrei, nu trebuie
să mergi în casa aia, auzi?“, îi spunea în fiecare seară când se
întorceau de la palatul familiei Pons. „Dar le facem un bine.“
Micul înger s-a evaporat în a șaptea zi. S-a spus că doña
Eulalia s-a trezit devreme și, negăsind-o pe fetiță lângă ea,
s-a apucat să o caute cu frenezie prin toată casa, căci avea
impresia că încă se mai jucau de-a v-aţi ascunselea.
Laudanumul și bezna au au purtat-o spre patio, unde i s-a
părut că aude o voce și că întâlnește privirea unui mic înger
cu chipul brăzdat de vinișoare albăstrui și cu buzele negre
de otravă care o chema în apa havuzului și o îndemna să se
scufunde în ea, să primească îmbrățișarea înghețată și
tăcută a întunericului care o târa și îi șoptea: „Mamă, acum
vom fi împreună pentru totdeauna, așa cum voiai“.
Ani la rând, fotograful și fiica lui au mers prin orașe și
sate din toată țara cu circul lor de iluzii și plăceri. La cei
șaptesprezece ani ai săi, Laia învățase deja să întruchipeze
vieți și chipuri plecând de la niște foi de hârtie, de la o
fotografie veche, de la o poveste uitată sau de la niște
amintiri care nu voiau să moară. Uneori, arta ei deștepta
dorul unei prime iubiri secrete și interzise, iar carnea ei
tremurândă se trezea sub mâinile unor amanți aflați deja în
retragere, oameni care putuseră cumpăra orice în viață, în
afară de ceea ce-și doreau mai mult și le scăpase.
Negustori plini de bani și goliți de viață se trezeau, fie și
pentru câteva minute, în patul femeilor pe care fata le
construise pornind de la o dorință tainică, de la paginile unui
jurnal sau de la un portret de familie și a căror amintire avea
să-i însoțească tot restul vieții. Câteodată, arta ei atingea o
asemenea perfecțiune, încât clientul uita că e vorba doar de o
iluzie care să-i întunece simțurile și să le otrăvească de
plăcere pentru câteva clipe. Atunci, acesta credea că fata e
cine pretindea că e, că obiectul dorinței lui căpătase viață și
nu mai voia să-l lase să plece. Era dispus să-și piardă averea
sau viața pustie pe care o dusese până atunci ca să trăiască ce
mai rămăsese din iluzia sa în brațele acelei fete care
întruchipa tot ce-şi putea dori un bărbat.
Când se întâmpla asta, și se întâmpla tot mai des, fiindcă
Laia învățase să citească sufletul și dorința bărbaților cu
atâta precizie, încât și tatăl ei simțea uneori că jocul a mers
prea departe, își luau amândoi tălpășița în zori, ca fugarii, și
se ascundeau în alt oraș, pe alte străzi, preţ de câteva
săptămâni. Laia își petrecea zilele ascunsă în apartamentul
vreunui hotel de lux, dormind aproape toată ziua, cufundată
într-o letargie de tăcere și tristețe, în timp ce tatăl ei
cutreiera cazinourile din oraș și pierdea în doar câteva zile
averea pe care o câștigaseră. Promisiunile că vor renunța la
viața aceea erau din nou încălcate, iar tatăl o îmbrățișa și îi
șoptea că va mai fi doar o dată, doar un client și apoi se vor
retrage într-o casă pe malul unui lac, unde Laia nu va mai fi
nicicând nevoită să dea viață dorințelor ascunse ale vreunui
domn cu stare și bolnav de singurătate. Laia știa că tatăl ei
mințea, că mințea fără să-şi dea seama, la fel ca toţi marii
mincinoși, care mai întâi se mint pe ei înșiși și apoi nu mai
sunt în stare să recunoască adevărul nici dacă le înfigi un
cuțit în inimă. Știa că minte și îl ierta, pentru că îl iubea și
pentru că în sufletul ei își dorea să continue jocul, să
găsească în curând alt personaj pe care să-l aducă la viață și
cu care să umple, fie și pentru câteva zile sau ore, golul
imens care tot creștea în ea și o mânca de vie noaptea, când
aștepta în așternuturi de mătase în apartamentele hotelurilor
să se întoarcă tatăl ei, îmbătat de lichior și înfrângere.
În fiecare lună, Laia primea vizita unui bărbat matur, cu
aer învins, căruia tatăl ei îi spunea doctorul Sentís. Doctorul,
un bărbat fragil ce se ascundea în spatele unor lentile despre
care credea că îi maschează privirea disperată și zdrobită,
trăise vremuri mai bune. În anii mai prosperi ai tinereții sale
avusese un cabinet renumit pe strada Ausias March, pe unde
treceau doamne și demoazele aflate la vârsta măritișului sau
care-și aminteau acea vârstă. Acolo, cu picioarele desfăcute
în sala cu tavan azuriu, crema burgheziei din Barcelona nu
avea secrete, nici pudoare față de bunul doctor. Mâinile lui
aduseseră pe lume sute de copii din familii bogate, iar
îngrijirile și sfaturile sale salvaseră viața și, adesea,
reputația unor paciente care nu fuseseră învățate ca o bună
parte din corpul lor, cea care ardea și pulsa cel mai tare, să
păstreze mai multe secrete decât taina Sfintei Treimi.
Doctorul Sentís avea gesturile senine și tonul prietenos
și sănătos al celui care nu vede nimic rușinos în lucrurile ce
țin de viață. Afabil și liniștit, știa să câștige încrederea și
aprecierea femeilor și fetelor timorate de călugărițe și
călugări care nu-și atingeau locurile rușinoase decât pe
întuneric și la îndemnul Necuratului. Le explica fără rușine
și tam-tam cum funcționează corpul lor și le învăța să nu
roșească în fața a ceea ce era, după el, creația Domnului.
Desigur, un om de talent și de succes, integru și onorabil, nu
putea rămâne în lumea bună, așa că i-a venit și lui ceasul.
Lovitura ți-o dau întotdeauna cei care îți datorează cel mai
mult. Nu-i trădezi pe cei care vor să-ți facă rău, ci pe cei care
îți întind o mână, fie și numai ca să nu admiți că le datorezi
recunoștință.
 Pe doctorul Sentís, trădarea îl aștepta de ceva vreme. Ani
de zile avusese grijă de o doamnă din înalta societate prinsă
într-o căsătorie fără atingeri și aproape fără cuvinte cu un
bărbat pe care abia dacă-l cunoștea și cu care se culcase de
două ori în douăzeci de ani. Doamna se obișnuise să trăiască
cu pânzele de păianjen din inimă, dar nu se putea resemna să
stingă focul care-i ardea între picioare, și într-un oraș unde
multor bărbați le plăcea să-și trateze soțiile ca pe niște
sfinte și fecioare, iar pe celelalte femei ca pe niște târfe, nu
i-a fost greu să găsească amanți și pelerini cu care să-și
alunge plictiseala și să-și aducă aminte că era vie, chiar și
numai de la gât în jos. Aventurile fericite și nefericite în
paturi străine presupuneau riscuri, iar doamna nu avea
secrete față de bunul doctor, care se asigura că coapsele ei
palide și pline de dorință nu cădeau pradă unor boli și dureri
de proastă reputație. Poțiunile, pomezile și sfaturile lui
înțelepte o menținuseră ani de zile pe doamnă într-o stare de
ardoare imaculată.
Viața a vrut, așa cum obișnuiește când are ocazia, ca
bunătatea doctorului să i se întoarcă sub forma răutății și a
răcelii. Înalta societate din orice oraș este o lume aproape la
fel de mică pe cât este rezerva ei de onestitate și era
previzibil că va veni ziua blestemată în care, nefericit sau
disperat, ori mai degrabă din interes, unul dintre acei amanți
de o jumătate de oră va dezvălui viața secretă și înflăcărată a
femeii singure și triste în fața privirilor ironice ale
tovarășelor sale cuprinse de invidie și ale soților cuprinși de
dorință. Povestea târfei cu ciorapi de mătase, porecla dată de
vreun bârfitor cu aere de literat, s-a răspândit asemenea
sângelui cald în pălăvrăgelile unei comunități care trăia din
defăimări și suspiciuni.
 Domni distinși se distrau descriind în amănunt farmecele
doamnei ajunse târfă cu ciorapi de mătase, iar nu mai puțin
distinsele și disprețuitele lor neveste șopteau cum desfrânata
aia, care se pretinsese prietena lor, făcuse lucruri care nici nu
puteau fi numite și corupsese sufletele și părțile de jos ale
bărbaților și fiilor lor în patru labe și cu gura plină,
lăudându-se cu acrobații lingvistice pe care nu le învățaseră
în cei unsprezece ani petrecuți la școala de pe lângă
mănăstire. Povestea, care lua proporții tot mai mari și
devenea tot mai extravagantă de la un om la altul, a ajuns
curând și la urechile augustului soț al numitei târfe cu
ciorapi de mătase. S-a spus mai apoi că nimeni nu a fost de
vină, că dama a hotărât să-și abandoneze căminul, hainele și
bijuteriile și să se mute într-un apartament friguros de pe
strada Mallorca, fără lumină și fără mobile, și că într-o zi de
ianuarie s-a întins pe pat în fața geamului deschis și a băut o
jumătate de pahar de laudanum, până când inima i s-a oprit
și ochii, deschiși în vântul înghețat de iarnă, au crăpat de
promoroacă.
Au găsit-o dezbrăcată, având alături doar o scrisoare cu
cerneala încă proaspătă în care își spunea povestea și arunca
întreaga vină pe umerii doctorului Sentís, care o amețise cu
poțiunile și cuvintele lui viclene, convingând-o să se dedea
unei vieți desfrânate, din care numai rugăciunea și întâlnirea
cu Domnul la porțile purgatoriului o puteau salva.
În facsimil sau în vorbele altora, scrisoarea a avut o largă
circulație printre oamenii de bine, și după o lună, caietul de
programări al doctorului Sentís era gol, iar înfățișarea sa
liniștită și taciturnă ajunsese cea a unui paria pe care abia îl
învrednicești cu o privire sau cu un cuvânt. După luni de
lipsuri, doctorul a încercat să-și găsească de lucru în
spitalele din oraș, dar nici unul nu a vrut să-l primească,
fiindcă soțul răposatei, care din târfă cu ciorapi de mătase
devenise sfântă martiră în mantie albă, avea relații și
ordonase și amenințase că aceia care îl vor ajuta pe doctorul
Sentís aveau să-i țină tovărășie în lumea celor uitați.
Devenit invizibil, bunul doctor a coborât, cu timpul, din
puful Barcelonei pudice în subteranele străzilor, unde sute de
târfe fără ciorapi de mătase și cu suflete chinuite i-au primit
serviciile și onestitatea, dacă nu cu bani, căci nu prea aveau,
cel puțin cu respect și recunoștință. Doctorul, care fusese
nevoit să vândă în pierdere cabinetul de pe strada Ausias
March și casa din San Gervasio pentru a supraviețui în anii
aceia grei, a cumpărat un apartament modest pe strada
Condal, unde avea să moară peste multă vreme, fericit și
obosit, fără remușcări.
În acei primi ani în care doctorul Sentís mergea prin
bordelurile și camerele de rendez-vous din Raval înarmat cu
medicamente și bun-simț, s-a întâlnit cu fotograful care a
încercat să-i ofere, fără plată, talentele fiicei sale. Fotograful
auzise că doctorului îi murise fiica de doar paisprezece ani,
pe nume Laia, și că soția îl părăsise la puțin timp după
aceea, incapabilă să suporte pierderea care-i unea.
Cunoscuții ziceau că bunul doctor era urmărit de tragedia
morții Laiei, pe care, cu toate eforturile sale, nu o putuse
salva. Fotograful, căruia doctorul îi vindecase o infecție la
ureche cât pe ce să-l lase surd și să-l facă să-și piardă
judecata, voia să-l răsplătească și era convins, după ce
studiase fotografiile și amintirile pe care le păstra Sentís, că
fiica sa putea să o readucă la viață pe moartă și să-i redea
lui, fie și pentru câteva minute, ceea ce iubise mai mult pe
lume. Doctorul a refuzat oferta, dar s-a împrietenit cu
fotograful și a ajuns medicul fiicei acestuia, pe care o vizita
în fiecare lună și o ținea departe de bolile caracteristice
profesiei.
Laia îl adora pe doctor și îi aștepta cu nerăbdare vizitele.
Era singurul bărbat cunoscut care nu o privea cuprins de
dorință și nu proiecta asupra ei fantezii fără leac. Putea vorbi
cu el despre lucruri pe care niciodată nu i le-ar fi spus tatălui
ei, putea să-i împărtășească temerile și neliniștile ei.
Doctorul, care nu-și judeca pacienții, nici ocupațiile pe care
viața le alesese pentru ei, nu putea ascunde că nu-i plăcea
cum vindea fotograful cei mai frumoși ani ai fiicei sale.
Uneori îi vorbea despre fata pe care o pierduse și ea știa,
fără să fie nevoie să-i spună cineva, că era singura căreia
doctorul îi încredința secretele și amintirile lui. În taină, își
dorea să-i ia locul celeilalte Laia și să devină fiica bărbatului
aceluia trist și bun, să-l părăsească pe fotograf, pe care
lăcomia și minciuna îl prefăcuseră într-un străin îmbrăcat cu
hainele tatălui ei. Ceea ce îi refuzase viața avea să-i dea
moartea.

La puțin timp după ce a împlinit șaptesprezece ani, Laia

și-a dat seama că e gravidă. Tatăl copilului putea fi oricine
dintre clienții care, în număr de trei pe săptămână, plăteau
datoriile acumulate de fotograf la jocurile de noroc. La
început, Laia nu i-a spus tatălui ei despre sarcină și a
inventat o mulțime de scuze ca să evite vizitele doctorului
Sentís în primele luni. Corsetele și arta de a-i determina pe
ceilalți să vadă în ea ceea ce-și doreau au făcut restul. În cea
de-a patra lună, unul dintre clienți, un medic care fusese
rivalul lui Sentís și preluase bună parte din pacienții
acestuia, și-a dat seama că e însărcinată în timpul unui joc în
care, legată de mâini și de picioare, Laia se supunea
examinării barbare a unui medic căruia gemetele de durere
ale pacientelor îi încălzeau inima. A lăsat-o sângerând,
goală, legată de pat, și așa a găsit-o tatăl ei după câteva ore.
Când a descoperit adevărul, fotograful a fost cuprins de
panică și s-a grăbit să-și ducă fata într-o pivniță de pe strada
Aviñón, la o vrăjitoare, ca să scape de nobilul bastard pe
care-l purta. Înconjurată de lumânări și căldări cu apă rău
mirositoare, întinsă pe un pat murdar și pătat de sânge, Laia
i-a zis vrăjitoarei că-i era frică și că nu voia să-i facă rău
ființei nevinovate din pântecul ei. Cu aprobarea fotografului,
vrăjitoarea i-a dat să bea un lichid gros, verzui, care i-a
întunecat judecata și i-a slăbit voința. A simțit cum tatăl ei o
ținea de încheieturi și vrăjitoarea îi depărta coapsele. A
simțit cum un obiect de metal rece își deschidea drum
înăuntrul ei asemenea unei limbi de gheață. În delirul ei, i s-
a părut că aude plânsul unei ființe care i se răsucea în pântec
și o implora să o lase să trăiască. Atunci, explozia de durere,
explozia miilor de cuțite care îi rodeau măruntaiele, a focului
care o ardea pe dinăuntru a pus stăpânire pe ea și a făcut-o
să-și piardă cunoștința. Ultimul lucru pe care și l-a amintit a
fost că se scufunda într-un puț de sânge negru aburind și că
ceva, sau cineva, o trăgea de picioare.
S-a trezit în același pat, sub privirile indiferente ale
vrăjitoarei. Se simțea slăbită. O durere surdă, arzătoare îi
mistuia burta și coapsele, ca și cum tot corpul i-ar fi fost o
rană deschisă. Privirea ei febrilă a întâlnit-o pe a vrăjitoarei.
A cerut să-l vadă pe tatăl ei. Vrăjitoarea a clătinat din cap în
tăcere. Laia şi-a pierdut din nou cunoștința, iar când a
deschis ochii și-a dat seama, după lumina ce venea de la o
ferestruică aflată la nivelul străzii, că se crăpa de ziuă.
Vrăjitoarea stătea cu spatele, pregătind o băutură care
mirosea a miere și alcool. Laia a întrebat de tatăl ei.
Vrăjitoarea i-a întins o cană caldă și i-a zis să bea, că se va
simți mai bine. A băut, iar balsamul cald, gelatinos i-a mai
domolit durerea din pântec.
— Unde-i tata?
— Ăla era taică-tău? a întrebat vrăjitoarea cu un zâmbet
amar.
Fotograful o abandonase, crezând-o moartă. Inima nu-i
mai bătuse două minute, i-a explicat vrăjitoarea. Văzând că a
murit, tatăl ei fugise.
— Și eu am crezut că ai murit. Dar peste câteva minute
ai deschis ochii și ai început să respiri din nou. Ești
norocoasă, fetiţo. Cineva acolo sus pesemne că te iubește
mult, fiindcă te-ai născut din nou.
Laia și-a adunat puterile, s-a ridicat și s-a dus la hotelul
Colón, unde locuiseră trei săptămâni, iar acolo recepționerul
a informat-o că fotograful plecase cu o zi înainte, fără să lase
vreo adresă. Luase toate lucrurile, lăsând doar albumul de
fotografii al Laiei.
— Nu a lăsat nici un bilet pentru mine?
— Nu, domnișoară.
O săptămână, Laia l-a căutat prin tot orașul. Nimeni nu-l
mai văzuse prin cazinourile și cafenelele unde mergea de
obicei, dar toți au rugat-o să-i spună, în caz că îl vedea, să
facă bine și să-și plătească datoriile. În cea de-a doua
săptămână a știut că nu avea să-l mai vadă și, cum nu avea
pe nimeni, nici unde să stea, s-a dus la doctorul Sentís, care,
cum a dat cu ochii de ea, a ştiut că ceva nu era în regulă și a
insistat s-o examineze. Când a văzut ce dezastru făcuse
bătrâna vrăjitoare în pântecul fetei, bunul doctor a izbucnit în
lacrimi. În ziua aceea, el și-a recuperat fiica, iar Laia a găsit,
pentru prima oară, un tată.
 Locuiau împreună în apartamentul modest al doctorului
de pe strada Condal. Doctorul câștiga foarte puțin, dar
suficient ca să o înscrie pe Laia la o școală pentru
domnișoare și să întrețină timp de un an iluzia că totul avea
să fie bine. Vârsta înaintată și neglijența în administrarea
dozelor de eter cu care încerca pe ascuns să-și aline durerea
vieții îl slăbiseră. Mâinile începeau să-i tremure și își
pierdea vederea. Doctorul se stingea și Laia a renunțat la
școală ca să se ocupe de el.
Odată cu vederea, bunul doctor a început să piardă și
legătura cu realitatea și să creadă că era fiica lui adevărată,
care se întorsese din morți pentru a-l îngriji. Uneori, când îl
ținea în brațe și îl lăsa să plângă, credea și Laia. Iar când
micile economii ale doctorului s-au epuizat, fata s-a văzut
nevoită să-și scoată din nou talentele la lumină și să revină
în arenă.
Liberă de legăturile tatălui ei, Laia a descoperit că avea
acum și mai multe talente. După doar câteva luni, cele mai
bune stabilimente din oraș se băteau pentru serviciile ei. Se
limita la un client pe lună, la cel mai mare preț. Săptămâni la
rând studia cazul și crea identitatea fanteziei pe care urma să
o întruchipeze timp de câteva ore. Niciodată nu primea a
doua oară același client. Niciodată nu-și dezvăluia adevărata
identitate.
În cartier s-a răspândit zvonul că bătrânul doctor locuia
cu o tânără de o frumusețe nemaipomenită. Nu se știe de
unde, după ani de absență, și-a făcut apariția fosta lui soție,
ca să amărască bătrânețea unui om care nu mai vedea și nu-
și mai amintea și a cărui singură realitate era compania unei
fete pe care o lua drept fiica lui moartă, care îi citea cărți
vechi și îl ținea în brațe, spunându-i – și simțind-o – tată.
Cu ajutorul judecătorilor și al polițiștilor, doamna Sentís a
reușit să o dea pe Laia afară din casă și aproape și din viața
doctorului. Fata a găsit adăpost într-o instituție condusă de o
veche profesionistă a alcovului, Simone de Sagnier, și timp
de câțiva ani a încercat să uite cine era, să uite că singurul
mod în care se simțea vie era să dea viață altora. După-
amiezile, când îi dădea voie soția doctorului, Laia se ducea
la apartamentul din strada Condal și îl scotea la plimbare.
Mergeau în locuri și în grădini unde doctorul își amintea că
fusese cu fiica sa, și acolo Laia, Laia pe care și-o amintea el,
îi citea cărți sau îi împrospăta amintirile despre lucruri pe
care nu le trăise, dar pe care și le însușise. Au trecut astfel
aproape trei ani în care bătrânul doctor Sentís se stingea de la
o săptămână la alta, până în ziua aceea ploioasă când eu am
urmărit-o până acasă la doctor și Laia a primit vestea că tatăl
ei, singurul pe care-l avusese, murise în noaptea dinainte, cu
numele ei pe buze.
 Trandafirul de foc

„Și astfel, când a venit

ziua de 23 aprilie,
deținuții s-au întors și s-
au uitat la David Martín,
care zăcea în umbra
celulei sale cu ochii
închiși, și i-au cerut să le
spună o poveste ca să-și
alunge plictiseala.
— O să vă spun o
poveste, a zis el. O
poveste cu cărți, balauri
și trandafiri, cum ne cere
ziua de azi, dar mai ales o
poveste cu umbre și
cenușă, cum impun
vremurile…“
(Fragmente pierdute din
Prizonierul cerului)

1
Cronicile povestesc că, atunci când făuritorul de
labirinturi a ajuns în Barcelona la bordul unui vas venind din
Orient, purta deja asupra lui germenul blestemului ce avea să
coloreze cerul orașului cu foc și sânge. Era anul de grație
1454 și peste iarnă febra decimase populația, lăsând
Barcelona învăluită în fumul ocru al focurilor în care ardeau
trupurile și lințoliile sutelor de morți. Spirala miasmei putea
fi văzută de departe, târându-se printre turnuri și palate și
ridicându-se apoi într-un semnal funebru care îi avertiza pe
călători să nu se apropie de zidurile orașului și să-l
ocolească. Sfântul Oficiu decretase ca orașul să fie închis,
iar în urma cercetărilor se stabilise că flagelul pornise dintr-
un puț aflat în apropierea cartierului evreiesc din Call de
Sanaüja, unde o conjurație diabolică a cămătarilor semiți
otrăvise apele, după cum au demonstrat dincolo de orice
îndoială zilele de interogatorii. Odată ce bunurile lor fără
număr au fost expropriate și ce a rămas de pe urma
spolierilor a fost aruncat în mlaștină, locuitorilor nu le mai
rămânea decât să spere că rugăciunile oamenilor de bine
aveau să readucă binecuvântarea Domnului asupra
Barcelonei. Cu fiecare zi, cei care mureau erau tot mai
puțini, iar cei care credeau că răul trecuse, tot mai mulți.
Soarta a vrut însă ca primii să fie pur și simplu norocoși, iar
ultimii să-i invidieze curând pe cei care părăsiseră acea vale
a plângerii. Când câteva glasuri firave și-au făcut curaj să
insinueze că o mare pedeapsă se va abate din ceruri pentru
ticăloșia săvârşită in nomine Dei împotriva negustorilor
evrei, era deja târziu. Din cer nu a venit nimic altceva decât
cenușă și pulbere. Pentru prima dată, răul a venit de pe
mare.

