Lisa Brennan-Jobs (n. 1978) este scriitoare și jurnalistă.

Semnează articole
și eseuri pentru publicații prestigioase, precum Vogue, O Magazine, The
Southwest Review, The Massachusetts Review, The Harvard Advocate și
The Los Angeles Times. Cartea ei de debut, Small Fry (2018), a fost
bestseller New York Times și National. S-a regăsit în topul celor mai bune
zece cărți ale anului 2018 realizat de New York Times, The New Yorker,
People și The San Francisco Chronicle. De asemenea a fost numită „cartea
anului“ de Los Angeles Times, NPR, The Week, GQ, Publishers Weekly și
British Vogue. În prezent, locuiește în Brooklyn, cu familia.
Lisa Brennan-Jobs
Small Fry
Copyright © 2018 by Lisa Brennan-Jobs
All rights reserved.
Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea sa
integrală sau parţială, multiplicarea sa prin orice mijloace şi sub orice
formă, punerea sa la dispoziţie publică pe internet sau în reţele de
calculatoare, stocarea sa temporară sau permanentă pe diverse dispozitive
sau în sisteme care permit recuperarea informaţiei, gratuit sau în scop
comercial, precum şi alte fapte similare, fără permisiunea scrisă a editurii
reprezintă o încălcare a legislaţiei privind protecţia dreptului de autor şi se
pedepsesc conform legilor în vigoare.
© HUMANITAS, 2021, pentru prezenta versiune românească (ediţia
digitală)
ISBN: 978-973-50-7106-6 (epub)
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0723.684.194
pentru Bill
 AL TREILEA PESCAR: Meștere, oare cum or fi trăind peștii-n mare?

ÎNTÂIUL PESCAR: Cum? Ca oamenii pe pământ: cei mari mănâncă pe cei mici. Nu-i pot
asemui mai bine pe bogații noștri hapsâni decât cu o balenă care se joacă și sare, mânând
înainte plevușca măruntă, ca pân’ la urmă s-o înhațe dintr-o înghițitură. Am auzit vorbindu-
se că ar fi și pe pământ balene de soiul ăsta, care nu se lasă până nu înghit parohia, biserica,
clopotnița, clopotele și tot ce mai rămâne. —William Shakespeare, Pericle, prinț al Tyrului1

Era o experiență curioasă să te știi sursa nerecunoscută a acestei atracții publice și să îngheți
în zloată – îți dădea senzația că ești o prezență fantomatică. —Saul Bellow, Darul lui
Humboldt2

1. Trad. Tașcu Gheorghiu, în W. Shakespeare, Opere complete, vol. 8, Editura Univers, București,
1990, p. 23 (n. tr.).
2. Trad. Antoaneta Ralian, Editura Vivaldi, București, 1992, p. 497 (n. tr.).
C
u trei luni înainte ca tatăl meu să moară, am început să fur din casa
lui. Umblam desculță de colo-colo și-mi strecuram tot felul de
mărunțișuri în buzunare. Am luat un blush, o pastă de dinți, două
vase ciobite albastru-celadon, pentru spălat degetele, o sticluță de ojă, o
pereche de balerini de piele uzați și patru fețe de pernă destrămate, de
culoarea dinților îmbătrâniți.
După ce furam câte un obiect, simțeam că mi-a fost ostoită setea de a lua
ceva, oricât de mic. Îmi promiteam de fiecare dată că o să fie ultima oară.
Însă la scurt timp după aceea mi se făcea din nou sete.
Am intrat tiptil în camera tatălui meu, pășind cu grijă pe parchetul de la
intrare, care scârțâia. Aici fusese biroul lui, pe vremea când încă putea să
urce treptele, dar acum îi servea drept dormitor. Încăperea era ticsită cu cărți
și scrisori și flacoane cu medicamente, mere de sticlă și mere de lemn,
premii și reviste și teancuri de hârtii. Erau și câteva imagini înrămate de-ale
lui Hasui3, cu temple la asfințitul soarelui. Un petic de lumină roz se
întindea lângă el, pe un perete.
L-am găsit în pat, în capul oaselor. Purta pantaloni scurți. Picioarele îi
erau la fel de goale și subțiri ca mâinile și îşi ţinea genunchii îndoiți, ca un
greiere.
— Bună, Lis, mi-a spus.
Segyu Rinpoche stătea în picioare alături de el. În ultima vreme era
mereu prin preajmă. Rinpoche era călugăr budist, un brazilian scund, cu
ochi căprui radioși, cu voce aspră și robe maronii care-i acopereau burta
rotundă. Ne adresam lui conform rangului. Acum, sfinții tibetani se nasc și
în Occident, în locuri precum Brazilia. Mie nu mi se părea deloc un sfânt –
nu era distant și nici greu de citit. Lângă noi se afla o pungă neagră cu
nutrienți, de care erau prinse un motor care zumzăia și o pompă al cărei tub
dispărea undeva sub așternutul tatălui meu.
— E bine să-i atingi picioarele, a zis Rinpoche cuprinzând cu mâna
piciorul lui tata. Așa.
Nu știam pentru care din noi era bine – pentru mine, pentru tata sau
pentru amândoi.
— În regulă, am încuviințat și i-am cuprins cu mâna celălalt picior,
acoperit de o șosetă groasă.
 Era ciudat să privesc chipul tatei, pentru că în momentul când se
schimonosea de durere sau furie arăta ca atunci când începea să zâmbească.
— E plăcut, a zis tata și a închis ochii.
Am aruncat o privire la scrinul de lângă el și la rafturile din partea
cealaltă a camerei, uitându-mă după vreun obiect pe care să-l vreau, chiar
dacă știam că n-aș îndrăzni să fur ceva chiar sub ochii lui.
Cât timp dormea, eu umblam aiurea prin casă, căutând nici eu nu știam ce.
O asistentă stătea pe canapeaua din sufragerie, cu mâinile în poală,
așteptând ca tatăl meu să strige după ajutor. În casă era liniște, orice zgomot
era înăbușit, pereții de cărămidă aparentă vopsiți în alb aveau cute, ca niște
perne. Simțeam podeaua de teracotă rece sub tălpi, mai puțin în locurile
unde soarele o încălzise până atinsese temperatura pielii.
În dulăpiorul din baia de lângă bucătărie, unde cândva se afla un
exemplar ponosit din Bhagavad Gita, am găsit o sticluță cu spray hidratant
pentru față scump, cu apă de trandafiri. Am închis ușa, am stins lumina, m-
am așezat pe colacul vasului de toaletă, am pulverizat apa de trandafiri în
sus și am închis ochii. Am simțit cum mă învăluie o ceață răcoritoare și
sacră, de parcă aș fi fost într-o pădure sau într-o biserică veche de piatră.
Am mai găsit acolo și un tub argintiu cu luciu de buze; avea la un capăt o
perie și la celălalt un mecanism care, dacă-l răsuceai, trimitea lichid spre
centrul periei. Trebuia neapărat să-l iau. L-am îndesat în buzunar ca să-l duc
în apartamentul meu cu două camere din Greenwich Village, în care
locuiam cu iubitul meu, căci știam, cu o convingere nestrămutată, că acel
luciu de buze avea să-mi întregească viața. I-am evitat pe menajeră, pe
fratele și surorile mele și pe mama mea vitregă ca să nu mă prindă asupra
faptului și ca să nu mă doară că nu mă bagă în seamă și nici nu-mi răspund
la salut. În plus, eram încă sub efectul sprayului pe care-l pulverizasem în
baia întunecoasă ca să mai reduc din senzația că mă destram – sub ceața
răcoritoare am simțit că am din nou un contur; toate astea au făcut ca efortul
de a-mi vedea tatăl bolnav în camera unde zăcea la pat să mi se pară o
povară, ceva neplăcut.
De un an încoace venisem în vizită aproape în fiecare lună câte un
weekend.
Renunțasem la gândul marii reconcilieri ca în filme, dar am continuat să
vin oricum.
Între vizite, îl vedeam pe tatăl meu peste tot prin New York. Îl vedeam în
sala de cinema, linia exactă care îi trasa conturul gâtului, maxilarului și
obrazului. Îl vedeam când alergam de-a lungul râului Hudson în timpul
iernii, stând pe bancă și privind bărcile trase la țărm. Și îl vedeam când
luam metroul spre birou, îndepărtându-se și pierzându-se în mulțimea de pe
peron. Bărbați slabi, cu ten măsliniu, degete fine, încheieturi subțiri, cu
barbă, care, din anumite unghiuri, arătau întocmai ca el. De fiecare dată mă
apropiam de ei, cu inima cât un purice, deși știam că e imposibil să fie el,
pentru că el zăcea la pat, bolnav, în California.
Înainte de asta, în anii în care abia dacă vorbeam, îi vedeam poza peste
tot. Pozele îmi creau o senzație stranie. Parcă m-aș fi zărit pe mine însămi
cu coada ochiului într-o oglindă din partea cealaltă a camerei și aș fi crezut
că e altcineva, pentru ca apoi să-mi dau seama că era propriul meu chip; era
acolo, cu privirea fixă din reviste, ziare și ecrane, în orice oraș m-aș fi aflat.
Acela e tatăl meu și nimeni nu știe asta, dar e adevărat.
Înainte să-mi iau la revedere, am intrat în baie ca să mai pulverizez o dată
apa de trandafiri. Sprayul era natural, așa că după câteva minute nu se mai
simțea mirosul proaspăt de flori, ci un miros fetid, ca de mlaștină, însă pe
moment nu mi-am dat seama.
Când am intrat în camera lui, se pregătea să se dea jos din pat. L-am
privit cum își cuprinde ambele picioare cu un braț, cum se răsucește la
nouăzeci de grade împingându-se în tăblia patului cu celălalt braț și apoi
cum se folosește de ambele brațe ca să-și ridice picioarele peste marginea
patului și să le pună pe podea. Când ne-am îmbrățișat i-am simțit vertebrele
și coastele. Avea un miros stătut, ca de transpirație provocată de
medicamente.
— Mă întorc curând, am zis.
Ne-am desprins din îmbrățișare și eu am dat să mă îndepărtez.
— Lis?
— Da?
— Miroși ca un closet.
Notă
3. Hasui Kawase (1883–1957), pictor și ilustrator japonez (n. tr.).
 Hipioți

P
ână să împlinesc șapte ani, mama mea și cu mine ne mutaserăm deja
de treisprezece ori.
Stăteam în chirie fără acte, uneori în dormitorul dichisit al câte unui
prieten, alteori cineva ne subînchiria temporar un spațiu. Ultimul loc a
devenit nepotrivit când ne-au vândut frigiderul fără să ne anunțe. A doua zi,
mama l-a sunat pe tata și i-a mai cerut bani, iar el a crescut pensia
alimentară cu două sute de dolari pe lună. Ne-am mutat din nou, de data
asta într-un apartament de la parterul unei clădiri mici din spatele unei case
de pe Channing Avenue în Palo Alto – primul loc închiriat de mama mea pe
numele ei, numai pentru noi două.
Casa din fața apartamentului nostru era în stil Craftsman4, avea o iederă
prăfuită acolo unde ar fi putut crește gazon și doi arbuști de stejar atât de
aplecați, încât aproape atingeau pământul. Între copaci și iederă se întindeau
pânze de păianjen în care se prindea polen, emanând o lumină albă în razele
soarelui. De pe stradă nu-ți dădeai seama că în spatele acelei case se află un
complex de apartamente.
Înainte să ne mutăm aici am locuit în orașele din apropiere – Menlo Park,
Los Altos, Portola Valley –, dar Palo Alto e locul pe care am ajuns să-l
numim „acasă“.
Aici pământul era negru și umed și parfumat. Sub pietre am descoperit
gângănii mici și roșii, râme roz și cenușii, centipezi subțiri și păduchi de
lemn de culoarea ardeziei, care se strângeau în mici sfere blindate când îi
deranjam. Aerul mirosea a eucalipt și a pământ încălzit de soare, umezeală,
iarbă proaspăt tăiată. Orașul e împărțit în două de liniile de cale ferată;
lângă ele se află Universitatea Stanford, cu capela ei mare, ovală, de
culoarea ierbii, cu contur auriu, de la capătul unei străzi de-a lungul căreia
sunt aliniați palmieri.
În ziua în care ne-am mutat, mama a parcat mașina în fața casei și ne-am
cărat lucrurile înăuntru: obiecte de bucătărie, un futon5, un birou, un
balansoar, lămpi, cărți.
— De asta nu reușesc nomazii să facă nimic, a zis ea, reușind cu greu să
treacă o cutie peste prag, cu părul zburlit și mâinile pătate de grund alb. Nu
stau niciodată într-un loc destul cât să construiască ceva trainic.
Sufrageria avea o ușă glisantă de sticlă care dădea spre o terasă mică.
Dincolo de terasă erau un petec de iarbă uscată și ciulini, un stejar pitic și
un smochin – ambii filiformi – și un rând de bambuşi, de care mama zicea
că e greu să scapi odată ce prind rădăcini.
După ce am terminat de descărcat, ea și-a pus mâinile în șold și am
examinat împreună camera: chiar și cu tot ce aduseserăm acolo, părea
goală.
A doua zi, l-a sunat pe tata la birou ca să-i ceară ajutorul.
— Vine Elaine cu duba – mergem la taică-tu să luăm o canapea, mi-a dat de
știre mama câteva zile mai târziu.
Tata locuia în apropiere de Saratoga în Monte Sereno, o suburbie situată
la jumătate de oră de mers cu mașina. Nu mai fusesem niciodată la casa
aceea și nici nu auzisem de orașul unde stătea – până atunci, îl întâlnisem
doar de două ori.
Mama zicea că tata i-a oferit o canapea pe care o avea în plus. Dar dacă
n-o luam repede, era sigură că urma s-o arunce sau să-și retragă oferta. Și
cine știe când am mai fi avut acces la duba lui Elaine?
Eram în clasa întâi, colegă cu gemenii lui Elaine, un băiat și o fată. Elaine
era mai în vârstă decât mama, avea păr negru ondulat și șuvițe răzlețe care,
într-o anumită lumină, dădeau impresia că are un halou. Mama era tânără,
sensibilă și strălucitoare, fără soțul, casa și familia pe care le avea Elaine. În
schimb, mă avea pe mine, iar eu aveam două slujbe: prima, s-o protejez pe
ea ca să mă poată proteja pe mine; a doua, s-o modelez și s-o șlefuiesc ca să
poată face față lumii, așa cum pregătești o suprafață pentru un strat de
vopsea frecând-o cu șmirghelul.
— Stânga sau dreapta? tot întreba Elaine.
Se grăbea – avea programare la doctor. Mama e dislexică, dar insista că
nu ăsta e motivul pentru care evita hărțile. Susținea că nu le folosește pentru
că le cunoaște pe de rost și că știa să se întoarcă în orice loc în care fusese
vreodată, chiar dacă îi lua ceva până să găsească direcția corectă. Însă ne-
am rătăcit de multe ori.
— Stânga, zicea ea. Nu, dreapta. Stai. OK, stânga.
Elaine era ușor iritată, dar mama nu și-a cerut scuze. Se purta de parcă ea,
care primea ajutor, ar fi avut același statut cu persoanele care o ajută.
Soarele îmi desena modele pe picioare. Aerul era umed, îmbâcsit și
înțepător, mirosea a dafin și a pământ.
Dealurile din orașele de lângă Palo Alto fuseseră create de mișcări
subterane, de ciocnirea plăcilor tectonice.
 — Cred că suntem lângă falie, a zis mama. Dacă ar avea loc un cutremur,
ne-ar înghiți.
Am găsit strada pe care o căutam și apoi aleea la capătul căreia se
întindea o pajiște, un cerc de iarbă deschisă la culoare, fire subțiri care
păreau atât de moi, de parcă aș fi călcat pe ele. Casa avea două etaje,
acoperiș în pantă, șindrile negre și tencuială albă. Ferestrele lungi făceau
lumina să tremure. Era genul de casă pe care o desenam pe hârtie.
Am sunat la sonerie și am așteptat, dar n-a venit nimeni. Mama a încercat
ușa.
— E-ncuiat, a zis. Fir-ar! Pun pariu că n-o să se-arate la față.
A dat ocol casei, a verificat ferestrele, a încercat și ușa din spate.
— E-ncuiat! tot striga.
Nu eram convinsă că era cu adevărat casa lui.
Mama s-a întors în față și s-a uitat la ferestrele cu cadru mobil, aflate prea
sus ca să ajungă la ele.
— O să le-ncerc pe alea, a zis.
A pășit pe un aspersor și apoi pe un burlan, s-a prins de marginea unui
pervaz și s-a lipit de zid. A găsit un nou punct de sprijin pentru mâini și
picioare, a ridicat privirea și s-a tras în sus.
Elaine și cu mine ne uitam la ea. Eram îngrozită că o să cadă.
Tata ar fi trebuit să vină la ușă și să ne invite înăuntru. Poate să ne arate și
alte piese de mobilier pe care nu le voia și să ne mai cheme pe la el.
În loc de asta, mama se cățăra în casă ca un hoț.
— Hai să mergem, am strigat. Nu cred c-ar trebui să fim aici.
— Sper să n-aibă alarmă, a insistat ea.
A ajuns la fereastră. Mi-am ținut respirația, așteptându-mă ca din clipă-n
clipă să izbucnească alarma, însă liniștea n-a fost tulburată de nici un
zgomot. Mama a deschis geamul, care s-a ridicat cu un scrâșnet, și a
dispărut înăuntru, mai întâi un picior, apoi celălalt, și a apărut câteva clipe
mai târziu pe ușa din față, în lumina soarelui.
— Am intrat!
M-am uitat în casă din pragul ușii: lumina se reflecta pe parchet până în
tavanul înalt. Spații reci, goale. În ziua aceea – și mai târziu – l-am asociat
pe tata cu pete de lumină reflectată de ferestre mari, cu umbre din
adâncurile unor încăperi, cu mirosurile umede și dulci de mucegai și tămâie.
Mama și Elaine au ridicat canapeaua și au scos-o cu grijă din cameră,
apoi au cărat-o în jos pe scări.
— Nu-i așa grea, a zis mama.
M-a rugat să mă dau deoparte. Un cadru gros de rafie susținea o tapițerie
de pânză. Pernele erau crem, presărate cu flori roșii, portocalii și albastre
din creton; ani de zile am tras de marginile petalelor, încercând să-mi înfig
unghiile sub vârfurile lor pictate.
Elaine și mama se mișcau rapid și cu seriozitate, de parcă ar fi fost
supărate. O buclă de-a mamei a scăpat de sub bentiță. După ce au pus
canapeaua în dubă, s-au întors și au scos un fotoliu și un divan din același
set.
— OK, să mergem, a zis mama.
În spate era plin, așa că am stat în față, în poala ei.
Mama și Elaine păreau neliniștite. Își luaseră mobila, iar Elaine n-avea de
gând să întârzie la doctor. De asta eram mereu vigilentă și îngrijorată:
voiam să ajung în punctul acela – s-o văd pe mama veselă și mulțumită.
Elaine a ieșit de pe alee și s-a înscris pe strada cu două benzi. O clipă mai
târziu, două mașini de poliție au trecut în mare viteză pe lângă noi în sens
opus.
— Poate vin după noi! a zis Elaine.
— Poate ajungem la închisoare! a replicat mama râzând.
Nu i-am înțeles tonul voios. Dacă mergeam la închisoare, urma să fim
separate. Din câte știam, copiii nu stau în aceleași celule cu adulții.
A doua zi a sunat tata.
— Bună, cumva ați dat spargere și ați luat canapeaua? a întrebat.
A râs. A zis că are o alarmă silențioasă, care îi avertizase pe polițiștii de
la secția din zonă și patru mașini goniseră spre casă, ajungând chiar după ce
am plecat noi.
— Da, a încuviințat mama cu o notă de superioritate în glas.
Ani întregi m-a bântuit gândul la alarma silențioasă și la cât de aproape
fuseserăm de pericol fără să știm.
*
Părinții mei s-au cunoscut la Liceul Homestead din Cupertino, în
California, în primăvara lui 1972, când el era în clasa a douăsprezecea și ea
într-a unsprezecea.
În fiecare noapte de miercuri, ea lucra la un film de animație în curtea
liceului împreună cu un grup de prieteni. Într-o noapte, tatăl meu s-a
apropiat de ea în lumina reflectorului și i-a oferit o coală de hârtie pe care
scrisese versurile lui Bob Dylan: Sad-Eyed Lady of the Lowlands.
— O vreau înapoi când termini, a zis el.
A venit în fiecare noapte în care ea era acolo și i-a ținut lumânări la
lumina cărora putea să deseneze între duble.
În vara aceea au locuit împreună într-o cabană de la capătul Stevens
Canyon Road. Tatăl meu plătea chiria vânzând așa-numitele cutii albastre
pe care le făcea cu prietenul lui Woz. Woz era inginer, cu câțiva ani mai
mare decât tata, timid și energic, cu părul negru. Făcuseră cunoștință la un
club de tehnologie, se împrieteniseră, deveniseră colaboratori și aveau să
pună bazele Apple împreună. Cutiile albastre emiteau tonuri care îți
permiteau să suni oriunde în lume gratis, ilegal. Descoperiseră în bibliotecă
o carte scoasă de compania de telefonie, unde erau explicate sistemul și
seria de tonuri. Trebuia să ții cutia la receptor, cutia scotea tonurile, iar
compania de telefonie îți făcea legătura oriunde voiai în lume. În locul
acela, vecinii aveau niște capre agresive, iar când ai mei se întorceau acasă
cu mașina tata distrăgea atenția caprelor în timp ce mama fugea spre ușă,
sau uneori el ocolea repede mașina până pe partea ei și o ducea în brațe.
Pe atunci, părinții mamei divorțaseră deja. Mama ei era bolnavă mintal și
devenea tot mai crudă. Mama tot bătea drumul de la casa unuia la casa
celuilalt. Tatăl ei era plecat deseori în delegații. Nu era de acord ca ai mei să
stea împreună, dar n-a încercat să-i împiedice. Tatăl tatălui meu, Paul, s-a
scandalizat, însă mama tatei, Clara, era un om bun și a fost singura din
familie care i-a vizitat la cină într-o seară. I-au pregătit supă instant,
spaghete și salată.
În toamnă, tata a plecat la Reed College, în Oregon, la care a renunțat
după șase luni. S-au despărțit. Mama mi-a spus că n-au vorbit prea multe
nici despre relație, nici despre despărțire și că ea începuse să iasă cu
altcineva. Când el a înțeles că o să-l părăsească, a fost atât de supărat, că
abia mai putea să meargă, zicea mama, mai degrabă se târa. M-a surprins să
aflu că ea a fost cea care a pus capăt relației și m-am întrebat, mai târziu,
dacă despărțirea asta era o parte din motivul pentru care el a avut un
comportament așa răzbunător după ce m-am născut eu. Mama zicea că pe
atunci el n-avea nici un scop în viață – era un tip care se lăsase de facultate
și căruia îi era dor de ea chiar și când o avea lângă el.
Amândoi părinții mei au plecat în India separat. El a călătorit șase luni,
ea – tot anul după întoarcerea lui. Tata mi-a spus mai târziu că a plecat în
India în mod special să-l întâlnească pe guru Neem Karoli Baba, dar că
atunci când a ajuns a aflat că guru tocmai murise. Ashramul unde locuise
guru i-a dat voie tatei să rămână acolo câteva zile și i-au oferit o cameră
albă în care nu exista nimic în afară de o saltea pe care să doarmă și un
exemplar dintr-o carte numită Autobiografia unui yoghin.
Doi ani mai târziu, când compania fondată de tata și Woz, Apple, era abia
la începuturi, părinții mei formau iarăși un cuplu. Locuiau într-o casă în stil
ranch din Cupertino împreună cu un bărbat pe nume Daniel, care era
angajat și el la Apple. Mama lucra la Departamentul de Ambalare. De
curând hotărâse să strângă bani ca să plece din suburbii și de lângă tata, care
avea mereu toane, și să se angajeze la Good Earth în Palo Alto, un
restaurant cu mâncare organică de pe University Avenue colț cu Emerson
Street. Își pusese un dispozitiv intrauterin, dar acesta a fost eliminat din
corp fără să-și dea seama, cum se întâmplă în cazuri rare, și a descoperit că
e însărcinată.
I-a dat vestea tatălui meu a doua zi, când stăteau în mijlocul camerei de
lângă bucătărie. Nici urmă de mobilă, doar un covor. Când i-a spus, el s-a
înfuriat, și-a încleștat maxilarele și apoi a ieșit valvârtej pe ușa din față,
trântind-o în urma lui. A plecat cu mașina. Mama zicea că probabil plecase
la un avocat care i-ar fi spus să nu mai vorbească cu ea, pentru că după
aceea el n-a mai scos o vorbă.
Și-a dat demisia de la Departamentul de Ambalare de la Apple, prea
rușinată că purta copilul tatălui meu și lucra în același timp la compania lui,
și a plecat să stea pe la prieteni. A început să primească ajutor de șomaj; nu
avea nici mașină, nici vreun venit. S-a gândit să facă avort, dar s-a răzgândit
după ce a visat de mai multe ori o lampă de sudură între picioare. S-a gândit
să dea copilul spre adopție, dar singura femeie de la Planificare familială în
care avea încredere a fost mutată în alt comitat. S-a apucat de făcut curat
prin case și o vreme a trăit într-o rulotă. A fost la lăcașuri de meditație de
patru ori în timpul sarcinii, printre altele și pentru că acolo se găsea
mâncare din belșug. Tatăl meu a continuat să locuiască în casa din
Cupertino până a cumpărat casa din Monte Sereno, de unde, mai târziu,
aveam să luăm canapeaua.
În primăvara lui 1978, când părinții mei aveau douăzeci și trei de ani, mama
m-a născut la ferma prietenului lor Robert, în Oregon, ajutată de două
moașe. Travaliul și nașterea propriu-zisă au durat trei ore. Robert a făcut
poze. Tata a venit și el câteva zile mai târziu.
— Nu-i copilul meu, le spunea tuturor de la fermă, dar venise cu avionul
până acolo ca să mă vadă.
Aveam păr negru și nas mare, iar Robert i-a zis:
— Cam seamănă cu tine.
Ai mei m-au dus pe un câmp, m-au întins pe o pătură și s-au apucat să
răsfoiască o carte cu nume pentru copii. El voia să-mi spună Claire. S-au
oprit asupra mai multor nume, dar nu reușeau să cadă de acord. Nu voiau un
nume care să fie o prescurtare.
— Ce zici de Lisa? a întrebat mama în cele din urmă.
— Da. E bine, a acceptat el fericit.
A plecat a doua zi.
— Lisa nu-i prescurtare de la Elisabeth? am întrebat-o pe mama.
— Nu. Am verificat. E un nume diferit.
— Și de ce l-ai lăsat să te ajute să-mi găsiți nume când el pretindea că nu
e tatăl meu?
— Pentru că e tatăl tău.
Pe certificatul meu de naștere, mama a trecut ambele lor prenume, dar
numele de familie era al ei: Brennan. Pe marginea documentului a desenat
doar conturul unor steluțe, fără să le coloreze.
Câteva săptămâni mai târziu, mama și cu mine am plecat să locuim la
sora ei mai mare, Karhy, într-un oraș numit Idyllwid, în California de Sud.
Mama primea încă ajutor social; tata nu venea deloc în vizită și nici nu-i
trimitea pensie alimentară. Am plecat după cinci luni, începând astfel lunga
serie de mutări.
Cât timp mama a fost însărcinată, tata s-a apucat să lucreze la un
computer care mai târziu avea să se numească Lisa. Era precursorul
Macintoshului, primul computer de larg consum cu mouse extern – un
mouse cât o bucată de brânză6 –, și venea la pachet cu software și dischete
cu eticheta LisaCalc și LisaWrite. Însă a fost prea scump pentru piață, un
eșec comercial. Tata şi-a început cariera în echipa care îl dezvolta, dar pe
urmă a pornit să lucreze împotriva ei, să concureze cu ea, în echipa Mac.
Dezvoltarea computerului Lisa a fost sistată, iar cele trei mii de computere
nevândute au fost îngropate în Logan, Utah.
Până am împlinit doi ani, mama își sporea venitul provenit din ajutorul
social făcând curățenie și lucrând pe post de chelneriță. Tata nu o sprijinea
cu nimic; tatăl și surorile mamei o ajutau când puteau – nu prea mult. Pe
mine mă lăsa la o creșă a bisericii, condusă de soția parohului. Preț de
câteva luni am locuit într-o cameră dintr-o casă pe care mama o găsise pe
un avizier destinat femeilor însărcinate care se gândesc să dea copilul spre
adopție.
— Plângeai, iar eu plângeam cu tine. Eram foarte tânără și nu știam ce să
fac, și când erai tristă mă întristam și eu, mi-a povestit mama despre anii
aceia.
Părea greșit. Legătura era prea puternică. Însă, oricum, simt că legătura
asta m-a format, m-a ajutat să empatizez cu alții, să le simt stările de parcă
ar fi fost ale mele. Absența tatei face ca alegerile mamei să pară mai
dramatice decât au fost de fapt, de parcă s-ar fi petrecut pe un fundal negru.
Mai târziu am dat vina pe ea pentru cât de greu era să adorm într-o
cameră unde se auzea până și cel mai mic sunet.
— Ar fi trebuit să mă obișnuiești să dorm și în locuri mai zgomotoase, i-
am zis.
— Dar nu mai era nimeni prin preajmă, mi-a răspuns. Ce era să fac, să
bat în cratițe?
Când am făcut un an, mama s-a angajat chelneriță la Varsity Theatre, un
restaurant și cinematograf independent din Palo Alto. A găsit o creșă bună
și ieftină în apropiere, la Downtown Children’s Center.
În 1980, când aveam doi ani, procurorul din San Mateo County,
California, l-a dat în judecată pe tata. Statul voia ca tata să plătească pensie
alimentară și să returneze statului banii de ajutor social pe care îi
primiserăm. Procesul, inițiat de statul California, a fost făcut în numele
mamei. Drept răspuns, tata și-a negat paternitatea, jurându-se într-o
depoziție că era infertil și dând numele unui alt bărbat care trebuia să fie
tatăl meu. După ce bărbatului respectiv i-au fost analizate dantura și
istoricul medical și s-a ajuns la concluzia că depoziția tatălui meu nu
rămâne în picioare, avocații lui au zis că „în perioada august 1977 și
începutul lui ianuarie 1978 reclamanta a întreținut relații sexuale cu o
anumită persoană sau cu mai multe persoane ale căror nume pârâtul nu le
cunoaște, dar care reclamantei îi sunt cât se poate de cunoscute“.
A trebuit să mi se facă un test ADN. Pe atunci, analiza asta era ceva nou,
trebuia să ți se ia sânge, nu se putea face doar cu un exudat, iar mama mi-a
spus că asistenta nu reușea să găsească o venă bună și mă tot înțepa în braț
în timp ce eu urlam de zor. Tata a venit și el, pentru că tribunalul ne-a
ordonat tuturor să mergem la spital la aceeași oră. Ea și tata s-au purtat
politicos unul cu celălalt în sala de așteptare. Au venit rezultatele: șansa de
a fi înrudiți urca până la valoarea maximă pe care o puteau înregistra
aparatele pe atunci – 94,4%. Tribunalul i-a impus astfel să acopere banii de
ajutor social din urmă – cam 6 000 de dolari –, să trimită lunar o pensie
alimentară de 385 de dolari, pe care el a crescut-o la 500, și să-mi plătească
asigurare medicală până împlineam 18 ani.
Cazul are numărul 239 948, înregistrat pe microfișă la Curtea Superioară
a Districtului San Mateo, reclamant contra tatăl meu, pârâtul. Tata a semnat
numai cu litere mici, o variantă mai puțin exersată a semnăturii lui de mai
târziu. Semnătura mamei e frântă și tremurată. A semnat de două ori, o dată
sub linie și o dată pe ea. Un al treilea început e tăiat cu un X – dacă ar fi
dus-o la capăt, semnătura aceea ar fi plutit deasupra celorlalte.
Cazul s-a finalizat în 8 decembrie 1980, când avocații tatei au insistat să-l
închidă, iar mama nu înțelegea de ce procesul a fost tărăgănat luni întregi
pentru ca acum toată lumea să se agite să-i pună capăt. Patru zile mai târziu
s-a lansat Apple, iar tata a început să valoreze peste noapte mai mult de
două sute de milioane de dolari.
Însă înainte de asta, chiar după încheierea cazului la tribunal, tata a venit
să mă viziteze o dată la casa de pe Oak Grove Avenue în Menlo Park, unde
stăteam în chirie într-un studio. Nu-mi amintesc vizita, dar a fost prima oară
când l-am văzut după vizita de la Oregon, când m-am născut.
— Știi cine sunt? m-a întrebat.
Și-a dat părul din ochi.
Aveam doi ani și jumătate. Nu știam.
— Sunt tatăl tău. („Zici că era Darth Vader“, mi-a povestit mai târziu
mama.) Sunt unul dintre cei mai importanți oameni pe care o să-i cunoști, a
zis el.
*

Pe strada noastră, boabele de piper învelite în cochilia lor roz atârnau pe

crengi suficient de jos încât să le pot atinge, pocnind atunci când le frecam
între degete. Frunzele de forma oaselor de pește se legănau în adierea
brizei. Turturelele se chemau unele pe altele cu niște sunete ca de
instrumente de suflat dezacordate. În jurul unor copaci, trotuarul era crăpat
și vălurit.
— De la rădăcini, îmi explica mama. Sunt atât de puternice, că împing
cimentul.
Când făceam duș cu mama mă uitam cum picăturile se preling în jos pe
perete. Erau ca niște animale: se smuceau și apucau pe drumuri șerpuitoare,
când mai încet, când mai repede, lăsând urme. Dușul era întunecat și închis,
cu faianță și perdea. Când mama muta robinetul pe apă fierbinte strigam
împreună „Pori deschiși!“, când muta pe rece strigam „Pori închiși!“. Mi-a
explicat că porii sunt găurelele din piele care se deschid la căldură și se
închid la frig.
Mă lua în brațe în duș și eu mă cuibăream lângă ea și nu-mi era clar unde
se termina ea și unde începeam eu.
Țelul ei era să fie o mamă bună și o artistă de succes și, de fiecare dată
când ne mutam, lua două cărți mari: un album de fotografii de când m-am
născut și o carte de artă căreia-i spunea „portofoliu“. Pe primul îmi doream
să-l arunce pentru că avea poze nud, iar pe al doilea mi-era teamă că o să-l
piardă.
Dosarul ei conținea mai multe desene învelite în plastic. Faptul că se
numea portofoliu îi conferea prestanță. Îmi plăcea să dau paginile și să mă
bucur de greutatea lor. Un desen în creion arăta o femeie care stătea la masa
de lucru într-un birou cu fereastră; o pală de vânt îi ridica părul, dându-i
formă de ventilator și împrăștiind în jur o mulțime de coli de hârtie, ca o
furtună de molii.
— Îmi place părul ei, am zis. Îmi place fusta ei.
Nu mă mai săturam s-o privesc pe femeia aceea; voiam să fiu ea, sau
voiam ca mama să fie ea.
Făcuse desenul stând la masă, folosind un creion mecanic, o radieră și
podul palmei, suflând în resturile de grafit și de radieră. Îmi plăceau la
nebunie șoaptele creionului pe hârtie și cum respirația mamei devenea
regulată și aproape imperceptibilă în timp ce lucra. Relația ei cu ceea ce
crea era de curiozitate, nu de posesiune, de parcă nu ea ar fi trasat
contururile.
M-a impresionat realismul desenului. Fiecare detaliu era exact, ca într-o
fotografie. Dar și scena în sine era fantastică. Îmi plăcea că femeia
îmbrăcată într-o fustă și o bluză cu nasturi își păstra atitudinea hotărâtă și
demnă în tot vârtejul acela de hârtii care zburau.
— E doar o ilustrație, nu-i artă, mi-a spus pe un ton indiferent, când am
întrebat-o de ce nu face mai multe desene de genul acela. (Era un desen
comercial, mai puțin impresionant decât picturile ei; eu nu făceam pe atunci
diferența.)
I se ceruse să ilustreze o carte numită Taipan, iar desenul respectiv era
pentru asta.
Nu aveam mașină, așa că mama mă așeza într-un scaun de plastic montat
în spatele bicicletei ei și străbăteam trotuarele pe sub pomi. O dată, un alt
biciclist venea spre noi pe trotuar, mama a tras de ghidon, el a tras de
ghidon în aceeași direcție și s-au ciocnit. Am zburat pe trotuar și ne-am julit
mâinile și genunchii. Ne-am venit în fire pe un petec de iarbă din apropiere.
Mama se așezase și se tânguia. Avea un genunchi destul de lovit, care
sângera. Bărbatul a încercat să ne ajute. Ea suspina cam mult, într-un fel
care știam că nu are legătură numai cu căzătura.
La scurt timp după aceea, într-o seară, am vrut să ies la plimbare. Ea era
deprimată și n-avea chef, însă m-am rugat de ea și am tras-o de braț până a
cedat. Mergând în josul străzii, am văzut un Volkswagen break pe care era
lipit un anunț: „De vânzare, 700 de dolari“. I-a dat un ocol, uitându-se prin
geamuri.
— Ce zici, Lisa? S-ar putea să fie exact ce ne trebuie.
A notat numele și numărul de telefon al proprietarului. Mai târziu, tatăl ei
a dus-o la Departamentul de Împrumuturi de la compania lui și i-a oferit un
împrumut. Mama vorbea despre cum am târât-o afară în seara aceea ca
despre o faptă eroică.
În mașină, cânta. În funcție de dispoziție, cânta Blue, The Teddy Bears’
Picnic sau Tom Dooley ale lui Joni Mitchell. Fredona o melodie despre
cineva care îi cere lui Dumnezeu să-i dea o mașină și un televizor. Cânta
Rocky Raccoon când era fericită și plină de energie; avea un pasaj în care
urca și cobora pe note fără să rostească vreun cuvânt, ca un fel de scat, mă
făcea să râd, mă făcea să mă simt jenată. Eram sigură că ea îl inventase –
era prea ciudat să fie un cântec adevărat – și am fost șocată când, mulți ani
mai târziu, am auzit la radio varianta interpretată de Beatles.
Pe atunci era președinte Reagan, iar Reagan le denigrase pe mamele
singure și pe cele asistate social – pentru el, mamele singure erau regine
care luau bani degeaba de la stat ca să umble în Cadillac; mai târziu mi-a zis
că Reagan era un idiot și un hoț și că introdusese ketchupul pe post de
legumă în meniurile de prânz de la cantinele școlilor.
Cam în aceeași perioadă a venit în vizită mătușa Linda – sora mai mică a
mamei. Linda lucra la Supercuts și strângea bani ca să-și ia un apartament.
Noi nu mai aveam bani, iar Linda a zis că venise o oră cu mașina ca să-i dea
mamei douăzeci de dolari pentru mâncare și pamperși; mama i-a folosit să
cumpere mâncare și pamperși, dar și un buchet de margarete și un pachet
mic de hârtie origami cu model. Când îi aveam, banii parcă se topeau,
mistuiți de o flacără strălucitoare, ca niște vreascuri. Aveam bani puțini sau
nu de-ajuns. Mama nu se pricepea să facă economii, însă îi plăcea tot ce era
frumos.
Linda își amintește că a intrat în timp ce mama stătea pe futon și suspina
la telefon zicând:
— Uite ce e, Steve, avem nevoie doar de bani. Te rog, trimite-ne niște
bani.
 Eu aveam trei ani şi aş zice că eram prea mică pentru ce a urmat, însă
Linda își aduce aminte că am înșfăcat telefonul din mâna mamei.
— Are nevoie doar de niște bani, da? am zis în receptor și am închis.
— Câți bani are? am întrebat-o pe mama câțiva ani mai târziu.
— Vezi aia? Mi-a arătat o bucățică de hârtie de dimensiunea unei gume
de șters de la capătul unui creion. Atât avem noi. Și vezi asta? a zis, arătând
spre o rolă întreagă de hârtie kraft. Atâta are el.
Asta se întâmpla după ce ne-am întors de la Lake Tahoe, unde
merseserăm cu Volkswagenul verde să locuim la iubitul mamei, care fusese
cândva un cățărător de renume înainte ca o accidentare la tendon și o
operație greșită la inelarul drept să pună capăt activității lui sportive.
Deschisese o firmă de echipament outdoor, iar mama făcea ilustrații pentru
jambiere și alte echipamente sportive pentru compania lui, dar era și
chelneriță la un diner. Mai târziu, după ce s-au despărțit, el a dat lovitura ca
vânzător de aspiratoare și și-a redescoperit latura religioasă, însă pe atunci
apărea uneori prin reviste, în articole despre cățărări. Într-o zi, la magazin,
mama mi-a arătat coperta unei reviste, o imagine cu cineva care atârna de o
stâncă.
— El e, mi-a zis. Era un cățărător de primă mână.
O pată minusculă pe munte – abia dacă-l vedeam. Mă îndoiam că putea fi
același bărbat care mă ducea la plimbare prin pădurea de cedru din
Skylandia Park, din care ieșeai direct pe plajă.
— Iar aici, a zis ea și a deschis altă revistă, e tatăl tău.
Iată în sfârșit un chip pe care puteam să-l văd. Tata era frumos, avea păr
negru, buze roșii, un zâmbet plăcut. Cățărătorul era un oarecare, tata era
remarcabil. Deși cățărătorul era cel care avea grijă de mine, acum mi-era
milă de el pentru lipsa lui de însemnătate și în același timp mă simțeam
prost că-mi era milă, pentru că el era alături de noi, sprijinul nostru.
Locuiam în Tahoe de aproape doi ani, când mama a hotărât să-l
părăsească și să ne mutăm înapoi în Bay Area. Cam pe atunci a apărut
articolul „Machine of the Year“ despre tata și computerele lui în revista
Time, în ianuarie 1983, când eu aveam patru ani. În articol, el sugera că
mama se culcase cu mulți bărbați și mințea. Vorbea și despre mine, spunând
că „Douăzeci și opt la sută din bărbații din Statele Unite ar putea să-i fie
tată“ – probabil în baza manipulării rezultatelor de la testul ADN.
După ce a citit articolul, mama a început să se miște greoi, chipul îi părea
împietrit. A pregătit cina cu lumina stinsă, doar un bec slab lumina de sub
un dulăpior. Dar în câteva zile și-a revenit și și-a recăpătat simțul umorului;
i-a trimis tatei o poză cu mine stând goală pe un scaun din casă, purtând
numai o pereche de ochelari Groucho Marx, cu nasul mare de plastic și
mustața falsă.
„Cred că e copilul tău!“ i-a scris pe spatele pozei. Pe atunci, și el purta
mustață, ochelari și avea un nas mare.
Ca răspuns, i-a trimis un cec în valoare de cinci sute de dolari, bani pe
care mama i-a folosit să ne mutăm înapoi în Bay Area, unde am subînchiriat
timp de o lună o cameră în Menlo Park, într-o casă de pe Avy Avenue cu un
hipiot care creștea albine.
A doua zi după ce ne-am întors de la Tahoe, tata a vrut să ne arate noua lui
casă. Nu-l mai văzusem de ani întregi și n-aveam să-l mai văd încă mulți
ani. Amintirea acestei zile, casa a cărei înfățișare era dincolo de orice
imaginație și ciudatul meu tată mi s-au părut mai târziu ireale, ca și cum
nimic din acea zi nu s-ar fi întâmplat de fapt.
A venit să ne ia cu Porscheul.
Casa nu avea mobilă, doar multe camere cavernoase. Mama și cu mine
am găsit o orgă de biserică montată pe o zonă ridicată a podelei dintr-o
cameră uriașă, umedă, un cadru de lemn cu pedale aranjate dedesubt și două
camere întregi cu pereții formați dintr-un caroiaj de lemn umplut cu sute de
țevi de metal de toate dimensiunile, unele atât de largi că aș fi încăput în
ele, altele mai înguste decât unghia de la degetul meu mic. Fiecare dintre
ele era ținută în picioare de câte o alveolă de lemn special concepută.
Am găsit un lift și m-am dat în el de câteva ori până când Steve mi-a zis
că gata, e destul.
Latura pe care o vedeai cum intrai de pe alee s-a dovedit a fi latura
îngustă, iar pe partea cealaltă, spre grădină, casa era imensă, pe niște arcade
albe uriașe unduindu-se bougainvillea de un roz intens.
— Casa e de rahat, i-a spus Steve mamei. Construcția e de rahat. O s-o
dărâm. Am cumpărat locul pentru copaci.
Am rămas uluită, dar ei au continuat să meargă de parcă nimic nu s-ar fi
întâmplat. Cum să-i pese de copaci când avea o asemenea casă? Oare voia
s-o dărâme înainte să mă întorc?
Îl pronunța pe „s“ de parcă ar fi stins un chibrit în apă. Mergea aplecat în
față, ca și cum ar fi mers la deal; genunchii lui nu păreau să se îndrepte
vreodată până la capăt. Părul negru îi cădea pe față, iar el și-l dădea din ochi
smucind din cap. În contrast cu părul negru strălucitor, chipul lui arăta
proaspăt. Faptul că ședeam lângă el în lumina aceea puternică, mirosul de
pământ și copaci precum și vastitatea proprietății îmi creau un sentiment
electrizant și magic. O dată l-am prins că mă privește cu coada ochiului, un
ochi căprui și ager.
A arătat înspre trei stejari uriași de la capătul pajiștii întinse.
— Cei de-acolo, i-a zis mamei. De-aia am cumpărat locul ăsta.
Era o glumă? Nu mi-am dat seama.
— Ce vârstă au? a întrebat mama.
— Două sute de ani.
Puteam să cuprind cu brațele doar o părticică din trunchi.
Am mers până la casă și apoi am coborât un tăpșan până la o piscină
mare din mijlocul unui câmp cu iarbă înaltă, neîngrijită, și am stat pe
margine privind la miile de gângănii moarte care acopereau suprafața apei
ca o pânză: păianjeni negri, păianjeni de casă, o libelulă cu o singură aripă.
Erau atât de multe insecte, că abia dacă vedeai apa. Mai plutea cu burta în
sus și o broască, și erau atâtea frunze uscate, că apa se îngroșase și se
înnegrise, căpătând culoarea cernelii.
— Se pare că trebuie să cureți piscina, Steve, a zis mama.
— Sau pot s-o scot de tot, a zis el, iar în noaptea aceea am visat că
insectele și animalele se ridicau din apă sub formă de dragoni, bătând
violent din aripi și lăsând în urma lor o apă turcoaz, țesută cu raze albe.
După câteva săptămâni, tata ne-a cumpărat o Honda Civic ca să înlocuim
Volkswagenul verde. Ne-am dus s-o luăm de la dealer.
Câteva luni mai târziu, mama a vrut să ia o pauză și am fost să stăm o
noapte la Harbin Hot Springs. Când am pornit înapoi era noapte și ploua, iar
la câteva ore de casă, pe o autostradă care șerpuia printre dealuri, s-a rătăcit.
Ștergătorul de pe partea ei funcționa mai bine decât cel de pe partea mea,
care era îndoit la mijloc și lăsa o dungă. Parbrizul era ciobit în fața locului
meu, punctul semănând cu un ochi mic, acolo unde probabil că îl lovise o
pietricică.
— Nu-i nimic. Nimic, a zis ea.
N-am înțeles la ce se referă. A început să plângă. A scos un miorlăit
ascuțit și prelung, ca un arcuș tras de-a lungul unei corzi.
La douăzeci și opt de ani, de curând singură din nou, îşi dădea seama că e
mult mai greu să creşti un copil decât își imaginase. Familia ei nu putea să-i
ofere prea mult sprijin; tatăl ei, Jim, care-i împrumuta sume mici de bani și
în curând avea să-mi cumpere prima pereche de încălțări rezistente, nu-și
făcea simțită prezența mai mult de atât. Mama ei vitregă, Faye, urma să mai
stea cu mine din când în când, dar nu-i plăcea să aibă copii mici în casă,
care să-i strice mobila. Sora ei mai mare, Kathy, era și ea mamă singură cu
un copil mic, iar cele două surori mai mici își începeau propriile vieți.
Mamei îi era cumplit de rușine că nu e căsătorită și se simțea izgonită din
societate.
Am trecut peste acelaşi dealuri ca şi în timpul zilei. Atunci păruseră
netede și binevoitoare ca niște cocoașe de cămilă. Acum desenau curbe
negre, pustii, sub un cer întunecat. A început să plângă și mai tare,
suspinând și căutând să tragă aer în piept. Eu eram stoică și tăcută. De pe
sensul celălalt s-a apropiat o mașină și am aruncat o privire spre mama ca
să-i văd chipul scăldat o clipă în lumina farurilor.
— Cred că am ratat o ieșire. Habar n-am.
Ploaia se întețise, iar mama a pornit ștergătoarele la viteză maximă.
Ploaia umplea la loc semicercurile de îndată ce erau trasate.
— Nu vreau viața asta, suspina ea. Nu mai vreau… M-am săturat să
trăiesc! La dracuuu’!
Țipa din toate puterile, era ca un vaiet. Ca o sirenă de ceață. Mi-am pus
mâinile la urechi.
— Du-te dracu’! Du-te dracu’! țipa ea la parbriz.
Parcă ar fi fost furioasă pe el.
Eu aveam patru ani și eram prinsă cu două centuri în scaunul auto pentru
copii și priveam înainte lângă ea (asta se întâmpla înainte de vremea când
copiii stăteau pe banchetă). În mașinile care treceau pe lângă noi îmi
imaginam că e pace și liniște și îmi doream să fiu într-una dintre ele. Îmi
doream ca mama să fie din nou ca mai înainte, în timpul zilei. Fiecare dintre
versiunile ei era de neatins pentru o alta. Mi-a spus mai târziu că, în timp ce
țipa, chiar dacă nu se putea opri, era conștientă că eram suficient de mare
să-mi amintesc episodul.
— N-am nimic, zicea. Viața asta-i un rahat! Un rahaaat!
Se chinuia să-și recapete suflul.
— Nu vreau să mai trăiesc! E-o viață de rahat! Urăăăsc viața asta!
Gâtul ei parcă era făcut din pietriș, răgușise de la atâta țipat.
— Viața asta-i un iad!
Apăsa tare pe accelerație când țipa, iar mașina se năpustea înainte pe
drum, picăturile de ploaie erau ca niște scuipați în vânt. Parcă-și dorea ca
motorul să facă parte din glasul ei.
— Fir-ar a dracului de revistă Time! Dobitocul dracului!
A zbierat din nou, doar zgomot, nici un cuvânt, și-a scuturat capul dintr-o
parte în alta cu părul fluturându-i, apoi și-a dezgolit dinții și a lovit cu
palma în bord, făcându-mă să tresar.
— Ce e? a țipat la mine pentru că am tresărit. Ce eee?
Am înghețat; am devenit însăși ideea de fetiță înghețată în scaunul ei
auto.
Brusc a ieșit de pe autostradă, cu o asemenea violență, că am crezut că o
să sărim de pe drum și o să murim, dar se înscrisese pe o rampă.
Apoi a tras pe dreapta, a tras frâna de mână, și-a sprijinit fața de brațele
încrucișate și a început să suspine. I se cutremura spatele. Tristețea ei m-a
cuprins și pe mine, nu puteam să mă eliberez, nu puteam s-o opresc. După
câteva minute a pornit din nou și s-a înscris pe un pod care ducea spre un alt
drum. Plângea în continuare, dar mai puțin violent, iar la un moment dat eu
am rugat ochiul de sticlă spartă, ciobitura din parbriz pe care o făcuse
pietricica, să fie atent la drum în locul meu – ca un fel de rugăciune – și am
adormit.
La apogeul disperării și țipetelor ei am simțit lângă noi o prezență
liniștitoare, chiar dacă știam că suntem singure în infernul acela plin de apă
în care se smucea mașina. O prezență binevoitoare căreia-i păsa de noi, dar
nu putea interveni. Poate că stătea pe banchetă. Prezența nu putea să
oprească deznădejdea mamei, nu putea s-o diminueze, doar privea și
observa. Mai târziu, m-am întrebat dacă nu cumva era o variantă
fantomatică a persoanei mele de acum, care ne însoțea pe mine copil și pe
mama.
A doua zi de dimineață, bărbatul care avea grijă de albine se îmbrăcase într-
un combinezon alb șifonat, cu mănușile prinse de mâneci și o pălărie de
care era cusută o pânză. Albinele trăiau într-o cutie de șipci din grădina
mică. Ne uitam afară dintr-o latură a bucătăriei – o anexă aflată în spatele
bungalow-ului. El m-a strigat, făcându-mi semn să vin să văd ceva.
— N-ai de ce să te temi, mi-a zis.
— E cam alergică la albine, i-a strigat mama.
Odată călcasem pe o albină și mi se umflase piciorul; n-am putut să-l mai
pun în pământ o săptămână.
— Albinele mele sunt foarte fericite, a zis el. Nu-nțeapă.
Și-a scos pălăria ca să-i văd chipul.
— Sunt albine de miere, sunt prietenoase.
— Dar tu porți costum, a zis mama. Ea e-n pantaloni scurți. N-are
protecție.
— Port costum pentru că trebuie să intru acolo să le iau mierea. Altfel,
m-aș fi îmbrăcat la fel ca tine. Nu vor să te-nțepe, mi-a spus. Știi ce pățesc
dacă te-nțeapă? Își dau viața.
A făcut o pauză.
— De ce să vrea să-și dea viața ca să-ți facă rău când sunt fericite, iar tu
n-o să le superi?
— Ești sigur? l-a întrebat mama din nou.
Nu era în regulă, dar ce știam noi despre albine?
— Da, a zis și și-a pus pălăria.
Nu mai văzusem niciodată un stup de-aproape.
— Bine… a spus mama, nu foarte convinsă.
M-am apropiat de el și m-am uitat în jos la masa aceea catifelată de
albine care mișunau. Formau un covor maroniu scânteietor. Unele zburau
deasupra, clătinându-se ca niște baloane mici prinse cu sfoară. Una dintre
ele a aterizat pe obrazul meu și a început să se învârtă în cerc. Nu știam că
mișcarea asta era un fel de dans pregătitor. Când am încercat s-o alung se
prinsese deja de piele, apoi m-a înțepat.
 Am fugit înapoi la mama, care m-a tras în bucătărie. Geamurile deschise
îi amplificau vocea.
— Unde ți-a fost capul? a strigat ea la tipul cu albinele în timp ce
deschidea dulăpioarele unul după altul.
A înșfăcat bicarbonatul de sodiu și l-a amestecat într-un castron cu apă,
obținând o pastă.
— Cum îndrăznești…
S-a așezat pe vine, a scos acul cu o pensetă, apoi mi-a întins pasta pe
obrazul care începuse să se umfle.
— Ce idiot… a murmurat. El e-acoperit din cap până-n picioare și-i
spune unei fetițe că nu-i nici un pericol!
Când am avut niște bani, ne-am dus la Draeger’s Market, unde pe un perete
întreg de cuptoare din spatele tejghelei pentru delicatese se învârteau încet
șiruri peste șiruri de carne. Aerul era încărcat de arome îmbietoare. Te
prindeai care sunt puii nefăcuți pentru că erau alb deschis, cu un praf
portocaliu pe deasupra; cei gătiți erau maronii și țepeni. Mama a luat un
bilețel cu un număr.
— O jumătate de pui, vă rog, a zis când ne-a venit rândul.
Un bărbat a folosit ceva ce semăna cu o foarfecă de grădinărit ca să taie
pasărea în două. Coastele au crănțănit satisfăcător. A strecurat o jumătate
într-o pungă albă căptușită cu un material argintiu.
În mașină, a așezat punga între noi, pe frâna de mână, a rupt-o și am
mâncat puiul cu mâna în timp ce geamurile se abureau.
Când am terminat, a mototolit punga în jurul oaselor și m-a șters pe
degetele uleioase cu un șervețel, apoi mi-a studiat palma. Locul unde mi se
îndoaie mâna era străbătut de șănțulețe care semănau cu albia uscată a unui
râu văzută de la mare înălțime. Aceste linii sunt unice pentru fiecare dintre
noi, mi-a explicat ea, dar toată lumea are un model asemănător.
Mi-a înclinat palma astfel încât șănțulețele să fie în bătaia luminii.
— O, Doamne! a exclamat ea.
— Ce e? am întrebat.
— Nu e… prea bine. Liniile se frâng.
Pe chip i se citea o îngrijorare profundă. A tăcut și a rămas distantă. Am
repetat cu regularitate episodul, adunând amănunte pe măsură ce creșteam.
Mama făcea de fiecare dată aceleași greșeli, de parcă mi-ar fi văzut mâna
pentru prima oară.
— Asta ce-nseamnă?
Îmi simțeam panica în piept și în burtă.
— N-am mai văzut niciodată așa ceva. Linia vieții, cea curbată, asta –
găurele, bulbuci.
— Ce au bulbucii?
— Înseamnă traumă, fractură, a zis ea. Îmi pare rău.
Știam că nu-i pare rău pentru mâna mea, ci pentru viața mea. Pentru
începutul vieții, pe care nu mi-l aminteam. Pentru cât de greu ne era. Poate
credea că nu știu cum ar fi trebuit să arate o familie, dar o dată, cam în acea
perioadă, în timp ce fugeam pe terenul de joacă după un băiat care purta
încălțări prea mari pentru el, m-a auzit spunându-i disprețuitor: „Tu nici
măcar n-ai tată“.
— Linia asta ce e? am întrebat, arătându-i-o pe cea care pornea de sub
degetul mic.
— E linia inimii, a zis. Și aici e greu.
M-a cuprins pe loc tristețea, deși numai o clipă mai devreme fuseserăm
fericite.
— Și asta?
Ultima, cea care trece chiar prin mijlocul palmei, o ramificație a liniei
vieții. La început mai pronunțată decât celelalte – o, speranță! –, dar apoi se
estompa, se subția și se despărțea în alte linii, ca niște vreascuri.
— Stai, a zis ea luminându-se. Asta-i mâna stângă?
Era dislexică și le confundase.
— Da, am răspuns.
— A, e bine. Stânga îmi spune condițiile care ți-au fost date. Dă-mi să
văd și la dreapta.
Am întins cealaltă mână și mi-a ținut-o cu grijă, urmărind liniile și
întorcând-o ca să vadă mai bine. Grăsimea care mai rămăsese de la pui îmi
făcea pielea să strălucească.
— Mâna asta îmi spune cum o să-ți fie în viață, mi-a zis. E mult mai bine
aici.
De unde știa? M-am întrebat dacă învățase să citească în palmă în India.
 În India, oamenii se folosesc doar de mâna dreaptă în societate, mi-a
povestit ea, pentru că în loc de hârtie igienică își folosesc mâna stângă după
care se spală. M-a oripilat.
— Dacă o să merg vreodată acolo, ziceam eu de fiecare dată când apărea
India în discuție, o să umblu cu sulul de hârtie după mine.
Mi-a spus o poveste despre India, cum a mers în Allahabad la un festival
numit Kumbha Mela, care are loc doar o dată la doisprezece ani și care
atunci se desfășurase la confluența râurilor Gange și Yamuna. Mulțimea de
oameni era uriașă. Undeva mai departe, un om sfânt stătea pe un parapet și
binecuvânta portocale, apoi le arunca în mulțime.
— Era atât de departe, că parcă avea doar câțiva centimetri.
Fructele nu aterizau lângă ea, dar la un moment dat a aruncat o portocală
care venea exact în direcţia ei și – poc! – a lovit-o chiar în piept, chiar în
inimă, și a lăsat-o fără suflu.
Portocala a ricoșat și un grup de bărbați s-a năpustit după ea, așa că n-a
reușit s-o păstreze. Dar eu știam că avea ceva special, că amândouă aveam
ceva special, pentru că portocala sfântă aruncată de atât de departe o
nimerise exact pe ea în inimă.
— Să știi, mi-a spus, că atunci când te-ai născut ai țâșnit afară ca o
rachetă.
Îmi mai povestise asta de multe ori, dar am lăsat-o să repete, ca și cum aș
fi uitat.
— Am fost la niște cursuri prenatale și la toate mi s-a zis că trebuie să
împing, dar când a fost să fie ai ieșit așa de repede, că nici n-aș fi putut să te
opresc.
Îmi plăcea la nebunie povestea asta – cum, spre deosebire de alți copii, n-
o obligasem să se chinuie să mă scoată la lumină, lucru care pe ea o scutise
de dureri mari și spunea ceva și despre mine.
Toate acestea – palma, portocala, nașterea – însemnau că o să am un
viitor bun.
— Când o să fiu mare, tu o să fii bătrână, am zis.
Îmi imaginam cum înaintez pe linia vieții; iar pe măsură ce îmbătrâneam
mă apropiam de capătul ei.
Am mers la Peet’s Coffee de la colț, unde bărbatul care lucra acolo i-a dat
o cafea gratis, apoi ne-am așezat pe o bancă afară, în razele soarelui, era
cald. Sicomorii din șirul dublu care înconjura piața aflată vizavi de cafenea
fuseseră tunși până aproape de trunchi și arătau ca niște piese de la jocul de
arșice – ramuri scurte cu bile voluminoase la capete. Mirosea a copaci
cruzi.
— Așa?
A imitat mersul unei bătrâne cu baston, adusă de spate și fără dinți. Apoi
s-a îndreptat.
— Dar, scumpo, sunt doar cu douăzeci și patru de ani mai mare decât
tine. O să fiu încă tânără când o să fii tu mare.
Am zis „Aha“, ca și cum aș fi fost de acord. Însă n-avea nici o importanță
ce-mi spunea sau cum îmi explica. Eram ca un balansoar: când una dintre
noi avea putere sau fericire sau substanță, cealaltă trebuia să dispară. Când
o să fiu încă tânără, ea o să fie bătrână. O să miroasă ca oamenii bătrâni, ca
apa de flori stătută. Eu o să fiu proaspătă și verde și o să miros a crengi
proaspăt tăiate.
*

La jumătatea anului școlar am fost înscrisă la o școală publică din Palo

Alto, în clasa pentru copii de grădiniță. Înainte de asta fusesem la o altă
școală, dar mama a zis că acolo erau prea mulți băieți, așa că m-a mutat. În
prima zi, una dintre asistentele educatoarei m-a condus pe o latură a clădirii
și mi-a făcut poză cu un Polaroid, apoi mi-a scris numele sub imagine.
Făcusem prostia să-mi încolăcesc mâna pe creștetul capului pentru că am
crezut că o să arăt bine, toți ceilalți apăreau în poze așezați, în fața unui
fundal albastru. Imaginea era saturată, o improvizație. Aveam impresia că e
o dovadă nu doar că începusem târziu, ci și că eram ștearsă, aproape
invizibilă din cauza luminii.
Educatoarea, Pat, înaltă și rotofeie, avea un glas care urca și cobora după
propriul plac și purta fuste de blugi lungi până la glezne, sandale cu șosete,
tricouri care îi atârnau peste pieptul generos și ochelari de citit legați cu
sfoară pe după gât. În pauze ne jucam pe terenul din spatele clasei, pe o
instalație de gimnastică din lemn ale cărei elemente erau prinse între ele cu
mai multe scânduri. Plasa de funie dintre două platforme de lemn era
numită groapa de cocoșare. Cocoșarea, cum mi-o imaginam eu, presupunea
o unduire și o oprire, o unduire și o oprire. Avea ceva bolnăvicios. La puțin
timp după ce am început să merg la grădiniță, am căzut în locul cu plasa și
ceilalți au strigat: „co-co-șa-re!, co-co-șa-re!“ în timp ce eu mă chinuiam să
scap.
Grădinița punea accent pe citit, dar eu nu știam să citesc. Pentru fiecare
carte pe care o terminau, copiii primeau un ursuleț de pluș mic.
Am învățat pe de rost o carte ca s-o păcălesc pe una dintre asistentele
educatoarei să-mi dea un urs.
— Sunt gata, am zis.
Ne-am așezat pe jos cu spatele lipit de raftul din zona de citit, cu cartea la
mine în poală. Am rostit cuvintele care credeam că se află pe fiecare pagină,
bazându-mă pe ce memorasem și pe imagini. După două pagini, asistenta s-
a schimbat la față și buzele i s-au subțiat.
— Ai întors pagina când nu trebuia, a zis. Și ai uitat un cuvânt.
— Doar un ursuleț, am stăruit. Vă rog!
— Nu încă, mi-a răspuns.
Daniela strânsese douăzeci și doi. Am întrebat-o dacă-mi dă și mie unul.
— Trebuie să citești o carte ca să primești, mi-a zis Daniela.
Am început să simt că era ceva dezgustător și rușinos la mine, dar și că era
prea târziu pentru vreo schimbare, că nu mai era nimic de făcut. Eram altfel
decât celelalte fete de vârsta mea, iar orice copil bun și pur își dădea seama
de asta și simțea repulsie. Unul dintre semne era fotografia. Un altul era că
nu știam să citesc. Ultimul era acela că dădeam dovadă de meticulozitate și
conștiință de sine într-un mod în care ştiam că alte fete nu o făceau.
Dorințele mele erau prea puternice și furibunde. Eram viermănoasă pe
dinăuntru, de parcă aș fi luat toate bolile și larvele care se puteau lua din
ouă crude și făină când mai furam aluat crud de fursecuri. Simțeam
trăsătura asta în mine și eram sigură că asta vedeau și ceilalți, așa că, ori de
câte ori treceam prin fața unei oglinzi și îmi vedeam fără să vreau reflexia și
constatam că nu eram atât de murdară sau respingătoare pe cât mă
imaginam, nu puteam decât să tresar.
În timpul perioadei de lectură liberă, Shannon și cu mine ne-am strecurat
afară, în spatele clasei, dincolo de instalația de gimnastică, într-o zonă
ascunsă pavată cu pietre, între niște tufișuri dese și sălile de clasă ale școlii
elementare. Shannon avea păr blond, aproape alb, sprâncene și gene ca niște
fuioare; nici ea nu știa să citească. Purta pantalonii răsuciți astfel încât
cusătura nu cădea pe mijloc. Aruncam cu pietre în geamul claselor, apoi ne
luam în brațe și ne prefăceam că ne călărim, zvârcolindu-ne împreună pe
pietre.
Pat ne-a spus că urma să vină un băiat nou în clasă.
— Să scuipăm cu apă pe el, am propus eu.
— Da, a zis ea. De la fântână.
Aveam impresia că o să fie amuzant, că până și lui o să i se pară amuzant.
În dimineața în care a sosit, am așteptat lângă fântâna arteziană. Purta
pantaloni scurți, era brunet și avea un aer încrezător; ni-l imaginaserăm mic
și fragil.
Ne-am umplut gura cu apă și l-am prins în capătul aleii, sub copac.
— Bună, a zis Shannon, cu gura deschisă îndreptată în sus.
I-am aruncat o privire și am încercat să nu râd; gâtul îi tremura, iar pe
bărbie îi aluneca un firicel de apă. Urma să fie amuzant, mai amuzant decât
orice făcusem vreodată, și cât se poate de ingenios.
Băiatul a ridicat privirea.
— Ă, ă, ă, am zis noi, aproape la unison.
După ultimul „ă“, am scuipat. Înainte ca șocul să i se citească pe chip,
înainte ca părinții lui, care mergeau în urmă, să se repeadă lângă el, să se
pună în genunchi și să-l liniștească – și înainte să-mi dau seama că o
făcuserăm, eram plină de încredere.
Shannon și cu mine am fost despărțite și mamele noastre au fost sunate să
vină să ne ia.
În drum spre casă, mama a vorbit întruna.
— Băiatul cum s-a simțit? Cum crezi că s-a simțit?
— Rău, am răspuns.
La o clipă după ce scuipasem mi-am dat seama că nu era sub nici o formă
o poantă pe placul lui, cum mi se păruse înainte. Nu era decât poanta
noastră, care s-a terminat în momentul în care l-a lovit apa.
— Mi-e rușine. Îmi pare rău de băiatul ăla, a zis mama, conducând cu
viteză. Dar dau vina și pe Pat. La ce se aștepta? Pat și urșii ei tâmpiți…
 *

Anul următor am mers la o altă școală, Waldorf School of the Peninsula.