2
Vasul a fost zărit în zori. Niște pescari care își reparau
năvoadele lângă dig l-au văzut ivindu-se din ceața adusă de
maree. Când prora s-a înfipt în mal și vasul s-a înclinat spre
babord, pescarii au urcat. Din pântecul vasului se răspândea
o duhoare grozavă. Era plin de apă și printre rămășițe
pluteau vreo douăsprezece sarcofage. Pe Edmond de Luna,
făuritorul de labirinturi și singurul supraviețuitor al
călătoriei, l-au găsit legat de timonă, ars de soare. La început
au crezut că e mort, dar, când l-au cercetat, au observat că
încheieturile îi mai sângerau sub legături și că printre buze îi
ieșea un suflu rece. La cingătoare avea un carnet de piele,
însă nici un pescar nu a putut pune mâna pe el, fiindcă între
timp în port își făcuse apariția un grup de soldați, iar
căpitanul, urmând indicațiile Palatului Episcopal, care fusese
alertat în legătură cu sosirea vasului, a ordonat ca
muribundul să fie dus la spitalul Santa Marta, aflat în
apropiere, și i-a pus pe oamenii săi să păzească resturile
vasului naufragiat până când reprezentanții Sfântului Oficiu
aveau să vină să-l inspecteze și să lămurească creștinește ce
se întâmplase. Carnetul lui Edmond de Luna i-a fost predat
marelui inchizitor Jorge de León, strălucit și ambițios
paladin al Bisericii, care era încredințat că eforturile sale de
curățare a lumii aveau să-i aducă repede statutul de fericit,
sfânt și lumină vie a credinței. După o cercetare sumară,
Jorge de León a decretat că acel carnet era scris într-o limbă
străină creștinătății și le-a poruncit oamenilor săi să-l caute
pe un tipograf pe nume Raimundo de Sempere, care avea un
atelier modest pe lângă poarta Santa Ana și care, fiind foarte
umblat în tinerețe, știa mai multe limbi decât ar fi fost
recomandat pentru un bun creștin. Sub amenințarea cu
tortura, tipograful Sempere a fost obligat să jure că va păstra
secretul în legătură cu ceea ce avea să afle. Abia atunci i s-a
îngăduit să cerceteze carnetul într-o încăpere păzită de
santinele, în biblioteca din casa arhidiaconului, aflată lângă
catedrală. Inchizitorul Jorge de León privea cu atenție și
aviditate.
 — Cred că textul este în persană, Sfinția Voastră, a
șoptit Sempere înspăimântat.
— Încă nu sunt sfânt, a precizat inchizitorul. Toate la
timpul lor. Continuați.
Și așa, toată noaptea, tipograful Sempere a citit și a
tradus din jurnalul secret al lui Edmond de Luna, aventurier
și purtător al blestemului ce avea să aducă Fiara în
Barcelona.

3
Cu treizeci de ani în urmă, Edmond de Luna plecase din
Barcelona spre Orient, în căutare de minuni și aventuri.
Traversând Mediterana, ajunsese în insule interzise care nu
apăreau pe hărțile de navigație, împărțise patul cu prințese
și creaturi a căror natură nu poate fi dezvăluită, cunoscuse
tainele unor civilizații pe care timpul le îngropase și se
inițiase în știința și arta construirii labirinturilor, un dar ce
avea să-l facă faimos și să-i aducă bani și comenzi din
partea sultanilor și împăraților. Cu trecerea anilor, plăcerile
și bogățiile ajunseseră să nu mai însemne aproape nimic
pentru el. Își potolise setea de avere și ambiția, avea mai
mult decât visa orice muritor și, ajuns la maturitate, știind că
zilele sale stăteau să apună, a hotărât că nu va mai munci
niciodată decât în schimbul celei mai mari recompense:
cunoașterea interzisă. Ani la rând a refuzat invitațiile de a
construi cele mai minunate și încâlcite labirinturi pentru că
nu dorea nimic din ceea ce i se oferea în schimb. Credea că
nu există pe lume comoară care să nu-i fi fost oferită, când a
aflat că împăratul din Constantinopol îi solicita serviciile; ca
plată, era dispus să-i încredințeze un secret străvechi, la care
nici un muritor nu avusese acces vreme de secole. Plictisit,
ispitit de această ultimă șansă de a reaprinde flacăra din
sufletul său, Edmond de Luna s-a dus la palatul împăratului
Constantin. Acesta era încredințat că, mai devreme sau mai
târziu, asediul sultanilor otomani avea să pună capăt
imperiului său și să șteargă de pe fața pământului
cunoașterea pe care orașul Constantinopol o strânsese de-a
lungul secolelor. De aceea, voia ca Edmond să proiecteze cel
mai mare labirint creat vreodată, o bibliotecă secretă, un oraș
al cărților ascuns sub catacombele catedralei Hagia Sofia,
unde cărțile interzise și minunile gândirii adunate în sute de
ani să fie păstrate pe vecie. Împăratul Constantin nu-i oferea
nici o comoară, doar un vas, o sticluță de cristal cu un lichid
stacojiu ce strălucea în întuneric. Constantin i-a întins
sticluța cu un surâs straniu.
— Am așteptat mulți ani ca să-l întâlnesc pe omul demn
de acest dar, a explicat împăratul. Dacă ajunge pe mâini
greșite, ar putea fi o unealtă a răului.
Edmond a cercetat sticluța, fascinat și intrigat.
— E o picătură din sângele ultimului balaur, a murmurat
împăratul. Secretul nemuririi.

4
Luni de zile Edmond de Luna a lucrat la planurile
marelui labirint al cărților. Făcea și refăcea proiectul, dar nu
era mulțumit. A înțeles atunci că nu-l mai interesa plata,
căci nemurirea avea să-i fie asigurată de acea bibliotecă
extraordinară, și nu de o presupusă poțiune magică
legendară. Răbdător, dar neliniștit, împăratul îi amintea că
asediul final al otomanilor era aproape și că nu aveau timp
de pierdut. Când Edmond de Luna a găsit în sfârșit soluția
marii probleme, era prea târziu. Armata lui Mahomed al II-
lea „Cuceritorul“ încercuise Constantinopolul. Sfârșitul
orașului și al imperiului era iminent. Împăratul s-a minunat
la vederea planurilor lui Edmond, însă a înțeles că nu va
putea construi niciodată labirintul sub orașul care îi purta
numele. L-a sfătuit atunci pe Edmond să scape de asediu
împreună cu alți artiști și gânditori care urmau să plece spre
Italia.
— Știu că vei găsi locul potrivit pentru labirint, prietene
drag.
În semn de mulțumire, împăratul i-a dat sticluța cu
sângele ultimului balaur, dar un nor i-a umbrit chipul.
— Când ți-am oferit darul acesta, am apelat la lăcomia
minții ca să te ispitesc, prietene. Aș vrea să primești și
această umilă amuletă, care într-o zi poate că va face apel la
înțelepciunea sufletului tău dacă prețul ambiției e prea
mare…
Împăratul și-a desprins de la gât un medalion și i l-a
întins. În el nu erau aur sau giuvaiere, ci doar o pietricică
minusculă ce părea un grăunte de nisip.
— Cel care mi l-a dat mi-a spus că e o lacrimă a lui
Cristos.
Edmond s-a încruntat.
— Știu că nu ești credincios, Edmond, dar credința o
întâlnești atunci când nu o cauți și va veni o zi în care inima
ta, nu mintea, va aspira la curățirea sufletului.
Edmond n-a vrut să-l contrazică pe împărat și și-a pus la
gât medalionul acela modest. A plecat în aceeași noapte, fără
alte bagaje în afară de planurile labirintului și de sticluța
stacojie. După puțin timp, Constantinopolul și imperiul
aveau să cadă în urma unui sângeros asediu, în timp ce
Edmond străbătea Mediterana, îndreptându-se spre orașul pe
care îl părăsise în tinerețe.
Călătorea împreună cu niște mercenari ce se oferiseră să-
l ia cu ei crezându-l un negustor bogat pe care aveau să-l
ușureze de bogății odată ajunși în larg. Când au văzut că nu
avea nici un fel de bogății, au vrut să-l arunce peste bord,
însă el i-a convins să-l lase în continuare pe vas povestindu-
le o parte din aventurile lui, asemenea Șeherezadei. Trucul
era să nu le spui toată povestea, așa îl învățase un povestitor
înțelept din Damasc. „O să te urască pentru asta, dar o să te
dorească și mai mult.“
În timpul liber a început să-și scrie poveștile într-un
carnet. Ca să-l ferească de privirile indiscrete ale piraților, a
scris în persană, o limbă minunată, pe care o învățase în anii
petrecuți în Babilon. Pe la jumătatea călătoriei au întâlnit un
vas în derivă, fără pasageri și fără echipaj. La bord erau
amfore de vin mari pe care le-au adus pe vasul lor și din care
pirații se îmbătau în fiecare seară în timp ce ascultau istoriile
lui Edmond, căruia nu-i îngăduiau să pună nici un strop de
vin în gură. După câteva zile, echipajul a început să se
îmbolnăvească și curând mercenarii au murit unul câte unul,
din cauza otrăvii înghiţite odată cu vinul furat.
Edmond, singurul care a scăpat, i-a vârât în sarcofagele
din cală, pe care pirații le luaseră pesemne într-unul dintre
jafurile lor. Abia când a rămas singurul în viață și se temea
că va muri în derivă în larg, pradă celei mai cumplite
singurătăți, abia atunci a îndrăznit să deschidă sticluța
stacojie și să-i adulmece conținutul preț de o clipă. O clipă a
fost de-ajuns ca să întrezărească abisul ce voia să pună
stăpânire pe el. A simțit aburul care se ridica din vas și i se
prelingea pe piele și o secundă și-a văzut mâinile
acoperindu-se de solzi și unghiile preschimbându-i-se în
gheare mai ascuțite și mai mortale decât oțelul cel mai de
temut. A apucat atunci acel neînsemnat grăunte de nisip pe
care îl purta la gât și a implorat un Cristos în care nu credea
să-l salveze. Abisul întunecat al inimii a dispărut și Edmond
a răsuflat ușurat văzând cum mâinile lui redevin mâini de
muritor. A astupat sticluța și s-a blestemat că fusese atât de
naiv. A știut atunci că împăratul nu-l mințise, că aceea nu
era nici plată, nici binecuvântare. Era cheia infernului.

5
Când Sempere a terminat de tradus carnetul, dintre nori
se iveau primele raze ale zorilor. Imediat după aceea,
inchizitorul a părăsit încăperea fără un cuvânt și două
santinele au venit să-l ducă într-o celulă din care a fost sigur
că nu va mai ieși viu.
Pe când Sempere zăcea în carceră, oamenii marelui
inchizitor se îndreptau spre rămășițele vasului, unde,
ascunsă într-o cutie de metal, aveau să găsească sticluța
stacojie. Jorge de León îi aștepta la catedrală. Nu reușiseră
să dea de medalionul cu presupusa lacrimă a lui Cristos
despre care vorbea textul lui Edmond, însă inchizitorul nu-și
făcea probleme, căci simțea că sufletul său nu avea nevoie să
se curețe. Cu ochii otrăviți de lăcomie, inchizitorul a luat
sticluța stacojie, a ridicat-o în altar ca să o binecuvânteze și,
mulțumind lui Dumnezeu și iadului pentru darul acela, i-a
înghițit conținutul dintr-o sorbitură. Au trecut mai multe
clipe fără să se întâmple nimic. Inchizitorul a izbucnit în râs.
Soldații se uitau unii la alții descumpăniți, întrebându-se
dacă Jorge de León își pierduse mințile. Pentru cei mai
mulți dintre ei, acesta a fost ultimul gând. Au văzut cum
inchizitorul cade în genunchi și cum o rafală de vânt
înghețat mătură catedrala, împingând băncile de lemn,
dărâmând statuile și lumânările aprinse.
Apoi au auzit cum pielea și membrele i se rupeau, cum
între urletele de durere glasul lui Jorge de León se topea în
răgetul fiarei ce se ivea din carnea lui, crescând repede într-
un amestec însângerat de solzi, gheare și aripi. Coada cu
săgeți ascuțite părea cel mai mare șarpe văzut vreodată, iar
când bestia s-a întors și i-au văzut chipul, colții și ochii de
foc, nu au găsit curajul s-o ia la goană. Flăcările i-au surprins
nemișcați și le-au smuls carnea de pe oase așa cum furtuna
smulge frunzele copacilor. Apoi fiara și-a desfăcut aripile și
inchizitorul – Sfântul Gheorghe și balaur totodată – și-a luat
zborul, trecând prin rozasă într-o furtună de sticlă și foc și
înălțându-se deasupra acoperișurilor.

6
Fiara a semănat teroare șapte zile și șapte nopți,
dărâmând temple și palate, incendiind sute de clădiri și
sfâșiind cu ghearele fețele înspăimântate pe care le vedea
implorând milă după ce smulgea acoperișurile caselor.
Balaurul stacojiu creștea de la o zi la alta și devora tot ce
găsea în cale. Trupurile sfârtecate cădeau din cer și flăcările
răsuflării lui curgeau de-a lungul străzilor ca un torent de
sânge.
În cea de-a șaptea zi, când toți credeau că fiara va
distruge în întregime orașul și îi va ucide pe locuitorii săi, o
siluetă solitară i-a ieșit în întâmpinare. Edmond de Luna,
care își revenise, a urcat șchiopătând treptele ce duceau pe
acoperișul catedralei. L-a așteptat acolo pe balaur să-l vadă
și să vină după el. Fiara s-a ivit dintre norii negri de fum și
cenușă, zburând razant deasupra acoperișurilor Barcelonei.
Crescuse mult, ajungând mai mare decât catedrala în care se
născuse.
Edmond de Luna și-a văzut reflexia în ochii ei imenși,
ca două lacuri de sânge. Bestia a deschis gura să-l înghită,
zburând acum ca o ghiulea de tun peste oraș și secerând în
treacăt turnuri și terase. Edmond de Luna a luat grăuntele
minuscul de nisip pe care îl purta la gât și l-a strâns în pumn.
Și-a amintit cuvintele lui Constantin și și-a zis că credința îl
găsise în cele din urmă și că moartea era un preț foarte mic
pentru a curăța sufletul negru al fiarei, care era de fapt
sufletul tuturor oamenilor. A ridicat pumnul în care ținea
lacrima lui Cristos, a închis ochii și s-a oferit. Fălcile l-au
apucat cu viteza vântului și balaurul s-a înălţat în văzduh,
străpungând norii.
Cei care își amintesc ziua aceea spun că s-a deschis cerul
și o mare lumină a cuprins firmamentul. Fiara a fost
învăluită de flăcările ce-i ieșeau din gură și bătaia aripilor ei
a proiectat un imens trandafir de foc care a acoperit orașul
cu totul. Atunci s-a lăsat liniștea și, când au deschis din nou
ochii, au văzut cerul negru ca noaptea cea mai întunecată, iar
de sus a început să cadă încet o ploaie de fulgi de cenușă
strălucitoare, acoperind străzile, ruinele arse și orașul de
morminte, temple și palate cu o mantie albă care se destrăma
când o atingeai și care mirosea a foc și a blestem.

7
În noaptea aceea, Raimundo de Sempere a reușit să fugă
din celulă și să se ducă acasă, unde a văzut că familia sa și
atelierul tipografic supraviețuiseră dezastrului. În zori,
tipograful a mers la dig. Rămășițele vasului naufragiat care
îl adusese pe Edmond de Luna înapoi la Barcelona erau
legănate de valuri. Marea începuse să se retragă și a putut
pătrunde în cală ca și cum ar fi intrat într-o casă cu un perete
dărâmat. Mergând prin măruntaiele vasului în lumina
spectrală a zorilor, tipograful a găsit în cele din urmă ce
căuta. Salpetrul distrusese o parte din linii, dar planurile
marelui labirint al cărților erau intacte, așa cum îl proiectase
Edmond de Luna. S-a așezat pe nisip și le-a despăturit.
Mintea lui nu putea înțelege complexitatea și aritmetica
aflate la baza acelei iluzii, dar și-a spus că niște minți mai
luminate aveau să-i descifreze tainele și că până atunci, până
când unii mai înțelepți aveau să găsească o cale de a salva
labirintul și de a aminti prețul Fiarei, va păstra planurile în
scrinul familiei, unde într-o zi, fără îndoială, avea să le
găsească făuritorul de labirinturi demn de o asemenea
provocare.
 Principele Parnasului

Un soare însângerat cobora sub linia orizontului când

cavalerul Antoni de Sempere, căruia toți îi spuneau
„făuritorul de cărți“, s-a cățărat pe zidul de apărare al
orașului și a văzut cortegiul în depărtare. Era anul de grație
1616 și o ceață mirosind a praf de pușcă șerpuia printre
acoperișurile Barcelonei de piatră și pulbere. Făuritorul de
cărți s-a uitat spre oraș și privirea i s-a pierdut în mirajul de
turnuri, palate și străzi ce palpitau în miasma unui întuneric
stăruitor, străpuns cu greu de lămpi și trăsuri care se târau pe
lângă ziduri.
„Într-o zi vor cădea zidurile și Barcelona se va întinde
sub cer ca o lacrimă de cerneală în agheasmă.“
Făuritorul de cărți a zâmbit amintirii acelor cuvinte pe
care le rostise bunul său prieten cu șase ani în urmă, când
părăsise orașul.
„Iau cu mine amintirea, prizonier al frumuseții străzilor
și îndatorat sufletului ei întunecat, la care promit să mă
întorc pentru a-l preda pe al meu și a mă abandona celei mai
dulci uitări.“
Zgomotul copitelor apropiindu-se de ziduri l-a smuls din
visare. Făuritorul de cărți a privit spre răsărit și a întrezărit
cortegiul aflat deja pe drumul ce ducea la marea poartă San
Antonio. Carul funebru era negru, cu reliefuri și figuri ce
șerpuiau în jurul unui habitaclu de sticlă cu draperii de
catifea. Era escortat de doi bărbați călare și tras de patru
armăsari împodobiți cu pene și ornamente funerare, iar în
mers roțile ridicau un nor de praf care se prindea în
chihlimbarul crepusculului. Pe capră se zărea un om cu fața
acoperită, iar în spatele lui, încoronând carul ca pe un galion,
se înălța silueta unui înger de argint.
Făuritorul de cărți și-a coborât privirea și a oftat
îngândurat. Și-a dat seama că nu era singur și nu a fost
nevoie să se întoarcă pentru a se încredința de prezența
bărbatului. A simțit suflul acela rece și mirosul de flori
uscate care îl însoțeau mereu.
— Se spune că un prieten bun știe să-și amintească și să
uite în același timp, a zis cavalerul. Văd că nu ai uitat de
întâlnirea noastră, Sempere.
— Nici domnia-ta de datorie, signor.
Bărbatul s-a apropiat până când chipul său palid s-a oprit
la o palmă de făuritorul de cărți și Sempere și-a putut vedea
reflexia în oglinda întunecată a pupilelor care își schimbau
culoarea și se îngustau ca ale lupului care vede sânge
proaspăt. Bărbatul nu îmbătrânise nici măcar cu o zi și purta
aceleași veșminte. Sempere a simțit un fior rece și dorința
profundă de-a o lua la goană, dar a încuviințat politicos.
— Cum ai dat de mine? a întrebat.
— Mirosul de cerneală te trădează, Sempere. Ai tipărit
ceva bun în ultimul timp, ceva ce-mi poți recomanda?
Făuritorul de cărți a dat cu ochii de tomul pe care celălalt
îl ținea în mână.
— Tipografia mea e modestă și nu se ridică la înălțimea
scrierilor care-ți sunt pe plac. În plus, s-ar zice că signor are
ce să citească seara.
 Bărbatul a zâmbit, dezvelindu-şi dinții albi și ascuțiți.
Făuritorul de cărți s-a uitat spre cortegiul aflat deja în umbra
zidurilor. A simțit mâna celuilalt pe umărul său și a strâns
din dinți ca să nu tremure.
— Nu te teme, prietene Sempere. Mai repede vor ajunge
în posteritate horcăielile lui Avellaneda și ale haitei de
nefericiți și invidioși pe care îi tipărește prietenul dumitale
Sebastián de Cormellas decât va ajunge sufletul scumpului
meu Antoni de Sempere în umilul han pe care îl conduc. N-
ai de ce să te temi de mine.
— Cam asta i-ai spus și lui don Miguel acum patruzeci
și șase de ani.
— Patruzeci și șapte. Și n-am mințit.
Privirea făuritorului de cărți o întâlnit-o pe a cavalerului
și pentru o clipă, ca în vis, i s-a părut că vede pe chipul lui o
tristețe la fel de mare ca aceea care îl copleșea pe el.
— Credeam că asta e o zi de triumf pentru dumneata,
signor Corelli.
— Frumusețea și cunoașterea sunt singura strălucire
care luminează grajdul ăsta mizerabil prin care sunt
condamnat să trec, Sempere. Pierderea lor e cea mai mare
durere a mea.
La picioarele lor, cortegiul funerar intra pe poarta San
Antonio. Bărbatul a făcut un gest, invitându-l pe tipograf să
o ia din loc.
— Vino cu mine, Sempere. Hai să-i spunem bunului
nostru prieten don Miguel bun-venit în Barcelona pe care el
a iubit-o atât de mult.
Odată cu acele cuvinte, bătrânul Sempere s-a lăsat
cuprins de amintirea zilei îndepărtate în care, nu departe de
locul acela, cunoscuse un tânăr pe nume Miguel de
Cervantes Saavedra, al cărui destin avea să fie unit cu
destinul său și al numelui său în noaptea timpului…