Era nouă, fondată chiar în anul acela. Părinții se adunaseră peste vară ca să
văruiască pereții claselor, să aleagă lemnul, să șlefuiască și să ne lăcuiască
băncile pentru începutul clasei întâi. Costa cam șase sute de dolari pe
semestru, beneficiam de o reducere, iar mama și-a zis că se descurcă atâta
timp cât nu cumpărăm mobilă în casă. Însă rămâneam în urmă cu plățile
deseori, iar mama l-a contactat pe tata și l-a întrebat dacă nu ne poate
trimite un mic cec, lucru pe care l-a făcut de două ori.
Într-o zi, am plecat din apartamentul de pe Channing Avenue și am mers
cu mașina până la Los Altos, unde mama făcea curat în casa cuiva. Prietena
ei Sandra se ocupa cândva cu asta, însă i-a lăsat mamei slujba și clienții
atunci când s-a mutat din oraș. Sandra ne plăcea; odată a decupat un articol
din ziar despre o mamă și fiica ei care mergeau iarna cu mașina: fetița de
trei ani parcursese pe jos singură trei kilometri prin zăpadă și găsise ajutor
pentru mama ei, care se izbise de troiene și-și pierduse cunoștința.
— Asta ar face și Lisa, i-a spus mamei.
Femeia care avea casa din Los Altos mi-a arătat cum să ung cu maioneză
frunzele ficusului ei prăfuit; le-am lustruit până au căpătat o culoare verde
lucioasă, intensă. După ce mama a terminat de făcut curat și femeia a plătit-
o, ne-am dus direct la bancă, să depunem banii, iar de acolo la University
Art, aflată la câteva străzi mai încolo.
— Bună ziua, sunt membră aici, i-a spus bărbatului de la tejghea.
Artiștii erau membri și primeau reduceri.
— Mă tem că e posibil ca un cec pe care vi l-am dat acum câteva zile să
fie respins, a continuat ea.
Vorbea des despre cecuri respinse. Nu știam ce înseamnă asta, doar că
suna bine, chiar dacă nu era, de fapt.
— Vreau să vă scriu altul, dar înainte aș vrea să mai iau niște vopseluri.
— Sigur, a răspuns bărbatul. Veniți după ce ați ales ce vă trebuie și
rezolvăm.
A zâmbit; i-am zâmbit și noi. Mama era sinceră și fermecătoare.
Împreună, luminam orice încăpere în care intram.
S-a mișcat încet de-a lungul raionului, atingând fiecare tub, uitându-se la
culorile care-i plăceau chiar dacă n-avea nevoie de ele sau nu și le permitea.
Turcoaz, carmin, pământ de Siena ars, gamboge – toate tuburile atârnau
prinse de gât, în stare impecabilă, fără îndoituri.
— Fiecare culoare are alt preț, mi-a spus ea, în funcție de ingrediente.
Ingredientele erau substanțele colorate obţinute în mod natural. Pensulele
erau din nailon sau păr de animal – mai scumpe –, iar fiecare tip de păr era
folosit în alte scopuri. Erau închise în tuburi de plastic și aveau vârfuri
ascuțite și tari care se desfăceau și deveneau moi când le foloseai. După ce
folosea pensulele și le curăța, mama le modela vârful cu limba, ca să-și
păstreze forma.
În ziua aceea a cumpărat un tub de maro ars. La casă, a semnat cecul
pentru suma întreagă. N-a luat o pungă, ci a legănat tubul în palmă în
drumul înapoi spre mașină.
De acolo am intrat într-o librărie de pe colț, după cafeneaua Peet’s.
Bărbatul de la tejghea, care era şi proprietarul, a vorbit cu mama; mi-am dat
seama că era inteligent. Era bătrân, cu barbă, sprâncene stufoase, ca o
imagine neîngrijită a lui Dumnezeu. Voiam să mă bage-n seamă.
— Tatăl meu e Steve Jobs, i-am zis.
Nu trebuia să le spun oamenilor cine e tata. Mama se uita năucă la
întreaga scenă – eram singuri în toată librăria.
— Serios? a întrebat bărbatul și și-a ridicat ochelarii pe cap.
— Da, am zis.
Eram ca luciul de pe frunze, îl făceam să se uite la mine.
— Iar eu sunt cea mai deșteaptă fată din lume.
*

— Mergem la familia Ellen să înotăm, mi-a zis mama într-o după-amiază

când m-a luat de la școală.
Vestea mi-a stârnit sentimente contradictorii: cei din familia Ellen înotau
nud.
— Chiar trebuie să mergem acolo? am întrebat.
— Am nevoie să văd niște adulți, mi-a zis.
Familia Ellen nu era compania ideală nici pentru ea, dar nu aveam alți
prieteni care să organizeze întâlniri și, la urma urmei, ne invitaseră să
înotăm.
La radioul din mașină era o discuţie despre distrugerea stratului de ozon.
Era rupt și se subția. Mi l-am imaginat ca pe o bucată de tul ruptă în cel mai
înalt punct al cerului – fără el, urma să ne ardă soarele.
Casa familiei Ellen era mare, închisă la culoare, în Old Palo Alto, unde
copacii și terenurile erau mai mari. Interiorul era spațios și gol, cu tonuri de
sepia, cutii stivuite în colțuri, ferestre murdare, praf. Piscina era un
dreptunghi turcoaz în interiorul unei curți întinse înconjurate de un gard de
lemn înalt, închis la culoare, care – spre ușurarea mea – urma să ne ascundă
privirilor de pe stradă. În jurul piscinei, mai mulți adulți palizi și goi stăteau
pe scaune desperecheate sau direct pe marginea de ciment și pălăvrăgeau
între ei, din când în când vârându-și degetele de la mâini și picioare în apă.
Femeile intrau încet în piscină, rășchirând degetele la suprafața apei și
ghemuindu-se pe măsură ce creștea adâncimea.
— O să porți costum de baie? am întrebat-o.
— Nu plănuiam.
— Te rog, poartă-l. Te rog!
— Nu fi babă, Lisa! O să dea ciudat dacă sunt singura care poartă
costum.
— Fă-o pentru mine, am zis.
Mă simțeam în siguranță când corpul ei era acoperit cu ceva.
— Bine, a spus ea. O fac pentru tine, dacă ești așa de conformistă.
Hipioții lăsaseră praful să se adune în colțurile caselor lor. Nu-și
înlocuiau mobila veche, maronie. Prelungeau vocalele, care atârnau între
consoane ca niște cearșafuri puse la uscat. „Buuună“, ziceau ei. Promovau
libertatea, dar nu era libertatea bună – era o derivă liberă sau o scufundare
liberă. Eram convinsă că dacă ne amestecam cu ei, orice sentimente de
evadare, de apropiere de lumină și de plutire pe care îmi dădeam seama că
le aveau alții ar fi fost înghițite, cufundate în mlaștină. Mama avea o
aplecare spre hipioți pentru că se simțea singură. Se mulțumea cu ei. Uneori
tânjea să se îndepărteze de mine, să fie mai liberă. Dar mie hipioții îmi
dădeau fiori. Ori de câte ori propunea să ne vedem cu ei deveneam o
încuiată, un adevărat derviș al conservatorismului, erijându-mă în rolul de
străjer și temnicer al mamei.
 Însă majoritatea hipioților pe care-i știam noi erau inofensivi, chiar
jalnici. Uneori o întrebam despre unul cu care ieșise vreo două luni acum
câțiva ani și care aparent îi spusese că rămâne cu ea dacă mă dă spre
adopție. Asemănările dintre hipioți erau evidente, îmi ziceam eu – vocalele
tărăgănate, hainele maro-cenușii, ochii tâmpi, faptul că nu aveau slujbe
normale –, și amintindu-i de el în mod special speram să-i arăt limpede
lipsa de judecată de care dădea ea dovadă.
De fapt, discuția nu era despre hipioți, ci despre cum nu fusese sigură
dacă mă dorea când eram mică. Îi simțeam și atunci fantezia de a evada –
de mine, de viața ei cu mine – și voiam s-o fac să-i fie rușine și să-i pară
rău.
— Era îngrozitor, îi ziceam, iubitul ăla hipiot al tău. Îl urăsc.
— E prea dur să zici că-l urăști, Lisa. Nu cred că-l urăști.
A făcut o pauză.
— Dar e drept că am auzit că, după ce a fost cu mine, a început să iasă cu
o femeie care avea un câine – își iubea câinele la nebunie – și i-a zis că
rămâne în relație numai dacă-și dă câinele. Îți vine să crezi? Găsea lucrul la
care țineai cel mai mult și te ruga să-i dai cu piciorul pentru el. Avea
probleme mari, Lisa. Nu trebuie să-l urăști pentru asta.
Chiar și așa, îl uram.
Ada Ellen era slabă, ca un spiriduș, cu glas plăcut, puțin aspru, piele
luminoasă de culoarea mierii, ochi verzi și fuioare buclate de păr auriu.
Avea doar cinci ani, era aproape cu doi ani mai mică decât mine, dar matură
pentru vârsta ei, poate pentru că făcea școala acasă. Noi două purtam
costum de baie.
Am sărit în piscină. După aceea am intrat în casă și ne-am luat niște
prosoape de lângă mașina de spălat mare și cafenie, departe de grupul de
adulți.
— Șșș, a făcut ea și mi-a arătat un pachet de gumă Juicy Fruit ascunsă în
prosop.
M-am întrebat cum făcuse rost de ea. Nici una dintre noi nu avea voie să
mestece gumă cu zahăr.
Ne-am strecurat pe lângă adulții goi și am țopăit cu grijă peste pietrele și
firele de iarbă înțepătoare până în mijlocul curții, spre singurul tufiș după
care ne puteam ascunde. Am mers cât de repede am putut, găsind petice de
pământ goale printre pietre și smocurile ascuțite, uscate, de iarbă. Tufișul nu
avea nici pe departe destule frunze cât să ne ferească de privirile celorlalți.
Am despăturit ambalajul argintiu și am mestecat lamă după lamă,
mâncându-le ca pe bomboane. Gumele creșteau în gura noastră, căpătând
forma unor pernițe de culoarea dinților.
— Ce faceți acolo? a strigat mama.
Ada și cu mine am ieșit din spatele tufișului și am stat una lângă alta, cu
fața la adulții goi și la mama în costumul ei de baie, mestecând în
continuare. Omoplații triunghiulari ai Adei i se vedeau prin pielea spatelui.
— Aia-i gumă? a întrebat Anne, mama Adei. Cine v-a dat-o?
Pielea lui Anne avea o tentă galben-crem, ca laptele ținut afară. Sânii ei,
mici și plați în partea de sus, se strângeau mai jos în doi săculeți. În jurul
șoldurilor purta un batic.
— Guma vă face stomacul să creadă că-i dați mâncare, a continuat Anne.
Dacă stomacul crede că-i dați mâncare, începe să producă acid ca să se
pregătească pentru mâncare.
Mă durea stomacul. Dar asta n-avea să mă oprească.
O femeie pe care n-o știam și care stătea lângă Anne, acoperită doar cu
un prosop, ne-a informat:
— Acidul o să vă roadă pereții stomacului.
Pe hipioți nu-i interesau hainele, mi-am zis, dar erau tare stricți în
privința zahărului.
— E-adevărat, mi-a spus mama.
— Hai, a zis Anne, făcându-și palma căuș ca să scuipăm guma. Afară cu
ea.
Ada a scuipat-o prima, apoi eu.
— Spălați-vă pe dinți. Amândouă.
Am intrat în casa întunecată și am urcat scările până la o baie aflată la
etaj. Am folosit periuța Adei. S-a uitat la mine cum periez toate fețele
dinților, și în timp ce se uita la mine își mișca fără să vrea gura la fel ca
mine, ca o reflexie imperfectă, partea din stânga a buzei ei superioare
mișcându-se simultan cu partea dreaptă a buzei mele, ca și cum s-ar fi
spălat pe dinți în același timp cu mine.
Într-una dintre acele după-amiezi, după ce a plecat mama, am rămas să mă
joc cu Ada.
— Hai cu mine, a zis Ada și s-a strecurat într-o cameră goală de la etaj.
Anne stătea cu picioarele încrucișate pe podea, în mijlocul camerei, cu
fața la ușă. Avea baticul înfășurat în jurul picioarelor, iar în partea de sus era
descoperită. Soțul ei, Matthew, era complet îmbrăcat și stătea în fața celor
două ferestre de pe cealaltă latură a camerei. Ada a rămas în picioare lângă
mama ei, cu fața la mine.
— Ai fost alăptată vreodată? a întrebat Ada pe un ton insistent, strident,
pe care nu-l mai auzisem, ca și cum totul ar fi fost o scenă de teatru.
— Adei îi place alăptatul, a zis Matthew din partea cealaltă a camerei. Ar
trebui să-ncerci și tu.
M-am uitat la toți trei.
— Nu, mersi, am zis.
— E tare. Eu o fac tot timpul, a zis Ada cu un glas prea mieros, care
pentru mine avea să rămână unul dintre cele mai tulburătoare aspecte ale
incidentului – felul în care prietena mea se schimbase, devenise robotică și
artificială, se întorsese împotriva mea. Anne și-a pus mâna pe spatele ei.
— Nu, mersi, am zis din nou. Chiar nu vreau, dar am simțit cum crește
tensiunea ca înaintea unei furtuni.
— Arată-i, a spus Anne.
Apoi, spre uluiala mea, Ada a îngenuncheat, s-a culcat pe-o parte în poala
mamei ei și a început să sugă dintr-un sân.
Matthew a înaintat câțiva pași, ajungând în spatele lui Anne.
— Încearcă doar. O să-ți placă, a zis. Doar o dată.
Ada s-a oprit și s-a așezat cu picioarele sub ea, alături de mama ei.
— Mie-mi place mult, a zis. E foarte bun.
Am înțeles atunci că n-o să pot părăsi camera până nu sugeam de la sânul
lui Anne. Cine știe cât ar fi trebuit să rămân acolo. Era umilitor; m-am
bucurat că nu mai era nimeni de față.
— Bine, am zis și m-am chircit în poala lui Anne, la fel ca Ada.
N-avea nici un pic de lapte, pielea îi era gumată, cu câteva grade mai rece
decât gura mea, și n-avea nici un gust. N-avea sare. Nu știam cât trebuia să
dureze. Dacă mă opream prea devreme, era posibil să trebuiască să fac asta
din nou. Am închis ochii. O mie unu, o mie doi, o mie trei, o mie patru,
cinci.
— Mersi. A fost foarte bun, am zis și m-am ridicat.
— Familia Ellen m-a pus să fiu alăptată de Anne, i-am zis mamei două
săptămâni mai târziu.
Abia atunci reușisem să-mi fac curaj. Ne mai întâlniserăm deja o dată; nu
voiam să mai rămân singură cu ei și mi-era teamă că o să se-ntâmple iarăși
dacă nu-i spun mai repede mamei. Eram în mașină, pe alee, gata să plecăm
pe undeva.
— Alăptată?
A înghețat.
— N-am avut ce să fac.
— Te-au obligat să fii alăptată?
— Nu voiau să-mi dea drumul.
Speram să nu-i fie rușine de mine că cedasem.
A țipat „Ce?!“, a oprit motorul și a intrat valvârtej în casă. Eu am ieșit din
mașină și am stat pe alee, lângă arbustul callistemon. În următoarele câteva
zile am auzit-o vorbind la telefon cu mai multe persoane. De multe ori
plângea. Mulți ani mai târziu mi-a zis că-l sunase pe tata, care a spus că n-ar
fi trebuit să cheme poliția, minimalizând gravitatea întâmplării. A sunat și
alți oameni. Am bănuit că reacția ei și telefoanele date însemnau că n-o să
trebuiască să mai stau vreodată singură cu familia Ellen și, într-adevăr, nu
ne-am mai întâlnit după aceea. Eram ușurată, însă-mi făceam griji pentru
Ada. Noul iubit al mamei, Ron, a zis că ar trebui să sune la poliție, iar ea l-a
ascultat, făcând o reclamație.
*

Înainte de Ron, mama își petrecea timpul cu un bărbat care făcea opere de
artă din bețe.
Nu-mi plăcea de el și nici cum fremăta ea în jurul lui, cum scânteia, cum
părea să leviteze, cum părea făcută din aer, nu din vreo materie solidă,
liniștitoare. El era cu capu-n nori, vorbea încet, de parcă voia să ascundă
ceva, și era timid într-un mod care m-a făcut să-l bănuiesc că e viclean. Într-
o seară, după cină, l-am însoțit amândouă la mașină și el a deschis
portbagajul. Înăuntru, pe o pătură, era un băț pe care în câteva locuri
înfășurase mai multe ațe colorate. De unul dintre aceste puncte era prins un
cristal, de un altul – o pană.
— Asta-i ce fac eu, a zis încet.
— E superb, a zis mama.
Speram că se preface.
— E un cristal puternic, a adăugat el. Iar pana de vultur am găsit-o în
timp ce mă plimbam.
— O pană de vultur! E incredibil, a zis ea.
A luat-o reverențios în mână.
— Dar nu-ți plac, de fapt, nu-i așa? La bețe mă refer, am întrebat-o într-
un moment când el nu era prin preajmă.
— Ba da.
— Sunt doar bețe. Nu-i un artist adevărat, cum ești tu
Voiam să-i amintesc de talentul ei, de femeia calmă din mijlocul haosului
de hârtii.
— Cred că sunt mai mult de-atât, a zis ea. Vreau să spun că le înfășoară.
Durează mult. Unele bețe îl cheamă. Natura îi vorbește. Poate o să fac și eu
unul.
— Aoleeeu! am exclamat.
— Serios. Poate.
— Sunt bețe, mamă! Bețe.
— Bine, poate că sunt puțin cam caraghioase, a recunoscut ea.
Începea să-și revină în simțiri.
Mama lucra câteva după-amiezi pe săptămână la un restaurant-cofetărie din
apropiere. Mă dusese acolo o dată. Era chelneriță. Mi-a spus secretul
locului: proprietarul, maestrul patiser care stătea în bucătărie și pregătea
prăjiturelele, lingea vârful metalic al pungii cu glazură atunci când trecea de
la o prăjitură la alta. Când am mers acolo, mi-am luat totuşi o prăjitură. Nu
aveam voie să mănânc zahăr în general, și era prea gustoasă ca să-mi pese
de microbi.
— Lumea e făcută mai mult din spațiu decât din materie, mi-a spus
mama câteva zile mai târziu, când eram acasă.
Citea o carte despre fizica cuantică și intrase într-o stare comunicativă. A
zis că atomii sunt atât de departe unii de alții, încât nu există o diferență
reală între spațiu și materie, pentru că materia e în mare parte formată din
spațiu; chiar dacă obiectul la care te uiți arată ca un corp, o canapea, o
masă, de fapt nu e, e doar spațiu – iar dacă ai putea cu adevărat să vezi asta,
ai putea trece prin pereți.
Mama zicea că unii mistici luminați se pot propulsa prin pereți, ca și cum
n-ar exista; ei știu câte ceva despre fizica cuantică, chiar dacă doar la nivel
intuitiv, știu ceva despre spațiile dintre atomi – spații mai mari decât
terenurile de fotbal, spunea ea. Eu nu văzusem niciodată un teren de fotbal.
Misticii ăștia nu cădeau pradă închipuirilor noastre despre structura
spațiului, și pentru că înțelegeau că materia e, de fapt, o iluzie, nu erau
obligați să se supună legilor fizicii. Spunea că există cazuri legendare când
unii guru puteau să fie în două locuri în același timp, să vorbească în fața a
două grupuri diferite de oameni în exact aceeași clipă.
Mi-a zis toate astea în sufrageria noastră. Am încercat să-mi imaginez
dormitorul aflat dincolo de perete, să cred în absența materiei atât de
puternic, încât să se disipeze dinaintea ochilor mei. A doua zi, preț de
câteva ore în care abia dacă am respirat – după ce mi-am ridicat un deget la
nivelul nasului, la distanță de câțiva centimetri, și, concentrându-mă asupra
unui punct aflat în spatele lui, degetul s-a estompat până a devenit
translucid –, am crezut că pot să văd prin propriul deget. Eram în stare să
fac minuni. Acum era rândul pereților.

Note
4. Stil arhitectural dezvoltat de mișcarea artistică Arts and Crafts în Statele Unite, folosit mai ales
în California de Sud, începând cu anul 1905 (n. tr.).
5. Așternut japonez; ansamblu format din saltea și pătură, întinse pe podea (n. tr.).
6. Joc de cuvinte: „mouse“ înseamnă „șoarece“ în engleză (n. tr.).
 Liniile vieţii

C
ând eram în clasa a doua, mama a ținut într-un weekend un curs de
artă pentru mine și alți cinci elevi. Ne-a dus cu mașina la o fermă
din zonă numită Hidden Villa, unde trebuia să pictăm ce vedeam în
natură.
— Faceți perechi de câte doi la o centură, a zis ea.
M-am așezat în față, lipită de Mary-Ellen, care avea păr scurt și gropițe și
o respirație uniformă, liniștită, pe care o simțeam pe ceafă. Mama a încărcat
toate ustensilele în portbagaj. Fiecare dintre noi avea un șevalet mic, care se
putea strânge, un set de acuarele, cărbune, o radieră și o bucată de pânză
moale.
— Ce-o să desenăm? a întrebat Joe.
— Nu știu, a zis ea. O să găsim ceva când ajungem acolo.
Nu era ca alte mame. Ea și cu mine nu eram ca alte familii. Mi-era teamă
că în postura de profesoară o să ne dea de gol, o să arate cât de ciudate
eram.
Cu câteva zile mai înainte, o surprinsesem pe mama stând pe vine pe
closet, cocoțată deci pe vas, cu pantalonii în jurul genunchilor, ca o perdea,
și picioarele bine echilibrate.
— Ce faci? am întrebat-o îngrozită.
— Am învățat asta în India, mi-a răspuns. E o poziție mai bună. Închide
ușa.
Ferma se afla printre niște dealuri acoperite cu lauri cu trunchiuri subțiri,
care-și scuturau frunzele în formă de semilună. De-a lungul drumului
creștea o fâșie verde deschis de lăptuca- minerului. Aerul era limpede și
încărcat de parfumul copacilor. Terenul pe care se înălța ferma era un
triunghi neted înconjurat de dealuri și aparținea unei familii care făcuse bani
din azbest. Mama spunea că azbestul era un bun izolator, dar se dovedea că
e un fel de otravă, iar eu m-am gândit la asta la fermă, că aerul era foarte
curat și că ferma era înfloritoare, dar ridicată pe bani otrăviți.
 Ne-am luat ustensilele și am urmat-o pe mama până pe un câmp de lângă
parcare, unde se înălța un copac mic, rătăcit, cu scoarță puternic texturată.
De ramuri se mai agățau doar câteva frunze, iar la baza trunchiului creșteau
smocuri de iarbă ca niște mustăți. Printre firele verde-neon se vedeau petice
de pământ.
— Ăsta, ne-a zis.
Ne-am montat șevaletele în semicerc. Dincolo de copac erau o grădină
înconjurată cu gard, un hambar şi câteva magazii; mai departe, dealurile se
încrețeau la capătul văii înguste, ca o porțiune de piele ciupită. Copacul,
iarba verde, dealurile albastre, apoi dealurile mov, cerul – avea să fie greu
să surprind întreg peisajul pe mica mea coală de hârtie.
— Înfigeți șevaletele adânc în pământ ca să fie stabile, a zis mama.
A trecut pe la fiecare și ne-a fixat șevaletele în pământul dur, ajustându-
le, arătându-și autoritatea firească asupra lumii fizice și confortul pe care-l
simțea în ea. Pentru mine, fermitatea cu care vorbea și se mișca era nouă,
chiar puțin înspăimântătoare. După ce ne-am lipit cu scoci colile de hârtie
pe planșele Masonite, a trecut în fața noastră cu o pensulă ascuțită într-o
mână și ținând-o pe cealaltă vertical și deschisă, ca pe o coală.
— Înainte să începem, aș vrea să vă arăt cum să folosiți pensula, a zis ea.
Să nu apăsați în jos, pe cap – ne-a arătat cum, iar perii s-au întins în toate
direcțiile, ca un mop –, trageți perii pe hârtie într-o singură direcție,
mișcând mâna împreună cu perii, nu împotriva lor.
Învățasem de mulți ani cum să folosesc o pensulă și mă deranja că trebuia
să ascult aceleaşi explicaţii.
Am început să desenăm. Creioanele Conté pătrățoase erau niște bețișoare
maronii care aduceau chiar cu ramurile din fața noastră. Urma să pictăm
peste desen ca să adăugăm culoare.
— Nu desenați copacul pe care credeți că-l vedeți, a zis mama. Desenați
copacul pur și simplu. Aveți încredere în ochiul vostru.
Nu eram sigură de unde să încep copacul pe pagină, de unde să se înalțe
spre cer peste gradațiile de culoare ale dealurilor. Acum, că mă uitam cu
adevărat la peisajul din fața mea, am observat că pământul și ierburile îmi
ocupau aproape la fel de mult spațiu ca și dealurile. Mi-a fost teamă ca nu
cumva copacul meu să ajungă într-un spațiu minuscul din centru, înconjurat
de spațiul gol alb pe care știam că mama îl detesta.
— Trebuie să-ți faci mult curaj pentru primul semn, a zis ea aruncând o
privire la coala mea albă. Și nu uita: în natură nu există linii drepte.
Am trasat câteva dungi drepte.
— O baltă poate fi mai interesantă decât un desen, mi-a zis ea.
Era o expresie pe care o mai auzisem, o preluase de la unul dintre
profesorii ei de la colegiul comunitar. Când desenam împreună, nu mă lăsa
să folosesc negrul, insistând că negru nu e o culoare și că, dacă mă uitam
mai atent, aș fi văzut că aveam nevoie de altceva. Nu credea nici în „tipul
rău“ și „tipul bun“ din cărți și din filme și se supăra pe mine când vorbeam
așa despre personaje. Pe mine asemenea etichete și culori mă linișteau,
pentru că îmi creau impresia unui loc unde te poți odihni.
Trecea pe la fiecare dintre noi în timp ce lucram. Pe un coleg l-a ajutat să
ascundă o porțiune care nu-i ieșise bine, pe altul l-a ajutat să înceapă să
deseneze locul din care ramura pornea din trunchi.
— Îmi dai voie? a zis mama înainte să ia creionul de la Mary-Ellen,
adresându-i-se ca unui adult. Vreau să încerci să surprinzi spiritul
copacului. Nu doar cum arată, ci forța vitală dinăuntrul lui.
M-a surprins că nimeni n-a zâmbit a batjocură când a auzit asta, că toată
lumea voia să deseneze cu o concentrare care mie îmi lipsea. Mai devreme
nu-mi dorisem să fiu asociată cu ea, iar acum speram să ies în evidență
drept fiica ei, omul din interior, deținătoarea unor cunoștințe pe care alții nu
le aveau. Am crezut că vorbește într-un limbaj pe care nu-l mai înțelege
nimeni în afară de mine și mi-era rușine că-l înțeleg. Însă ceilalți ascultau ca
și cum ar fi înțeles și ei, dar lor nu le era rușine.
Mi-era greu să văd copacul numai așa cum arăta el. Mi se părea că e ca și
cum aș fi scris cu stânga. Ideea de copac mi se tot strecura în degete și în
privire, așa că trebuia să mă mișc repede când vedeam ceva, înainte să
devină iarăși doar ideea de copac.
— Închide un ochi, dacă te ajută, mi-a zis.
Am încercat; lumea s-a aplatizat. Apoi s-a întâmplat ceva neașteptat:
ramura pe care o desenam nu mai țâșnea din copac. Nu mai era o ramură, ci
o formă făcută din lumină, aflată în interiorul altor forme făcute din lumină.
M-a copleșit. Copacul era doar o formă, n-avea nimic de-a face cu ramurile.
L-am desenat repede așa cum arăta, nu așa cum era.
Gata, terminasem. Îl văzusem preț de o clipă. Fusese de-ajuns.
Am început să folosim acuarelele, adăugând un strat de culoare
desenelor.
— Copacii au nevoie de lumină, apă, substanțe nutritive, a zis mama. Dar
dacă au parte de prea mult, nu le merge bine. Puțină luptă îi întărește, face
pomii să dea roade mai bune.
Avea să repete lucrul ăsta de multe ori în următorii ani, mult după ce m-
am prins că era o metaforă.
— Vedeți culorile așa cum sunt ele, nu cum ar trebui să fie, ne-a zis.
Îmi arătase odată cum un castron portocaliu poate fi albastru când
reflectă cerul, sau mov când stă la umbră, sau alb când bate lumina în el.
Îmi zisese că atunci când se întâmplă asta e ca o surpriză: așa îți dai seama
că ceea ce vezi e adevărat.
Nu există culoare fără vreo culoare în jurul ei. Nici măcar culoarea
hârtiei. Totul e important şi nimic nu e de sine stătător, ci în relație cu tot
restul. La un moment dat cred că şi-a atins fața, poate ca să-și îndepărteze
un fir de păr, iar când m-am uitat la ea am văzut că are pe șaua nasului o
pată maronie.
— Mamă, am zis, ai cărbune pe față.
— Nu contează, Lisa, mi-a răspuns ea.
Înainte să vină părinții, mama a trecut pe la fiecare și a făcut comentarii în
timp ce studia fiecare desen. Numea momentul acela „Critica“.
— Îmi place compoziția, i-a spus unuia dintre noi.
— Foarte frumos, subtil, i-a spus altuia.
Desenul lui Joe i s-a părut deosebit de impresionant.
— Partea asta, a zis ea arătând spre dealuri, e sublimă. Uau!
Mie mi-a lăudat mișcarea unduitoare a copacului, dar mi-a spus că
desenul e incomplet. Mi-a zis că am terminat prea repede, că am desenat și
am pictat fără să am răbdare, de parcă exercițiul ar fi fost o cursă.
*

— Mâine ar trebui să vină Steve cu patul.

Îi rostea numele ca și cum ar fi fost doar o cunoștință. Se oferise deja de
două ori să ne aducă patul, dar apoi nu mai apăruse. Mama separase micul
alcov cu lucarnă de restul sufrageriei printr-o perdea – aici urma să pună
patul, înlocuind futonul de pe podea pe care dormeam când nu împărțeam
patul cu mama. Iubita lui, pe care n-o cunoscuserăm, chiar o sunase pe
mama să-și ceară scuze, promițându-i că de data asta o să apară.
Steve. Știam atât de puține despre el! Era ca o sculptură de Michelangelo,
un bărbat întemnițat în piatră dură, pe jumătate netedă, pe jumătate
neprelucrată, care te făcea să-ți imaginezi partea dinăuntrul blocului, care
încă nu ieșise la suprafață.
— Data trecută n-a venit, am zis.
Așteptaserăm preț de o oră. Poate că nu știa ce pat să cumpere; poate că
nu știa cum să ajungă la noi acasă. Poate că mama îi comunicase ora
greșită.
— De data asta a promis că vine, a zis ea. Vedem.
Întâi am așteptat înăuntru, apoi am ieșit pe cercul de asfalt și am început
să ne uităm pe stradă. Eram atât de entuziasmată de sosirea lui, că mă
îmbrăcasem cu rochia mea bună, pe care mi-o făcuse cadou cățărătorul, și
aveam fluturi în stomac. Dincolo de aleea care ducea la casa noastră treceau
mașini. Oricare dintre ele putea fi a lui. Am așteptat.
— Nu cred că o să vină, a zis mama în cele din urmă.
Ne-am întors în casă. Mă simțeam golită pe dinăuntru. Ziua – încărcată
de entuziasm, noutate, extravaganță și mister, atât de diferită de restul
zilelor – a redevenit o zi seacă, la fel ca oricare alta. Eram iarăși doar noi
două și nu aveam nimic de făcut.
— Ai chef să ieșim cu rolele?
Când eu și mama ieșeam cu rolele, cel mai mult ne plăcea să găsim
cimentul moale. Când mergi pe jos, trecerea nu e atât de evidentă, dar pe
role simți o diferență clară. Spuneam că asfaltul moale e „ca untul“.
Trecerea pe zonele „de unt“ după cele aspre, gălăgioase – cele mai dure
porțiuni îmi trimiteau vibrații până la genunchi și șolduri, obrajii îmi
tremurau și mă mâncau ochii – îți crea impresia că plutești.
Găsiserăm o astfel de porțiune lângă parcarea de pe Oak Grove, unde
locuiserăm cândva. Vechiul nostru studio, cu tot cu casa în care se afla
fuseseră dărâmate și înlocuite cu o clădire din scânduri maro ce aparținea
Comerica Bank.
— Cordonul tău ombilical e îngropat undeva sub banca aia, a zis mama
când am trecut pe lângă noua construcție.
M-a tulburat; cu siguranță alte mame nu îngropau cordoanele ombilicale
ale copiilor în curte.
Porțiunea cu ciment moale era în fața unei clădiri de birouri într-o
imitație de stil palladian, cu două rampe care se curbau deasupra unei
grădini alpine până la o ușă de sticlă colorată. Cimentul de pe rampe era
mătăsos, iar de-a lungul lui fuseseră montate balustrade de fier curbate. Am
patinat în cerc, urcând pe o rampă, coborând pe cealaltă și urcând din nou
pe prima.
Mama se tot uita la mine; nu dădeam de înțeles că aș ști că mă privește.
— Să știi că ești exact fiica pe care mi-o doream, mi-a zis. La fix. La
ferma la care am stat înainte să te naști erau o fetiță, de trei sau patru ani, și
mama ei. Era Taur, precoce și deșteaptă. Mi-am zis că așa o fetiță mi-aș dori
și eu.
— Știu, am zis.
Îmi mai spusese povestea. („Nu doar că te iubesc“, îmi zicea de multe
ori. „Te și plac.“)
— Și el a pus numele meu unui computer?
— Pe urmă a tot dat-o la-ntors, cică n-ar fi fost adevărat.
Apoi mi-a spus – din nou – povestea despre cum au stat ei împreună pe
câmp și au găsit un nume pentru mine, cum el refuzase toate variantele până
la „Lisa“.
— Te iubește, a zis mama. Doar că nu știe că te iubește.
Pentru mine era greu de înțeles.
— Dacă te-ar vedea, dacă te-ar vedea cu adevărat și ar înțelege ce pierde,
cum te dezamăgește, ar muri de durere, așa.
S-a oprit, s-a apucat de balustradă, și-a dus mâna la inimă, afișând o mină
chinuită, îndurerată și s-a cocoșat ca și cum ar fi fost gata să cadă și să
moară.
Am încercat să mă gândesc ce pierduse el. Nu mi-a trecut nimic prin
minte.
 Mult mai târziu, am auzit de la niște oameni că pe atunci tata ținea în
portofel o fotografie de-a mea. O scotea și o arăta pe la dineuri, zicând „Nu-
i copilul meu. Dar nu are tată, așa că încerc s-o sprijin“.
— E pierderea lui, a zis mama pe drumul de întoarcere. Marea, uriașa lui
pierdere. Într-o bună zi o să-nțeleagă. O să se-ntoarcă și o să i se sfâșie
inima când o să vadă cât de mult semeni cu el și când o să priceapă cât de
mult a pierdut.
Simțeam că e momentul potrivit să fac în așa fel încât să primesc un pisoi.
Adăpostul pentru animale era la marginea Rezervației Naturale Baylands,
într-o clădire în stil guvernamental.
— Au prea mulți pisoi, a zis mama în timp ce mergeam într-acolo și eu
mă străduiam să-mi astâmpăr entuziasmul. Dacă nu le găsesc un cămin, îi
eutanasiază.
Camera principală era cu plan deschis, făcea ecou, avea tavan înalt, cu
grinzi, și podea de piatră. Animăluțele erau în spate, după o ușă. Femeia de
la recepție purta o uniformă verde- militar, cu o curea asortată și multe
buzunare țepene. A scos o mapă și ne-a întrebat unde locuim și de cât timp.
— Într-o casă din Menlo Park, a zis mama. Ne-am mutat de câteva luni.
— Și înainte de asta? a întrebat femeia.
— Am stat două luni în casa unui prieten, a răspuns mama pe un ton
neutru. Iar în locul dinainte am stat patru luni.
Femeia a strâns din buze în timp ce scria toate aceste informații în mapă.
Îmi doream ca mama să mintă, sau măcar să nu pomenească de unele
mutări, ca să creeze o imagine mai bună despre noi; abia când a început să-i
spună femeii despre toate mutările am înțeles că era ceva ce ar fi fost mai
bine să păstrăm sub tăcere. Chiar dacă mama fusese de acord să venim să
luăm un animăluț, am început să bănuiesc că tot nu era hotărâtă și că de
aceea nu voia să-și nuanțeze răspunsurile, dându-i femeii o impresie proastă
despre noi. Sau că era profund convinsă că trebuia să fie sinceră. Sau că
începuse să simtă satisfacție de pe urma limpezimii seci a imaginii generale
pe care i-o ofereau întrebările femeii, devenind mai interesată de turnura pe
care o căpăta povestea decât de pisică – iată peisajul vieții noastre, văzut de
sus de tot sub formă de tipar.
— Avem curte, am zis eu.
 Femeia a continuat să i se adreseze mamei:
— Credeți că puteți avea grijă de un animal de companie dacă vă mutați
așa des de colo-colo?
— Așa cred, a răspuns mama. Ne-am mai stabilizat.
Femeia s-a ridicat în picioare.
— Nu cred că în clipa de față vă putem da un pisoi.
Nu mă așteptam la o hotărâre atât de fermă. Nici măcar nu ne lăsase să
vedem animăluțele. Am ieșit cu mama din clădire și am dat de aerul
înțepător, sărat, din Baylands. Nu ne-am vorbit. Eram stupefiate și vlăguite.
Câteva zile mai târziu, ne-am oprit la un magazin de animale de
companie de unde mi-a cumpărat doi șoricei albi și cea mai scumpă cușcă,
făcută din sticlă.
Patul a ajuns la un moment dat, dar nu și tata. Era un pat suspendat compus
din mai mulți cilindri roșii de metal care se îndoiau și se uneau între ei, ca
un circuit electric, formând un fel de instalație de gimnastică. Mama l-a
asamblat, apoi a aplatizat cutiile în care sosise. Alături de el, conectat prin
aceleași tuburi de metal, era un birou alb, mic, din plăci aglomerate și,
deasupra biroului, un raft de aceeași culoare. Am urcat pe scară până în
patul așezat chiar sub lucarnă. Era primul meu pat și primul cadou primit de
la tata.
*

Am început să fac mici excursii – la grădina zoologică, în parc, la

cumpărături – cu Debbie, sora mai mare a fostului iubit al mamei,
cățărătorul. Preda engleza pentru străini, lucra la raionul de cosmetice de la
Macy’s din downtown San Francisco și făcea curat în casa unui burlac dintr-
un oraș învecinat numit Atherton. Debbie avea cam treizeci de ani, la fel ca
mama, dar n-avea copii. Se oferise să mă ducă în aceste mici excursii,
inspirată de o fată mai mare care avusese grijă de ea când era mică și avea
probleme acasă, arătându-i cum să se machieze, să se parfumeze și să-și
aleagă accesoriile.
Am așteptat-o împreună cu mama în ziua cu pricina. Când a coborât din
mașină, purta blugi roz deschis, saboți cu toc înalt și un top roșu cu volănaș.
Numeroase brățări de bachelită se loveau unele de altele, zdrăngănind la
fiecare pas. Purta cercei mari, rotunzi, și o eșarfă cu model. Arăta ca o
pasăre tropicală aflată pe tărâmul zburătoarelor maronii.
Conducea un Ford Fiesta roșu cu transmisie manuală și emana un
optimism vesel care părea chemarea vieții ei, un strat de lumină care făcea
ca orice altceva să fie irelevant. Voia să-mi arate viața pe picior mare. În
jurul ei plutea un nor de parfum cu aromă de muguri de portocal și
substanțe chimice plăcut mirositoare. Avea părul scurt și coafat; culoarea și
forma lui îți dădeau impresia că pe cap i se formau valuri molcome, chiar
dacă, atunci când l-am atins, am fost surprinsă să simt ceva ca o crustă.
— Fixativ, mi-a explicat ea.
Mi-am zis că o să vreau și eu să mă dau cu fixativ când o să fiu mare.
Pe drumul de dus și pe cel de întoarcere de la Macy’s, piscina Rinconada,
grădina zoologică sau casa ei, pe El Camino sau pe Alameda de las Pulgas
sau pe Autostrada 280, obișnuia să-mi vorbească despre cum vrea să
găsească Autostrada Cerului, o șosea care – spunea ea – era mult deasupra
noastră, deasupra pământului, printre nori.
— De-am putea s-o găsim… zicea ea. E o rampă pe-aici pe undeva.
Ne-am uitat amândouă după rampă, chiar dacă nu ştiam cum ar fi trebuit
să arate.
— Fir-ar! izbucnea în cele din urmă. Probabil am ratat-o. Uneori o și
închid. Data viitoare.
În anul dinainte, Debbie locuise în Italia, la o familie, în casa lor de pe
coasta Adriatică. Se gândise să rămână acolo, însă mama ei luase avionul
până în Italia și o recuperase. Acum făcea primii pași dificili spre a-și
construi o viață. Pe atunci nu știam nimic din toate astea, știam doar că pare
să nu aibă griji, că se află la o distanță miraculoasă de seriozitatea obișnuită
a adulților, că e minunat de ireală, la fel ca Autostrada Cerului.
Așteptam cu nerăbdare ieșirile noastre toată săptămâna și îmi alegeam
hainele dinainte, având grijă de ele și punându-le deoparte ca să fiu sigură
că rămân curate până în ziua cu pricina. M-am îndrăgostit de Debbie așa
cum se îndrăgostesc uneori fetele de femei care nu sunt mama lor. Cu ea
eram cea mai plăcută versiune a mea. Debbie și vocea ei degajată,
perspectivele neobișnuite din care-și privea viața, sunetul ascuțit al
brățărilor, ținuta – o nebunie de forme și culori țipătoare, haine a căror
cromatică prindea viață – contrabalansau felul de a fi al mamei, care
aluneca în depresie.
— Așa ar fi trebuit să fie, a zis mama după ce a văzut un documentar
despre balene, care se nasc știind deja să înoate, să se lase purtate de curent,
să plutească; nu tu pamperși, nu tu senzație de încremenire, nu tu sarcini
care să te tâmpească.
De când se despărțise de artistul cu bețele, mama n-avea chef să facă prea
multe, și nici nu ne permiteam să facem prea multe. Făcea mâncare – orez
brun, tofu, legume – pe care nici una dintre noi nu era încântată s-o
mănânce și stătea mult timp în camera ei, de dimineață până seara, făcând
divinații I Ching cu lumina stinsă. Semiîntunericul mă speria pentru că arăta
cât de stranii eram, că între noi nu existau formalități sau separare.
Într-o zi s-a simțit mai bine și a zis să mergem la Muzeul de Artă
Modernă din San Francisco, dar că mai întâi voia să oprească la un
bancomat. Apoi a spus că la muzeu o să ne plimbăm prin galerii, o să
intrăm în sala cu sculpturile mari și caraghioase ale lui Claes Oldenburg, că
eu o să lenevesc pe bănci sau o să stau în cap în timp ce ea se uită la lucrări,
că o să-mi șoptească la ureche tot felul de lucruri despre artiști și că la
sfârșit o să luăm o gustare la cafenea.
— Hai să nu ne oprim la bancomat, am zis. Te rog!
Dar s-a oprit oricum, la ieșirea din oraș. Din aparat nu a ieșit decât o
bancnotă. A luat-o, a făcut câțiva pași, apoi a rămas în mijlocul trotuarului
ca s-o studieze, năucită. Am mers acasă. Nu mi-a răspuns la nici o întrebare,
mi-a zis să tac și s-a retras în camera ei pentru tot restul zilei.
— Du-te și joacă-te, mi-a zis. Mă simt bine. Lasă-mă singură, scumpo.
Nu îndrăzneam să desenez, să-mi fac ordine în haine, să le fac curat
șoriceilor în cușcă, să fac orice lucru normal, până la urmă. Parcă aș fi fost
pe o bărcuță în mijlocul unei furtuni – nu puteai să nu fii atent la ea, altfel s-
ar fi răsturnat când te așteptai mai puțin.
Săptămâna următoare, Debbie m-a dus la casa unde locuia cu părinții ei, în
Menlo Park, pe Hobart Street. Mama ei, blondă și plinuță, cu piele
pergamentoasă, stătea în colțul unde se servea micul dejun, purtând șorț și
decupând dreptunghiuri dintr-un ziar colorat. Foarfeca foșnea plăcut.
Am întrebat-o ce decupa.
 — Cupoane, a răspuns. Le duc la magazin și plătesc mai puțin.
Punea fiecare dreptunghi de hârtie într-un compartiment al unei cutii de
plastic.
Într-unul dintre sertarele de la scrinul lui Debbie era un compartiment
secret. Un sertar într-un sertar.
— Nici măcar ai mei nu știu de el, mi-a zis în șoaptă, apropiindu-și fața
de a mea.
Înăuntru era o cutie de bijuterii, iar în cutie – un colier cu un lănțișor
înnodat.
— Oare poți să-l desfaci? Ai degetele mici, a zis ea. Dacă poți să-l
desfaci, e-al tău.
M-am așezat pe pat și am tras de filamente până când s-au desfăcut toate
nodurile.
— Ai soț? am întrebat-o, în timp ce-mi prindea colierul.
— Încă nu, mi-a zis. Dar o să am. O să ies într-o zi pe stradă și – poc! – o
să dau de el după colț!
Când ne-am întors, mama era îmbrăcată cu hainele în care picta.
— Priviți, a zis ea și ne-a făcut semn spre un tablou aproape gata.
Debbie a vrut să-l vadă mai de aproape.
— E senzațional! a zis Debbie. N-am văzut niciodată un tablou mai
frumos!
(Mai târziu, Debbie mi-a spus că nu pricepe cum de suntem sărace când
mama are un asemenea talent. Credea că mama ar putea în cel mai rău caz
să-și vândă tablourile pe stradă; însă arta mamei nu aducea bani, cu excepția
câtorva proiecte de ilustrații.)
Ne-am așezat la masă, eu stând în brațe la Debbie. La un moment dat, în
timp ce ele vorbeau, am ridicat privirea și am zis:
— Tu ai dinți albi. Mama îi are galbeni.
Mama s-a foit pe scaun. Se plângea frecvent de cum îi arată dinții.
— Debbie habar n-are ce vorbește, a zis mama după ce a plecat Debbie.
E fățarnică, judecă lumea și habar n-are ce dracu’ vorbește.
E adevărat că Debbie o judeca: la un moment dat în timpul vizitei,
Debbie a observat vasele din chiuvetă și o pată pe perete, făcută când
chiriașii dinaintea noastră vărsaseră o băutură. Cu timpul, porțiunea se
înnegrise ca o umbră, iar Debbie a observat-o și a strâmbat din nas.
— Vine-aici țanțoșă și te ia pur și simplu, a continuat mama. Tu ești o
bucurie – și mă judecă pe mine. Când datorită mie ești așa grozavă.
— Îmi place de ea, am zis.
— Să știi că nu-i perfectă. Nu-i fericită tot timpul. E prefăcută.
— Ar trebui să strângi și tu cupoane, i-am zis.
— Nici gând, mi-a răspuns. Eu nu sunt așa. Și nici nu vreau să fiu
vreodată.
Din ziua aceea, mama n-a mai așteptat cu mine dimineața, lângă garajul
casei din față, pe cercul de asfalt, să vină Debbie.
*

Într-un weekend, o prietenă de la școală – Daniela – și părinții ei m-au dus

la un musical. Am purtat dresuri de lână groase, albe. Pe la mijlocul
spectacolului îmi venea să merg la baie, dar nu puteam să plec. M-am
abținut cât am putut, dar până la urmă am cedat și am făcut pe mine. (Când
s-a aprins lumina, am fost ușurată să constat că nu se vedea că sunt fleașcă.)
La pauză, când am ajuns la baie, am aruncat dresurile în closet și am tras
apa. S-au mototolit în apropierea orificiului și s-au blocat acolo. Arătau ca
un ghemotoc de material plin de apă. Când am ieșit din cabină, în fața băii
se formase o coadă; persoana de la rând, o femeie, s-a îndreptat spre cabina
din care tocmai ieșisem.
— Nu cred că vreți să intrați acolo, i-am zis cât am putut de răspicat, de
parcă am fi fost partenere într-o conspirație. S-a înfundat cu o pereche de
dresuri de copil.
Femeia mi-a aruncat o privire ciudată și abia când am ieșit de la toaletă
mi-am dat seama că mă dădusem de gol.
După spectacol, mama ne-a dus pe Daniela și pe mine să mâncăm pizza
la Applewood, și în timp ce ne întorceam la mașină îi învârteam geanta de
pânză ținând-o de mânerul lung, descriind cu putere cercuri mari deasupra
trotuarului. Daniela o vântura în toate părțile. Probabil că un cuter pe care-l
folosea mama la proiectele ei a ajuns pe fundul genții, și-a pierdut capacul
și a străpuns materialul. Fundul genții m-a atins pe partea de sus a
încheieturii și m-a tăiat. Mai târziu, mi-a rămas o cicatrice verticală, de vreo
doi centimetri și jumătate, care-mi împarte antebrațul în două, în formă de
„I“ care nu arăta rău și cu care m-am obișnuit, până la urmă. O vreme s-a
simțit vinovată și abia dacă putea să se uite la cicatrice. Dar apoi, după mai
mulți ani, arăta spre urmă și exclama: „Te-am semnat!“, de parcă aș fi fost o
lucrare de-a ei.
Uneori, mama comenta cum mama ei, Virginia, n-ar fi făcut diverse: n-ar fi
dus-o la cafenea să mănânce o prăjitură, n-ar fi intervenit pentru ea la
școală, nu i-ar fi adus gustări în pat când îi era foame – iar numitorul comun
al acestor comentarii, din câte am înțeles, era cel puțin faptul că mama ei îi
refuzase în copilărie lucrurile care mie îmi plăceau cel mai mult la copilăria
mea.
— Când eram mică, mi-a zis, mama a observat că am talent și s-a dus să-i
cumpere surorii mele Linda un șevalet și un set elaborat de culori. Apoi mi-
a spus că n-am voie să mă ating de el.
Mai voiam povești de genul acela – povești despre cruzimea Virginiei –,
dar în loc de asta îmi vorbea despre cum mama ei era o bucătăreasă
desăvârșită și punea la uscat prin bucătărie tăiței groși, făcuți în casă, ca pe
niște șosete, cum insistase să cumpere pilote cu puf într-o perioadă când nu
erau ceva obișnuit. Odată, într-o zi cu ninsoare, Virginia s-a uitat pe
fereastră și a văzut doi cardinali roșii care stăteau pe o ramură și a hotărât
să-și cumpere o pereche de pantofi roșii, ceea ce a și făcut. Prin Virginia ne
înrudeam cu Branch Rickey, care fusese stră-unchiul ei și directorul general
al echipei Brooklyn Dodgers, omul care l-a ajutat pe Jackie Robinson să
intre în Liga Profesionistă de Baseball. Era important s-o apărăm pe
Virginia, asta lăsa mama să se subînțeleagă, chiar înainte să aflu de ce
anume o apăram.
— Prima mea amintire e de când eram mică și stăteam în pătuț, mă uitam
în jur și vedeam cât de sărăcăcioasă era camera, mi-a spus. Zici că venisem
dintr-un loc mult mai drăguț.
Când îmi povestea despre copilăria ei îmi spunea cât de lipsită de apărare
se simțea uneori și cât de puternică alteori. Era obligată să poarte fustă și
paltonașe subțiri când mergea la școală în iernile înghețate din Ohio.
Avusese inițiativa și spiritul independent să păstreze surprizele de la cereale
și să le dea la schimb pe binocluri, iar la răsărit ieșea să se plimbe și să
urmărească păsările. Acum căuta ceva mult mai bun decât lucrurile de care
avusese parte – își dorea asta pentru amândouă –, ceva nemaipomenit pe
care și-l putea imagina, dar pe care încă nu-l gustaserăm sau văzuserăm.
*

Mama și cu mine am mers să facem o drumeție lângă Maryknoll Seminary,

într-o rezervație naturală cu dealuri acoperite de iarbă și un cămin pentru
preoți misionari care se retrăseseră din activitate. Mergeam pe o potecă
largă. În jurul nostru, iarba și ciulinii răspândeau miros de tămâie și săpun.
Insectele erau gălăgioase, apoi, brusc, se opreau, ca și cum ar fi scăzut
dintr-odată presiunea, lăsând aerul gol, pe urmă începeau din nou, iar
presiunea creștea la loc. Era vremea preferată a șerpilor. Era posibil să dăm
de unii care se încălzeau la soare pe poteci.
— În India am văzut un pui de cobră, mi-a zis ea. Ne tăia calea, își
ridicase capul.
A scos un sunet aspirat, din adâncul gâtlejului.
— Sunt cele mai periculoase. La vârsta aia nu-și cunosc încă puterea,
eliberează tot veninul deodată.
Nu mi-o imaginam pe mama în poveștile ei, ci vedeam poveștile din
perspectiva ei, de parcă aș fi fost eu în India și aș fi văzut cobra.
Pe dealul care se înălța deasupra noastră era un cactus verde care avea un
fruct roșu intens.
— Mi-am dorit de mult să gust, a zis mama.
A început să urce, stârnind mici avalanșe de pământ.
— Mama, oprește-te, am zis.
— Mă bucur că nu ești tu mama mea.
— Hai să mergem mai târziu.
— Haide, Lisa. Mi-am dorit dintotdeauna să fac asta.
— Sunt țepi!
— Nu m-am născut ieri, a zis, continuând să urce.
Răspundea așa când făceam pe știe-tot. De ploaie aveam nevoie – era
secetă, cea mai gravă de mult timp încoace. Nu era recomandat să tragem
apa după ce făceam pipi. Panta dealului era galbenă, iarba îi trosnea sub
picioare.
 A ajuns într-un punct aflat deasupra cactusului, așa că trebuia să se
aplece spre el. Cactusul nu părea real, ci fragil, cu articulații ca de păpușă
de plastic.
— Roșu e o culoare periculoasă în natură, a zis ea când era aproape să
atingă fructul. E un avertisment: „Otravă – nu mă mânca“.
Și-a acoperit mâna cu marginea tricoului, și-a supt burta, s-a întins, a
apucat partea de sus a fructului și a tras. Nu s-a desprins cum credea ea.
A început să-l rotească.
— E fibros, a pufnit ea. Nu vrea să iasă.
Voiam s-o fac să se oprească; se purta nebunește și o uram. Eu știam tot.
Eram plină de premoniții. Firele de iarbă sâsâiau.
Într-un final a reușit să smulgă fructul și a coborât cu el pe cărare, lângă
mine.
— Hai să-l ducem acasă și să-l fierbem, i-am propus.
— Vreau să gust acum, mi-a răspuns ea. Numai de-aș reuși să-i scot
coaja.
Și-a protejat mâna cu tricoul ca să îndepărteze o parte din coajă, apoi a
început să ciugulească din miez, încercând să evite coaja.
— Mmm. E bun. Interesant. Vrei să guști?
— Nu, mersi, am zis.
În drum spre casă, a început să geamă.
— Gâtul, a spus. Mă doare când înghit.
La un semafor s-a îndreptat în scaun și s-a uitat în gât în oglinda
retrovizoare. Deși îmi propusesem să nu-mi fie milă de ea, eram îngrozită.
— Ți-am zis să aștepți.
— Știu. Nu pot să vorbesc, Lisa, mă doare prea tare.
Probabil că îi rămăseseră în gât niște spini mici, transparenți de pe coaja
fructului.
Când am ajuns acasă, cu gâtul usturând-o cumplit, s-a dus să-și ia hainele
din uscător și a constatat că își micșorase din greșeală puloverul de angora
preferat.
— La naiba! a strigat.
Avea nasturi din sidef.
— Poți să-l iei tu.
 Mie-mi venea la fix, îmi ajungea până foarte puțin sub buric, mânecile
erau până la încheieturi, materialul era moale, cu model floral într-o mare
de roz, de parcă ar fi fost făcut de la bun început pe măsura mea.
În puținele zile rămase până la ieșirea mea cu Debbie am avut grijă să nu
port puloverul micșorat, care mi se părea ceva luat de la mama, o parte din
şuvoiul de noroc care curgea spre mine și o lăsa pe ea în urmă.
Câteva zile mai târziu, mama era în dormitor și arunca trei monede pe
covor lângă o carte, un creion și o bucată de hârtie, consultând cartea de I
Ching. Stătea așezată în colț, cu luminile stinse. Afară era ziuă, dar în
dormitor era întuneric. S-a aplecat, cu cotul pe un genunchi și fruntea
sprijinită în mână. Câteva șuvițe de păr i s-au lipit de obraz și i-au trecut
peste ureche.
— Ce s-a-ntâmplat? am întrebat.
— Mi-am pierdut tinerețea…
A aruncat din nou monedele, s-a uitat la ele, a făcut niște bife subțiri cât
niște picioare de insecte într-un șir care se întindea pe toată pagina și a
răsfoit o carte mică.
— Dar ai avut-o, am spus eu.
— Ție ți-e bine, a zis ea. Tu poți să ieși cu Debbie și să te distrezi. Eu n-
am pe nimeni.
— Poți să vii cu noi, am spus, deși știam că nu asta-și dorea.
— Vreau prietenii mei, viața mea.
Când a rostit cuvântul „viața“ a aruncat pe jos trei monede. Nu puteam fi
amândouă fericite în același timp. Pofta ei – de viață, de distracție, de
fructul cactusului – mi se părea un pericol. Fericirea mea apăruse din
rezervele ei de fericire, eram legate printr-o coardă nu foarte lungă. Dacă ea
era fericită, eu nu puteam fi; dacă eu eram fericită, ea nu putea fi. Economia
emoțională a lumii parcă stabilise că nu exista destulă fericire pentru
amândouă în același timp.
— Dar ai prieteni, am spus.
A suspinat.
— N-am nici un bărbat, nu tu soț, nu tu iubit, nu tu relație – nimic.
Aerul din dormitor era stătut.
— Dar eu te iubesc și sunt aici pentru tine.
 — Tot încerc și-ncerc, dar nu-mi iese nimic, a continuat ea, ca și cum n-
aș fi rostit vreun cuvânt. Aveam niște mâini așa frumoase și puternice
cândva!
Plângea atât de tare că între buze i se strânsese salivă și abia mai putea să
vorbească.
— Știi ce mi-a cumpărat Faye de Crăciun? a continuat, referindu-se la
mama ei vitregă; pe Jim și Faye îi consideram bunicii mei, pentru că pe
Virginia o văzusem numai de două ori.
— Mi-a cumpărat un fier de călcat, a zis. Lindei știi ce i-a cumpărat?
Linda era sora ei mai mică și frumoasă care primise setul de culori. Linda
era acum directorul câtorva filiale Supercuts și ieșea cu un fizician de la
NASA, care avea mustață și jacuzzi.
— O frapieră! a continuat ea.
Știam că aici nu era vorba despre cât de utile erau cadourile – am folosit
fierul și masa de călcat ani întregi, iar mai târziu Linda avea să spună că
ceruse în mod expres frapiera, așa cum mama ceruse fierul de călcat –, ci de
simbolistică. Însă tot voiam să-i spună lui Faye că făcuse o greșeală și s-o
pună pe Faye să ia înapoi fierul și să-i dea ce-și dorește.
S-a ridicat, a ieșit din dormitor, a luat o foarfecă de croitorie de pe biroul
din sufragerie, s-a dus în debara și a început să răscolească printre hainele
puse pe umeraș, aruncând mai multe tricouri și bluze pe jos, claie peste
grămadă.
— Nu face asta!
— Nu-mi spui tu mie ce să fac! Nu am nimic de purtat! Nimic.
A ciupit colțul unei bluze vechi, gri, apoi a desfăcut-o cu mâna, scoțând
la iveală tivul.
— E de la răscroială. E cumplită. Îmi urăsc hainele!
A suspinat, apoi a mârâit. A făcut o tăietură la baza unui tricou, apoi a
tras de el și l-a rupt în două, urlând de furie.
Mai făcuse asta cu alte haine când era nervoasă, le tăia răscroiala, scurta
bluze și mâneci, apoi nu le mai purta niciodată. Mai târziu, avea să fie
nevoită să arunce toate aceste haine, împuţinând şi mai mult mica ei
colecție.
Cam pe atunci, tata a dat o petrecere mare și costisitoare cu ocazia
împlinirii a treizeci de ani. A invitat-o pe mama, care voia să meargă. A
rugat-o pe Debbie s-o însoțească, dar pe măsură ce se apropia ziua cu
pricina a început să bată în retragere. Nu-și permitea o rochie nouă. I-ar fi
fost rușine să apară în zdrențe alături de oameni îmbrăcați elegant. A
renunțat în ultima clipă, lăsând-o baltă pe Debbie, care spera ca la
eveniment să-și găsească un soț. Pe atunci nu știam de petrecere, nu vedeam
decât cum mama devine melancolică și tot mai preocupată de garderobă și
de sentimentul că-și pierduse tinerețea.
Știam ce nu-i plăcea la ea – coapsele, fruntea, dinții, ridurile de deasupra
buzei – și că avea impresia că lucrurile astea și hainele vechi însemnau că
n-o să primească vreodată ce-și dorea. În realitate era frumoasă, avea
pomeții ridicați, un nas delicat. Spunea că ea, Linda, și Kathy erau poreclite
în liceu Surorile cu Fruntea, părul le creștea prea de sus, dar mie îmi plăcea
fruntea ei, era liberă și netedă ca un ou. Silueta ei semăna cu cea dintr-o
schiță a lui Rodin pe care am văzut-o mai târziu, cu o femeie care stă cu
trupul spre privitor, dar se uită peste umăr; fiecare element din schiță emană
feminitate și e uluitor proporționat – spatele, fundul, sânii. Talia subțire.
În seara aceea când pregătea cina, în timp ce spăla lintea și apăsa boabele
cu buricele degetelor, se uita la ele mohorâtă, de parcă urma să piardă ceva
de o valoare inestimabilă.
Când Debbie și cu mine ne-am întors acasă târziu într-o după-amiază,
mama ne aștepta în fața garajului. Mi-am dat seama după postură că era
ceva în neregulă – avea maxilarele încleștate. Își ținea mâna streașină la
ochi ca să se apere de soare; mi-am dat seama că plânsese.
Imediat ce ne-am dat jos din mașină a început să vorbească:
— Știi ceva, m-am săturat de chestia asta. M-am săturat să crezi că ești
mai bună decât mine.
— Mamă, oprește-te!
— Nu te băga, scumpo, a zis.
Debbie afișa o expresie inocentă, uluită; a început să bată în retragere
spre portieră.
— Să nu te prefaci că nu știu despre ce vorbesc, a continuat mama.
— Eu nu… Chiar nu voiam să… s-a bâlbâit Debbie.
— Aveai de gând să dai buzna în viețile noastre și să mă judeci în fața
fiicei mele. Și te crezi perfectă, când nu ești decât superficială și
caraghioasă, a zis mama printre dinți.
Era și ceva adevăr în ce spunea, lucru care-i făcea mânia cu atât mai
înspăimântătoare.
— Încerci să te strecori în viața Lisei, să fii mai bună decât mama ei. E
dezgustător! Cine dracu’ te crezi? E-un fel de molestare ce faci tu!
Începuse să strige. Se încruntase, iar buzele i se încrețiseră ca o folie de
aluminiu, și-a dezvelit dinții, iar Debbie, luată prin surprindere și având
centrul de greutate prea sus, cu tocurile țăcănindu-i pe asfalt, s-a retras de-a
binelea și a deschis portiera.
Mi-era teamă că Debbie o să creadă despre mine că sunt ca mama. Îmi
închipuiam că restul lumii nu ne vedea separat, ci ca pe aceeași persoană în
două corpuri diferite.
— Mamă!
— Taci, Lisa! mi-a tăiat-o.
Nu puteam să mă mișc sau să gândesc; pe lângă cum mă simțeam eu,
starea de șoc era nimic. Mi-era rușine de mama, de cât de înspăimântător
arăta cu părul nepieptănat când striga și mârâia. Scena s-a destrămat ca o
panglică ruptă în două, Debbie implorând, mama răspunzându-i și agitându-
se ca să strige și mai mult, Debbie bătând în retragere, strecurându-se în
mașină, pornind motorul și îndepărtându-se. N-am mai văzut-o niciodată pe
Debbie.
*

Mama se pregătea să iasă la prima întâlnire cu Ron.

Urma să vină s-o ia, să mă cunoască pe mine, apoi să meargă la cină.
Vecinii erau acasă dacă aveam nevoie de ceva. Acum eram suficient de
mare – aveam șapte ani – să rămân singură în casă vreme de două ore, însă
detaliile trebuiau încă negociate.
— Și apoi?
Trebuia să merg la culcare până se întorcea ea.
— S-ar putea să ne întoarcem împreună, a spus.
Am rugat-o să-mi promită că n-o să intre în camera ei, și dintr-un motiv
sau altul a fost de acord.
 De când începuse să fie interesată de Ron, simțeam că nu-mi mai acordă
la fel de multă atenție ca înainte. Nu-și mai consulta I Chingul. Era pe
jumătate absentă din pricina fericirii, avea pe buze aceeași urmă de zâmbet
ca atunci când urcase dealul ca să culeagă fructul de cactus.
Spațiul în care îmi doream să rămânem pentru totdeauna era cel dintre
doi iubiți – spațiul dintre singurătatea și disperarea care îl urma pe unul
dintre ei și înflorirea care îl preceda pe următorul –, formând o echipă
numai eu și ea, formând singurul cuplu adevărat.
În seara întâlnirii, Ron a ajuns la timp. Ea era aplecată deasupra chiuvetei
din baie și se machia atunci când a bătut el la ușă.
M-am grăbit să deschid. Am văzut imediat că Ron nu era hipiot. Era chel,
cu smocuri de păr într-o parte și-n alta a capului, ca un clovn, sprâncene late
și stufoase, ochelari cu ramă aurie și buze mari, umflate, ca ale unui pește.
Arăta curat și mirosea a săpun și detergent.
— Bună, am zis. Eu sunt Lisa. Mama se pregătește.
— Îmi pare bine să te cunosc, a zis el și a întins mâna.
M-a urmat în sufragerie; am observat că, atunci când pășea, părea că
picioarele i se împrăștie în toate părțile.
Mama a strigat din baie:
— Ies imediat!
Când am trecut pe lângă raftul cu cărți, m-am întins după albumul cu
pozele de la nașterea mea – un gest neplanificat, care m-a surprins și pe
mine, mâna mi-a țâșnit de parcă n-aș mai fi avut control asupra corpului
meu – și l-am scos de la locul lui.
O rugasem de multe ori să scape de album, iar ea refuzase, tot luându-l
cu noi de-a lungul mutărilor dintr-o casă în alta. Coperta era făcută din fire
de iarbă maronii împletite și, pentru că era vechi, iarba începuse să se
despice la margini. Pentru mine acest amănunt era ca un semnal pentru cât
de rușinos era conținutul albumului. Bănuiam că alți copii nu aveau cărți
atât de rușinoase prin casă.
Ne-am așezat unul lângă altul pe canapeaua înflorată.
— Vreau să-ți arăt ceva, am zis. Niște poze cu mine și cu mama.
Am pus cartea pe picioare și am deschis-o. Mama, mai tânără, întinsă în
pat, cu părul lung băltind în jurul chipului ei, ca o apă neagră. Erau
fotografiile de la nașterea mea, alb-negru, cu colțuri rotunjite. Avea ceva ce
părea o cămașă de bărbat prinsă cu nasturi pe piept, iar de la talie în jos era
goală, cu picioarele îndoite și desfăcute în prim-planul imaginii. Am dat
pagina: iată-mă și pe mine, apărând dintre picioarele ei strălucitoare și albe,
ca o țestoasă care se înalță dintr-un iaz.
În următoarele poze, în care apăream pe de-a-ntregul, îmi vedeam corpul
încrețit, fața ca de ceară, asimetrică și turtită.
Aveam o senzație de repulsie și dezgust, dar am continuat să dau
paginile. N-aș fi știut să exprim în cuvinte starea: voiam să-i provoc același
dezgust pe care-l simțeam eu, să-l sperii. Să-i arăt cine suntem ca să plece
de pe-acum.
— Mai sunt, am zis pe cel mai dulce ton.
— Da, mi-a răspuns. Văd.
Nu a dat să se ridice și să fugă. Stătea în continuare lângă mine, trăgând
cu ochiul la pagini și apoi uitându-se în altă parte, ca și cum ar fi fost
distras. Când mama a ieșit din baie și ne-a văzut, mi-a înșfăcat albumul din
mâini și l-a pus la locul lui în raft, aruncându-mi o privire plină de mânie.
 Hai să ne distrăm!

U
na dintre primele amintiri pe care le am cu tata e de la o petrecere
pe care i-a organizat-o cineva de ziua lui într-o casă din Russian
Hill. Avea puțin peste treizeci de ani.
Lumina era diferită în San Francisco – noi îi spuneam The City, Orașul –,
cădea pieziș, era galbenă și mai apoasă decât în Palo Alto. Și casa era
frumoasă, înaltă, cu niște covoare de lână moi care cuprindeau pereții și cel
mai mare televizor pe care-l văzusem până atunci. Curtea din spate era
acoperită aproape în totalitate de o trambulină mare și rotundă, pe un suport
de metal.
Tata era pe trambulină, purtând blugi și o cămașă de flanel.
— Hei! Vrei să vii să țopăi? mi-a strigat.
 M-am apropiat și cineva, nu mama, m-a înălțat suficient de mult încât să-
mi ridic piciorul și să mă apuc de marginea materialului, încolăcindu-mi
degetele pe el ca un mamifer cu marsupiu. Trambulina era cam cât o piscină
mică și alunecoasă ca o pată de ulei. Am crezut că eu și tata o să țopăim așa
cum învățasem la ora de sport, dar în doi e altfel, ritmul e neregulat. Oricât
am încercat să păstrez o traiectorie diferită, dar complementară cu a lui,
aproape că ne-am lovit în aer. Nu era coordonat, nu știa cum să cadă și să se
ridice. Iar trambulina nu avea pereți de plasă – puteam oricând să zburăm
pe gazon, unde stăteau alți oameni, sau peste gard. Eu eram mai ușoară, eu
aș fi fost cea aruncată. Mai rău, aș fi putut să aterizez peste el. Pantalonii
mei scurți galbeni se umflau din pricina curentului de aer de la coborâre și
mi-era teamă că el și toți ceilalți din curte o să-mi vadă chiloții. Însă dacă
îmi țineam pantalonii cu mâna îmi pierdeam puținul control pe care-l aveam
asupra mișcărilor.
Nu-mi era clar când ajungeam în cel mai înalt punct, pentru că înăuntrul
lui se afla căderea, sentimentul că eram trasă în jos.
De două ori ne-am pomenit că aterizăm în aceeași clipă. M-am rugat să
nu ne atingem; ar fi fost prea intim. Eram conștientă să mă feream de
apropierea accidentală în fața unor străini. În timp ce eram în aer s-a uitat la
mine și a zâmbit.
Cădeam eu, sărea el; cădea el, săream eu. De undeva de sub noi, cineva
ne-a făcut o poză. Am țopăit până când el a zis:
— Bine, puștoaico. Ce zici, tragem heblul?
Nu mai auzisem până atunci expresia „să tragem heblul“.
*

Mama mi-a spus o poveste pe care o auzise despre tata. Suna cam așa:
Tata fusese adoptat și, la un moment dat, pe la douăzeci și ceva de ani, a
plecat să-și caute părinții naturali. O vreme n-a avut succes, dar într-un final
a dat de urma doctorului care o ajutase pe mama lui să-l nască. Căutând de
atâta timp, a hotărât că aceea o să fie ultima încercare: dacă n-ar fi reușit ar
fi însemnat că pur și simplu nu-i e dat să-i găsească.
S-a întâlnit cu doctorul și l-a rugat să-i spună cum o chema pe mama lui
biologică. Doctorul a spus că nu știe și, chiar dacă ar fi știut, n-ar fi putut
să-i dezvăluie pentru că ar fi însemnat să încalce angajamentul de
confidențialitate.
Când tata a ieșit din cabinetul doctorului, a hotărât să renunțe. În același
timp, în cabinet, doctorul s-a așezat la birou și a scris pe o bucată de hârtie:
„Când o să mor, vă rog să-i spuneți lui Steve Jobs că o cunosc pe mama lui
și că o cheamă Joanne“. Avea datele ei de contact și le-a notat tot acolo.
Patru ore mai târziu, doctorul a murit în urma unui atac de cord violent.
Tata a primit scrisoarea, a găsit-o pe mama lui și a aflat că avea o soră mai
mică, Mona.
Era ușor să spui bine o poveste de genul ăsta: făceai o pauză după
momentul în care a încetat să mai caute, apoi coborai glasul când istoriseai
cum doctorul condamnat scrie bilețelul fatidic.
Cam când am împlinit opt ani ne-am mutat din nou, iar tata a început să
treacă pe la noi o dată sau de două ori pe lună. Pe atunci fusese dat afară din
compania lui, Apple, întâmplare despre care am aflat mai târziu că l-a rănit,
însă chiar și atunci simțeam că e profund mâhnit, într-un mod care-l făcea
să pășească ciudat și să fie aerian. Făcea demersurile să deschidă o nouă
companie numită NeXT, care să producă hardware și software pentru
calculatoare. Știam că deține și o companie de animație pe computer numită
Pixar, care făcuse un scurtmetraj despre două lămpi, părinte și copil, însă ea
părea ceva minor prin comparație cu Apple sau NeXT.
Mai târziu, mama mi-a spus că tata a venit să ne viziteze din cauza seriei
de insuccese prin care trecuse. Vedea un tipar: când el suferea eșecuri la
muncă își amintea de noi, începea să vină în vizită, voia să aibă o relație cu
mine. Parcă în vâltoarea muncii uita de mine și își amintea numai când
nebunia înceta.
Când venea în vizită, ieșeam toți trei cu rolele și ne plimbam prin cartier.
Mama ne însoțea pentru că abia dacă-l cunoșteam și m-aș fi simțit ciudat să
fiu doar cu el. Vizitele lui aveau loc în după-amiezi obișnuite. Un motor
uruia pe aleea noastră până la copacul cu flori roșii în formă de perie pentru
sticle, creând un ecou între casă și gardul de lemn de pe cealaltă parte și
umplând aerul de entuziasm. Conducea un Porsche negru decapotabil. Când
oprea motorul, zgomotul se transforma într-o tânguire, apoi dispărea, lăsând
liniștea încă mai adâncă, străpunsă numai de ciripitul păsărilor ca de niște
ace cu gămălie.
— Bună, Steve! ziceam eu.
— Bună! răspundea el.
Îmi plăcea cum pășește pe vârfuri, aplecat înainte, parcă gata să cadă
atunci când punea piciorul jos. Silueta lui era puternic conturată.
Îi anticipam sosirea, mă întrebam când o să ajungă la noi, și mă gândeam
la el și după ce pleca – însă în prezența lui, în acea oră și ceva în care eram
cu toții împreună, se simțea un vid ciudat, la fel cum rămânea în aer după ce
oprea motorul. Nu vorbea mult. El și mama discutau puţin, dar apăreau și
pauze lungi în care auzeam numai plescăitul și vâjâitul rolelor pe asfalt,
păsările, câteva mașini și suflantele de frunze.
Ne dădeam cu rolele pe străzile din cartier. Deasupra noastră, coroanele
copacilor desenau tipare de lumină. Fuchsia atârnau din tufișurile din curți,
staminele care ieșeau de sub clopotul format de petale, ca niște femei
îmbrăcate în rochii de bal și încălțate cu pantofi mov. Erau străzi care
șerpuiau în jurul unor stejari uriași. Unele fuseseră crăpate de rădăcini și
cutremure, iar fisurile curbate erau acum astupate cu smoală neagră,
lucioasă.
— Ia uite cum se reflectă cerul în dungile de smoală, ne-a zis mama.
Avea dreptate – erau ca niște râuri albastru deschis.
Când ieșeam și cu tata cu rolele nu eram la fel de volubilă ca atunci când
rămâneam doar cu mama.
Steve avea același model de role ca și mama, o gheată de piele întoarsă
bej, șireturi roșii încrucișate peste un șir dublu de catarame metalice. Eu
patinam în spatele sau în fața lor. Mama vorbea despre facultatea la care
voia să meargă în San Francisco; el se împiedica în crăpăturile din trotuar și
de pe stradă. Pentru mine era ușor să mă dau cu rolele, era ca alergatul sau
înotul. Frâna din spate a mamei era uzată, iar cea din față, care arăta ca o
gumă de creion, era tocită în unghi. A croșetat asfaltul, gleznă peste gleznă,
și a făcut o oprire lungă, în linie dreaptă, ca Fred Astaire. Frânele lui, în
schimb, păreau noi.
— Poți să-ți folosești frânele? am întrebat când ne apropiam de un semn
de oprire.
— N-am nevoie de frâne, a răspuns el.
 A țintit stâlpul, l-a lovit din plin cu pieptul, l-a cuprins cu brațele și s-a
învârtit în jurul lui, deloc elegant, ridicând picioarele și împiedicându-se
până s-a oprit.
Când treceam pe lângă tufișurile din curțile vecinilor smulgea frunzele,
apoi împrăștia fărâmițele pe drum, lăsând în urma noastră un șir de bucățele
rupte, ca firimiturile lui Hansel și Gretel.
De câteva ori i-am simțit ochii aţintiţi asupra mea; când ridicam privirea,
se uita în altă parte.
După ce a plecat, am vorbit despre el.
— De ce are blugii găuriți peste tot? am întrebat.
Ar fi putut să-i coasă. Știam că ar trebui să aibă milioane de dolari. Când
vorbeam despre el nu spuneam că e milionar, ci multimilionar, pentru că
ăsta era adevărul și pentru că dacă știam până și cele mai mărunte detalii,
simțeam că facem parte din lumea lui.
— În liceu avea uneori mai multe găuri decât blugi, a zis mama. Așa-i el.
Prima oară când am ieșit împreună și a venit să mă ia, tatăl meu l-a întrebat
„Tinere, ce vrei să fii când o să fii mare?“. Știi ce-a răspuns?
— Ce?
— Boschetar. Bunicului tău nu i-a picat bine. Spera ca fiica lui să iasă cu
un bărbat destoinic, iar în loc de asta se pomenise cu un hipiot cu plete care
voia să se facă boschetar.
Mi-a spus că tata era sâsâit.
— Are legătură cu dinții, mi-a zis.
Mi-a zis că majoritatea oamenilor au supraocluzie dentară verticală sau
malocluzie.
— Dar dinții lui se suprapuneau, iar cu timpul s-au crăpat și ciobit, așa că
dinții de sus și dinții de jos se îmbină perfect, fără spații între ei. Arată ca un
zigzag sau ca un fermoar.
Pe vremea când ieșeau împreună în liceu, chiar înainte să înceapă să
vândă cutiuțele albastre care te lăsau să suni gratis oriunde în lume,
prezisese că o să fie faimos.
— Cum și-a dat seama?
— Pur și simplu, mi-a spus mama. A mai zis și că o să moară tânăr, între
patruzeci și cincizeci de ani.
 Eram destul de sigură că, din moment ce prima previziune se adeverise, o
să se adeverească și a doua. Am început să mă gândesc la el ca la un fel de
profet, înconjurat de singurătate și tragism. (Numai noi știam câtă
singurătate și cât tragism!) Doar lumină și întuneric, nimic între ele.
— Și are niște palme plate, ciudate, mi-a mai spus.
Mi-am zis că fiecare element care la el era diferit față de restul lumii era
o marcă a caracterului lui divin. I-am atribuit calități mistice prin prisma
mersului cocoșat, împiedicat, a dinților lui ca un fermoar, a blugilor
jerpeliți, a palmelor plate, de parcă ar fi fost trăsături nu doar diferite față de
ale altor tați, ci chiar mai bune, iar acum că intrase în viața mea, chiar dacă
numai o dată pe lună, însemna că nu-l așteptasem în zadar. Avea să-mi fie
mai bine decât copiilor care avuseseră parte de tații lor de la bun început.
— A continuat să crească și după douăzeci de ani, când majoritatea
oamenilor se opresc din creștere, mi-a spus mama. Am văzut cu ochii mei.
Bineînțeles că lucrurile nu se potriveau. Era bogat, dar avea găuri în
blugi; avea succes, dar abia dacă vorbea; silueta lui era grațioasă, elegantă,
dar mișcările erau stângace și nesigure; era faimos, dar părea trist și singur;
a inventat un computer și i-a dat numele meu, dar pe mine nu părea să mă
observe și nu mi-a pomenit vreodată despre aparat. Totuși, înțelegeam cum
toate aceste calități contrastante puteau deveni o trăsătură unică, dintr-o
anumită perspectivă.
— Am auzit că atunci când se zgârie, cumpără unul nou, am auzit-o pe
mama zicându-i lui Ron.
— Ce „unul nou“? am întrebat.
— Un Porsche.
— Nu poate să acopere zgârietura cu vopsea? am întrebat.
— Vopseaua pentru mașini nu funcționează așa, a spus Ron. Nu poți să
dai cu negru peste negru; nu se potrivește. Sunt mii de variante de negru. Ar
însemna să revopsească toată mașina.
Următoarea dată când a venit m-am întrebat dacă era aceeași mașină pe
care o condusese și data trecută, sau dacă-și luase una nouă care arăta exact
la fel.
*
Într-o zi, tata a adus pe cineva cu el. Era o femeie mignonă și drăguță, purta
blugi și avea părul roșcat, care-i cădea drept, sub maxilar, ochi albastru
închis și o gură care i se lăţea într-un mod plăcut când zâmbea.
— Ea e sora mea, a zis el.
Era scriitoare, Mona Simpson. După ce l-au dat pe tata spre adopție,
părinții lui biologici s-au căsătorit și câțiva ani mai târziu au avut o fiică pe
care au păstrat-o. Ea și tata erau foarte apropiați, suflete pereche,
asemănători chiar dacă abia se cunoscuseră. Tocmai publicase primul ei
roman, Anywhere but Here, o carte care avea să rămână pe lista de
bestselleruri multe săptămâni, urmând să fie ecranizată într-un film cu
Susan Sarandon și Natalie Portman. Am citit-o când aveam doisprezece ani:
era senzațională. Steve și Mona arătau diferit – el înalt și ea mignonă, el
întunecat și ea deschisă la culoare, bărbat și femeie –, nu-ți dădeai seama că
sunt frate și soră până nu zâmbeau, când fețele li se deschideau și făceau
aceleași pliuri. Aveau aceleași buze și aceiași dinți lați.
Faptul că pe sora tatei se întâmpla s-o cheme Mona mi s-a părut o mare
coincidență. Care erau șansele să aibă numele care împreună cu al meu să
formeze denumirea celui mai faimos tablou din lume?
Se bucuraseră de succese fiecare separat, neștiind de existența celuilalt.
Aveau amândoi o sensibilitate estetică, tata cumpăra lămpi, covoare și cărți
scumpe, în timp ce Mona se plimba prin târgurile de vechituri în căutare de
becuri cu vapori de mercur, figurine de lemn, farfurii cu modele de
magnolii, pahare cu marginea argintie.
Mai târziu, Mona a insistat să ne închirieze o casă mai frumoasă decât
cea mică de pe Melville; tot ea a insistat ca tata să schimbe covoarele și să
zugrăvească micul apartament din casa de la Woodside unde dormea el, și
unde dormeam și eu când stăteam la el, și să nu mă mai pună să stau în
dormitorul cu covor roșu mițos, unde eram obligată să trec prin camera lui
ca să merg la baie, și să mi-l dea pe cel de lângă baie. Ea mi-a cumpărat un
pat și mai târziu s-a luptat ca tata să ne cumpere mie și mamei o casă.
Susținea partea artistică a mamei și era chiar interesată de amănuntele din
viața mea într-un mod care le făcea să pară mai mult decât erau. Când venea
în vizită, Mona deborda de entuziasm pentru mâncare, bijuterii și haine.
Găsea restaurante bune, locurile unde puteai să mănânci cele mai gustoase
plăcinte. Purta tot timpul aceeași pereche de cercei, câte o picătură prelungă
de aur pe fiecare ureche, ale căror jumătăți se uneau sub linia maxilarului ei.
Mona fusese și ea crescută doar de mamă, după ce tatăl ei îi părăsise. Mi se
părea că mama ei nu era cu toate țiglele pe casă, mi-am dat seama din
povești pe care mai târziu am insistat să mi le spună – la un Crăciun, mama
ei cumpărase cadouri pentru copiii iubitului, dar nu și pentru Mona; altă
dată erau la restaurant și comandase friptură chiar dacă nu aveau bani.
Poveștile Monei îmi creau aceiași fiori pe care-i simți când te uiți în gol de
pe o stâncă, aproape de pericol, dar, în același timp, departe. Mona a
început să fie interesată de mine: îmi observa și comenta gusturile, m-a
considerat înțeleaptă, mi-a dăruit un prim cadou, O mie și una de nopți.
Mona mă privea de parcă era interesată în mod special de fața mea;
uneori se uita la mine și când vorbea cu adulții. La un restaurant, am
mâzgălit ceva pe un șervet de masă din hârtie și ea a declarat că desenul e
grozav, l-a luat, l-a pus în ramă și l-a afișat în apartamentul ei din New
York.
Aveam să ajung la fel de mignonă ca Mona; și eu aveam să studiez
literatura engleză la facultate și să scriu.
Într-un an mi-a scris scrisori lungi în fiecare săptămână, pe hârtie groasă
și cu cerneală sepia. Mi-a făcut cadouri de adulți: cercei argintii, ascuțiți,
lungi, o colecție de basme de Cehov într-o colecție broșată, în culori pastel,
un inel de aur cu ametist de la Tiffany.
Cadourile acestea erau ferestre către o lume mai sofisticată de care
speram să aparțin mai târziu. Ea supraviețuise copilăriei, iar acum se bucura
de succes; o dovedeau cadourile.
Când eram în ultimul an de liceu, urma să publice o nouă carte. Înainte s-
o publice, mi-a trimis șpalturile și m-a întrebat cum mi se pare. Am fost
onorată, dar când am început să citesc am fost surprinsă să găsesc în
paginile ei personaje ca tatăl meu, ca mama și ca mine. Personajul meu se
numea Jane. Nici prin cap nu-mi trecea că scria despre noi. Mona adunase
amănunte din viața mea și le introdusese în cartea ei – o cutiuță chinezească
smălțuită pe care mi-o cumpărase, cu păsări multicolore și crizanteme
pictate pe un fond albastru. Alte lucruri erau inventate – doar era o carte de
ficțiune –, iar amestecul mă lăsa confuză. Întâi m-am simțit rănită să-mi
găsesc lucrurile în paginile cărții, parcă și-ar fi luat cadourile înapoi. Și
totuși, citind cărțile Monei, simțeam că vreau să scriu propriile fraze.
— Oamenii scriu despre familie sub formă de ficțiune, mi-a zis. Autorii
de beletristică folosesc detalii din viață.
Eram la Caffe Verona, ne-am dat întâlnire acolo ca să vorbim despre
carte. Când a aflat că mă supărasem citind șpalturile, zburase la Palo Alto
chiar a doua zi, din Los Angeles, ca să stea de vorbă cu mine.
— Asta fac scriitorii. Nu voiam să te supăr. Sub nici o formă.
După ce i-am citit cartea am simțit că nu mi-a mai rămas nimic despre
care să scriu. Mă simțeam golită. Lui Jane nu-i plăcea sushi pentru că îi crea
senzația de limbi suprapuse. Amănuntele pe care le folosea mă mâhniseră,
ca și cum, descriindu-le atât de bine, acum îi aparțineau ei, nu mie.
— De ce nu mi-ai spus asta imediat după ce ai citit? m-a întrebat. Aș fi
schimbat fragmentele sau aș fi așteptat sau n-aș mai fi publicat deloc cartea.
Dar la optsprezece ani mi se părea de neconceput să-i spun ce să facă în
privința lucrării ei.
Acum, cartea aproape că ajunsese pe rafturile librăriilor.
De asemenea, mă oprisem din citit după jumătatea cărții. Nici măcar nu
știam ce se întâmpla până la urmă cu personajul meu.
— N-ai terminat-o? m-a întrebat. O să-ți placă ce se întâmplă cu Jane.
— Poate, am zis eu.
— Poate că într-o bună zi o să amintești și tu de cartea mea în cartea ta,
mi-a spus, luându-mă prin surprindere cu ideea că o carte poate face
trimitere la o alta, ca o matrioșca; și că pot exista mai multe cărți despre
aceiași oameni și despre aceeași perioadă.
La finalul cărții, Jane poartă uniformă de școală și dă buzna într-o sală de
clasă împreună cu ceilalți copii. În sfârșit, își găsește locul.
*

Ron credea că școala mea privată era elitistă și lipsită de rigoare academică
și a reușit s-o convingă de asta și pe mama, așa că ne-am mutat ca să fim în
districtul școlar Palo Alto și să pot merge la o școală de stat.
Noua noastră locuință, un apartament în partea din spate a unei case, avea
mai puțin de jumătate din spațiul casei mici de unde ne mutaserăm, dar tot
atâtea camere. Parcă era o casă de păpuși. Parchetul, proaspăt lustruit și
lăcuit înainte de sosirea noastră, galben-pai, strălucea de parcă ar fi fost
umed. Înainte de asta avuseserăm parte de nenumărate covoare întinse de la
un perete la altul, iar bucuria mamei când a văzut parchetul m-a surprins. A
reasamblat patul tubular în noua mea cameră.
Într-o noapte, la puțin timp după ce ne-am mutat, a închiriat Desperately
Seeking Susan ca să-l vadă pe noul televizor. Eu nu aveam voie să mă uit.
Înainte nu avuseserăm televizor. După ce m-a dus la culcare m-am întors
invers, stăteam cu capul în locul unde în mod normal îmi stăteau picioarele,
având grijă să nu agit arcurile care scârțâiau. De acolo puteam să
întredeschid ușa și să văd ecranul peste spătarul canapelei.
În film, o femeie purta haine negre ponosite, avea părul făcut țepi și
straturi întregi de coliere. Cu cât mă uitam mai mult, cu atât voiam mai tare
să fiu ca femeia aceea.
Mama s-a întors și m-a prins că mă uitam.
— Eram sigură, a zis. La culcare!
S-a apropiat și a închis ușa.
Câteva zile mai târziu am descoperit o poză în revistă – poate o reclamă
la blugi Guess sau Jordache – în care o femeie cu păr scurt, ciufulit, poate
ud, sărea. Zbura deasupra asfaltului închis la culoare, cu degetele de la
picioare întinse: făcea un șpagat perfect în aer. Purta un tricou cu mânecă
scurtă și blugi decolorați. Voiam să fiu și fata aceea.
Ron s-a apropiat când eu și mama stăteam în bucătărie. Mica încăpere era
chiar în fața ușii de la intrare; când a pășit înăuntru, a ridicat aparatul foto la
ochi.
— Nu vă mișcați, a zis și a apăsat pe buton. Foarte bine.
Noi nu aveam aparat foto.
La început cadrele erau candide, dar acum voia să pozăm. Click click
click. Simțeam cum îmi amorțește fața de cât zâmbeam.
În interacțiunile cu mine și mama, de multe ori insista prea mult – mama
spunea că „exagerează“ –, de parcă ar fi fost băgat în seamă numai dacă
repeta totul la modul extrem.
Știam că Ron e bun la suflet. Ne cumpărase lănțișoare de aur asortate, al
ei mai lat și mai gros decât al meu, făcute din două șiruri de segmente care
se uneau formând un motiv în zigzag. Acum, în bucătărie, eu și mama
trebuia să ne confruntăm cu agitația lui. I-am aruncat priviri obraznice. El a
activat blitz-ul.
— Ron, gata, a zis mama. Am terminat, bine?
Mama a fugit la baie; eu m-am ascuns după perete.
— Fetelor, haideți înapoi, a zis el. Mai fac doar câteva.
Când Ron nu rămânea peste noapte, dormeam cu mama în patul ei – îmi
plăcea mai mult decât să dorm singură.
— De ce nu te desparți de el? am întrebat-o a doua zi.
— Ba poate că o s-o fac, a răspuns ea.
Ron a adus pozele developate într-un plic de hârtie. Imediat ce a pășit în
casă, mama a înșfăcat plicul și a fugit pe canapea ca să se uite prin teancul
de fotografii. Am încercat să pun mâna pe poze, la fel și el, însă ea stătea
aplecată deasupra lor, le scotea pe cele care nu-i plăceau și le punea una
peste alta sub picior.
Credea cu tărie că perspectiva esențială a fotografului putea fi dedusă din
fotografiile lui sau ei; pozele flatante sau interesante însemnau că Ron îi
observa frumusețea și chiar sufletul; cele urâte demonstrau că nu o vedea,
nu o aprecia, nu o iubea.
— Dă-mi să văd, am zis și m-am întins pe după ea, încercând să pun
mâna pe fotografii, dar era prea târziu: a rupt în două pozele pe care le ținea
sub picior.
S-a întors și a dat din umeri, și-a lăsat capul într-o parte și a ridicat din
sprâncene – ne-a citit enervarea și frustrarea, dar era îngâmfată și mulțumită
de sine, ca de fiecare dată când rupea poze cu ea.
Mă înfuriam când făcea asta. Începeam să fiu mai critică față de ea.
Observam cum pășește, cu degetele de la picioare orientate spre interior,
cum pe degetele mici îi apăreau bătături galbene tăioase ca un brici, care se
întindeau vertical de-a lungul labei piciorului, pe pernițe, acolo unde
degetele fuseseră turtite din pricina încălțărilor. Își punea bucățele de
drojdie proaspătă în salate, care căpătau miros de cameră prăfuită.
Prăjiturile ei se dezumflau de fiecare dată pentru că n-avea răbdare să le
lase să se răcească. Cândva îmi plăcuse cum vârful nasului îi urca și cobora
în timp ce mesteca, îmi plăcuse să stau în brațele ei să ascult zgomotul ca de
lamă trecută prin iarbă, dar acum și nasul, și zgomotele de mestecat mi se
păreau ciudate și anapoda. Toate acestea, îmi spuneam, erau motivul pentru
care nu putea să fie decât cu cineva ca Ron, nu cu tata. Am ajuns să cred că
totul era din vina ei: nu era suficient de frumoasă, prin urmare nu era iubită
și nu putea fi iubită – și poate că avea să mă facă și pe mine să fiu la fel.
*

La noua mea școală, clădirile aveau un singur etaj și erau în stil spaniol, cu
pereți, arcade și curți murdare, tencuite cu stuc. Holurile dintre clase erau în
aer liber, acoperite cu porticuri și pavate cu dale de ciment lucioase. Când
ploua, apa curgea șuvoi în grădini și peste câmpul îngrădit din spatele școlii.
Profesoara mea, dra Johnson, era tânără – era primul ei an de învățământ.
Părul îi încadra fața precum o perdea blondă perfectă, iar bretonul i se curba
spre frunte. Când zâmbea, în partea de jos a obrajilor îi apăreau cerculețe,
ca și cum ar fi ținut ceva delicios în gură.
Nu cunoșteam Jurământul de Devotament; prima dată când s-a ridicat
toată clasa să-l recite, am încercat doar să mimez. Numai o fată a rămas
așezată. Se vedea că stă jos intenționat, nu că uitase să se ridice.
— Sunt Martoră a lui Iehova, mi-a zis.
După întâmplarea asta, și eu am rămas așezată.
— De ce nu te ridici ca să spui Jurământul? m-a întrebat dra Johnson.
— Sunt budistă, am zis.
Asta era religia pe care mi-a spus mama că o practicau ea și tata.
— Ah, a făcut dra Johnson și nu m-a mai întrebat niciodată nimic pe
acest subiect.
— Nu doar părinții decid să aibă copii, mi-a zis mama.
Eram destul de sigură că era o idee venită din budism.
— Unii spun că și copiii își aleg părinții. Înainte să se nască.
Am încercat să-mi dau seama ce alesesem: tata era departe, strălucea ca
un ciob de oglindă, mama era foarte aproape și agitată. Dacă într-adevăr îmi
alesesem părinții, mi-am zis că aș vrea să-i mai aleg o dată.
La școală n-aveam voie să spun cine e tata.
 — Te poate răpi careva, a zis Ron.
Când era la liceu, mama aflase despre o fată răpită într-o dubă albă, fără
ferestre. O legaseră de mâini și de picioare, dar, când ieșiseră din oraș și
opriseră la o benzinărie, fata reușise să deschidă portiera și să scape. Am
înțeles vag că puteam fi răpită din cauză că tata era cine era, dar cum el nu
făcea parte din viața mea de zi cu zi mi se părea ceva improbabil și
fermecător.
La insistențele lui Ron, am fost cu mama la secția de poliție ca să-mi ia
amprentele. Un bărbat mi-a muiat degetul într-un lichid negru gros, l-a
apăsat pe hârtie de la o latură a unghiei la cealaltă, provocându-mi puțină
durere de fiecare dată când încerca să-mi apuce degetele mici și să le
rotească, imprimând pe hârtie un tipar despre care mama zicea că e unic.
Mi-a spus că se numeau dactilograme. Mi-a arătat cum la ea liniile formau
un cerc perfect, care semăna cu harta topografică a unui deal.
— Am un secret, le-am spus noilor mei prieteni de la școală.
Am vorbit în șoaptă, ca să-și dea seama că împărtășeam cu ei ceva ce nu
mi-era ușor să spun. Simțeam că era esențial să nu las impresia că mă dau
mare.
— Tatăl meu e Steve Jobs.
— Cine-i ăsta? m-a întrebat cineva.
— E celebru, am zis. A inventat computerul personal. Locuiește în
ditamai căsoiul și conduce un Porsche decapotabil. Își cumpără unul nou de
fiecare dată când se zgârie cel vechi.
Povestea avea o nuanță de ireal, până și mie îmi părea neverosimilă. Nu
stătusem pe lângă el chiar atât de mult, doar câteva ieșiri cu rolele și niște
vizite. Nu aveam hainele sau bicicleta pe care le-ar fi avut cineva cu un
astfel de tată. Până și numele meu de familie era altul.
— A numit un calculator după mine, le-am spus colegilor.
— Care calculator? m-a întrebat o fată pe nume Elizabeth.
— Lisa, am zis.
— Un calculator pe nume Lisa? a întrebat ea. N-am auzit niciodată de el.
— Lumea nu era pregătită pentru el.
Am folosit expresia mamei, chiar dacă nu eram sigură de ce nu fusese
lumea pregătită pentru el.
 — A inventat computerul personal mai târziu. Dar nu puteți să mai
spuneți nimănui, dacă află cineva, aș putea fi răpită.
Mai deschideam subiectul când simțeam nevoia, dar așteptam cât puteam
de mult înainte să o fac, pentru ca apoi să spun povestea năvalnic. Nu-mi
amintesc să mă fi simțit în inferioritate față de amicii și amicele care aveau
tați. Simțeam doar că am oricând la îndemână o altă identitate, una magică,
un element suplimentar care începea să-mi dea mâncărimi și furnicături
când mă simțeam mică; era ca o presiune care creștea în mine până când nu
mai puteam să o controlez și trebuia să găsesc o metodă să spun povestea.
La un moment dat am auzit că Playboy îl desemnase „Cel mai sexy
bărbat al anului“. M-am lăudat selectiv cu asta, pentru că nu știam dacă e
adevărat și nici nu știam ce înseamnă. Înțelesesem că existau și Playboy, și
Playgirl, așa că nu știam dacă a apărut într-o revistă cu femei goale, pentru
bărbați, sau dacă era el însuși gol într-o revistă cu bărbați goi, pentru femei.
Am tras concluzia că tata putea fi gol în Playboy, iar când m-am gândit mai
bine m-a apucat un tremurat cumplit și mi-am zis că o parte din procesul de
maturizare era să nu mă las tulburată de întâmplarea asta.
Una dintre fetele de la școală, Kirsten, a început să mă urmărească prin
clasă și să scandeze:
— Tatăl tău e Steve Jobs, tatăl tău e Steve Jobs!
— Oprește-te, am zis.
Nu s-a oprit. Uneori o spunea pe un ton provocator, alteori avea un glas
monoton, ca de robot. Era enervant, însă avantajul era că tachinările ei
atrăgeau atenția exact asupra lucrului pe care voiam să-l fac cunoscut. Ea se
lăuda în locul meu, iar eu păream inocentă, ba chiar agresată.
— Ce are fetița aia? m-a întrebat mama când i-am povestit ce se
întâmpla. Fac pariu că e vina alor ei – lor le pasă. Mă întreb de unde-au
aflat.
I-am zis că e posibil să-i fi spus eu, din greșeală.
— Tu i-ai zis?
— Mi-a scăpat.
M-am pregătit să-i înfrunt supărarea, însă doar a rămas confuză.
— Așa are și mai puțin sens. Tu i-ai spus și acum se ține după tine ca să-
ți spună același lucru? Zi-i să se potolească. Ce fată ciudată…
Într-o după-amiază când a venit să ne dăm cu rolele, tata a adus șase
abțibilduri de la compania lui, NeXT. Erau frumoase, groase, mari, dintr-un
plastic rigid, cu un cub negru și litere viu colorate.
— Poți să le dai prietenelor tale la școală, a zis.
Eram încântată! Când urma să le dau, toată lumea avea să afle că nu
inventasem povestea cu tata.
Tot în aceeași perioadă am ghicit câte boabe de porumb sunt într-un
borcan – o activitate pe care dra Johnson o numea „Ghicestimare“. Era a
doua oară când ghiceam, cu o eroare de câteva boabe, chiar dacă scrisesem
un șir de numere pe care nu știam să-l citesc, pentru că nu înțelegeam
poziția fiecărei cifre. Când a venit mama să mă ia, și ea și dra Johnson s-au
uitat cu vădită curiozitate la mine, de parcă aș fi fost un copil-minune
ascuns. O săptămână mai târziu, o poezie pe care am scris-o a fost aleasă să
fie publicată în revista școlii: „Pelerinii sunt drăguți, pelerinii sunt măreți, /
au venit aici pe Mayflower / și au pus piciorul pe pământul nostru“. În
sfârșit se lega totul: deveneam fata care-mi doream să fiu, celebră ca tata, și
norocoasă.
La scurt timp după aceea, tata a venit cu un computer Macintosh. A luat
cutia de pe banchetă, a dus-o în camera mea și a așezat-o pe jos.
— Hai să vedem, a spus. Cum o deschidem?
De parcă nu știa. M-a făcut să mă îndoiesc că el era inventatorul
aparatului.
În cameră nu era decât patul supraetajat pe parchetul strălucitor. Prin
fereastră intrau paralelograme de lumină, iar fasciculele făceau să
scânteieze praful care se învârtea în aer.
A scos computerul din cutie trăgând de un mâner din partea de sus și l-a
așezat pe jos, lângă priza din perete.
— Bănuiesc că trebuie să-l băgăm în priză.
Ținea cablul în mână ca și cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară.
S-a așezat pe podea în fața lui, cu picioarele încrucișate; m-am așezat pe
genunchi lângă el. A căutat butonul de pornire, l-a găsit, iar aparatul a prins
viață, dezvăluind în mijlocul ecranului o imagine a computerului însuși
zâmbind. Mi-a arătat cum să desenez cu el și să-mi salvez desenele pe
desktop după ce le terminam, apoi a plecat.
 N-a zis nimic despre celălalt, despre Lisa. M-am temut că, de fapt, nu
dăduse numele meu nici unui calculator, că înțelesesem eu greșit.
— Vrei să-i faci pe copii să te placă? Zi-le că ai fost la NASA și că te-ai
jucat pe simulatoarele de zbor. Asta o să-i facă invidioși, a spus Ron.
Era inginer la Ames Research Center al NASA, deci putea să ne ia și pe
noi înăuntru. În ziua în care am hotărât în cele din urmă să mergem, după ce
ne bătuse la cap luni întregi, soarele ardea, iar pietrele albe din fața ușii de
geam fumuriu emanau căldură. Mi-a făcut poză lângă semnul NASA, apoi
înăuntru, la recepție, apoi din nou în fața ușii simulatoarelor. De curând mă
tunsesem la Supercuts – păr drept, lung până la bărbie –, unde avusesem
reducere pentru că mătușa Linda era în conducere.
În încăperea cu simulatoarele nu mergea nici un aparat.
— Fir-ar! a zis Ron. Exact când venim și noi… Care era probabilitatea?
Simulatoarele nu arătau ca niște avioane, ci ca niște birouri. În birourile
de lângă tastaturi erau înfipte manete galbene și albastre. Ecranele au rămas
negre.
„Simulatoarele astea sunt incredibile – zici că zbori“, ne tot spunea el.
Când vorbeam despre asta, mă întrebam dacă simți într-adevăr că zbori,
dacă simți curenții de aer, și dacă atunci când mă prăbușeam în simulator
aveam să simt același lucru ca într-o cădere liberă din realitate.
— Uită-te la ecran și prefă-te că te concentrezi, mi-a zis el ținând
aparatul foto la ochi și făcând poză după poză. Și trage și de manetă – așa.
Poți să le spui prietenilor tăi că ecranele nu se văd din cauza blițului.
M-a dus să mâncăm de prânz într-un loc cu fețe de masă albe, unde apa
era turnată din carafe argintii în pahare de vin. Și-a cerut scuze pentru cât de
dezamăgitoare fuseseră simulatoarele nefuncționale. I-am zis că nu-i nimic.
Mi-a mai făcut poze în timp ce stăteam cu coatele pe masă și sorbeam din
apă și zâmbeam, până a venit comanda și am început să mâncăm.
În seara aceea am scris în jurnal că-l iubesc pe tata.
Apoi am explicat: nu pe Ron. Pe Steve Jobs.
Sub „Steve Jobs“ am scris „Îl iubesc! Îl iubesc! Îl iubesc!“. Era un
sentiment care-mi dădea impresia că inima mi-e gata să explodeze.
*
Mama a fost admisă la California College of Arts and Crafts din San
Francisco, unde avea să-și facă lucrarea de diplomă. Tata s-a oferit să mă ia
la el în serile de miercuri, singura seară din săptămână când mama avea ore.
Urma să rămân singură cu el pentru prima dată. Urma să dormim la căsoiul
lui, cu fațada albă, strălucitoare, și cei 30 000 de metri pătrați.
În prima miercuri, gândul la excursie mă făcea să mă înfior de entuziasm;
aproape că nu-mi venea să cred. Noua învățătoare din clasa a patra, dra
Keatsman, stătea în fața clasei și își tot răsucea pe deget un inel strâmt din
aur de fiecare dată când se supăra că suntem gălăgioși, iritându-și pielea.
Când am auzit clopoțelul care anunța sfârșitul zilei am țâșnit afară și m-am
uitat după Honda Civic albă după care mi se spusese să mă uit – urma să mă
ia de la școală Barbara, secretara tatei.
Parcase în curbă în fața școlii. S-a întins să coboare geamul.
— Lisa?
— Barbara?
— Eu sunt, a zis și a tras de mânerul portierei din dreapta.
Am ajuns la tata la birou. Unghiile ei, pe care le vedeam pe schimbătorul
de viteze, erau roșii și purta o fustă lungă și o bluză care la guler avea două
bucăți de material unite într-o fundă. Părul ei castaniu cădea într-o linie
dreaptă, lucioasă, care aproape îi atingea umerii. Purta ochelari. Îmi plăcea
să stau lângă ea; mai târziu, mi-am dat seama că același lucru era adevărat
pentru toți cei care lucrau cu tata în anii copilăriei mele. Erau buni și
prietenoși; de multe ori mă simțeam mai confortabil cu ei decât cu tata.
Păreau sufletiști și modești – cred că admira aceste calități, chiar dacă el
însuși nu era mereu așa. Barbara avea o prezență de amfitrioană, liniștită și
matură, deși nu cred că era mult mai în vârstă decât mama.
M-am așezat pe podeaua mochetată, în mijlocul unei camere uriașe unde
mai erau câteva canapele joase, stâlpi de ciment vopsiți în alb, o plantă și
birouri de jur împrejurul peretelui de sticlă al clădirii. Camera mirosea a
vopsea proaspătă și a mochetă. De unde stăteam puteam să văd biroul
tatălui meu peste întinderea podelei; era la fel de mare ca birourile din jurul
lui și avea ușa deschisă. Îl auzeam că vorbește la telefon. Oamenii intrau în
biroul lui, vorbeau puțin cu el, apoi se opreau să mă salute și pe mine și să
mă întrebe dacă mă simțeam bine și să se uite la desenele mele. Nu-l
vedeam în spatele biroului pentru că geamul dinspre încăperea centrală era
în mare măsură acoperit cu jaluzele trase, dar puteam să-l aud, iar uneori
ieșea din birou, îmi făcea cu mâna și-mi zâmbea, iar atunci îmi ziceam că
gata, plecăm, dar apoi intra înapoi în birou. Toate birourile aveau table albe,
magnetice pe care se scria cu markerul. Când vorbea cu cineva, vorbea
foarte repede și tare. Biroul lui și alte câteva aflate de-a lungul aceluiași
perete deveneau tot mai luminoase pe măsură ce afară se întuneca.
— Vreau să-ți arăt ceva, a zis el la un moment dat apropiindu-se de mine.
Lasă-ți rucsacul aici.
L-am urmat în jos pe scări până am ajuns la un alt grup de camere
închise. Am trecut de un perete pe care se întindea o tablă cu nume și
fotografii cu numere lângă ele.
— În alte companii lumea încearcă să ascundă cât câștigă fiecare și
salariile sunt un mare secret, mi-a zis. Noi pur și simplu scriem totul aici, ca
să vadă cu toții. Așa evităm bârfele tâmpite.
L-am urmat într-un birou de la subsol care avea multe mese de lucru,
tavan jos, multe computere și în care stăteau câțiva bărbați. Probabil că
majoritatea plecaseră deja acasă. M-a prezentat drept fiica lui, iar atunci ei
au început un schimb rapid de replici și nu am înțeles despre ce vorbeau.
— Uite aici, mi-a zis și a arătat spre un computer cu un ecran mare. Și
aici, și aici. Parcă ar avea un pitic orb pe linia de asamblare.
Arăta spre logourile Sun Microsystems de pe niște monitoare mari,
fiecare prins în alt loc pe panoul de la baza ecranului.
Se răstea așa de tare, că m-am întrebat de ce le mai cumpărase.
— Avem nevoie de ele ca să le facem pe ale noastre, mi-a zis.
Deci computerele fac computere, mi-am spus în sinea mea.
După aceea ne-am luat rămas-bun de la oameni și am urcat înapoi.
Mi-am zis că acum sigur urma să plecăm, dar m-a lăsat lângă rucsacul
meu și s-a dus în birou. La scurt timp după aceea am auzit că vorbea din
nou la telefon.
— Gata de plecare, voinicel?
Se înnoptase deja. Barbara plecase; înainte să-și ia la revedere de la mine,
și-a ținut poșeta în poală și s-a lăsat pe vine ca să-mi pună întrebări despre
desene. Eu eram amețită de la câtă Fanta băusem din frigiderul ticsit.
 Gândul că o să merg cu tata la casa lui mare, singură pe întuneric, mă
neliniștea. Nu-mi trecuse prin minte că exista posibilitatea să fim încă foarte
departe de casă – nu înăuntrul ei – când se lăsa întunericul.
Orașul Woodside, aflat la douăzeci de minute de mers cu mașina de Palo
Alto, era un loc cu păduri și oameni care aveau cai. Casa lui era un conac
construit pe un teren de 28 000 de metri pătrați.
Cuvintele astea, 28 000 de metri pătrați, exprimau ceva vast și grandios,
„mai grandios“ decât orice văzusem până atunci.
Casa era în stil spaniol, cu stucaturi albe, cu o poartă de metal veche,
închisă cu un lacăt care trebuia descuiat cu mâna, și un catarg fără steag.
Camerele erau mari, întunecoase și goale, cu ferestre mari pe ambele laturi,
dar care tot nu lăsau să intre prea multă lumină. Știam asta de când fusesem
acolo cu el și cu mama acum mai mulți ani, pe timp de zi, la puțin timp
după ce-o cumpărase.
De data asta mi-a zis să-mi iau costumul de baie, pentru orice
eventualitate, dar gândul la piscina întunecată din mijlocul câmpului
neîmbietor de atunci mă înspăimânta. Oare avea să fie din nou plină de gâze
și animale moarte?
Pe lângă teamă mai simțeam ceva, un fel de nerăbdare electrizantă: în
noaptea aceea, la un moment dat, nu știam când, tata o să zică „Hai să ne
distrăm“ și o să coborâm scara aceea lată prin mirosul chimic al
materialelor noi și o să ieșim în aerul dulce al nopții, o să ne urcăm în
mașina care șuiera și vuia și, pentru prima oară, n-o să fim decât noi doi,
îndreptându-ne spre conacul cu cei 28 000 de metri pătrați.
Am mers cu plafonul retras. Căldura țâșnea prin orificiile sistemului de
aer condiționat. Când am pornit, mi-am zis: Iată-mă aici, cu tata, la început.
Sunt Lisa și am un tată și mergem cu mașina printre contururile unor dealuri
întunecate, în bătaia vântului puternic, înmiresmat de iarba uscată. Mi-am
spus mie însămi povestea despre mine. Nu știam încotro se îndrepta
povestea, dar știam că o să fie ceva, poate ceva chiar măreț.
Mi-era prea teamă să vorbesc. În mașină era aproape întuneric beznă, cu
excepția luminilor de bord, acelor care tremurau și a instrumentelor rotunde
care arătau mai bine decât în alte mașini în care urcasem. Mișcările lor erau
precise și aveau o lucire mai albă. Stilul lui de condus era greoi și ușor în
același timp: mașina părea solidă, bine aşezată pe drum, dar accelera
repede, fără să întâmpine rezistență.
A pornit muzica, tare: A Hard Day’s Night. Fuioare de aer rece alunecau
înăuntru și se amestecau cu cel cald din instalația de aer condiționat. Am
folosit maneta din laterala scaunului ca să-l îndrept și să-l trag cât mai în
față. Mi s-au încins fundul și pulpele. Tapițeria de piele avea niște orificii
mici, ca niște punctulețe – probabil pe-acolo venea căldura.
Am trecut peste Autostrada 280 pe Sand Hill Road, apoi spre dealurile
întunecate unde nu mai era decât miros de iarbă și, în depărtare, coroanele
zimțate ale arborilor de sequoia care atingeau cerul înstelat al nopții. Tata
tăcea și nici nu se uita la mine. Mi-era greu să găsesc subiecte de
conversaţie. Voiam să fiu apropiată de el dintr-odată – să mă simt cum îmi
imaginam că se simt ceilalți copii când stau cu tații lor; voiam o explozie de
cuvinte, întrebări, atenție. Așteptasem momentul acela atâta timp, iar acum
că venise mi se părea că e prea târziu.
Lângă tăcerea lui grea am simțit un nou fel de dizolvare. Începeam să
dispar. Vedeam foarte clar diverse amănunte din înfățișarea lui, dar mi-era
greu să mă localizez pe mine însămi.
I-am privit mâinile care strângeau volanul. Avea degete fine, cu păr negru
care creștea drept pe prima falangă de după palmă. La degetele mari avea
unghii late. La fel ca mine, își rodea unghiile și pielițele. Maxilarul i se
încorda și i se detensiona alternativ, făcându-i vălurele pe piele, cum face un
pește aflat chiar sub suprafața apei.
Am înghițit în sec, temându-mă că atunci când o să vorbesc vocea o să-
mi sune ca un chițăit, dar și gândindu-mă că e posibil ca el să nu-mi
răspundă. Dădeam pe-afară de ceea ce i-aș fi răspuns dacă mi-ar fi adresat
vreo întrebare: cum nu rosteam Jurământul de Fidelitate la școală pentru că
spusesem că aș fi budistă; cum își răsucea dra Keatsman inelul; cum m-a
lăsat mama să conduc pe dealurile abrupte din Portola Valley când aveam
șase ani; cum ghicisem numărul de boabe de porumb din borcan; cum, când
eram mai mică, ca să-mi treacă timpul până termina mama treaba de la
bancă sau se uita la operele de artă dintr-un muzeu, stăteam în cap pe
podeaua tare, fără să simt vreo durere, ridicându-mă dintr-o singură mișcare
fluidă. Momentul era prea fragil pentru poveștile acelea. Nu voiam să-l
stric.
— Cum ți-a fost ziua? am întrebat în cele din urmă, simțind cum degetele
îmi tremură și mi se întoarce stomacul pe dos. (Oare ce-o să mâncăm la
cină? El ce mânca de obicei?)
— Bună, mersi, a răspuns.
Nu-l făcusem să se uite la mine. A căzut înapoi în tăcere și nu s-a uitat la
mine tot restul drumului.
Nu era destul.
Nu era destul!
Bolta de ramuri noduroase de stejar de deasupra drumului s-a zărit o
clipă, apoi s-a întunecat când am trecut pe sub ea.
O singură mașină s-a apropiat de noi din față, coborând dealul. Tata a tras
de o manetă de lângă volan, care a scos un click mulțumitor; farurile și-au
pierdut din intensitate. După ce am trecut de mașină, a atins din nou
maneta, iar pădurea a fost din nou scufundată în lumină. Nu mai văzusem
pe nimeni să schimbe faza pentru o mașină care venea din față; am simțit un
val de afecțiune pentru el, asociindu-i gestul cu ideea de finețe. (Când i-am
povestit mamei a doua zi, mi-a spus că toată lumea face asta, toată lumea
schimbă faza pentru mașinile care vin din față.)
Am întors pe Mountain Home Road, apoi pe un drum cu stâlpi albi pe
ambele părți, crăpați și înclinați, argintii în întuneric. Și-apoi mi-am dat
seama că ne apropiem de fațada casei: catargul, poarta, pereții albi
strălucitori.
În curte, în două lăzi cât două mașini mici erau copaci uriași de forma
unor bonsai, cu nori de frunze care semănau cu niște bureți suspendați pe
trunchiuri înclinate. Am mers după el până la ușa de la intrare, aflată sub o
arcadă înaltă formată din alte camere și apartamente care se legau de părțile
din spate ale casei. Ușa era făcută dintr-un lemn nefinisat de pe urma căruia
m-aș fi ales cu o așchie dacă-mi treceam mâna peste el; era mult mai mare
și mai grea față de cum mi-o aminteam de când fusesem ultima oară în
vizită.
Când am ajuns înăuntru, a apăsat pe un întrerupător; sunetul a ricoșat din
podeaua de gresie. La lumina slabă am văzut scara principală cu balustrada
ei răsucită cum dispare la etaj și o motocicletă sprijinită de peretele din
holul uriaș – piele neagră, crom deschis la culoare, cu doi lobi, ca o viespe.
— E a ta? l-am întrebat.
Părea desprinsă dintr-un alt fel de viață.
— Da, mi-a zis. Dar nu mai merg cu ea. Vrei să faci baie în jacuzzi mai
încolo?
Deci de asta îmi spusese să iau costumul. Când am vrut să merg la
toaletă, m-a condus într-o baie cu tavan înalt pe care n-o mai văzusem
înainte și care, în viitor, avea să reprezinte ideea mea de lux: un boiler
decuplat montat mult deasupra toaletei; o lampă de forma unei stele
tridimensionale; un mozaic în stil maur în jurul chiuvetei cu model
geometric gros și colorat și robineți de bronz în formă de aripi. Camera era
întunecoasă și avea ecou, iar tavanul era atât de înalt că abia puteai să-l
vezi. M-am uitat în jur după mecanismul de tragere a apei și am găsit un
lanț cu mâner de ceramică albă, iar când am tras de el apa a năvălit cu forță
în vasul de toaletă.
L-am urmat în sala de dans, care avea tavanul striat de grinzi închise la
culoare. În mijlocul camerei erau un pian negru, lucios, cu capacul ridicat,
un lampadar și o canapea neagră, de piele. Piesele de mobilier erau mari,
dar păreau mici în camera asta. În încăperea următoare era un șemineu cu
arcadă înaltă, pe sub care puteam să trec fără să mă aplec. Printr-o ușă
batantă am pășit în bucătăria albă, uriașă. Îmi aminteam de succesiunea
încăperilor vaste și de mirosul de mucegai și descompunere de când
venisem ultima oară în vizită, dar atunci nu văzusem nici motocicleta, nici
pianul.
Tata a deschis frigiderul și a scos două castroane de lemn cu salate și o
sticlă de suc tulbure, cu un sediment maroniu. În restul frigiderului mai erau
doar rafturi albe, curate. Ne-a turnat fiecăruia câte un pahar plin ochi, mult
mai mult decât puteam eu să beau, apoi a umplut o farfurie uriașă cu salate,
una lângă alta: una era din morcovi rași și coacăze, cealaltă din bulgur și
pătrunjel.
— O să-ți dau din fiecare, bine?
Am aprobat din cap. Nimeni nu-mi mai pusese vreodată atâta mâncare în
față. Oare se aștepta s-o termin pe toată?
 — Ei, iar ăsta, a zis și a ridicat o sticlă dreptunghiulară verde, e cel mai
bun ulei de măsline din lume.
De regulă nu-mi plăcea uleiul de măsline, dar l-am lăsat să toarne o linie
verde peste salate.
Mi-a întins o furculiță uriașă. Salatele erau reci și n-aveau nici un gust,
doar propriile texturi aspre. Am stat unul lângă altul pe taburetele de lângă
insulă, cu fața spre aragaz. El citea un ziar în timp ce mânca. După o vreme
m-a întrebat dacă am terminat de mâncat și când am zis că da mi-a luat
farfuria și paharul – ambele aproape pline – și le-a pus în chiuvetă. N-a
făcut nici o remarcă despre cât mâncasem.
— Hai să ne punem costumele de baie, a zis.
Am trecut prin altă ușă într-un hol cu altă serie de camere goale și o scară
cu trepte albe, a căror vopsea începuse să se ciobească pe alocuri.
— Va trebui să fugim, a zis el.
N-aveam cum să stingem lumina de la capătul de sus al scărilor. A apăsat
pe întrerupător și am fost aruncați în întuneric. Treptele scârțâiau. Am luat
peretele în brațe, urcând pe pipăite.
— Bau! a exclamat tata, apoi a început să facă precum fantomele:
Uhuhuuu, uhuhuuu!
Când am ajuns la etaj, l-am urmat printr-o ușă care ducea la un balcon
șubred din lemn, aflat deasupra curții cu copacii din lăzi. Balconul tremura
sub pașii noștri.
— Chestia asta se dezmembrează, a spus tata.
Am mers de-a lungul lui până la o ușă-paravan care a scârțâit când a
deschis-o.
— Apartamentul socrilor, a zis.
— Ce-i un socru?
— Cineva pe care vrei să-l ții undeva departe.
Chiar era un ditamai apartamentul.
Și acolo mirosea la fel ca în restul casei – a covor vechi, mucegai, lemn și
vopsea. Am mers după el pe niște trepte, apoi de-a lungul unui coridor, până
într-o cameră mare, goală – camera lui. Înăuntru – o saltea, un televizor
uriaș și un suport de metal.
— Ăsta-i patul tău, mi-a zis și m-a condus într-o cameră lipită de a lui.
 Înăuntru erau un covor roșu mițos și un futon acoperit cu cearșafuri și o
pernă.
Apartamentul mic, întru câtva mobilat, rătăcit undeva în casa goală,
cavernoasă, care avea ecou, îți dădea impresia că ai ieșit cu cortul.
M-a lăsat singură ca să mă schimb. Când am ieșit din cameră mă aștepta,
cu picioarele goale, îmbrăcat în pantaloni scurți și tricou. Mi-a dat un
prosop mare și negru – mult mai mare și mai moale decât alte prosoape. Tot
ce era al lui era mare: copacii din lăzi, ușa din față, șemineul, frigiderul,
furculițele și televizorul.
Lângă scară am observat același lift pe care-l văzusem și mai înainte.
Arăta ca o ușă obișnuită, cu excepția celor două butoane negre de lângă el.
L-am întrebat dacă puteam să mergem cu liftul; mi-a zis că da. Nu pornea
dacă ușa exterioară nu era închisă și dacă nu închideam siguranța ușii
pliante; zăbrelele în formă de romb călătoreau alături de noi, iar de undeva
din interiorul cabinei se auzea un bâzâit. Peretele a lunecat pe lângă noi, de
parcă el s-ar fi mișcat, nu noi. Era ca o închisoare în care erai prins undeva
și eliberat în alt loc. Când s-a oprit și ne-am întins să deschidem siguranța
metalică, brațul lui s-a atins ușor de al meu. Am împins ușa și am sărit în
hol.
Dincolo de porțiunea de asfalt, în timp ce coboram dealul spre piscină,
curbura ascuțită și rigidă a frunzelor de stejar mi-a înțepat picioarele.
Vântul răscolea frunzele copacilor masivi din jurul nostru. Cărarea șerpuia
în jos spre piscină și spre jacuzziul de alături, pe care l-am văzut curat în
lumina lunii; piscina era plină de frunze.
Tata și-a scos tricoul și s-a strecurat în jacuzzi.
— Ah, a făcut el închizând ochii.
Am intrat și eu și am zis tot:
— Ah!
Stăteam pe bancheta din fața lui. Mi-am lăsat capul pe spate: deasupra
mea, cerul necuprins era acoperit de stele. Priveliștea m-a tulburat. Simțeam
vântul rece pe față și ascultam greierii și scârțâitul copacilor. Parcă eram din
nou în mașină, fără plafon și cu încălzirea pornită – aerul rece, apa caldă:
două temperaturi în același timp.
Am stat tăcuți, privind bulele și aburul de la suprafața apei. Am intrat cu
capul sub apă. M-am gândit să încerc să stau în mâini, dar am renunțat din
pricina jeturilor puternice, a banchetelor de ciment și pentru că aș fi putut
să-i ating picioarele.
— Bine, voinicel, ești gata să ieși? a întrebat.
— Da, am zis.
Degetele mele se încrețiseră atât de tare că semănau cu niște dealuri. Ne-
am înfășurat în prosoape și ne-am întors pe pământul înțepător. Simțeam că
sunt cu el, dar mă simțeam și singură. Când am ajuns pe asfaltul pe care era
parcată mașina, a arătat cu degetul spre colțul de la etajul al doilea.
— Ar trebui să construim un tobogan din dormitor până la piscină. Ce
zici?
— Da. Cred că ar trebui, cu siguranță, am răspuns.
M-am întrebat dacă era o glumă. Speram să nu fie.
Casa lui se năruia în unele locuri, iar în altele era foarte dichisită, un
amestec de atenție și neglijență pe care nu-l înțelegeam. Toaletele aveau
inele de rugină în vase, iar în colțul unei aripi îndepărtate picura apă, în
timp ce afară, în grădină, zmeura era pusă cu meticulozitate pe araci. Lăsase
gol tot locul, de parcă n-ar fi fost al lui, ca și cum ar fi venit acolo ca
oaspete sau doar ca să înnopteze. Când l-am întrebat câte camere erau în
casă, mi-a zis că nu știe, că în cele mai multe nici nu pusese piciorul.
Mai târziu, am pornit în explorare. Camere și uși prăfuite care se
deschideau spre și mai multe camere prăfuite, mai multe chiuvete și dușuri
cu mozaic. În spatele terenului se înălța o clădire care mi se părea că
seamănă cu o biserică. Trebuia să adăpostească un turn cu apă, dar când
intrai vedeai că-i lipsește rezervorul, că la fiecare etaj nu erau decât cercuri
de lemn, în interiorul cărora ar fi trebuit să fie rezervorul. Contururile
acestea rotunde erau acoperite cu frunze și găinaț și pânze de păianjen,
înălbindu-se tot mai mult cu trecerea timpului, ca oasele unui animal uriaș.
În toată perioada cât a locuit acolo nu cred că am reușit să intru în fiecare
cameră – era ceva magic în a avea spații necucerite, în a trece de o frontieră.
Dincolo de piscină am descoperit un teren de tenis al cărui gard fusese
năpădit de iederă. Suprafața verde a terenului era deformată și crăpată de
rădăcini noduroase; pe unele porțiuni, culoarea se estompase sau dispăruse
cu totul. Fileul era murdar și atârna moale între cei doi stâlpi, până la
pământ.
— Terenul de tenis e al tău? l-am întrebat.
— Nu știu.
— Știi să joci?
— Nu.
— Nici eu.
*