Barcelona, 1569
Erau vremuri de legendă, când istoria nu avea alt artificiu
în afară de memoria lucrurilor niciodată întâmplate, iar viața
nu aspira la alte visuri decât cele trecătoare. În acele vremuri,
poeții ucenici purtau fier la brâu și călăreau fără conștiință
și fără țintă, visând versuri cu lama otrăvită. Barcelona era
pe atunci un oraș-fortăreață legănat în poala unui amfiteatru
muntos, cutreierat de bandiți, care se ascundea în spatele
unei mări de culoarea vinului, brăzdată de lumină și de
pirați. La porțile sale erau spânzurați tâlhari și oameni fără
de lege ca să se alunge pofta după lucrul altuia, iar între
zidurile ce amenințau să se dărâme, negustori, înțelepți,
curteni și hidalgo4 de toate condițiile și vasalitățile se
întreceau în slujba unui labirint de conspirații, bani și
alchimii a căror faimă atingea orizonturile și aspirațiile
lumii cunoscute și ale lumii visate. Acolo, se spunea, își
vărsaseră sângele regi și sfinți, cuvintele și cunoașterea își
găseau adăpost, iar cu o monedă în mână și o minciună pe
buze orice aventurier putea să sărute gloria, să se culce cu
moartea și să se trezească binecuvântat între turnurile de
veghe și catedrale pentru a-și face un nume și avere.
Într-un asemenea loc ce nu a existat vreodată și al cărui
nume era condamnat să și-l amintească în fiecare zi a vieții
lui a sosit, în noaptea de Sfântul Ioan, un tânăr hidalgo dintre
cei cu pană și spadă, călare pe o mârțoagă înfometată, care
abia se mai ținea pe picioare după atâtea zile de galop. Îi
ducea în spate pe Miguel de Cervantes Saavedra, pe atunci
dezmoștenit, originar de niciunde și de pretutindeni, și pe o
tânără despre care s-ar fi zis că a coborât de pe pânzele
marilor maeștri. Și s-ar fi zis bine, fiindcă mai târziu s-a
aflat că fata se numea Francesca di Parma și văzuse lumina
zilei în Orașul Etern5 cu doar nouăsprezece primăveri în
urmă.
Soarta a vrut ca, la sfârșitul galopului său eroic,
mârțoaga să se prăbușească cu botul plin de spume la câțiva
pași de porțile Barcelonei, iar amanții, căci asta erau, să
meargă pe plajă sub cerul plin de stele până la zidurile
orașului și, la vederea fumului care se înălța spre cer din
miile de hornuri, vopsind noaptea cu aramă lichidă, să
hotărască să caute adăpost și refugiu în acel loc ce semăna
cu un palat al tenebrelor ridicat chiar deasupra fierăriei lui
Vulcan.
În cuvinte asemănătoare, dar mai puțin înflorite, i-a fost
relatat episodul sosirii lui don Miguel de Cervantes și a
iubitei sale la Barcelona notabilului făuritor de cărți, don
Antoni de Sempere, cu atelierul și domiciliul în apropiere de
poarta Santa Ana, de către un băiat șchiop, de origine umilă,
cu nasul mare și imaginație vie, pe nume Sancho Fermín de
la Torre, care, dându-și seama ce voiau cei doi, se oferise să
le fie călăuză în schimbul câtorva monede. Așa au găsit ei
un pat și mâncare într-un han lugubru și alambicat ca un
trunchi scorburos. Și așa, datorită calităților lui Sancho și
fără știrea destinului, făuritorul de cărți a făcut cunoștință
cu tânărul Cervantes, de care avea să-l lege o prietenie
profundă până la sfârșitul zilelor sale.
Cărturarii știu puține despre împrejurările care au
precedat sosirea lui Miguel de Cervantes la Barcelona.
Inițiații în aceste chestiuni spun că, înainte de acel moment,
în viața lui Cervantes au existat multe lipsuri și nenorociri și
că multe altele – de la bătălii până la condamnări pe nedrept
și închisoare sau posibila pierdere a unei mâini în luptă – îl
așteptau până să se poată bucura de puținii ani de pace care-i
mai rămăseseră. După cum a putut conchide îngâmfatul
Sancho, oricare ar fi fost ițele destinului ce îl aduseseră până
acolo, îl pândeau o mare rușine și o nenorocire și mai mare.
Sancho, amator de povești de dragoste și de
autosacramentale6 cu morală, a ajuns la concluzia că o
asemenea intrigă trebuia să aibă în centru prezența acelei
tinere de o frumusețe supranaturală pe nume Francesca.
Pielea ei era o adiere de lumină, glasul – un susur ce făcea
inimile să palpite, iar privirea și buzele ei – promisiunea
unor plăceri a căror glosă scăpa metricii bietului Sancho,
căruia vraja formelor ghicite sub rochiile de mătase și
dantelă îi afecta pulsul și rațiunea. Prin urmare, a hotărât că
tânărul poet, care băuse din acea otravă celestă, era dincolo
de orice salvare, căci nu putea exista om sub soare care să
nu-și fi vândut sufletul, șaua și scările pentru o clipă
petrecută în brațele acelei sirene.
— Prietene Cervantes, nu se cuvine ca un mocofan ca
mine să-i spună domniei-tale că un asemenea chip și
asemenea nuri întunecă judecata oricărui bărbat ce mai
respiră, dar nasul, care, după stomac, e cel mai înțelept organ
al meu, îmi spune că cei de prin locul de unde ai furat
această superbă femeie n-o să te ierte și că lumea nu-i destul
de mare ca să poți ascunde o asemenea zeiță, a declarat
Sancho.
Nu mai e nevoie să spun că, pentru dramă și punerea în
scenă, stilul și muzicalitatea vorbăriei bunului Sancho au
fost recompuse și stilizate de pana umilului dumneavoastră
povestitor, dar esența și înțelepciunea judecății sale rămân
intacte și nealterate.
 — Vai, dacă ți-aș povesti, prietene… a suspinat
Cervantes tulburat.
Și s-a pus pe povestit, căci prin vine îi curgea vinul
povestirii și cerul voise ca el să aibă obiceiul de a-și povesti
mai întâi sieși lucrurile lumii, ca să le înțeleagă, și apoi
celorlalți, înveșmântate în muzică și în lumina literaturii,
fiindcă intuia că, dacă viața nu era un vis, era cel puțin o
pantomimă în care absurditatea crudă a povestirii curgea
întotdeauna în spatele cortinei și că între cer și pământ nu
exista răzbunare mai mare și mai eficientă decât să cioplești
frumusețea și imaginația cu loviturile cuvintelor ca să
găsești sensul în lipsa de sens a lucrurilor.
Povestea despre felul în care ajunsese la Barcelona,
fugind de pericole îngrozitoare, și despre originile și natura
acelei ființe prodigioase numite Francesca di Parma i-a spus-
o don Miguel de Cervantes șapte seri mai târziu. La
rugămintea lui Cervantes, Sancho îl pusese în legătură cu
Antoni de Sempere, căci, după câte se părea, tânărul poet
compusese o operă dramatică, un fel de poveste cu vrăji,
sortilegii și pasiuni dezlănțuite, pe care dorea să o vadă pusă
pe hârtie.
— E vital să-mi văd lucrarea tipărită înainte de
următoarea lună, Sancho. Viața mea și cea a Francescăi
depind de asta.
— Cum poate viața cuiva să depindă de o mână de
versuri și de conjuncția lunii, maestre?
— Crede-mă, Sancho. Știu ce spun.
Sancho, care în taină nu credea în alte poezii și
astronomii decât cele pe care le făgăduiau o masă bună și o
tăvăleală în paie cu o fată docilă și veselă, l-a crezut pe cel
care-i dădea de lucru și a făcut pregătirile pentru întâlnire.
Au lăsat-o pe Francesca să doarmă somnul nimfelor în
camera ei și au ieșit când se înnopta. Își dăduseră întâlnire
cu Sempere la un han aflat în umbra marii catedrale a
pescarilor, bazilica Santa María del Mar, și acolo, într-un
ungher, la lumina lumânărilor, au împărțit un vin bun și o
pâine cu slănină. Clienții locului erau pescari, pirați, ucigași
și iluminați. În penumbra aurie a hanului pluteau râsete,
certuri și nori groși de fum.
— Povestește-i lui don Antoni comedia dumitale, l-a
îndemnat Sancho.
— De fapt, e o tragedie, a replicat Cervantes.
— Și care-i deosebirea, dacă iartă maestrul marea mea
ignoranță în privința genurilor lirice rafinate?
— Comedia ne învață că nu trebuie să iei viața în serios,
iar tragedia ne învață ce se întâmplă atunci când nu băgăm în
seamă ce ne învață comedia, a explicat Cervantes.
Sancho a încuviințat fără să clipească și a încheiat
înfigându-și dinții în slănină.
— Ce mare e poezia, a murmurat.
Sempere, care nu avea comenzi zilele acelea, îl asculta
intrigat pe tânărul poet. Cervantes avea mai multe foi într-o
scoarță și i le-a arătat făuritorului de cărți. Acesta le-a
examinat cu atenție, oprindu-se să citească din zbor unele
fraze.
— Aici e muncă de mai multe zile…
Cervantes a scos de la cingătoare o pungă pe care a lăsat-
o să cadă pe masă. În pungă se zărea un pumn de monede.
Când metalul infam a lucit în lumina lumânărilor, Sancho s-a
grăbit să-l ascundă cu un gest înspăimântat.
 — Pentru Dumnezeu, maestre, nu arăta lucrurile astea
fine pe-aici, fiindcă asemenea locuri colcăie de hoți și
ucigași care ne-ar tăia gâtul domniei-tale și nouă fie și
numai dacă ar adulmeca parfumul dublonilor7 ăstora.
— Are dreptate Sancho, prietene, a confirmat Sempere,
scrutându-i pe muşterii.
Cervantes a ascuns banii și a oftat.
Sempere i-a turnat încă o cupă cu vin și a început să
studieze mai în detaliu foile poetului. Opera, o tragedie în
trei acte și o epistolă, după autorul ei, se intitula Un poet în
infern și povestea chinurile unui tânăr artist florentin care,
cu ajutorul spectrului lui Dante, se afunda în adâncul iadului
ca să salveze sufletul iubitei sale, vlăstarul unei familii de
nobili cruzi și corupți care o vânduseră prințului
întunericului pentru a primi în schimb faimă, avere și glorie
în lumea limitată și pământească. Scena finală avea loc în
interiorul Domului, unde eroul trebuia să smulgă din
ghearele unui înger de lumină și foc trupul neînsuflețit al
iubitei sale.
Sancho se gândea că totul suna ca un teatru de păpuși
sinistru, însă nu a zis nimic, intuind că în asemenea chestiuni
iubitorii de literatură erau sensibili și nu le plăceau
comentariile.
— Povestește-mi cum ai ajuns să compui lucrarea asta,
prietene, l-a îndemnat Sempere.
Cervantes, care băuse deja trei sau patru cupe cu vin, a
încuviințat. Era limpede că voia să-și elibereze conștiința de
secretul pe care îl ducea cu el.
— Să nu-ți fie frică, prietene, Sancho și cu mine vom
păstra secretul, orice s-ar întâmpla.
 Sancho a ridicat cupa cu vin și a închinat pentru acest
sentiment atât de nobil.
— Povestea mea e povestea unui blestem, a început
Cervantes șovăielnic.
— Ca poveștile tuturor poeților ucenici, a spus Sempere.
Continuă.
— E povestea unui bărbat îndrăgostit.
— Tocmai. Dar nu te teme, astea sunt preferatele
publicului, l-a asigurat Sempere.
Sancho a încuviințat de mai multe ori.
— Dragostea e singura piatră care se împiedică
întotdeauna de același om. Și stați s-o vedeți pe fata în
chestiune, Sempere, a zis înăbușindu-și un râgâit. E din
acelea care întăresc spiritul.
Cervantes i-a aruncat o privire dezaprobatoare.
— Să mă iertați. Vinișorul ăsta înșelător vorbește în
locul meu. Virtutea și puritatea doamnei sunt de netăgăduit,
și să dea Dumnezeu să cadă cerul în capu-mi sec dacă am
avut vreo clipă vreun gând necurat.
Cei trei tovarăși și-au ridicat privirile spre tavan și,
văzând că Cel de Sus nu stă de pază și că nu se întâmplă nici
o nenorocire, au zâmbit și au ridicat cupele ca să ciocnească
pentru fericita întâmplare că s-au întâlnit. Și vinul, care îi
face pe oameni să fie sinceri exact atunci când nu trebuie și
le dă curaj atunci când ar trebui să rămână lași, l-a convins
pe Cervantes să spună povestea în poveste, cea pe care
ucigașii și nebunii o numesc adevăr.
 Un poet în infern

Proverbul spune că omul trebuie să meargă atât

timp cât are picioare, să vorbească atât timp cât are
glas și să viseze atât timp cât își păstrează inocența,
pentru că mai devreme sau mai târziu nu va mai putea
să se țină pe picioare, nu va mai avea suflu și nu va
avea alt vis decât noaptea eternă a uitării. Cu aceste
cuvinte pe post de bagaj, cu un ordin de urmărire care
îl viza în urma unui duel desfășurat în împrejurări
tulburi și cu focul tinereţii curgându-i prin vine, tânărul
Miguel de Cervantes a plecat din Madrid într-o zi din
anul Domnului 1569 spre legendarele orașe ale Italiei,
în căutarea miracolelor, frumuseții și cunoașterii pe
care, după cum asigurau cei ce le văzuseră, acestea le
aveau într-o măsură mai mare decât orice alt loc care
putea fi găsit pe hărțile regatului. Acolo a avut parte de
multe aventuri și nenorociri, dar, dintre toate, cea mai
mare a fost că drumul i s-a încrucișat cu acea ființă de
o luminozitate imposibilă pe nume Francesca; pe
buzele ei a cunoscut cerul și infernul și în dorință și-a
pecetluit destinul.
Avea doar nouăsprezece ani și își pierduse deja
orice speranță în viață. Era ultima fiică a unei familii
ruinate și sărace, care își ducea zilele în Roma
milenară, într-o casă mare atârnată deasupra apelor
Tibrului. Frații ei, bădărani și pungași, trândăveau și
făceau găinării de pe urma cărora abia aveau cu ce
trăi. Părinții, îmbătrâniți înainte de vreme, care
susțineau că au conceput-o în toamna nefericirilor lor,
nu erau decât niște șarlatani meschini care o găsiseră
pe mica Francesca plângând în poala caldă încă a
mamei sale adevărate, o fată fără nume care murise
aducând-o pe lume sub vechiul pod al castelului
Sant’Angelo.
Pe când se gândeau dacă să arunce pruncul în
fluviu și să ia doar medalionul de aramă pe care mama
sa îl purta la gât, cei doi ticăloși au observat
desăvârșirea miraculoasă a fetiței și au hotărât să o ia,
căci pentru un asemenea dar aveau să obțină cu
siguranță un preț bun de la familiile din cercurile înalte
de la curte. Pe măsură ce treceau zilele, săptămânile și
lunile, lăcomia lor creștea, căci fata devenea tot mai
frumoasă, mai încântătoare, iar în mintea celor care o
luaseră valoarea și cota ei nu puteau decât să crească.
Pe când avea zece ani, un poet florentin aflat în trecere
prin Roma a văzut-o cum se ducea să ia apă, nu
departe de locul unde se născuse și unde își pierduse
mama, și, vrăjit de ochii ei, i-a dedicat pe loc niște
versuri și i-a dat numele pe care avea să-l poarte,
Francesca, fiindcă familia adoptivă nu se obosise să-i
dea unul. Iar Francesca a crescut și a ajuns o femeie
cu parfumuri rafinate, la apariția căreia orice
conversație înceta și timpul se oprea în loc. Pe atunci,
doar tristețea nesfârșită a privirii dădea chipului ei o
frumusețe cu neputință de pus în cuvinte.
Curând, artiști din toată Roma au început să le
ofere daruri bogate părinților și exploatatorilor ei ca să
le pozeze pentru operele lor. Când o vedeau, erau
încredințați că, dacă un om talentat și priceput ar fi
putut imortaliza pe pânză sau în marmură fie și a
zecea parte din farmecul ei, avea să rămână în
posteritate drept cel mai mare artist din istorie. Era o
competiție neîncetată pentru serviciile ei, iar foștii
cerșetori trăiau acum în lux și bogăție, plimbându-se în
trăsuri bătătoare la ochi, înveșmântați în mătăsuri
colorate și dându-se cu parfum ca să-și ascundă
infamia inimii.
Când Francesca a ajuns la vârsta măritişului,
părinții ei, înspăimântați că vor pierde comoara care le
adusese averea, au hotărât să-i găsească un soţ.
Contrar obiceiului de a-i da dotă, așa cum făceau
familiile fetelor în vremea aceea, au cerut cu
nerușinare o plată pentru a încredinţa mâna și trupul
tinerei celui care licita mai mult. A avut loc o întrecere
fără precedent, în care a ieșit învingător unul dintre cei
mai renumiți artiști din oraș, don Anselmo Giordano.
Acesta era deja în pragul bătrâneții, cu corpul și
sufletul răvăşite de zeci de ani de excese și cu inima
înveninată de lăcomie și invidie, căci, în ciuda
felicitărilor, succesului și laudelor pe care le primise
pentru operele sale, visa în secret ca numele și faima
lui să le depășească pe ale lui Leonardo.
Marele Leonardo era mort de cincizeci de ani, dar
Anselmo Giordano nu putea uita, nici ierta ziua în care,
adolescent fiind, se dusese la atelierul maestrului,
oferindu-se să-i fie ucenic. Leonardo a privit câteva
dintre schițele lui și i-a vorbit binevoitor. Tatăl tânărului
Anselmo era un bancher renumit căruia Leonardo îi
datora niște favoruri, iar băiatul era convins că locul lui
în atelierul celui mai mare artist al epocii era asigurat.
Mare i-a fost însă mirarea când Leonardo i-a spus, nu
fără tristețe, că vedea în desenele sale o urmă de
talent, dar nu suficient cât să-l facă diferit de miile de
aspiranți care, asemenea lui, nu aveau să se apropie
niciodată de mediocritate. I-a zis că avea ceva ambiție,
dar nu într-atât cât să se deosebească de alți ucenici
care nu aveau să fie niciodată în stare să sacrifice tot
ce era nevoie ca să merite lumina adevăratei inspirații.
Iar la sfârșit, i-a spus că poate avea să dobândească
oarecare pricepere, dar nu suficientă ca să merite
efortul de a-și dedica viața unei profesii în care doar
geniile reușeau să-și ducă zilele.
— Să nu te întristeze vorbele mele, tinere Anselmo,
i-a zis Leonardo. Ia-le mai degrabă ca pe-o
binecuvântare, căci poziția nobilului tău părinte te va
face un om bogat pe viață, un om care nu va trebui să
se lupte cu penelul și cu dalta ca să se întrețină. Vei fi
bogat, vei fi iubit și respectat de concetățenii tăi, însă,
chiar de-ai avea tot aurul din lume, nu vei fi un geniu.
Rar există soartă mai crudă decât cea a unui artist
mediocru care-și trece viața invidiindu-i și vorbindu-i de
rău pe rivalii săi. Nu-ți strica viața într-un destin
nenorocit. Lasă arta și frumusețea să fie create de alții
care nu au încotro. Și, cu timpul, învață să-mi ierți
sinceritatea, care azi te doare, dar mâine, dacă o
accepți de bunăvoie, te va salva de propriul tău iad.
Cu aceste cuvinte l-a trimis maestrul Leonardo
înapoi pe tânărul Anselmo, care avea să rătăcească
ore în șir pe străzile Romei, plângând de furie. Când s-
a întors acasă, l-a anunțat pe tatăl său că nu voia să
învețe de la Leonardo, pe care îl considera doar un
impostor ce făcea opere vulgare pentru o masă de
ignoranți incapabili să aprecieze adevărata artă.
— Eu voi fi un artist adevărat, numai pentru acei
aleși care vor putea înțelege profunzimea trudei mele.
 Om răbdător și, ca toți bancherii, mai bun
cunoscător al naturii umane decât cel mai înțelept
cardinal, tatăl său l-a îmbrățișat și i-a zis să nu-i fie
teamă, căci nu va duce niciodată lipsă de nimic, nici de
bani, nici de admiratori, nici de elogii ale operei sale.
Și, înainte de a muri, s-a asigurat că va fi așa.
Anselmo Giordano nu l-a iertat nicicând pe
Leonardo, pentru că un om poate ierta tot, mai puțin să
i se spună adevărul. Cincizeci de ani mai târziu, ura și
dorința sa de a-l vedea discreditat pe falsul maestru
erau mai mari ca oricând.
De cum a auzit legenda tinerei Francesca de la
poeți și pictori, Anselmo Giordano și-a trimis servitorii
cu o pungă cu monede de aur la familia ei și a cerut
să-i vadă pe toți. Împopoțonați ca niște maimuțe de
circ, părinții s-au prezentat acasă la Giordano
împreună cu fata, îmbrăcată în zdrenţe ponosite. Când
a dat cu ochii de ea, artistul a simțit cum îi tresare
inima. Tot ce auzise era adevărat, ba chiar cu asupra
de măsură. Nu exista și nu existase pe pământ o
asemenea frumusețe, iar el a înțeles, așa cum doar un
artist poate să înțeleagă, că farmecul nu i-l dădeau
pielea și corpul frumos dăltuit, ci forța și lumina ce
veneau din interiorul ei, din ochii triști și îndurerați, din
buzele pe care destinul le redusese la tăcere.
Atât de puternică a fost impresia pe care a făcut-o
Francesca di Parma asupra maestrului Giordano, încât
acesta a avut convingerea că nu o putea lăsa să
scape, că nu putea îngădui să pozeze pentru nici un alt
artist și că acea minune a naturii putea fi doar a lui și a
nimănui altcuiva. Numai așa putea crea o operă pentru
care poporul îl va admira mai mult decât pe Leonardo
cel vrednic dispreț. Numai așa numele și faima sa le
vor depăși pe ale răposatului Leonardo, pe care nu va
mai trebui să se ostenească să-l disprețuiască public,
căci, odată ce va ajunge în vârf, el va fi cel care-l va
ignora, cel care va pretinde că opera lui nu a fost
niciodată altceva decât material pentru mojici și inculți.
Atunci, Giordano a făcut o ofertă care depășea până și
cele mai frumoase visuri ale mizerabililor care
pretindeau a fi părinții Francescăi. Nunta urma să aibă
loc în capela palatului lui Giordano peste o săptămână.
În timpul tranzacției, Francesca nu a rostit nici un
cuvânt.
Șapte zile mai târziu, tânărul Cervantes hoinărea
prin oraș, căutându-și inspirația, când printre oameni
și-a croit drum cortegiul ce însoțea o trăsură mare,
aurită. Când a trecut Via del Corso, procesiunea s-a
oprit o clipă și atunci a văzut-o. Învăluită în cele mai
delicate mătăsuri țesute de artizanii florentini,
Francesca di Parma se uita la el în tăcere de la geamul
trăsurii. Atât de adâncă era tristețea pe care a citit-o în
privirea ei, atât de mare era forța acelui spirit pe care îl
duceau la închisoare, încât Cervantes s-a simțit
copleșit de certitudinea rece că, pentru prima oară în
viață, își întâlnise adevăratul destin sub chipul unei
necunoscute.
Uitându-se la cortegiul care se îndepărta,
Cervantes a întrebat cine era acea făptură, iar trecătorii
i-au spus istoria Francescăi di Parma. Ascultându-i, el
și-a amintit că auzise povești și zvonuri despre ea, dar
nu le crezuse și le pusese pe seama fabulației
înfierbântate a dramaturgilor locali. Legenda era, fără
îndoială, adevărată. Frumusețea sublimă se încarnase
într-o fată simplă și, așa cum era de așteptat, oamenii
nu făcuseră decât să-i asigure nenorocirea și umilința.
Tânărul Cervantes a vrut să se ţină după cortegiu până
la palatul lui Giordano, dar n-a avut putere.
Sărbătoarea și distracțiile i se păreau o muzică
funebră, iar ceea ce vedea – doar tragedia purității și a
perfecțiunii distruse de lăcomia, mizeria și ignoranța
oamenilor.
S-a îndreptat spre hanul său, mergând împotriva
valului de oameni dornici să urmărească nunta din
afara zidurilor palatului celebrului artist, cuprins de o
tristețe la fel de mare ca aceea pe care o văzuse în
ochii fetei fără nume. În aceeași noapte, pe când
maestrul Giordano îndepărta mătăsurile ce învăluiau
trupul Francescăi și mângâia fiecare centimetru al pielii
ei incredul și plin de dorință, casa fostei familii a fetei,
așezată îndrăzneț chiar deasupra Tibrului,
nemaiputând susține greutatea comorilor și
zorzoanelor adunate în ea, s-a prăbușit în apele
înghețate ale fluviului, cu toți membrii clanului prinși
înăuntru. Nimeni nu avea să-i mai vadă.
Nu departe de acel loc, la lumina lumânării,
Cervantes nu avea somn; stătea cu hârtia și cerneala
în față, vrând să scrie despre cele văzute în ziua
aceea. Încercând să descrie ce simțise când privirea i
se întâlnise cu a Francescăi preț de o clipă scurtă pe
Via del Corso, mâinile și cuvintele i-au devenit
neputincioase. Toată priceperea pe care credea că o
are a dispărut și nici un cuvânt nu s-a așternut pe
hârtie. Și-a zis atunci că, dacă ar putea să surprindă în
literatura lui fie și a zecea parte din farmecul acelei
ființe, numele și faima lui s-ar ridica printre ale celor
mai mari poeți din istorie și l-ar face rege al
povestitorilor, un principe al Parnasului a cărui
strălucire ar lumina paradisul pierdut al literaturii și, cu
ocazia asta, ar șterge de pe fața pământului reputația
odioasă a perfidului dramaturg Lope de Vega, căruia
norocul și gloria nu încetau să-i surâdă și care avea un
succes nemaipomenit încă din tinerețe, pe când el abia
reușea să mâzgălească vreun vers care să nu facă
hârtia să roșească de rușine pentru cel care îl scrisese.
După câteva clipe însă, dându-și seama cât de urâtă îi
era dorința, s-a rușinat de vanitatea lui și de invidia
nesănătoasă ce-l rodea și și-a spus că nu exista om
mai bun decât bătrânul Giordano, care în acele
momente probabil că atingea nectarul interzis cu
buzele lui mincinoase și explora cu mâini tremurânde
și mârșave tainele cumpărate cu dubloni.
S-a gândit că, în cruzimea Lui nesfârșită,
Dumnezeu lăsase frumusețea Francescăi pe mâinile
bărbaților ca să le amintească de urâțenia sufletelor
lor, de meschinăria strădaniilor lor și de murdăria
dorințelor lor.
Zilele au trecut, dar amintirea acelei scurte întâlniri
nu s-a șters. Cervantes încerca să lucreze și să pună
laolaltă bucățile unei drame care ar fi putut să placă
publicului și să-i capteze imaginația așa cum făceau
dramele pe care Lope le compunea aparent fără efort,
însă tot ce putea să evoce mintea lui era pierderea pe
care imaginea Francescăi i-o lăsase în inimă. În locul
dramei pe care își propusese să o compună, pana lui
aducea la lumină, pagină după pagină, un poem
tulbure în ale cărui versuri încerca să reconstituie
istoria uitată a fetei. În povestea lui, Francesca nu avea
memorie, era o pagină albă; personajul ei era un destin
ce trebuia scris și pe care numai el îl putea inventa, o
promisiune a purității ce avea să-i redea voința de a
crede în ceva curat și nevinovat într-o lume de minciuni
și înșelăciuni, de meschinărie și chin. Noaptea stătea
treaz, biciuindu-și imaginația și întinzându-și corzile
talentului până la epuizare, dar în zori recitea ce
scrisese și arunca foile în foc, conștient că nu meritau
să împartă lumina zilei cu cea care le inspirase și care
murea încet în închisoarea construită pentru ea de
Giordano, un om pe care el nu-l văzuse niciodată, dar
pe care îl ura din toată inima.
Zilele deveneau săptămâni, săptămânile, luni, și
curând se împlini o jumătate de an de la nunta lui don
Anselmo Giordano cu Francesca di Parma, însă în
toată Roma nimeni nu-i mai văzuse. Se știa că
negustorii cei mai buni duceau provizii la porțile
palatului și erau primiți de Tomaso, servitorul personal
al maestrului. Se știa că atelierul lui Antonio Mercanti
furniza săptămânal pânze și materiale pentru operele
maestrului. Dar nimeni nu putea spune că îi văzuse pe
artist sau pe tânăra lui soție. În ziua când se împlineau
șase luni de la căsătorie, Cervantes s-a dus la un
impresar de teatru faimos, care se ocupa de multe
dintre marile scene din oraș și era mereu în căutare de
noi autori talentați, înfometați și dispuși să muncească
pentru câțiva bănuți. Recomandat de diferiți colegi,
Cervantes obținuse o audiență la don Leonello, un
gentilom extravagant, cu gesturi largi și veșminte
alese, care avea pe birou o colecție de sticluțe cu
presupusele secreții intime ale marilor curtezane a
căror virtute o culesese pe când erau în floare și care
purta la rever o mică broșă în formă de înger. Leonello
l-a lăsat să aștepte în picioare în timp ce el se uita
peste paginile dramei, mimând plictiseala și disprețul.
— Un poet în infern, murmura impresarul. Nimic
nou. Alții au spus povestea asta înaintea dumitale, și
au făcut-o mai bine. Eu caut, să spunem, inovație.
Îndrăzneală. Viziune.
Cervantes știa din experiență că aceia care susțin
că se află în căutarea acestor nobile virtuți sunt de
obicei și cei mai puțin capabili să le recunoască, dar
mai știa și că stomacul și buzunarul gol fac parte din
argumentele și retorica celor vicleni. Instinctul îi spunea
că Leonello, care afișa aerul unui vulpoi bătrân, era
tulburat de materialul pe care i-l dăduse.
— Îmi pare rău că v-am făcut să vă pierdeți
timpul…
— Nu te grăbi, i-o tăie don Leonello. Am zis că nu-i
nou, nu că e, să zicem, o mizerie. Ai ceva talent, dar îți
lipsește priceperea. Și nu ai, să zicem, gust. Nici simțul
oportunității.
— Vă mulțumesc pentru generozitate.
— Și eu pentru sarcasm, Cervantes. Voi, spaniolii,
suferiți de un exces de orgoliu și de inconstanță. Nu
renunța așa ușor. Învață de la compatriotul dumitale
Lope de Vega. Geniu şi figură cum spuneţi voi.
— Am să țin cont de asta. Deci Excelența Voastră
crede că există o posibilitate să-mi accepte lucrarea?
Leonello a râs amuzat.
— Ai văzut dumneata porc să zboare? Nimeni nu
vrea să vadă, să zicem, drame deprimante care să-i
spună că inima bărbaţilor e putredă și că infernul
suntem chiar noi și cei de lângă noi. Oamenii se duc la
teatru ca să râdă, să plângă și să li se aducă aminte ce
buni și nobili sunt. Dumneata nu ți-ai pierdut încă
inocența și crezi, să zicem, că spui adevărul. Cu
timpul, o să-ți treacă, sau cel puțin așa sper, fiindcă nu
mi-ar plăcea să te văd arzând în foc sau putrezind în
carceră.
— Așadar nu credeți că lucrarea mea ar putea
interesa pe cineva…
— N-am spus asta. Să zicem că știu oameni care
ar putea fi interesați.
Cervantes a simțit cum inima începe să-i bată mai
repede.
— Ce previzibilă e foamea, suspină Leonello.
— Foamea, spre deosebire de spanioli, nu are
orgoliu și e constantă, îi ținu isonul Cervantes.
— Vezi? Ai și un pic de pricepere. Știi să dai ocol
unei fraze și să construiești o replică, să zicem,
dramatică. O replică de începător, dar câți ignoranți ale
căror opere sunt puse în scenă nu-s în stare să scrie o
ieșire din scenă…
— Mă puteți ajuta, atunci, don Leonello? Pot să fac
orice și învăț repede.
— N-am nici o îndoială.
Leonello îl observa, cântărindu-l.
— Orice, Excelență. Vă rog…
— E ceva care te-ar putea interesa. Dar presupune,
să zicem, riscuri.
 — Riscurile nu mă sperie. Cel puțin, nu mai tare
decât sărăcia.
— În cazul ăsta… Cunosc un domn cu care am un
acord, să zicem. Când îmi iese în cale o tânără
speranță cu potențial, cum ești dumneata, o trimit la el,
iar el îmi mulțumește, să zicem. În felul lui.
— Sunt numai urechi.
— Asta mă preocupă… Întâmplarea face ca acest
domn să fie în trecere prin oraș, să zicem.
— Domnul e impresar de teatru, ca Excelența
Voastră?
— Să zicem că e ceva asemănător. Editor.
— Și mai bine…
— Dacă zici dumneata. Are oficii la Paris, Roma și
Londra și e mereu dornic să găsească un tip special de
talent. Ca al dumitale, să zicem.
— Vă mulțumesc din suflet pentru…
— Nu-mi mulțumi. Du-te la el, spune-i că vii din
partea mea. Dar grăbește-te. Cred că stă în oraș doar
câteva zile…
Leonello a scris un nume pe o foaie și i-a întins-o.

Andreas Corelli
Stampa della Luce

— Îl găsești la Locanda Borghese, la căderea serii.

 — Credeți că-l va interesa lucrarea mea?
Leonello a zâmbit enigmatic.
— Mult noroc, Cervantes.
Când s-a înnoptat, Cervantes și-a pus singura
haină curată pe care o avea și a pornit spre Locanda
Borghese, o vilă înconjurată de grădini și canale, aflată
nu departe de palatul lui don Anselmo Giordano. Un
servitor rezervat l-a primit la baza scării, anunțându-l
că era așteptat și că Andreas Corelli îl va primi peste
puțin timp într-unul dintre saloane. Cervantes s-a
gândit că poate Leonello avea mai multe relații decât
își închipuia și că îi trimisese prietenului său editor o
recomandare. Servitorul l-a condus pe Cervantes într-o
bibliotecă mare, ovală, cufundată în penumbră și
încălzită de un cămin a cărui lumină intensă,
chihlimbarie, dansa pe pereți nesfârșiți de cărți. În fața
căminului erau două fotolii mari și, după câteva clipe
de șovăială, Cervantes s-a așezat într-unul din ele.
Dansul hipnotic al focului și adierea lui caldă l-au
învăluit. Abia după câteva minute și-a dat seama că nu
era singur. O siluetă înaltă, colțuroasă stătea în celălalt
fotoliu. Era îmbrăcată în negru și avea la rever un înger
de argint identic cu cel pe care îl văzuse la Leonello în
după-amiaza aceea. Primul lucru pe care l-a observat
au fost mâinile, cele mai mari mâini pe care le văzuse
vreodată, palide, cu degete lungi, ascuțite. Au urmat
ochii. Două oglinzi ce reflectau flăcările și chipul său,
care nu clipeau niciodată și păreau să-și schimbe
forma pupilelor fără ca vreun mușchi al feței să se
miște câtuși de puțin.
 — Bunul Leonello îmi zice că ești un om cu mult
talent și cu puțin noroc.
Cervantes a înghițit în sec.
— Nu te speria de înfățișarea mea, domnule
Cervantes. Aparențele nu înșală întotdeauna, dar
aproape întotdeauna uimesc.
Cervantes a încuviințat în tăcere. Corelli a surâs
fără să-și dezlipească buzele.
— Îmi aduci o dramă. Greșesc cumva?
Cervantes i-a întins manuscrisul și l-a văzut pe
Corelli zâmbind pentru sine în timp ce citea titlul.
— E o primă versiune, a îndrăznit Cervantes.
— Nu, a zis Corelli dând paginile.
Cervantes l-a privit editor cum citea calm, surâzând
la răstimpuri sau ridicând sprâncenele a mirare. O
cupă și o sticlă cu un vin de o culoare superbă păreau
că se materializaseră pe masa dintre cele două fotolii.
— Servește-te, Cervantes. Nu doar cu litere își
duce zilele omul.
Cervantes și-a turnat vin în cupă și a dus-o la buze.
În gură i s-a răspândit o aromă dulce, îmbătătoare. A
terminat vinul din trei sorbituri și a simțit o dorință
irezistibilă să-și mai pună.
— Nu te rușina, prietene. O cupă fără vin e o insultă
adusă vieții.
Curând, Cervantes a pierdut șirul cupelor. O
somnolență plăcută, reconfortantă pusese stăpânire pe
el și, printre pleoapele grele, a văzut că Corelli citea în
continuare manuscrisul. În depărtare s-au auzit
clopotele bătând miezul nopții. După puțin timp,
Cervantes a căzut într-un somn profund și s-a
abandonat liniștii.
Când a deschis ochii, silueta lui Corelli se profila în
fața focului. Editorul stătea în picioare, cu spatele la el,
ținând în mână un manuscris. Simți o ușoară greață,
gustul dulceag al vinului în gât și se întrebă cât timp
trecuse.
— Într-o zi vei scrie o capodoperă, Cervantes, a
spus Corelli. Dar asta nu-i o capodoperă.
Deodată, editorul a aruncat manuscrisul în foc.
Cervantes s-a repezit spre flăcări, însă trosnetul lor l-a
oprit. A privit cum rodul muncii sale arde iremediabil,
rândurile de cerneală colorându-se cu flăcări albastre
și râuri de fum alb brăzdând paginile asemenea unor
șerpi de pulbere. Mâhnit, a căzut în genunchi, iar când
s-a întors spre Corelli, a văzut că acesta îl privea cu
milă.
— Uneori, un scriitor trebuie să ardă o mie de
pagini înainte să scrie una demnă să-i poarte numele.
Dumneata eşti abia la început. Opera dumitale te
așteaptă în primii ani ai maturității.
— Nu aveați dreptul să faceți asta…
Corelli a surâs și i-a întins mâna ca să-l ajute să se
ridice. Cervantes a șovăit, dar în cele din urmă i-a luat
mâna.
— Vreau să scrii ceva pentru mine, prietene. Fără
grabă. Chiar dacă asta o să-ți ia ani de zile, fiindcă știu
că o să-ți ia mai mulți ani decât bănuiești. Ceva pe
măsura ambiției și dorințelor dumitale.
— Ce știe domnia-voastră despre dorințele mele?
— La fel ca toți cei care aspiră să devină poeți, ești
ca o carte deschisă, Cervantes. De aceea, fiindcă
Poetul în infern mi se pare o simplă joacă de copii, un
pojar ce trebuie să treacă, vreau să-ți fac o propunere
fermă. Propunerea să scrii o operă pe măsura dumitale
și pe măsura mea.
— Domnia-voastră a ars tot ce-am scris eu în luni
de trudă.
— Și ți-am făcut o favoare. Acum spune-mi sincer
dacă dumneata crezi cu adevărat că nu am dreptate.
Lui Cervantes i-a luat ceva timp, dar a încuviințat.
— Mai spune-mi dacă mă înșel când zic că în
sufletul dumitale speri să creezi o operă care să o
eclipseze pe a rivalilor, care să facă să pălească
numele lui Lope și imaginația lui bogată…
Cervantes a vrut să protesteze, dar cuvintele nu-i
ajungeau la buze. Corelli i-a zâmbit din nou.
— Nu ai de ce să te rușinezi. Nici de ce să te
gândești că o astfel de dorință te face asemenea lui
Giordano…
Cervantes ridică ochii, tulburat.
— Bineînțeles că știu povestea lui Giordano și a
muzei lui, a răspuns Corelli, anticipându-i întrebarea. O
știu pentru că-l cunosc pe maestru de mulți ani, de
dinainte să te naști dumneata.
— Anselmo Giordano e un mizerabil.
 Corelli a râs.
— Nu, nu. E doar un om.
— Un om care merită să plătească pentru crimele
lui.
— Crezi? Nu-mi spune că te vei duela și cu el.
Cervantes a pălit. De unde știa editorul că în urmă
cu câteva luni părăsise Madridul ca să scape de un
ordin de urmărire după un duel la care luase parte?
Corelli s-a limitat să-i zâmbească malițios și să
îndrepte spre el un deget acuzator.
— Și ce crime îi atribui nefericitului Giordano, în
afară de propensiunea de a picta scene bucolice cu
fecioare, capre și păstori, plăcute negustorilor și
episcopilor, sau madone pieptoase care bucură privirea
credincioșilor în timpul rugăciunilor?
— A răpit-o pe biata fată și o ține prizonieră în
palatul lui ca să-și satisfacă lăcomia și josnicia. Ca să-
și ascundă lipsa de talent. Ca să-și spele rușinea.
— Ce repede îi judecă oamenii pe semenii lor
pentru fapte pe care ei înșiși le-ar comite dacă s-ar ivi
ocazia…
— Eu n-aș face niciodată ce a făcut el.
— Ești sigur?
— Absolut.
— Ai curaj să te supui unei probe?
— Nu înțeleg…
— Spune-mi, domnule Cervantes, ce știi dumneata
despre Francesca di Parma? Și nu-mi veni cu povestea
domniței dezonorate și a copilăriei sale îngrozitoare.
Mi-ai arătat că stăpânești noțiunile fundamentale ale
teatrului.
— Știu doar… că nu merită să trăiască într-o
închisoare.
— Datorită frumuseții ei, oare? Asta o înnobilează?
— Datorită purității ei. Datorită bunătății ei. Datorită
inocenței ei.
Corelli s-a lins pe buze.
— Poate că pentru dumneata a venit momentul să
lași deoparte literele și să îmbrățișezi taina
sacerdoțiului, prietene Cervantes. Bani mai mulți,
casă, nu mai vorbim de mâncare caldă și din belşug.
Trebuie să ai multă credință ca să fii poet. Mai multă
decât cea pe care o profesezi dumneata.
— Domnia-voastră râdeți de toate.
— Doar de dumneata, Cervantes.
El s-a ridicat și a dat să se îndrepte spre ușă.
— Atunci vă las singur ca să râdeți după pofta
inimii.
Era la ușă când aceasta i s-a închis în nas cu atâta
forță, încât l-a trântit la pământ. Pe când încerca să se
ridice, l-a văzut pe Corelli aplecat deasupra lui, o
siluetă ascuțită, înaltă de doi metri, ce părea pe
punctul să se repeadă la el și să-l facă bucăți.
— Ridică-te, i-a poruncit.
Cervantes s-a supus. Ochii editorului păreau
diferiți. Pupilele mari, negre îi acopereau. Niciodată nu-
i fusese atât de frică. A făcut un pas în spate și a dat
peste peretele de cărți.
— Îți voi da o șansă, Cervantes. Șansa să devii
dumneata însuți și să nu mai hălăduiești pe cărări ce
te vor face să trăiești o viață care nu e a dumitale. Și,
așa cum se întâmplă de fiecare dată, alegerea finală îţi
va aparţine. Accepți propunerea mea?
Cervantes a ridicat din umeri.
— Uite care-i propunerea mea. Vei scrie o
capodoperă, dar ca să o scrii va trebui să pierzi ce
iubești mai mult. Opera dumitale va fi elogiată, invidiată
și imitată în vecii vecilor, dar în suflet ţi se va deschide
un gol de o mie de ori mai mare decât acela al gloriei și
al vanității, fiindcă abia atunci vei înțelege adevărata
natură a sentimentelor dumitale și abia atunci vei ști
dacă ești, așa cum crezi, un om mai bun decât
Giordano și decât toți cei care, asemenea lui, au căzut
în genunchi dinaintea propriei imagini când au acceptat
provocarea asta… O accepți?
Cervantes a încercat să-și desprindă privirea de
ochii lui Corelli.
— Nu te aud.
— O accept, s-a auzit spunând.
Corelli i-a întins mâna și Cervantes i-a strâns-o.
Degetele editorului s-au închis peste ale lui ca un
păianjen și i-a simțit pe față răsuflarea rece, mirosind a
pământ răvășit și a flori moarte.
— În fiecare duminică, la miezul nopții, Tomaso,
servitorul lui Giordano, deschide poarta care dă în
strada ascunsă între copacii aflați la răsărit de palat și
se duce după un vas cu tonic pe care vindecătorul
Avianno îl prepară pentru el din ierburi și apă de
trandafiri și cu care bătrânul crede că-și va recupera
verva tinereții. E singura noapte din săptămână în care
servitorii și paznicii maestrului sunt liberi, iar schimbul
nu vine decât în zori. Timp de o jumătate de oră, cât e
plecat servitorul, ușa rămâne deschisă și nimeni nu
păzește palatul…
— Și ce așteptați de la mine? bolborosi Cervantes.
— Întrebarea este ce aștepți dumneata de la
dumneata însuți, domnul meu. Asta-i viața pe care vrei
s-o trăiești? Ăsta-i omul care vrei să fii?
Flăcările din cămin pâlpâiau, aproape stinse,
umbrele se măreau pe pereții bibliotecii ca niște pete
de cerneală vărsată, învăluindu-l pe Corelli. Când a dat
să răspundă, Cervantes era deja singur.
În duminica aceea, la miezul nopții, aștepta ascuns
între copacii din apropierea palatului lui Giordano. Încă
se auzeau dangătele clopotelor când, așa cum
prezisese Corelli, o mică ușă laterală s-a deschis și
silueta încovoiată a bătrânului servitor a pornit în josul
străzii. Cervantes a așteptat ca umbra lui să se piardă
în întuneric și s-a repezit la ușă. A apăsat mânerul.
Așa cum anunțase Corelli, ușa s-a deschis. Cervantes
a aruncat o ultimă privire în jur și, gândindu-se că nu îl
văzuse nimeni, a intrat. Imediat ce a închis ușa s-a
pomenit într-o beznă cumplită și s-a blestemat că nu-i
trecuse prin cap să ia o lumânare sau un felinar cu
care să lumineze drumul. A pipăit pereții umezi și
alunecoși ca măruntaiele unei fiare și a înaintat pe
dibuite până a ajuns la prima treaptă din ceea ce părea
a fi o scară în spirală. A urcat încet și, peste puțin timp,
o lumină slabă i-a arătat conturul unui arc de piatră ce
dădea într-un coridor mare. Podeaua coridorului era
alcătuită din romburi albe și negre de marmură,
asemenea unei table de șah. Ca un pion care înainta
pe ascuns, Cervantes s-a îndreptat spre interiorul
palatului. Nu străbătuse tot coridorul când a observat
ramele și pânzele abandonate pe lângă pereți și
aruncate pe jos. Păreau rămășițele unui naufragiu
împrăștiate prin tot palatul.
A trecut prin dreptul unor camere și saloane în care
portrete neterminate erau stivuite pe rafturi, mese și
scaune. Pe o scară de marmură ce ducea la etajele de
sus se îngrămădeau pânze rupte, unele purtând
urmele furiei cu care le distrusese autorul lor. Când a
ajuns în atriu, Cervantes s-a pomenit la capătul unor
raze lungi de lumină lunară diafană ce pătrundeau prin
cupola palatului; acolo zburau în cerc porumbei,
răspândind ecoul aripilor lor prin coridoare și încăperi
în ruină. S-a așezat în genunchi în fața unei pânze și a
recunoscut chipul schițat, un portret incomplet, cum
erau toate, al Francescăi di Parma.
Cervantes s-a uitat în jur și a văzut sute de portrete
ca acela, toate aruncate, toate abandonate. Atunci a
înțeles de ce nimeni nu-l mai văzuse pe maestrul
Giordano. În efortul disperat de a-și recupera
imaginația pierdută și de a surprinde lumina
Francescăi, artistul își pierduse mințile cu fiecare
trăsătură de penel. Rezultatul nebuniei sale era o
mulțime de pânze neterminate, lăsate în urmă prin tot
palatul, ca pielea unui șarpe.
— Te aștept de mult, a zis un glas în spatele lui.
 Cervantes s-a întors. Un bătrân slab, cu părul lung,
încâlcit, cu haine murdare și ochi sticloși, roșii îl
observa zâmbind dintr-un colț al încăperii. Stătea pe
jos, având drept tovarăși doar o cupă și o sticlă de vin.
Maestrul Giordano, unul dintre cei mai faimoși artiști ai
vremii sale, ajuns un cerșetor nebun în propria casă.
— Ai venit s-o iei, nu-i așa? l-a întrebat.
Cervantes nu i-a răspuns. Bătrânul pictor și-a turnat
din nou vin în cupă și a ridicat-o pentru un toast.
— Tata a construit palatul ăsta pentru mine, știi? A
spus că o să mă apere de lume. Dar cine ne apără de
noi înșine?
— Unde e Francesca? a întrebat Cervantes.
Pictorul l-a privit lung, savurând vinul cu un aer
sardonic.
— Chiar crezi că tu o să învingi acolo unde atâția
au dat greș?
— Nu caut nici o victorie, maestre. Vreau doar să
eliberez o fată care nu merită să trăiască într-un
asemenea loc.
— E nemaipomenită noblețea celui care se minte
până și pe el însuși, a spus Giordano.
— Nu am venit aici să discut cu domnia-ta,
maestre. Dacă nu-mi spui unde-i, o s-o găsesc eu.
Giordano a golit cupa și a încuviințat.
— N-o să te opresc, tinere.
A ridicat ochii spre scara ce urca prin ceață spre
cupolă. Cervantes a scrutat penumbra și a văzut-o.
Francesca di Parma, o apariție luminoasă în întuneric,
cobora încet, dezbrăcată și desculță. Cervantes s-a
grăbit să-și scoată capa și a acoperit-o, cuprinzând-o
în brațe. Privirea nesfârșit de tristă i s-a oprit asupra
lui.
— Pleacă din locul ăsta blestemat cât nu e prea
târziu, domnul meu, a murmurat.
— Plec, dar împreună cu domnia-ta.
Giordano aplauda din colțul lui.
— Superbă scenă. Amanții în miez de noapte, pe
scara cerului.
Francesca l-a privit cu blândețe, fără urmă de
dușmănie, pe bătrânul pictor, omul care o ținuse
prizonieră timp de o jumătate de an. Giordano a zâmbit
dulce, ca un adolescent îndrăgostit.
— Iartă-mă că n-am fost așa cum meritai, iubito.
Cervantes voia s-o ducă pe fată de acolo, dar ea
nu-și lua ochii de la paznicul ei, care părea că nu mai
are mult până să-și dea ultima suflare. Giordano a
umplut din nou cupa cu vin și i-a întins-o.
— O ultimă sorbitură de rămas-bun, iubito.
Francesca s-a desprins din îmbrățișarea lui
Cervantes, s-a îndreptat spre Giordano și s-a așezat în
genunchi lângă el. A întins mâna și i-a mângâiat chipul
brăzdat de riduri. Artistul a închis ochii, pierdut în acea
atingere. Înainte să plece, Francesca a luat cupa și a
sorbit din vinul pe care i l-a dat el. A băut încet, cu ochii
închiși, ținând cupa cu amândouă mâinile. Apoi a
lăsat-o să cadă și cristalul a explodat în mii de bucăți la
picioarele ei. Cervantes a luat-o în brațe și ea i s-a
abandonat. Fără să-i arunce pictorului o ultimă privire,
Cervantes s-a îndreptat spre ușa mare a palatului cu
fata. Când a ieșit, paznicii și servitorii îl așteptau. Nici
unul nu a făcut vreun gest să-l oprească. Unul dintre
paznicii înarmați ținea frâiele unui cal negru, pe care i
l-a oferit. Cervantes a șovăit, neștiind dacă să accepte.
A acceptat, iar gărzile s-au așezat în formație,
privindu-l în tăcere. Cervantes a încălecat, cu
Francesca în brațe. Se îndrepta deja la trap spre
miazănoapte când flăcările au izbucnit prin cupola
palatului lui Giordano și cerul Romei s-a acoperit de foc
și cenușă. Ziua mergeau, iar nopțile le petreceau în
hanuri unde monedele găsite de Cervantes în coburi îi
ajutau să se pună la adăpost de frig și de bănuieli.
Au trecut câteva zile până când Cervantes a
observat că răsuflarea Francescăi mirosea a migdale și
că în jurul ochilor ei începeau să apară cearcăne
întunecate. În fiecare noapte, când fata i se dăruia,
Cervantes știa că trupul i se evapora în mâinile lui, că
acea cupă otrăvită cu care Giordano voise să o
elibereze și să se elibereze de blestem ardea în venele
ei și o distrugea. Pe drum s-au oprit în cele mai bune
hanuri, unde doctori și înțelepți au consultat-o, dar nu
au reușit să descopere ce are. Francesca se stingea
ziua, abia putând să vorbească și să țină ochii
deschiși, și învia noaptea, în penumbra patului, vrăjind
simțurile poetului și călăuzindu-i mâinile. La sfârșitul
celei de-a doua săptămâni, a văzut-o mergând prin
ploaie spre lacul de lângă hanul la care se opriseră să
înnopteze. Apa îi șiroia pe trup, iar ea, cu brațele
întinse, își ridica chipul spre cer, de parcă aștepta ca
perlele ce îi acopereau pielea să-i smulgă sufletul
blestemat.
— Trebuie să mă lași aici, i-a zis. Să mă uiți și să-ți
urmezi drumul.
Dar Cervantes, care vedea lumina fetei stingându-
se de la o zi la alta, și-a făgăduit că nu-i va spune
niciodată adio, că atât timp cât va mai fi suflare în
trupul ei, va lupta să o țină în viață. Să fie a lui.
Când au trecut Pirineii în drum spre peninsulă și au
urmat coasta Mediteranei, ajungând la Barcelona,
Cervantes avea deja o sută de pagini de manuscris;
scria în fiecare noapte, în timp ce o contempla cum
doarme, prinsă într-un somn rău. Simțea că vorbele lui,
imaginile și miresmele pe care le evoca scrisul lui erau
singurul mod de a o ține în viață. În fiecare noapte,
când Francesca i se abandona în brațe și apoi
adormea, Cervantes încerca să-i redea febril sufletul
prin o mie și una de ficțiuni. Peste câteva zile, când
calul s-a prăbușit mort lângă zidurile Barcelonei, drama
pe care o compusese era terminată și Francesca părea
că-și recuperase forțele și culoarea din privire. De-a
lungul călătoriei visase cu ochii deschiși că în orașul
acela de la malul mării va găsi adăpost și speranță, că
un prieten îl va ajuta să caute un tipograf pentru
manuscrisul lui și că abia atunci când oamenii vor citi
povestea lui și se vor pierde în universul de imagini și
versuri pe care l-a creat, Francesca pe care a făurit-o
din hârtie și cerneală și fata ce agoniza noapte de
noapte în brațele lui vor fi una, iar el se va întoarce
într-o lume unde blestemul și sărăcia vor putea fi
învinse cu puterea cuvintelor și în care Dumnezeu,
oriunde s-ar ascunde, îi va îngădui să trăiască încă o zi
alături de ea.
(Fragment din Cronicile secrete ale Orașului
Blestemaților, de Ignatius B. Samson, editura Barrido y
Escobillas, S.A., Barcelona, 1924)