După baia în jacuzzi ne-am uitat la Balonul roșu, apoi la Harold și Maude,
stând întinși pe-o parte în patul lui, el ceva mai aproape de ecran. Nu mi-a
plăcut Balonul roșu pentru că mi se părea prea tineresc și imatur pentru
mine; pe de altă parte, simțeam că ar fi trebuit să-mi placă pentru că-l
alesese dinainte, Primul Film, iar asta m-a intimidat. Harold și Maude mi-a
plăcut la nebunie. A pus filmul pe pauză și s-a dus să facă pipi.
— Aia-i biserica din Palo Alto, mi-a zis despre biserica în care se
întâlnesc cele două personaje.
Ambele filme erau pe discuri cu laser, care arătau ca niște viniluri mari și
argintii. Tata ținea discul de centru și de margine, fără să-i atingă suprafața,
iar când aparatul se închidea scotea o serie de sunete mecanice: patru note.
Introducerea discului, sunetul hidraulic de închidere a ușilor mașinii,
declicul manetei care controla farurile – zgomotele care-l înconjurau erau
diferite. Lângă pat avea o lampă cu abajur de pânză și corp auriu. Nu
trebuia decât să-i atingi baza ca s-o aprinzi și s-o stingi. Am încercat de
câteva ori. Ingenios. Cum de nu avea toată lumea așa ceva? De ce ne
chinuiam cu întrerupătoare și mânere zimțate?
— E ora de culcare, a zis după ce s-a terminat filmul.
Era târziu? Nu realizasem. Existam în afara timpului obișnuit. Și
diminețile cu el păreau atemporale, nici spațiul nu mai era același, erau
scăldate în lumină albă și liniște – spre deosebire de diminețile cu mama,
când ne grăbeam să ne îmbrăcăm în fața caloriferelor și mâncam pâinea
prăjită în mașină în drum spre școală, cu parbrizul în mare parte alb,
așteptând să-și facă efectul aerul condiționat. Aici nu era nici o grabă, nu
făceai nimic cu sufletul la gură.
Noaptea, greierii au făcut o gălăgie de care nu-mi dădusem seama înainte
să mă întind în pat. Zgomotul părea să înainteze spre mine peste terenul
întunecat, peste gazonul întunecat, peste casa mare și întunecată și să-mi
apese urechile, însă chiar când credeam că o să fiu înghițită se oprea,
secătuit. Am avut atunci o senzație cumplită, de singurătate, stând în casa
aceea cavernoasă cu bărbatul acela pe care abia dacă-l cunoșteam.
Mama avea o panglică adusă din India pe care erau înșirați clopoței cât
niște boabe de linte. Dansatorii indieni purtau așa ceva, o legau la gleznă
(greierii scoteau exact același sunet ca acei clopoței) – mii de dansatori care
se mișcau puternic, aproape la unison, tot mai repede, până când se opreau
brusc.
— De ce nu porți ceas? l-am întrebat a doua zi.
Mă îmbrăcasem deja pentru școală. Știam că bărbații șic poartă ceas.
— Nu-mi place să fiu legat de timp, mi-a răspuns.
— Ce-i aia?
Mă uitam pe geamul din bucătărie și arătam spre o construcție înaltă care
semăna cu ghereta unui controlor de bilete, având pe fațadă o plasă prin
care puteai să vezi înăuntru, iar pe acoperiș o turlă.
— E o volieră. E pentru păsări.
— Sunt păsări înăuntru?
— Nu. Un prieten mi-a dat odată un păun, dar s-a pierdut.
— O să-ți mai iei păsări? am întrebat.
— Nu.
Îmi dădeam seama că întrebările mele începuseră să-l enerveze. Oare cât
însemnau 28 000 de metri pătrați? Dacă stăteai pe pajiștea uriașă și te uitai
spre dealurile înghesuite stând cu spatele la terenul de tenis și la piscină, și
dacă te uitai peste volieră, peste un fag arămiu imens, dincolo de zmeură, de
mai mulți stejari, de clădirea în care ar fi trebuit să fie turnul cu apă – poate
că acolo se sfârșea terenul, acolo unde se înălțau dealurile și începea
pădurea.
— Acolo, mi-a zis o dată, arătându-mi cu degetul, dar nu eram sigură la
ce se referă.
A pus două mere și o mână de migdale într-o pungă de hârtie, o pungă de
hârtie de cumpărături, nu de prânz, și i-a rulat capătul de sus.
 — Ăsta-i prânzul tău, mi-a zis.
Migdalele au zornăit pe fundul pungii.
Am mers înaintea lui, prin cămară și prin sufragerie, până în camera
uriașă cu pian. Pe o masă mică din fața canapelei era o carte – The Red
Couch.7 Înăuntru erau poze cu o canapea de catifea roșie, uzată, pe care
stăteau tot felul de oameni celebri, în diverse locuri din lume. Am dat o
pagină și l-am văzut. În poză era superb, cu ochi ca de pergament. Spre
deosebire de ceilalți care apăreau în carte, el își ținea degetele astfel încât se
atingeau două câte două, arătătorul cu arătătorul, mijlociul cu mijlociul și
tot așa, iar încheieturile erau depărtate, parcă formând cutia toracică a unui
animal mic. În următoarele câteva luni am încercat să introduc gestul ăsta în
repertoriul meu – exersam pe banca din clasă sau pe masă înainte ca eu și
mama să mâncăm de seară, sau în poală când stăteam afară cu prietenele la
prânz. Nu reușeam niciodată să fac postura să pară firească; îmi simțeam
mâinile masive și stângace.
Am ieșit din casă.
— Nu încui? am întrebat.
— N-are nimeni ce să ia, a spus.
— Ai putea să-ți mai iei mobilă, am zis.
Mi-am imaginat cât de frumos ar fi putut arăta casa dacă și-ar mai fi luat
mobilă. Voiam să fie atât de atașat de ea încât să vrea s-o decoreze și s-o
păstreze. La școală am jucat un joc numit MASH: conac (mansion),
apartament (apartment), colibă (shack), casă (house), scriind ce opțiuni
aveam cu privire la mașini, soți și case și apoi ghicindu-ne viitorul pe baza
unui număr la întâmplare. Cunoșteam pe propria piele toate cele patru
categorii – chiar și coliba, dacă puneam la socoteală studioul de pe Oak
Grove. Tata avea un conac. Nu mai știam pe nimeni care să poată spune
asta. Toată lumea voia un conac și o mașină bună – Porsche, Ferrari,
Lamborghini.
La curba care ducea peste Autostrada 280, tata a zis:
— Dacă te uiți încotro mergi, mâinile își dau seama singure cum să țină
de volan ca să ajungi acolo. E fabulos.
Habar n-avea că și eu condusesem, stând în poala mamei, la șase ani. Din
punctul lui de vedere, poate că nu aveam un trecut; pur și simplu eram acum
lângă el.
La capătul de sus al Sand Hill Road a arătat cu degetul spre Turnul
Hoover care se înălța deasupra acoperișurilor.
— Uite, mi-a zis. E un penis.
Nu prea înțelegeam ce vrea să spună.
— Penisul din Palo Alto, a zis. Uită-te și tu, are moțul ăla roșu.
Turnul scânteia în soarele dimineții, iar domul din vârf se asorta cu
teracota roșie de pe acoperișul universităților. Urcasem acolo cu mama,
lângă clopote și porumbei și vânt. Clopotele erau îmbrăcate într-o plasă
pentru ca porumbeii să nu-și facă cuib în ele.
— Aha, am zis și am râs ușor, încercând să fac legătura între clădire și
foarte puținele penisuri pe care le văzusem, niște cilindri de culoarea pielii
care pur și simplu atârnau.
— Arată ca un penis, a repetat el, sfidător.
*

— O să mor la patruzeci și ceva de ani, mi-a zis tata tot cam pe atunci.
Venise să mă ia de acasă de la o prietenă pentru prima oară. A rostit
cuvintele dramatic, parcă vrând să conducă la o acțiune, dar nu vedeam ce
acțiune aș fi putut întreprinde. Din perspectiva mea de copil de de opt ani,
patruzeci de ani părea o vârstă destul de înaintată. În sinea mea mă bucuram
că mi se destăinuise, mulțumită că o să avem mai mult timp împreună – de
la patru la nouă ani! Știam deja că-și anticipase și faima, și moartea
timpurie. Îmi povestise mama. Oare credea că nu vorbim despre el când nu
era de față? Seriozitatea cu care spusese asta sugera că în toți anii în care
fusese plecat nu ne-am fi gândit la el, n-am fi vorbit despre el; de parcă
atunci când ieșea dintr-o încăpere, încăperea ar fi dispărut.
În orice caz, verdictul nu mi s-a părut tragic, ci înălțător. Acceptam și
doar câțiva ani în plus decât nici unul.
Era măreț, și toți oamenii măreți, ca JFK, ca Lennon, muriseră tineri. Eu
nu știam asta, dar el o știa.
În seara aceea, în drum spre casa lui, a zis:
— Toate astea au fost cândva livezi.
Acum, terenul era acoperit de șosele și clădiri joase care arătau de parcă
ar fi fost acolo dintotdeauna.
— Când o să mor, să mă îngropați sub un măr, a zis.
Mi-am amintit să-mi amintesc mai târziu.
O spunea de multe ori când eram singuri și m-am gândit că răspunderea o
să cadă pe umerii mei când va fi nevoie. Și voia fără sicriu. Ca să-l poată
sorbi rădăcinile.
Următoarele două zile de miercuri au decurs la fel: am mers cu mașina până
la el acasă, cu plafonul coborât și aerul condiționat pornit pe cald, salate
reci asortate și suc, jacuzzi, un film pe discuri cu laser – La Nord prin Nord-
Vest, Timpuri noi, Luminile orașului. Înainte să punem vreun film mă
întreba dacă-l văzusem. Când îi răspundeam că nu, clătina din cap cu
seriozitate, în tăcere, de parcă ar fi fost o mare greșeală. De fiecare dată
când trebuia să merg la pipi în timpul filmului, îl punea pe pauză. În
noaptea celei de-a treia vizite am făcut pe mine în pat și când m-am trezit
am fost îngrozită că oamenii care făceau paturile o să-i spună. Într-o casă
mică de pe domeniu locuia un cuplu, ei făceau salatele și spălau
așternuturile. Aveam aproape nouă ani; nu mai făcusem pe mine de mult
timp. Dar săptămâna următoare patul era făcut din nou, iar el n-a zis nimic.
Înainte de cină am cântat pe rând Heart and Soul la pian. Cred că era
singurul cântec pe care știam să-l cântăm. Notele răsunau puternic în
încăperea mare și goală.
După ce m-am întins în pat am așteptat cât mai mult timp, făcându-mi
curaj în întunericul care agita greierii, apoi am mers până la picioarele
patului lui, prefăcându-mă că plâng. Poate că ideea mi-a venit de la Annie, o
fată care intră în grațiile unui bărbat ciufut. Stând deasupra tatălui meu
îmbrăcată în tricoul de somn și privindu-l de sus în jos cum e întins pe patul
de pe podea, eram conștientă că sunt mică și mă foloseam de ce aveam la
dispoziție ca fată. Îmi spuneam că inspiri iubire dacă ești lipsit de apărare.
Ca să fie apropiat de mine, cum erau alți tați cu fiicele lor, trebuia să mă
iubească. În plus, patul lui era mai confortabil decât al meu.
Și-a scos căștile și s-a uitat la mine. După ce mă duceam la culcare, el se
uita la filme cu o pereche de căști mari pe urechi.
— Am avut un coșmar, am zis. Pot să dorm cu tine?
— Cred că da, a zis el și mi-a arătat partea cea mai depărtată față de
televizor. Am sărit în pat, iar perna s-a dizolvat sub greutatea capului meu,
de parcă ar fi fost făcută din aer.
Rugămintea mea a părut să-l irite mai mult decât să-l încânte. Speram ca
situația să se schimbe cu timpul. Nu era tatăl pe care mi-l imaginasem pe
baza puținelor lucruri pe care le aflasem. Da, în casă erau un lift și un pian
și o orgă, el era bogat și celebru și frumos, dar nimic din toate astea nu mă
mulțumea pe de-a-ntregul; mă reținea golul inconfundabil pe care-l simțeam
lângă el, un sentiment de singurătate nețărmurită – ca scara neluminată din
spatele bucătăriei sau vântul care intra prin balconul șubred. Ar fi trebuit să
fie ce-mi doream, dar nu puteam să mă bucur de el așa cum sperasem, parcă
era un ospăț copios înghețat bocnă.
Dimineața m-a trezit scuturându-mă de umăr foarte repede:
— Neața, somnoroaso, mi-a zis.
Mi-am tras hainele pe mine și cât timp el se pregătea am început să
explorez, deschizând o ușă de lângă dormitorul lui și uitându-mă în ceea ce
s-a dovedit a fi o garderobă cu un șir de costume atârnate pe umerașe
asortate. Mânecile formau o linie orizontală perfectă. Spre deosebire de
restul casei, costumele fuseseră atent alese și colecționate. Se vedea că sunt
noi și scumpe. Nici o mânecă nu era mai scurtă sau mai lungă decât alta.
Mi-am trecut mâna pe cercurile de material de la capetele mânecilor – erau
moi și ușoare, de parcă mi-aș fi trecut mâna peste suprafața unui pârâu.
— Ingrid Bergman e incredibil de frumoasă, a zis el săptămâna următoare
în timp ce ne uitam la Casablanca. Știai că nu folosea machiaj? Atât de
frumoasă era.
Îmi plăceau buzele ei netede și pline care formau o proeminență în
punctul unde-i întâlneau obrajii. Îmi plăcea accentul ei și cum se unduia
ușor când mergea. Mi se părea că pentru tata frumusețea însemna ca totul să
fie natural, era pur și simplu, deși, dacă mă uit în urmă, cred că folosea cel
puțin rimel.
Îmi plăceau femeile care se dădeau cu ruj, se machiau, purtau haine
dichisite, aveau unghii lungi, vopsite și se dădeau cu fixativ; pentru mine,
ele erau frumoase.
Îmi crea un sentiment ciudat când vorbea despre frumusețea altor femei,
când îi auzeam dorința din glas în timp ce vorbea despre păr blond sau sâni,
prefăcându-se că-i cântărește în palmele făcute căuș. Vorbea despre păr și
sâni ca despre niște detalii statice, nemișcate, neatinse de haosul vieții.
Mi-am dat seama mai târziu că m-ar fi iubit cu adevărat numai dacă aș fi
fost înaltă, blondă și cu sâni mari. Prin minte îmi trecea gândul nebunesc că
o să arăt așa cândva, în ciuda evidențelor.
— Am auzit o poveste foarte tare despre Ingrid Bergman, mi-a zis. Dar e
destul de secretă, așa că nu ai voie să mai spui nimănui.
Terminaserăm filmul și el punea discul cu laser înapoi în carcasă.
— Nu spun, promit.
— Am un prieten al cărui tată e producător de filme, iar când era mic,
Ingrid Bergman venea să stea la ei acasă. Aveau piscină, iar ea stătea
alături, întinsă pe un șezlong.
Tata stătea ghemuit pe marginea patului, lângă televizor. Când spunea
bârfe și secrete, vorbea mai răspicat și mai repede.
— Ei bine, a continuat, se pare că lui Ingrid Bergman îi plăcea să stea la
soare nud, iar amicul meu, care pe atunci era mic și avea dormitorul chiar
deasupra piscinei, se uita la ea. Și apoi ea a început să, mă rog, să…
A lăsat fraza în suspensie. Habar n-aveam la ce se referea.
— Oricum, a zis, în clipa în care s-a întâmplat, în punctul culminant, s-a
uitat la el. Fix la el.
— O, am făcut eu.
Ce făcuse? Ce văzuse amicul tatei? De ce era goală?
— Vreau să spun, amicul ăsta e de vârsta mea acum, parcă vrând să
clarifice situația. Oricum, trebuie să fi fost incredibil, a conchis clătinând
din cap, cu ochii în pământ, zâmbind ca pentru sine.
A repetat povestea de mai multe ori timp de mai mulți ani, zicând de
fiecare dată că auzise o poveste genială și un mare secret, uitând că-mi mai
relatase întâmplarea și cu altă ocazie.
La un moment dat în perioada aceea, din noua mea alocație (cinci dolari
pe săptămână) mi-am cumpărat un creion dermatograf bleumarin și l-am
luat acasă la tata. De dimineață, înainte să plecăm spre școală, în timp ce mă
aștepta, am intrat în baie și m-am sprijinit de chiuvetă ca să fiu cât mai
aproape de oglindă și am încercat să-mi trasez o linie pe pleoapă.
— Haide, a zis el de pe balcon.
 — Imediat, am răspuns.
Mina era cerată și nu lăsa urme cum lasă un creion pe hârtie. Mi-era
teamă să nu iasă prea închisă la culoare, așa că am trasat foarte ușor,
aproape imperceptibil. O auzisem pe mama spunând că machiajul e bun
când nu e evident. Nu-mi mai găseam astâmpărul gândindu-mă că o să-și
dea seama cât de sofisticată sunt; îmi tremura mâna. În pragul ușii, l-am
întrebat dacă observă ceva la ochii mei.
S-a aplecat.
— Nu, a zis.
— Bine. Nici nu trebuie să-l vezi.
— Ce să văd?
— Creion dermatograf. M-am machiat puțin.
— Du-te și spală-te, mi-a zis el nervos. Acum.
*

— Uită-te la cer, a spus mama.

Mergeam acasă cu mașina.
— Nu-i incredibil?
Cu coada ochiului am văzut o fâșie de nori roz intens trecând peste
cablurile telefonice și frunzele aurii strălucitoare ale sicomorilor de lângă
drum.
— Mda, așa cred, am răspuns.
Mama simțea foarte intens culorile. Era o metodă prin care comunicam:
ea conducea prin oraș și-mi arăta culori. Se despărțise de Ron și, cu toate că
la început m-am simțit ușurată că am scăpat de el și o aveam din nou pe
mama doar pentru mine, acum nu mai eram la fel de sigură. Mi se păruse
enervant, dar acum că plecase mi-era dor de el. Ron însemna varietate, mai
era cineva pe lângă mine și mama. Când intra în casă, își făcea simțită
prezența. Bărbații aduc viață. Nu-ți dai seama până nu pleacă și lasă totul în
urma lor tern, lipsit de zvâc și noutate. Noi nu ne permiteam să ieșim la cină
sau la muzeu în San Francisco.
Acum, în mașină, mama voia să mă uit la cer.
— Uită-te-n sus, a zis. Ce-ai pățit?
M-am lăsat în scaun de parcă scânteia de culoare ar fi fost cel mai
plictisitor lucru din lume. Mi se părea că-mi consumă prea multă energie să
mă bucur de fiecare fenomen pe care mi-l arăta. Era doar un asfințit,
văzuserăm deja destule; viața începuse deja să se repete.
Kirsten m-a invitat să stau la ea peste noapte. Era fata care mă urma peste
tot declamând numele tatei. De atunci se potolise și la școală făceam parte
din același grup de prietene. Aveam voie să mergem de la școală la casa
tatălui ei, care era mai la nord, dincolo de University Avenue, în partea
cealaltă de Palo Alto decât cea în care locuiam eu. Era un privilegiu să
avem voie să mergem pe jos atât de mult neînsoțite de un adult.
Casa ei era în stil victorian, cu o potecă de ciment care ducea la treptele
de lemn. Prin pământul curții șerpuiau și se încordau rădăcini care semănau
cu tendoanele gâtului. Dormitorul ei era chiar sub streașină, în vârful casei,
cu tavanul înclinat vârât în podea. Avea propriul ei televizor, unul mic. M-
am așezat pe pat și am fost surprinsă să văd că se mișcă sub mine ca o
bucată de gelatină.
— E un pat cu apă, a zis ea și s-a întins.
Avea în ea ceva exotic și alunecos care făcea ca eu să mă simt
conservatoare și banală. În același timp mă lua somnul în preajma ei, la fel
cum pățeam și în preajma altor oameni cărora le păsa că tata e celebru. Am
coborât și am urmat-o în bucătărie.
A scos un morcov mare din frigider.
— Știi ce fac femeile cu ăștia, nu? m-a întrebat. Și-i bagă în ele. În loc să
facă sex.
— E scârbos, am zis.
Lumea conținea elemente dezgustătoare și revoltătoare – ca sexul, despre
care știam și care încă mă neliniștea, mă tulbura cum oamenii pot să facă
sex, și apoi să-și vadă de viață în mod obișnuit, ca niște pereți curați, albi, în
spatele cărora avea loc o invazie de insecte.
— Uite, a zis și a scos un șnur negru, transparent din scrin.
Era un sutien din dantelă elastică, două triunghiuri prinse cu benzi negre
din lycra. Arăta ca sutienul unei femei – era sexy pentru adulți –, dar era
mic, ca pentru copii. Nu știam că putea exista ceva atât de perfect pe lume,
la proporțiile acelea. Mă ispitea pentru că era o miniatură perfectă, așa cum
mă entuziasmaseră odinioară mobila, mâncarea și tacâmurile pentru păpuși.
Voiam tot ce avea ea – telecomanda, televizorul, patul cu apă, sutienul
dantelat.
— Hei, vrei să ne uităm la Texas Chainsaw Massacre?
— Bine, am încuviințat.
Nu știam ce e. A luat o casetă dintr-o carcasă de hârtie uzată și a
introdus-o în aparatul video de sub televizor. Imaginea era granulată, ca un
pulover croit din lână de prea multe culori. Nu reușeam să discern decât
silueta unui bărbat care mergea pe o cărare prin iarba uscată, îndreptându-se
spre o casă.
— Mă uit de multe ori la filmul ăsta, a zis ea. Înainte să merg la culcare.
Înainte să stingem lumina, tatăl ei a intrat să vadă ce facem.
— Tati? a început Kristen.
El s-a așezat pe marginea patului, cu fața spre ea.
— Mă simt vulnerabilă, a zis ea cu glas de bebeluș. Mi-ai spus să-ți zic
mereu când mă simt așa, și îți zic acum.
— Of, scumpo, a spus el și a strâns-o tare în brațe.
Habar n-aveam că se simte vulnerabilă. Eram impresionată că știa
cuvântul și invidioasă că putea să-i spună așa ceva tatălui ei. Era o expresie
de adulți. Mie nici prin cap nu mi-ar fi trecut să spun vreodată așa ceva.
— Îmi pare rău, scumpo, a zis el, apoi s-a ridicat și s-a uitat la amândouă.
Păi, noapte bună. Somn ușor.
Treptele au scârțâit în timp ce cobora.
De dimineață, chiar înainte să vină mama să mă ia, după ce Kirsten
coborâse în bucătărie, am găsit sutienul în grămada de bumbac mototolit
din sertarul de sus și mi l-am îndesat în rucsac.
La a cincea vizită acasă la tata începusem să fiu nerăbdătoare. Multă vreme
sperasem că, dacă joc un rol, tata o să joace rolul complementar. Eu trebuia
să fiu fiica adorată, el – tatăl generos. Am hotărât că, dacă mă purtam ca
alte fiice, el o să intre în joc. Urma să ne prefacem împreună și, prefăcându-
ne, o să transformăm joaca în realitate. Însă dacă l-aș fi observat așa cum
era, sau dacă aș fi recunoscut față de mine însămi ce vedeam, mi-aș fi dat
seama că n-o să-mi țină isonul și că un astfel de joc o să-l dezguste.
Acum eram amândoi în mașina lui și ne îndreptam pe întuneric spre casa
din Woodside. În seara aceea purta o jachetă de piele cu material textil
negru la manșete, de aceeași culoare cu părul, care îi dădea o înfățișare
dezinvoltă. Era tot tăcut. Dar mă simțeam mai îndrăzneață.
— Mi-o dai mie când termini? l-am întrebat când am făcut stânga la
stâlpii aplecați, gata să se năruie, aflați de-o parte și de alta a drumului
îngust și denivelat care se oprea în fața porții lui.
Mă gândisem de mai mult timp să-l întreb, dar abia atunci izbutisem să-
mi fac curaj.
— Ce anume?
— Mașina. Porscheul tău.
Mă întrebam unde le punea pe cele de rezervă. Mi le imaginam pe toate
cum formează un șir negru lucios undeva la un capăt al terenului.
— Exclus, a zis pe un ton atât de acru și repezit că mi-am dat seama că
făcusem o greșeală.
Am mai înțeles și că legenda cu zgârietura probabil nu era adevărată:
poate că nu-și cumpăra mașini noi fără să-i pese, poate că nu era, de fapt,
mână spartă. Cu banii, mâncarea și vorbele nu era generos – povestea cu
mașinile mi se păruse o excepție nemaipomenită.
Îmi doream să-mi retrag cuvintele. Am oprit lângă casă, iar el a oprit
motorul. De la ambele capete ale porții se unduiau spre curte hortensii
albastre, cu flori mai mari decât capul meu.
(Mulți ani mai târziu avea să mă întrebe:
— Care hortensie e cea mai frumoasă?
— Cea albastră. Cea albastru deschis.
— Și eu credeam la fel când eram mic. Dar se pare că hortensiile albe, cu
flori în formă de con, sunt mult mai frumoase.)
Înainte să dau să cobor, s-a întors cu fața la mine.
— Nu primești nimic, a zis. Înțelegi? Nimic. Nu primești nimic.
Se referea la mașină sau la altceva, mai mare? Nu știam. Glasul lui mi-a
provocat o durere ascuțită în piept.
Lumina din mașină era rece, când oprise motorul se aprinsese un beculeț
alb de pe plafon. În jurul nostru era întuneric. Făcusem o greșeală cumplită,
iar el reacționase.
Până atunci, gândul că dăduse numele meu calculatorului eșuat mi se
întipărise în identitate, chiar dacă el nu mi-a spus niciodată că așa ar fi, și
am folosit povestea ca să prind curaj atunci când stăteam lângă el și mă
simțeam ca un nimic. Nu-mi păsa de calculatoare – erau făcute din piese
metalice fixe, cipuri și cabluri sclipitoare prinse în carcase de plastic. Te
hipnotizau când stăteai în fața lor, dar altfel erau plictisitoare când te uitai la
ele, nu erau frumoase – însă îmi plăcea gândul că aveam legătura asta cu el.
Însemna că fusesem aleasă și aveam un loc în lume, în ciuda faptului că el
era aerian sau absent. Însemna că eram strâns legată de pământ și de
mașinăriile lui. Tata era celebru și avea un Porsche; dacă acel computer Lisa
era numit după mine însemna că și eu făceam parte din lumea tatălui meu.
Acum îmi dau seama că ne aflam într-un conflict de interese. Pentru el
eram o pată dintr-un parcurs spectaculos, pentru că povestea noastră nu se
potrivea cu povestea de măreție și virtute pe care și-ar fi dorit-o pentru sine.
Existența mea îi strica șirul de succese. Pentru mine era exact invers: cu cât
eram mai aproape de el, cu atât mă simțeam mai puțin rușinată; făcea parte
din lume și urma să mă propulseze în lumină.
Poate că totul fusese doar o mare neînțelegere, o conexiune ratată: pur și
simplu uitase să-mi spună că numise calculatorul după mine. Tremuram din
cauza nevoii de a îndrepta totul deodată, de parcă aș fi așteptat pe cineva la
o petrecere surpriză – el să aprindă lumina și eu să-i strig tot ce adunasem în
mine. Odată ce ar fi recunoscut – da, am numit un calculator după tine –,
toate s-ar fi așezat la locul lor. El urma să acopere golurile, să cumpere
mobilă, să spună că se gândise la mine tot timpul, însă nu reușise să ajungă
la mine. Dar simțeam și că dacă încercam prea tare să îndrept lucrurile
riscam să stric echilibrul, iar el ar fi dispărut din nou. Așa că am așteptat în
starea aceea de suspensie ca să-l păstrez.
L-am urmat de la mașină până în casă. N-am intrat în jacuzzi. Am mâncat
salate în timp ce el a citit ziarul și ne-am uitat apoi la Flashdance. N-am
încercat să dorm în patul lui. La un moment dat m-am trezit pe întuneric
pentru că trebuia să merg la toaletă. Întunericul îmi apăsa pe ochi, nu
vedeam nimic. Era liniște. Greierii se opriseră. N-aș fi putut să găsesc baia
pe întunericul acela. Nici măcar nu-mi dădeam seama încotro mă îndrept
sau dacă stăteam dreaptă. Am așteptat cu ochii deschiși în întuneric și nu a
apărut nimic; întunericul parcă îmi zădărnicea efortul de a-l străpunge.
Ca să ajung la toaletă trebuia să trec prin camera lui, aflată la câteva
trepte mai jos, pe un hol care ducea într-o altă cameră goală și alături de ea,
baia.
M-am târât jos din pat și am găsit tocul ușii, și el ca de cretă, parcă numai
pe jumătate acolo, dar acum distingeam formele mai limpede și am văzut că
în patul lui era cineva cu păr blond deschis.
Era un bărbat care venise să-l omoare pa tata – îl omorâse deja și acum
dormea în patul lui! Deja știam cum era bărbatul cu păr de un blond
albicios: fățarnic și plin de vicleșuguri. Avea să spună că e noul meu tată,
dar n-avea să fie ca el. Nu-i vedeam fața, dar eram îngrozită; părul blond
strălucea în întuneric. După ce am mers tiptil până în baie, m-am întors
tiptil prin camera lui, iar blondul era tot acolo, în patul tatei. S-a mișcat în
somn, dispărând sub pătură de parcă s-ar fi scufundat sub apă. M-am întors
în pat și am petrecut – mi s-a părut – ore întregi de groază, întrebându-mă
ce să fac, fiindu-mi teamă că de dimineață o să fie limpede că viața mea s-a
schimbat definitiv și că tata dispăruse. Mi-era prea frică să mă ridic din nou
și să-l înfrunt pe bărbatul blond. Am hotărât să aștept până dimineața, iar la
un moment trebuie că am adormit.
De dimineață nu era nici urmă de blond, iar tata era în viață. Mi-am zis
că-mi imaginasem tot episodul. Nu l-am întrebat nimic. Mi-era rușine de
groaza pe care o simțisem și de sentimentul protector pe care-l
descoperisem.
În următoarea seară de miercuri, mama a venit în vizită pentru că i se
anulase un curs. Nu știam că o să vină. Ne-a găsit în bucătărie, după ce
bătuse și strigase în fața ușii descuiate de la intrare, apoi o deschisese și
străbătuse casa întunecată până să ajungă în bucătăria luminoasă și rece în
care mâncam. S-a așezat, iar el ne-a tachinat ca de obicei.
— Ce zici, îl iei pe ăsta de iubit? a întrebat arătând spre o poză cu un
bătrân din ziarul pe care-l citea în timp ce mâncam.
M-am uitat, apoi am strănutat, iar câteva semințe din salată au zburat pe
imagine.
— Băieților o să le placă asta. O să-ți încălzești patul cât ai zice pește, a
zis făcând aluzie la noul pat pe care voia Mona să mi-l cumpere. Pe cine-o
să inviți?
Glumele erau cât se poate de stânjenitoare. Din alte puncte de vedere era
rafinat, dar părea să nu știe cum să vorbească în fața copiilor. Eu voiam să
fiu apropiată de el, dar glumele mă puneau în dificultate. Nu știam cum să
răspund. Probabil că mama mi-a citit asta pe față.
Mai târziu, tot mama mi-a spus că glumele lui din seara aceea, stilul lui
ca de unchi și stânjeneala mea evidentă o miraseră. Mi-a zis că păream
pierdută, nu încrezătoare ca de obicei. A aranjat să stau acasă la o prietenă
în nopțile de miercuri, zicând că tata urma să mă ia doar la patinat. Mi s-a
părut o idee bună.

Notă
7. Canapeaua roșie la care se referă titlul cărții era un obiect-standard care apărea în toate pozele
copiilor, artiștilor, muzicienilor, actrițelor, veteranilor cu dizabilități, imigranților ilegali,
politicienilor, fermierilor, oamenilor de știință și afaceriștilor americani (n. tr.).
 Small Fry

U
rmătoarea noastră casă avea să fie cea în care am locuit cel mai
mult în copilărie – șapte ani –, un bungalow în stil Arts & Crafts
de pe Rinconada Avenue din Palo Alto – singura casă de pe teren,
cu trei dormitoare, două băi și un garaj separat de corpul principal pe care
mama l-a transformat în atelier de pictură. Era o casă adevărată, zugrăvită
în galben deschis, cu finisaje albastru regal și ușă albastră. Din față era
simetrică. O cărare de ciment tăia curtea în două, iar sub cele două ferestre
erau două petice de pământ descoperit unde mama și-a plantat sporul-casei
multicolore. Într-o parte a aleii creștea un arbore madrone, cu scoarța ca
niște solzi răsuciți și fructe despre care încă nu știam că o să se coacă și o să
cadă pe gazon în timpul ploilor de toamnă și o să explodeze, lăsând în urmă
o pastă portocalie, lipicioasă, pe care o să încercăm la nesfârșit s-o curățăm
de pe încălțări. Ușa laterală dădea într-un umbrar des de glicină care
mirosea a săpun și bomboane când era în floare, și care atrăgea albine.
Înainte să ne mutăm, un bărbat care lucra pentru tata la NeXT și era
administrator de infrastructură ne-a ajutat să renovăm casa luată în chirie.
Era un om amabil, înalt și subțire ca o trestie, care s-a aplecat când a vorbit
cu mine și mi-a zis că am voie să aleg forma chiuvetei de la baie și
linoleumul de pe jos. Râdea pițigăiat și avea un măr al lui Adam mare,
ascuțit, care urca și cobora într-un mod îngrijorător. Sub supravegherea lui,
casa a fost rezugrăvită în interior, parchetul a fost lustruit și deschis la
culoare, în băi și în bucătărie s-a pus linoleum, iar la ferestre jaluzele de
metal. În baie, chiuveta pe care o alesesem se lărgea în partea de sus,
arătând luxos.
Mama a cumpărat un set de enciclopedii cu imaginea unui ciulin auriu pe
cotor și, de fiecare dată când apărea o întrebare despre ceva, se grăbea să
scoată un volum din raft, fragmentând sigiliul auriu ca să citească cu voce
tare secțiunea care o interesa.
Mama avea și dressing. Nu era mare, și poate că nu era suficient de mare
cât să-i spui „dressing“, dar l-am numit așa pentru că puteai să intri în
spațiul acela și să te învârți. Avea bare pentru umerașe și rafturi de sârmă
pentru haine.
Avea și o mică baie cu lucarnă, numai a ei.
Într-o zi, când stătea în baie, mi-a arătat noul ei portofel.
— E de la Neiman Marcus, mi-a zis.
L-am studiat sub lucarnă: fâșii de piele în nuanțe de gri-maroniu cusute
laolaltă vertical, mai închise la culoare la mijloc decât la margine, fiecare
dintre ele încrețită la mijloc de parcă ar fi fost strânse cu o ață ca să formeze
pliuri. Era cea mai moale piele pe care pusesem mâna vreodată, și era
ceruită.
— E piele de țipar, a zis mama. Nu-i groaznic? Țipari!
— E ca mătasea, am spus. Sau ca untul.
— Știu. Și fii atentă la asta.
Mi-a arătat clapa din metal, de mărimea unei monede. Mi-am dat seama
că era un magnet: se poziționa singură și se închidea.
 Din câte știam, nu mai avusese niciodată un portofel. Obiectele acelea de
lux – portofelul, lucarna, dressingul, un cuptor nou cu microunde care
învârtea mâncarea în timp ce o gătea, un telefon fără fir – sugerau începutul
unei mari schimbări, faptul că intram pe un tărâm nou, mai rafinat. Se pare
că tata crescuse valoarea pensiei alimentare ca să ne ajungă și pentru chirie,
și pentru întreținerea casei. La scurt timp după aceea, avea să fie de acord
să-i plătească o ședință de terapie pe săptămână. Mama nu-și mai permitea
să schimbe canapeaua, însă a retapițat-o cu flori mai puțin țipătoare.
Tata a trecut pe la noi de câteva ori, imediat după ce am terminat de
renovat. El și mama păreau să se simtă în largul lor unul în prezența
celuilalt, făceau glume și admirau casa, amândurora le plăceau culoarea din
interior, noile corpuri de iluminat industriale, două bare albe de metal
trecute peste un abajur zimțat din sticlă glazurată, corpuri destinate pentru
uz exterior, dar care arătau bine și în interior. Când părinții mei erau
împreună, simțeam cum ceva din mine se așază la locul lui, la fel ca
închizătoarea magnetică a portofelului.
De câteva ori, în timpul primului an petrecut în casă, când în jurul nostru
totul era încă nou și perfect, mama intra, se oprea și trăgea aer adânc în
piept, cu mâna pe inimă, văzând frumusețea unui paralelogram auriu pe
care-l formau razele de lumină pe peretele de deasupra instalației de aer
cald.
De-a lungul anilor pe care i-am petrecut în casa aceea, mama mi-a spus
povești despre tatăl meu și familia ei, când și le amintea sau când o rugam
eu. Mi-a spus că tata era atât de timid și stângace în liceu, că atunci când
vorbea sau făcea o glumă nu-l asculta nimeni. Îi făcuse mamei un zmeu și o
pereche de sandale. Pe vremea când locuiau împreună în vara aceea la
capătul Stevens Canyon Road, în casa cu capre, dormeau cu niște pături
țesute de bunica din Ohio a mamei și, ca trufanda, mâncau crenvurști din
aceia ieftini, mici, la borcan.
Cândva în acea vară, mi-a povestit mama, ajunseseră la ultimii trei dolari
și au mers cu mașina la plajă, unde tata a aruncat banii în ocean.
— Eram îngrozită, mi-a zis. Dar apoi a mai vândut niște cutii albastre și
am avut bani din nou.
Povestea părinților mei nu e întreagă fără imaginea vieții de familie
dezintegrate a mamei – după ce s-au mutat în California când ea avea
doisprezece ani, mama ei s-a îmbolnăvit psihic. Părinții ei, Jim și Virginia,
hotărâseră să se mute în Vest când angajatorul bunicului meu, Ministerul
Apărării, îl mutase din Dayton, Ohio – unde se născuse mama și trăiseră
ambele ei bunici – în Colorado Springs, apoi în Omaha, Nebraska, și, în
sfârșit, în California. În California, Virginiei i s-a pus diagnosticul de
schizofrenie paranoică și părinții mamei au divorțat.
Mama vorbea despre Ohio ca despre un paradis pierdut: în Ohio, bunicile
ei țeseau pături și o răsfățau, o lăsau să se joace cu pielea lor zbârcită de pe
mâini. Una dintre ele avea o fermă și un coteț de găini în care mama dădea
buzna dimineața ca să ia ouă. Asta era înainte ca mama ei să înnebunească.
Ori de câte ori mama arăta spre ceva din jurul nostru care părea stabil și
grandios – lumina aurie a asfințitului care se întindea pe clădirile de
cărămidă cu coloane, copacii bătrâni –, frumusețea purta numele de Ohio.
În California, Virginia era toată ziua beată și fuma în sufrageria
întunecoasă, singurul punct luminos fiind jarul țigării, și își aștepta fiicele să
se întoarcă de la școală. Mama era doar puțin mai mare decât mine când
Virginia a început s-o transforme în ținta disprețului ei – poate din cauză că
mama, o fire sensibilă, de artist, și inteligentă pe deasupra, îi amintea cel
mai mult de ea însăși. Când mama avea doisprezece ani, Virginia a acuzat-o
că ar fi cântat la fluier numai pentru că i se părea că e un penis și le-a mai
spus vecinilor că mama ar fi făcut sex cu câini.
Când mama l-a cunoscut pe tata la liceu, ce a impresionat-o cel mai mult
au fost ochii lui calzi, prin comparație cu ochii mamei ei care pe atunci erau
deja plini de ură și scântei întunecate.
— A treia oară când am fost în vizită acasă la Steve, în liceu, mama lui
m-a tras deoparte. Mi-a spus că în primele șase luni îi era teamă că o să-l
piardă pentru că avea impresia că mama lui naturală o să-l ceară înapoi, așa
că nu a vrut să se apropie de el. Pe atunci habar n-aveam de ce-mi spunea
asta, mi-a povestit mama. Nu eram decât o elevă de liceu. Nu era ca și cum
îl știam de cine știe când.
Mi-a spus povestea de parcă ar fi însemnat ceva, dar eu nu eram sigură ce
anume.
S-au îndrăgostit. Tata îi scria scrisori lungi Virginiei și i le lăsa în fața
ușii; în ele, îi spunea Virginiei că e crudă, o implora să nu mai fie așa crudă
cu mama. În perioada aceea, tata a fost salvatorul mamei, i-a observat
talentul, frumusețea și sensibilitatea, a avut grijă de ea când propria ei
mamă era violentă și nebună. „Ești cea mai creativă persoană pe care am
cunoscut-o“, i-a spus.
Ai mei au luat LSD împreună. Pentru el a fost prima oară, pentru ea nu.
Mama mi-a spus că durează ceva ca drogul să-și facă efectul, trebuia să
aștepți până când, la un moment dat, îți dădeai seama că lumea nu mai e
normală și începuse „călătoria“. Gândul că mama se droga m-a făcut să mi
se strângă stomacul, dar mi-a spus:
— Stai liniștită, Lisa. Așa era perioada aceea – o epocă diferită.
Mi-a zis că tata era îngrozit ca nu cumva să se facă de râs cu drogurile și
a obligat-o să-i promită că îl aduce la realitate dacă o ia razna. Tot cam pe
atunci tata i-a mai spus mamei că o să fie bogat și celebru într-o zi și că o să
se piardă în lume.
— Cum adică „să se piardă“? am întrebat-o.
Mi-l imaginam confuz într-o mare de oameni.
— Adică să-și piardă reperele morale, mi-a răspuns. Să-și dea la schimb
caracterul, sufletul, pentru putere, bani și averi lumești. Să se „strice“. Să
piardă legătura cu sufletul lui.
Lângă casa în care au locuit împreună înainte ca el să plece la facultate
era un alt bungalow, cu doi copii de vreo douăzeci de ani, dintr-o familie
bogată. Se drogau întruna și așteptau să le moară părinții ca să pună mâna
pe moștenire. Le-au făcut o impresie puternică alor mei – au văzut cum își
pot irosi unii viața.
Mulți ani mai târziu avea să-mi spună povestea asta încercând să-mi
explice de ce nu mă ajuta tata cu bani, repetând exemplul cu copiii ăia
leneși, pierduți, așa cum nu voia să devin eu.
— Când au divorțat ai tăi? mă întrebau ceilalți copii.
— N-au fost căsătoriți niciodată, am zis.
Îmi plăcea s-o spun: era o surpriză, în general îl dezarmam pe cel care mă
chestiona. Îmi conferea distincție. În loc să am un tată care fusese prin
preajmă și apoi plecase, la mine era invers: părinții mei petreceau mai mult
timp împreună acum decât atunci când mă născusem.
 *

Acum, când putea, în weekend, tata venea să patinăm doar noi doi, iar
mama rămânea acasă să picteze, ne făcea cu mâna când plecam. Îmi zicea
Small Fry8.
— Bună, Small Fry, hai să ne distrăm. Timpu-i scurt.
Am crezut că small fry se referea la firimiturile de cartofi prăjiți rămase
pe fundul pungii, reci și crocante; am crezut că-mi spunea că sunt o
stârpitură, sau un copil din flori. Mai târziu am aflat că fry se spunea demult
la peștii mici care erau uneori aruncați înapoi în mare ca să mai crească.
— Bine, Fat Fry9, să mergem, am zis după ce mi-am pus rolele.
Uneori era preocupat că slăbește prea mult.
— Mi s-a spus că ar trebui să mă îngraș puțin.
— Cine ți-a zis? am întrebat eu.
— Oamenii de la muncă, mi-a răspuns stând în mijlocul încăperii, cu
rolele în picioare. Voi ce credeți?
Alteori era îngrijorat că face burtă și ne întreba și despre asta.
De obicei, porneam spre Universitatea Stanford. În ziua aceea, asfaltul
era încă umed de la ploaie.
Palmierii care au dat numele Palm Drive creșteau în pământul dintre
trotuar și șosea, cu rădăcinile șerpuind sub cimentul care formase niște cute
pronunțate. Peste ele se turnaseră neglijent mai multe straturi inegale, dar
nu reușiseră să țină sub control rădăcinile, care încovoiaseră fiecare strat.
Îndoiam genunchii ca să absorbim șocul. Din copaci căzuseră frunze care
ne blocau uneori drumul, trebuia să le ocolim pășind cu rolele prin noroi.
Locurile goale din care căzuseră frunzele alcătuiau pe trunchiuri un model
ca de solzi de pește suprapuși.
— Mi-aș fi dorit să fiu indiancă, am zis privind spre dealurile de dincolo
de universitate – în depărtare arătau netede și fără defecte. Firele de iarbă
verde-neon țâșneau din bulgării de pământ la două sau trei zile după prima
ploaie puternică și rezistau pe tot timpul iernii.
— Indienii mergeau cu picioarele goale, să știi, a zis el. Pe dealuri.
Înainte să fie toate astea aici.
Știam de la școală că lăsaseră urme acolo unde zdrobiseră ghindele pe
pietre ca să facă făină.
 — Îmi plac mult dealurile verzi, a zis el, dar cel mai mult îmi plac când
sunt galbene, uscate.
— Mie-mi plac verzi, am zis, neînțelegând cum ar putea cuiva să-i placă
dealurile când sunt lipsite de viață.
Am ajuns la Oval, apoi a apărut dreptunghiul de la Stanford, cu aleile lui
acoperite, umbrite, făcute din romburi de ciment în tonuri pământii
alternative, ca un costum uzat de arlechin.
— Vrei să te duc pe umeri?
S-a aplecat și m-a apucat de subraț – aveam nouă ani și eram mică pentru
vârsta mea – și m-a ridicat. Se clătina. Am făcut o buclă în jurul pieței, pe
sub arcade, trecând pe lângă numerele aurii de pe ușile de sticlă. Îmi ținea
tibiile în mâini, dar mi-a dat drumul când a început să-și piardă echilibrul.
S-a împiedicat, s-a împiedicat din nou, făcând eforturi să rămână în picioare
– eu m-am clătinat la o înălțime îngrozitor de mare. Și apoi a căzut. În
cădere mi-am făcut griji pentru mine, pentru fața și genunchii mei, locurile
în care puteam să mă lovesc de asfalt. Cu timpul, am învățat că o să cadă de
fiecare dată. Dar l-am lăsat să mă ducă pe umeri pentru că lui i se părea
ceva important. Am simțit-o ca pe o schimbare a presiunii în aer: gestul ăsta
făcea parte din ce înțelegea el că înseamnă relația tată–fiică. Dacă l-aș fi
refuzat, ar fi dat înapoi.
Ne-am ridicat și ne-am scuturat – el s-a ales cu o vânătaie pe fund și o
zgârietură la mână, eu m-am julit la un genunchi – și ne-am îndreptat spre
fântâna de pe una dintre laturile dreptunghiului. Era construită din plăci de
faianță. De acolo am văzut frunzele verzi dintr-o altă curte, mai mică, aflată
de partea cealaltă. Arătau ca niște picături de vitralii. Îmi plăcea să stau la
umbră și să mă uit la lumina soarelui: nu te învăluia și nici nu te orbea, ci
părea un obiect strălucitor, undeva departe de tine.
Am patinat mai spre interiorul campusului. Asfaltul era zgrunțuros, plin
de pietre; când treceam cu rolele peste el mă gâdila în gât și pe pulpe, parcă
îmi făcea oasele să zornăie pe ritmul unui cântecel. Am patinat în sus, am
trecut de fântână și de ceas, până la mesele de metal din curtea unei
cafenele Tresidder, unde ne-am așezat puțin și am băut suc de mere. Mi-am
bâțâit înainte și înapoi picioarele încălțate în patine și mi-am trecut degetele
peste plasa metalică rece a scaunului. Deasupra noastră, dintr-o porțiune
mai ridicată a curții, se înălța un stejar care avea margini argintii răsucite
de-a lungul trunchiului și striații adânci, cu mijlocul colorat în negru.
Pe drumul de întoarcere prin campus, pe dealul abrupt, cu ciment
zgrunțuros, zburând înaintea lui, mă transformasem în diapazon.
— Aaaaa! strigam, iar glasul îmi vibra odată cu pietricelele.
— Ești de treabă, puștoaico, mi-a zis. Dar să nu ți se urce la cap.
— Nu, nu, am spus.
Nu mai auzisem niciodată expresia „să ți se urce la cap“.
Mi-a arătat vitraliile și marmura aurie, mi-a explicat că zidarii folosiseră
gresie locală, de la coloane la blocurile mari din care erau formați pereții
exteriori. Piatra avea mici granule de nisip în ea; lumina o scotea în
evidență, o făcea să pară fațetată și zgrunțuroasă; unele porțiuni erau
cioplite, de parcă piatra ar fi fost brodată.
— Crezi că pietrarii au venit din alte țări ca să facă toate astea? m-a
întrebat atingând unul dintre dreptunghiurile modelate ca o pernă.
Am văzut clădirea așa cum o vedea el atunci, ca o grămadă de pietre
sculptate și aranjate de mâini omenești. Am început să înțeleg că în tatăl
meu se confruntau două personalități: una sensibilă și definită, ca nervul
unui dinte, și cealaltă neatentă, lapidară și insipidă. Pentru că observase
detaliile și grija celor care construiseră locul acela, felul în care ciopliseră și
aranjaseră fiecare bloc de piatră, mi-am dat seama că trebuie să fie în stare
să observe și alți oameni. Să mă observe pe mine.
— Să știi că eu n-am făcut facultate, mi-a zis. Poate că nici tu n-o să faci.
E mai bine să te arunci pur și simplu în lume.
Dacă nu mergeam la facultate, urma s-ajung ca el. În clipa aceea, am
simțit că noi doi eram centrul lumii întregi. Dădea impresia asta oricui
stătea lângă el.
— În perioada cea mai creativă din viața ta, ei te învață ce gândesc alții, a
zis. Îți distrug creativitatea. Te tâmpesc.
Mi se părea că are sens ce spune. Și totuși, mă întrebam de ce voia mereu
să patinăm în jurul universității, de ce părea să-i placă Stanford, deși nu
credea în ea.
„E dintr-un sentiment de inferioritate“, a zis mama când i-am spus că
facultatea mi se părea o pierdere de vreme.
 Când am traversat, tata m-a apucat de mână.
— Știi de ce ne ținem de mână? a întrebat.
— Pentru că așa trebuie?
Am sperat să răspundă „Pentru că sunt tatăl tău“. În afară de traversări,
nu ne țineam de mână, dar eu abia așteptam.
— Nu, a zis. Ne ținem de mână pentru că, dacă vreo mașină e pe cale să
te lovească, pot să te trag din calea ei.
Pe University Avenue mi-a arătat un om al străzii care stătea chircit într-
un ungher și ținea în fața lui un carton.
— Ăsta-s eu peste doi ani, a zis.
Câteva minute mai târziu, când am ajuns pe străzile cu locuințe, ceva mai
departe de strada principală a orașului și mai aproape de casa mea, el a tras
un pârț, un zgomot puternic și înalt ca un balon care se dezumflă, rupând
tăcerea. Am continuat să patinăm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când
a făcut-o din nou, mi-am ferit privirea. A treia oară a mormăit un:
— Scuze.
— Nu-i nimic, am răspuns, deși-mi venea să intru în pământ de rușine.
Când eu și tata am ajuns înapoi în cartier, copiii se jucau pe trotuar și în
grădini. Chiar vizavi de casa noastră locuia o femeie înaltă, cu păr scurt, pe
nume Jan, al cărei soț lucra la NeXT. Mai în josul aleii care trecea pe lângă
casa lui Jan era casa de lemn închis la culoare a unei femei care ieșise cu
tatăl meu pe vremea când mama era însărcinată cu mine, și care acum era
căsătorită și avea un băiețel. Mi s-a părut o coincidență stranie că ne-am
mutat acolo și ne-am pomenit că locuim în preajma a două persoane care
aveau legătură cu tata; mama a zis că el atrăgea coincidențele într-un mod
cu totul ieșit din comun.
Ne-am oprit pe trotuarul aflat vizavi de casa noastră, iar câțiva bărbați
care locuiau în zonă s-au apropiat de tata – trei tați care țineau în brațe trei
copii mici. Voiau să-i afle părerile, să afle ce crede despre una-alta. Mamele
au luat copiii în primire ca să le ofere taților ocazia să vorbească. Am stat
pe-aproape, mândră că voiau să stea de vorbă cu tata. Au vorbit despre
oameni de care nu auzisem niciodată și despre companii pe care nu le știam.
În curând, bebelușii au început să se agite, să dea din mâini și din
picioare, țipând și icnind ușor.
 Tata a continuat să vorbească despre componente și programe, aceleași
discuții care păreau să se înfiripe în perioada aceea de fiecare dată când se
întâlnea cu bărbații din Palo Alto. Toți trei bebelușii au început să plângă.
Tata vorbea mai departe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar bărbații
încercau să-l asculte în timp ce legănau bebelușii, care plângeau și mai tare.
Tata vorbea deja mai tare și mai repede, pentru ca vorbele să-i răzbată
printre țipete. Avea o voce ascuțită, puternică și nazală, iar frazele aveau un
final ascuțit care-mi făcea urechile să țiuie și parcă mă înjunghiau în piept.
M-am întrebat dacă și bebelușii care zbierau simțeau același lucru. A trebuit
ca tații să încheie discuția și să-i ia de-acolo.
Când am ajuns înapoi în casă, ne-am apropiat amândoi de calorifer, ne-am
scos rolele, iar mama ni s-a alăturat. Părinții mei se plăceau, se vedea de la
o poștă. M-am aplecat să-mi suflec blugii – îmi dădea impresia că am
picioare mai subțiri. Cu blugii suflecați mi se părea că sunt bine
proporționată: îmi plăcea să port un tricou larg, lălâu, ca un sac, din care
picioarele îmi ieșeau ca două bețe.
— Ce faci? a întrebat el.
— Îmi suflec blugii.
— Crezi că e cool?
— Da.
— Aha…
Apoi, pe un ton zeflemitor:
— Of, Biff! Of, Blaine! Sper că vă plac blugii mei.
— Steve! a intervenit mama; zâmbea, dar mi-am dat seama că nu-i
plăcuse remarca lui.
— Poate o să se mărite cu Thaaad, a continuat el.
Dirk, Blaine, Trent, Tav – astea erau numele viitorilor mei iubiți și soți
imaginari. Aveam nouă ani, gândul la căsnicie era complet irelevant pentru
mine. Am râs ca să arăt că știam că e o glumă, dar m-am întrebat dacă
alegea nume urâte și trunchiate și era așa de preocupat de căsnicia mea
pentru că mă credea urâtă sau lipsită de potențial.
— Sau poate o să te măriți cu Christian, a mai spus.
Christian locuia vizavi și era cam de vârsta mea, avea păr blond, ochelari
cu rame aurii și o urmă de accent de Georgia, de unde și era. Purta pantaloni
scurți ecosez și tricouri cu mânecă scurtă, era slăbănog și își făcea temele cu
un scris minuscul, folosind creionul mecanic. Și el avea o mamă singură.
Îmi plăcea de el, dar știam că nu vreau să fie prietenul meu. Cam o dată pe
lună, un alt băiat, Kai, brunet, cu ten roz-pal și buze roșii, venea în vizită la
tatăl lui, care locuia în casa de lângă noi. Își ițea capul la fereastra care
dădea spre dormitorul meu – surpriză! Era timid și nu voia să se joace, dar
simțeam așa un fior în preajma lui, că mă gândeam să-l iau pe el de soț,
dacă tot era să aleg, însă n-o spuneam.
— Arată-mi dinții, am zis ca să schimb subiectul. Arată-mi cum se unesc
ca un fermoar.
— Nici vorbă, a zis, de parcă aș fi încercat să-l iau peste picior, când eu
nu simțeam decât admirație și curiozitate.
— Te rog, am zis.
S-a aplecat și a deschis gura. Nici urmă de supraocluzie sau ocluzie
inversă, nici de spații între dinți: ca un lanț muntos sub cerul liber.
— E incredibil cum se lipesc, a zis mama.
El a închis gura.
— Dă-mi să-i văd pe ai tăi, Lis, a spus tata.
I-am arătat.
— Interesant. Și ai tăi?
S-a uitat în gura mamei. Dinții de jos arătau bine, dar erau înghesuiți, ca
niște oaspeți dintr-o încăpere prea aglomerată.
— Nu arată prea grozav. Poate n-ar fi rău să faci ceva în sensul ăsta, a
spus el, deși până mai adineauri fusese amabil.
Ea s-a strâmbat și a închis gura. Magneții parcă-și schimbaseră brusc
polaritatea și acum se respingeau; era imposibil să știi dinainte când urma
să aibă loc schimbarea.
— Poate o să arate ca Brooke Shields, a spus el despre mine.
— Cine-i Brooke Shields? am întrebat.
— Un manechin, a zis mama.
— Cu niște sprâncene grozave, a completat tata.
Apoi a plecat, fredonând ceva de genul poate-că-daaa cu un glas care își
pierdea tot mai mult din putere pe măsură ce se îndepărta de casă pe gazon.
Era în șosete, ducând rolele pe umăr. Când a plecat, parcă am intrat într-o
cameră întunecată după ce stătusem în lumina soarelui. Totul în jur părea
stins și uniform, singurele contraste fiind date parcă de o copie infidelă a
luminii adevărate. Eu am cântat la flaut, mama a mai comandat niște
cearșafuri cu model de pești tropicali pentru patul meu, căci verișoara mea
Sarah urma să vină în vizită peste două luni. Înainte să vină el, lucrurile
astea mă entuziasmau, dar timp de câteva zile după ce pleca nu mi se mai
păreau atât de importante. Dura până să-mi recapăt nerăbdarea.
Acum vedeam o promisiune în sprâncenele mele.
Asta se întâmpla cam în perioada în care tata începuse să mă iubească, urma
să-mi spună mama.
— Te adora, mi-a spus ea, dar eu nu-mi amintesc.
Am observat că stătea mai mult prin preajmă și mă apuca încercând să
mă ia pe sus chiar și când nu voiam. Își exprima opinia despre hainele mele
și continua să mă tachineze despre viitorul soț.
— Aș vrea să fi fost tu mama mea, i-a zis tata din senin într-o după-
amiază, în timp ce mama pregătea masa și eu mă jucam.
Altă dată i-a spus:
— Știi că e mai mult de jumătate din mine, peste jumătate din materialul
ei genetic e al meu.
Afirmația a luat-o pe mama pe nepregătite. Nu știa cum să răspundă.
Poate că i-a spus toate astea pentru că începuse să se simtă apropiat de mine
și voia să aibă o parte mai mare din mine.
Îmi amintesc o ploaie de raze limpezi de lumină, umbrele ca niște pete
legănându-se în lumină, de parcă soarele ar fi strălucit mai mult și mai
puternic în zilele acelea decât acum.
Căutam case pe care le voiam în timp ce ne plimbam cu rolele. Lui îi
plăceau cele închise la culoare, din scânduri, cu viță încolăcită pe fațada
maro închis sau cenușie. Un lemn atât de vechi, că prinsese o tentă de
argintiu. Ferestre cu montant, geamuri mici. Grădini cu plante care păreau
adunate de vânt în grămăjoare. Dacă te uitai pe ferestrele acelor case îți
dădeai seama că o să fie întunecoase pe dinăuntru. Îmi plăceau casele
vopsite în alb, simetrice, cu coloane și gazon simplu, greoaie și solide, ca
niște clădiri de bancă.
— Trebuie să te oprești să miroși trandafirii, a zis.
 A zis-o cu patos, apoi s-a oprit, și-a vârât nasul adânc într-un trandafir și
a oftat mulțumit. Nu m-a lăsat inima să-i spun că era doar o expresie10. Dar
în curând am intrat și eu în joc și am căutat cele mai frumoase tufe de
trandafiri din cartier, străbătând străzile în zigzag. Grădinile erau ticsite cu
trandafiri. Am zărit unii frumoși în spatele unui gard, pe care el nu-i văzuse,
și am intrat ilegal în grădina aceea, pe vârfurile rolelor, ca să ajungem la ei.
*