Barcelona, 1569
Două zile mai târziu, Francesca di Parma a fost
înmormântată sub un cer de foc ce se arcuia deasupra mării
liniștite și lumina pânzele vaselor ancorate în port. Fata
murise noaptea, în brațele lui Cervantes, în odaia de la
ultimul etaj al unei clădiri vechi de pe strada Ancha.
Tipograful Antoni de Sempere și Sancho erau acolo când ea
a deschis pentru ultima dată ochii și, surâzând, a murmurat:
„Eliberează-mă“.
În după-amiaza aceea, Sempere terminase de tipărit o
ediție a celei de-a doua versiuni a Poetului în infern, poem
de dragoste în trei acte de don Miguel de Cervantes
Saavedra, și adusese un exemplar ca să i-l arate autorului,
care n-a avut putere nici să-și citească numele pe copertă.
Tipograful, a cărui familie avea o mică parcelă în apropiere
de poarta Santa Madrona, pe lângă strada Trenta Claus, i-a
propus să o îngroape în acel cimitir modest în care, în cea
mai cumplită perioadă a Inchiziției, familia Sempere salvase
cărți de la rug ascunzându-le în sicrie pe care le îngropase
acolo. Locul era deopotrivă cimitir și sanctuar de cărți.
Copleșit de recunoștință, Cervantes a acceptat.
În ziua următoare, după ce a dat foc pentru a doua și
ultima oară Poetului în infern pe plaja unde bacalaureatul
Sansón Carrasco avea să-l învingă într-o zi pe marele
hidalgo Alonso Quijano, Cervantes a părăsit orașul, de data
asta cu amintirea și lumina Francescăi în suflet.

Barcelona, 1610
Aveau să treacă patru decenii până la întoarcerea lui
Miguel de Cervantes în orașul în care își îngropase
inocența. O mulțime de nenorociri, eșecuri și chinuri îi
însoțiseră zilele. Recunoașterea, în cea mai săracă și mai
zgârcită formă a ei, a venit abia la maturitate. Și în vreme ce
contemporanul său admirat, dramaturgul și aventurierul
Lope de Vega, avusese parte de faimă, avere și glorie din
tinerețe, Cervantes nu s-a bucurat de succes decât prea
târziu, căci aplauzele au valoare doar dacă vin la momentul
potrivit. Când sunt o floare ofilită și târzie, nu-s decât o
insultă.
Prin 1610, Cervantes se putea considera în sfârșit un
literat celebru, dar cu o avere foarte modestă, căci josnicul
metal fugise din calea lui toată viața și nu părea dispus să se
răzgândească acum, pe ultima sută de metri. Lăsând deoparte
ironiile destinului, cercetătorii spun că Cervantes a fost
fericit în cele trei luni petrecute la Barcelona în 1610, deși
sunt unii care se îndoiesc că el ar fi pus cu adevărat piciorul
în oraș, și alții care ar lua foc dacă s-ar insinua că orice
faptă pomenită în acest modest poem apocrif s-ar fi
întâmplat altundeva decât în imaginația decadentă a vreunui
scriitoraș lipsit de suflet.
Dar, dacă e să dăm crezare legendei și să acceptăm
moneda fanteziei și a visului, putem fi siguri că în zilele
acelea Cervantes a stat într-o odaie vizavi de dig, cu ferestre
deschise spre lumina Mediteranei, nu departe de odaia unde
Francesca di Parma murise în brațele lui, și că acolo se
așeza în fiecare zi ca să scrie vreuna dintre operele ce aveau
să-i aducă atâta faimă, mai ales dincolo de granițele
regatului său de baștină. Hanul în care stătea era al vechiului
său prieten Sancho, ajuns acum un negustor prosper, cu șase
copii și cu o purtare plină de bunăvoință pe care nici măcar
contactul cu rușinile lumii nu reușise să i-o distrugă.
— Și ce scrii, maestre? îl întreba Sancho în fiecare zi
când îl vedea ieșind. Doamna mea așteaptă noi aventuri
galante și de arme ale îndrăgitului nostru hidalgo din La
Mancha…
Cervantes se mulțumea să zâmbească și nu răspundea
niciodată. Uneori, la lăsarea serii, se ducea la atelierul
tipografic pe care bătrânul Antoni de Sempere și fiul său
încă îl mai aveau în strada Santa Ana, lângă biserică. Lui
Cervantes îi plăcea să-și petreacă timpul printre cărți și
pagini ce trebuiau puse laolaltă, conversând cu prietenul său
tipograf și evitând să vorbească despre amintirea ce dăinuia
vie în memoria amândurora.
Într-o seară, când s-a făcut ora să plece de la atelier,
Sempere l-a trimis pe fiul lui acasă și a închis ușile.
Tipograful părea neliniștit și Cervantes știa că ceva îl
preocupa deja de mai multe zile pe bunul său prieten.
— Zilele trecute a venit un domn și a întrebat de
dumneata, a început Sempere. Era foarte înalt, avea părul alb
și ochi…
— …de lup, a completat Cervantes.
Sempere a încuviințat.
— Întocmai. Mi-a zis că e un vechi prieten al dumitale și
că i-ar face plăcere să te vadă dacă treci prin oraș… Nu știu
de ce, dar de îndată ce a plecat m-a cuprins o mare neliniște
și am început să mă gândesc că despre el ne-ai vorbit mie și
lui Sancho într-o noapte nefericită, într-o tavernă de pe lângă
biserica Santa María del Mar. Nu mai spun că avea un mic
înger la rever.
— Credeam că ai uitat povestea aceea, Sempere.
— Nu uit ce tipăresc.
— Sper că nu ți-a trecut prin cap să păstrezi o copie.
Sempere a zâmbit ușor. Cervantes a oftat.
— Ce ți-a oferit Corelli pentru exemplarul dumitale?
— Mi-a oferit suficient ca să mă retrag și să cedez
afacerea fiilor lui Sebastián de Cormellas – și să fac astfel o
faptă bună.
— Și i l-ai vândut?
Drept răspuns, Sempere s-a întors, s-a dus într-un colț al
atelierului, a îngenuncheat, apoi a scos niște scânduri din
podea și a luat de acolo un obiect învelit în pânză pe care l-a
pus pe masă în fața lui Cervantes.
Romancierul l-a contemplat câteva clipe, apoi, la
încuviințarea lui Sempere, a despăturit pânza, dând la iveală
singura copie a poemului Un poet în infern.
— Pot să o iau?
— E a dumitale, a răspuns Sempere. Pentru că ești
autorul și ai plătit tiparul.
Cervantes a deschis cartea și a aruncat o privire peste
primele rânduri.
— Poetul e singura ființă care își recapătă vederea odată
cu trecerea anilor, a zis.
— Vei merge la întâlnire?
 Cervantes a zâmbit.
— Am de ales?
Două zile mai târziu, Cervantes a ieșit, ca de obicei, să
facă o lungă plimbare prin oraș, deși Sancho îl prevenise că,
din câte spuneau pescarii, avea să fie furtună pe mare. Ploaia
s-a dezlănțuit pe la prânz și cerul s-a acoperit de nori negri
care palpitau în ritmul fulgerelor și tunetelor ce păreau că
lovesc zidurile și amenință să distrugă orașul. Cervantes a
intrat în catedrală ca să se adăpostească de furtună. Biserica
era pustie, iar el s-a așezat pe o bancă într-o capelă laterală
inundată de căldura sutelor de lumânări care ardeau în
penumbră. Nu s-a mirat când l-a văzut alături de el pe
Andreas Corelli cu ochii la Cristul suspendat deasupra
altarului.
— Peste domnia-ta nu trece timpul, a zis Cervantes.
— Nici peste priceperea dumitale, iubite prieten.
— Pesemne că trece totuși peste memoria mea. Cred că
am uitat când am fost prieteni domnia-ta și cu mine…
Corelli a ridicat din umeri.
— Uită-te la el, răstignit ca să spele păcatele oamenilor,
fără ranchiună, iar dumneata nu ești în stare să-l ierți pe
acest biet diavol…
Cervantes s-a uitat la el sever.
— Să nu-mi spui acum că te simți jignit din cauza
blasfemiei, a adăugat Corelli.
— Blasfemia poate să-l jignească doar pe cel care o
rostește ca să-i ia în râs pe alții.
— Nu vreau să te iau în râs, prietene Cervantes.
 — Dar ce vrei, signor Corelli?
— Să-ți cer iertare.
O tăcere lungă s-a lăsat între ei.
— Nu-ți ceri iertare doar cu vorbe.
— Știu. Și ceea ce-ți ofer nu-s vorbe.
— Să nu te superi că entuziasmul meu scade când aud
cuvântul „ofertă“ din gura domniei-tale.
— De ce să mă supăr?
— Poate că ți-ai pierdut mințile pentru că ai citit prea
multe cărți de rugăciuni, Excelență, și ai început să crezi că
mergi prin această vale întunecată ca să repari nedreptatea pe
care salvatorul nostru aici de față ne-a făcut-o tuturor
părăsind corabia în derivă.
Corelli și-a făcut cruce şi a surâs, arătându-și dinții
ascuțiți.
— Amin, a decretat.
Cervantes s-a ridicat și, cu o reverență, a dat să plece.
— Compania e plăcută, stimate arcangelo8, dar, în aceste
împrejurări, o prefer pe cea a tunetelor și fulgerelor. Și
prefer să mă bucur în liniște de furtună.
Corelli a oftat.
— Ascultă mai întâi oferta mea.
Cervantes a pornit încet spre ieșire. În fața lui, ușa
catedralei se închidea încet-încet.
— Am mai văzut trucul ăsta.
Corelli îl aștepta la ușă, pierdut în umbre. Numai ochii i
se vedeau, aprinși de reflexia lumânărilor.
 — Ai pierdut o dată ceea ce iubeai mai mult, sau credeai
că iubești, în schimbul posibilității de a crea o capodoperă.
— N-am avut niciodată de ales. Ai mințit.
— Alegerea a fost mereu a dumitale, prietene. Știi asta.
— Deschide ușa.
— Ușa e deschisă. Poți ieși când dorești.
Cervantes a întins mâna spre ușă și a împins-o. Vântul și
ploaia i-au biciuit chipul. S-a oprit o clipă înainte să iasă și,
în întuneric, glasul lui Corelli i-a șoptit:
— Mi-a fost dor de dumneata, Cervantes. Propunerea
mea e simplă: ia din nou în mână pana pe care ai abandonat-
o și redeschide paginile pe care n-ar fi trebuit să le părăsești
niciodată. Reînvie opera dumitale nemuritoare și pune capăt
călătoriilor lui Quijote și ale scutierului său credincios
pentru a-i aduce plăcere și alinare acestui biet cititor pe care
l-ai lăsat lipsit de geniu și imaginație.
— Povestea e terminată, hidalgoul e îngropat, iar glasul
meu a tăcut.
— Fă asta pentru mine și îți voi reda tovărășia a ceea ce
ai iubit mai mult.
Din ușa catedralei, Cervantes a contemplat furtuna
spectrală de deasupra orașului.
— Promiți?
— Jur. În prezența Tatălui și Domnului meu.
— Care-i trucul de data asta?
— De asta asta nu-i nici un truc. De data asta, în
schimbul frumuseții creației dumitale, îți voi da ceea ce
dorești mai mult.
 Fără să mai adauge nimic, bătrânul scriitor a pornit prin
furtună spre destinul său.

Barcelona, 1616
În acea ultimă noapte sub stelele Barcelonei, bătrânul
Sempere și Andreas Corelli au însoțit cortegiul funerar pe
străzile înguste ale orașului până la cimitirul particular al
familiei Sempere, unde cu mulți ani în urmă trei prieteni
care aveau un secret de nemărturisit îngropaseră rămășițele
pământești ale Francescăi di Parma. Carul înainta în tăcere
la lumina torțelor și oamenii se dădeau în lături. Au străbătut
rețeaua de străduțe și piețe ce ducea la micul cimitir
înconjurat de un gard din vergele ascuțite. Când au ajuns la
poarta cimitirului, carul s-a oprit. Cei doi bărbați care îl
însoțeau au descălecat și, cu ajutorul vizitiului, au scos
sicriul, pe care nu era nici o inscripție sau vreun semn.
Sempere a deschis poarta. Au dus sicriul la mormântul
deschis ce aștepta în lumina lunii și l-au lăsat jos. La un
semn al lui Corelli, însoțitorii s-au retras și s-au dus la
poartă, lăsându-l pe Sempere în compania editorului. Atunci
s-au auzit niște pași lângă gard și, întorcându-se, Sempere l-
a recunoscut pe bătrânul Sancho, care venise să-și ia rămas-
bun de la prietenul său. Corelli a făcut un semn din cap și
paznicii l-au lăsat să treacă. Atunci când cei trei au ajuns în
fața sicriului, Sancho a îngenuncheat și a sărutat capacul.
— Aș vrea să spun câteva cuvinte, a șoptit.
— Vă rog, a zis Corelli.
— Dumnezeu să țină în gloria sa nesfârșită un mare om
și un minunat prieten. Și dacă, având în vedere prezenta
audiență, Dumnezeu împarte sarcinile potrivit unor ierarhii
de rang îndoielnic, fie ca să-l însoțească în această ultimă
călătorie spre paradis onoarea și respectul prietenilor săi, iar
sufletul lui nemuritor să nu se piardă pe căi de pucioasă și
foc din cauza vicleniilor vreunui înger căzut, căci martor mi-
e cerul că, dacă ar fi să fie așa, eu însumi îmi voi pune
armură, voi lua lancea și mă voi duce să-l salvez, oricâte
piedici ar pune în calea mea răutatea paznicului infernului.
Corelli se uita la el cu răceală. Deși era mort de frică,
Sancho nu și-a întors privirea.
— Asta-i tot? a întrebat Corelli.
Sancho a încuviințat, strângându-și mâinile ca să nu li se
vadă tremurul. Sempere l-a privit întrebător pe Corelli.
Editorul s-a apropiat de sicriu și, spre surpriza și spaima
tuturor, l-a deschis.
Înăuntru, cadavrul lui Cervantes zăcea înfășurat într-o
robă franciscană, cu chipul descoperit. Avea ochii deschiși
și ținea o mână pe piept. Corelli a ridicat mâna lui Cervantes
și a pus sub ea cartea pe care o adusese.
— Prietene, îți restitui paginile acestea, sublima parte a
treia și ultima din cea mai mare poveste din câte ai scris
pentru acest umil cititor care știe că oamenii nu vor merita
niciodată atâta frumusețe. De aceea, o îngropăm împreună
cu domnia-ta, ca să o duci la întâlnirea cu cea care te-a
așteptat în toți acești ani și la care domnia-ta, cu sau fără
știință, ai dorit întotdeauna să te întorci. Se împlinește astfel
cea mai mare dorință a domniei-tale, destinul domniei-tale,
răsplata finală.
După aceste cuvinte, Corelli a închis sicriul.
— Odihnesc aici Francesca di Parma, un suflet pur, și
Miguel de Cervantes, lumină între poeți, cerșetor între
oameni și Principe al Parnasului. Se vor odihni în pace între
cărți și cuvinte, fără ca odihna lor eternă să fie tulburată sau
cunoscută de restul muritorilor. Fie ca acest loc să fie o taină,
un mister ale cărui început și sfârșit să nu le știe nimeni. Și
să trăiască veșnic în el spiritul celui mai mare povestitor de
istorii care a pus piciorul în această lume.
Peste ani, pe patul de moarte, bătrânul Sempere va
povesti că în clipa aceea a avut impresia că din ochii lui
Andreas Corelli a curs o lacrimă care, căzând pe mormântul
lui Cervantes, s-a prefăcut în piatră. A știut atunci că pe acea
piatră va începe să clădească un sanctuar, un cimitir de idei
și invenții, de cuvinte și minuni, ce va crește pe cenușa
Principelui Parnasului și care într-o zi va adăposti cea mai
mare bibliotecă, una unde vor fi adunate toate operele
persecutate sau disprețuite de ignoranța și răutatea
oamenilor, așteptând să-l întâlnească pe cititorul pe care
orice carte îl poartă înăuntrul ei.
— Prietene Cervantes, a zis când și-a luat rămas-bun.
Bine ai venit în Cimitirul Cărților Uitate.

4. Titlu purtat, în Evul Mediu, de unii nobili spanioli (n.r.).

5. De-a lungul istoriei, mai multe oraşe au fost supranumite „Oraşul Etern“, dar
Roma este prima şi singura care a păstrat această denumire vreme de peste
două milenii. Meritul este al lui Albius Tibullus (55-19 î.H.), un poet elegiac
latin care, în a doua sa carte de elegii, îşi imaginează o perioadă foarte
îndepărtată și scrie: „Romulus Aeternae nondum formaverat Urbis moenia“
(„Nici Romulus nu construise încă zidurile Orașului Etern“) (n.r.).

6. Reprezentaţii dramatice în Spania, care aveau loc de ziua Domnului, după

ceremonii religioase, pe scene improvizate pe străzi (n.r.).

7. Vechi monede spaniole de aur (n.r.).

8. Arhanghel (it.).
 Această povestire este un simplu amuzament care se
joacă cu câteva elemente mai puțin cunoscute și mai puțin
documentate din viața marelui scriitor, în special călătoria
sa în Italia în tinerețe și șederea sau șederile în Barcelona,
singurul oraș la care se referă în repetate rânduri în opera
lui.
Spre deosebire de Lope de Vega, contemporanul său atât
de admirat, care s-a bucurat de mare succes încă din primii
ani, Cervantes a început să scrie târziu, iar răsplata și
recunoașterea au fost sărace. Ultimii ani ai vieții lui Miguel
de Cervantes Saavedra au fost cei mai fertili din cariera sa
literară. După publicarea, în 1605, a primei părți din Don
Quijote de la Mancha, poate cea mai celebră operă din
istoria literaturii și precursoarea romanului modern, o
perioadă de liniște relativă și de recunoaștere i-a permis să
publice, în 1613, Nuvelele exemplare, iar în anul următor,
Călătoria către Parnas.
În 1615 apare a doua parte din Don Quijote. Miguel de
Cervantes va muri peste un an, la Madrid, și va fi
înmormântat – sau așa s-a crezut ani la rând – la
Mănăstirea Trinitarienelor Desculțe9.
Nu există dovezi că Cervantes a scris vreodată o a treia
parte din cea mai genială creație a sa.
Nici astăzi nu se știe sigur unde sunt rămășițele lui.

Legendă de Crăciun
 A fost o vreme când străzile Barcelonei se colorau pe
înserat în lumina lămpilor cu gaz, iar în zori, orașul era
înconjurat de o pădure de hornuri care zugrăvea cerul în
roșu. Pe atunci, Barcelona semăna cu o faleză de biserici și
palate prinse într-un labirint de străzi și tuneluri aflat mereu
sub o ceață din care se ivea un turn mare cu ascuțișuri de
catedrală, fleşă gotică, garguie și rozete, la al cărui ultim
nivel locuia cel mai bogat om din oraș, avocatul Eveli
Escrutx.
În fiecare seară puteai să-i vezi silueta profilându-se între
țiglele aurii ale turnului, contemplând orașul de la picioarele
sale ca o santinelă sumbră. Escrutx făcuse avere când era
foarte tânăr, apărând interesele criminalilor cu mănuși albe,
finanțiști îmbogăţiţi în America și industriași ai noii
civilizații a aburului și țesăturilor. Se spunea că cele mai
puternice o sută de familii din Barcelona îi plăteau anual o
taxă exorbitantă ca să beneficieze de sfaturile lui și că tot
soiul de oameni de stat și generali cu aspirații de împărați
stăteau la coadă ca să fie primiți în biroul său din înaltul
turnului. Se spunea că nu dormea niciodată, că își petrecea
nopțile treaz, contemplând Barcelona de la fereastra sa, și că
nu mai ieșise din turn de treizeci și trei de ani, de când îi
murise soția. Se spunea că avea inima frântă după acea
pierdere și că detesta totul și pe toți, că era mânat de o
singură dorință: să vadă lumea cum dispare în propria
avariție și meschinărie.
Escrutx nu avea prieteni, nici confidenți. Locuia în turn,
având-o drept unică tovarășă pe Candela, o servitoare oarbă
despre care gurile rele spuneau că era pe jumătate vrăjitoare
și cutreiera străzile din Ciudad Vieja10 momind cu dulciuri
copii săraci pe care nimeni nu-i mai vedea după aceea. În
afară de servitoare și de artele ei secrete, singura pasiune
cunoscută a avocatului era șahul. În fiecare an, în Ajunul
Crăciunului, avocatul Escrutx invita un barcelonez la el în
turn. Îi oferea o cină delicioasă, stropită cu vinuri de vis. Iar
la miezul nopții, când băteau clopotele catedralei, Escrutx
servea două cupe cu absint și îl provoca pe invitatul său la o
partidă de șah. Dacă invitatul câștiga, avocatul se angaja să-i
cedeze toată averea și proprietățile sale. Dacă pierdea,
trebuia să semneze un contract prin care avocatul devenea
singurul proprietar și executor al sufletului său nemuritor. În
fiecare an, de Ajun.
Candela cutreiera străzile Barcelonei în trăsura neagră a
avocatului, căutând un jucător. Cerșetori sau bancheri,
asasini sau poeți, nu conta. Partida se prelungea până în zorii
zilei de Crăciun. Când soarele de sânge se ivea deasupra
acoperișurilor ninse din cartierul gotic, invariabil, adversarul
înțelegea că a pierdut. Ieșea pe străzile înghețate cu ce avea
pe el, în timp ce avocatul lua un vas de cristal de culoarea
smaraldului și nota pe el numele învinsului, după care îl
punea într-o vitrină unde se aflau zeci de vase identice.
Se povestește că și de Crăciunul acela, ultimul din lunga
sa viață, avocatul Escrutx a trimis-o pe Candela cea cu ochi
albi și buze negre să bată străzile în căutarea unei noi
victime. Zăpada se cernea peste Barcelona, peste cornișele
și terasele ei acoperite de gheață. Stoluri de lilieci zburau
printre turnurile catedralei și o lună de aramă strălucitoare
lumina străzile. Armăsarii negri s-au oprit deodată în capătul
străzii Obispo, scoțând aburi pe nări, înspăimântați. Silueta
s-a ivit din întuneric, contopindu-se în albul zăpezii cu voalul
ei lung de mireasă; ținea în mână un buchet de trandafiri
roșii. Îmbătată de parfumul lor, Candela a invitat-o să urce în
trăsură. A vrut să-i atingă chipul, dar n-a dat decât de gheață
și buze umede de fiere. A condus-o la turn, care la vremea
aceea se înălța deasupra ruinelor unui vechi cimitir, în
apropiere de strada Aviñón.
Se povestește că, atunci când a văzut-o, avocatul Escrutx
a înlemnit și i-a poruncit Candelei să se retragă. Invitata din
acel ultim Ajun și-a scos voalul, iar avocatul Escrutx, care
avea sufletul bătrân și privirea orbită de amărăciune, a crezut
că recunoaște chipul soției sale pierdute. Avea străluciri de
porțelan și carmin, iar când Escrutx a întrebat-o cum se
numește, s-a mărginit să surâdă. Imediat s-au auzit clopotele
bătând miezul nopții și a început jocul de șah. Mai târziu
urma să se spună că avocatul era obosit, că s-a lăsat învins,
iar Candela, înnebunită de gelozie, a pus focul care avea să
distrugă turnul, luminând ca ziua cerul purpuriu al nopţii din
Barcelona. Câțiva copii care se adunaseră în jurul unui foc în
piața San Jaime aveau să jure că, doar cu puțin înainte ca
flăcările să izbucnească prin ferestrele turnului, au văzut cum
avocatul Escrutx s-a apropiat de balustrada cu îngeri de
alabastru și a deschis toate vasele de culoarea smaraldului în
bătaia vântului, eliberând fulgi de abur care au căzut ca niște
lacrimi peste terasele Barcelonei. Șerpi de foc s-au încolăcit
până în vârful turnului și silueta avocatului Escrutx a putut fi
zărită pentru ultima oară pe când se arunca în gol din turn,
îmbrățișând o mireasă de foc. Înainte să se zdrobească de
caldarâm, trupurile lor s-au prefăcut în cenușă, pe care
vântul a dus-o cu sine. Turnul s-a prăbușit în zori, ca un
schelet de umbră care se îndoaie de mijloc.
În încheiere, legenda spune că, la doar câteva zile după
prăbușirea turnului, o conspirație a tăcerii și uitării a șters
pentru totdeauna numele avocatului Escrutx din cronica
orașului. Poeții și oamenii curați cu duhul dau asigurări că
și astăzi, dacă te uiți pe cer în Ajun, la miezul nopții, poți
vedea silueta fantomatică a turnului în flăcări și pe avocatul
Escrutx, orbit de lacrimi și de căință, eliberând primul dintre
vasele de culoarea smaraldului, cel care-i purta numele. Nu
lipsesc însă cei care dau asigurări că mulți au venit în fugă la
ruinele turnului în acea dimineață blestemată ca să ia din el o
bucată fumegândă și că scheletul trăsurii Candelei încă se
mai aude prin umbrele din Ciudad Vieja, mereu în întuneric,
căutând următorul candidat.

9. Mănăstirea San Ildefonso y San Juan de Mata, mai cunoscută după vechiul său
nume, Convento de las Trinitarias Descalzas de San Ildefonso, este un
complex arhitectural ce reunește o biserică şi o mănăstire în stil baroc din
Madrid. Construcţia iniţială datează din 1609, iar complexul este situat în
apropiere de casa lui Lope de Vega de pe strada Cantarran. Rămăşiţele lui
Cervantes au fost îngropate în edificiul iniţial al mănăstirii, în 1616 (n.r.).

10. Unul din cele zece districte administrative ale Barcelonei, cuprinzând oraşul
vechi (n.r.).
 Alicia, în zori

Casa în care am văzut-o ultima oară nu mai există. Pe

locul ei se înalță acum una dintre acele clădiri peste care îți
alunecă privirea și care pavează cerul cu umbră. Totuși, și
azi, de fiecare dată când trec pe acolo, îmi amintesc de acele
zile blestemate ale Crăciunului din 1938 în care strada
Muntaner era o înșiruire de tramvaie și vile somptuoase. Pe
atunci aveam doar treisprezece ani și câștigam câteva
centime pe săptămână, în calitate de comisionar, la o casă de
amanet din strada Elisabets. Proprietarul, don Odón Llofriu,
o sută cincisprezece kilograme de meschinărie și suspiciune,
își conducea magazinul de mărunțișuri plângându-se până
și de aerul pe care îl respira orfanul ăla nenorocit, unul
dintre miile pe care îi făta războiul, căruia nu-i spunea
niciodată pe nume.
— Hai, băiete, stinge becul ăla, că astea nu-s vremuri în
care să faci risipă. Stai la lumina lumânării, că stimulează
retina.
Așa treceau zilele noastre, între veștile sumbre de pe
frontul nostru care înainta spre Barcelona, zvonuri despre
focuri de armă și asasinate comise pe străzile din Cartierul
Chinezesc11 și sirenele care anunțau bombardamentele
aeriene. Într-una dintre acele zile de decembrie ale anului
1938, când străzile erau stropite de zăpadă și cenușă, am
văzut-o.
 Era îmbrăcată în alb și părea să se fi întrupat din chiciura
care mătura străzile. A intrat în magazin și s-a oprit în
dreptul micului dreptunghi al vitrinei ce lumina interiorul
casei de amanet. Avea în mână o bucată de catifea neagră
împăturită pe care a desfăcut-o fără un cuvânt. O ghirlandă
de perle și safire a strălucit în umbră. Don Odón și-a luat
lupa și a examinat piesa. Eu urmăream scena prin mica
deschizătură a ușii din fundul prăvăliei.
— Nu-i rău, dar astea nu-s vremuri în care să faci risipă,
domnișoară. Îți dau cincizeci de duro. Ies în pierdere, dar e
Ajunul și eu nu-s de piatră.
Fata a împăturit la loc bucata de catifea și s-a îndreptat
spre ieșire fără să clipească.
— Băiete! a mugit don Odón. Urmărește-o.
— Colierul ăla face pe puțin o mie de duro, am zis.
— Două mii, m-a corectat don Odón. Așa că n-o lăsăm
să ne scape. Ține-te după ea până acasă și asigură-te că n-o
pocnește și n-o tâlhărește careva. O să se-ntoarcă, toți se-
ntorc.
Urmele fetei se pierdeau deja în stratul de zăpadă când
am ieșit în stradă. Am urmărit-o prin labirintul de străzi și
clădiri distruse de bombe și mizerie până când am ajuns în
piața Peso de la Paja, unde abia am apucat s-o zăresc
urcându-se într-un tramvai care deja o lua în sus pe strada
Muntaner. Am alergat după tramvai și m-am cățărat în
spatele lui.
Am urcat așa, deschizând șine negre pe mantia de
zăpadă pe care o întindea vântul în timp ce se lăsa seara și
cerul se colora în sângeriu. Când am ajuns la intersecția cu
Travesera de Gracia, mă dureau oasele de frig. Mă gândeam
să abandonez misiunea și să inventez o minciună care să-l
mulțumească pe don Odón când am văzut-o coborând și
îndreptându-se spre poarta vilei. Am sărit jos, am dat fuga și
m-am ascuns după colț. Fata s-a strecurat pe poarta grădinii.
M-am dus la gard și am văzut-o pierzându-se printre copacii
ce înconjurau casa. S-a oprit la baza scării și s-a întors. Am
vrut s-o iau la goană, dar din cauza vântului înghețat nu mai
aveam nici un chef. Fata s-a uitat la mine zâmbind ușor și a
întins o mână.
— Vino, mi-a zis.
Era deja noapte când am urmat-o în vila întunecoasă. Un
halou palid lumina conturul trupului ei. Cărți căzute și
draperii tocite ieșeau în evidență în peisajul de mobile
distruse, tablouri sfâșiate și pete întunecate împrăștiate pe
pereți asemenea unor găuri de gloanțe. Am ajuns într-un
salon mare, unde se afla un mausoleu de fotografii vechi ce
miroseau greu a absență. Fata s-a ghemuit într-un colț lângă
cămin și a aprins focul cu foi de ziar și rămășițele unui
scaun. M-am apropiat de foc și am luat cana cu vin călduț pe
care mi-o întindea. A venit lângă mine, uitându-se pierdută
la flăcări. Mi-a spus că o cheamă Alicia. Avea pielea unei
fete de șaptesprezece ani, dar o trăda privirea gravă și fără
sfârşit a celor care nu au vârstă, iar când am întrebat-o dacă
fotografiile acelea erau ale familiei sale, nu a zis nimic.
M-am întrebat de cât timp trăia singură acolo, ascunsă în
casa aceea mare, îmbrăcată într-o rochie albă care se
desfăcea la cusături, vânzând bijuterii pe nimic pentru a
supraviețui. Pusese bucata de catifea neagră pe polița de
deasupra căminului. De fiecare dată când se apleca să ațâțe
focul, privirea îmi fugea la colier și mi-l imaginam căzut în
flăcări. După câteva ore, am ascultat clopotele care băteau
miezul nopții stând îmbrățișați în tăcere lângă foc, și mi-am
zis că așa m-ar fi îmbrățișat mama dacă mi-aș fi amintit-o.
Când flăcările au început să se stingă, am vrut să arunc o
carte în cenușă, dar Alicia mi-a smuls-o din mână și a
început să citească din ea cu voce tare; a citit până când ne-a
învins somnul.
Am plecat cu puțin înainte de ivirea zorilor,
desprinzându-mă din brațele ei și alergând prin beznă spre
poartă cu colierul în mână și inima bubuindu-mi. Am
petrecut primele ore ale acelei zile de Crăciun cu două mii de
duro în perle și safire în buzunar, blestemând străzile înecate
de zăpadă și de furie, blestemându-i pe cei care mă
abandonaseră în flăcări, până când un soare firav a înfipt o
lance de lumină în nori, iar eu m-am întors la casa aceea
mare, strângând colierul ce devenise greu ca o piatră de
mormânt și mă sufoca, dorindu-mi doar să o găsesc
adormită, adormită pentru totdeauna, ca să pun colierul la loc
pe poliță și să pot fugi pentru a nu fi nevoit să-mi mai
amintesc vreodată privirea și vocea ei caldă, singura atingere
pură pe care o cunoscusem.
Ușa era deschisă și din găurile din tavan picura o lumină
perlată. Am văzut-o întinsă pe jos, ținând în continuare
cartea în mână, cu buzele acoperite de chiciură și ochii
deschiși pe chipul alb de gheață, cu o lacrimă roșie oprită pe
obraz; vântul care sufla prin fereastra mare deschisă o
îngropa într-o pulbere de zăpadă. I-am pus colierul pe piept
și am alergat în stradă, să mă fac una cu zidurile orașului și
să mă ascund în liniștea lui, ferindu-mă de imaginea mea
reflectată în geamuri, de teamă să nu mă trezesc față în față
cu un străin.
La puțin timp după aceea, când clopotele de Crăciun au
tăcut, s-au auzit din nou sirenele și un roi de îngeri negri s-a
întins pe cerul roșu al Barcelonei, aruncând șiruri de bombe
pe care nimeni nu avea să le vadă atingând pământul.