Cum Ron ieșise din peisaj și eu cu mama eram din nou singure, mi-am zis
că ne era clar amândurora că nu mai vrem pe nimeni altcineva. Nu ne
trebuiau nouă iubiți. Ne descurcam foarte bine: ne mutaserăm la casă nouă
și tata venea în vizită. Așa că m-a surprins și m-a înfuriat în același timp
când mi-a povestit despre un tip nou pe nume Ilan. Ilan avea să rămână cel
mai mult prin preajmă – șapte ani – și să-mi schimbe viața în bine, dar la
început l-am ignorat vreme de șase luni și mă strâmbam la el, încercam să-l
fac să ne lase-n pace.
Avea cârlionți negri de jur împrejurul capului, fața lungă, nasul mare și
ochi căprui inteligenți. Era doctor în chimie și fondase și conducea o
companie mică de jucării științifice.
Mă interesau poveștile lui – făcea poante deștepte la școală și călătorise
în jurul lumii când era mic pentru că tatăl lui era un tenor ungur de renume
mondial –, dar, în timp ce-l ascultam, observam cu superioritate cât de
nesofisticat era, cât de tocilar prin comparație cu tata. Avea un Volkswagen
Rabbit alb, vechi, și uneori se prefăcea că are telefon în mașină, vrând să-i
ia peste picior pe cei care de curând își cumpăraseră telefoane de mașină cât
niște cărămizi. Gesticula la semnele de stop de parcă ar fi primit un apel
important.
Avea doi copii: un băiat mai mic decât mine și o fată cam de vârsta mea
pe nume Allegra, cu care am dansat pe Lucky Star a Madonnei acasă la ei
într-o după-amiază, pe vremea când credeam că el și mama sunt doar
prieteni.
Prima lui căsnicie fusese una deschisă, dar încălcase regulile când se
îndrăgostise de mama și astfel se despărțise de soția lui. Nu-mi plăcea
ideea. O întărâtam pe mama, dar nu reușeam s-o irit prea mult când era
îndrăgostită.
— E căsătorit, i-am amintit.
— Of, scumpo, a răspuns ea, de parcă nu-nțelegeam nimic.
Când eram cu Ilan și cu mama, simțeam furia din perioadele în care
tocmai începuse să iasă cu foștii ei iubiți.
— Te simți bine, draga mea? m-a întrebat.
Când era îndrăgostită părea să plutească undeva deasupra mea, privind în
jos de parcă ar fi fost într-o altă lume. Nu putea să nu aibă tot timpul o urmă
de zâmbet pe buze.
În cazul celorlalți doi fusesem convinsă că eu și mama încă formam o
echipă împotriva lor. În cazul lui Ilan am simțit că era posibil să renunțe la
mine, nu la el, dacă ar fi fost obligată să aleagă, iar eu exact asta aveam de
gând să fac – s-o pun să aleagă. Mi-am consolidat pozițiile pentru o
campanie de lungă durată.
Într-o dimineață de weekend, la câteva luni după ce începuseră relația,
am mers să luăm micul dejun în oraș.
Am protestat, dar până la urmă i-am însoțit. Am traversat în fugă
aglomerata Alma Street până la curba de pe partea cealaltă, am trecut printr-
o gaură din gard prin niște tufișuri și apoi pe movila de pietre albe pe unde
se întindea linia de cale ferată. De acolo am mers douăzeci de minute drept
spre nord, când pe pietriș, când pe șine, făcând echilibristică pe șine sau
pășind printre traversele de lemn.
Eram atenți la trenuri.
— Uite, a spus Ilan când se apropia un tren.
A pus o monedă pe șine înainte să ne ferim, iar trenul a trecut pe lângă
noi cu un tunet. După aceea, moneda era fierbinte și se transformase într-un
disc lucios de cupru, un oval inegal. Era un obiect pe care mi-ar fi plăcut să-
l păstrez.
— Mare lucru, am bombănit când mi-a arătat.
A trebuit să fac eforturi mari să-i disprețuiesc întruna pe Ilan și pe mama
vreme de câteva luni. În preajma lor eram letargică, mă strâmbam și
rămâneam tăcută cu subînțeles când vreunul dintre ei făcea o glumă. Când
luam cina cu alții observam cum Ilan găsea o modalitate să deturneze
conversația spre tatăl lui fără să-l pomenească propriu-zis, astfel încât să
facă pe cineva suficient de curios să-l întrebe „Dar cine a fost tatăl tău?“.
Îmi simțeam cruzimea și nefericirea când eram în preajma lor ca pe o
presiune uriașă asupra mea. Era obositor și deocamdată nu reușisem să-i fac
să se despartă, cu toate că amândoi se purtau precaut în preajma mea. Dacă
mi-aș fi ieșit din rol fie și doar pentru o clipă, lăsând la iveală chiar și o
fărâmă de fericire, mama ar fi interpretat-o ca pe o permisiune. Refuzam să
i-o acord. Parcă uita prin ce treceam după fiecare despărțire și o uram
pentru cât de impresionabilă și nesăbuită era.
Restaurantul, MacArthur Park, era într-un hambar recondiționat și oferea
un brunch în stil bufet suedez, cu boluri de căpșuni, boluri cu frișcă, gofre și
ouă pe tăvi metalice cu capac rotund și suc proaspăt. De obicei mergeam în
locuri mai simple.
În dimineața aceea s-a schimbat ceva în timp ce așteptam lângă bufet și
m-am uitat peste umăr la mama și Ilan, care stăteau la o masă rotundă cu
fața spre mine și zâmbeau. Când m-am uitat la ei, peste grămezile de fructe
și troienele de frișcă, m-am simțit prea obosită și prea fericită ca să mai fiu
mânioasă. În plus, arătau ca doi părinți. Am capitulat. Mă simțeam în
siguranță acolo, sub acoperișul boltit, în clinchetul veselei argintate. Oricât
de groaznic mă purtasem, aveau să mă accepte chiar și acum, iar eu puteam
să-i accept pe ei dacă voiam, și nu era prea târziu să am o familie.
Când am vorbit cu el mult mai târziu, când eram deja adult, Ilan mi-a spus
cum s-a plimbat de câteva ori cu tata când se întâmpla să se întâlnească la
casa Rinconada și-l încuraja să petreacă mai mult timp cu mine, încercând
să-l convingă că a fi părinte poate deveni un avantaj pentru el însuşi – e
pentru tine, Steve, îi spunea, gândește așa. Observase că tata era oportunist.
Că umbla după ce-l atrăgea mai tare pe moment, ignorându-mă dacă apărea
altcineva. Ilan l-a încurajat pe tata, l-a lăudat chiar și pentru cele mai mici
gesturi de părinte. L-a lăudat, de exemplu, când m-a luat cu rolele. Și Ilan
era antreprenor, dar mama spunea că el are capacitatea să treacă de la
„modul de muncă“ la „modul de familie“ foarte ușor și rapid, astfel că
atunci când era cu noi, sau cu mine, când luam cina împreună ca de cele
mai multe ori înainte ca el să se întoarcă la birou, era concentrat, nu asculta
doar pe jumătate, cum făceau mulți oameni de afaceri.
Ilan a fost cel care – după ce a rămas acasă în câteva seri ca să mă ajute
cu temele de la matematică și științe, stând lângă mine pe canapea, răbdător,
chiar dacă plănuise să se întoarcă seara la birou pentru că firma lui trecea
printr-o perioadă grea – mi-a arătat pentru prima oară cum e să te duci
pregătit la școală, cum e să înțelegi lecția și să ai tema făcută corect. După
câteva seri în care m-a ajutat, mi-am dorit eu singură să mă duc pregătită, să
fiu calmă și să primesc atenția pe care le aduce cu sine pregătirea; așa că
mai târziu Ilan a devenit şi el un motiv pentru care am început să am
rezultate bune la școală.
În vara aceea, eu și fiica lui Ilan, Allegra, am mers acasă la tata în Woodside
ca să înotăm, după care am explorat casa. Ea a găsit o cameră pe care n-o
mai văzusem, lângă ușa de la intrare. Avea pereții acoperiți cu rafturi goale,
înalte până la tavan, cu doar câteva cărți și reviste ici-colo. În mijlocul
încăperii era o machetă grosolană a proprietății; pământul era făcut dintr-un
material verde, sfărâmicios, care se folosea la fixarea aranjamentelor
florale.
— Crezi că a intrat vreodată în camera asta? m-a întrebat.
— Probabil că nu, am răspuns eu.
Am cotrobăit prin lucruri și mi s-a părut că erau lăsate așa de foștii
proprietari.
Sus pe un raft am găsit câteva exemplare dintr-o revistă Playboy.
— Uite.
Am răsfoit-o stând pe podea. Poate că zvonul cum că tata apăruse în
Playboy nu era adevărat – dar când am dat pagina i-am văzut fața. O
fotografie cât un timbru, alb-negru, deasupra unui text. În cămașă albă și cu
papion, părea inocent. Era îmbrăcat.
— Știam eu! am exclamat. Am auzit de asta.
Eram extrem de ușurată că nu era nud sau în vreo ipostază erotică și
voiam ca Allegra să-l vadă și ea.
M-am simțit norocoasă să am așa un tată. Am dat pagina. O femeie goală
se întindea pe două pagini, o brunetă cu păr vâlvoi, ochi seducători și ruj
roșu.
*

Într-una dintre ieșirile noastre cu rolele, eu și tata ne-am oprit în fața unei
clădiri scunde din centru, cuibărită printre copaci. Aveam fiecare câte un
genunchi ușor julit după ce căzuserăm din nou.
— Îi știu pe unii care lucrează aici, a zis. E o companie de design.
Nu ne-am scos rolele. Înăuntru erau covoare, puteam păși aproape
normal.
Am mers de-a lungul unui coridor și am intrat într-o cameră unde era o
masă mare, luminată în culori fosforescente, pe care erau împrăștiate mai
multe coli albe de hârtie.
— Știi ce e o serifă? m-a întrebat.
— Nu, am răspuns.
Aș fi vrut să-mi dea un context. Voiam să-l impresionez. Poate că și el
voia să mă impresioneze învățându-mă ceva. A arătat spre o pagină pe care
erau scrise niște litere negre.
— Uite, mi-a spus.
— Un S?
— Nu.
A arătat spre un T, spre partea din dreapta sus, unde litera se curba în jos.
— Vezi liniuțele astea din jurul literei? O liniuță la capătul unei linii mai
lungi – asta e o serifă. Unii cred că te ajută să citești mai ușor.
Vorbea pe un ton apăsat. Am dedus că serifele erau foarte importante.
— Uită-te aici, mi-a zis și a arătat spre alte litere. Aici și aici și aici.
Deodată am început să văd serifele separat de litere. Erau pălărioare și
codițe, mici înflorituri pe care le faci din greșeală cu stiloul la sfârșitul
cuvântului dacă nu ridici penița de pe hârtie. Serifele fuseseră dintotdeauna
sub nasul meu, dar acum știam cum se cheamă. Labele picioarelor sunt
niște serife ale picioarelor, mi-am zis mai târziu. Degetele sunt serifele
picioarelor.
Dintre toate amănuntele din lume, ținuse să mi-l arate exact pe ăsta.
Mi-a arătat și alte fonturi. Serifele arătau diferit de la un font la altul, mai
lungi, mai scurte, mai groase, mai subțiri. Îmi aminteau de ramurile
noduroase pe care le au copacii primăvara, niște mici lăstare care ar fi putut
să crească și să devină litere.
— Bauer Bodoni, a zis el, și Times New Roman și Garamond.
Mi-a arătat un font cu margini netede și m-a întrebat cum se cheamă.
 — Fără… serife?
— În latină există un cuvânt care înseamnă „fără“, mi-a zis.
A făcut o pauză. Se aștepta să știu latină?
— Cuvântul e sans, a spus.
— Deci se cheamă sans?
— Sans-serif. Ca astea.
Mi-a arătat un S, care era de fapt S. Literele fără serife mi se păreau goale
acum.
Mamei îi plăceau literele simple și fine. Ei îi plăceau subțiri, lui îi
plăceau groase. Ca adult, am lucrat la un laborator, la o bancă, la un birou
pentru studii în străinătate, la un restaurant, într-o companie de cosmetice și
într-o companie de design. Fiecare are codurile și mărcile ei; sunt limbaje
diferite care descriu frumusețea și importanța. Nu puteam fi membru deplin
al tuturor grupurilor – a trebuit să aleg.
— Și, ia zi, te-ai sărutat cu cineva până acum? m-a întrebat în drum spre
casă.
Se referea la un sărut franțuzesc.
— Nu. Ce scârbos! Tu când te-ai sărutat prima oară?
— Eram cam de vârsta ta.
— Pe cine-ai sărutat?
— O chema Deirdre Loupaletti.
Ca loopy, spaghetti, confetti. Se potrivea prea bine.
— Avea părul pân-aici, a zis și a făcut semn spre fund. Ne-am sărutat în
pivniță acasă la părinții ei. De fapt, ea m-a sărutat pe mine.
Îmi doream povestea lui, nu a mea, și încrederea lui. O poveste cu un
nume de genul ăsta. Rămăsesem deja în urmă – dacă el se sărutase la vârsta
mea, și eu ar fi trebuit s-o fac.
Verișoara mea Sarah a venit în vizită. Era fiica surorii mai mari a mamei,
Kathy, și singura noastră rudă de vârsta mea. La scurt timp după ce m-am
născut, am locuit câteva luni cu ea și părinții ei la Idyllwid, în California.
Acum, Sarah era înaltă, dar adusă de spate. Vorbea tăios și uneori prea
tare și strident pentru spații închise. Era singurul copil pe care-l știam care
putea să fie sarcastic, de parcă ar fi fost deja obosită de viață. Și mai avea
ceva, poate că înțelepciune sau ironie, însă, în ciuda vocii prea îndrăznețe, a
gesturilor smucite și a aparentei nepăsări față de tot ce o înconjura, avea o
percepție matură care însemna că, deși era copil, putea, în același timp, să
privească lucrurile de la distanță.
De luni întregi așteptasem vizita cu nerăbdare. Nu-l cunoscuse pe tata, iar
în seara aceea urma să luăm cu toții cina la Bravo Fono din Stanford
Shopping Center. Pe vremea când eram mici și ne jucam împreună, nici
unul dintre tații noștri nu fusese prin preajmă. Acum tata era prezent și
voiam să-i arăt și ei cum e.
El alesese locul. A întârziat. Întârzia de fiecare dată. Când am intrat, am
simțit că nu era fericit – poate că nu fusese o zi bună la birou. Chipul lui
arăta cumva schimonosit. Nu voia să fie acolo. Starea lui de spirit plutea în
aer ca funinginea.
Mama a comandat salată Bibb. Eu am cerut linguine cu creveți. Aveam
mare grijă ce comandam când eram cu el – nu era de acord să mâncăm
carne. Codul lui alimentar nu avea de-a face cu grija pentru animale, ci cu
estetica și puritatea corpului. Mai târziu, când îl vedeam uitându-se la
oameni cu disprețul lui caracteristic, mi-am dat seama ce-i făcea atât de
stupizi în ochii lui: faptul că nu erau conștienți de cât de ignoranți sunt în
timp ce gustau din mâncarea lor moartă.
La el granița dintre bun-simț și cruzime, dintre ce îl stârnea și ce nu-l
stârnea era foarte fină. Știam că n-o să-i convină că mi-am luat creveți;
știam și că o să-i treacă. Dar uitaserăm s-o avertizăm pe Sarah.
— O să iau un hamburger, a zis, prea tare.
Îmi venea să-i pun căluș la gură ca s-o protejez și ca să mă protejez și pe
mine. Am învățat mai târziu că secretul era să-i las mereu o suprafață cât
mai mică în care să lovească, așteptând să lovească pe altcineva. Mereu pe
altcineva, dacă nu pe mine.
A venit mâncarea. Speram ca Sarah să nu simtă tensiunea din aer sau să
observe că tata nu-i adresase încă nici un cuvânt și că se uita scârbit la
farfuria ei. Vorbea prea tare pentru cât de puternic era ecoul în restaurantul
aproape gol, cu ferestre înalte, cărămizi de sticlă și podea de piatră. Nu
știam cum să-i spun să vorbească mai încet.
După ce am luat câteva înghițituri, tata s-a schimbat la față și a devenit
vizibil tensionat.
 — Ce e-n neregulă cu tine? a întrebat-o pe Sarah.
— Ce? a făcut ea.
Mesteca o bucată de carne.
— Nu, serios, a zis el.
Întâi mi s-a părut că aștepta într-adevăr un răspuns. Chiar, ce era în
neregulă cu ea? De ce nu se prindea cum să se poarte în societate? De ce
avea un glas atât de înțepat și pițigăiat, parcă cerând întruna atenție, ca un
copil care plânge din toate puterile?
Tata a ridicat tonul și a continuat cu o voce ascuțită:
— Nici măcar nu poți să vorbești, a zis. Nici măcar nu poți să mănânci.
Mănânci porcării.
Ea l-a privit; mi-am dat seama că se străduia din greu să nu plângă.
— Te-ai gândit vreodată cât de aiurea e vocea ta? a reluat el. Te rog să nu
mai vorbești cu vocea aia groaznică.
Nu-mi venea să cred ce se întâmplă, chiar dacă eram de față.
— Steve, oprește-te în clipa asta, a zis mama.
Îl vedeam prin ochii lui Sarah, sau cel puțin mi s-a părut că pot să-l văd:
dacă asta însemna să fie tatăl tău în preajmă, nu era prea grozav.
— Mi-aș dori să nu fiu aici cu tine, a zis el. Nu vreau să mai petrec nici o
clipă în plus din viață cu tine. Adună-te. Revino-ți.
Vorbea tare, iar oamenii de la celelalte mese îl auzeau. Sarah s-a făcut
mică în scaunul ei, a rămas cu ochii ațintiți către masă și a început să
plângă.
— Steve! a zis mama. Oprește-te!
— Chiar ar trebui să te gândești ce-i în neregulă cu tine și să încerci să te-
ndrepți, a zis el.
S-a ridicat și s-a îndreptat spre toaletă.
Noi ne-am apropiat de Sarah ca să nu se mai uite nimeni la ea. Eram
conștientă de oamenii din jurul nostru, de faptul că ne auzeau, de gândurile
lor și de cum asistau la această scenă violentă fără să participe în mod
direct. Sarah suspina puternic, cu muci și lacrimi, se ștergea la nas cu
mâneca și ne spunea că se simte bine. Eram mai mică decât ea, mai scundă
și mai zveltă. Dar și ea era mică.
— E un om rău, am zis în parcare în timp ce mergeam spre mașină. Tu n-
ai nici o vină.
Ultima parte mi-o spusese mama mai demult, când el mă jignise.
— Știu, a zis ea.
Nu mi-am dat seama dacă realiza cu adevărat sau o spunea doar ca să n-o
mai încurajăm. Dar apoi s-a uitat la mine și a repetat:
— Știu.
*

Tina, iubita tatălui meu, avea păr lung, blond deschis, culoarea părții celei
mai fierbinți dintr-o flacără: același păr, aceeași persoană – mi-am dat
seama mai târziu – care era în patul lui în noaptea în care am crezut că
individul blond îl răpise și-l omorâse.
Nu țin minte când am cunoscut-o pe Tina, dar poate că a fost într-o zi în
bucătăria casei din Woodside, când eu și mama veniserăm să luăm prânzul
împreună. Oamenii pe care-i angajase tata să facă paturile și salatele
pregătiseră paste integrale făcute în casă, mașina de paste era încă prinsă de
marginea bufetului iar fâșiile lungi de aluat pudrate cu făină stăteau întinse
într-o tavă.
Tata și alți câțiva oameni se amuzau cu o jucărie, o împingeau pe insula
din bucătărie. Era un robot de plastic, argintiu, cu un coif roșu, care mergea
pe o roată prinsă între picioarele sudate și care, în timp ce înainta, scotea
scântei dintr-un orificiu rotund și întunecat din piept, unde ar fi trebuit să-i
fie inima. Voiam să-l încerc și eu.
Tina a văzut că mă uitam și le-a zis:
— Dați-i-l și Lisei.
Avea părul filat, glas lin, domol și un chip care exprima bunătate.
Tata a continuat să-l împingă, trecându-și degetul prin fața scânteilor. Dar
apoi mi l-a dat mie și a spus pe un ton ceremonios:
— E cadou. Păstrează-l.
Tina și tata se întâlniseră câțiva ani mai înainte, pe când ea lucra la
departamentul filantropic la Apple și tata locuia încă în casa din Monte
Sereno, de unde luaserăm canapeaua. Ea era programator, o persoană caldă
și introvertită. Se rușina de frumusețea ei de parcă n-ar fi vrut-o sau n-ar fi
interesat-o, așa că au trecut mulți ani până am observat cât de frumoasă era;
nu se îngrijea în exces și nici nu voia să iasă în evidență cu machiaj sau
haine sofisticate. Era doar Tina.
În jurul Tinei roiau oameni buni – rude și prieteni, artiști și oameni de
știință – care, la fel ca ea, se interesau de mine și de mama, așa că în anii în
care ea și tata au fost împreună am simțit că mama, tata și cu mine eram
înconjurați de un strat suplimentar de protecție.
După mulți ani mi-a spus că atunci când s-au cunoscut tata a insistat –
chiar convingător – că nu eram copilul lui. Când m-a văzut, i-a fost limpede
că de fapt eram, dar când deschidea subiectul el refuza să discute.
Tata m-a invitat în vacanță în Hawaii cu ei doi. Eram în clasa a patra, aveam
aproape zece ani. Când am ajuns pe pistă, cerul era strălucitor de alb,
clădirile aeroportului nu erau îngrădite, aveau acoperișuri maronii, late, iar
umezeala distorsiona linia de hotar dintre mine și aer. Un bărbat îmbrăcat cu
un tricou polo ne-a pus fiecăruia pe după gât un colier făcut din multe flori
roz intens, galbene la mijloc, cu un parfum dulce, apoi l-am urmat până la
un microbuz alb. Pe drum n-am văzut decât kilometri întregi de pământ
negru, pârjolit, și mi-a fost teamă că ne duce să vedem un peisaj selenar
care-i plăcea numai lui, dar apoi a făcut stânga spre ocean și spre o oază de
verde.
Iarba din stațiune era tunsă atât de scurt, că semăna cu o bucată de postav
verde, umbrită ici-colo de palmierii cu trunchiuri înalte și subțiri, ca niște
sfori. La micul dejun, niște păsări maronii de mărimea pumnului ciripeau pe
căpriorii înalți, apoi se năpusteau asupra oricărei mese proaspăt eliberate, în
harababura de șervețele, sirop și resturi de pâine prăjită. Țopăiau, ciuguleau
firimiturile și se ciondăneau până când se apropia un chelner, moment în
care urcau înapoi la unison așteptând următoarea ocazie. M-am uitat cum
lângă piscină se înfoaie un păun, tremurând și țipând. A rămas pe loc o
vreme apoi a plecat țanțoș mai departe, tot înfoiat, cu pași înceți, calculați,
care-i făceau penele să se legene.
În săptămâna aceea am mers cu picioarele goale pe cărările cu nisip.
Simțeam căldura cum urcă de pe gambe până-n genunchi. După câteva zile,
firicelele de păr negre de pe brațe mi s-au făcut blonde până la rădăcini. În
ocean, peștii galbeni și grăunțele de nisip legănate de valurile mici erau
sclipitoare și se vedeau limpede, mărite prin lentila apei. Înainte de călătoria
asta nu mai auzisem de piña colada virgine – acum beam cel puțin trei pe zi.
M-am împrietenit cu o fată cam de vârsta mea pe nume Lauren, care
locuia și ea în California, și am alergat împreună printre grădini, mese,
piscine și plaje. Ne-am împrietenit și cu peștele cu buze negre, cu singura
lebădă neagră din stațiune, cu păsărelele și cu șopârlele gecko. La
magazinul de suveniruri aveau brățări deschise, groase de doi centimetri și
jumătate, făcute dintr-o singură bucată de lemn de koa lustruit până
strălucea.
— Hai să alegem câte una pentru mama ta și Tina, a zis tata.
Brățările au scos un clincănit sec când s-au lovit pe șina unde erau
expuse.
Voiam și eu o brățară, dar aveam mâinile și încheieturile prea mici.
Mi-a cumpărat niște bikini din bumbac roșu, cu model floral. Nu mai
purtasem niciodată bikini. Noua mea prietenă Lauren avea unii la fel, luați
tot de la magazinul de suveniruri, dar albaștri.
Tina purta blugi, tricouri și balerini. Avea încheieturi late și sâni mari și
se ghemuia pe călcâie când vorbea cu mine, ca să fim aproape la fel de
înalte. Râdea cu poftă, lucru care-i făcea tot chipul frumos. Avea nasul ca al
mamei, drept și mic, cu un vârf ascuțit, îndreptat ușor într-o parte. Își făcea
singură părul.
Tina părea fericită și tristă în același timp și avea un umor sec, autoironic.
Era încântată de mine, mă plăcea, îmi dădeam seama. Mie mi se părea că e
femeie, dar în același timp fetiță, sau cel puțin își amintea cum e la vârsta
mea, așa că nu simțeam vreo mare distanță între noi. Când eram din nou în
Palo Alto și mergeam undeva cu toții în Porscheul tatei, ea se înghesuia în
spate ca să pot să stau în față cu el. Între ei doi era o combinație ciudată, mi-
am dat seama de atunci: îl apuca deseori grandomania, înlocuindu-i partea
din personalitate care se potrivea cu a ei.
— Ar putea să poarte și un sac, un sac maro, l-am auzit pe tata odată.
De parcă frumusețea s-ar fi măsurat prin cât de mare era obstacolul pe
care trebuia să-l depășească. La fel vorbea și despre Ingrid Bergman. O
observam cu atenție pe Tina ca să-i văd frumusețea, pentru că nu mi se
părea că arată deosebit de bine. Avea genele la fel de blonde ca părul. Nu se
chinuia să arate că e frumoasă, iar pentru mine pe atunci tocmai efortul
acela însemna frumusețe. Însă de câteva ori când și-a fluturat părul, ochii de
culoarea apei din piscină i-au strălucit în razele soarelui și fața i s-a luminat,
superbă, până când a coborât din nou privirea, și-a aranjat șuvițele și mi s-a
părut că arată din nou banal.
În timp ce mergeam spre cină pe cărarea cu nisip alb care șerpuia prin
pădure, flancat de Tina și de mine, tata și-a petrecut câte un braț în jurul
fiecăreia dintre noi. I-am simțit mâna în jurul coastelor, sub braț.
— Astea sunt femeile din viața mea.
A zis-o rar, calculat, cu un glas nazal, de parcă anunța un număr nou din
cadrul unui spectacol. S-a uitat în sus când a spus-o, adresându-se pădurii.
Eram una dintre femeile lui! Am simțit un asemenea val de bucurie, că a
trebuit să-mi feresc privirea, să mă uit în jos la cărare, la picioarele mele
goale, ca să nu vadă că zâmbeam.
S-a aplecat spre Tina ca s-o sărute și m-a smucit în sus cu mâna care mă
cuprindea, fixată acum ca o gheară sub brațul meu, împungându-mă cu
degetele la fiecare pas pe care-l făcea. Voiam să rămân în strânsoarea lui, să
fiu una dintre femeile lui.
— Nu-i frumoasă? m-a întrebat la cină, când Tina s-a ridicat să meargă la
toaletă.
Ori de câte ori rămâneam singuri câteva clipe, îmi vorbea despre cât de
frumoasă e Tina, oftând de parcă ar fi fost plecată undeva departe sau n-ar fi
putut ajunge la ea.
Când ea s-a întors, el s-a aplecat și a sărutat-o, murmurându-i și șoptindu-
i la ureche. Ea s-a rușinat. El a prins-o de ceafă, ținându-și scaunul în
echilibru pe un singur picior. În timp ce se sărutau, i-a apăsat sânii cu mâna,
mototolindu-i tricoul.
— Mmm, a făcut el.
Am fost dezgustată și captivată în același timp. Am bănuit că rolul meu
era să mă uit și să înțeleg cât de tare o adora, chiar dacă mă simțeam ciudat
când eram lângă ei și făceau asta. Gestul părea exagerat, parcă juca teatru.
Nu părea firesc sau adevărat.
De ce nu-l oprea? Poate pentru că era foarte tânără, și îndrăgostită pe
deasupra.
— De ce v-ați sărutat în fața mea? am întrebat-o la un moment dat, mai
târziu, pe Tina.
— Asta face când nu se simte în largul lui, mi-a răspuns. Nu se simțea în
largul lui în preajma ta pentru că nu știa cum să interacționeze cu tine.
Farmecul care-i vrăjește pe adulți nu funcționează cu tine, un copil. Tu
vedeai că joacă la cacealma, așa că se arunca spre mine ca să se simtă mai
în largul lui.
Gândul că tocmai prezența mea era cea care-l făcea să nu fie atent la
mine mi se părea aproape de neconceput, pentru că în astfel de momente mă
simțeam ca un nimic, ca un fir de praf, ceva ce nu merită să-i arunci nici
măcar o privire. Situația era atât de gravă, mi-a zis Tina, că atunci când ne-
am întors din Hawaii ea a hotărât să nu mai vină la el când eram și eu în
vizită ca să învețe cum să se comporte când era singur cu mine.
Mona și mama au observat și ele cum se săruta cu Tina, uneori minute în
șir, gemând – n-o mai făcea doar de față cu mine, ci și în fața adulților. Dar
eu eram copil și imagini de genul ăsta nu erau potrivite. Mama și Mona își
făceau griji în legătură cu glumele lui și felul cum se dădea în spectacol;
parțial și din pricina asta Mona a insistat – la scurt timp după ce ne-am
întors din Hawaii – ca, fiind singurul copil al unei mame singure,
nebeneficiind de o prezență paternă constantă, să mă duc la un psihiatru
bărbat, care să-mi asigure experiența de a stabili o legătură apropiată cu un
bărbat de nădejde, stabil.
Mama a fost de acord că era o idee bună, iar tata a fost de acord să
plătească. Mama m-a dus cu mașina la dr. Lake, un terapeut recomandat de
cercurile Monei de la New York, la care am mers constant o dată pe
săptămână mulți ani la rând. Amintirile mi-au devenit mai clare după ce am
început să merg la el, poate pentru că eram mai mare sau poate pentru că în
timpul ședințelor din fiecare săptămână am început să-mi pun viața în
cuvinte.
După ce a sărutat-o îndelung pe Tina, tata și-a îndreptat scaunul, a oftat și a
început să mănânce.
— Să știi că Tina a apărut la televizor o dată, a zis el. Într-o reclamă.
Când era mică. Mai mică decât tine.
Am fost impresionată. Mai târziu tata mi-a arătat înregistrarea cu pricina.
O fetiță blondă stătea lângă un băiat care-și deschidea pumnul pe tejgheaua
unui magazin de pe plajă, eliberând din strânsoare niște mărunțiș și o bilă
de sticlă ca să plătească o cutie de Cracker Jack.
După desert, a luat mâna Tinei într-a lui și s-a uitat în palma ei.
— Nu știu ce-ar trebui să însemne liniile astea, a zis.
— Nici eu, a spus Tina. Ce-aș vrea să ne putem afla viitorul…
— Știu eu să le citesc, i-am zis tatei. Dă-mi mâna dreaptă.
— Hai mai bine stânga, a propus el pentru că era mai aproape de mine.
— Nu. Ăla e destinul care ți-a fost dat. Vreau să-ți văd mâna dreaptă:
acolo vezi ce o să faci cu el.
— OK, a zis și a întins mâna de-a curmezișul corpului.
Avea palmele plate, fără rotunjimile care se înălțau în jurul falangelor, o
trăsătură despre care eu și mama vorbiserăm îndelung cu alții, la fel ca
despre dinții lui tip fermoar. Pe pielea galben-pal, liniile erau de un
portocaliu profund. Mânca salată de morcovi și bea suc de morcovi de
culoarea argilei umede de pe dealuri în cantități atât de mari, că începuseră
să-l coloreze din interior spre exterior.
— Bun, asta e linia vieții, am început. Asta e mintea. Asta e căsnicia și
asta e inima. Vezi?
— Așa, și ce-nseamnă? a întrebat.
Linia începea să se curbeze de sub arătător spre încheietură.
— O viață destul de lungă, am răspuns. Dar linia minții nu e lungă. Uite-
o aici. Se crapă, se despică.
Îi preziceam exact ce știam că o să-i placă mai puțin – o viață lungă,
mediocră din punct de vedere intelectual. Urma să-i străpungă platoșa de
aroganță, modul în care se percepea mărinimos, dar rupt de lume, simțindu-
și atât de intens măreția tragică, încât nu mai avea energie să-i observe pe
alții. Știam că n-o să-și dea seama că aflasem asta despre el, pentru că de
fiecare dată când îmi spunea o poveste despre el și despre ce voia el uita că
mi-o mai spusese. Nu urma să-și dea seama că înțelegeam că-l întrista să
moară tânăr, dar că în același timp i se părea ceva sofisticat.
— E-n regulă, a spus și și-a retras mâna.
Tina stătea nemișcată lângă piscină în timp ce eu și prietena mea Lauren îi
împleteam părul. Lauren mi-a arătat cum să încep coada chiar de la ceafă.
Când am terminat, tata m-a luat pe genunchi. Stătea într-un șezlong, iar
Tina stătea în altul, lângă noi. I-a spus lui Lauren că vrea să petreacă puțin
timp doar cu noi, iar ea a plecat să-i găsească pe ai ei. Voiam să mă duc la
joacă, dar mă ținea.
— Uite, amândurora ni se unesc sprâncenele la mijloc, a zis. Și avem
același nas.
Și-a trecut arătătorul pe șira nasului meu.
— Nu-i adevărat, am zis. Al meu e mai mic. Al meu nu-i așa ascuțit.
— O să vezi, o să arate la fel.
Parcă privise în viitor. M-a apucat de gleznă și mi-a studiat piciorul.
— Se pare că s-ar putea să ai al doilea deget mai lung decât cel mare, a
zis. E semn de inteligență să ai al doilea deget mai lung. Dacă ai noroc, o
să-ți crească și ție.
— Ha, am pufnit, de parcă nu mi-ar fi păsat.
— Hopa, a zis Tina uitându-se la piciorul ei.
M-am prins că glumea.
— Știai că am talpa piciorului îngustă? a zis el. Se pare că și tu. Și uită-te
la unghii – la fel ca ale mele. Avem unghiile de aceeași formă.
Am întins amândoi mâinile. Nu mi-am dat seama dacă avea dreptate în
privința unghiilor; ale mele erau atât de mici, că mi se părea imposibil să le
comparăm. Inima îmi bătea repede ca a unei vrăbiuțe: asta voiam, ca toată
atenția lui să fie îndreptată dintr-odată asupra mea.
— Ești copilul meu, să știi, mi-a zis ținându-mă mai departe în brațe,
chiar dacă nu se mai uita la mine.
— Știu, am spus.
Nu mi-am dat seama de ce a spus asta. N-a mai vorbit apoi, dar a
continuat să mă țină strâns în brațe. Speram ca momentul să treacă, să nu
mai am senzația aceea greoaie, apăsătoare.
— Hai să stăm liniștiți, a zis. Să facem liniște câteva clipe și pur și
simplu să stăm.
Îi simțeam brațul ca pe o centură de siguranță.
— Lis, o să-ți amintești de asta, a zis plin de afecțiune.
Am stat locului, abia respirând, sperând să fie destul și să-mi dea drumul.
Se servea prânzul – tăvi cu salate proaspete și pește, avocado, grepfrut,
clești de crab cu gheață. Pentru prăjituri exista o masă separată.
 În cele din urmă, tata a zis:
— Hai să mâncăm.
Și mi-a dat drumul. Am tras adânc aer în piept și am zbughit-o. Ei au
rămas în urmă, venind încet spre mine și spre prânz.
După cină ne-am întors la colibele acoperite cu stuf – numite hales – pe
cărarea cu nisip alb. Torțele tiki de pe drum pâlpâiau desenând figuri de
lumină, iar petrolul acru din ele îmi ardea nările. Șopârlele gecko scoteau
un piuit ca niște păsări metalice, încolăcite pe torțele cu lumină neagră
înfipte în pământ, și fugeau când încercam să le ating. Pădurea era deasă,
frunzele ca de ceară, cu vinișoare pronunțate, se înfășurau în jurul altor
frunze înfășurate în jurul altor frunze. Parfumul se simțea mai puternic în
seara aceea, dulce și răcoros, de parcă florile ar fi respirat. Mirosea a flori, a
putrefacție și a sare.
*

— Steve ne scoate la Late for the Train să luăm micul dejun, a zis mama.
Eram aproape de sfârșitul clasei a patra.
— Ieșim doar noi trei?
Era ceva neobișnuit, acum că Tina și Ilan erau în peisaj, să ieșim la masă
doar noi trei.
— Da.
Restaurantul era adăpostit lângă șinele de cale ferată de la gara Menlo
Park. O dată la jumătate de oră, când trecea trenul, era greu să te mai
înțelegi cu cei din jur, chiar și dacă stăteai la masă cu ei, însă zdrăngănitul
asurzitor făcea parte din experiență. Patronii erau soț și soție. Perdelele erau
din dantelă, iar locul mirosea a scones11 din făină integrală, cu mult unt,
aduse la masă în coșulețe și învelite în șervețele cu model.
Înainte să vină mâncarea, după ce ne-am primit pocalurile cu fresh de
portocale, tata a ridicat paharul.
— Un toast! a zis. O să mergi la o școală nouă. Ai fost admisă.
Mama a zâmbit – mi-am dat seama că ticluiseră împreună planul. Am
izbucnit în plâns. Iar trebuia să-mi părăsesc prietenii?
Nueva era o școală privată amenajată într-un conac vechi aflat pe un
teren de 133 000 de metri pătrați în Hillsborough, pe care-l vizitasem timp
de trei zile în urmă cu câteva luni. Școala fusese deschisă pentru tineri
muzicieni, iar elevii aveau voie să plece de la ore ca să ia lecții de muzică în
particular. Era gândită ca o școală pentru cei supradotați. Asistasem la clasa
unei învățătoare pe nume Bryna, care cânta la chitară și încheia ziua cu o
interpretare în grup a unei melodii despre un bărbat pe care-l chema
Charlie, care n-a mai reușit să coboare din tren și nu s-a mai întors niciodată
acasă.
Clădirea școlii era din piatră cenușie, avea balustrade și copaci uriași. În
fiecare dintre cele trei zile am fost la cântarea de treizeci de minute la care
participa toată lumea. Se ținea într-o încăpere numită „sala de dans“, cu
ferestre înalte și curbate care dădeau spre pajiști și păduri. Nu știam nici un
cântec, dar le-am ascultat distrată pe toate, chiar și pe unul care se chema
Russian Picnic și avea mai multe părți. Toți elevii din toate clasele stăteau
pe podea și cântau.
Am aflat mai târziu că Ilan nu fusese de acord să merg la acea școală
privată. La fel ca Ron, credea că școlile private sunt elitiste și a sfătuit-o pe
mama să nu mă trimită acolo. Însă mama era hotărâtă să nu-i asculte sfatul.
Câteva luni mai înainte, tata o întrebase furios pe mama:
— Ce s-a-ntâmplat cu ea?
Observase că nu puteam să-mi fac tema la Actualități.
Mama a răspuns:
— Vezi? Ți-am zis eu.
Spunea că ochii mei își pierduseră din strălucire. Înainte de asta, îl rugase
să-mi plătească o școală privată, dar el refuzase, pentru că nu voia să mai
schimb încă o școală. Acum a obligat-o să-i promită că dacă îmi plătește
taxa și mă mută la Nueva n-o să mai schimb școala.
Mama mă retrăsese de la ora de logopedie cu o lună sau două în urmă.
— De ce să meargă la logoped? a întrebat mama când i s-a propus
varianta asta la începutul clasei a patra.
— E sâsâită. Ca să nu-i deranjeze pe alții, a răspuns femeia.
Mamei nu i-a plăcut răspunsul – în plus, îi plăcea că eram sâsâită –, dar
și-a zis că n-o să-mi strice niște lecții unu la unu.
Într-o zi, a venit să mă ia de la logoped și s-a uitat la cărțile care trebuiau
să mă învețe sunetele s și th. A zis că sunt incorecte și neinspirate.
 — Lisa își depune dosarul la Nueva, îi spusese logopedei, o femeie pe
care o plăceam. Ați fi dispusă să-i scrieți o scrisoare de recomandare?
— Nu-i suficient de deșteaptă, a zis logopeda.
La școală, când verificau tema – ne strigau pe nume ca să verifice dacă
ne puseserăm tema în coșuleț –, am aflat că puteam să zic pur și simplu
„da“, chiar dacă n-o făcusem, și că, deocamdată, nu mă deranja nimeni.
Am depus dosarul la Nueva la jumătatea anului și am înțeles că n-am fost
admisă pentru că nu mai era loc. Mai târziu am aflat că am fost refuzată nu
numai din cauza spațiului, ci și a IQ-ului, care era mult mai mic decât
atunci când fusesem testată la grădiniță. Mama a spus că directorul școlii le
ținuse o prelegere, întrebându-i la ce școli mă dăduseră și de ce mă lăsaseră
să le schimb de atâtea ori. Mona mi-a scris o scrisoare de recomandare.
Lucru care nu-i stătea în fire, tata m-a întrebat dacă poate să mă ajute cu
bani ca să intru. Pe atunci nu știam că se poate. Dar directorul a refuzat.
Însă, în orice caz, era politica școlii să le permită candidaților să vină într-o
vizită de trei zile.
După ce am asistat la ora ei, Bryna, una dintre cele mai respectate
profesoare din școală, mi-a scris o recomandare de cinci pagini, mi-a zis
mama, apoi o fată s-a retras și am fost admisă eu. Nu știu ce-am făcut ca s-o
impresionez și nici n-am văzut vreodată scrisoarea. Voiau să încep școala
curând, imediat, la sfârșitul clasei a patra.
Pentru drumul lung până la Nueva, tata ne-a cumpărat o mașină nouă: un
Audi Quattro. Mama și cu mine am ales din flotă modelul castaniu cu
interior din piele cenușiu deschis. Frâna de mână avea la bază un fel de sac
peticit din piele care atârna lălâu, ca o piele de elefant. Pe bord, în fața
scaunului din dreapta, era un panou lucios din lemn.
— Acum pot să bat în lemn când conduc, a zis mama.
Făcea asta ca să scape de deochi. Bătea în lemn când vedea corbi în
număr impar sau vreo pisică tăindu-i calea. Era atentă la semne și
premoniții și uneori era dărâmată dacă vedea un număr greșit de păsări –
până mai vedea o pasăre care să schimbe totalul.
Am plecat de dimineață pe Autostrada 280, trecând pe lângă benzinărie.
Drumul până la Nueva dura cam patruzeci de minute. Deasupra dealurilor
încrețite din jurul autostrăzii planau păsări, vulturi-curcan, uneori acvile și
șoimi.
— Cât de repede crezi că mergem? a întrebat mama acoperind
vitezometrul cu mâna.
— Optzeci la oră?
În Honda veche ar fi trebuit să țipăm ca să ne auzim; în Audi parcă nici
nu ne mișcam. Nimic nu vibra și nu scrâșnea.
A dat mâna la o parte.
— O sută treizeci! a exclamat ea. Dumnezeule!
Și a pus frână.
Mama a aflat despre un nou model de aparat dentar, făcut dintr-un polimer
de culoarea oaselor care imita mai bine dinții. L-a rugat pe tata să-l
plătească și el a fost de acord. Dar cafeaua pe care o bea în fiecare zi îi păta
benzile transparente din jurul bracheților de culoarea osului, dându-le după
numai câteva înghițituri o culoare maro și îngălbenindu-i dinții.
— Mă las de cafea, a zis.
A doua zi, respirația îi mirosea a espresso, legăturile erau pătate și ea
părea foarte supărată în timp ce pregătea cina.
— E mai greu decât credeam, mi-a spus, când am întrebat-o despre cafea.
Când a zâmbit, și-a prins buzele în aparat și i s-au umflat. Într-un
magazin, o femeie i-a zis:
— Nu pot să cred că porți aparat dentar la vârsta asta!
Mama a venit acasă și a început să se plimbe de colo-colo, agitată,
nervoasă, împrăștiind pe jos niște hârtii de pe biroul ei.
La scurt timp după aceea a învățat să-și schimbe singură benzile de
cauciuc. Și-a comandat mai multe punguțe cu benzi și le schimba în fiecare
zi, sprijinindu-se cu un genunchi pe colacul closetului și tăindu-le pe cele
vechi cu un bisturiu argintiu căruia-i montase o lamă nouă, ascuțită. Când
erau tăiate, benzile vechi scoteau un sunet de genul flick flick flick, apoi
zburau peste tot prin baie. Desfăcea benzile noi cu arătătoarele și le dădea
drumul peste fiecare brachet.
Mona s-a oprit într-o zi pe la noi, iar ea și mama au rămas să stea de vorbă
în bucătărie, lângă cuptorul cu microunde. Mama își făcea griji că nu avea
spațiu în casă să-și amenajeze atelierul.
 — Tu doar vezi-ți de pictat, a zis Mona. Dă-l încolo de dormitor.
Transformă-l în studio și dormi în el.
Mona tocmai se întorsese de la un stagiu dintr-o colonie de artiști numită
Djerassi.
După discuția aceea, mama a început să-și lipească prin dormitor
fotocopii alb-negru după gravuri și litografii de Picasso, Kirchner, Cézanne,
Chagall și Kandinsky din anii ’20 și ’30 până când peretele încăperii a fost
acoperit în întregime de coli prinse cu scoci în partea de sus și lăsate libere
în partea de jos, ca niște solzi sau plăci de faianță care se ridicau și coborau
odată cu briza. La scurt timp după aceea a transformat garajul în studio,
unde a pus gips-carton pe pereți.
În ultimul semestru de școală, pe lângă litografii, mama a început să facă
și șabloane. Decupa de mână modelele din hârtie de calc, însă apoi a aranjat
să le taie cu laserul ca să le producă în masă și să le vândă sub formă de
componente ale unei truse.
— O să meargă, a zis ea. N-are cum să nu meargă.
Văzuse în sufrageria cuiva un șablon floral care o șocase prin cât era de
demodat.
— Dacă cineva face bani cu așa ceva, cu siguranță pot să fac și eu bani
cu ceva mult mai frumos.
Crease păsări pentru camerele copiilor inspirându-se din desenele lui
Audubon, suprapunând mai multe șabloane corecte din punct de vedere
anatomic.
Cam pe atunci ne-am împrietenit cu o familie care se mutase peste drum.
Pe mamă o chema Lisa, soțul ei era pediatru și eu mă jucam cu fiica lor.
Când am făcut zece ani, Lisa a insistat să organizăm o ceremonie cu un
cerc hula hoop în sufragerie. Mama era de față, la fel și prietena mea și
fratele ei mai mic. Stăteam cu toții în jurul covorului, lângă canapea. Lisa
voia să mă dezbrac în afara cercului, apoi să pășesc înăuntru și să mă
îmbrac cu rochia nouă care era cadoul de ziua mea din partea mamei.
Eram sceptică. Nu voiam să mă dezbrac în fața lor.
— Gândește-te că-i un gest simbolic, a zis Lisa. O vârstă nouă – din două
cifre! Începi să te maturizezi, să devii o Lisa desăvârșită, nouă, superbă. Iar
cercul e ca zeroul din zece, a adăugat.
 Era o chestie hipiotă.
Mi-am dat jos hainele și am pășit în cerc, având pe mine doar chiloții.
Mama a tras jaluzelele de la fereastra din față. Se uitau cu toții la mine,
chiar și frățiorul, căruia-i spuneam Tăițel, sau Tăițelul Gol când n-avea
nimic pe el. În cerc, m-am îmbrăcat cu rochia nouă de catifea primită de la
mama, m-am întors și m-am așezat pe vine ca să-mi încheie fermoarul la
spate.
În timp ce făceam asta, Lisa a început să vorbească despre mine la
persoana a treia:
— Lisa trece de la copilărie la un nou gen de maturitate. Pășește în cercul
vieții ei și devine pe de-a-ntregul ea însăși. Toate schimbările astea
minunate au loc în viața Lisei acum, când trece de la nouă ani la zece.
Trebuie să recunosc că mă simțeam bine în centrul atenției, având parte
de o ceremonie numai despre mine. Când a rostit cuvintele acelea, am
crezut-o: viața mea era specială și urma să se întâmple ceva deosebit.
În seara în care am făcut zece ani s-a organizat o cină la o masă mare la
un restaurant din San Francisco – Greens; alături de mine, au fost Mona,
Tina și fratele Tinei și vărul ei Finn, mama și tata. La sfârșit, ne-am plimbat
cu toții prin întunericul nopții, iar eu am mers între ai mei, ținându-i de
mână. Eram în extaz. Brațele mele erau asemenea cratimei care avea să-mi
fie adăugată la nume, unind cele două părți.
— O să chiulim, a zis tata următoarea dată când a venit la noi.
— Cum adică „să chiulim“? am întrebat-o pe mama după ce a plecat el.
— El n-o să meargă la birou, tu n-o să mergi la școală și o să petreceți o
zi împreună.
Am mers cu mașina în oraș într-o dimineață de marți. Ne-am oprit mai
întâi la o croitorie în josul căreia se vedea Union Square și unde am găsit
suluri de material întinse pe o masă.
— O clipă, puștoaico, a zis el.
— Versace chiar are cele mai bune materiale, i-a spus apoi croitorului,
trecându-și degetul mare peste o cămașă cu pătrățele în mai multe nuanțe de
gri. Mai bune decât Armani.
A spus-o pe un ton posomorât, de parcă l-ar fi întristat calitatea
materialelor. Pentru mine, Versace însemna două sâsâieli. Îmi dădea mie
fiecare mostră de material după ce o atingea, iar eu o atingeam după el.
Am mers apoi la Podul Golden Gate. Am parcat unde începea, apoi am
coborât ca să-l traversăm pe jos, așa cum plănuise tata. În oraș, când se uita
la materiale, fusese volubil și sigur pe el, dar acum, când nu mai era nimeni
în preajmă, cu rucsacul în spate, părea mai puțin sigur pe el și mai tânăr.
— Oamenii sar de aici, a zis uitându-se spre partea cu districtul Marin.
Pentru asta sunt plasele.
— Serios?
Crezusem că erau pentru muncitorii care reparau și vopseau podul.
Dedesubt, golful avea o culoare verde, opacă, la fel ca într-o dioramă, iar de
la înălțimea aceea apa mi se părea încremenită, ca o bucată de rășină ale
cărei margini albe rămâneau nemișcate și veșnice.
— Dacă sari de aici, apa te lovește ca un zid de cărămidă.
Mi-a demonstrat lovindu-se cu podul palmei peste mâna desfăcută.
Traversarea podului a durat mult și ne-a bătut vântul, nici unul dintre noi
nu vorbea și uitaserăm să luăm apă, așa că până am intrat în Sausalito,
urcând dealul pe o porțiune îngustă de trotuar, cu mașinile și autobuzele
care treceau foarte aproape de noi, eram obosiți și însetați. Am luat un taxi
până la mașină.
Am crezut că o să mai avem multe zile de genul ăsta, în care să chiulim,
dar n-am mai făcut-o niciodată.
Câteva săptămâni mai târziu a fost seara dinaintea zilei în care mama
trebuia să-și predea proiectul final pentru un curs de artă. Era înnebunită,
încă nu avea nici o lucrare. La un moment dat, noaptea târziu, după ce
adormisem, l-a rugat pe un vecin care era și el artist s-o ajute. El a zis că are
o oarecare idee, apoi a adus un coș de gunoi, l-a întors cu susul în jos și l-a
zgâlțâit, împrăștiindu-i conținutul pe podeaua casei noastre. Hârtii
mototolite, un smoc de păr maro dintr-o pensulă, cutii, pungi de plastic.
Mama crezuse că el chiar are o idee bună, dar asta era tot ce reușise să
producă. Însă după aceea mama s-a apucat să pună gunoiul într-un sac din
acela subțire, negru, din plastic semitransparent, în care a înfipt un segment
scurt dintr-o instalație de Crăciun cu luminițe albe ținute în carton, ca un fel
de coloană vertebrală. Luminițele pâlpâiau din măruntaiele lui, strălucind
prin plasticul negru-verzui ca o burtă de pește sclipitoare într-un iaz
mocirlos. A aranjat instalația pe podea; avea vârful îngust și baza mai lată.
— E un Buddha de Gunoi! mi-a zis de dimineață.
Sacul stătea pe podeaua livingului, sprijinit de perete, adus de spate,
luminos și încrețit. Era înalt de vreo șaptezeci de centimetri, ghemuit,
amorf, și avea luminițele conectate la priză. Învelișul de plastic fremăta ușor
în curent. Parcă respira. M-a neliniștit gândul că o să-l ducă la școală și o
să-l arate altora, parcă ne-ar fi expus. Ce-o să zică ceilalți? Poate că așa se
vedea pe sine, sau pe noi amândouă: ca pe niște deșeuri sfinte.
Configurația și forma se schimbau de fiecare dată când ridica instalația și
o așeza altundeva, însă lucrarea își păstra calitatea de a nu fi tocmai un
maldăr de gunoi.
În după-amiaza următoare a trecut tata pe la noi.
— Intră! a strigat mama. Uite, i-a zis, ducându-l până unde îl sprijinise de
perete pe Buddha de Gunoi. Cum ți se pare?
La Facultatea de Arte, i-a povestit, stinsese luminile de deasupra și
obiectul parcă prinsese viață.
El i-a aruncat o privire, dar n-a zis nimic. Îți dădeai seama după mers și
postură că suferea. Îl văzusem cum s-a apropiat de casă adus de spate, parcă
prea slab ca să-și susțină greutatea. Arăta dărâmat.
— Eu și Tina ne-am despărțit, a zis. S-a terminat.
Apoi s-a prăbușit în fotoliul înflorat de lângă fereastră. Când ne-am
așezat la masă n-a scos nici un cuvânt și s-a lăsat pe spate cu scaunul până
aproape a ajuns la orizontală, ca să nu mai pot să mă concentrez la nimic
altceva. În următoarele șase luni s-au împăcat și despărțit de cel puțin zece
ori. Când se despărțeau, el abia dacă mai putea să meargă sau să vorbească
din cauza suferinței; îi era greu să-și ridice picioarele ca să pășească, chipul
îi devenea livid și se subția, hrănindu-se numai cu morcovi. Când se
împăcau, avea un pas elastic și era exuberant, parcă uitând cum se simțise
mai înainte. De fiecare dată când se despărțeau, noi trebuia să credem că
aceea fusese ultima picătură.
Părea să aibă nevoie de noi, lucru care ne flata. Deși în tristețea lui era
distant și abia vorbea, noi eram cele la care venea când viața îi devenea
insuportabilă – când nu era Tina. Uneori venea în vizită și trăgea un pui de
somn pe canapea. Când s-au împăcat o săptămână sau două mai târziu, mie
exact sentimentul ăsta mi-a lipsit, că are cineva nevoie de mine.
Nu voia să fie protectorul nostru, dar cocheta cu ideea. Cu cât se apropia
mai mult și apoi se îndepărta, cu atât mai tare îmi doream să întindă sub noi
o plasă fină.
Nu-mi amintesc s-o fi văzut pe Tina prea mult în perioada aceea. Mi-a
fost tot mai greu să mă bucur când ne vedeam cu toții știind că nu peste
mult timp urma o nouă despărțire. I-am auzit pe mama și Ilan vorbind
despre cum NeXT nu mergea chiar bine și știam că dacă tata nu reușea cu
NeXT și dacă chiar se despărțea de Tina era posibil să-l doboare durerea.
Mi-era teribil de teamă pentru el.
— Am scris un cântec pentru Tina, a zis într-o seară când mama ieșise la
întâlnire cu Ilan și eu mersesem în vizită la casa din Woodside. Vrei să-l
auzi?
M-am așezat pe canapea, gata să ascult. El n-a aprins lumina, dar câteva
raze de lună pătrundeau înăuntru prin geamuri. Eu nu știam să cânt decât
Heart and Soul.
S-a așezat la pianul din sala de dans cavernoasă, cufundată în
semiîntuneric. Nu-mi mai amintesc mare lucru din cântec, glasul lui și
notele erau foarte puternice și clare și răsunau în toată începerea. Nu-mi
venea să cred că știe să cânte așa de bine, și la pian, și din voce. După aceea
a vrut să știe ce părere am eu și mi-a fost greu să-l conving de adevăr – mă
întreba întruna dacă sunt sigură: cântecul era frumos și trist. La un moment
dat i-a dat și Tinei o înregistrare, dar ulterior a luat caseta înapoi.
O săptămână mai târziu, când eram amândoi în mașină, a zis:
— Nu știu ce-i cu mine. Oricare altul ar înșfăca-o fără să se gândească de
două ori.
Nu doar el, și alți oameni mari se purtau uneori cu mine ca și cum aș fi
fost adult, îmi cereau sfatul, îmi spuneau cum se simt și ce-și doresc, mi se
confesau despre relațiile lor în moduri despre care trebuie să fi știut că nu
puteam să le înțeleg. Viețile lor amoroase, așa le ziceau. Nici unul dintre ei
nu era căsătorit încă, nici tata, nici mama, nici Mona, nici Tina, și de multe
ori numai eu eram prin preajmă; era firesc să vorbească uneori cu mine.
Ascultam și-mi spuneam că, în locul lor, aș trăi mai bine, aș evita greșelile
și drama. Ascultam cu atenție și dădeam sfaturi și credeam că o să mă ajute
când o să fiu și eu mai mare.
— Poate că ar trebui să-ți dai seama dacă tu o placi, i-am zis.
Două săptămâni mai târziu, Steve și Tina erau din nou împreună și sâmbătă
după-amiaza mergeam toți trei pe University Avenue, eu și Tina de-o parte
și de alta a lui, ca să luăm masa la Good Earth. Înăuntru ne-a izbit parfumul
amestecului de ceaiuri – scorțișoară, cuișoare, portocală, ghimbir. Mesele,
scaunele, băncile și uniformele personalului erau în nuanțele terne de maro
care să arate că era un local cu mâncare sănătoasă. Un șir de scaune tapițate
cu vinil se întindea de-a lungul tejghelei barului.
— Lis, o să-ți amintești de asta, a zis tata solemn, cu glas tare, de parcă
aș fi fost cronicarul desemnat din oficiu.
La NeXT lucrurile mergeau bine, Tina era aici, și eu eram aici. Lumina
soarelui era atât de puternică, încât parcă ștergea culoarea din locurile unde
cădea. Tata spunea asta de multe ori când el și Tina erau împreună din nou,
crezând că valul de emoții pe care-l simțea e și al meu. M-am întrebat dacă
într-adevăr o să-mi amintesc episodul.
În zilele acelea oscilam între a-mi fi milă de el și a fi fermecată. Când era
mic și slab, când devenea uriaș și impenetrabil, depășind proporțiile firești.
Cele două imagini alternau în mintea mea, dar nu se atingeau niciodată.
Un om al străzii a venit spre noi pe trotuar. Șuvițe lungi de păr castanii-
cenușii îi atârnau de-o parte și de alta a feței, dar creștetul capului era chel.
Un tricou roșu era întins pe un pântec proeminent și rotund. Când pășea,
gura i se deschidea larg, apoi se închidea brusc, ca la pești. Mai avea doar
câțiva dinți.
— Ăsta-s eu peste doi ani, ne-a șoptit tata.
Spunea asta de multe ori, arătând spre tot felul de bătrâni cu păr soios și
chipuri murdare, roase de vreme, care trăiau în oraș și stăteau pe borduri.
Unii parcă ar fi purtat scutece. N-avea cum să arate ca ei în doi ani nici dacă
încerca. Făcea comparația parcă vrând să spună „Uite cât de departe sunt de
el.“ Sau: „Nu tocmai“.
Sau poate spunea asta ca să-și amintească singur că, de fapt, nu era atât
de diferit, atât de superior celorlalți.
— Da, vezi să nu, am zis ca să-l fac să râdă.
 *