11. Referire la El Raval, cartier din Barcelona odată rău famat (n.r.).
 Oameni cenușii

Niciodată nu mi-a spus cum îl cheamă și niciodată n-am

vrut să-l întreb. Mă aștepta, ca întotdeauna, pe vechea bancă
din parcul Retiro, între teii desfrunziți de iarnă și de ploaie.
Lentile negre îi acopereau puțul privirii. Zâmbea. M-am
așezat în celălalt capăt al băncii. Mesagerul mi-a întins
plicul; m-am uitat la el fără să-l deschid.
— Nu-i numeri?
Am clătinat din cap.
— Ar trebui. De data asta, tariful e triplu. Plus diurna și
deplasările.
— Unde?
— La Barcelona.
— Eu nu lucrez la Barcelona, știți doar. Dați-i treaba lui
Sanabria.
— I-am dat-o. A apărut o problemă.
Am luat plicul cu bani și i l-am întins.
— Eu nu lucrez la Barcelona, știți doar.
— Nu mă întrebi cine-i clientul?
Avea un zâmbet plin de venin.
— Totul e în plic. Biletul pe numele tău la trenul de
noapte te-aşteaptă la ghișeul din gara Atocha. Domnul
ministru mi-a cerut să-ți transmit mulțumirile lui. Nu uită
niciodată când i se face o favoare.
Mesagerul cu ochelari negri s-a ridicat și, cu o mică
plecăciune, s-a pregătit să plece prin ploaie. De trei ani ne
vedeam în acel colț al parcului, de fiecare dată în zori, și
niciodată nu ne spuseserăm mai mult decât strictul necesar.
L-am observat în timp ce-și punea mănușile negre de piele.
Mâinile i se deschideau ca niște păianjeni. Și-a dat seama că
îl privesc cu atenție și s-a oprit.
— E vreo problemă?
— Simplă curiozitate… Ce le spui prietenilor tăi când te
întreabă în ce domeniu lucrezi?
A zâmbit. Chipul lui cadaveric se confunda cu giulgiul
gabardinei.
— Curățenie. Le spun că lucrez în domeniul serviciilor
de curățenie.
Am încuviințat.
— Dar tu? m-a întrebat. Ce le spui?
— Eu nu am prieteni.
Așchii de ceață înghețată se prelingeau pe cupola gării
Atocha când am ajuns pe peronul pustiu în acea zi de 9
ianuarie 1942, ca să iau expresul de la miezul nopții cu
destinația Barcelona. Recunoștința domnului ministru îmi
adusese o călătorie la clasa întâi și intimitatea catifelată a
unui compartiment doar pentru mine. Chiar și în zilele
acelea tulburi, politețea între profesioniști era ultimul lucru
la care renunțai. Trenul s-a pus în mișcare, scoțând fuioare
de abur în întuneric, și curând orașul s-a evaporat într-un
suflu de lumini palide și terenuri virane. Abia atunci am
deschis plicul și am scos foile împăturite impecabil, cu
textul dactilografiat cu cerneală albastră. Am fost surprins că
nu era nici o fotografie. M-am întrebat dacă singura imagine
a clientului i-o dăduseră lui Sanabria. A fost suficient să
citesc câteva rânduri din raport ca să înțeleg că de data asta
nu avea să fie nici o poză.
Am stins lumina și m-am abandonat unei nopți fără
somn până când zorii au înroșit orizontul și în depărtare s-a
profilat silueta colinei Montjuïc. Cu trei ani în urmă jurasem
că nu mă voi întoarce niciodată la Barcelona. Fugisem din
orașul meu cu inima otrăvită. O pădure de fabrici
fantomatice și nori de sulf ne-au învăluit și orașul ne-a
înghițit imediat într-un tunel ce mirosea a funingine și a
blestem. Mi-am deschis geanta și am încărcat revolverul cu
gloanțele pe care Sanabria mă învățase să le folosesc în anii
în care îi fusesem elev pe străzile din Cartierul Chinezesc.
Gloanțe de nouă milimetri, cu vârful concav, care la impact
se deschideau ca niște fălci de metal arzător și străpungeau
carnea în orificii de mărimea unui pumn. Când am coborât
din tren și am ajuns în fața catedralei de fier a gării Francia,
m-a întâmpinat un vânt rece și umed. Uitasem că orașul încă
mirosea a praf de pușcă. Am luat-o spre strada Layetana sub
o perdea de pulbere de zăpadă care plutea în întunericul apos
al dimineții. Tramvaiele deschideau poteci pe mantia albă,
iar oamenii, cenușii și fără chip, mergeau sub răsuflarea
felinarelor pâlpâitoare ce împroșcau străzile cu o lumină
violacee. Am străbătut piața Palacio și am intrat în rețeaua
de străduțe din jurul bisericii Santa María del Mar. Bună
parte din ruinele rămase după bombardamente erau așa cum
le știam. Rămășițele clădirilor lovite de bombe – sufragerii,
dormitoare și băi pustii, toate la vedere – se ridicau alături
de terenuri pline cu mormane de dărâmături, servind drept
adăpost speculanților de cărbune și unor chipuri de săraci a
căror privire nu se ridica din pământ.
Când am ajuns în capătul străzii Platería m-am oprit să
contemplu scheletul blocului în care am crescut. Rămăseseră
din el doar fațada, plină de cicatrici, și pereții de susținere.
Se vedeau urmele bombelor incendiare care străpunseseră
zidurile, declanșând o furtună de foc pe casa scării și prin
iluminator. M-am apropiat de ușa de la intrare și mi-am
amintit numele primei fete pe care am sărutat-o acolo, în
vara lui 1913. O chema Merche și locuia la etajul al treilea
împreună cu mama ei oarbă, care nu m-a înghițit niciodată.
Nu s-a măritat. Mai târziu mi s-a povestit că o explozie a
aruncat-o de la balcon, goală, învăluită în flăcări, cu trupul
înţepat de mii de așchii de sticlă incandescentă. Niște pași
care se apropiau din spate m-au readus în prezent. M-am
întors și am văzut o figură de culoarea cenușii ce părea o
copie a mesagerului cu ochelari negri. Abia dacă-i mai
puteam deosebi pe unii de alții. Toți aveau privire și
răsuflare de ticăloși.
— Tu, actul de identitate, mi-a aruncat triumfător printre
dinți.
Am observat cum unii mă priveau pieziș și niște siluete
subțiri măreau pasul. M-am uitat la agentul din brigada
socială12. Am estimat că avea vreo patruzeci și ceva de ani,
șaptezeci de kilograme, o anumită greutate pe umeri. Eșarfa
neagră îi lăsa descoperiți câțiva centimetri din gât. O tăietură
rapidă cu lama scurtă îi putea reteza traheea și jugulara în
mai puțin de o secundă, făcându-l să se prăbușească fără
glas, cu viața scurgându-se din el, pe giulgiul de zăpadă
murdară de la picioarele lui. Asemenea oameni aveau
familie, iar eu aveam treabă. I-am zâmbit ușor și i-am întins
documentul ștampilat de minister. Aroganța i-a dispărut
dintr-odată și, când mi l-a restituit, mâinile îi tremurau.
— Vă rog să mă scuzați, domnule. Nu știam…
— Cară-te.
Agentul a încuviințat de mai multe ori și a dispărut în
grabă după primul colț. Clopotele bisericii Santa María
băteau în spatele meu când mi-am reluat drumul prin zăpadă
spre strada Fernando, pentru a deveni un om cenușiu din
marea de oameni cenușii care începeau să inunde acea
dimineață de iarnă. La vreo douăzeci de metri în urma mea,
unul dintre acești oameni mă urmărea de la gara Francia,
convins probabil că nu-l observasem. M-am pierdut în acel
anonimat cenușiu comod în care asasinii, profesioniști sau
simpli amatori, erau îmbrăcați ca niște contabili sau ucenici
și am traversat bulevardul La Rambla, îndreptându-mă spre
hotelul Oriente. Un portar în uniformă și expert în citirea
privirilor mi-a deschis politicos ușa. Hotelul își păstrase
aerul de vapor scufundat. Recepționerul m-a recunoscut
imediat și a schițat un zâmbet. Dinspre ușile întredeschise
ale sălii de mese venea ecoul unui pian dezacordat.
— Domnul dorește camera 406?
— Dacă e liberă.
Am semnat în registru, în timp ce recepționerul îi făcea
semn unui hamal să-mi ia valiza și să mă însoțească.
— Mulțumesc, știu drumul.
La o privire a recepționerului, hamalul a bătut în
retragere.
— Dacă putem face ceva pentru ca șederea
dumneavoastră în Barcelona să fie mai plăcută, nu trebuie
decât să spuneți.
 — Ca de obicei, am zis.
— Da, domnule. Nu vă faceți griji.
M-am îndreptat spre ascensor, dar m-am oprit.
Recepționerul era la locul lui, cu zâmbetul înghețat.
— Domnul Sanabria este cazat la hotel?
Abia dacă a clipit, dar pentru mine a fost suficient.
— De ceva vreme domnul Sanabria nu ne mai onorează
cu vizitele domniei-sale.
Camera 406 dădea spre promenada La Rambla, era
cocoțată la etajul al patrulea, cu o priveliște celestă către
spectrul orașului dispărut pe care eram condamnat să mi-l
amintesc din anii de dinainte de război. Umbra mea aștepta
jos, ascunsă sub acoperișul unui chioșc. Am închis
obloanele, iar camera s-a cufundat într-o penumbră cu luciri
de perlă. M-am întins în pat. Dincolo de pereți se auzeau
zgomotele orașului. Am scos revolverul din valiză, mi-am
încrucișat mâinile pe piept, cu degetul pe trăgaci, și am
închis ochii. M-am cufundat într-un somn mâlos, ostil. După
mai multe ore sau minute m-au trezit niște buze umede care
îmi sărutau pleoapele. Corpul cald al Candelei era întins în
pat. Își scotea hainele cu degetele ei de abur, iar pielea ca de
zahăr alb strălucea în lumina felinarelor.
— Cât timp a trecut, a murmurat, luându-mi revolverul
din mână și punându-l pe noptieră. Dacă vrei, pot să stau
toată noaptea.
— Trebuie să lucrez.
— Dar ai un pic de timp pentru Candela ta.
Cei trei ani de absență nu șterseseră amintirea trupului
Candelei de pe mâinile mele. Noile vremuri și revenirea
hotelurilor de lux îi priau. Pieptul îi mirosea a parfum scump
și am simțit o fermitate nouă a coapselor palide strânse în
ciorapii de mătase pe care îi comanda de la Paris. Răbdătoare
și pricepută, Candela a așteptat să-mi potolesc setea de
pielea ei și să mă culc. Am auzit-o îndreptându-se spre baie
și dând drumul la apă. M-am ridicat și am luat plicul cu bani
pe care îl țineam în valiză. Am înmulțit cu trei tariful ei
obișnuit și i-am lăsat două bancnote pe comodă. M-am
întins în pat și am privit-o pe Candela cum se duce la
fereastră și deschide obloanele. Zăpada care cădea dincolo
de geamuri desena puncte de umbră pe pielea ei.
— Ce faci?
— Îmi place să te privesc.
— Nu mă întrebi unde e?
— Mi-ai spune?
S-a întors și s-a așezat pe marginea patului.
— Nu știu unde-i. Nu l-am văzut. Ăsta-i adevărul.
M-am mulțumit să încuviințez din cap. Candela s-a uitat
la banii de pe comodă.
— Îți merge bine, a zis.
— Nu mă plâng.
Am început să mă îmbrac.
— Deja trebuie să pleci?
Nu i-am răspuns.
— Aici am din plin pentru toată noaptea. Dacă vrei, te
aștept.
— O să întârzii, Candela.
 — Nu mă grăbesc.
L-am cunoscut pe Roberto Sanabria într-o noapte din
anul 1917. Orașul se sufoca într-un august de abur și furie.
Spre zori s-au auzit focuri de armă în cartier, așa cum se
întâmpla aproape în fiecare noapte. Eu coborâsem în strada
Borne să iau apă de la fântână. Auzind împușcăturile, m-am
grăbit să mă ascund sub un portic din strada Moncada.
Sanabria zăcea într-o baltă neagră, vâscoasă, care se întindea
la picioarele mele, la capătul acelei crăpături înguste printre
clădiri vechi pe care unii o încă o numeau Calle de las
Moscas. În mână avea un pistol care fumega. M-am apropiat
și mi-a zâmbit. Dintre buze i se prelingea un fir de sânge.
— Stai liniștit, băiete, am mai multe vieți decât pisica.
L-am ajutat să se ridice și, susținându-i greutatea
considerabilă, l-am dus până la un portic din strada Baños
Nuevos, unde ne-a luat în primire o femeie solidă, cu
înfățișare funebră și piele solzoasă. Sanabria încasase două
gloanțe în burtă și pierduse atâta sânge, încât pielea îi
ajunsese de culoarea cerii, dar n-a încetat să-mi zâmbească în
timp ce un felcer care duhnea a muscat îi curăța rănile cu
oțet și alcool.
— Îți rămân dator, băiete, mi-a zis înainte să-și piardă
cunoștința.
Sanabria avea să supraviețuiască nopții aceleia și multor
altor nopți cu lame de cuțit și praf de pușcă. Era vremea în
care ziarele din Barcelona urlau că oamenii erau omorâți pe
stradă. Sindicatele pistolarilor mercenari erau pe val. Viața
valora la fel de puțin ca întotdeauna, dar moartea nu fusese
niciodată atât de ieftină. Când am ajuns la vârsta potrivită,
Sanabria m-a învățat meserie.
— Dacă nu vrei să mori muncitor cu ziua, ca taică-tău.
 Să ucizi era o necesitate, dar asasinatul era o artă,
susținea el. Armele sale preferate erau revolverul și cuțitul
cu lamă scurtă, curbată pe care îl foloseau matadorii pentru
lovituri seci și rapide. Sanabria m-a învățat că un om trebuie
împușcat doar în față sau în piept, dacă e posibil de la mai
puțin de doi metri. Era un profesionist cu principii. Nu
omora femei și bătrâni. La fel ca mulți alții, învățase să
ucidă în războiul din Maroc13. Când s-a întors la Barcelona,
și-a început cariera în rândurile pistolarilor din FAI14, dar a
descoperit repede că patronii plăteau mai bine și că munca
nu era contaminată de proclamații sonore. Îi plăceau
vodevilul și curvele, plăceri pe care mi le-a inculcat cu
rigoare paternă și un oarecare formalism academic.
— Nimic nu-i mai sigur pe lumea asta decât o comedie
bună sau o curvă bună. Niciodată să nu le desconsideri și să
nu te simți superior lor.
Sanabria m-a prezentat unei oarecare Candela, pe atunci
în vârstă de șaptesprezece ani, care intra pe sub pielea
oamenilor și era sortită să lucreze în hoteluri bune și în
birourile deputaților.
— Să nu te îndrăgostești niciodată de ceva care nu are
preț, m-a sfătuit Sanabria.
Odată l-am întrebat câți oameni a omorât.
— Două sute șase, a răspuns. Dar vin vremuri mai bune.
Mentorul meu se referea la războiul al cărui miros plutea
deja în aer ca acela al unui canal prea plin. Cu puțin înainte
de vara lui 1936, mi-a spus că timpurile se vor schimba și că
în curând va trebui să plecăm din Barcelona, fiindcă orașul
se clătina, cu un țăruș înfipt în inimă.
 — Moartea, care întotdeauna se ia după aur, se mută la
Madrid, a declarat. Și noi mergem cu ea. E o chestiune de
timp.
Bunăstarea a început după război. Căile puterii se
răsuceau, formând noi pânze de păianjen, și, așa cum
prezisese maestrul meu, un milion de morți abia începuseră
să potolească setea de ură ce infecta străzile. Vechile
contacte de la Barcelona ne-au deschis multe uși.
— Gata cu nenorociții omorâți în budele publice pentru
doi bani, a anunțat Sanabria. Acum începem să ne ocupăm
de clienți de calitate.
Au fost aproape doi ani de glorie. Minți laborioase și
înzestrate cu o memorie formidabilă făceau liste
interminabile cu oameni care nu meritau să trăiască, cu
nefericiți a căror răsuflare contamina sufletul incoruptibil al
noii ere. Zeci de suflete tremurânde se ascundeau în
apartamente mizerabile, temându-se de lumina zilei, fără să
știe că erau morți vii. Sanabria m-a învățat să nu le ascult
implorările, lacrimile și gemetele, să le dau capul pe spate cu
un foc între ochi înainte să apuce să întrebe de ce. Moartea îi
aștepta în stațiile de metrou, pe străzi întunecoase, în
pensiuni fără apă și lumină. Profesori sau poeți, soldați sau
înțelepți, toți ne recunoșteau când ne încrucișam privirile.
Unii mureau fără frică, senini, cu privirea limpede fixată în
ochii ucigașului lor. Nu-mi amintesc numele lor, nici ce-au
făcut în viață ca să moară de mâna mea, în schimb îmi
amintesc privirile. Le-am pierdut repede șirul – sau am vrut
să-l pierd. Sanabria, care începea să simtă povara anilor și a
cicatricilor, mi-a cedat sarcinile cele mai importante.
— Mă dor deja oasele. De-acum înainte o să mă limitez
la clienții fără prea mare valoare. Trebuie să știi când să te
oprești.
Obișnuiam să mă întâlnesc cu mesagerul cu ochelari
negri o dată pe săptămână, pe aceeași bancă din parcul
Retiro. De fiecare dată, un plic și un nou client. Banii se
adunau într-un cont la o bancă de pe strada O’Donell. Un
singur lucru nu mă învățase Sanabria: ce să fac cu
bancnotele alea netede și parfumate, abia ieșite de la
imprimerie.
— O să se termine vreodată? l-am întrebat la un moment
dat.
A fost singura oară când mesagerul și-a scos ochelarii.
Avea ochii cenușii ca sufletul lui, morți și goi.
— Întotdeauna mai e cineva care nu se adaptează la
progres.
Continua să ningă când am ajuns pe La Rambla. Era doar
o pulbere de gheață care nu apuca să se depună și se agita în
vânt în fulgi de lumină ce ți se lipeau de răsuflare. Am luat-o
pe Calle Nueva, ajunsă un tunel întunecos mărginit de
cadavrele uitate ale sălilor de dans dărăpănate și ale unor
scene de music-hall fantomatice, care cu doar câțiva ani în
urmă o făceau să fie o stradă plină de lumină și zgomot până
în zori. Trotuarele miroseau a urină și a cărbune. Am intrat
pe strada Lancaster și am mers până la numărul 13. Două
felinare suspendate pe fațadă abia reușeau să străpungă
bezna, dar luminau suficient cât să zăresc afișul bătut în cuie
pe ușa de lemn întunecat de la intrare.

TEATRUL UMBRELOR
Revine la Barcelona după un turneu mondial de mare
succes pentru a prezenta un spectacol nou și grandios de
 marionete și automate, cu dezvăluirea exclusivă și
enigmatică a stelei music-hallului parizian, Madame
Isabelle, și a tulburătorului ei „Dans al Îngerului de la
miezul nopții“.
Spectacol în fiecare seară, ora 24.

Am bătut de două ori cu pumnul în ușă, am așteptat și

am bătut iar. După vreun minut, am auzit niște pași de
partea cealaltă. Ușa de stejar s-a întredeschis câțiva
centimetri, lăsând să se vadă chipul unei femei cu păr
argintiu și pupile negre ce păreau să-i acopere corneea.
Dinăuntru se revărsa o lumină aurie, lichidă.
— Bine ați venit la Teatrul Umbrelor, mi-a urat.
— Îl caut pe domnul Sanabria, am spus. Cred că mă
așteaptă.
— Prietenul dumneavoastră nu este aici, dar, dacă vreți,
intrați, spectacolul stă să înceapă.
Am urmat-o de-a lungul unui coridor îngust până la o
scară care ducea la subsol. În sală erau vreo douăsprezece
mese goale. Pereții erau acoperiți cu catifea neagră și acele
de lumină ale lămpilor străpungeau atmosfera vaporoasă.
Doar vreo doi clienți ședeau la limita penumbrei care
înconjura sala. Un bar cu băuturi plin de oglinzi afumate și o
fosă pentru pianist completau peisajul. Pe cortina stacojie era
brodată o marionetă îmbrăcată în arlechin. M-am așezat la
una dintre mesele din fața scenei. Lui Sanabria îi plăceau la
nebunie spectacolele cu marionete. Spunea că ele îi aminteau
cel mai mult de oamenii obișnuiți.
— Mai mult decât curvele.
 Barmanul mi-a servit ceva ce mi-am închipuit că e un
pahar de brandy și s-a retras în tăcere. Mi-am aprins o țigară
și am așteptat să se stingă luminile. Când s-a făcut întuneric,
faldurile cortinei stacojii au alunecat încet. Suspendată de
fire argintii, silueta unui înger exterminator cobora pe scenă,
fâlfâindu-și aripile negre între pale de abur albastru.
Când deschisesem plicul cu bani și informații în trenul
care mă aducea la Barcelona și începusem să citesc paginile
dactilografiate, înțelesesem că de data asta nu aveam să
primesc o fotografie a clientului. Nu era nevoie. În noaptea
în care plecasem din Barcelona împreună cu Sanabria,
ținându-și mâinile pe pieptul meu ca să-mi oprească
hemoragia, maestrul mă privise în ochi și zâmbise.
— Îți datoram o favoare. Uite că ți-o întorc. Acum
suntem chit. Într-o zi, cineva o să vină să mă ucidă. În
meseria asta, dacă faci carieră, nu se poate să nu ajungi până
la urmă pe scaunul clientului. Asta-i legea. Dar când o să-mi
vină ceasul, și nu mai e mult până atunci, mi-ar plăcea să fii
tu.
Raportul ministerului vorbea printre rânduri, ca de
obicei. Sanabria se întorsese la Barcelona în urmă cu trei
luni. O rupsese cu rețeaua mai înainte, când refuzase mai
multe contracte susținând că era un om cu principii în
vremuri lipsite de principii. Prima greșeală a ministerului a
fost că a încercat să-l elimine. A doua, fatală, că a făcut-o
prost. Din primul ucigaș trimis pe urmele lui s-a întors, într-
un pachet recomandat, doar mâna dreaptă. Pe unul ca
Sanabria poți să-l ucizi, dar nu să-l insulți. La câteva zile
după ce-a ajuns la Barcelona, agenții din rețeaua
ministerului au început să cadă unul după altul. Sanabria
lucra noaptea și folosea din nou tăietura cu lama scurtă. În
două săptămâni a decimat structura de bază a brigăzii sociale
din oraș. După trei săptămâni a început să-și culeagă
trofeele în zonele mai prospere – și vizibile – ale regimului.
Înainte să se răspândească panica, Madridul a hotărât să
trimită un om puternic să negocieze cu Sanabria. Omul
ministerului se odihnea acum pe o lespede de marmură la
morga din Distrito Quinto, cu un zâmbet nou deschis de cuțit
pe gât, identic cu cel care-i luase viața general-
locotenentului Manuel Jiménez Salgado, steaua strălucitoare
a guvernului militar și candidat sigur la o carieră fulminantă
în ministerele din capitală. Atunci au apelat la mine.
Raportul descria situația drept „o criză fundamentală“. În
termenii ministeriali, Sanabria hotărâse să acționeze liber și
se infiltrase în lumea interlopă a Barcelonei pentru a duce la
capăt un soi de răzbunare personală împotriva unor distinși
membri ai magistraturii militare a regimului. Complotul,
continua raportul, trebuia „tăiat de la rădăcină, cu orice
preț“.
— Te așteptam mai demult, a murmurat vocea
maestrului în penumbră.
Și la vârsta asta bătrânul ucigaș se putea strecura pe
întuneric cu agilitatea felină din vremurile bune. Mi-a
zâmbit.
— Arăți bine, i-am zis.
Sanabria a ridicat din umeri și a arătat spre scenă, unde
un sarcofag din lemn lăcuit se deschidea, dând-o la iveală pe
steaua spectacolelor cu automate, Madame Isabelle, cu al ei
„Dans al Îngerului de la miezul nopții“. Mișcările
marionetei cu statură și expresie umane erau hipnotizante.
Susținută de fire de lumină, Isabelle dansa pe scenă,
prinzând din zbor notele pianistului.
— Vin aici în fiecare seară s-o văd, a șoptit Sanabria.
 — N-o să lase lucrurile așa, Roberto. Dacă nu-s eu, vor
fi alții.
— Știu. Îmi pare bine că ești tu.
Am privit câteva clipe dansul automatului, captivați de
frumusețea stranie a mișcărilor sale.
— Cine mișcă firele? am întrebat.
Sanabria s-a mărginit să-mi surâdă.
Am ieșit din Teatrul Umbrelor cu puțin înainte de ivirea
zorilor. Am pornit pe La Rambla spre șantierul portului, un
cimitir de catarge în ceață. Sanabria voia să vadă marea
pentru ultima oară, chiar dacă erau doar apele acelea negre și
fetide ce lingeau treptele cheiului. Când un fir de culoarea
chihlimbarului s-a ivit la orizont, Sanabria a încuviințat în
cele din urmă și ne-am îndreptat spre camera pe care o
închiriase într-un meublé15 de la Portal de Santa Madrona.
Nicăieri nu se simțea mai sigur Sanabria decât între curvele
lui. Era o odaie umedă și întunecoasă, fără ferestre, ce se
legăna sub un bec gol. O saltea zdrenţuită era sprijinită de
perete. Câteva sticle și pahare murdare completau
mobilierul.
— Într-o zi o să vină și după tine, a spus Sanabria.
Ne-am uitat unul la altul în tăcere și, cum nu mai aveam
altele să ne spunem, l-am îmbrățișat. Mirosea a bătrânețe și
a oboseală.
— Salut-o pe Candela din partea mea.
Am închis ușa și m-am îndepărtat pe coridorul îngust, cu
pereți ce transpirau mucegai și ruină. După câteva secunde,
bubuitul împușcăturii a străbătut coridorul. Am auzit
cadavrul căzând pe podea și am luat-o în jos pe scări. Una
dintre curvele bătrâne se uita la mine din spatele unei uși
întredeschise de la parter, cu ochii plini de lacrimi.
Am rătăcit fără țintă vreo două ore pe străzile blestemate
ale orașului înainte să mă întorc la hotel. Când am trecut
prin hol, recepționerul abia dacă și-a ridicat ochii din
registru. Am urcat în cușca ascensorului până la ultimul etaj
și am pornit pe coridorul pustiu care se termina la ușa
camerei mele. Oare Candela m-ar fi crezut dacă i-aș fi spus
că l-am lăsat pe Sanabria să scape, că în clipele acelea
prietenul nostru era la bordul unui vapor, îndreptându-se spre
o destinație sigură? Poate că, așa cum se întâmplă
întotdeauna, o minciună ar fi semănat cel mai bine cu
adevărul. Am deschis ușa camerei fără să aprind lumina.
Candela dormea încă, întinsă pe pat, cu primele luciri ale
zorilor lipite de trupul ei gol. M-am așezat pe marginea
patului și mi-am lăsat degetele să alunece de-a lungul
spatelui ei. Era rece ca gheața. Abia atunci mi-am dat seama
că ceea ce luasem drept umbra trupului ei era o garoafă de
sânge care se întindea pe pat. M-am întors încet și am văzut
în penumbră gura revolverului îndreptat spre fața mea.
Ochelarii negri ai mesagerului străluceau pe chipul scăldat în
sudoare. Zâmbea.
— Domnul ministru îți mulțumește călduros pentru
colaborarea neprețuită.
— Dar nu are încredere că o să tac.
— Sunt vremuri grele. Patria ne cere mari sacrificii,
prietene.
Am acoperit corpul Candelei cu cearșaful murdar de
sânge.
— Nu mi-ai spus niciodată cum te cheamă, i-am zis,
întorcându-i spatele.
 — Jorge, a răspuns mesagerul.
M-am întors brusc; lama pumnalului, o străfulgerare de
lumină între degetele mele. Tăietura i-a deschis abdomenul
în dreptul stomacului. Primul glonț mi-a străpuns mâna
stângă. Al doilea a atins unul dintre picioarele patului și l-a
pulverizat într-o cascadă de așchii fumegânde. În acel
moment lama cuțitului pe care Sanabria îl admira atât de
mult tăiase deja gâtul mesagerului, care zăcea pe podea,
înecându-se cu propriul sânge, în timp ce mâinile
înmănușate încercau cu disperare să-i țină capul unit cu
corpul. Am scos revolverul și i l-am băgat în gură.
— Eu nu am prieteni.
M-am întors la Madrid cu trenul în aceeași noapte. Mâna
încă îmi sângera; durerea, o schijă de foc înfiptă în memorie.
Altfel, oricine m-ar fi luat drept încă un om cenușiu din
legiunea de oameni cenușii suspendați de fire invizibile care
pluteau în decorul unui prezent furat. Închis în
compartiment, cu revolverul în mână și privirea pierdută pe
fereastră, am contemplat noaptea aceea neagră,
interminabilă, ce se deschidea ca un abis deasupra
pământului însângerat al întregii țări. Furia lui Sanabria avea
să fie furia mea, iar pielea Candelei, lumina mea. Rana care
îmi străpungea mâna nu avea să se oprească niciodată din
sângerat. În zori, când am zărit câmpia nesfârșită a
Madridului, am surâs în sinea mea. Peste câteva minute pașii
aveau să mi se piardă în labirintul orașului, de negăsit. Ca
întotdeauna, maestrul, chiar și absent, avea să-mi arate
drumul. Știam că ziarele vor vorbi despre mine, cărțile de
istorie vor încerca să-mi îngroape numele între proclamații
și himere. Nu conta. Noi, oamenii cenușii, aveam să fim tot
mai numeroşi. Curând aveam să stăm lângă voi, într-o
cafenea sau în autobuz, citind un ziar sau o revistă. Lunga
noapte a istoriei abia începuse.

12. Brigada de Investigación Social – denumirea poliției secrete din Spania

franchistă.

13. Aluzie la conflictele armate dintre coloniştii spanioli şi berberii din Munţii
Rif ce au avut loc în Maroc între anii 1909 şi 1926. Culminând cu Războiul
Rifului (1921-1926), acestea s-au caracterizat printr-o violenţă extremă (n.r.).

14. Federación Anarquista Ibérica (Federația Anarhistă Iberică), fondată în 1927

în Valencia și activă și în prezent.