Eu și mama am mers câteva zile într-un loc numit Tassajara, un lăcaș budist
zen cu izvoare termale naturale, unde ea urma să fie „discipol invitat“ și să
lucreze peste zi în schimbul unei căsuțe mici şi mai puțin luxoase decât a
altor invitați. Căsuța noastră era la capătul unui șir lung de trepte făcute din
cuburi de lemn înfipte în costișa dealului. Într-o zi, când a plouat, noroiul și
lemnul de pe cărarea care ducea la căsuță au devenit alunecoase și nu
aveam de ce să ne ținem, așa că am urcat cu chiu, cu vai, bombănind și
râzând.
În timpul zilei, ea dădea cu mătura și curăța legume în bucătărie în timp
ce eu umblam haihui, mă împrieteneam cu lumea, înotam și preparam tot
felul de licori din cafea proaspătă, gheață și lapte în niște căni mari de sticlă
de la barul care se deschidea după-amiaza. Pe buza de beton a piscinei se
strângeau albine însetate ca să bea din dârele umede lăsate de oamenii care
ieșeau din apă, iar eu aveam grijă să nu calc pe ele.
— Ești alergică? m-a întrebat o femeie.
— Se umflă și nu mai pot să merg.
— Maică-ta unde e?
— Lucrează.
Ardeam de dorința de a-i arăta femeii aceleia că nu sunt o fată oarecare
care stătea într-o căsuță mai sărăcăcioasă aflată undeva departe, ci o
persoană importantă.
— Și taică-tu?
— Nu-i aici. El… El… El… conduce o companie, am zis.
— Ce companie conduce? a întrebat.
— Se cheamă NeXT.
S-a uitat cu mai multă atenție la mine, studiindu-mi chipul, și mi-am dat
seama că a înțeles că nu eram o fată oarecare de la marginea piscinei care
încearcă să evite albinele, ci un fel de prințesă sub acoperire.
— Știu cine-i tatăl tău, a zis. Dar am auzit că a dat faliment.
— De unde?
— Am citit în ziar acum câteva zile, a spus femeia. NeXT a dat faliment.
Noi îl părăsiserăm, iar el nu rezistase. Avea să piară.
Ne tot vorbise despre o prezentare NeXT care urma să aibă loc peste vreo
lună și cum „demo“-ul nu funcționa. „Dacă nu merge, s-a dus prezentarea“,
ne spusese.
— Trebuie să plec, am zis.
Trebuia să ajungem imediat acasă. Trebuia s-o conving pe mama să
mergem; trebuia s-o conving fără să-i spun că dezvăluisem cuiva cine e tatăl
meu. Dacă afla că mă lăudam cu numele lui și-ar fi făcut griji că mă expun
pericolului.
Am alergat pe cărarea învăluită de copaci până la locul în care îmi zisese
mama să vin dacă apărea vreo problemă: clădirea care adăpostea
bucătăriile.
— Trebuie să plecăm, am zis când am găsit-o. Vreau să ajung acasă. Îmi
fac griji pentru Steve.
— De ce, scumpo?
— Am auzit că NeXT a dat faliment.
— De unde-ai auzit asta?
— A zis o femeie că a citit în ziar.
— Ce femeie?
— O femeie de-aici.
Mi l-am închipuit frânt în două, având nevoie de noi în timp ce noi
stăteam voioase într-un loc unde el nu putea ajunge. Ne avea numai pe noi –
mă avea numai pe mine –, iar eu îl părăsisem. Simțeam părerile de rău ca pe
un ghem în stomac. Speram să nu mă-ntrebe detalii despre discuția cu
femeia aceea.
— Hai să-l sunăm mai întâi, a zis mama.
Pe peretele unei clădiri era un telefon public. Mama a scormonit în
buzunar după o monedă și i-a găsit numărul de la birou. L-am format,
temându-mă că a căzut linia, cu inima la gât.
A răspuns.
— Bună, am zis. Te simți bine?
— Da, a zis.
— La lucru e totul bine?
— Da. De ce?
— Doar întrebam, am zis.
Apoi a trebuit să închidă și ne-am luat la revedere; pe mine gâtul încă mă
durea de la ceea ce simțeam eu că ar fi iubirea disperată.
Câteva luni mai târziu, mergeam să vedem prezentarea lui cu NeXT la
Davies Symphony Hall. Se pregătise pentru ea de mai multe luni și știam că
are emoții, mai ales în privința demo-ului, când urma să arate cum
funcționează calculatorul în timp real.
Purtam o rochie albastru închis din material reiat, prinsă în talie cu o
panglică roșie pe care mama și Mona ziceau că o preferă, chiar dacă mie
mi-ar fi plăcut să port ceva mai șic. Lumina roz și vântul rece al dimineții
din San Francisco îmi biciuiau fața și ricoșau din suprafețele de sticlă ale
clădirilor.
Ni s-a spus să mergem pe aleea unde nu aveau voie alte mașini. O femeie
cu dresuri negre ne-a dat ecusoane laminate, cu clips, și ne-a condus la
locurile noastre, aflate în partea din față a sălii uriașe. De-o parte și de alta a
scenei se unduiau și reflectau lumina niște bannere uriașe, cu sigla NeXT în
centru. În mijlocul scenei uriașe erau un birou, un computer, o sticlă cu apă
și un scaun. Când m-am gândit cum s-ar fi simțit dacă ar fi dat greș în fața
tuturor oamenilor adunați acolo, parcă mi-aș fi turnat acid în stomac.
Publicul își ocupa locurile în spatele meu, nerăbdător, scoțând sunete mai
estompate decât în lumea din exterior, proprietățile acustice ale spațiului
cavernos fiind atenuate de mii de scaune acoperite cu un strat gros de
catifea.
Barbara a venit lângă noi, cu o planșetă în mână.
— Vrei să mergi în culise să-l vezi pe tata?
Mama a dat din cap că da. M-am simțit de parcă urma să văd un mare
secret. Oamenii din sală probabil că o să mă observe mergând singură spre
scenă. Le simțeam privirile în ceafă; mă făceau să am grijă să merg drept, să
pășesc cu grijă.
Barbara a dat deoparte o cortină groasă, de catifea, și am văzut că spațiul
din spate era împărțit în cabine de catifea. Într-una dintre ele era tata. Purta
costum și părea mai aranjat decât de obicei. Nu părea prea neliniștit. M-a
zărit și a zâmbit.
— Succes, Steve, am zis.
— Mersi, voinicel, a răspuns, apoi s-a retras în întunericul încăperii.
Am urmat-o pe Barbara de partea cealaltă a cortinei. Eram îngrozită că
demonstrația n-o să meargă și voiam să-i spun că pe mine nu mă deranja
dacă nu mergea. Fanfare for the Common Man a lui Aaron Copland a
umplut sala uriașă. Cornii inegali mi-au întins nervii la limită. În față,
așteptându-mă, erau mama, Tina, Mona, tatăl tatei, Paul, și sora tatei, Patty.
A fost singura dată când am văzut-o pe Tina machiată și purtând rochie. Nu
părea în largul ei, prea înaltă, foșnind, frapând. M-am așezat lângă mama.
Partea noastră de sală s-a întunecat, a lui s-a luminat. A ieșit din spatele
cortinei, părând mai dezinvolt decât cu o clipă înainte, ca și cum pe scenă i-
ar fi fost mai ușor decât în viața de zi cu zi. Când s-a așezat la birou,
imaginea de pe monitorul mic a fost proiectată pe un ecran uriaș de
deasupra; știam că era momentul în care putea să dea greș, când calculatorul
putea să se blocheze și să-l umilească.
A anunțat că în fiecare computer erau stocate un dicționar întreg și
operele complete ale lui Shakespeare. A căutat un citat despre cărți și pâraie
din Cum vă place. Nu-l auzisem niciodată vorbind despre dicționare sau
Shakespeare. După aceea, a creat o formă tridimensională într-o fereastră de
pe ecran, un cilindru sau un tub având înăuntru o moleculă care oscila. Sub
container a adăugat un buton virtual care-l comprima, făcând molecula să
oscileze mai rapid. A făcut încă un buton, care adăuga căldură. Molecula a
început să se miște și mai repede. Toate formele se mișcau lin, nu sacadat,
de parcă s-ar fi rupt, cum făceau imaginile de pe computerul meu când le
trăgeam dintr-o parte în alta a ecranului. Pixelii care alcătuiau imaginea
erau mult mai fini decât văzusem vreodată pe un computer, mișcarea lor nu
genera granulație. Apoi, pe neașteptate, a mai creat un buton, a dat click pe
el, sunetul a pornit, iar ritmul moleculei care dansa ne-a înconjurat pe toți,
răsunând în chip miraculos prin sală.
— Vedeți? Asta putem face aici, a zis el, mișcând fereastra pe monitorul
care conținea tubul unde molecula continua să oscileze, făcând pe
nonșalantul în timp ce glasul i s-a pierdut în ropotul de aplauze furtunoase.
Lumea din spatele meu s-a ridicat să aplaude. Am aplaudat și eu, ușurată.
În scurt timp, toată sala era în picioare.
El zâmbea, parcă sperând ca aplauzele să se oprească și să continue
deopotrivă – a rămas în fața noastră pe scenă, ca un adevărat om al
publicului.
 *

La începutul clasei a cincea la școala mea nouă, îmi propusesem să devin

populară. La vechea școală mă uitasem de la distanță la câteva fete
populare; la școala nouă voiam să fiu eu una dintre ele. În vara dinainte, la
un magazin de zorzoane, descoperisem o pereche de cercuri mari din plastic
pe care le puteai prinde pe tortițe de metal, obținând niște cercei ieftini și
sexy care mai târziu aveau să devină motiv de ceartă cruntă între mine și
mama, căreia i se păreau exagerat de provocatori.
Dimineața, înainte de ore, eu și noile mele prietene ne adunam în baia
fetelor de pe hol, ne aplecam deasupra chiuvetelor în culori de plastilină ca
să fim mai aproape de oglindă și împărțeam rimel, fixativ și luciu de buze.
Folosind fixativ și apă, mi-am transformat bretonul în niște șuvițe lucioase.
Am tras pe mine o fustă mini care de fapt era un fular circular de la un
magazin numit Units – o întâmplare fericită, îl descoperisem în cabina de
probă și acum îi puteam schimba utilitatea – și, în sfârșit, mi-am pus cerceii
mari pe care n-aveam voie să-i port. Se unduiau reflectând lumina de pe
suprafața lor lucioasă și alungindu-mi fața, dându-i o formă mai feminină. Îi
luam la școală pe ascuns în ghiozdan, împreună cu toate celelalte lucruri pe
care n-aveam voie să le port.
Faptul că purtam haine pe care mama nu mă lăsa să le port și care
adulților nu le plăceau avea legătură cu mirosul de ruj și fixativ și cu
caracterul complementar al cerceilor, care mi se legănau la urechi. Era
vorba despre sex – nu actul în sine, ci conștientizarea și entuziasmul față de
un lucru nou pe care-l simțeam în jurul meu ca o forță. Era ca un comutator
care se activase pe neașteptate, cu putere.
Adulții păreau să creadă că rezultatele la școală erau cele mai importante,
dar mi-am zis că asta se întâmpla pentru că nu înțelegeau satisfacția
superioară pe care ți-o oferă popularitatea, poate pentru că erau prea bătrâni
sau urâți să fie ei înșiși populari și erau invidioși. La fel credeam și despre
mama, așa că regulile ei cu privire la haine și cercei mi se părea că se trag
din ranchiună și dorința de a mă împiedica să am ce nu a avut ea.
Mă îmbrăcam provocator dinadins, dar când eram în preajma unor adulți
pe care-i admiram sau care nu erau de acord cu felul meu de-a fi simțeam că
mă scrutează până-n suflet și că am în mine ceva lasciv și frivol, imposibil
de îndreptat. O răutate pe care prietenele mele n-aveau s-o aibă niciodată. O
dată am rămas peste noapte la mătușa Linda, la apartamentul ei din
Fremont.
— Ai un iubit? m-a întrebat.
— Mi-ar plăcea să am, am zis.
Mi-a cântat melodia ei preferată: Get Outta My Dreams, Get into My
Car.
— Care-i melodia ta preferată? m-a întrebat.
— Nu știu dacă pot să-ți zic, am răspuns. E a lui George Michael.
— Care?
— I Want Your Sex, am zis.
Pe chipul ei s-a ivit o grimasă și s-a uitat în altă parte.
La Nueva, uneori făceam ore în bibliotecă. Biblioteca era o cameră deschisă
de la capătul a două holuri paralele. Avea mai multe rafturi scunde, cu cărți
pe ambele fețe. În mijloc, în jurul unei catedre, erau trei canapele pe care
stăteam noi în timp ce Debbie, bibliotecara, ne citea dintr-o carte despre
componentele pastei de dinți, care s-a dovedit că e alcătuită în mare parte
din cretă, cretă ce provenea din oasele unor creaturi marine care trăiseră
acum mii de ani, muriseră, se scufundaseră pe fundul oceanelor, fuseseră
comprimate și apoi zdrobite. Debbie era înaltă și frumoasă, cu păr castaniu
tuns scurt și ochelari cu ramă groasă, aurie. Purta fuste reiate lungi. Pielea
ei părea un strat alb de ceară turnat peste unul roșu, iar când se enerva ieșea
în evidență cel dintâi.
Când termina de citit cu voce tare, noi trebuia să citim mai departe în
liniște.
Nu mă interesau cărțile; eu voiam să vorbesc cu Catie, Kate și Elena, care
respectau regulile și nu vorbeau – mai puțin când eram cu ele. Nu prea-mi
păsa de școală și-mi ademeneam prietenele să facem tot felul de trăsnăi
împreună. Din acest motiv, Debbie mă admonesta de fiecare dată.
Mi-am pus o carte în poală, pentru decor, și le-am șoptit ceva lui Catie și
Kate. Stăteam în zona cea mai îndepărtată de Debbie, cu spatele la rafturi și
picioarele îndreptate înainte, cot la cot, inspirând aerul ca o șoaptă și rostind
consoanele mute cu un plescăit ușor.
Mi se părea imposibil ca Debbie să ne audă de la distanța aceea, dar iat-o
brusc lângă noi, aplecată amenințător asupra noastră, cu fața de un roșu
aprins.
— Lisa! a zis ea arătând o altă porțiune de covor, prea departe ca să mai
pot vorbi cu cineva. Du-te acolo.
Izolată acum de prietenele mele, am luat o carte la întâmplare din raft și
am deschis-o, descoperind imagini cu femei goale desenate cu lux de
amănunte, până la zonele cu păr și denivelările sfârcurilor.
M-am îndepărtat mai mult spre un alt colț, ținând cartea lipită de corp
astfel încât Debbie să n-o vadă decât din profil dacă s-ar fi uitat la mine. M-
am așezat pe podea, am deschis-o și m-am aplecat deasupra ei. Inima mi-o
luase razna: la mijlocul cărții, pe cele două pagini se întindeau cinci desene
ale aceleiași femei surprinsă în diferitele etape ale maturizării fizice.
În imagini, sânii i se umflau și sfârcurile îi creșteau. Pe măsură ce părul
de pe corp devenea tot mai deslușit, părul de pe cap devenea tot mai lung.
Începuse fără ochelari, dar în a patra imagine purta o pereche, păstrând-o și
în a cincea. În toate pozele ținea un picior orientat spre dreapta. Zâmbea
nonșalantă, parcă nu-și dădea seama că e goală, ca o păpușă de hârtie gata
de o întâlnire de afaceri înainte ca hainele să-i fie decupate și prinse pe ea.
Secvența semăna cu planșele pe care le văzusem despre evoluția omului,
de la cimpanzeu la silueta din profil a lui Homo sapiens, care se pregătea să
iasă din pagină și să pornească spre civilizație. Hirsut la început, la sfârșit
ajungea aproape lipsit de păr; evoluția femeii era exact pe dos. Ea ajungea
să aibă păr, dar începea cu piele de culoarea chitului, uniformă din punct de
vedere cromatic, cu excepția sfârcurilor și a părului de pe cap, cum eram și
eu. Și, dacă în ultima etapă bărbatul părea că se uită la posibilitățile de
dincolo de pagină, femeia din ultima etapă stătea țeapănă, cu șolduri late și
pătrățoase, zâmbind de parcă ar fi vrut să rămână acolo la nesfârșit.
Știam că femeile adulte au păr pubian, sâni și șolduri, dar nu cunoșteam
etapele intermediare; tocmai această devenire, mai mult decât prima și
ultima versiune, îmi creau senzație de dezgust și entuziasm deopotrivă. Îmi
venea să râd de ele, dar și să mă uit în continuare.
— Elena, uite! i-am șoptit când a trecut pe lângă mine.
— Uaau! a făcut ea și s-a așezat lângă mine.
— Șșș, i-am zis și m-am uitat pe deasupra raftului la Debbie, care vorbea
cu un alt profesor.
— Eu sunt ca asta, a spus Elena și a arătat la părul pubian din a doua
imagine.
Erau câteva firicele printre care vedeam încă pielea.
Sinceritatea ei m-a surprins. Credeam că o să râdem pe seama lor, că
suntem infinit de departe de acele etape – așa că tonul ei m-a luat pe
nepregătite. Din complice, odată ce găsisem cartea, mă transformasem în
străină, pentru că încă n-aveam sâni sau păr.
— Și eu, am mințit.
Cartea îmi stârnea aceiași fiori, aceeași teamă și căldură în abdomen ca
femeia goală din Playboy.
— Dar la piept sunt mai degrabă ca asta.
A arătat imaginea a treia, unde sânii erau mici, dar conturați. Crezusem
că elementele din fiecare etapă evoluau în sincronie – dar oare se puteau
amesteca?
— Eu mai degrabă ca prima, am zis.
Ea a dat pagina și am descoperit un prim-plan cu mai multe tipuri de păr
pubian. „Părul pubian“, scria în carte, „arată diferit la fiecare femeie“.
Primul tip se curba în sus, ca un semicerc îndreptat spre abdomen, altul era
drept, formând un triunghi, iar altul avea un V ascuțit în mijloc, ca un
început de chelie. Habar n-aveam că poate exista așa ceva. Speram din tot
sufletul ca al meu să aibă formă de inimă.
N-am observat-o pe Debbie decât în momentul când fusta ei ne-a obturat
lumina. Cartea era dovada că avea dreptate în privința mea.
S-a aplecat de la brâu în sus. Nu zâmbea. Am crezut că o să-mi țină o
lecţie de morală, sau că o să mă mute din nou în izolare. În schimb, mi-a
întins încă o carte despre sex și transformarea corpurilor, care avea poze cu
oameni goi. Când aproape am terminat să ne uităm prin ea, a venit lângă noi
și ne-a mai dat o carte. Zâmbea binevoitor, dar ochii îi scânteiau, de parcă ar
fi vrut să ne păcălească. A continuat să ne dea cărți – în bibliotecă erau cel
puțin șase volume de genul acela, dar nu le mai văzusem până atunci.
Următoarele câteva zile le-am studiat amănunțit, cu permisiunea ei, ca
pentru o materie obișnuită, corectă, necesară, ca istoria sau matematica.
La școală nu primeam note. Profesorii scriau de mână evaluări lungi pentru
ședințele cu părinții. De când începusem să merg la noua școală, îmi
concentrasem toate eforturile asupra aspectului social, așa că evaluările
mele n-au fost bune.
Mi-era groază de ședințele cu părinții, de solidaritatea dintre mama și
profesoară, două femei care nu erau de acord cu înfățișarea mea ideală și cu
lipsa interesului pentru carte. La ședințe, mama purta haine bune, era
grijulie și formală, de parcă ne-am fi comportat cu același respect și acasă,
într-o perioadă când de fapt era tot mai supărată pe mine.
Profesoara mea, Lee, i-a zis mamei că ar trebui să-mi găsesc un hobby.
— Dacă dezvoltă o pasiune pentru ceva din afara școlii, o să înceapă să
se descurce mai bine la școală. Poate fi orice te interesează, a continuat ea
uitându-se la mine. Ceva ce crezi că o să te distreze dacă te dedici. Nu
trebuie să aibă legătură cu școala.
Asta trebuia să fie o pedeapsă? Mi se părea un cadou! Cu o lună înainte,
mama mă dusese la un recital de dans la un studio numit Zohar pe
California Avenue, în spatele librăriei Printers Inc., unde mai multe femei în
body-uri făceau salturi pe muzică în lumina unor reflectoare colorate dintr-
un cort alb. Țineau brațele întinse, degetele răsfirate și se mișcau cu iuțeală
în față și-n spate, ca niște păsărele care țopăie în băltoace.
— Mi-ar plăcea să dansez, am zis. Jazz.
— OK, a spus Lee. Aşa rămâne.
Am început lecțiile de dans, două pe săptămână, dar eu și mama
continuam să ne certăm din cauza hainelor și a lipsei mele de interes pentru
școală. Tot ce-mi doream să îmbrac, ca parte a stilului meu, erau exact
piesele vestimentare pe care mama nu-mi dădea voie să le port, așa că m-
am văzut pusă în situația să mint și să mă furișez întruna, îngrozită că o să
apară pe neașteptate la școală într-o bună zi sau că o să-i dea profesorii
telefon și o să afle.
Și până la urmă s-a întâmplat. De obicei, luam autobuzul spre casă și mă
demachiam și mă schimbam înainte să cobor, dar într-o zi mama a apărut la
școală pe nepusă masă și m-a prins machiată, cu cerceii mari și fusta scurtă
trasă peste dresurile rupte. Am mers amândouă în tăcere spre mașină.
— Sunt doar niște cercei, am zis în mașină. De ce te deranjează așa de
tare?
 Cerceii erau însăși esența atracției mele. Te duceau cu gândul la sex.
— Nu se cade să-i porți, mi-a răspuns. Dă-i jos.
— Dar și alte fete poartă, am spus.
Amândouă eram conștiente că era adevărat, că nu însemnau nimic, dar că
în același timp însemnau ceva, că într-un fel avea dreptate, dar nu-mi
dădeam seama prea clar de ce.
— Mă doare-n cot de ce poartă alte fete.
A întins mâna spre mine, pregătită parcă să mi-i smulgă din urechi. M-
am ferit.
— Ești pedepsită o lună, a zis.
Fusesem deja pedepsită două luni pentru că-mi luasem fustă mini și
dresuri negre la școală.
— N-ai voie să te atingi nici de telefon, domnișoară, a mai zis, cu
maxilarele încleștate. Te furișezi și minți.
Avea dreptate. Strecuram haine afară din casă. M-am strecurat în
dressingul ei când nu era acasă și m-am ras pe picioare pentru că-mi plăcea
cum se reflectă lumina pe gambele mele, și apoi am mințit-o când m-a
întrebat dacă-i folosisem aparatul de ras.
— Și nici bani de buzunar nu primești luna asta.
Banii de buzunar însemnau cinci dolari pe săptămână, însă deja nu-i mai
primisem de cel puțin trei luni, pe motiv de haine, evaluări proaste de la
școală și teme nefăcute, deși promisesem că o să le fac. Banii pe care-i
aveam erau de la tatăl lui Kate Willenborg, care ne dădea fiecăreia câte o
bancnotă de douăzeci de dolari și ne lăsa la mall. Eram de părere că banii
trebuie folosiți, transformați în obiecte cât mai repede cu putință, înainte să
dispară.
Când am ajuns acasă, a țipat la mine. Mi-a fost teamă că o să ne audă
vecinii. Prin vene și extremități îi curgea o energie ciudată, cu o intensitate
prea mare pentru instrumentul prin care trecea. Flutura degetul arătător
aproape de fața mea și se îmbujorase.
— Îți irosești viața! a strigat. Dacă nu înveți acum, n-o să afli niciodată
ce-ți place să faci și n-o să lucrezi cu oameni inteligenți, mai târziu.
— Dar sunt abia în clasa a cincea! am spus.
— Nu pricepi, a răspuns ea și a început să plângă. Efortul pe care-l depui
acum o să te conducă la meseria din viitor. O să influențeze cu ce oameni îți
petreci viața și cât de interesanți sunt. La colegii tăi mă refer.
— Nu-mi pasă de ei! am ripostat.
Mi-am închipuit mai mulți oameni într-o încăpere fără aer care aveau
impresia că se simt bine, dar de fapt nu se simțeau. Credeam că mama mă
minte, că vrea să devin exact ca ea. N-avea nici un sens – ea n-avea colegi
–, dar insistența cu care voia să mă determine să renunț la plăcerea mea și s-
o adopt pe-a ei m-a făcut să cred că o să ajung la fel ca ea. Dacă renunțam
la fericire pentru studiu și realizări pe termen lung eram sigură că o să mă
aleg cu o situație la fel de căldicică și insipidă ca studiul în sine. Abia după
mulți ani mi-am dat seama că mama se referea la propria ei pierdere, la
faptul că făcuse un copil la o vârstă atât de fragedă în loc să-și continue
studiile sau munca. Lucra singură, când poate că i-ar fi plăcut să lucreze în
cadrul unei echipe. Luptase cu atâta furie să mă aplec asupra studiilor ca să
mă ajute să am o viață bună – mai bine de atât nu putea să exprime șansa pe
care simțea că o pierduse.
— Ba o să-ți pese, rahat mic ce ești, a zis și a dat cu piciorul în ușa de la
dormitor, lăsând o gaură în vopseaua albă, de parcă ușa ar fi rămas cu gura
căscată, uluită.
Câteva zile mai târziu, am găsit-o pe mama aplecată din nou deasupra
chiuvetei din baie, smulgându-și piesele aparatului dentar cu un clește
ascuțit.
— Ce faci?
— Ortodontul a zis să-l mai țin un an, a spus. S-o creadă el.
Am auzit un crănțănit.
— Mamă, du-te la ortodont, să ți-l scoată el.
— Nu pot să mai aștept. Nu mai pot să trăiesc așa.
Am observat că în ultima vreme începuse să se plângă de aparat mai mult
decât de obicei. O dureau dinții, îi rămâneau resturi de mâncare în el, se
săturase să mai schimbe benzile elastice. Voia să-l scoată de tot. Ajustarea
se produsese mai repede pentru că schimbase des benzile. Avea dinții
suficient de drepți, a spus.
— Te rog, nu-l scoate, i-am zis.
Stăteam în picioare lângă ea în baia mică. Firele tăiate ale aparatului
arătau ca niște mustăți argintii.
— Nici nu mă gândesc, a spus ea. Ieși afară. Fă altceva.
*

În unele seri suna Toby. Era un băiat popular dintr-a șasea, cu păr blond
aproape alb, gât lung și urechi ca niște cochilii delicate. Vocea lui suna ca
un hârșâit jos, intens, dar care-și păstra încă tonalitățile ridicate. La școală
flirtam cu el, îi aruncam câte-o privire, apoi mă uitam imediat în altă parte,
chicotind cu prietenele mele.
— Vrei să fii prietena mea? m-a întrebat într-o zi.
— Sigur, am zis.
Era cuvântul pe care mă hotărâsem să-l folosesc dacă-mi punea
întrebarea asta – era un răspuns pozitiv, dar întru câtva reținut.
Am plănuit să ne sărutăm franțuzește. Kate și Craig urmau să vină cu noi
la Stumps în pauza de prânz. Stumps era o zonă din capătul terenului pe
care-l deținea școala, un luminiș botezat după buștenii tăiați cu fierăstrăul în
apropierea unei curbe dintr-un drum folosit de pompieri, care mergea de-a
lungul unei albii secate. Pauza de prânz era de patruzeci de minute – dacă
puneam la socoteală și drumul până acolo, n-aveam prea mult timp la
dispoziție.
Am mers pe o cărare de sub clădirea gimnaziului și am trecut un pod mic
umbrit de copaci, care mi-a amintit de Bridge to Terabithia, o carte care mă
făcuse să simt importanța și dimensiunea profundă a vieții și iubirii. În aerul
cald pluteau pale răcoroase de vânt. Frunzele îmi crănțăneau sub pași;
copacii de deasupra noastră acopereau potecile cu umbre răcoroase, iar
punctele de lumină care se strecurau printre crengi stropeau pădurea ca niște
picături de vopsea albă aruncate din pensulă.
— „So kiss a little longer, longer with Big Red12“, cânta Kate.
După ce am trecut podul, poteca a devenit abruptă și mai puțin deslușită
și aproape am alunecat în fund, dar mi-am recăpătat echilibrul prinzându-
mă de crengi, atentă să nu-mi agăț cerceii.
Când am ajuns, Toby a zis:
— Cred că voi ar trebui să plecați acum.
— Da, am zis eu. Mersi că ne-ați adus!
 La școală mințisem, spunând că mă mai sărutasem, rușinată că de fapt
urma să mă sărut mai târziu decât o făcuse tata și crezând că o să fiu mai
atrăgătoare dacă umbla vorba că nu era prima oară. Mă simțeam amețită.
M-am urcat pe un buștean mai scund ca să fim la aceeași înălțime.
— Păi… hai să… a început el.
Mirosea a săpun și detergent. Am simțit un fior pe șira spinării, un val de
căldură care urca spre cap. Nu știam cât ar fi trebuit să dureze sau cât de
frenetic ar fi trebuit să-mi mișc limba. Era o senzație caldă, plăcută,
electrică, gura lui era cu un grad sau două mai rece, și sărată. Oare îmi
mișcam limba cum trebuie? Câtă plăcere trebuia să simtă limba mea, față de
limba lui?
Inima îmi bătea nebunește. Limba lui părea să caute ceva cu aviditate.
Era ascuțită la vârf și își croia drum prin deschizătură. Saliva în exces mi-a
udat bărbia, iar în toiul sărutului m-am pomenit că-mi fac griji pentru cum o
să mă usuc când urma să se termine. Și-a trecut limba pe partea din spate a
dinților mei de sus, din față, de parcă ar fi fost circumferința unui inel gol
din maxilarul meu.
A început să mă doară gâtul așa că am riscat, m-am desprins și mi-am
înclinat capul în partea cealaltă, fluturându-mi totodată și părul. Când ne-
am atins din nou, ne-am lovit dinții, mai mult. Am râs amândoi, stânjeniți,
apoi am continuat. Mai târziu, am învățat să-mi răsucesc limba pe ambele
părți, ca să scot la iveală dedesubtul ei moale.
Nu știam sigur când să mă opresc, dar trebuia să ne întoarcem la oră și
deja ne sărutaserăm pe ambele părți.
— Ar trebui să ne-ntoarcem, am zis.
Am sărit de pe ciotul de copac, simțindu-mi corpul mai dezmorțit. El
avea buzele roșii pe margine. S-a șters la gură cu dosul palmei.
La fel am făcut și eu, când nu se uita.
Vara următoare, după mai multe săruturi prin cinematografe, la Baylands,
pe plajă și pe bancheta break-ului mamei lui și după multe scrisori
schimbate între noi, Toby m-a sunat ca să se despartă de mine. Am vorbit la
telefonul fără fir, acum pătat de vopseluri, pe care-l cumpărase mama când
ne-am mutat la casa din Rinconada, telefonul care, asemenea cuptorului cu
microunde, era semn că urcam pe scara socială.
 — Cred că ar trebui să ne despărțim, a zis el.
Am simțit un junghi de vinovăție căruia nu-i găseam motivul.
— Îmi pare rău dacă am greșit cu ceva, am zis, gata să izbucnesc în
plâns.
— Ce? Nu-i nimic, a zis.
Am pus jos telefonul și am cotrobăit prin săculețul de piele roșie al
mamei, unde-și ținea bijuteriile și unde-mi găsisem odată dinții de lapte.
Lângă el, pe raftul de faianță, erau un colier și două brățări la care tânjeam,
dar pe care nu aveam voie să le port. Mi le-am pus. Era duminică dimineața,
iar mama avea de rezolvat niște lucruri pe-afară, se întorcea abia peste
câteva ore. Ținând brațele astfel încât să nu-mi cadă brățările, am intrat în
dressingul ei, am scotocit printre haine și am luat din grămada de haine
murdare o bluză de mătase de culoarea piersicii, cu nasturi în față, mâneci
scurte și guler. N-aveam voie s-o port. Am tras-o pe cap, ca să nu trebuiască
să desfac nasturii. Deja mă simțeam diferit – mai puternică.
Am luat din nou telefonul și m-am așezat pe patul ei. Voiam să-l sun ca
să-i comunic că aveam încredere, să-i arăt spiritul meu independent, să-l
liniștesc.
— Alo?
— Bună, tot eu sunt. Voiam să-ți spun să nu-ți faci griji. Mă simt bine.
Chiar în timp ce rosteam cuvintele mi-am dat seama de stupizenia
situației: nici nu-și făcea griji.
— Voiam să știi că mă simt bine, da. Chiar dacă am închis așa de repede
și tot restul.
— Mersi.
A urmat o pauză lungă.
Am închis. Tremuram. Măcar fusese rapid. Am înșfăcat peria mamei și
am traversat casa până în camera mea, purtând brățările, bluza și pantalonii
mei de pijama.
Mi-am periat părul în timp ce pășeam, mi-am trecut mâna prin el în sus
și-n jos ca să-l înfoi. M-am îmbrăcat cu niște blugi din grămada de haine
murdare din cameră, mi-am luat jurnalul din raft și am coborât jaluzelele ca
să acopăr fereastra dinspre stradă.
Am deschis ușa dressingului astfel încât oglinda de pe fața interioară să
fie îndreptată spre încăpere – dar am rezistat tentației de a mă uita în ea. M-
am așezat în fața oglinzii, pe podea, și am început să scriu. Îmi vedeam
silueta tulbure cu coada ochiului și am scris într-un stil obiectiv, de adult, de
parcă prima despărțire dureroasă m-ar fi maturizat și îmbătrânit. Stăteam pe
genunchi și mă aplecam în față, cu părul dat pe-o parte, ca pentru o filmare
sau ca și cum m-ar fi urmărit cineva – toate amănuntele acelea reprezentau
o cronică a persoanei mele de atunci.
Am scuturat brațul ca să fac brățările să zornăie. M-am uitat în jos și am
observat cum se asortează bluza de culoarea piersicii cu brățările crem, cum
se asortează brățările crem cu lemnul. Adulții își spuneau unii altora că
uitaseră fragmente din copilărie și amintiri despre alții, și nu mi-era limpede
care momente creează amintiri și care dispar; momentele în sine nu-ți arătă
de care gen sunt.
Am scris că m-am despărțit de Toby – mă rog, el s-a despărțit de mine –,
am scris și că sunt tristă din cauza asta. Dar chiar și așa, am scris, mă
simțeam foarte bine. Am descris amănunțit ce purtam, în caz că în viitor o
să vreau să știu ce făceam și cum arătam în clipa aceea. Am lăsat să se
înțeleagă că bluza și brățările erau ale mele, nu ale mamei.
Mi-am dat părul peste umăr și am ridicat privirea. În oglindă am văzut că
firele nu rămân în aer și nici nu cad ca o cascadă, ci se înfoaie, subțiri și
caraghioase. Obiectele descrise nu arătau cum îmi închipuisem: bluza cădea
urât din pricină că se șifonase în grămada de haine murdare; mânecile
scurte îmi ajungeau până sub cot; nu aveam sâni care să umple partea din
față, care atârna inertă. Culoarea era închisă, aproape ca de piele. Brățările
nu erau sofisticate, doar mari și caraghioase.

Note
8. Small – mic; fry – peștișor, plevușcă, copilaș, carne prăjită sau cartofi prăjiți, cuvântul poate
avea înțelesuri multiple în funcție de context. Sintagma small fry este adesea folosită pentru a
desemna un om nesemnificativ, lipsit de importanță. Mai are însă și sensul propriu de „pește mic“,
„peștișor“ (n. tr.).
9. „Peștișor gras“ în contextul de față, dar expresia înseamnă „prăjire în baie de ulei“ (n. tr.).
10. În sens figurat, expresia e un îndemn la relaxare (n. tr.).
11. Produs de panificație, un fel de combinație între o brioșă și o chiflă (n. tr.).
12. „Sărută puțin mai mult cu Big Red“, vers dintr-o reclamă la guma de mestecat Big Red, din
anii ’80 (n. tr.).
 Fuga de acasă

M
-am trezit brusc în întuneric. Inima îmi bubuia. Groaza mă apăsa
ca o lespede pe piept. În gură simțeam gust de tablă. Un răget
din depărtare tulburase liniștea. Ceva greu încă tremura în
pământul de sub futon-ul meu. Era sfârșitul, o bombă se îndrepta spre
NASA.
Știam ce să fac. Mă pregătisem pentru momentul acela, pentru intervalul
scurt dintre momentul în care îmi dădeam seama că vine bomba și clipa în
care lovea: trebuia să fug prin măruntaiele întunecate ale casei și s-o trezesc
pe mama, să-i spun că o să explodeze o bombă și că mai aveam la dispoziție
doar câteva minute. Urma să ne îmbrățișăm și să plângem înainte să fim
pulverizate în radiația și lumina cumplite.
M-am ridicat în picioare când am înțeles că zgomotul nu era decât un tren
de marfă. Trenurile grele mergeau noaptea. Erau mai lungi decât cele de
pasageri. Zgomotul lor nu mă mai trezise până atunci.
Înainte de asta, când aveam unsprezece ani, începusem să sufăr de migrene.
Îmi dădeam seama că sunt pe cale să se declanșeze când mă uitam la mână
și o porțiune din ea rămânea invizibilă, sau când mă uitam în oglindă și-mi
dispărea jumătate de față, înlocuită de un abur cenușiu, cu un petic
scânteietor. În douăzeci de minute, prima durere ascuţită ca un fierăstrău
electric, argintiu, îmi cobora din frunte prin ochi și până în mijlocul
creierului.
Migrenele și teama de holocaustul nuclear inevitabil au început să se
întrepătrundă. O femeie de la Postul Național de Radio a explicat că odată
ce bombele sunt lansate nu se pot de-lansa. Rachetele noastre erau
îndreptate spre Rusia, ale lor erau îndreptate spre noi. Rușii urmau să
țintească NASA, credeam eu, pentru că era un punct cu importanță
strategică. NASA era la doar câțiva kilometri de noi.
În toamna aceea am căpătat certitudinea că de Crăciun va avea loc un
atac nuclear. Simțeam și că depindea de mine să-l opresc, să-i fac pe adulți
să mă creadă, chiar dacă aveam doar unsprezece ani. Într-o zi, când
simțeam că o migrenă se pregătea să înceapă, mama l-a sunat pe Ron, care
încă lucra la NASA. Nu-l mai văzusem de câțiva ani. Stăteam întinsă în pat,
cu jaluzelele trase, așteptând cu groază să înceapă durerea. Terminațiile
nervilor mei atingeau fiecare îngrijorare de pe planetă – fiecare suferință
individuală, concretă sau posibilă.
— Ce faci, puștoaico? a întrebat Ron când a intrat în camera mea, unde
stăteam în pat, cu perdelele trase.
— Mi-e teamă de o bombă, am zis. O să vrea să lovească NASA, nu?
— Poate, a zis el. Dar dacă s-ar întâmpla – și nu zic că o să se-ntâmple,
pentru că n-o să se-ntâmple – n-ai simți nimic. Ni-mic. Ar fi ceva de genul –
puf! Gata.
 — Dar la Hiroshima…
— Bombele de acum sunt de o mie de ori mai puternice, a zis el.
— Adică mai rapide? am întrebat. Sau acoperă o suprafață mai mare?
— Ambele.
— Și ce se-ntâmplă până lovește? În minutele alea când știi că e pe drum,
înainte să explodeze?
— O să te vaporizeze înainte să-ți dai seama. Ai fi moartă – aici a pocnit
din degete – uite-așa.
— Mersi că ai venit, am zis cu jumătate de glas.
N-am crezut nimic din ce mi-a zis. Trebuia să fie măcar o secundă în care
să știu că vine bomba, în care lumea încă exista și eu eram încă un corp
material. Dacă eram atentă, puteam să surprind clipa aceea.
Câteva zile mai târziu a venit tata, mușcând câte-un triunghi dintr-o
ciocolată Toblerone supradimensionată. De obicei nu mânca ciocolată. A
zis că era un cadou de la o femeie cu care începuse de curând să iasă.
— E a mea, a zis când l-am rugat să-mi dea o bucățică. E foarte
deșteaptă, să știi. Și arată bine. Seamănă cu Claudia Schiffer, fotomodelul
ăla.
Cine era Claudia Schiffer?
Trecuseră numai o lună sau două de când se despărțise de Tina. Am
bănuit că atracția o să dispară repede, așa că nu m-a interesat prea tare. Era
prea mult să-mi bat capul și cu asta. Dar nu-l mai auzisem să spună
vreodată că o femeie e deșteaptă. Nu știam că vrea din ambele: să arate și
bine, să fie și deșteaptă. M-am simțit trasă pe sfoară. Încercasem să arăt
bine, dar când colo nu era destul să arăți bine.
— Să știi că, la sfârșit, uiți cât de ușoare și minunate sunt începuturile, a
zis.
De Crăciun n-a căzut nici o bombă, prin urmare am fost sigură că o să cadă
de Revelion, imediat după miezul nopții. Migrenele continuau. Pentru
Revelion, tata și Mona rezervaseră o masă la etaj la Chez Panisse în
Berkeley și ne invitaseră și pe mine și pe mama. Măcar urma să fim
vaporizate împreună.
Tata a invitat-o pe noua lui iubită, Laurene, care și-a chemat, la rândul ei,
o prietenă, care a venit separat. După petrecere, tata avea să ne ducă acasă
pe Mona, pe mama și pe mine. Aproape că n-am observat-o pe Laurene sau
pe prietena ei și nu-mi amintesc să mi le fi prezentat el, dar erau pe-acolo
mulți oameni pe care nu-i cunoșteam și nu conta. Urma să murim cu toții.
Mona era și ea cu prietenele ei; printre ele, o femeie mignonă tunsă scurt.
— Bună, scumpo, a zis ea și s-a aplecat ca să se uite în ochii mei. Cum te
cheamă?
— Eu sunt Lisa. Nepoata Monei.
— Aha, a spus. Așa-i. Mă bucur să te cunosc. Câți ani ai?
— Unșpe.
— Adică ești… în ce clasă?
— A șasea.
— Ce tare! Și cum e, te distrezi?
Fiecare zgomot mă făcea să tresar. M-am uitat în jur după mama ca s-o
implor să mergem acasă. Dar ei îi plăceau petrecerile; nu mergeam la multe,
iar când în sfârșit accepta să plecăm trebuia să-și ia la revedere de la toată
lumea cu care vorbise, stârnind încă o tură de discuții, așa că uneori
plecarea dura mai mult decât petrecerea de până atunci.
În timp ce-mi croiam drum prin droaia de adulți care vorbeau între ei, m-
a găsit din nou aceeași femeie mignonă și mi-a pus aceleași întrebări. Nu
mai întâlnisem până atunci un adult beat și n-am înțeles de ce mă uitase atât
de repede – numai dacă nu era o dovadă că însăși țesătura lumii se
descompunea, că în orice clipă urma să cadă bomba.
La miezul nopții s-a auzit o cacofonie de zgomote – claxoane, fluiere de
hârtie ca niște limbi de șopârlă – și inima mi-a sărit din piept. Când s-a lăsat
liniștea însă, lumea întunecată era tot acolo, intactă. Tremuram din toate
încheieturile, dar eram recunoscătoare că supraviețuiserăm, mândră chiar,
simțind că îngrijorarea mea salvase lumea.
Pe drumul spre casă, tata a țipat la noi. A zis că n-am băgat-o în seamă pe
noua lui iubită. Afară turna cu găleata. A pornit ștergătorul la viteză
maximă – mașina lui avea un singur ștergător, gros, care se îndoia și se
mișca violent înainte și înapoi ca o trestie în vânt.
— N-am văzut-o, am zis cu o fărâmă de glas.
I se spusese că mi-era teamă să nu cadă vreo bombă nucleară, că
așteptam sfârșitul lumii. Știa că sufăr de migrene, într-un mod abstract, dar
nu se număra printre cei care știau mai mult sau mă linișteau. Nu era
implicat, iar acum, când lumea nu explodase, mă simțeam ușurată, dar și
ridicolă.
— Am vorbit şi cu ceilalți, Steve, a zis Mona. Aveam și noi prieteni
acolo, să știi.
— Pentru Dumnezeu! a izbucnit el. Sunteți atât de egoiste! Gândiți-vă cât
de jenant a fost pentru mine. I-am zis că am o familie genială. Dar de ce-ar
mai vrea să fie cu mine când am o familie ca asta?
Nu arătam ca o familie; nu mă gândisem niciodată la noi ca la o familie,
cu excepția puținelor rânduri în care fusesem numai cu cei doi părinți ai
mei, dar m-a surprins că ne-a recunoscut ca atare. A fost plăcut să-l aud
zicând-o, chiar și la mânie. Părea că se consideră indezirabil, de parcă nu și-
ar fi dat seama de cum atrăgea și ținea oamenii în jurul lui.
De parcă l-ar fi părăsit vreodată vreo femeie pentru că noi n-o băgaserăm
în seamă la o petrecere!
Am rămas la el acasă, așa cum era planul inițial. M-a trezit de câteva ori
în timpul nopții, stând ghemuit lângă patul meu și scuturându-mă de umăr.
Pe atunci dormeam deja în camere separate, într-un pat cu cadru împletit pe
care mi-l cumpărase Mona după ce tata zugrăvise camerele și adusese
covoare în ele.
— Nu dau de ea la telefon, a zis el. Poate că s-a supărat. Poate că s-a
terminat totul.
Era gata să izbucnească în plâns. La început părea distant, în toane
proaste, parcă insinuând că era vina mea, dar în același timp voia să-l
încurajez. Apoi s-a așezat pe partea mea de pat și și-a sprijinit capul în
mâini.
— Probabil e acasă la vreo prietenă, am zis. Sunt sigură că-i în regulă.
Puteți să vorbiți de dimineață.
— Mi-e așa teamă să nu fi plecat de tot! Poate nu se mai întoarce
niciodată…
Trecuseră doar câteva ore de când o văzuserăm; aproape se făcuse
dimineață, primele raze firave de lumină se conturau deja pe cer.
— O să te sune mâine. Ar trebui să dormi.
 — O să-ncerc, a zis și a plecat în camera lui.
*

Când am împlinit doisprezece ani, Mona mi-a făcut cadou un CD de Patsy

Cline, pe care era un cântec trist despre o salcie plângătoare și despre
cineva care se plimba singur noaptea. La scurt timp după aceea a venit în
vizită, iar după ce a intrat ca s-o salute pe mama am urmat-o afară. Am stat
amândouă pe iarba din curte. Se înserase, lumina era gălbuie, în aer plutea
liniștea, nici urmă de zgomot de mașini de tuns iarba, de suflătoare sau de
avioane. În punctele unde vârfurile ierbii atingeau aerul, roiurile de
musculițe se agitau ca suprafața apei acidulate.
Mona era mică, avea un metru cincizeci și opt, dar postura ei îți dădea
impresia că aparține locului în care se află, de parcă oriunde ar fi stat ar fi
luat în stăpânire pământul respectiv. Burta ei mică ieșea în afară ca a unei
fete. Eu o priveam în egală măsură ca pe o femeie și o fată. Cred că mă
înțelegea, iar eu aveam încredere că o să mă ajute în viitor. Știam că și tatăl
ei plecase de-acasă, că ea și mama ei se chinuiseră cu banii. Spre deosebire
de ai mei, ea făcuse facultatea și masteratul. Când pășea își legăna șoldurile
înainte și înapoi. Preda la o facultate numită Bard și folosea cuvinte pe care
trebuia să le caut în dicționar – de exemplu „amortizare“ și „salubru“.
Niciodată nu folosea aceleași cuvinte, spunea unele noi de fiecare dată, într-
un mod lapidar, le introducea în propoziții ca și cum s-ar fi așteptat să le
înțeleg toate sensurile.
Acum stăteam în fața casei împreună și priveam cum vârfurile ierbii
reflectă lumina piezișă și devin translucide, ca niște paie luminate din spate.
— Dacă Steve nu-ți plătește facultatea, ți-o plătesc eu, a zis Mona din
senin.
Mai era mult până la facultate, dar mă îngrijora într-un fel pe care nu-l
puteam explica nimănui. Mă întrebam cum de-și dăduse seama. El vorbea
cu dispreț despre facultate; el n-avusese nevoie de ea, eu de ce aș fi avut?
De asemenea, uneori hotăra în ultima clipă să nu plătească diverse lucruri,
pleca din restaurante fără să plătească nota și refuza sistematic să cumpere
lucruri pe care alții le cumpărau, ca de exemplu mobila. Toți cei din viața
lui avuseseră parte de toanele lui cu banii, de cum plătea sau refuza să
plătească pentru lucruri mărunte și mari deopotrivă.
Odată am fost cu Mona și cu tata la cumpărături la un magazin de haine
vintage din Palo Alto. Eu și Mona am găsit niște pălării și jachete care ne
plăceau, iar el s-a uitat cum le probăm.
— Nu arată așa bine cum credeți. Când faci cumpărături la magazine
vintage ajungi să crezi că lucrurile arată bine când, de fapt, nu arată, a zis el
prea tare și a plecat pe stradă, când cu numai o clipă înainte avusesem
senzaţia că o să ne ia fiecăreia măcar câte o pălărie.
— Mulțumesc, i-am zis Monei.
Ea a mers până la mașina parcată sub magnolie și mi-a făcut cu mâna
înainte să plece. Am fugit înăuntru ca să-i spun mamei.
— Ei, nu zău? a replicat mama.
De parcă încerca să-și dea seama ce înseamnă asta, sau nu credea nici o
iotă.
*

La sfârșitul clasei a șasea, diriginta mea, Joan, m-a chemat la catedră. M-am
apropiat, pregătită de muștruluială. Fusesem admonestată de multe ori
pentru cum mă îmbrăcam.
— Uite, a zis Joan și a ridicat una dintre temele mele, un paragraf despre
Harriet Tubman.13 Ai făcut ceva bun aici.
Ochelarii lui Joan îi măreau ochii, care deja erau mari și umezi. Vorbea
afectat, buzele i se lipeau una de cealaltă.
Am simțit un val de bucurie. Era prima oară când mă lăuda cineva pentru
o temă bine făcută. Mi-am amintit cum cu o noapte în urmă, în timp ce
scriam compunerea, cuvintele îmi veniseră ușor, chiar plăcut, ca unse; îmi
alunecau din minte gata potrivite, eu nu trebuia decât să le scriu.
Așadar, până la urmă aveam șanse să devin și eu deșteaptă. Și nu mă
plictisisem scriind compunerea. Satisfacția pe care mi-a creat-o faptul că m-
a lăudat Joan era mai mare decât plăcerea pe care mi se părea că o am de pe
urma blugilor rupți pe care-i alternam cu fustele mini și pe care scrisesem
numele tuturor băieților pe care-i sărutasem și care, coincidență, începeau
toate cu litera T: Toby, Tom, Trip, Taylor.
În vara dinaintea clasei a șaptea, mama și Ilan m-au dus la Poveste de
iarnă, montată la UC Berkeley. Actorii purtau costume moderne. Mi-a
plăcut Hermione, care-l făcuse pe rege să creadă că era o statuie. Regele se
tot învârtea în jurul ei, vorbea despre ea, spunea că-și dorește să se fi purtat
mai bine cu ea. Nu s-a mișcat până n-a auzit tot.
Pentru prima oară îmi doream genul de haine împotriva cărora mama n-
avea să se opună: haine simple, ușor de ales dimineața, ca o uniformă. Mi-
am propus ca în gimnaziu să mă schimb total, să devin o fată studioasă,
deșteaptă. Aveam nevoie de o garderobă care să nu mă distragă. Blugi și
bluze cu nasturi.
Clădirea gimnaziului era separată de cea a școlii primare, se ridica pe un
deal mult deasupra conacului. Steve Smuin și Lee Shult, care-mi fusese
profesoară într-a cincea, erau profesorii principali și umbla vorba că sunt
foarte severi.
Într-a șaptea aveam și geografie, unde trebuia să învățăm toate țările,
oceanele, mările și monumentele din lume. Tema era să creăm o hartă pe
care să includem toate elementele geografice. Lucram pe rând câte un
continent și tocmai ajunseserăm la Europa. Urma să petrec zece ore cu
harta, chiar dacă știam că n-o să primesc notă și era doar un mod de a învăța
unde sunt țările din care dădeam test. Am investit timpul pentru că știam că,
dacă o făceam minunată, o să fie lăudată și pusă pe perete. Nu-mi păsa cât
mi-ar fi luat – gândul că puteam fi lăudată îmi dădea puteri.
Coloram pe lângă Insulele Ionice folosind o culoare asemănătoare cu
spuma mării, numită Empire. Mama purta tenișii ei încrețiți la vârf,
pantaloni de bumbac pătați de vopsea, prea largi, și un hanorac întors pe
dos. Ținea capul pe-o parte și se uita la mine.
— Ai nevoie de lumină, a zis și a luat lampa din studioul pe care-l făcuse
lipind plăci de gips-carton în garaj, a pus-o în priză și a înclinat-o spre locul
unde stăteam eu.
Noaptea, pe lângă temă, îmi treceam notițele pe curat, într-un caiet mare
cu spiră. Uneori smulgeam paginile și le rescriam dacă mi se părea că nu
scrisesem destul de frumos. Pe „i“-uri n-am mai pus cerculețe și le-am dat
literelor o înclinare sofisticată, iar acum cuvintele dădeau impresia că-și
croiesc drum spre marginea paginii.
Dimineața dădeam test din ce învățam cu o zi înainte, apoi îl anunțam pe
Steve cu voce tare cât obțineam. El stătea la calculator și scria rezultatele
fără să ridice ochii, cu excepția cazurilor când cineva lua atât de puțin, că-i
arunca o privire plină de sarcasm. Atunci, în încăpere se lăsa liniștea. Parcă
nota mică obținută nu era în neregulă doar la nivel academic, ci era semn al
depravării morale; parcă stătea mărturie pentru faptul că nu-ți doreai să
participi la marele experiment al școlii. Aproape în fiecare zi cineva începea
să plângă.
Mi-era teamă de Steve și asta mă motiva să depun mai mult efort. Îl
enervau dicția proastă și egoismul nostru. Avea buze subțiri și o gură mică,
pe care nu o deslușeai cu totul prin barba tunsă scurt. O umbră de dispreț de
pe buzele acelea subțiri, înconjurate de barbă, era de-ajuns să mă dezumfle,
uneori pe parcursul întregii zile. Când nu eram la școală, de câte ori vedeam
o mașină care semăna cu Honda albastră a lui Steve îmi stătea inima-n loc,
deveneam conștientă de mine însămi și eram atentă la orice mișcare;
mergeam cu spatele drept și vorbeam mai răspicat, ca să fiu acoperită în caz
că se uita la mine. Chestia asta a durat ani întregi, chiar și după ce am
terminat școala.
Lucram nu doar pentru note sau ca să fiu mai deșteaptă sau să merg în
mult așteptata excursie de o lună în Japonia pe care o făceau cei de-a opta,
ci şi ca să-i evit disprețul; ca să simt – niciodată cu certitudine, dar măcar
teoretic – că sunt în grațiile lui. Într-o dimineață am dat test din
Componentele Culturii. Le memorasem împreună cu o prietenă folosind o
metodă mnemotehnică pe care o inventaserăm în noaptea dinainte. Pentru
prima dată am luat zece din zece la test – nu mai obținusem punctajul ăsta
până atunci –, iar Steve nu a mârâit neîncrezător, ci a dat apreciativ din cap.
La prima ședință cu părinții din an, care s-a ținut câteva săptămâni mai
târziu, ai mei au venit separat. Când l-am văzut pe tata că intră în clasă – cu
pas elastic și înfățișare energică, proaspătă – am simțit un fior plăcut.
Urmau să fie două ședințe pe an. Pe atunci nu m-am gândit la efectele
asemănătoare pe care le aveau cei doi Steve asupra mea.
Ne-am așezat toți cinci: Steve, Lee, mama, tata, eu. A început Lee, cu
ochii ei triunghiulari care tresăreau și scânteiau când clipea.
— Se descurcă foarte bine. S-a pus singură la încercare.
Au vorbit despre harta mea. Au spus că-mi plăcuse cartea The Forest
People14, că mă pregăteam pentru teste și făceam tai chi dimineața devreme.
Tăceam și-i lăsam să vorbească despre mine. Au vorbit despre schimbarea
uluitoare de la fustele mini și machiajul de anul trecut. Lee se uita când la
mine, când la părinţii mei. Dar ochii lui rămâneau în mare parte ațintiți la
tata, care prin simpla lui prezență părea să fi animat ședința, ambii profesori
simțindu-se foarte agitați în preajma lui. Mi-era teamă că se uită prea mult
la el și o ignoră pe mama. De parcă numai eu și el făceam spectacol, în
vreme ce mama era doar o umbră.
— Dacă ne așteptam ca Lisa să fie eleva pe care am văzut-o în clasa a
șasea, interesată numai de băieți și haine, ei bine ne-am înșelat.
— Foarte bine, a zis tata. În general cred că gimnaziul e atât de oribil, că
ar fi mai bine să trimiți copiii cu barca-n jurul lumii. Pur și simplu să-i
arunci în barcă și să ridici pânzele. Dar locul ăsta-i o excepție.
— Da, a spus Steve. Suntem foarte mulțumiți de cum a evoluat Lisa aici.
Am încercat să-mi ascund un zâmbet.
— Sper doar să mențină ritmul, a mai zis și a ieșit.
— Ne impresionează cât de mult se implică, a continuat Lee.
Urma să merg în Japonia, dacă reușeam să păstrez nivelul.
— Mi-e cam greu s-o conving să spele vasele, a zis mama cufundându-se
în scaun. Dacă se descurcă bine la școală nu înseamnă că nu trebuie să mai
facă nimic prin casă.
— De acord, a zis Lee. La noi acasă, fetele ne ajută cu vasele, uneori
chiar pregătesc cina. Spală rufe și fac şi puțină curățenie prin casă.
Lee s-a uitat la mine.
— Lisa, dacă mama ta face un program cu treburile casnice te străduiești
cât poți tu de mult să-l respecți?
— Bine, am zis.
Mi-am dat seama că mama era ușurată. Dar voiam să-i spun lui Lee că de
obicei nu ne certam din pricina treburilor casnice, ci pentru că mama nu
simțea că are suficient sprijin moral și emoțional. Chiar dacă tata era acolo,
ea a ales să-i spună lui Lee ce o deranja.
Mama îi ceruse deja ajutor tatei – nu bani, ci timp și energie. A zis că-l
implorase. Nu-l mai rugase vreodată să-i dea ajutor de genul ăsta, îl lăsase
să vină și să plece, să mă supravegheze sau nu, după cum avea el chef.
Acum deveneam adolescentă, eram la gimnaziu, la o oră de drum cu
mașina, începeam la șapte, adică ea trebuia să se trezească la cinci. Nu
reușea să doarmă destul. Mai erau și alte probleme: contabilul tatei sunase
într-o zi să-i spună că tata hotărâse să nu-i mai plătească ședințele de terapie
(după ce le plătise timp de un an); ea și Ilan se certau; eu mă bucuram de
laurii pe care ea mă ajutase din greu să-i obțin, dar cumva se simțea că
școala o tratează drept părintele inferior.
Tata a refuzat, zicând că dacă ea voia mai mult ajutor ar fi trebuit să mă
mut de tot la el. Mai târziu a zis că școala insistase că ar fi mai bine să
locuiesc cu el, pentru că certurile mele cu mama deveniseră tot mai
violente. Ea spunea că dacă tata ar fi ajutat-o mai mult nu s-ar fi ajuns la așa
ceva.
După ședință, am sperat că ai mei o să mai stea puțin. Am rămas în clasă
încă un minut ca să-mi pun toate hârtiile în ghiozdan. Au ieșit din încăpere
pe aleea umbrită. Mama purta o fustă lungă, cizme și o bluză, tata o cămașă
albă, călcată la dungă, și pantaloni de costum din lână. Afară, ceața venită
dinspre ocean plutea în aer. Părul mamei se încâlcise, al tatei era proaspăt
tuns și cădea ca lăcuit. De lângă ușa de sticlă i-am văzut că stau față-n față
și vorbesc. Nu-mi păsa despre ce vorbesc, mă interesa doar că vorbesc, mă
interesa doar sentimentul de liniște pe care mi-l dădea asta. Am ieșit ca să
mă apropii de ei, dar au zis că trebuie să se întoarcă la lucru și, cum
parcaseră în locuri diferite, au plecat separat.

Când mama și cu mine am ajuns acasă de la cumpărături, aproape se

înserase. Asfințitul trasase o linie aurie, lată, de-a lungul străzii. Când am
ieșit din mașină, vecina noastră Margaret, o femeie în vârstă care mă mai
lua uneori de la școală, s-a apropiat de noi.
Cam pe atunci tata se oferise să ne cumpere casa în care locuiam, dar
proprietarul refuzase să vândă. Mi-era teamă că mama n-o să aibă casa ei
până plecam eu la facultate. Mi-am zis că ar trebui să-l convingem pe
proprietar sau să găsim altă casă de aceeași valoare înainte să se
răzgândească tata, dar mama dădea impresia că nu i se pare ceva urgent. Îi
spusesem probabil vecinei Margaret că eram în căutări.
— E o casă de vânzare, a zis Margaret. Cea de cărămidă, care arată ca din
povești, de pe Waverley colț cu Santa Rita.
Era la numai patru cvartale distanță.
— Știu casa, a zis mama. E vizavi de Nancy’s Quiche House?
O femeie pe nume Nancy Mueller făcuse mulți bani, destui cât să
cumpere o casă uriașă în stil italian unde vindea quiche înghețate, cu blat
sfărâmicios, de care ne mai luam și noi uneori.
Mama și-a zis că o să meargă până acolo cu mașina să arunce o privire
înainte să se întunece. Trebuia să ajungi în capătul străzii noastre, să treci de
pantă, să traversezi un cvartal, apoi să urci alt cvartal până la colț. Casa era
din cărămidă, construită cu gust, și avea un acoperiș din plăci de ardezie
suprapuse. Ferestrele aveau cadru de lemn și geamuri de cristal. Pe
acoperiș, vârful micului turn era răsucit ca un tirbușon, ca o coadă de
purcel. Pe o latură a casei se înălța un zid construit din aceeași cărămidă ca
și casa, curbat, care împrejmuia o curte. În porțiunea de zid cea mai
îndepărtată de casă era încastrată o ușă curbată în partea de sus și cu zăvor
de fier, ca în povești.
Ne-am uitat prin poartă.
— Uau! a exclamat mama.
S-a luminat la față și s-a îmbujorat, ochii i-au scânteiat, de parcă
îndrăznea să-şi închipuie deja că ar putea fi a noastră, ca atunci când lua
câteva guri de vin și se amețea puțin.
— N-o să ne-o cumpere, am zis ca să-i temperez entuziasmul. E prea
frumoasă.
— Ba s-ar putea, a spus ea. Ar face și el în sfârșit ceva cu adevărat bun
pentru noi, cu adevărat generos. Mi-aș dori să ne-o cumpere. S-o cumpere
odată.
Îmi plăcuse senzația când ne cumpărase Audiul – o îmbunătățire
miraculoasă căzută parcă din cer.
— N-o s-o facă, am zis.
Dar în sinea mea încă speram. Cum ar fi fost dacă m-aș fi gândit la casă
ca și cum ar fi fost deja a mea? În casa asta, mama ar fi fost fericită.
— Și chiar dacă ne-ar lua-o, ne-am permite mobila?
— Ne-am descurca noi cumva, a zis.
Când mă uitam în casele altora pe fereastră mă gândeam numai la
povestea fetiței care stătea în zăpadă și aprindea chibrituri și-și imagina că
în flacără se petrec tot soiul de povești, care a fost găsită moartă în ziua în
care n-a mai avut ce să aprindă. M-am simțit atașată de povestea aceea încă
din copilărie.
Câteva seri mai târziu a trecut pe la noi tata. Mama era în bucătărie și
făcea supă de dovleac. Îi spusese deja la telefon că ne doream casa. El a
răspuns că vrea să arunce o privire împreună cu un agent imobiliar.
— Știi ce i-am spus lui Laurene? a întrebat tata.
— Ce anume? a întrebat mama.
— I-am zis că vin la pachet.
Se referea că noi – eu și mama – veneam la pachet cu el.
— E foarte deșteaptă, mi-a spus din nou. Ți-am zis că seamănă cu
Claudia Schiffer?
Iar se repeta. Mă deranja lucrul ăsta, pentru că poveștile și replicile spuse
de două ori devin plictisitoare, cu atât mai mult cu cât prima oară, când o
spusese cu înflăcărare și entuziasm, am avut impresia că povestea îmi era
menită mie. Uneori îmi destăinuia un secret și mă punea să jur că nu mai
spun la nimeni, dar apoi descopeream că făcuse același lucru cu tot restul
lumii.
A luat o lingură de supă și a sorbit.
— Mmm, a făcut și a închis ochii.
Apoi, deodată, cu gura plină:
— E și unt în ea?
— Puțin, a zis mama nepăsătoare.
În clipa aceea a scuipat supa în mână de parcă s-ar fi înecat, apoi și-a
clătit gura în chiuvetă.
Tata a cumpărat casa de pe Waverley Street pentru el. Înainte să se mute, a
făcut câteva lucrări de renovare. În timp ce pășeam prin casă împreună cu el
și-mi arăta ce vrea să schimbe – parchetul, triunghiul de sticlă galbenă,
spalierul unei vițe de wisteria din grădină care bloca lumina –, mi-a fost
rușine că eu și mama ne-o doriserăm pentru noi. Costase trei milioane de
dolari, după negociere. Văduva care o vindea ajunsese pe culmile disperării
din pricină că el tot tărăgăna, i-a povestit tata mamei, că până la urmă
acceptase s-o dea pe mai puțin. Tata urma să păstreze casa din Woodside, pe
care oricum voia s-o dărâme ca să facă loc copacilor și să elibereze terenul.
Mama era de părere că nu făcuse bine să se tocmească și se simțea jignită că
tata cumpărase pentru el exact lucrul pe care și-l dorea ea. Era trist, dar nu
neașteptat, poate, și era și un compliment: ea avea gusturi bune, găsea
lucrurile cele mai frumoase.
*

Laurene s-a mutat în casa de pe Waverley. Câteva săptămâni mai târziu,

într-o zi de weekend, am fost la ei în vizită și am dat de ea la etaj când se
îmbrăca de sport. Avea un inel nou pe deget.
— Ne-am logodit, mi-a zis și a întins mâna.
Era un inel cu diamant roz cu tăietură smarald.
— Am mai fost cerută de două ori înainte de asta, mi-a zis.
Tata era la magazin, dar am alergat spre el când s-a întors.
— Am văzut inelul, am zis când a trecut de poartă. Felicitări!
— Ar putea să-și cumpere o casă cu el, a zis. Dar să nu-i spui asta.
Parcă se temea că ar fi plecat dacă afla cât valorează inelul. A trecut pe
lângă mine ca să intre și să pună sucul la frigider.
După episodul acela, uneori mergeam pe jos la casa de pe Waverley când
Steve și Laurene erau plecați, pe la mijlocul după-amiezii. Întotdeauna
lăsau ușa descuiată. Am intrat pe ușa care dădea într-un mic vestibul și apoi
în bucătărie. Lumina soarelui desena pe perete pete strălucitoare, de forma
unor continente. Era un loc liniștit. O turturică și-a început trilul, înalt-jos,
înalt-jos, iar a doua notă părea să miște petele de lumină.
Pe bufet era o cutie de curmale Medjool. Lângă ea era o lădiță cu cireșe
de la o fermă din apropiere, despre care se spunea că le trimite și regilor,
șahilor și șeicilor. Codițele erau pitite sub cireșele aranjate în rânduri
perfecte sub un strat de hârtie cerată, lucioase și negre ca niște cărăbuși.
Am văzut și un castron cu mango copt, îmbujorat. Când eu și mama
voiam să mâncăm mango, cumpăram unul singur pentru că erau foarte
scumpi. Aici parcă exista o rezervă nelimitată de mango.
Am colindat prin toată casa. Fosta proprietăreasă lăsase în cămară cutii
cu vopsea și pungi cu pensule, cutii goale de cuie, sticle de ulei și
instrucțiuni scrise pe petice de hârtie de caiet dictando cu o caligrafie fină,
înclinată.
Casa mi se părea vie. Am ieșit în holul din care puteai să vezi curtea.
Practic era casa mea, mi-am zis. Era casa tatălui meu, și eu eram fiica lui.
Eram destul de sigură că am voie să fiu acolo, dar nu voiam, totuși, să fiu
prinsă cotrobăind.
Casa din Rinconada se zgâlțâia din pricina numeroaselor cutremure de
mică intensitate și a trenurilor grele, iar geamurile zdrăngăneau în neștire.
Aici, nimic nu se mișca din loc. Casa se afla la câteva cvartale de trenuri, de
aici nu se vedeau nici Alma, nici șinele de cale ferată. Pereții erau groși și
denși, intrările și coridoarele erau arcuite și largi, ca în clădirile misionarilor
spanioli.
Am urcat la etaj pe treptele de piatră, ținându-mă de balustrada subțire
din fier de sub o lustră de hârtie care se învârtea ușor în bătaia brizei.
Simțeam o frânghie care mă trăgea de piept spre dressingul lui Laurene și
spre scrinul ei. Simțeam cum crește presiunea din mine. Voiam s-o înțeleg –
să văd dacă puteam să semăn mai mult cu ea.
Câteva săptămâni mai înainte o întrebasem:
— Dacă ar fi să alegi, ce ți-ai cumpăra, haine sau lenjerie intimă?
Ideea îmi venise dintr-o poezie de Shel Silverstein – puneai întrebarea
asta ca să afli dacă oamenii sunt mai înclinați spre viața interioară sau spre
cea exterioară, spre suflet sau spre trup.
— Nu știu, a zis. Mă întrebi ce-aș alege între haine frumoase sau lenjerie
frumoasă?
— Da, am spus, pierzându-mi brusc convingerea că răspunsul urma să-
mi dezvăluie ceva despre firea ei.
— Haine frumoase, a zis.
Mi-a arătat că încă putea să facă șpagatul până la podea. Studiam totul la
ea, până și cum folosea în discuții câteva cuvinte pe care nu le mai auzisem
rostite de nimeni – satisfacție, acumulare, providență, interimar, jefuire,
prădare –, strecurându-le în propoziții ca pe niște nestemate. Când spunea
prădare, prelungea vocalele într-un fel care te ducea cu gândul la maturitate
și autonomie. Avea ochi albaștri, ca de gheață, adânciți și mici. Uneori, îmi
provocau durere fizică atunci când mă uitam în ei. Mi-a zis că practic era
oarbă fără ochelari sau lentile de contact, că lumea se reducea la niște forme
neclare.
Prietena ei Kat locuia în apropiere și uneori venea în vizită când eram și
eu acolo. Ambele se apropiau de treizeci de ani. Când ea și Kat vorbeau
despre ratați – lucru pe care-l făceau uneori –, Laurene schiţa cu degetul
mare și cel mijlociu iniţiala cuvântului și o agita în aer. Când pronunța
cuvântul, cu dicția ei curată, știam că vreau să fiu orice, numai nu ratată.
Laurene era din New Jersey și cumva am rămas cu impresia că oamenii
erau mai normali acolo. N-aveau Birkenstocks și guru și nu vorbeau despre
reîncarnare. Cam pe atunci, a povestit că un bărbat o urmărise prin
magazinul Palo Alto Whole Foods, zicând că se reîncarnase dintr-un
cărăbuș.
Acum, la etaj, în tăcerea estompată, voiam să-i aflu secretul.
Am intrat în dressingul ei, care avea o oglindă mare, un scrin și o bară
unde se atârnau hainele. Un tâmplar venise să construiască dressingurile din
lemn deschis la culoare. Pe scrin erau două rujuri: unul mov, celălalt de un
roz sclipitor, ambele folosite mult, arătau ca niște semiluni ascuțite atât de
lungi și subțiri, că ți-era teamă că o să se rupă vârful. L-am încercat pe cel
mov. Mi s-a părut umed și mirosea a ceară și parfum.
I-am deschis sertarul cu lenjerie. Diferite bumbacuri – albe, de culoarea
pielii, negre – mototolite, cum le țineam și eu acasă. În colțul din dreapta
sus era o buclă de culoarea fildeșului. Am tras de buclă – în fața ochilor mi
s-a întins o rețea de elastic și dantelă. Era un portjartier. Știam ce e, poate
pentru că văzusem așa ceva în Playboy, dar nu văzusem niciodată pe viu.
În sertarul de dedesubt era o pereche de pantaloni scurți de lână, negri ca
tăciunele, pe care i-am recunoscut dintr-o poză unde ea stătea în Stanford
Quad, cu părul blond deschis căzându-i ca apele unei cascade de-o parte și
de alta a feței, cu picioarele îndreptate la ora zece și la ora două din glezne,
unul în fața celuilalt. O postură încrezătoare. Tata ținea fotografia pe birou.
Mamei îi plăceau fotografiile inocente; mie-mi plăceau cele asumate, ca în
reviste. Voiam să fiu Laurene, iar dacă nu puteam să fiu ea acum, voiam să
fiu ea în viitor.
Mi-am dat jos pantalonii și am probat șortul. Mie îmi venea ca niște
pantaloni bufanți. Trebuia să-i țin cu o mână ca să nu-mi cadă. M-am
îmbrăcat cu o bluză de-a ei, una crem, fără mâneci, cu petice negre în jurul
gâtului și brațelor. Am vârât bluza în șortul mult prea mare, apoi m-am uitat
în oglinda ei din profil și de la spate, sperând că lumina și unghiul din care
priveam o să-mi îmbunătățească înfățișarea. Mi-am îndreptat picioarele la
fel ca în fotografie, la ora zece și la ora două, călcâiele unul lângă altul, un
picior în fața celuilalt, și mi-am ascuns la spate mâinile cu unghii roase.
M-am stropșit. Nu arătam deloc ca persoana din fotografie.
Am dat jos toate hainele și am pus la loc rujurile. Am strecurat
portjartierul în buzunar, am coborât pe scări, am străbătut coridorul cu
ferestre, am trecut de cămară și prin bucătărie și am ieșit din casă.
*

În primăvara aceea, tata m-a invitat într-o excursie la New York cu el și

Laurene.
— Dansează foarte bine, a zis el în avion.
Eu și Laurene stăteam de-o parte și de cealaltă, în scaunele de piele de la
clasa business. S-a uitat la ea și și-a trecut mâna prin părul ei așa cum
mângâi un copil care doarme.
— Dansez binișor, a răspuns ea, dar eram sigură că dansează mai bine
decât mine, pentru că tata mă văzuse odată într-un concert și nu pomenise
nimic despre partea cu dansul.
Înainte de asta, Laurene mă dusese la prânz cu VW-ul ei Rabbit
decapotabil alb, luând o pauză de la Facultatea de Economie de la Stanford,
unde era în ultimul semestru. Părea grăbită, n-a vorbit cu mine și nu s-a
uitat la mine cât a condus, a privit doar în față, la drum, de parcă n-ar fi știu
cum să se comporte cu un copil. Ținea schimbătorul de viteze altfel decât
mama, mai puțin strâns, îl împingea cu podul palmei. Era frumoasă, dar
altfel decât Tina, care nu se machia și nu părea interesată de cum arată.
Ne-am plimbat prin Stanford Shopping Center. Ea mergea repede, cu
picioarele îndreptate cumva în lateral. Purta pantofi negri de piele întoarsă
care aveau ornamente metalice pe fețe.
— Hai să mergem la Opera Cafe, a zis. Au o salată Caesar genială, nu
prea grasă.
Discuția despre grăsime era nouă și captivantă – o lume nouă, mai
sofisticată, din care voiam să fac parte și unde femeile aveau grijă de câtă
grăsime mănâncă. Nu ieșeam în oraș prea des și abia așteptam să gust una
dintre prăjiturile halucinant de înalte, atât de mari că păreau ireale, ca niște
sculpturi ale lui Claes Oldenburg. Speram să nu luăm doar salate.
Dar a trebuit să mâncăm repede; n-am avut timp pentru desert. Șuvițele
blonde ale lui Laurene îi cădeau pe frunte ca linse, dar la capete se curbau.
Atingea obiectele cu fermitate, precizie, parcă știind ce vrea să ia înainte să
atingă lucrul respectiv. Îmi plăcea cum ține meniul, volanul și rujul.
La început, mi s-a părut că New Yorkul miroase a drojdie. Covrigi calzi,
gaze de eșapament, aburi.
Laurene ne-a dus pe Wall Street și ne-a arătat sala de tranzacții, unde
lucrase imediat după terminarea facultății.
— Pe vremuri încurcau telefoanele în glumă, ne-a zis când am ajuns
lângă o tejghea circulară cu telefoane albe, fiecare având un fir răsucit care
atârna.
Lăsau receptorul unui telefon să atârne de baza altuia, încrucișând
cablurile, iar când cineva voia să facă un schimb și se grăbea ridica
receptorul, forma numărul și abia apoi își dădea seama că folosea receptorul
greșit.
Prietena lui Laurene, Shell, o brunetă masivă care se dădea cu ruj roșu și
vorbea tare, cu accent de New York, a venit să ne viziteze în apartamentul
de la Hotelul Carlyle. Stătea în picioare lângă pian și cânta câteva note.
Vorbeau despre oameni pe care nu-i știam, spuneau că sunt „complet ratați“.
În după-amiaza aceea, tata a zis:
— Vreau să vă arăt ceva.
Am luat un taxi până la o clădire înaltă, apoi un lift de marfă, cu baloturi
de pături în loc de pereți, până sus. Mi-au pocnit urechile. Liftul s-a deschis
și am văzut un spațiu prăfuit, bătut de vânt, inundat de o lumină apoasă.
Era un apartament din vârful unei clădiri numite San Remo. Era încă în
renovare și mi-a luat câteva clipe să-mi dau seama că era apartamentul lui.
Tavanele erau cel puțin de două ori mai înalte decât cele obișnuite. Podeaua
era acoperită cu bucăți de carton. A ridicat una dintre ele și ne-a arătat
marmura de sub ea, de un negru închis care îmbrăca și pereții. Ne-a spus că
I.M. Pei15 a proiectat apartamentul în 1982 și că atunci când una dintre
cariere a rămas fără marmură au fost nevoiți să găsească alta și să
înlocuiască marmura veche cu cea nouă – altfel, tonurile de negru nu s-ar fi
potrivit. Durase șase ani să o construiască, și tot nu era gata.
— E uluitor, a zis Laurene privind în jur.
În afară de un șir de ferestre care se întindea pe două laturi, toate
suprafețele din apartament erau făcute din marmură neagră. Am tras o linie
cu degetul în praf; marmura de sub el a scânteiat. Eram în camera
principală, cu tavan și ferestre de trei ori mai înalte decât cele obișnuite, cu
șemineu, cu pereți și podea negre. Scara părea umedă, parcă picura de la
etaj, fiecare treaptă mai lată decât cea dinainte, ca melasa care curge dintr-
un borcan. Tata a zis că era inspirată dintr-un proiect al lui Michelangelo.
Oricât mă chinuiam, nu-mi dădeam seama cum s-ar simți cineva în largul
lui într-un loc ca acela. Avea liniile drepte ale apartamentelor pe care le au
oamenii bogați în filme. Era opulent, complet opus idealurilor contraculturii
despre care vorbea tata, o ambianță făcută să impresioneze. Da, avea
Porscheul și costumele elegante, dar avusesem impresia că pentru el cele
mai bune lucruri erau cele simple. Privind apartamentul, am simțit un șoc.
Poate că idealurile lui erau menite doar pentru mine, un simplu pretext ca să
nu fie generos. Poate că le voia pe amândouă, nu se putea abține să nu-i
impresioneze pe alții aşa cum numai oamenii bogați o pot face, chiar dacă
în sinea mea credeam că blugii găuriți, regimul ciudat, accentul pus pe
simplitate și casa care stătea să se năruie arătau că nu-i pasă.
— Trebuia să fie văgăuna supremă pentru un burlac, a zis cu tristețe în
glas. Asta e…
A ieșit pe balcon, un șir de balustrade de piatră ca niște lumânări
înfășurate în jurul colțului. De la înălțimea asta, New Yorkul nu mirosea a
nimic. Vântul făcea un zgomot ca un cearșaf scuturat. Sub noi, Central Park
părea că se naște din beton.
— E frumoasă priveliștea, nu-i așa? a întrebat.
— Este, am răspuns.
— E genial, Steve, a zis Laurene, cu o voioșie pe care mi-aș fi dorit s-o
simt și eu.
Tata a tras-o spre el, iar eu m-am uitat în altă parte. Mă simțeam blocată,
nu puteam vorbi, și picioarele îmi erau ca de plumb.
*
La scurt timp după ce m-am întors, eu și mama am cumpărat o canapea, un
fotoliu și un divan de la mall.
În vitrina unui magazin pentru copii atârnau niște aripi din pene albe.
— Când eram mică, mama mi-a zis că toți copiii se nasc cu aripi, dar că
doctorii le taie la naștere. Nu mai rămân decât omoplații. Nu-i ciudat?
Am trecut pe lângă Woolsworth’s, cu tuburile lui de ruj cu gust de pepene
și pachețelele de unghii false, pe lângă restaurantul Bravo Fono, unde încă
mai mergeam uneori cu tata, și am intrat la Ralph Lauren. Magazinul era pe
jumătate în exterior. Ghivecele de piatră îmi ajungeau până la brâu, iar în
ele creștea Sporul-casei, având capsulele verzi ale semințelor atât de
umflate, că atunci când le apăsam se spărgeau, împroșcând cu semințe mici,
galbene, apoi reveneau în poziție orizontală.
— Hei, cum ți se pare canapeaua asta? Îți place? m-a întrebat.
Era de două persoane. M-am așezat. Pernele nu erau rigide, ci au cedat
încetișor sub greutatea mea.
— Îmi place, am zis. E scumpă?
S-a uitat la eticheta prinsă de margine și a tresărit.
Știam că nu mai suportă canapeaua pe care o aveam, cea pe care o
luaserăm cu mulți ani înainte din casa lui Steve. Nu era ceva ce ar fi ales în
mod normal. Cred că o făcea să simtă că viața ei era compusă din lucruri pe
care alții nu le mai foloseau.
A cumpărat canapeaua, precum și fotoliul și divanul din set, plătind cu
cardul de credit. Ca să fie mai ieftin, a cumpărat-o cu tapițeria de bumbac
natural – de culoarea nisipului –, nu a cerut s-o acopere cu altceva. Eram
amândouă agitate după aceea, de parcă mallul devenise un loc nou pentru
noi, parcă se deschisese.
Mi-am zis că asta trebuia să însemne că avem mai mulți bani – altfel de
ce ar fi cumpărat lucruri atât de scumpe? Își dorea de mult timp o canapea
nouă. De unde făcea rost de bani? Nu știam. Zicea mereu că nu putem să
cumpărăm nimic. De data asta, zisese „da“. Dacă întrebam de ce, poate că
totul s-ar fi năruit. Părea fericită și încrezătoare și mi-am zis că așa ar fi
trebuit să fie tot timpul la mall și că poate așa o să arate viitorul.
La Banana Republic am probat aceeași jachetă de blugi în mărimi
diferite. Avea un aspect pătrățos plăcut, cu un guler din material reiat de
culoarea pietrei. Am încercat să nu mă entuziasmez; știam că nu-i bine să
exagerez. Dar le-a cumpărat. Pe ambele! Pe lângă canapea, jachetele nu
însemnau nimic. Am ieșit din magazin cu pungile grele de hârtie.
— Uite, am zis arătând cu degetul un pulover și o fustă dintr-o vitrină.
Magazinul mic, minimalist, avea haine scumpe din Elveția. Fusta lungă
era din cașmir cenușiu închis, puloverul era din lână de angora castanie pe
care fuseseră prinși ursuleți din material textil.
— Asta ar trebui să porți.
Mi-am zis că putea merge și fără ursuleți.
— Unde anume? m-a întrebat.
— Oriunde, am zis. La ședințele cu părinții. Sau la prânz. Sau la cină.
Mi-am imaginat o viață nouă pentru ea.
— Nu prea-mi place, a zis.
— Probează-le măcar. De pe umeraș nu-ți dai seama.
Auzisem pe cineva spunând asta într-un alt magazin. Când a ieșit din
cabina de probă, încă neconvinsă, arăta exact cum trebuie. Am insistat, a
insistat și vânzătoarea, și până la urmă a cumpărat ținuta completă.
Când aproape am ajuns acasă, ne-am oprit la stopul din intersecție înainte să
cotim spre cvartalul nostru. Mama a început să vireze, dar a continuat
manevra la mai mult de nouăzeci de grade, ratând strada parcă din greșeală.
— Ups, a zis cu volanul întors la maximum.
A făcut un cerc complet și ne-am întors la poziția de început. Dar, din
nou, când a fost să vireze, a ratat strada.
— Ups din nou! a zis râzând.
Ne-am tot răsucit, ca prinse într-un vârtej: trotuar, pajiște, copac, casă;
trotuar, pajiște, copac, casă.
— Întoarce acum! zbieram de fiecare dată când ne apropiam de strada
noastră.
— Pur și simplu… nu reușesc… să întorc! a zis ea.
Tufele se înălțau cât jumătate din case, arătau ca niște fețe cu barbă care
ne priveau în timp ce ne învârteam. S-a rotit și s-a rotit până am amețit
amândouă și atunci – în sfârșit – a făcut virajul unde trebuie și am ajuns
acasă.
În seara aceea ne-am încălzit plăcinte de pui la microunde și ne-am uitat
la Masterpiece Theatre stând pe jos în fața televizorului. Ea voia să-mi
citească jurnalele lui Andy Warhol înainte de culcare, chiar dacă eram prea
mare ca să-mi mai citească, și i-am făcut pe plac.
— Ești o nătângă! am zis în glumă câteva zile mai târziu, când ne-am
oprit la o benzinărie să facem plinul și mi-a spus că-i place mirosul de
benzină.
Nu-i mai spusesem niciodată așa. Poate că învățasem cuvântul din
Povestea Falsei Broaște Țestoase din Alice în Țara Minunilor, din care-i
plăcea să-mi citească anumite pasaje. Când am rostit cuvântul, mi-am dorit
să nege acuzația. Voiam să se supere pe mine: cum îndrăzneam să-i spun că
e nătângă? Nu era adevărat! Dar n-a făcut decât să râdă.
Câteva luni mai târziu, canapeaua, fotoliul și divanul au sosit, cu tapițeria
lor de culoarea nisipului și pernele umplute cu puf. Pe cele vechi le-a dat. A
purtat fusta și puloverul de câteva ori, de dragul meu, apoi cred că le-a dat
și pe acelea. Îi spuneam că e nătângă când greșea – când uita drumul sau
când zicea că înghețata italiană nu e diferită sau mai bună decât cea
americană. O făcea să râdă. Petrecusem mai mult timp cu tata și Laurene, le
absorbeam ideile și sofisticarea. Fusesem la New York, înțelegeam
importanța alimentelor degresate, mă uitam cum Laurene pune cu zgârcenie
ulei în salate. Învățasem că gelato e altceva, mai bun, decât înghețata
noastră.
Într-o zi, în timp ce mergeam cu mașina nu mai știu unde, am zărit că
mama avea pe pantaloni o dâră de vopsea pe care n-o observasem și am zis:
— Ești o nătângă!
De data asta a izbucnit în plâns, a tras pe dreapta și s-a sprijinit de volan,
luându-ne pe amândouă prin surprindere. Nu i-am mai spus așa niciodată.
*

Nunta tatălui meu a avut loc în Yosemite, la Hotelul Ahwanhee.

Kobun, un călugăr budist pe care-l cunoșteau ai mei, a oficiat
evenimentul. În timpul ceremoniei, Steve și Laurene au stat în fața a trei
ferestre din sticlă groasă prin care se vedeau munții, pădurea și zăpada.
Rochia lui Laurene era din mătase de culoarea fildeșului; tata purta sacou
și papion cu blugi, ca un puzzle în care fiecare parte a corpului e îmbrăcată
cu părți dintr-o altă ținută.
În dimineața aceea, Laurene fusese jos, în hol, purtând colanți negri cu
model floral și ochelari cu rama neagră. Ideea mea despre nunți era că
miresele se ascund înainte de ceremonie, au grijă să se facă frumoase, și mi-
a plăcut că era jucăușă și stătea cu noi.
Kobun îi rugase pe mai mulți să țină discursuri scurte; mă număram și eu
printre ei.
La nuntă au fost invitate doar patruzeci de persoane, iar după aceea urma
să mergem la plimbare prin pădurea înzăpezită, îmbrăcați în pulovere de
fleece pe care ni le făcuseră cadou. Cina avea loc într-o încăpere cu mese
dreptunghiulare aranjate în formă de U şi era însoțită de un concert de
chitară clasică și buchețele de grâu.
Mama n-a fost invitată, dar tata a sunat-o a doua zi după ceremonie, lucru
de care ea mi-a spus abia după mulți ani. Când mi-a povestit am rămas
surprinsă, nu mi-am dat seama că păstrau legătura; puteau fi distanți și apoi
apropiați după niște legi pe care nu le înțelegeam.
Tata a ținut un discurs în care a spus că nu iubirea îi strânge pe oameni
laolaltă, ci valorile – valorile pe care le au în comun. A vorbit către public și
Laurene, într-un mod tensionat, de parcă ar fi ținut o prelegere sau ar fi
făcut o mustrare. Au mai urmat câteva discursuri, apoi Kobun m-a chemat
pe mine și am înaintat spre tata și Laurene, aflați în fața geamurilor prin
care vedeam cum în fundal cad fulgi mari și pufoși, dând întregii scene
aspectul unui glob cu zăpadă artificială. Țineam hârtia pe care scrisesem
ceva despre cât de rar e să-ți vezi un părinte căsătorindu-se (o prietenă îmi
sugerase tema) și în timp ce mergeam spre ei, citind în același timp
discursul, am început să plâng. Tata mi-a făcut semn să vin mai aproape și i-
am îmbrățișat pe amândoi până când Laurene mi-a șoptit:
— E OK, Lis. Haide.
Așteptasem cu nerăbdare nunta: urma să mă bucur de mâncare și de tort
(avea forma muntelui Half Dome și gust de banane), poate avea să se și
danseze (nu s-a dansat). Eram pregătită pentru amănuntele astea, pentru
aspectele de suprafață ale ceremoniei. Nu eram pregătită pentru sentimentul
pe care-l aveam fiind atât de aproape de esența lucrului pe care mi-l
doream. Speram să fiu în mijlocul acțiunii, să fiu fetița cu chibriturile care
prin imaginație face scena să fie aievea. Nunta era pentru mine. Aveam să
fiu fiica unor oameni căsătoriți, chiar dacă Laurene nu era, de fapt, mama
mea.
Însă când ceremonia s-a terminat m-am simțit goală pe dinăuntru. Nu
eram eu în centrul poveștii. De cele mai multe ori n-am fost invitată la
fotografii. Tata părea absorbit de Laurene și de toți ceilalți. În timpul cinei,
i-am împletit părul lui Laurene, stând în spatele ei la masă.
Mai târziu am colindat pe hol și m-am uitat prin magazinul de suvenire.
Am găsit un album foto mic, cu o copertă făcută din pânză, ca o tapițerie
din copaci pixelați.
— Plătești cu bani gheață sau îl trec pe nota camerei?
Aflasem la un moment dat că hotelurile te lasă să treci lucruri pe nota
camerei. Femeia părea sinceră, nu-și dăduse seama de planul meu.
— Pe cameră, am zis.
Am tresărit de entuziasm și mâinile mi s-au umezit la gândul că o să am
un album foto. Dar poate că tata urma să-l vadă pe nota finală. Am sperat că
o să fie prea ocupat ca să-și dea seama sau că are prea mulți bani ca să
observe.
Împărțeam camera de hotel cu Patty, sora tatei, cea cu care copilărise și
care era și ea adoptată. Tata nu era foarte apropiat de Patty – se apropiase
mai mult de Mona de când se descoperiseră. Mă simțeam jignită să împart
camera cu ea, de parcă am fi făcut parte din aceeași categorie.
Majoritatea musafirilor au plecat în duminica de după nuntă, cu excepția
Monei și a iubitului ei, Richie, care aveau să stea cu tata și Laurene încă o
săptămână ca să-și petreacă luna de miere toți patru. Richie și Mona urmau
să se căsătorească anul viitor, la Bard College, și să petreacă luna de miere
toți patru, dar la momentul respectiv mi s-a părut că nu e nici un motiv
pentru care să nu rămân și eu dacă rămânea Mona. Kobun și iubita lui,
Stephanie, mai erau și ei pe-acolo, dar plecau în după-amiaza aceea.
— Dacă tu stai, vreau și eu să stau, i-am zis tatei.
— Poate, a spus el. O să mă gândesc.
Părea nehotărât, cum era de foarte puține ori când voia să mă refuze.
Însă două ore mai târziu mi-a zis că trebuia să plec acasă în după-amiaza
aceea cu Stephanie și Kobun.
 Înainte să plec, tata a cerut la recepția din hol nota pentru camera pe care
o împărțisem cu Patty. Am stat lângă el. Nu voiam să fiu nicăieri altundeva
decât alături de el.
S-a uitat pe notă și s-a încruntat.
— E a ta? m-a întrebat arătând spre suma adăugată.
— E a lui Patty, am mințit eu.
Mi-era teamă de el, eram mâhnită că plec și îngrozită de ce mi-ar fi spus
dacă descoperea că eu eram de vină.
— I-am zis să nu-l ia, dar tot l-a cumpărat.
La scurt timp după nuntă a explodat o ceartă care mocnise între părinții
mei de mai bine de un an. Înainte de episodul ăsta nu-mi dădusem seama că
se certau, ci doar că relația dintre casa noastră și a lor se răcise. Am pus
acest lucru pe seama faptului că mama nu se împăca deloc cu viața ei.
Câțiva ani mai înainte, tata angajase pe cineva să se ocupe de grădinărit la
casa din Woodside. Același bărbat începuse să lucreze ca ajutor de grădinar
și la casa din Waverley, iar mama aflase. Mama auzise de la cunoștințe că
bărbatul fusese acuzat de copiii lui că i-ar fi molestat sexual, iar problema
pe care o reprezenta apropierea mea de el a devenit motivul unei
neînțelegeri profunde între părinții mei. Pe parcursul mai multor ani se
împrieteniseră fără să discute despre cum tata ne neglijase înainte, cum nu
mă protejase când eram mică. Acum arăta din nou că nu mă protejează și
probabil că mama și-a amintit de toate abandonurile și neglijența și s-a
înfuriat cumplit. Când au discutat despre asta, ea și-a pierdut cumpătul și
abia reușea să vorbească. Îl rugase deja de mai multe ori să-l concedieze pe
omul acela, dar el refuzase.
Ultima ceartă a avut loc într-o seară când am mers singură la casa din
Waverley la cină. Mama a bătut la ușă, vânătă de furie. Mi s-a părut că totul
s-a întâmplat din senin. I-am privit cum se ceartă dincolo de poartă, pe
trotuarul străzii Santa Rita, lângă mașina ei. Am înțeles că motivul era
bărbatul acela, dar nu am înțeles de ce era așa de supărată, de ce aproape se
blocase de furie din pricina unei chestiuni care mie mi se părea lipsită de
importanță. Îmi amintesc că mi-am dorit să plece, să nu se mai facă de râs.
— Cum îndrăznești? Cum îndrăznești? tot repeta ea plângând. Promite-
mi că-l dai afară!
 — Nu, a zis el.
Era înalt, impasibil. Arăta bine, purta un tricou negru nou și blugi în care
încă nu înfloriseră orificii. Ea purta șort și teniși. Pe lângă el, era scundă și
neîngrijită. Privind acum în urmă, mi-e rușine să văd că nu voiam decât ca
mama să se comporte elegant și liniștit – să păstreze impresia de prietenie și
normalitate care se stabilise între ei. Nu voiam ca tata să creadă că semăn cu
ea. Dacă ar fi crezut asta, nu m-ar mai fi vrut. Ea mi se părea prea
dramatică. Chiar isterică. Îmi doream să simtă mai puțin, să exprime mai
puțin. Mi-era rușine de cum îi zvâcneau picioarele și i se contorsiona fața.
La un moment dat s-a urcat în mașină, a trântit portiera și a plecat. El a
dat din umeri și s-a întors în casă. L-am urmat și pe parcursul cinei m-am
prefăcut în continuare, împreună cu ei, că nu se întâmplase nimic.
Grădinarul a lucrat mai departe pentru tata, iar părinții mei n-au mai
interacționat.
*

Vestea că Laurene era însărcinată m-a lovit ca o palmă. Am crezut că o să

aștepte până să facă un copil – măcar câțiva ani. Chiar dacă nu le-aș fi putut
spune asta, am crezut că pe mine mă voiau. O casă, o femeie, un bărbat și o
fiică: acum, în sfârșit, după nuntă, ne puteam bucura de situație.
M-au invitat la cină. Am mâncat aceeași mâncare din celelalte zile:
meniu vegan. În seara aceea, sushi de legume cu orez brun. Când a intrat în
bucătărie, tata a sărutat-o pe buze de parcă era întruparea pasiunii. Ea a fost
nevoită să se lase pe spate într-o poziție ciudată și să se sprijine pe insula
din bucătărie. Părea că o doare gâtul. Am spus asta mai târziu, iar el a râs.
A zis că știe să sărute bine, că multe femei îl lăudaseră.
— Mi s-a părut o ventuză mai degrabă decât un sărut, am zis.
Pe la spatele lui, Laurene a ridicat sprâncenele și m-a aprobat dând din
cap.
Acum eram în cuib și deveniseră serioși. Mă întrebam dacă făcusem ceva
greșit.
Eu stăteam pe scaun. Laurene stătea pe divan, tata pe podea.
— O să avem un copil, a zis el.
M-am uitat la Laurene ca să văd dacă era adevărat. Ea a dat din cap,
încuviințând.
La înserat, lumina din camera aceea era difuză – doar lampa de pe biroul
lui, o lustră și albastrul regal de la ferestre.
— Super, am zis.
Am simțit că mușchii feței mi se topesc și zvâcnesc și nu mai știam care
era starea de repaus a unui chip și nici cum să revin la ea.
— Suntem foarte entuziasmați, a zis el și a cuprins-o pe după umeri.
M-am întors acasă pe jos. Lumina era aprinsă. Doi ochi galbeni. Casa mi
se părea mică acum și foarte departe. Casa nu-nsemna nimic, mama nu-
nsemna nimic. Nu făcea parte din noua familie și nu putea schimba asta.
— O să aibă un copil, i-am spus a doua zi în mașină când amândouă ne
uitam în față, ca să nu-mi vadă chipul.
Ținusem vestea pentru mine, plânsesem în pat după ce mi-a spus noapte
bună. Acum, fiind cu ea, simțeam că sunt prea ca ea – partea de familie
lăsată deoparte.
— Bravo lor, a zis.
— Dar n-am crezut că o să vrea… N-au spus niciodată că și-ar dori un
copil, am zis.
— De asta se căsătoresc oamenii, a răspuns ea. Ca să aibă copii.
Copilul ăsta urma să-l aibă pe tata de la bun început, și mama potrivită. Se
năștea direct norocos. Nu era vina copilului, iar asta făcea toată situația și
mai rea, cumva. Îmi doream să fiu eu copilul și Laurene să fie mama mea.
În curând, burta lui Laurene s-a rotunjit și s-a întins ca pielea de pe tobă.
Buricul îi ieșea în evidență ca urechea unei păpuși.
Am mers la casa lor, am intrat în biroul tatei și am văzut că tastase
numele – Reed Paul Jobs, trei nume, trei silabe – folosind mai multe tipuri
de caractere, fonturi, dimensiuni și acoperind tot ecranul computerului.
Garamond, Caslon, Bauer Bodoni. Voia să fie sigur că numele o să fie bun
toată viața.
Fratele meu s-a născut cu degete lungi și mânuțe încovoiate, ca frunzele
de ferigă, cu care mă prindea de deget, și avea unghii minuscule, cu vârf
alb. Ce l-am iubit! A fost o reacție involuntară, nu m-am putut abține.
Mirosul lui, dimensiunile – călcâiele perfecte și genunchii cu piele încrețită.
Mergeam să-l vizitez după școală și în weekend. Îi schimbam scutecele. Mă
întrebam ce fel de persoană o să devină. Când s-a ghemuit pe burtă i-am
văzut puful de pe spate și abdomenul ieșindu-i de sub coaste ca unui pui la
rotisor. În jurul unei porțiuni mai întunecate de pe cap îi creșteau fire de păr
negru, drepte, întoarse spre interior ca mijlocul unei plăcinte. Buzele lui
erau roz și parcă făcute din alt tip de piele, ca un viermișor roz care se
contracta. Scutecele minuscule îl făceau să pară și mai mic, pulpele firave și
piciorușele mici se ițeau dintr-un înveliș mare și alb. Avea o privire
bătrânească, visătoare în ochii cenușii, de parcă ar fi venit dintr-o lume mai
înțeleaptă.
*

Uneori, seara, sunau creditorii.

— Cum te cheamă? zicea mama când ridica receptorul și se încrunta.
Vreau să știu cum te cheamă pe tine. N-ai voie să suni la ora asta. Îți fac
reclamație.
— Cine era? am întrebat când a închis.
Pe atunci credeam că ne sună oameni care vor să ne vândă lucruri. Mai
târziu am aflat că faptul că am cumpărat canapeaua, fotoliul și divanul de la
Ralph Lauren a condus la datoria pe care nu putea s-o plătească, apoi la
stresul provocat de creditorii care sunau insistent. Și mai târziu, când am
intrat la liceu, nu a mai putut să-și plătească datoriile și a intrat în faliment.
Am auzit-o plângându-se despre garoafele pe care i le mai aducea din
când în când Ilan – putea și el să aleagă niște flori mai bune. Mai târziu mi-
a zis că într-o seară, când el spusese că lucrează până târziu, ea și-a
cumpărat un bilet la un spectacol de operă de la Stanford, a mers singură și
l-a văzut acolo cu altă femeie. În următorii doi ani au tot fost împreună și nu
prea, uneori certându-se, alteori despărțindu-se și împăcându-se la loc, dar
s-au despărțit pentru ultima oară înainte să încep școala. Când nu se
înțelegeau bine, noi două ne certam mai des.
— Știi degetele mici ale lui Ilan? Cum sunt răsucite spre interior? m-a
întrebat într-o zi când eram în mașină.
A doua articulație de la degetele lui mici forma un unghi de treizeci de
grade.
 — E semn că persoana respectivă nu-i fidelă.
Mă simțeam deasupra fleacurilor pe care mă punea să le fac prin casă. Mă
simțeam umilită și plictisită ducând gunoiul sau spălând vasele, așa că
făceam toate aceste lucruri apatic și cu indolență, de mântuială, apoi cu
prima ocazie dădeam fuga înapoi în camera mea, leneșă în orice altă
privință în afară de activitățile care-mi aduceau laude la școală. Într-o seară
mama era încă în bucătărie când m-am întors după ce târâsem sacul de
gunoi până la tomberonul de lângă casă, părând că așteaptă ceva de la mine.
— Uită-te și tu cum arată bufetul, mi-a zis.
M-am uitat după burete, dar ea îl înșfăcase deja și-l storcea, apoi a
început să strângă mânioasă firimiturile de pe bufet în mâna făcută căuș.
— Nu-ți cer decât să speli vasele și să ștergi bufetul. Vase, bufet. Ai
înțeles?
— Îmi pare rău, am zis. O să fac data viitoare.
— Nu, o să faci de data asta.
— Da’ ai făcut tu deja!
— Trebuie să-ți schimbi comportamentul.
— O să-l schimb, am zis. Promit. Îmi pare rău.
— Îmi pare rău, s-a maimuțărit ea pe un ton pițigăiat. Mironosiță ce ești,
mi-a aruncat.
La începutul perioadei în care ne-am certat tot mai rău am încercat să
vorbesc rațional cu ea, doar-doar reușeam s-o liniștesc. Mai târziu, când era
limpede că n-o pot opri, când era limpede că certurile o s-o țină la nesfârșit,
am început să stau nemișcată și să nu mai vorbesc.
De câteva ori telefonul sunase chiar la începutul certurilor, întrerupându-
ne. Mama răspundea în camera ei, de unde auzeam sunete înfundate.
Sunase prietenul ei, Michael sau Terry. Mai târziu, când venea să-mi zică
noapte bună, nu mai era supărată. N-aveam nici o vină, îmi spuneam,
nefericirea ei n-avea nici o legătură cu mine – se simțea doar singură. Asta
credeam și-mi spuneam când începea să strige, și era un pretext ca să nu
spăl vasele și să n-o ajut prin casă și s-o disprețuiesc.
— Crezi că sunt menajera ta?
Vorbise printre dinți, mârâind.
— Mamă, sună-ți un prieten, am zis. Te rog.
În afară de mine, oamenii pe care-i boscorodea mama când ne certam erau
Jeff Howson, contabilul tatei, cel care trimitea cecurile lunare cu pensia
alimentară – eram dureros de conștientă că sunt niște colaci de salvare
pentru noi – și, tot mai des, Kobun. (Pe lângă cât de des îi pomenea pe ei,
pe tata îl aducea foarte rar în discuție.)
— Kobun a zis că o să aibă grijă de noi, apoi m-a lăsat de izbelişte.
Aproape își pierduse vocea.
— Un bandit, a zis schimonosindu-se.
Nu știam la ce se referă. Din câte știam, Kobun n-avea prea multe de-a
face cu noi. Era doar un călugăr budist zen pe care-l cunoșteau ai mei, care
oficiase nunta și care abia dacă vorbea.
Abia mai târziu am aflat că, din moment ce mama ei era bolnavă psihic și
tata nu dădea nici un semn de viață, mama a apelat la Kobun când a rămas
însărcinată, întrebându-l ce să facă.
„Păstrează copilul“, o sfătuise Kobun. „Dacă ai nevoie de ajutor, o să te
ajut eu.“ Dar în anii care au urmat nu-i oferise ajutor de nici un fel. Nimeni
nu promisese atâtea precum Kobun și nici nu fusese – i s-a părut mamei
atunci – mai demn de încredere. Tata avusese și el încredere în Kobun, care
i-a spus că dacă eram băiat o să fac parte dintr-un patrimoniu spiritual, caz
în care tata ar trebui să mă recunoască și să mă susțină. Când s-a dovedit că
sunt fată, mama a aflat mai târziu de la alții din comunitate cum Kobun îi
spusese tatei că n-are nici o răspundere față de mama și de mine.
În dimineața următoare, ne-am certat din nou.
— Biata de mine, biata de mine, s-a maimuțărit cu același ton pițigăiat;
apoi a strigat: Habar n-ai ce-am făcut eu pentru tine!
— Promit că o să fac mai bine data viitoare, am zis. O să spăl vasele și n-
o să mă plâng. Și o să curăț și bufetul ca lumea.
Voia să-l frec tare și să țin mâna sub locul în care dădeam cu buretele ca
să prind firimiturile înainte să cadă pe podea.
— Nu mă refer la bufet, tâmpită ignorantă ce ești. Mă refer la rahatul ăsta
de viață!
A început să suspine, gâfâind, trăgând aer în piept ca niște rafale de vânt.
Am stat nemișcată, dreaptă, fără să-mi schimb expresia feței. Nu mai
simțeam nimic de la gât în jos. Eram ca o casă pe care o văzusem pe Barron
Park, complet dărâmată cu excepția fațadei: dacă te uitai la ea din lateral
sau din spate, nu mai exista nimic, nici camere, nici pereți, nici un fel de
conținut.
— Îmi pare foarte rău, am zis din nou. Vorbesc serios.
— Asta nu-nseamnă nimic! a strigat ea. Trebuie să dovedești că-ți pare
rău! Trebuie să-ți schimbi comportamentul chiar acum!
A lovit cu podul palmei în dulapurile din bucătărie și în bufet – poc, poc.
A mai tras o dată aer adânc în piept, gâtul parcă i se închisese, ca la astm, îți
dădea impresia că abia respiră.
— Știi ce sunt eu? a continuat să strige. Eu sunt oaia neagră. Sunt cea
care a făcut totul pentru tine, dar nimeni nu dă pe asta nici doi bani!
A prelungit ultimul cuvânt, la volum maxim, cu voce răgușită. Eram
sigură că vecinii, de fapt toată strada, o s-o audă.
— Eu sunt Nimicul! a țipat ea și a început să plângă. Întâi am fost în
familia mea, acum cu tine și Steve. Asta sunt – Nimicul!
A aprins un bec în bucătărie, un gest remarcabil prin cât de obișnuit era
în tot contextul. În serile în care nu ne certam aprindeam luminile în toate
camerele, iar casa strălucea pe strada întunecoasă alături de alte case
strălucitoare.
— Ba nu, nu ești, am zis sec.
Mă dureau picioarele.
— Să te ia dracu’ de univers! Să te ia dracu’ de lume!
Și-a întins ambele degete mijlocii spre tavan.
S-a dus lângă ușa-paravan, s-a lipit cu spatele de ea și s-a lăsat să alunece
în jos, până s-a ghemuit, ținând capul în mâini, așa cum făcea când cearta se
apropia de final.
— Nu vreau să merg mai departe, a zis plângând încet.
A zis-o de parcă putea să oprească mersul mai departe pur și simplu, așa
cum îmi ceda mie uneori glezna și se răsucea când pășeam.
Fără ea aș fi încetat să exist; n-ar mai fi existat decât un vid.
M-am ghemuit lângă ea și i-am pus o mână pe braț.
— Cum adică nu vrei să mergi mai departe? am întrebat.
— Nu vreau să mai trăiesc așa, a suspinat ea. Nu mai pot. Habar n-ai prin
ce-am trecut. Habar n-ai cum a fost să te cresc fără ajutor din partea
nimănui. Mă chinui cât pot, dar nu am suficient sprijin. E prea greu.
Sfârșitul fiecărui episod de genul acesta venea ca finalul unei călătorii
lungi, obositoare, confuze, imponderabile. Sunetele din jurul nostru se
auzeau din nou. Mirosurile. Până să ajungem în punctul acela, parcă nu-mi
mai simțeam corpul.
A rămas pe podea, în fața paravanului. Cearta se terminase. Nu mai era
nervoasă, doar tristă, și nu-mi puteam da seama – acum, că furtuna se
dezlănțuise, lăsând-o slăbită și înfrântă – cum de-mi dorisem pentru ea
altceva decât bine.
Când mama ceda, eu îmi imaginam că locuiesc acasă la tata. Că hoinăresc
prin încăperile albe, curate – încă aproape lipsite de mobilier – și că gust din
abundența de fructe. Laurene își deschisese o afacere numită TerraVera
împreună cu un bărbat mignon de la facultate: pregăteau sandviciuri vegane
în lipie integrală lavash. Era vioaie când am întrebat-o cum i-a fost ziua
atunci când a intrat în casă înainte de cină, cu coama de păr blond și o
borsetă de piele în care-și ducea diverse acte. Blugii ei nu erau tăiați la fel
în ambele părți, o linie franjurată se oprea la înălțimi diferite deasupra
gleznelor, care ieșeau din pantaloni ca limbile unor clopote.
Cam pe atunci am început și eu să merg cu degetele îndreptate în afară.
În mod normal, tălpile mele erau îndreptate în față. Mă schimbam când
pășeam așa, mă simțeam mai stăpână pe situație, mai plină de potențial, mai
fermă.
Certurile au continuat luni întregi, tot mai frecvente, astfel că în curând au
ajuns să se petreacă aproape în fiecare seară, ținând câteva ore. Când eram
împreună și nu ne certam, eram atentă la fața ei, să-mi dau seama când o să-
și schimbe dispoziția.
Le povesteam profesorilor mei, Lee și Steve, despre certurile oribile.
Lucrul ăsta o îngrijora pe mama, care era îngrozită că alții o vor vorbi de
rău și până la urmă a ajuns s-o implice și pe Lee în certurile noastre,
luându-mă peste picior că fugeam întotdeauna să mă plâng ei.
Izbea peretele, se lovea la mână, urla până i se umflau venele de pe față și
pe gât îi ieșeau în evidență tendoanele. Trântea ușile și avea cearcăne negre
ca tăciunele. De câteva ori m-a apucat de braț și m-a scuturat tare.
 — Mai bine nu te făceam, mi-a zis într-o după-amiază de sâmbătă, spre
finalul unui alt episod. A fost o greșeală că am avut un copil.
A plâns, nu s-a uitat la mine, apoi s-a ridicat, a mers în camera ei și a
închis ușa.
Știam că alți părinți nu le spun așa ceva copiilor. Dacă-i distrug viața, mi-
am zis, de ce umblă după mine din cameră în cameră, de parcă am fi legate
cu lanț una de alta?
Am ieșit tiptil până-n partea din față a casei, am ieșit pe ușa principală,
am coborât treptele, am traversat gazonul și am ieșit pe Rinconada,
îndreptându-mă spre Emerson.
Nimeni nu era afară în după-amiaza liniștită, casele arătau ca niște
chipuri lipsite de expresie, mașinile ori nu se vedeau, ori erau parcate pe
alei. Am mers repede până la colț, conștientă de cum pășesc, purtând o fustă
și încălțări cu talpă plată, uitându-mă peste umăr ca să văd dacă mă
urmărește mama. Probabil că nu ieșise din cameră și nici măcar nu-mi
observase plecarea.
Am cotit spre est, sud, est, spre Embarcadero, spre Autostrada 101. După
ce am trecut de colț, unde aș fi putut să merg drept, sau să cotesc, unde nu
m-ar fi găsit ușor, am început să respir. Simțeam o fericire și o libertate la
care nu mă așteptasem, un tremur entuziast în genunchi. Mai mult decât
libertate: ușurare.
Eram ușoară, redeveneam eu însămi, simțeam conturul corpului acolo
unde atingea aerul nemișcat.
M-am uitat la palme. Era adevărat: palma stângă era ca un mănunchi de
nuiele, nu avea o cărare vizibilă. Liniile de la dreapta nu erau nici ele clare,
dar linia vieții arăta mai bine. Știam că bulele nu însemnă nimic bun, dar
cum puteam să-mi dau seama când o să se manifeste vreuna dintre ele sau
cât de departe înaintasem pe linie? Am păstrat în minte previziunile pe care
mi le făcuse pentru viitor, chiar dacă pe ea am alungat-o.
La un moment dat, am simțit nevoia să fac pipi. Am văzut o fereastră
rotundă, înaltă cât un stat de om, cu tufe de trandafiri plantate aproape una
de cealaltă pe gazonul din fața unei case în stil spaniol, de culoarea chitului.
M-am uitat în stânga și-n dreapta – nici țipenie – și am făcut pipi repede pe
pământul tufelor de trandafiri.
 M-am plimbat până pe înserat. Aveam impresia că sunt plecată de câteva
ore; nu mai aveam ce să fac decât să merg acasă.
De la un cvartal distanță am văzut că pe iarba din fața casei noastre se
adunaseră mai mulți oameni și am auzit o rumoare ca de insecte: stații de
emisie-recepție din care se auzeau voci și zgomot alb. La fereastră lumini,
pe verandă lumină, în fața casei o mașină de poliție.
O femeie în uniformă m-a văzut de la jumătatea străzii și s-a îndreptat
spre mine. Mama stătea pe gazon cu picioarele depărtate și mâinile în sân.
— Te-ai întors, a zis ea.
— Da, am spus.
S-a apropiat de mine cu băgare de seamă.
Polițista a vorbit cu mama. Un polițist, și el dotat cu o stație care bâzâia,
stătea deoparte, vorbind în radio și uitându-se în altă parte.
— Mulțumesc, a zis mama dând din cap spre polițistă, care a dat și ea
scurt din cap și s-a îndreptat spre mașină.
— N-ar fi trebuit să faci asta, mi-a zis după ce au plecat polițiștii. Nu poți
să fugi așa, pur și simplu.
— N-ar fi trebuit să strigi la mine.
Adoptasem o postură energică, cu picioarele depărtate, la fel ca ea – o
putere nouă pe care nici prin cap nu mi-ar fi trecut c-o am.
— Îmi pare rău că am urlat, a zis.
În seara aceea, înainte de culcare, a intrat în camera mea. Se spălase pe
față, iar când s-a aplecat deasupra mea să-și ceară scuze mirosea a săpun.
— Ți-e foame?
— Puțin, am zis.
A tăiat niște mere și câteva bucățele de brânză la bucătărie și le-a adus în
pat pe o farfurie. Am mâncat împreună, sprijinite de perne, cu picioarele
sub pătură.
— O să le spui tuturor, a zis ea. O să mă scoți căpcăunul din toată
povestea. O să-i spui lui Lee.
— Ba nu, am zis cu hotărâre.
A doua zi de dimineață, am găsit-o pe Lee. Stătea în spatele unui paravan
din clasa mare.
— Uite, am zis arătându-i pe braț o vânătaie ca o pată de noroi. Și mi-a
zis că mai bine nu mă nășteam.
— N-ar fi trebuit să zică asta, mi-a spus Lee. Nu vorbește serios.
— Certurile durează ore întregi, am insistat. Până se termină se face
târziu și nu mai pot să mă concentrez la teme. Am fugit de-acasă. Dar apoi
m-am întors.
De curând, mama începuse să bea vin la cină.
— Și bea, am zis.
— Serios? Cât?
— Un pahar de vin, în unele seri, am zis pe un ton de rău augur.
Lee s-a schimbat la față; am înțeles că amănuntul ăsta nu era la fel de
convingător precum celelalte.
— Nu e mult, a zis Lee. Dar aș vrea să te gândești unde ai putea sta în
timpul testelor finale – excursia în Japonia bate la ușă.
Săptămâna următoare am stat acasă la Kate, în Burlingame. Mama m-a
dus luni la școală cu un bagaj cu lucruri de-ale mele, spunând că și ea are
nevoie de o pauză. Mama lui Kate ne-a luat cu mașina după ore. Era masivă
și înaltă; ochelarii îi atârnau de un colier cu mărgele care fremătau cu un
sunet plăcut când pășea.
— Esențele tari se țin în sticluțe mici, mi-a zis când am ajuns acasă la ei
și m-a studiat, privindu-mă de sus în bucătăria cu faianță.
— Mulțumesc, am zis, brusc conștientă de cât de mică eram prin
comparație cu ei.
*

Am zburat până la Kyoto și ne-am cazat într-un templu împrejmuit cu

ziduri, fetele într-o cameră, băieții în alta, profesorii în a treia. Am dormit
pe saltele puse pe tatami, dimineața rulându-le și depozitându-le în spatele
unor paravane shoj și seara luându-le din nou de acolo.
Dimineața mâncam micul dejun pe genunchi la o masă joasă din curte,
înconjurați de copaci. În a treia zi am descoperit niște peștișori argintii
microscopici amestecați în orez.
Trebuia să ținem o evidență a cheltuielilor în aceleași agende în care ne
notam experiențele. Am scris cheltuielile împrăștiat, pe mai multe pagini,
pe măsură ce apăreau, într-un mod dezorganizat, inclusiv, în prima zi, trei
sute de yeni ca să-mi pun o dorință la un templu din vârful Muntelui Hiei,
astfel că la sfârșitul excursiei, când ar fi fost bine să calculez cât cheltuisem,
mi-a fost greu să găsesc cifrele ascunse printre pagini.
La temple, fetele japoneze se apropiau de noi, chicoteau, ne rugau să facă
poze cu noi. Când râdeau își acopereau gura. Își puneau coarne pe la spate
înainte de fotografie. Am plătit ca să scriu dorințe pe bucățele de hârtie și să
le împing printr-o deschizătură într-o bucată de granit, urmând să fie arse
mai târziu de către călugării care se rugau.
Am mers la Ikeda, unde am stat o săptămână, iar într-o seară am mers la
o baie publică. Ne-am luat prosoape de jenă, dar am constatat că mă
simțeam în largul meu. Acolo nu mi se părea mare lucru să stai gol.
Încăperea era uriașă, cu trei bazine și o saună în spate, de unde venea un
parfum fierbinte de sandal și abur. Aveam un bazin cu apă caldă, unul cu
apă rece și o saună întunecată, al cărei grătar electric scotea un zgomot
răsunător. Veniseră femei tinere și femei în vârstă, slabe, cu pielea lăsată,
prin care li se vedeau oasele. Femei cu prosoape în jurul pieptului se lăsau
pe spate, cu ochii închiși, în bazinul cald.
Câteva ore mai târziu, când am ieșit prin turnichetul de metal în aerul
nopții, căldura bazinelor a rămas lipită de mine, protejându-mă de frig. Cu
toții scoteam aburi.
Spre sfârșitul excursiei am ajuns la Hiroshima.
În culoarul întunecat al muzeului erau cutii luminate care conțineau
unghii, fire de păr, bucăți de kimono arse, fotografii alb-negru ale unor copii
abandonați, care plângeau. Unii fuseseră vaporizați imediat; alții
supraviețuiseră, dar în săptămânile următoare își pierduseră părul în
smocuri, apoi unghiile, unii chiar și degetele. Bomba crease efecte ca de
tornadă. Radiația fusese purtată de vânt urmând tipare neregulate.
Citisem pentru școală o carte cu o mamă și o fiică pe un pod. Când a
explodat bomba, fiica a devenit o pată de funingine pe pământ, iar mama
fusese pur și simplu dezbrăcată, pe piele rămânându-i modelele carbonizate
ale florilor întunecate de pe kimono. Imaginea mă bântuia.
În după-amiaza aceea câțiva dintre noi am plecat să vedem epicentrul
exploziei, o zonă împrejmuită cu gard unde mai rămăsese în picioare o
clădire. De pe niște bănci de ciment înconjurate de ghivece puteai să te uiți
în zona delimitată, iar sicomorii cu trunchiuri pestrițe lăsau să cadă frunze
care se strângeau ca niște mâini pe asfaltul din jurul băncilor.
Am cumpărat un platou de unagi pe orez de la un magazin mic din
apropiere și m-am așezat pe o bancă. Înăuntrul zonei era un teren acoperit
cu iarbă scurtă, aspră. Pământul din jurul clădirilor era mai întins decât alte
loturi pe care le văzusem în Japonia, cu excepția templelor. Îmi amintea de
terenurile goale dintre clădirile din jurul orașului Palo Alto, de-a lungul El
Camino Real, unde se ițeau buruieni din pământ.
În mijlocul zonei era o structură prin care puteai să vezi, un dom curbat
făcut numai din panouri de oțel, ca niște schele sau ca un manechin din fier.
Clădirea era în picioare în dimineața în care a fost aruncată bomba, iar apoi
din ea n-a mai rămas decât structura scheletică de sub var și rigips, ca o
frunză uscată redusă la sistemul de nervuri maronii. A rămas în picioare
pentru că, datorită modului de detonare a bombei, zona din epicentrul
exploziei nu a fost distrusă.
Am părăsit Hiroshima și am mers într-un oraș din provincie unde am stat
într-o clădire joasă, turtită, cu o cameră de ședințe în mijloc. Fuseserăm deja
la multe temple în munți, verzi și cu miros de turbă și ploaie. Fuseserăm cu
trenul de mare viteză, cu un mers atât de lin că abia dacă-ți dădeai seama că
te deplasezi.
Mă tot gândisem la mama și la certurile noastre. Era o ușurare să fiu
departe de ea. Știam că la întoarcerea mea certurile aveau să reînceapă.
În a doua zi petrecută în provincie, aproape de finalul excursiei, un bărbat
a pășit în camera de ședințe. A durat o clipă să-mi dau seama cine era: tata,
desculț, dându-și părul din ochi.
— Steve? am zis.
— Bună, Lis, a răspuns el zâmbind.
S-a uitat toată clasa la el.
— Eram prin zonă în delegație. Am zis să vin să te văd.
— De unde știai că sunt aici?
Eram departe de Tokyo și Kyoto, unde mergea el în delegații.
— Am eu metodele mele, a spus.
M-am uitat la Lee, care mi-a făcut cu ochiul.
Cât de tânăr și frumos era! Am simțit același fior ca atunci când îl
vedeam pe coperta revistelor.
În după-amiaza aceea nu a trebuit să particip la activitățile obișnuite. Am
fost lăsați singuri într-o cameră cu un paravan din hârtie de orez, o fereastră
și perne pe podeaua tatami. Am trecut cu mâna peste trestiile lucioase
împletite în zigzag, cu îmbinări din pânză. La început a fost ciudat să stau
doar cu el, la fel cum pățeam și cu băieții când îmi era clar că fiecăruia îi
place de celălalt și totuși nu aveam ce să ne spunem.
— Mă bucur că ai venit, am zis.
— Și eu, Lis. Voiam să mai petrec puţin timp cu tine.
La un moment dat am ajuns să-i stau în poală. Eram prea mare să mai
stau în poală – tocmai făcusem paisprezece ani –, dar eram prea mică pentru
vârsta mea și uneori mai stăteam și în poala mamei. Când se întâmpla asta,
îmi înfigeam fără să vreau osul bazinului în coapsa ei, dar nu voiam să-i fac
asta și lui, nu-l cunoșteam suficient de bine, așa că m-am așezat cu multă
băgare de seamă, cu spatele îndoit.
Tremuram puțin. De teamă? De entuziasm? Nu-mi dădeam seama. Mi-
era teamă de el și, în același timp, simțeam o iubire zguduitoare, electrică.
Speram să nu observe cât de roșii îmi erau obrajii: aveam un tată acum, așa
cum sperasem de mult. Din câte-mi dădeam seama, a avea un tată nu era
ceva obișnuit, era ca și cum ai fi ieșit în evidență. Timpul petrecut împreună
nu era fluid, ci înainta sacadat, ca un folioscop.
Cât de apropiat ar trebui să fii de tatăl tău? Voiam să mă prăbușesc în el,
să fim inseparabili. În prezența lui nu eram sigură cum să-mi țin mâinile,
cum să-mi așez picioarele. Alte fiice ar fi știut asta până acum.
În templele răcoroase și liniștite mă simțisem mai mult decât eram, mă
simțisem parte dintr-un sistem sau plan superior, binevoitor. Mă întrebam
ce-o să fac când avea să se termine excursia și voi relua viața alături de
mama. Oare tata avea să spună că pot locui la el?
— Crezi în Dumnezeu? am întrebat acum ca să aflu dacă avusese în
temple același sentiment ca și mine.
Mi-era prea teamă să-l întreb dacă pot să stau la el, ca nu cumva să mă
refuze. Voiam să-l impresionez și să-l distrag cu o curiozitate profundă, cum
nu se aștepta din partea unei fete.
— Da, dar nu în sens obișnuit, a răspuns. Cred că există ceva. O prezență.
O conștiință. E ca o roată.
A dat să se ridice și eu m-am dat jos din brațele lui. S-a ghemuit pe jos și
a trasat un cerc cu degetul pe tatami, apoi unul mai mic în interiorul
primului. M-am ghemuit și eu, cu inima bătându-mi tot mai repede. Asta
însemna apropiere! Mai voiam! Era interesat de discuția cu mine, îmi
spunea ce crede, știa că pot să-l înțeleg pentru că sunt fiica lui.
— Roata are noduri în diferite puncte, în exterior e ceva mai mare, iar
interiorul și exteriorul sunt conectate.
A trasat două spițe care uneau cercul mai mic cu cel mai mare.
— Nu știu dacă mă-nțelegi.
Mi s-a părut că și el se încurcase.
— Mă rog, e simplu, a zis.
În noaptea aceea mi-am scris în jurnal: „Când îi povestesc întâmplări, ele
prind viață. Când nu i le povestesc, nu există“.
„Simt cum tresaltă totul în mine“, am scris.
Mai târziu a mers cu mai mulți dintre noi cu bicicleta în orașul adormit,
cu magazine și case din lemn închis la culoare, având de jur împrejur
câmpuri de orez și dealuri cioplite în trepte. Am mers la un restaurant de
tăiței soba și ne-am așezat într-un separeu. Eu am comandat kitsune udon, o
supă cu câteva globule de grăsime plutind alături de o felie tofu prăjit.
Tăițeii groși abia se vedeau dedesubt, ca niște pietre albe de pe fundul unui
iaz tulbure. El a comandat o porție de soba rece cu sos.
— Poți să-mi împrumuți niște yeni, Lis? m-a întrebat.
Își adusese numai dolari.
— OK, am zis.
I-am dat câțiva yeni din cei pe care-i primisem de la mama – suma care le
fusese recomandată părinților, calculată de profesorii noștri astfel încât să
acopere zilele în care eram liberi să ne plătim singuri prânzul și gustările,
dorințele de la templu și mijloacele de transport.
— Ți-i dau înapoi înainte să plec, a zis.
După prânz am mers la o bancă. De aici urma să ia un tren înapoi la
Tokyo. Camerele japoneze erau mici, dar miroseau a spații deschise,
mâncarea scânteia în compartimente separate, lăcuite, jocurile electronice
pachinko clincheteau, ușile dinspre stradă erau deschise – totul era diferit,
frapant de nefamiliar. Însă banca arăta ca oricare bancă mare din California,
cu podele acoperite de covoare, cu separatoare din cordoane roșii care
desenau un semicerc între suporții de alamă și un șir de oameni așteptând la
un ghișeu.
— Aici, a zis după ce a vorbit cu cineva din spatele unui geam, care a
numărat un teanc de bancnote.
Funcționarul i-a întins o bancnotă de o valoare pe care n-o mai văzusem
– 10 000 de yeni –, aproape jumătate din cât îmi luasem eu pentru toată
excursia. Bancnotele celorlalți erau mototolite; ale lui erau noi-nouțe.
— N-am mai mici, puștoaico. Scuze.
— Uau! Mersi.
Ne-am luat la revedere. Bancnota din buzunar îmi însenina ziua.
Cu banii primiți le-am cumpărat cadouri tatei și lui Laurene, printre care
și patru boluri de porțelan în diferite culori pastel, cu margini subțiri, mici,
aranjate într-o cutie de lemn cu patru compartimente. Tămâia stătea într-o
cutie de hârtie paralelipipedică mirosind a pădure și a rășină.
— Cedru, a zis femeia de la casă.
A luat bancnotele pe care le mai aveam, s-a înclinat și mi-a dat înapoi
multe bancnote mai mici. Pentru mama am cumpărat o yukata16 mărimea S,
indigo, cu model de evantaie albe, deschise, și un cordon din același
material. Roba era împachetată într-un plic de celofan și a costat mai puțin
decât cadourile pentru tata și Laurene.
— Lor le-ai luat cadouri mai bune decât mie? m-a întrebat mama.
Eram în dormitorul ei. Scosesem cadoul ei din bagaj, încă era învelit în
teaca lui de plastic.
— Nu, ți-am luat altceva – nici mai bun, nici mai rău.
— Dar pe ale lor ai dat mai mulți bani, a zis.
De unde știa? Ar fi trebuit să-i aduc ei cele mai bune cadouri pentru că ea
avea mai puțini bani și nu și le putea cumpăra singură.
— Îmi place yukata. Îți vine bine, am zis.
O îmbrăcase peste haine, în timp ce eu stăteam în patul ei și mă uitam.
— Nu-mi plac hainele care se prind așa, a zis. E prea mare. În orice caz,
sunt mama ta și ar trebui să mă respecți mai mult.
— E măsura S, am zis. Și te respect.
 — Dar lor ce le-ai luat? m-a întrerupt ea.
Cum să-i explic că le cumpărasem cadouri mai scumpe pentru că mi-era
teamă că nu le pasă de mine și voiam să mă placă, ba chiar să mă iubească?
Acum, că erau împreună, sentimentul de iubire și apartenență mi se părea
efemer, superficial, locul meu în familia lor nu era esențial sau stabil. Nu-mi
puneau întrebări despre mine și nici nu păreau interesați de mine așa cum
era mama, iar asta mă făcea să vreau cu tot dinadinsul să-i impresionez.
Mama mă iubea deja. Chiar și când striga la mine, știam că mă iubește. În
privința lor nu eram sigură.
*

Reed avea deja șase luni. Am mers în vizită la ei în săptămâna în care m-am
întors din Japonia, iar tata m-a rugat să-i schimb pampersul.
— Face parte din viața în familia asta, Lis, a spus. N-ai mai făcut-o de
ceva timp.
L-am luat pe fratele meu în brațe și am trecut de ușile din sticlă în culoar,
apoi am urcat pe scara de piatră, având grijă să mă țin de balustradă. În
camerele de la etaj, tata schimbase podelele cu scânduri de brad Douglas
late de treizeci de centimetri. Un tâmplar construise și un set de rafturi din
același lemn, introduse într-o masă înaltă pentru schimbat scutecele.
L-am așezat pe fratele meu pe masă, am desfăcut ariciul pampersului, l-
am curățat, apoi m-am întors să iau alt pampers, cum mai făcusem și în alte
dăți.
Cât fusesem plecată trei săptămâni în Japonia, el învățase să se
rostogolească. Nu-mi spusese nimeni. Am auzit când s-a izbit cu capul de
parchet. M-am uitat la el cum stă cu fața în sus pe podea. A urmat un
moment de tăcere și am crezut că poate n-o să plângă și ei n-o să observe
nimic și că totul o să revină cumva la normal. O clipă mai târziu a început
să urle. L-am luat în brațe și tot atunci i-am auzit și pe ei alergând cu
picioarele goale din bucătărie.
În drum spre spital, Laurene l-a îngrijit. Stăteam lângă ea pe banchetă,
sperând să se ivească ocazia să fiu de ajutor. Nu voiam decât să mă întorc
cu o clipă înainte să se întâmple.
Tata conducea. Nu scotea nici o vorbă. Într-un final a zis cu glas scăzut și
veninos:
— Lis, ar trebui să înțelegi consecințele faptelor tale asupra celorlalți.
Nu puteam să dau timpul înapoi. Voisem să-l protejez pe Reed. Acum,
greșeala urma să rămână ca o pată în viața noastră, ca și cum până atunci n-
aș fi făcut nimic bun.
Dar masa nu avea nici un fel de opreliște sau îngrăditură. Perna era
întinsă – încă nu se inventaseră bucățile de spumă curbate, concave. Iar
pamperșii nu erau în apropierea mesei.
— Îmi pare rău, am zis. Îmi pare foarte rău.
*

— Vreau să te gândești dacă vrei să te muți cu familia noastră, a zis tata

două luni mai târziu.
Eram în Mercedesul lui, ne întorceam de la casa din Country Sun, unde
cumpăraserăm niște suc de mere Odwalla. Eu și mama vorbiserăm deja
despre faptul că avem nevoie să ne distanțăm, dându-ne seama în
momentele de liniște că nu mai putem trăi așa.
A zis-o cu bruschețe, de parcă aș fi făcut ceva greșit. Îmi făcusem griji că
n-o să vrea să locuiesc cu ei după incidentul cu fratele meu, dar de atunci
mă puseseră să-i schimb scutecele de mai multe ori, chiar mă rugaseră să
stau cu el câteva seri pe la sfârșitul școlii și începutul verii.
Asta așteptasem și-mi dorisem. Se întâmplase. Mă rugase să locuiesc cu
ei. Dar tonul nu trăda entuziasm sau bucurie.
— Da, am zis. Aș vrea să locuiesc cu voi deocamdată. Dacă sunteți și voi
de acord.
Credeam că dacă mă mut la el o să ne uităm împreună la fotografii vechi
și o să ne dăm seama ce am pierdut, cu un sentiment de urgență, ca atunci
când tocești pe ultima sută de metri înainte de examen. Urma să fie și o
noutate: o casă mare, o familie care arăta ca lumea. Eram fiica lui, pierdută
o vreme, la fel ca Perdita din Poveste de iarnă, care acum s-a întors; aveam
calități nobile (îmi închipuiam eu) și poate că eram frumoasă, din anumite
puncte de vedere, și vrednică. Urma să-și dea seama de toate astea. Avea să
fie superb. Avea să curgă cu rochii și boluri cu fructe.
Mai târziu am aflat că în ultimul an de gimnaziu, când certurile cu mama
se înrăutățiseră, cei de la școală îl sunaseră să-i spună că dacă nu mă lua să
locuiesc cu ei erau hotărâți să apeleze la serviciile sociale. Nu știam dacă
povestea era adevărată sau doar exagera, dar, în orice caz, îl punea în
postura de salvator.
— Nu e vorba despre deocamdată, a răspuns el. Dacă locuiești cu noi,
trebuie să alegi, ori pe ea, ori pe noi. Vreau să-i dai o șansă reală acestei
familii. Dacă alegi să locuiești cu noi, vreau să-mi promiți că șase luni nu te
mai întâlnești cu mama ta. Trebuie să dai o șansă reală, a explicat el.
N-ar fi mers dacă tot oscilam între cele două părți, n-ar fi ținut. El
hotărâse că ruptura bruscă era cea mai bună variantă; mama nu era de acord
cu el, dar astea erau condițiile impuse. Acum era aproape vară, ceea ce
însemna că nu mai puteam să mă întâlnesc cu ea până-n decembrie.
— Altfel, a continuat, învoiala cade.
— Dar vreau să locuiesc cu tine, am zis cu o siguranță pe care n-o
simțeam.
— Ai luat o hotărâre foarte importantă, a spus solemn. E unul dintre
momentele acelea din viață – un moment de adult.
Urma s-o părăsesc pe mama – spusesem cuvintele cu voce tare. Mă
simțeam agitată, vinovată, amorțită. Poate că de-aici mi s-a tras sentimentul
de vinovăție care m-a acaparat mai târziu și din pricina căruia abia puteam
să merg, cam la o săptămână după ce m-am mutat la ei: îi furasem tinerețea
și energia, o adusesem într-o stare de anxietate permanentă, fără sprijin sau
resurse, o dădusem deoparte și-l alesesem pe el, cel care plecase. Alesesem
locul frumos, când ea îmi citise cărțile cu povești vechi, a căror morală era
să nu te lași înșelat de aparențe.
Am cotit de pe Waverley pe Santa Rita și apoi pe aleea casei. Mașina de
fițe, tatăl tânăr și chipeș, cea mai frumoasă casă din Palo Alto. Eram
conștientă că fac parte din imaginea asta când eram în ea, de parcă m-aș fi
privit și din exterior. Nici o parte din ea nu emana vreun sentiment de rușine
sau imperfecțiune, lucru care în sine ar fi fost o mare ușurare, o ocazie să te
relaxezi în aparența binelui. Când imaginea era drăguță, nu trebuia să te
ferești de ce gândeau alții, nu trebuia să te folosești de farmece sau să
compensezi. A apucat cutia cu suc de mere de mânerul gol pe dinăuntru și a
intrat în curte.
 — Sunt mândru de tine, mi-a zis.