15. Apartament mobilat (fr.) (n.r.).

 Femeia de abur

Nu am mărturisit nimănui niciodată, dar am găsit

apartamentul printr-o minune. Laura, al cărei sărut mirosea a
tangou, era secretara administratorului apartamentelor de la
primul etaj. Am cunoscut-o într-o noapte de iulie în care
cerul ardea de abur și de disperare. Eu dormeam pe o bancă
din piață când am fost trezit de atingerea unor buze. „Ai
nevoie de un loc unde să stai?“ Laura m-a condus la ușă.
Clădirea era unul dintre acele mausolee verticale ce vrăjesc
orașul vechi, un labirint de garguie și cârpeli la intrarea
căruia scria 1866. Am urmat-o pe scări în sus, aproape pe
bâjbâite. Sub pașii noștri, clădirea scârțâia asemenea unui
vapor vechi. Laura nu m-a întrebat ce salariu am și nu mi-a
cerut referințe. Mai bine, fiindcă în închisoare nu-ți dau nici
una, nici alta. Podul era cam cât celula mea, o odaie
suspendată în tundra de acoperișuri. „Rămân aici“, am zis.
Ca să fiu sincer, după trei ani de închisoare îmi pierdusem
mirosul, iar glasurile care se auzeau de dincolo de pereți nu
erau ceva nou. Laura venea la mine aproape în fiecare
noapte. Pielea ei rece și răsuflarea de ceață erau singurele
lucruri care nu frigeau în vara aceea infernală. În zori, Laura
dispărea în liniște pe scări în jos. Ziua profitam ca să dorm.
Vecinii de pe scară aveau acea amabilitate blândă pe care ți-
o dă sărăcia. Am numărat șase familii, toate având copii și
bătrâni ce miroseau a funingine și a pământ răvășit.
Preferatul meu era don Florián, care locuia sub mine și picta
păpuși la comandă. Săptămâni întregi n-am ieșit din clădire.
Păianjenii țeseau arabescuri la ușa mea. Doña Luisa, de la
etajul al treilea, îmi aducea tot timpul de mâncare. Don
Florián îmi împrumuta reviste vechi și mă provoca la câte-
un joc de domino. Copiii de pe scară îmi propuneau să ne
jucăm de-a v-ați ascunselea. Pentru prima dată în viață mă
simțeam binevenit, chiar iubit. La miezul nopții, Laura își
aducea cei nouăsprezece ani învăluiți în mătase albă și mă
lăsa s-o iubesc ca și cum ar fi fost ultima oară. O iubeam
până în zori, săturându-mă în trupul ei de tot ce îmi furase
viața. Apoi visam în alb și negru, precum câinii și
blestemații. Până și victimelor vieții, ca mine, li se îngăduie
o umbră de fericire pe lumea asta. Aceea a fost vara mea. La
sfârșitul lunii august, când au venit cei de la primărie, i-am
luat drept polițiști. Inginerul responsabil cu demolările mi-a
spus că nu avea nimic cu cei care ocupau abuziv clădirea,
dar, cu părere de rău, urmau s-o dinamiteze. „Trebuie să fie o
greșeală“, am spus. Toate capitolele vieții mele încep cu
fraza asta. Am alergat pe scări până la biroul
administratorului, în căutarea Laurei. Am găsit doar un
umeraș și praf de o jumătate de palmă. Am urcat la don
Florián. Cincizeci de păpuși fără ochi putrezeau în întuneric.
Am străbătut clădirea, încercând să găsesc vreun vecin.
Coridoare de tăcere se îngrămădeau sub dărâmături.
„Clădirea asta e închisă din 1939, tinere“, m-a informat
inginerul. „Bomba care i-a ucis pe locatari a distrus
iremediabil structura.“ Am avut un schimb de replici. Cred
că l-am împins în jos pe scări. De data asta, judecătorul și-a
vărsat tot năduful. Vechii tovarăși îmi păstraseră patul.
„Întotdeauna te întorci.“ Hernán de la bibliotecă a găsit
decupajul din ziar cu știrea despre bombardament. În
fotografie, trupurile sunt aliniate în sicrie de pin, desfigurate
de suflul exploziei, dar recognoscibile. Un giulgiu de sânge
se întinde pe trotuar. Laura e îmbrăcată în alb, cu mâinile pe
pieptul sfâșiat. Au trecut deja doi ani, dar în închisoare
trăiești sau mori din amintiri. Gardienii se cred foarte
șmecheri, însă ea știe să evite controalele. La miezul nopții,
buzele ei mă trezesc. Îmi transmite salutări de la don Florián
și de la ceilalți. „Mă vei iubi întotdeauna, nu-i așa?“, mă
întreabă Laura mea. Iar eu îi spun că da.
 Gaudí în Manhattan

Peste ani, în timp ce priveam cortegiul funerar al

maestrului meu defilând pe Paseo de Gracia, mi-am amintit
anul în care l-am cunoscut pe Gaudí și destinul mi s-a
schimbat pentru totdeauna. În toamna aceea venisem la
Barcelona ca să mă înscriu la școala de arhitectură. Visul
meu de a cuceri orașul arhitecților depindea de o bursă care
abia acoperea costul înscrierii și chiria unei camere la o
pensiune din Calle del Carmen. Spre deosebire de colegii
mei cu aer de domnișori, luxul meu se reducea la un costum
negru moștenit de la tata care era cu cinci numere mai larg
și cu două mai scurt decât ar fi trebuit. În martie 1908,
tutorele meu, don Jaume Moscardó, m-a convocat în biroul
său ca să-mi evalueze progresele și, suspectam eu,
înfățișarea nefericită.
— Pari un cerșetor, Miranda, a decretat. Haina nu-l face
pe om, dar asta nu se aplică și în cazul arhitecților. Dacă nu
ai bani, te pot ajuta. Profesorii spun că ești un tânăr isteț.
Spune-mi, ce știi despre Gaudí?
„Gaudí.“ Simpla mențiune a acelui nume îmi dădea fiori.
Crescusem visând bolțile lui imposibile, recifele neogotice
și primitivismul lui futurist. Gaudí era motivul pentru care
voiam să devin arhitect și cea mai mare aspirație a mea,
dacă nu muream de inaniție în timpul acelui curs, era să
ajung să asimilez a mia parte din matematica diabolică cu
care arhitectul din Reus, Prometeul meu modern, susținea
liniile creațiilor sale.
 — Sunt cel mai mare admirator al lui, am reușit să
răspund.
— Mă temeam eu că așa e.
Am detectat în tonul său acea undă de condescendență
cu care încă de pe atunci se vorbea despre Gaudí. Peste tot se
prezicea moartea a ceea ce unii numeau modernism, iar alții,
pur și simplu o ofensă la adresa bunului-gust. Noua gardă
elabora o doctrină de esențialități, insinuând că fațadele
baroce și delirante care aveau să formeze chipul orașului
odată cu trecerea anilor trebuiau crucificate public. Reputația
lui Gaudí începea să fie cea a unui nebun nesociabil și
neînsurat, un iluminat care disprețuia banul (cea mai
impardonabilă dintre crimele sale) și avea o singură obsesie:
să construiască o catedrală fantasmagorică în a cărei criptă
își petrecea cea mai mare parte a timpului, îmbrăcat ca un
vagabond, urzind planuri ce sfidau geometria, convins că
singurul său client era Cel Preaînalt.
— Lui Gaudí îi lipsește o doagă, a continuat Moscardó.
Acum vrea să pună o Fecioară de mărimea Colosului din
Rhodos pe casa Milá, în plin Paseo de Gracia. Té collons16.
Dar, nebun ori ba, iar asta să rămână între noi, nu a mai fost
și nici nu va mai fi un arhitect ca el.
— Așa cred și eu, m-am hazardat.
— Atunci să ştii că nu merită să devii discipolul lui.
Probabil că augustul profesor a citit stânjeneala în
privirea mea.
— Dar poți să devii asistentul lui, cine știe. Unul dintre
frații Llimona mi-a zis că Gaudí are nevoie de cineva care
vorbește engleza, nu mă întreba de ce. Ce-i trebuie lui e un
interpret de castiliană, fiindcă e încăpățânat și refuză să
vorbească altă limbă decât catalana, în special când este
prezentat miniștrilor, infantelor și prințișorilor. M-am oferit
să caut un candidat. Du iu spic ingliș17, Miranda?
Am înghițit în sec și l-am invocat pe Machiavelli,
sfântul patron al deciziilor rapide.
— Ă lităl18.
— Atunci congreciuleișăns19 și să te-ajute Dumnezeu.
În aceeași după-amiază, spre asfințit, am pornit spre
Sagrada Familia. Gaudí își avea atelierul în criptă. În anii
aceia, cartierul Ensanche se îngusta la Paseo de San Juan.
Mai încolo se întindea un miraj de câmpuri, fabrici și clădiri
răzlețe care se înălțau ca niște santinele solitare în țesătura
unei Barcelone promise.
După puțin timp, ornamentele ascuțite ale absidei
templului s-au profilat în crepuscul, pumnale într-un cer
stacojiu. Un paznic mă aștepta la intrarea pe șantier cu o
lampă cu gaz. L-am urmat pe sub porticuri și arcade până la
scara ce cobora la atelierul lui Gaudí. Am pătruns în criptă
cu inima bătându-mi în tâmple. O grădină de creaturi
fabuloase se unduia în umbră. În mijlocul atelierului, patru
schelete atârnau din tavan, într-un balet macabru de studii de
anatomie. Sub acea mașinărie spectrală am găsit un omuleț
cu părul alb, cu cei mai albaștri ochi pe care i-am văzut în
viața mea și cu privirea celui care zărește ceea ce restul pot
doar să viseze. A lăsat carnetul în care făcea niște schițe și
mi-a zâmbit. Avea un zâmbet de copil, de vrajă și mistere.
— Moscardó ți-o fi zis că-s sonat și că nu vorbesc
niciodată în spaniolă. De vorbit, vorbesc, fie și numai ca să
dovedesc contrariul. Dar engleza n-o vorbesc, iar sâmbătă
mă îmbarc pentru New York. Vostè sí que el parla l’anglès,
oi, jove?20
 În seara aceea m-am simțit cel mai norocos om din
univers în timp ce conversam cu Gaudí, care își împărțea
cina cu mine: un pumn de nuci și frunze de salată cu ulei de
măsline.
— Știi ce-i un zgârie-nori?
Cum nu aveam experiență personală în materie, am
turuit ce ne spuseseră la facultate despre Școala de la
Chicago, structurile din aluminiu și invenția momentului,
ascensorul Otis21.
— Prostii, mi-a tăiat-o Gaudí. Un zgârie-nori nu-i decât o
catedrală pentru oamenii care, în loc să creadă în Dumnezeu,
cred în bani.
Am aflat că Gaudí primise o ofertă din partea unui
magnat pentru a construi un zgârie-nori în inima insulei
Manhattan și că rolul meu era să fiu interpret în timpul
întrevederii care urma să aibă loc peste câteva săptămâni la
Waldorf-Astoria între Gaudí și bogătașul enigmatic. Am
petrecut următoarele trei zile închis în camera mea,
recapitulând ca un apucat gramatica limbii engleze. Vineri,
în zori, am luat trenul spre Calais, de unde urma să traversăm
Canalul Mânecii până la Southampton ca să ne îmbarcăm pe
Lusitania. De îndată ce am ajuns pe vapor, Gaudí s-a retras
în cabină, bolnav de dorul pământului său. A ieșit abia a
doua zi la asfințit, când l-am găsit așezat la proră,
contemplând soarele care se golea de sânge într-un orizont
aprins de safir și aramă. „Això sí que és arquitectura, feta de
vapor i de llum. Si vol aprendre, ha d’estudiar la natura.“22
Traversarea s-a transformat pentru mine într-un curs rapid și
fascinant. În fiecare după-amiază ne plimbam pe punte și
vorbeam despre planuri și despre visuri, inclusiv despre
viață. În lipsa altei companii și intuind poate adorația
religioasă pe care mi-o inspira, Gaudí mi-a oferit prietenia
lui și mi-a arătat schițele acelui zgârie-nori al său, un turn
ascuțit wagnerian care, dacă ar fi devenit realitate, ar fi putut
ajunge cel mai prodigios obiect construit vreodată de mâna
omului. Ideile lui Gaudí îți tăiau răsuflarea, însă am observat
că nu exista căldură, nici interes în glasul lui când comenta
proiectul. Cu o noapte înainte de sosire, am îndrăznit să-i
pun întrebarea care mă rodea de când ridicaserăm ancora: de
ce voia să se implice într-un proiect care putea dura luni sau
ani, departe de țara lui și mai ales de opera care devenise
scopul vieții sale? „De vegades, per fer l’obra de Déu cal la
mà del dimoni.“23 Mi-a mărturisit atunci că, dacă accepta să
ridice acel turn al lui Babel în inima Manhattanului, clientul
lui se angaja să plătească terminarea catedralei Sagrada
Familia. Încă îmi amintesc cuvintele sale: „Déu no té pressa,
però jo no viuré per sempre…“24.
Am ajuns la New York după-amiază. O ceață rea plutea
printre turnurile Manhattanului, iar metropola se pierdea pe
fundal sub un cer purpuriu de furtună și sulf. O trăsură
neagră ne aștepta pe cheiul din Chelsea și ne-a dus mai apoi
prin canioane tenebroase spre centrul insulei. Din caldarâm
ieșeau spirale de abur și un roi de tramvaie, trăsuri și
mașinării asurzitoare străbătea furios orașul acela de stupi
infernali îngrămădiți pe edificii de legendă. Gaudí observa
spectacolul cu ochi întunecați. Săbii de lumină
sangvinolentă ieșeau din nori și străpungeau orașul când am
pornit pe Fifth Avenue și am zărit silueta hotelului Waldorf-
Astoria, un mausoleu de mansarde și turnuri pe a cărui
cenușă avea să se ridice, douăzeci de ani mai târziu, Empire
State Building. Directorul a venit chiar el să ne întâmpine și
ne-a anunțat că magnatul ne va primi la apusul soarelui. Eu
traduceam rapid; Gaudí se limita să încuviințeze. Am fost
conduși într-o cameră luxoasă de la etajul al șaselea, de
unde puteai contempla tot orașul cufundându-se în
crepuscul.
I-am dat hamalului un bacșiș gras și așa am aflat că cel
care ne solicitase serviciile locuia într-un apartament la
ultimul etaj și că nu ieșea niciodată din hotel. Când l-am
întrebat ce fel de om este și cum arată, mi-a răspuns că nu l-
a văzut niciodată și a plecat în grabă. A venit ora întâlnirii,
iar Gaudí s-a ridicat și mi-a aruncat o privire îngrijorată. Un
liftier îmbrăcat în stacojiu ne aștepta în capătul coridorului.
În timp ce urcam, am observat că Gaudí devenea palid și
abia dacă-și putea ține mapa cu schițe.
Am ajuns într-un hol de marmură în fața căruia se
deschidea un coridor lung. În spatele nostru, liftierul a închis
ușile și lumina cabinei s-a pierdut în adâncuri. Atunci am
văzut pe coridor flacăra unei lumânări care înainta spre noi.
O ducea o siluetă zveltă, îmbrăcată în alb. Părul lung şi
negru încadra cel mai palid chip pe care îl văzusem vreodată,
cu doi ochi albaștri care ți se înfigeau în inimă. Ochi identici
cu ai lui Gaudí.
— Welcome to New York25.
Clientul nostru era o femeie. O femeie tânără, de o
frumusețe tulburătoare, pe care era aproape dureros să o
priveşti. Un cronicar victorian ar fi descris-o ca fiind un
înger, însă eu n-am văzut nimic angelic la ea. Avea mișcări
de felină și surâs de reptilă. Ne-a condus într-o încăpere cu
penumbre și lumânări care se aprindeau la fulgerele furtunii.
Ne-am așezat. Gaudí i-a arătat pe rând schițele, în timp ce
eu traduceam explicațiile lui. O oră sau o eternitate mai
târziu, femeia m-a privit în ochi și, lingându-și rujul, mi-a
sugerat că venise momentul să o las singură cu Gaudí. L-am
privit pe maestru. Gaudí a încuviințat, impenetrabil.
Luptând cu instinctele mele, m-am supus și am pornit
spre coridor, unde cabina liftului își deschidea deja ușile. M-
am oprit o clipă ca să privesc în urmă și am văzut cum
femeia se apleca deasupra lui Gaudí și, luându-i fața în
mâini cu o tandrețe infinită, îl săruta pe gură. Chiar atunci
lumina unui fulger s-a aprins în umbră și o clipă mi s-a părut
că lângă Gaudí nu era o femeie, ci o figură întunecată și
cadaverică, la picioarele căreia stătea un câine mare, negru.
Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte ca ușile
ascensorului să se închidă au fost lacrimile de pe chipul lui
Gaudí, arzătoare ca niște perle veninoase. Ajuns în cameră,
m-am întins în pat, cu mintea sufocată de greață, și m-am
cufundat într-un somn orb.
Când primele raze mi-au mângâiat fața, am alergat în
camera lui Gaudí. Patul era neatins și nici urmă de maestru.
Am coborât la recepție și am întrebat dacă știa cineva ceva
de el. Un portar mi-a spus că în urmă cu o oră îl văzuse
ieșind și pierzându-se pe Fifth Avenue, unde era cât pe ce să
fie lovit de un tramvai. Fără să pot explica prea bine de ce,
am știut exact unde aveam să-l găsesc. Am mers vreo zece
cvartale, până la catedrala St. Patrick, pustie la ora aceea.
Din prag, am văzut silueta maestrului îngenuncheată în
fața altarului. M-am apropiat și m-am așezat lângă el.
Chipul lui părea că îmbătrânise cu douăzeci de ani într-o
singură noapte și avea aerul acela absent pe care urma să-l
păstreze până la sfârșitul zilelor sale. L-am întrebat cine era
femeia. Gaudí m-a privit perplex. Am înțeles atunci că
numai eu o văzusem pe femeia în alb și, chiar dacă nu am
îndrăznit să presupun ce anume văzuse Gaudí, am fost sigur
că avusese aceeași privire. Chiar în după-amiaza aceea ne-
am îmbarcat și am pornit spre casă. Pe când priveam New
Yorkul dispărând la orizont, Gaudí a scos mapa cu schițe și
a aruncat-o peste bord. Îngrozit, l-am întrebat ce se va
întâmpla cu fondurile pentru terminarea lucrărilor de la
Sagrada Familia. „Déu no té pressa i jo no puc pagar el preu
que se’m demana.“26
În timpul călătoriei l-am întrebat de o sută de ori care era
prețul și cine era clientul cu care ne întâlniserăm. De o sută
de ori mi-a zâmbit obosit, clătinând din cap în tăcere. Odată
ajunși la Barcelona, rolul meu de interpret nu mai avea sens,
dar Gaudí mi-a zis să-l vizitez oricând voiam. M-am întors la
rutina facultății, unde Moscardó aștepta agitat să mă
descoasă.
— Am fost la Manchester, la o fabrică de nituri, dar după
trei zile ne-am întors, fiindcă Gaudí zice că englezii mănâncă
numai vițel fiert și au ceva cu Sfânta Fecioară.
— Té collons.
După o vreme, când m-am dus la templu, am descoperit
pe unul dintre frontoane un chip identic cu al femeii în alb.
Figura ei, prinsă într-un vârtej de șerpi, sugera un înger cu
aripi ascuțite, luminos și crud. Cu Gaudí n-am mai vorbit
niciodată despre cele întâmplate la New York. Călătoria
aceea avea să fie secretul nostru. Cu trecerea anilor, am
devenit un arhitect acceptabil și, grație recomandărilor
maestrului meu, am obținut un post în biroul lui Hector
Guimard, la Paris. Acolo am primit, după douăzeci de ani de
la noaptea aceea din Manhattan, vestea morții lui Gaudí. Am
luat primul tren spre Barcelona și am ajuns la timp ca să văd
cortegiul care îl conducea la mormântul din cripta unde ne-
am cunoscut. În aceeași zi i-am trimis demisia mea lui
Guimard. La apus, am străbătut din nou drumul până la
Sagrada Familia pe care îl făcusem la prima mea întâlnire cu
Gaudí. Orașul înconjura acum gardul șantierului, iar silueta
templului escalada cerul însângerat de stele. Am închis ochii
și, preț de o clipă, am putut să-l văd terminat așa cum numai
Gaudí îl văzuse în imaginația lui. Am știut atunci că-mi voi
dedica viața acestui scop: să continui opera maestrului meu,
conștient că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să predau
ștafeta altora, care, la rândul lor, o vor preda mai departe.
Pentru că, deși Dumnezeu nu se grăbește, Gaudí, oriunde s-
ar afla, așteaptă.

16. „Are tupeu“ (catalană).

17. Do you speak English? („Vorbești engleză?“) (engl.).

18. A little („puțin“) (engl.).

19. Congratulations („felicitări“) (engl.).

20. „Dar dumneata vorbești engleza, nu-i așa, tinere?“ (catalană).

21. Elisha Graves Otis (1811-1861) – inventator american şi fondator al Otis

Elevator Company, ce îşi are originile în anul 1853, când Elisha a prezentat
primul lift de siguranță pentru pasageri la Crystal Palace din New York (n.r.).

22. „Asta da arhitectură, făcută din abur și lumină. Dacă vrei să înveți, trebuie să
studiezi natura“ (catalană).

23. „Uneori, ca să faci opera lui Dumnezeu, e necesară mâna demonului“

(catalană).

24. „Dumnezeu nu se grăbește, dar eu nu voi trăi veșnic“ (catalană).

25. „Bun-venit la New York“ (engl.).

26. „Dumnezeu nu se grăbește și eu nu pot să plătesc prețul care mi se cere“

(catalană).
 Apocalipsa în două minute

Ziua în care lumea s-a sfârșit m-a prins la intersecția

dintre Fifth Avenue și 57th Street, în timp ce mă uitam la
telefonul mobil. O roșcată cu ochi argintii s-a întors spre
mine și mi-a spus:
— Ai observat că, cu cât sunt mai inteligente telefoanele
mobile, cu atât oamenii sunt mai proști?
Părea una dintre nevestele lui Dracula după ce distrusese
un magazin cu articole gotice.
— Vă pot ajuta cu ceva, domnișoară?
A zis că peste foarte puțin timp lumea avea să se
sfârșească. Serviciul Juridic Celest emisese un ordin de
retragere pentru proastă funcționare. Ea era un înger căzut,
trimis de sub pământ pentru a se asigura că sărmanele suflete
cum era al meu se îndreptau în ordine spre al zecelea cerc al
infernului27.
— Credeam că acolo jos sunt doar nouă cercuri, i-am
replicat.
— A trebuit să mai adăugăm unul pentru toți cei care și-
au trăit viața ca și cum ar trăi veșnic.
Niciodată nu luasem în serios tratamentul medicamentos
pe care îl urmam, dar uitându-mă rapid la ochii aceia argintii,
am știut că spune adevărul. Văzându-mi stânjeneala, m-a
anunțat că, deoarece nu lucrasem în domeniul financiar, mă
lăsa să-mi pun trei dorințe înainte ca Big Bangul să se
înfășoare la loc și universul să facă implozie, redevenind un
bob de năut.
— Să alegi cu grijă.
M-am gândit un pic.
— Vreau să știu care este sensul vieții, vreau să știu
unde se găsește cea mai bună înghețată de ciocolată din
lume și vreau să mă îndrăgostesc, am declarat.
— Răspunsul la primele două dorințe ale tale e acelaşi.
Cât despre a treia, mi-a dat un sărut care avea gustul
întregului adevăr al lumii și care m-a făcut să-mi doresc să
fiu un om bun. Am dat o tură de rămas-bun prin parc, apoi
am luat un lift și am urcat pe venerabilul hotel cu capiteluri
gotice de vizavi ca să privim lumea ducându-se în stil mare.
— Te iubesc, am spus.
— Știu.
Am stat acolo, ținându-ne de mână, uitându-ne cum o
avalanșă de nori mari, stacojii învăluia cerul, și am plâns, iar
la sfârșit m-am simțit fericit.

27. „Infernul“ lui Dante Alighieri descrie călătoria poetului prin cele nouă cercuri
de chin din interiorul pământului, călăuzit de poetul roman Vergiliu. Cercul al
zecelea, care nu există în poemul lui Dante, se referă, cel mai probabil, la
însăşi prezenţa Diavolului (n.r.).
 Bibliografie

Povestirile „Blanca și despărțirea“, „Fără nume“ și „O

domnișoară din Barcelona“ sunt publicate acum pentru
prima oară.
„Trandafirul de foc“ a fost publicată în Magazine în 2012.
„Principele Parnasului“ a fost publicată în ediție non-
comercială la editura Planeta în 2012.
„Legendă de Crăciun“ a fost publicată în La Vanguardia
în 2004 și 2020.
„Gaudí în Manhattan“ a fost publicată în La Vanguardia
în 2002 și 2020. A făcut parte din volumul intitulat La
mujer de vapor [Femeia de abur], apărut la editura
Planeta în ediție non-comercială în 2005, împreună cu
„Femeia de abur“.
„Alicia, în zori“ a fost publicată în ediție non-comercială
la editura Planeta în 2008, împreună cu „Oameni
cenușii“.
„Femeia de abur“ a dat titlul volumului La mujer de vapor
[Femeia de abur], publicat la editura Planeta în ediție
non-comercială în 2005, împreună cu „Gaudí în
Manhattan“.
„Apocalipsa în două minute“ a putut fi citită în engleză în
The Cultivating Thought Author Series de la Chipotle,
coordonată de Jonathan Safran Foer. A fost tradusă din
engleză în spaniolă de Alex Guardia Berdiell.
Libros de Vanguardia a publicat în 2008 volumul
Barcelona Gothic pentru Cuentos en el tren [Povești în
tren] al căilor ferate spaniole, în care au fost incluse
„Femeia de abur“, „Gaudí în Manhattan“, „Legendă de
Crăciun“ și „Alicia, în zori“, cu o prefață de Sergio
Vila-Sanjuán.