Note
13. Pe numele adevărat Araminta Ross (cca 1822 – 10 martie 1913), activistă și susținătoare a
aboliționismului. Născută în sclavie, a evadat și a reușit să elibereze alte 70 de persoane (n. tr.).
14. Scrisă de Colin Turbull, cartea prezintă în detaliu lumea pigmeilor Mbuti din Congo, pe atunci
(sfârșitul anilor ’50) aflat sub stăpânire belgiană (n. tr.).
15 Arhitect american de origine chineză, unul dintre cei mai de succes arhitecți din secolul XX (n.
tr.).
16. Kimono lejer, de vară (n. tr.).
 Small Nation

C
âteva săptămâni mai târziu, într-o zi de iunie, eu și mama am făcut
bagajele și am mers cu mașina acasă la tata. Un drum de patru
cvartale, cu un singur viraj.
A parcat pe Santa Rita, la umbră. Am intrat pe poarta de metal cu inel de
metal pe post de sonerie, în partea de sus, al cărui zgomot a răsunat în toată
curtea. Știam că n-avem ce căuta acolo împreună, chiar dacă nimeni n-o
spusese pe față. Ușa din lateral era descuiată.
— E cineva aici? am strigat.
Nimeni. Tata era la NeXT, Laurene la TerraVera. Fratele meu probabil
era cu dădaca lui, Carmen, care venea în timpul săptămânii între orele nouă
și cinci.
Am intrat. În casă era umed și răcoros, ca la umbra unor copaci mari.
— Vino după mine, am zis.
Am făcut stânga în holul mic de sub o arcadă, apoi stânga din nou pe
prima ușă și am pătruns în noul meu dormitor.
Camera era pătrată, cu pereți de cărămidă aparentă vopsită în alb și o
fereastră care dădea spre grădina de trandafiri și aleea pentru mașină.
Puteam să ating lustra de hârtie de orez, în formă de cutie, care atârna de o
grindă groasă. Aveam un futon întins pe un cadru de pat, un birou, un scrin;
o baie cu faianță verde, în care intram direct din dormitor. Alesesem camera
pentru că era apropiată de bucătărie. Bucătăria era locul în care petreceau
timp împreună, hrănindu-l pe fratele meu. Voiam să fiu cât mai aproape de
tata și de Laurene și de fratele meu.
Când am văzut prima oară casa, înainte ca ei să se căsătorească, i-am
spus tatei că voiam dormitorul cel mai apropiat de al lor. Stăteam întinsă pe
podea și-mi imaginam cum era să fie al meu, cu ferestre pe ambele laturi,
cu un șemineu curbat în partea de sus, făcut din cărămidă vopsită. Îmi
plăcea cum cade lumina în cameră și gândul că o să fiu aproape de ei.
— Nu poți să-l ai pe ăsta, mi-a zis tata atunci, apoi: S-ar putea să ne
extindem.
Nu mi-am dat seama atunci că Laurene era însărcinată, și nici la ce se
referea „extinderea“. Când l-am întrebat, mi-a răspuns:
— Îmi pare rău, puștoaico.
Abia mai târziu, la scurt timp după ce m-am mutat cu ei, după ce s-a
născut fratele meu și am dormit în camera pe care mi-o dorisem prima oară,
a zis că pot să primesc și eu un dormitor și mi-a zis să aleg între cele două
rămase. Ambele erau departe de camera lor – unul deasupra garajului din
capătul unui coridor lung, întunecat, mirosind a igrasie, celălalt la parter,
lângă bucătărie.
— E mic, a zis mama, dar îmi place priveliștea. Și știi că-mi place la
nebunie faianța.
De ani întregi îmi spunea că-și dorește plăci de teracotă în casă.
A intrat într-o cameră mică de la capătul coridorului. Începeam să-mi fac
griji că o să ne prindă – că ușa din față o să se deschidă brusc cu un sunet
metalic și că tata sau Larurene o să ne găsească împreună. Voiam să se
grăbească. În același timp, nu voiam să plece. Voiam să stea lângă mine și
să mă protejeze.
— Tot n-are mobilă, a strigat mama, iar glasul i-a răsunat pe coridor.
— Știu, am zis. Mi-ar plăcea să-și ia o canapea sau ceva.
Cele mai multe camere erau goale. Sunetele călătoreau fără să întâmpine
aproape nici un obstacol și ricoșau din suprafețele de sticlă, argilă și
cărămidă, nu se împotmoleau, nu erau absorbite, nu se înfundau. În cei
câțiva ani în care am locuit acolo am tânjit la mai multă mobilă; dorința
avea să se transforme într-o nevoie febrilă de camere mobilate cum
văzusem în alte case.
— Bun, a zis ea.
Stătea în pragul ușii de la camera mea, cu ochii înlăcrimați.
— O să-mi fie dor de tine. Sper că așa e cel mai bine.
Ne-am îmbrățișat.
— Nu-ți face griji pentru mine, o să mă descurc.
— O să pleci în Grecia, am zis.
— Mda. Acum nu mai sunt așa de încântată, a răspuns.
Pielea i se lumina când era tristă, de parcă ar fi stat cu spatele la un
reflector.
— O să fie frumos, i-am spus.
În octombrie a plecat trei săptămâni în Europa, în Italia și în Grecia, o
călătorie pe care tata i-o promisese ca pe un fel de compensație când m-am
mutat. Îi oferise zece mii de dolari.
Urma să călătorească singură, să meargă la Veneția și la un refugiu de
yoga în Grecia. Mama se apucase de yoga pentru prima oară de când mă
mutasem.
Mai târziu avea să-mi spună că se simțise cumplit de singură, că plânsese
toată noaptea după ce ajunsese la Veneția – o absurditate, o prostie, atâta
apă în loc să facă străzi! –, dar că dimineața următoare deschisese larg
draperiile, apoi jaluzelele, apoi geamurile, și că-l văzuse în fața ei, scânteind
în lumina dimineții: strălucitorul Canal Grande.
Dar în următoarele luni, când n-am mai vorbit cu ea pentru prima oară în
viață, vina mi-a apăsat greu pe piept, ca un animal masiv care se ghemuise
acolo, provocată de o faptă rea pe care o comisesem, dar de care nu-mi
aminteam. Să fi fost de la faptul că o părăsisem pe mama? Sau că-l
scăpasem pe Reed? Uneori nu mai puteam nici să vorbesc, îngrozită ca nu
cumva să spun ceva greșit și să-i rănesc pe alții fie și prin cea mai mică
greșeală.
Am ieșit după ea și am rămas în prag. La poartă s-a întors spre mine și
mi-a făcut cu mâna: bătaia unei aripi de pasăre în lumina albă și limpede.
Eu și mama fuseserăm de acord cu condițiile impuse de el. Am simțit că era
o regulă drastică pentru două persoane care nu-și petrecuseră aproape nici o
zi separate vreme de treisprezece ani – și că formarea noii familii n-ar fi
trebuit să depindă de eliminarea celei care exista deja. În sinea mea m-am
simțit și ușurată. Îmi oferea scuza perfectă: nu trebuia s-o văd pe mama
vreme de șase luni, mama care era supărată pe mine, dar nu era vina mea,
pentru că el impusese lucrul ăsta, chiar dacă mai târziu aveam să mă simt
vinovată și complice.
De asemenea, mi-am zis că dacă-i arăt tatei că sunt devotată lui o să-l
impresionez și o să mă iubească mai mult. De fapt, eram atât de convinsă că
o să înțeleagă anvergura sacrificiului pe care mi-l ceruse încât, mai târziu,
când mi s-a părut că nu a înțeles și mi-a zis că nu renunțasem la destul ca să
fac parte din familie, am rămas năucă. Crezusem că era limpede:
renunțasem la tot pentru el.
În prima vară petrecută departe de mama, am mers în continuare la Lytton
Gardens, un azil unde mă duceam ca voluntar de două ori pe săptămână
încă din urmă cu un an. Însoțeam bătrâne la plimbare, le împingeam
scaunele cu rotile pe străzile acoperite de frunze de lângă University
Avenue. În general mă ocupam de Lucille sau de o femeie care-și spunea
Zsa Zsa și care cânta adesea Tiny Bubbles în timpul plimbării. Bătrânele
păreau să se simtă bine, dar nu-și aminteau de mine de la o vizită la alta.
M-am întâlnit cu mama de câteva ori în zona aceea din Palo Alto, o dată
pe Hamilton când mă întorceam de la voluntariat, iar ea se urca în mașină
după ședința de yoga. M-a strigat și am stat de vorbă câteva minute despre
fleacuri. Am avut grijă să plec repede. Când am văzut-o m-au năpădit
simultan dorul și groaza. Mi-era teamă să nu ne vadă cineva împreună și să-
i spună tatei, mi-era teamă să încalc regulile și mi-era teamă de furia ei.
Nu voiam să recunosc cât de tare greșisem, cât de singură mă simțeam
deja, cât de mult aveam din nou nevoie de ea. Și nu vedeam nici o portiță de
scăpare.
Tata nu-mi interzisese să o sun, iar în unele seri de toamnă, după ce restul
familiei adormea, după începutul școlii, mama și cu mine am început să
vorbim la telefon.
Am tras telefonul fix cât de mult îmi permitea firul, apoi am tras de
cablul receptorului până în spatele uscătorului de vase și mi-am pus
receptorul între ureche și umăr. Am vorbit în timp ce spălam vasele. Mi-era
teamă că o să spună că am trădat-o, dar n-a făcut-o. Nu am vorbit despre
faptul că n-aveam voie să ne întâlnim. Nu ne-am certat. Nu mi-a dat de
înțeles, dar mai târziu mi-a spus că-și făcea griji pentru mine și că începuse
să stea seara acasă pentru orice eventualitate, ca să fie acolo dacă sunam.
*

Tata a comandat un gard scund, din scânduri, care să împrejmuiască spațiul

din fața casei. Iarba fusese smulsă, nu mai era decât pământ. Un copac avea
să fie plantat acolo pe partea cu Waverley.
— Îmi plac stejarii de pe Coasta de Est, a zis Laurene în mașină când
vorbeau despre ce să planteze.
— Îi știi pe cei de pe Coasta de Est, Lis? m-a întrebat tata, aruncându-mi
scurt o privire.
De obicei spunea „Coasta de Est“ când se referea la ceva inferior.
— Cum arată?
— Uite-acolo, a zis și mi-a arătat un stejar care creștea între trotuar și
stradă. Nu semăna deloc cu unul californian. Frunzele erau mai mari și de-a
lungul conturului parcă fuseseră perforate.
Până la urmă au ales să transplanteze un fag matur. Copacul a fost
introdus cu ajutorul unei macarale într-o groapă adâncă. Avea un trunchi
uriaș și o rădăcină stufoasă. Fagul era înalt cât o clădire cu etaj, depășea
acoperișul casei, iar crengile i se întindeau în sus și într-o parte ca niște
mături, goale cu excepția frunzelor moarte care mai atârnau de ele.
Când plecam dimineața de acasă și seara când mă întorceam de la școală,
căutam vreun semn de viață – frunze, muguri –, ceva care să arate că o să
crească și o să-i meargă bine. După aproape o lună, copacul tot nu se
schimbase. Nu înfrunzise și nici nu se îndreptase, ca toți ceilalți, ci
lâncezea, sterp. Într-o zi a venit o echipă care a tăiat trunchiul și ramurile cu
fierăstrăul și l-a luat de-acolo.
O prietenă de-a tatei, Joanna, a venit în vizită la prânz – făcuse parte din
prima echipă Apple și avea un fiu de aproape nouă luni, la fel ca Reed.
Steve i-a prezentat casa.
— Astea, a zis arătând spre grinzile de lemn argintii din tavanul unei
nișe, au fost folosite la construirea Podului Golden Gate.
Am crezut că înseamnă că făcuseră parte chiar din structură, dar mai
târziu am înțeles că fuseseră schele.
— Nu-ți faci griji în privința proteinelor, Steve? a întrebat ea când ne-am
așezat la masă.
Avea un accent plăcut. Vorbea despre dezvoltarea creierului la copii,
despre cum o dietă vegană s-ar putea să nu asigure destule proteine sau
grăsimi. Îți dădeai seama imediat că era o persoană care se îngrijorează cu
ușurință.
— Nu, a răspuns tata pe un ton calm, dar ferm. Știi laptele de la sân –
laptele pe care-l beau copiii în perioada în care se dezvoltă cel mai mult?
 Începea cu argumentul ăsta ori de câte ori punea cineva la îndoială dieta
noastră vegană.
— Da, ce-i cu el? a zis Joanna.
— Ei bine, știi ce? Laptele de la sân conține numai 6% proteine, a spus.
Deci aportul de proteine n-are cum să fie chiar așa de important.
Livra concluziile într-un mod atât de convingător că ani întregi nu le-am
pus la îndoială. Credea că lactatele formează mucus; mucusul blochează
limpezimea spirituală așa cum înfundă nasul. Se folosea de dietă în mod
special ca să se delimiteze de restul oamenilor. În tinerețe fusese ceva mai
relaxat în privința dietei, uneori mânca și câte o cupă de înghețată de la
magazinul Häagen-Dazs de la Stanford Barn. Acum devenise și mai rigid
decât înainte, nu voia ca vreun produs animal să ajungă pe buzele cuiva din
familie, cu atât mai puțin pe ale lui Reed.
Am observat cum Laurene părea mereu încrezătoare. Avea chipul
simetric și liniștit, în timp ce al meu era compus din jumătăți inegale,
sprânceana, urechea și ochiul dintr-o parte fiind mai sus decât în cealaltă.
Fără voia sau știința mea căpăta expresii care-mi dezvăluiau gândurile și
sentimentele, ca niște tipare ale vremii. Am început să imit gestul prin care
Laurene își înfoia părul lung. Nu era hippioată sau boemă. Refuzase două
cereri în căsătorie, iar apoi pusese mâna pe tata. Din cauza asta consideram
că e în stare și de alte fapte mărețe. Tata îmi vorbea despre ea la persoana a
treia când o trăgea lângă el s-o sărute:
— Știai c-a fost majoretă?
La prânz tata a făcut paste, iar eu am aranjat pe un platou un burrito
TerraVera – fasole neagră, salsa și avocado înfășurate în lipie lavash –, tăiat
ca niște rulouri de sushi. În clipa aceea mi-au plăcut puritatea și moderația
dietei noastre, mobilierul sărăcăcios din casă care-i punea în evidență
frumusețea osaturii, grinzile ca niște coaste, ușa de la intrare descuiată, ca
să poată intra oricine. Grădinarul plantase mușețel între pietrele de pavaj,
iar când pășeai pe ele se înălța parfumul. Am mâncat preparatele sănătoase
la masa rotundă din bucătărie. Scaunul înalt al fratelui meu era lipit de
tăblie, iar în momente de genul acela – când aveam un musafir, când fratele
meu își plesnea tava de plastic și tata fredona ceva, punând în farfurii
pastele cu bucăți de avocado stropite cu uleiul lui de măsline sofisticat –
simțeam că fac parte din familie.
Singura problemă erau mâinile mele. De când mă mutasem le simțeam
detașate de mine, parcă ieșeau prea mult în evidență. Fluturau și se ridicau
în moduri stânjenitoare, de parcă și ele mi-ar fi cerut, de sine stătătoare,
atenția; dacă nu făceau asta, îmi atârnau inerte de încheieturi, într-un mod
vizibil, ciudat, și eram sigură că le vedea toată lumea. Eram extrem de
conștientă de ele. Când ne așezam la masă le imploram, în sinea mea, să nu
mă trădeze. Și totuși, aproape în fiecare seară la cină spărgeam câte un
pahar.
Eram îngrozită că tata și Laurene o să-mi spună la un moment dat cât de
nesemnificativă eram, ce dezamăgire eram, cât de neîndemânatică și
respingătoare eram pentru că sparg obiecte ca un bebeluș. Aveau deja un
bebeluș. Credeam că o să-mi spună că nu mă potrivesc deloc în imaginea
familiei – o vedeam și o simțeam. Că făcuseră o greșeală să-mi dea voie să
locuiesc cu ei; nu eram sigură de statutul meu în casă, iar anxietatea asta –
amestecată cu un sentiment de recunoștință atât de copleșitor că simțeam că
explodez – mă făcea să vorbesc prea mult, să fac prea multe complimente,
să accept orice mă rugau, în speranța că servilismul meu o să le stârnească
mila, compasiunea sau dragostea. Mă luaseră dintr-o viață ștearsă și mă
aduseseră în casa asta desăvârșită: ea era puternică și inteligentă, el
strălucea de genialitate și măiestrie estetică.
Mă țineam după Laurene, smulgeam mugurii de lantana și aruncam în ea,
scăldând-o în muguri când se întorcea de la serviciu. Încercam – și nu
reușeam – să-mi exprim recunoștința și să arăt că sunt vrednică devenind
fiica demult pierdută pe care poate că și-o doreau. Dar continuam să-mi
simt mâinile de parcă ar fi putut în orice clipă să se evapore și continuam să
sparg pahare.
Într-o zi, după școală, am dat fuga la tata și Laurene, care stăteau sub
balconul dinspre curte. Tulpinile de wisteria cu frunzele lor verzi erau
încolăcite pe grinzile groase de lemn. Tata și Laurene vorbeau despre cum
să amenajeze spațiul.
— De câți californieni e nevoie ca să pună un bec? am întrebat.
De obicei nu spuneam bancuri, dar pe ăsta îl auzisem la școală și mi-am
zis că o să-i impresionez. Gluma nu mi se păruse deosebit de amuzantă, dar
ceilalți colegi râseseră.
S-au uitat la mine, așteptând răspunsul.
— De câți? a întrebat tata.
— Ei nu-și pun becuri, am zis. Și-o pun în jacuzziuri.
În clipa în care am rostit cuvintele mi-am dat seama de dublul sens al
verbului a pune, și ceva în expresia feței mi s-a schimbat, chiar dacă am
încercat din răsputeri să o opresc.
Nici unul n-a râs.
— Nu cred că s-a prins, a zis tata.
— Ba eu cred că s-a prins, a spus Laurene studiindu-mă. Sunt sigură că s-
a prins.
În seara aceea am mai spart un pahar la cină și am fugit în camera mea.
M-am ascuns în debara și am închis lumina, ghemuindu-mă pe podea.
Tata a venit după mine și m-a găsit acolo, așa cum am sperat.
— Hei, Lis, a spus.
Se ghemuise lângă mine o vreme, apoi mă ridicase.
— Îmi pare rău că n-am fost lângă tine, să știi. Când erai mai mică.
— E în regulă, am zis, prea repede.
— Te iubesc până-n pânzele albe, a spus.
— Lis, a spus într-o zi când treceam pe culoar, vrei să-ți schimbi numele?
Era în picioarele goale, purta doar un tricou negru și lenjerie albă, de
bumbac – uniforma lui când stătea în casă. Își etala vanitos picioarele
subțiri și purta ținuta asta și când veneau oameni în vizită, așa că a devenit
repede un detaliu pentru care-l tachinam.
— Cum să-l schimb? am întrebat.
Lumina soarelui se infiltra prin șirul de ferestre cu geam plumbat care
alcătuia un perete al coridorului, formând dreptunghiuri luminoase pe podea
și încălzind gresia.
— Cu numele meu, a zis el.
O clipă am crezut că se referă la „Steve“.
— Adică… Jobs? am întrebat.
— Da.
Am tăcut. Nu voiam să-l jignesc. Când se simțea jignit se distanța și nu
mă mai băga în seamă, uneori zile întregi. Fusesem Lisa Brennan toată
viața. Gândul că nu doar o părăsesc pe mama, ci îmi schimb și numele era
prea mult – parcă mi-ar fi propus să comit un furt.
— Poate, am zis. Adică, mama… stai să mă gândesc.
— Anunță-mă, a spus și a plecat.
M-am gândit în noaptea aceea, iar în seara următoare l-am găsit în birou
și i-am spus că aș vrea să-i preiau numele, dar să-l păstrez și pe al ei,
unindu-le printr-o cratimă.
Câteva săptămâni mai târziu a venit un avocat. Toți, inclusiv fratele meu,
ne-am adunat în living în jurul măsuței de cafea. Fratele meu stătea în
picioare și lovea sticla cu mâinile. În living erau două fotolii Eames, o
lampă Tiffany cu aripi de libelulă, un covor mare, cu model, dar nu și o
canapea. Am stat pe jos.
Am semnat certificatul, mai întâi el, apoi eu, oficializându-mi noul nume
alăturat. Avocatul a pus actele într-o servietă. Mai târziu avea să-mi
schimbe certificatul de naștere original – pe care mama desenase steluțe –
cu unul cu o înfățișare ceva mai oficială, cu filigran, galben și albastru, fără
steluțe. Era același avocat care cu mulți ani înainte la tribunalul din
California construise un caz împotriva legăturii dintre mine și tata, dar pe
atunci nu știam asta.
Începusem deja liceul cu numele vechi, dar am început să-mi scriu
numele nou în partea de sus a testelor și temelor.
— Să-l punem în ramă? a întrebat tata și s-a ridicat. Putem să-l agățăm
aici.
A arătat un spațiu pe peretele unde culoarul întâlnea livingul. Jubila. Eu
mă simțeam importantă și surescitată în același timp – toată agitația asta
pentru o linie și patru litere. Fusese chemat un avocat!
— Ce zici, scumpo? a întrebat-o pe Laurene.
— S-ar putea să fie cam ciudat să agățăm un certificat de naștere pe
perete, a răspuns ea cu tact.
Laurene părea să înțeleagă diferența dintre „ciudat“ și „normal“ altfel
decât noi. Pe lângă ea, eu și el eram în dezavantaj. Eram niște pricăjiți. El
era adoptat și renunțase la facultate. Nu părea să știe ce se face sau nu se
face, la fel ca mine. Spre deosebire de mine, el zicea că nu-i pasă. Cu
privire la regulile de civilitate și bunele maniere avea un aer superior, ba
chiar disprețuitor. (Dar Laurene era imprevizibilă. Într-o zi purtasem un
cardigan și-mi spusese grav: „Ultimul nasture se ține descheiat“; m-a
surprins nu doar că știa lucrul ăsta, dar că-i păsa.) Nici mamei nu-i păsa
prea tare de convenții, de asta când eram mică mă lăsa să-mi aleg singură
hainele. Cât despre ortografia mea greșită, prefera să se bucure de ea în loc
să mă corecteze. N-a încercat să-mi echilibreze și anuleze confuzia creată
de lume, ci m-a împins să navighez prin ea, iar pentru asta o uram acum,
îmi doream să știu și eu codurile exacte.
Era o ușurare s-o am în preajmă pe Laurene, care cunoștea eticheta și
protocolul. De unde să știu că certificatele nu se înrămează și nu se agață pe
perete?
În seara aceea am pus eu masa, în timp ce Laurene îl hrănea pe fratele
meu. Aveau șervete cu dungi albastre și verzi și căni groase, franțuzești, de
sticlă (cele pe care le spărgeam), cu marginea modelată în formă de petală,
care prindea reflexiile luminii.
— Unde se pun cuțitele și furculițele? am întrebat, ținând un mănunchi
de tacâmuri într-o mână.
Eram hotărâtă să învăț, de la ea, unde se pune fiecare obiect. Mama ei
fusese profesoară de engleză – sigur știa ce se face și ce nu se face, îi venea
ușor să spună „fă așa, nu așa“.
— Furculița în stânga, a zis Laurene, cuțitul și lingura în dreapta.
— Care în afară, care mai aproape de farfurie?
Voiam să știu fără urmă de îndoială.
— Lingura în afară, a spus.
Fratele meu stătea la masă în scaunul înalt, mestecându-și mâncarea cu
gingiile și împrăștiind-o peste tot cu mâinile. Hrănirea lui presupunea
introducerea unui fel de terci într-o gură în formă de O, ștergându-i de pe
buze și obraji ce rămânea pe-afară, apoi introducând din nou, ca atunci când
dai cu șpaclul – iar asta până termina de mâncat, când, fără vreun
avertisment, dădea drumul unui zbârnâit puternic de pe buze care disloca și
resturile din jurul gurii.
— Dar șervețelul?
— Șervețelul vine sub furculiță.
Mulți ani mai târziu aveam să locuiesc în Italia, unde erau cunoscute
toate detaliile de finețe, și aveam să învăț și mai multe – numai ca să
descopăr că, de fapt, nu puneam prea mare preț pe regulile astea. Poate că la
asta se referea tata, asta spera pentru mine, când mă tachina cu o vorbă pe
care n-o suportam: „Lis, într-o zi o să fii hipiotă“.
Ziua următoare, eu și tata am mers la Country Sun să luăm avocado.
— Mă pricep de minune să le aleg, a zis, legănând fiecare fruct în mână
preț de câteva secunde și ținând ochii închiși.
La casă, un bărbat cu păr castaniu, lung, prins în coadă, s-a uitat la el.
— Ți-a spus cineva vreodată că semeni cu Steve Jobs? a întrebat.
Eu mi-am păstrat expresia feței impasibilă.
Tata se uita în jos, scotea mărunțiș din portofel.
— Da, uneori, a spus și i-a întins banii.
Apoi am plecat, eu mergând pe urmele lui până la mașină. Ce tare era că
n-a recunoscut că e chiar el! Chiar și un drum oarecare cu tata era
fermecător.
În mașină, în drum spre casă, mi-am făcut în sfârșit curaj să-l întreb dacă
modelul de computer Lisa fusese numit după mine. Așteptasem să-l prind
singur ca să-l întreb – dacă-mi spunea că nu, nu voiam să fiu umilită în fața
altora care poate crezuseră la fel.
— Auzi, mai știi calculatorul Lisa?
— Da, ce-i cu el?
— I-ai pus numele după al meu? am întrebat.
Amândoi priveam în față. Nu m-am uitat la el; am încercat să par
curioasă și nimic mai mult.
Măcar asta să-mi ofere!
— Nu.
Cu glas tăios, disprețuitor. De parcă aș fi încercat să pescuiesc un
compliment.
— Scuze, puștoaico.
— Am crezut că da, am spus.
M-am bucurat că nu putea să-mi vadă chipul.
*

Mi se pusese pata să merg la facultate și eram sigură că, pentru a fi admisă,

era musai să mă implic în activități extracurriculare. Mergeam la un liceu
privat numit Lick-Wilderding din San Francisco, la vreo oră distanță de
casă, unde mai învățau patru prietene de la Nueva. Clădirea era modernă,
din ciment și sticlă. Dimineața era învăluită într-o ceață albă; după-amiaza,
când ceața se risipea, razele soarelui se infiltrau prin sticlă și atingeau
tablele și mocheta. Împreună cu părinții celorlalți de la Nueva, tata a aranjat
ca o mașină să ne ia, pe rând, din diverse locuri de-a lungul Peninsulei.
Mașina se întorcea după-amiaza – însă nu puteam să particip la activități
extracurriculare și s-o prind și pe ea.
Weekendul următor, Laurene m-a dus să-mi cumpăr haine.
— Trebuie să ne mișcăm repede, mi-a zis. Un singur magazin.
Aveam la dispoziție o oră. Cu mama aveam mereu timp, dar nu și bani;
cu Laurene era exact invers și mi-am zis că pot să iau tot ce găsesc, ca la o
emisiune despre care-mi povestise mama, unde concurenții frenetici apucau
de pe rafturi tot ce era omenește posibil să încapă în cărucioare înainte să
sune o alarmă.
Când am dat cu spatele pe alee în BMW-ul alb decapotabil pe care i-l
cumpărase tata, Laurene și-a strecurat pe nas niște ochelari de soare mici,
dreptunghiulari, cu rama dintr-o rășină maronie și lentile verzui.
— Îmi plac, i-am zis.
— Ah, sunt cam caraghioși, mi-a răspuns, lucru care mi s-a părut
incredibil: să minimalizezi cochetăria în timp ce o stăpânești.
Când am ajuns la mall, o mașină a ieșit din parcare chiar în fața
magazinului Gap Kids.
— Providența! a exclamat ea.
Am intrat și mi-am ales haine de pe suporturile circulare și le-am atârnat
în cuierul din cabina de probă. M-am îmbrăcat cu o bluză galbenă strânsă
pe piept și pantaloni negri largi, de bumbac.
— Îți vin super, a zis ea. Hai să le luăm.
Am găsit șosete galbene asortate cu bluza galbenă, o bluză gri, un tricou
albastru și o pereche de blugi. Îi plăcea tot ce-mi plăcea și mie. La început
mi-a fost jenă, dar nu părea deranjată de hainele mulate sau poate chiar
sexy.
Când am terminat, cabina de probă era cu susul în jos: pe cuier spânzurau
bluze, pe podea zăceau mai multe perechi de pantaloni. Voiam s-o las așa –
să-mi impun dreptul împreună cu ea. Eram amândouă regine ale acelui
tărâm; să strângă alții hainele și să le pună la loc. Și, oricum, ne grăbeam.
Când am tras deoparte draperia, ea s-a încruntat.
— Ce debandadă, a spus. Nu poți s-o lași așa.
A intrat și a început să tragă bluzele de pe cuiere și să prindă pantalonii în
clipsurile de metal ale umerașelor. Făcea gesturi ferme și bruște. M-am
grăbit s-o ajut.
Nu primisem rolul în piesa din toamnă – Guys and Dolls –, dar primisem, în
schimb, rolul de asistent de regizor. Prietena mea Tess era regizorul.
Umblam după noi cu bibliorafturi negre unde la fiecare scenă aveam notate
decorul, indicațiile scenice și jocul de lumini.
— Poți să mă duci cu mașina acasă? l-am întrebat pe tata, crezând că
poate să mă ia și pe mine când se întorcea de la Pixar, unde mergea vinerea
în loc de NeXT.
Locuind cu mama, nu-mi dădusem seama cât de ușor era să merg dintr-un
loc în altul; ajungeam pur și simplu în locurile respective ca prin vrajă. Cu
toate certurile, nu se pusese vreodată problema să nu mă ducă acasă la
prietenele mele, la doctor, la dans sau la școală și să mă ia de-acolo.
— Nu, a zis. Va trebui să te descurci.
Două săptămâni mai târziu, era seara premierei. Până atunci, probabil că
o noapte pe săptămână nu fusesem acasă și mi-ar fi plăcut să pot sta până
mai târziu la școală, pentru că dacă pierdeam mașina nu mai aveam cu cine
să mă întorc. În serile cu repetiții rămâneam peste noapte la o prietenă.
Uneori, când eram acasă, tata nici nu vorbea sau se uita la mine în timpul
cinei, și până și Laurene părea distantă și nemulțumită. Nu mi-au dat nici o
explicație, așa că mi-am zis că sunt supărați din alte motive. Dar apoi tata a
început să se plângă de mine când nu eram prin preajmă.
Cu o zi înainte de premieră făcusem planuri să rămân peste noapte acasă
la Tess. Laurene m-a lăsat să împrumut de la ea pantofii negri Joan & David
cu baretă. Amândouă purtam măsura 38.
Fata care o juca pe Miss Adelaide avea gâtul lung, vocea nazală, păr
negru și o tunsoare ca Louise Brooks, care strălucea în lumina
reflectoarelor. Mi se aprinseseră călcâiele după vedeta piesei, David, care
avea accent britanic și-l juca pe Sky Masterson și care nu părea să mă bage-
n seamă în timp ce alergam de colo-colo cu elemente de decor și hârtii.
După piesă, am ieșit afară în fugă împreună cu un grup de mașiniști și
actori. Gazonul era închis la culoare, umed de la aspersoare sau rouă sau
ceață. Ne-am jucat de-a „prinde steagul“ cu două pulovere pe post de
steaguri. Era prima oară când făceam asta la școala nouă, eram fericită și m-
am lăsat purtată de val. Nu m-am gândit la ce-o să pățească pantofii în iarba
umedă. De dimineață am văzut că tocul era zgâriat pe verticală, de parcă
dungile ar fi fost tăiate cu firele de iarbă, iar pielea se umflase, leoarcă de
apă. Cum să fie firele de iarbă atât de puternice încât să taie pielea? Am pus
pantofii înapoi în dressingul lui Laurene când am ajuns acasă, sperând că n-
o să observe. Dacă ar fi observat, mi-am zis că sigur își permitea altă
pereche. A văzut zgârieturile câteva zile mai târziu, m-a întrebat – supărată
– ce s-a-ntâmplat, dar pe urmă n-a mai deschis subiectul.
Îmi lăsam lucrurile în grămăjoare prin casă, ca atunci când locuiam cu
mama: pantofii, bluzele de trening, cojile de mango rămâneau pe suportul
de tăiat, hârtii, șosetele mototolite azvârlite pe jos. Poate credeam că o să li
se pară înduioșător sau că o să revendic o parte din atenția acordată fratelui
meu. Când Laurene a intrat în living într-o seară, la scurt timp după ce i-am
stricat pantofii, și a văzut șosetele și treningul aruncate pe covor, a zis:
— Lis, trebuie să-ți strângi toate lucrurile de-acum înainte.
A spus-o pe un ton glacial.
— Bine, am zis.
Mi se părea o rugăminte rezonabilă.
— Am destule pe cap acum, cu un copil mic și compania abia deschisă, a
continuat. Nu pot să mai strâng și după tine.
I-am simțit cuvintele ca pe niște pumnale. Poate că lăsasem hainele așa
ca pe un fel de „chemare și răspuns“, ca și cum aș fi rugat-o să mă
revendice drept copilul ei, iar ea răspunsese negativ. Mă simțeam umilită și
expusă. Eu eram neglijentă; ea nu.
Tata poreclise școala Lick-My-Wilmerding. Am râs și mi-am dat ochii peste
cap.
— Să știi că ți-am scris o scrisoare de recomandare foarte bună pentru
Lick-My-Wilmerding, mi-a spus într-o dimineață.
 — Serios? Pot s-o văd?
— Parcă voiai să i-o dai când mai crește, a intervenit Laurene.
Mi-am dat seama că nu voia să fiu arogantă sau să-mi doresc să fiu în
centrul atenției. Însă problema cu păstrarea lucrurilor pentru mai târziu, fără
să le experimentezi, e că se pierd sau le uiți.
— Nu. Vreau să i-o dau acum, a spus el, a mers în birou, s-a întors cu o
coală de hârtie și – stând în bucătărie, cu picioarele goale – a citit-o cu voce
tare.
Nu-mi amintesc ce-a scris în ea, doar ultima frază: „În locul vostru, aș
înhăța-o imediat“.
*

Am hotărât să candidez la șefia claselor de boboci și am început să prind

afișe la avizierele din școală. Îmi făcusem prieteni noi și înființasem un club
de operă prin care organizam excursii la San Francisco Opera la tarifele
pentru grupuri de elevi. Era o cacealma. Nu știam nimic despre operă.
Înainte de club nu mai fusesem vreodată la operă.
În seara primului spectacol, tata m-a rugat să-i păstrez și lui un bilet, apoi
m-a luat de la școală și am mers împreună la spectacol.
— Sunt foarte mândru de tine că faci asta, mi-a șoptit când s-a ridicat
cortina.
Speram că o să fie mulțumit și dacă devin șefa bobocilor.
Alegerea a avut loc câteva săptămâni mai târziu. Cei patru candidați au
ținut câte un scurt discurs. Aproape îmi pierdusem vocea din cauza
laringitei. Ca să am noroc, purtam pantaloni reiați și un pulover gros, cu
model. Colegii mei s-au strâns în jurul meu și am simțit valul de bunăvoință
care apărea uneori când eram bolnavă și nu mai aveam energia să mă
comport formal, lăsându-i în schimb pe ceilalți să mă sprijine.
În seara aceea am pierdut mașina spre casă și am rămas acasă la o
prietenă, în Potrero Hill. L-am sunat pe tata ca să-l anunț. Mi-era groază
când trebuia să sun pentru asta. De curând, când rămăsesem peste noapte la
o prietenă în San Francisco, fusese lapidar și distant la telefon, oftând din
greu. Laurene muncea pe brânci ca să deschidă o companie și muncea și ea
foarte mult. Carmen stătea până la ora 5 seara, dar tata nu permitea
angajaților să rămână în casă după ce se întorcea el de la birou, iar fratele
meu nu dormea noaptea. Mă întreb dacă absențele mele declanşau conflicte
între ei.
— Am pierdut mașina, am zis când a răspuns. Din cauza alegerilor.
— Nu depui efort, Lis, a spus pe un ton rău prevestitor. Nu te comporți ca
și cum ai face parte din familie.
— Mă întorc mâine, am zis. Alegerile s-au ținut…
— Nu mă interesează. Tre’ să plec.
A închis.
Mai târziu în seara aceea telefonul a mai sunat o dată.
— Ghici ce?
Era Tess.
— Ce?
După discuția cu tata uitasem de orice altceva.
— Hai, ghici!
— Nu știu.
— Ai câștigat, amețito, a spus. Ești șefa bobocilor!
Asta însemna că trebuia să particip cam o dată pe săptămână la ședințele
de după ore ale consiliului elevilor, adică să înnoptez acasă la o prietenă sau
să încerc să mă rog de părinții prietenelor mele să mă ducă acasă.
— Așa nu merge, Lis, a început tata a doua zi când i-am spus că am
câștigat. Nu te descurci ca membru al acestei familii. Nu-ți faci treaba. Nu
ești niciodată pe-aici. Dacă vrei să faci parte din familia asta, trebuie să-i
dedici timp.
Mi se părea ciudat că insistă să fiu mereu prezentă când el însuși fusese
absent atâta vreme. La cină, în serile în care eram acasă, el și Laurene erau
reci și distanți. Bănuiam că are de-a face cu mine, dar bineînțeles că ar fi
putut la fel de bine să fie din cauza dificultăților unei căsnicii, din pricina
unui copil mic și a lipsei de somn. Tata făcea paste, simple sau cu avocado,
și mânca salată de morcovi. Eu feliam un burrito cu fasole neagră și găteam
broccoli la abur în timp ce Laurene îi dădea de mâncare fratelui meu.
Imediat ce se termina cina ei mergeau la etaj ca să încerce să-l culce. Le
simțeam dezamăgirea în ceea ce mă privește ca pe o creștere a forței
gravitaționale din încăpere, iar dacă făceam vreo greșeală parcă și vedeam
cum apare o bifă în rubrica nepotrivită a unui registru, dându-mi
sentimentul că o să rămân mereu pe dinafara lucrului pe care mi-l doream:
familia.
Oare cum era interiorul? Cu siguranță lipicios și obișnuit; odată ce intram
nu mai puteam fi desprinsă. Aș fi devenit indispensabilă – numai de-aș fi
reușit să intru!
Tata voia să fiu prin preajmă, dar în altă cameră, undeva pe orbita lui, nu
prea aproape. Trebuia să străbat traseul desenat cu compasul în jurul
punctului central care era el.
În perioada asta, când eu eram tot mai mult plecată și el era tot mai supărat
pe mine, i-am spus că nu se făcea școală la fel de serios ca la Nueva. Că
uneori mă plictiseam și desenam în timpul orelor.
— Desenezi? a zis el. Asta nu-i bine. Nu-i bine deloc.
— La istorie învățăm despre Renaștere. Dar eu am învățat deja despre
Renaștere.
A urmat o agitație ciudată: eu și în el mașină, mergând la școală ca să ne
întâlnim cu directorul, cu persoana care se ocupa de admiteri și cu alți
câțiva profesori, apoi tata spunându-mi să repet povestea despre desen,
despre cum mă plictiseam uneori la ore. În imaginația mea am devenit
genul de elev extraordinar pentru care unele școli private sunt mult sub
nivelul lui. Tata mi-a dat apă la moară, s-a indignat în numele meu – poate
că m-a crezut sau poate că în vanitatea mea a văzut o cale de a scăpa de
problema drumului cu mașina de după ore. Încurajată de tata, mi-am crezut
propriile povești: liceul de top nu era suficient de serios pentru mine.
Mi-era prea teamă să recunosc, chiar și față de mine însămi, că problema
nu era școala, ci faptul că nu puteam să particip la ce se întâmpla la școală,
nu puteam să mă văd cu prietenele, nu puteam să plec din casă fără
sentimentul că încalc un acord fundamental.
Altă dată când ne întorceam de la școală, tata a sugerat să ne oprim la
Liceul Palo Alto – „Paly“ pe scurt – doar ca să vedem cum e. Era după-
amiaza târziu și nu se mai țineau ore. Preț de câteva minute ne-am plimbat
prin curtea goală a școlii. Multe dintre clădiri arătau ca niște buncăre. Nu
mă simțeam în largul meu, aveam impresia că încălcăm o proprietate
privată. Apoi am auzit de undeva muzică și am urmărit-o până am dat de un
băiat înalt care stătea lângă ușa din spatele căreia venea muzica. Eram prea
timidă să vorbesc, dar tata a întrebat:
— Ce se-ntâmplă acolo?
Iar băiatul a răspuns:
— Revista.
Ne-am uitat în încăpere. Înăuntru era multă lume, unii lucrau la
computer, alții stăteau tolăniți pe beanbags, și mi-am zis că dacă hotărăsc să
vin aici la școală o să lucrez și la revistă.
— Știi ce-i grozav când ai școala aproape de casă? a întrebat tata când
plecam. Poți să mergi pe jos, cum am făcut și eu. Și dacă mergi mult, cu
timpul observi cum se schimbă anotimpurile.
A zis-o ca și cum ar fi vorbit despre o femeie frumoasă. Mersul pe jos la
școală nu mi se părea prea romantic. Am hotărât să mă mut oricum – aveam
impresia că e singura variantă să fac lucrurile să meargă acasă.
*

Era jumătatea anului școlar când am hotărât să mă mut la Paly, iar tata m-a
dus cu mașina ca să mă înscriu la cursuri. Birourile administrației erau pe
un culoar lung, strălucitor, care mirosea a același detergent ca-n biblioteca
publică și unde se auzeau aceleași zgomote înfundate și ecouri ascuțite. Am
simțit aura apropierii de tata, atenția lui îndreptată asupra mea. Mă simțeam
protejată mergând lângă el pe coridor; avea încredere în școala asta.
Ne-am așezat în biroul unei secretare care m-a ajutat să-mi completez
orarul, în câteva locuri alegându-mi cursuri de care aveam nevoie, dar unde
se ocupaseră deja locurile.
— Există un consiliu al elevilor? am întrebat-o.
— Da, a răspuns. Ai putea să candidezi pentru un loc în consiliu. Sunt
două locuri pentru fiecare clasă – alegerile au loc în curând.
O poziție inferioară, mi-am zis. Data trecută candidasem la șefia clasei.
Au venit câteva coronițe de Crăciun de la Smith & Hawken. Erau cât niște
cuiburi mici de pasăre. Tata a trecut cu una dintre ele prin bucătărie ca s-o
agațe de grinda dintre ușile cu geam din hol. Nu voia ca eu sau oricine
altcineva să se atingă de vreo decorațiune de Crăciun comandată de el. Până
și luminițele – pe care insista să le pună singur – erau interzise. Se agita în
jurul coroniței, potrivind-o în cui, făcând un pas înapoi, pe urmă potrivind-o
din nou și făcând un pas înapoi.
M-a pufnit râsul în timp ce-l priveam.
— Vrei s-o așezi exact cum trebuie, am spus.
— Dacă ea nu stă exact cum trebuie, a spus în falset, eu o să pier.
Când era fericit se scălămbăia și putea să râdă de el însuși și de fixismele
lui.
Uneori tata se lansa pe nepregătite în cântecele cu rimă despre mine,
adresate mie – la fel cum făcea Bob Dylan în studio, mi-a zis. My bike and
hike I liked to school, my books, my looks, my life as a wife of a fife17.
A potrivit coronița ultima oară și s-a aruncat asupra mea, mișcându-și
degetul arătător chiar sub coastele mele. Am dat să-l apuc, am încercat să-
mi vâr mâna sub brațul lui și să-l gâdil. M-a prins, am râs – un râset ascuțit
care parcă nu era al meu. El a sărit într-o parte ca să nu-l ajung, a început să
se depărteze legănat, cu picioarele goale și strâmbe, caraghioase, ca ale unei
broaște.
De curând cumpărase un CD pe care mi l-a pus să-l ascult, o înregistrare
cu ultimul castrat, care nu suna nici a femeie, nici a bărbat, ci avea un glas
tulburător aflat undeva la mijloc, ca și cum ar fi început să cânte după ce
supsese aerul dintr-un balon.
— O să pier, pur și simplu o să pier, a cântat din nou cu glasul acela
pițigăiat în timp ce se întorcea în birou să dea niște telefoane de serviciu la
lumina lămpii care, cum stătea aplecată, semăna cu o călugăriță.
De Crăciun i-a făcut cadou lui Laurene o rochie de seară de la Giorgio
Armani și o pereche de pantofi prea strâmți. Mie mi-a oferit numai o
pereche de pantofi, același model ca ai ei – mocasini negri, înguști, tot de la
Armani. Îmi veneau perfect. S-a purtat rece cu Laurene când a văzut că nu-i
vin pantofii, ca și cum picioarele ei mai late i-ar fi adus o jignire profundă.
Eram invidioasă pentru rochia de seară – diafană, lungă, neșifonată, deși
stătuse în cutie. Mă simțeam superioară datorită picioarelor – deși pentru
puțin timp –, de parcă suplețea lor ar fi fost o trăsătură nobilă și pură.
Trecuseră mai bine de cinci luni de când n-o mai văzusem pe mama. Eram
supărată pe ea. Mi-era dor de ea. O uram, îmi era milă de ea, voiam să șterg
din mine toate influențele ei, mi-era dor să mă atingă. Nu știa ce fac în
fiecare zi, cum am grijă de fratele meu și cum uneori plângea și nu știam ce
să fac sau cum să fac să-l liniștesc.
În lunile în care nu ne-am văzut, mama a visat întruna atacuri nucleare, în
timpul cărora își arunca un cearșaf în cap și gonea să mă recupereze.
În sfârșit, de Crăciun, tata a fost de acord să ne revedem.
În clipa în care am simțit că pot să plec, am mers pe jos la casa din
Rinconada și am deschis ușa de la intrare. Avea un miros aparte, de lemn
cald și pământ și vopsea, pe care nu-l observasem când locuiam acolo. I-am
sărit în poală – încă eram suficient de mică – și ea m-a prins cu toate
puterile, mi-a pipăit umerii și capul, brațele și picioarele, degetele, mi-a
mirosit părul. Mai târziu mi-a descris că momentul atingerii îi crease un
șoc, o ușurare, ca și cum o parte din ea, nevăzându-mă atât de mult timp,
simțise că aș fi murit. Îmi amintesc că nu mai voia să-mi dea drumul din
strânsoare.
Am început școala la Paly după vacanță, folosindu-mă de noul nume.
Curtea de la Paly era acoperită cu iarbă din care pe unele porțiuni mai
rămăseseră doar smocuri, iar în altele dispăruse complet, dezgolind
pământul de dedesubt. Am mers la ore în ordinea întocmită de secretară, cu
manuale care aveau coperta găurită, lăsând la iveală cartonul maro, și pe ale
căror pagini rămăseseră notițe de la foștii elevi.
Înainte nu-mi fusese greu să-mi fac prieteni; acum eram crunt de timidă,
îndoindu-mă de mine însămi când ridicam mâna să răspund. Nu aveam nici
măcar o prietenă.
Lecțiile de algebră de la școala nouă se desfășurau altfel decât la Lick-
Wilmerding, se foloseau formule pe care nu le știam, mai grele. Timp de
două luni, aproape în fiecare seară o rugam pe Laurene să mă ajute, ea se
ridica oftând, coboram, rezolva problema într-un mod foarte profesionist,
apoi îmi explica procedeul ca să ajung la rezultat.
Noaptea, după ce ei plecau la etaj, mă simțeam incredibil de singură și
plângeam până adormeam. Mi-era foarte frig. Am descoperit că în partea
mea de casă nu mergea căldura.
Aș fi putut să-i rog să mă mut în dormitorul de la etaj, cel de deasupra
garajului, cu ferestrele înclinate de-a lungul acoperișului. Era camera pe
care mi-o oferise inițial tata, crezând că o să-mi placă cel mai mult pentru
că era mare și avea șemineu și un balcon din care coborai drept în curte.
Când mi-a oferit-o, mi-a zis că pot să mă strecor afară noaptea și mi-a făcut
cu ochiul. Însă de-atunci încăperea fusese transformată în cameră de
oaspeți, iar când până la urmă am cerut să mă mut m-a refuzat.
— Mi-e frig, i-am zis tatei în bucătărie într-o dimineață. Poți să repari
caloriferul?
El a scos o cutie de suc de mere din frigider.
— Nu. Nu până nu renovăm bucătăria, și n-o să facem asta prea curând.
*

Weekendul următor am parcat bicicleta în fața unui magazin de haine numit

Roxy, o clădire ca un cub alb din care bubuia în plină după-amiază muzică
punk englezească, cu haine care atârnau atât de sus, că mă atingeam de ele
cu obrajii: jachete scurte, largi, cu umeri, pantaloni plisați, tricouri în culori
pastel. Fusesem acolo cu mama, printre pantalonii plisați, bluzele cu model
și muzică și ajunsesem să mă simt în largul meu în mediul acela. Când am
ieșit din magazin, bicicleta nu mai era.
Mi-am zis că tata o să-mi ia alta, acum că nu mai trebuia să plătească
mașina care să mă ducă și să mă aducă de la școala privată. De asemenea –
deși nu puteam s-o spun – simțeam că mi-e dator. Mi-am zis că el și
Laurene o să înțeleagă până la urmă și că o să încerce să se revanșeze; că în
cele din urmă lui o să i se facă milă de mine și că sentimentul o să-l
lovească puternic.
Senzația că mi se datora ceva plana în jurul meu ca un nor negru, care se
risipea când tata era bun cu mine, apoi se așternea la loc, într-un strat gros.
Nu reușeam să-l fac să dispară de tot.
În orice caz, aveam nevoie de o bicicletă acum, că trebuia să mă deplasez
singură.
— Lis, mi-a zis după ce i-am povestit despre bicicletă, nu prea te descurci
să ai grijă de lucruri.
Era dimineață și stăteam la masă tata, Laurene, Reed și eu.
— Mă străduiesc.
Speram ca Laurene să-mi sară în ajutor.
— Neglijezi lucruri, a continuat el.
 — Am greșit.
— Am o idee. Îți iau altă bicicletă dacă speli vasele. În fiecare seară. Și
dacă stai cu Reed ori de câte ori e nevoie.
— Bine, am spus repede.
Știam foarte clar că e un târg prost. Eram sigură că și el știe că e un târg
prost, dar mi-am zis că, dacă îl accept, ei vor fi mai generoși cu mine. Ar fi
compensat pentru absențele mele dinainte. Îmi oferea ocazia să-mi
dovedesc devotamentul.
Mașina de spălat vase care era în casă când a cumpărat-o tata fusese
încastrată în insula din bucătărie și nu funcționa, iar tata a spus că nu vrea s-
o schimbe, așa că am spălat vasele de mână, cu un burete portocaliu.
Stăteam în picioare pe plăcile de teracotă, văzându-mi reflexia în fereastra
care noaptea se transforma în oglindă, și aliniam farfuriile să se usuce în
suportul de lemn. Făceam acum sarcinile care mi se păruseră opresive și
sisifice acasă la mama – să fac patul, să pun masa, să șterg masa și bufetul,
să scriu bilețele de mulțumire – fără să mă bată nimeni la cap.
Când terminam de spălat vasele mă uitam prin fotografiile de familie
dintr-o cutie de pantofi ținută într-un sertar din bucătărie, văzând cât de
multe erau cu fratele meu și cât de puține cu mine. Am trecut prin tot
teancul, eliminând fotografiile cu mine care nu-mi plăceau. Poate aveau să
observe că sunt prea puține și o să-și dea seama că au greșit când n-au făcut
mai multe.
După ce-l culcau pe fratele meu, tata cobora în birou să mai lucreze
câteva ore. Îi ascultam pașii pe gresie când făcea stânga în dreptul scării și
urca la etaj. I-ar fi fost ușor să mai facă doar câțiva pași, să strecoare capul
pe ușă și să-mi spună noapte bună. Dar aveam paisprezece ani, eram prea
mare ca să mai am nevoie de urarea de noapte bună. Mama făcuse mereu
gestul ăsta, ca parte dintr-un tipar care mi se părea infantil și despre care
credeam că mă pot lipsi. Aici îl doream cu disperare.
Ce voiam? Ce așteptam? N-avea nevoie de mine când aveam eu nevoie
de el. M-a cuprins o singurătate întunecată și înfricoșătoare, ca un junghi
sub coaste. Am adormit plângând. Lacrimile mi se răceau pe obraji și îmi
bălteau în urechi.
Însă chiar și în acea stare de autocompătimire profundă, greoaie, eram
conștientă că în dormitor nu era atât de frig – doar eram în California –, iar
dacă menajera nu-mi spăla rufele murdare, o dată la două săptămâni tot îmi
spăla așternuturile, iar în unele poze chiar apăream și eu.
După școală, Carmen îmi împletea uneori părul în bucătărie cât timp
dormea fratele meu. Era drăgăstoasă cu mine. Știa să împletească într-o
sumedenie de feluri, inclusiv în jurul capului, ca o coroană. Modelele pe
care le făcea ea nu slăbeau și nu se desprindeau, rezistând vreo două zile, în
ciuda faptului că părul meu era subțire și alunecos. Păstram codițele până se
ciufuleau, cu fire îndreptate în toate direcțiile care în lumină deveneau un
halou. Stăteam pe taburet iar ea își trecea unghiile prin părul meu,
împărțindu-l în șuvițe. Închideam ochii. Îmi plăcea să fiu atinsă. În clipele
acelea simțeam că amândouă suntem norocoase că ne aflăm în casa aceea
cu pereți de cărămidă și geamuri sclipitoare, cu iasomia care înflorea în
jurul ușii de la intrare și răspândea un parfum atât de proaspăt că-ți venea
să-l sorbi.
Într-un weekend, într-o după-amiază când fratele meu dormea, tata, Laurene
și cu mine am ieșit să stăm la masa din curte. Laurene a tăiat un pepene și l-
a adus pe un platou. Înainte să mănânce fiecare bucățică, o plimba pe buze
cum ar fi făcut cu un gloss, umezindu-și-le cu suc.
Tata stătea lângă ea, o privea cum își umezește buzele, apoi o înșfăca de
umăr și o trăgea spre el, aplecându-se în față. Eu voiam să plec, dar îmi
simțeam picioarele grele pe suprafața de cărămidă, de parcă m-ar fi țintuit o
forță nevăzută din afara mea. Arătau ca o scenă de tablou: el o trăgea mai
aproape s-o sărute, mișcându-și mâna mai aproape de sânii ei și de locul
unde i se termina fusta pe picior, gemând teatral, ca în fața unui public.
Făcuse la fel și cu Tina. Mă întrebam de ce nu-l țin femeile astea la distanță.
Mi-am simțit acut singurătatea, stânjenită că nu mai era nimeni acolo care
să-i spună să înceteze.
Emoțiile nu păreau reale, ci jucate. La fel ca atunci când Cary Grant o
sărută pe Eva Marie Saint în tren în La Nord prin Nord-Vest.
Pe sub tivul fustei i-am văzut o fâșie din lenjeria de bumbac albă dintre
picioare. Mama mă învățase să țin genunchii strânși când purtam rochie –
mă întrebam, oare mama ei n-o învățase? Eram nervoasă că se comporta ca
un copil și un adult în același timp, că-l lăsa s-o sărute așa în fața mea și că
nu știa – sau nu-i păsa – să-și strângă genunchii.
În cele din urmă am dat să mă ridic și să mă îndrept spre ușa casei. S-au
desprins din strânsoare.
— Lis, a zis el, stai aici. Avem un moment în familie. E important să
încerci să faci parte din familia asta.
Am rămas nemișcată, uitându-mă în altă parte în timp ce el gemea și se
unduia la limita câmpului meu vizual. Nu știam cât o să mai dureze. M-am
uitat la iarba din curte, la mărul sălbatic înflorit care creștea lângă aleea
șerpuitoare, de cărămidă, o explozie de boboci minusculi, albi și roz, care
pluteau deasupra trunchiului.
Deși n-aveam de unde să știu clar de atunci, speram ca Laurene să ne
repare familia, să-l oblige pe tata să se deschidă, să-i ceară toată inima și
toată atenția și să-l facă să-și dea seama ce pierduse.
Dacă eram furioasă acum pe faptul că era și ea om și supusă greșelii –
nu-și strânsese genunchii, nu-l dăduse la o parte de față cu mine –, lucrul
ăsta era pricinuit doar de sarcina uriașă pe care i-o pregătisem în minte. Ea
era ultima soluție, după ce toți ceilalți dăduseră greș. Dar scăparea asta ca
de fetiță mi-a dat semnalul că s-ar putea să nu aleagă sau chiar să nu fie
capabilă să se ridice la înălțimea rolului pe care i-l oferisem, că nu era acolo
ca să-l repare pe tata pentru mine.
*

Eu și mama am plănuit să ne întâlnim la un brunch într-o sâmbătă. De la

revederea de Crăciun ne mai văzuserăm de două ori, dar întâlnirile se
transformaseră în certuri. Am ales să mergem la Il Fornaio pentru că era
suficient de aproape încât să merg și să mă întorc singură – douăzeci de
minute pe jos de acasă de la tata. Încă n-aveam bicicleta nouă. Dacă-și
pierdea cumpătul, puteam să plec. Când am ajuns, mă aștepta deja. Ne-am
îmbrățișat. Purta o rochie nouă. Chelnerul cu mustață gri a spus:
— Urmați-mă.
Și ne-a condus în curte, dincolo de fântâna arteziană, la o masă de metal
de lângă un copac în ghiveci, încărcat cu flori mov. N-a dat vreun semn că
m-ar recunoaște, chiar dacă venisem de mai multe ori acolo cu tata ca să
luăm pizze marinara cu ceapă, măsline și oregano.
Mama s-a așezat cu fața spre exterior, iar eu cu fața spre capătul curții,
unde nu mai erau alte mese. Ne-am pus șervetele pe genunchi. Nu mai eram
conectate, ci separate. Nu știam cum să-i dau de înțeles că încă sunt fiica ei.
Dacă începea să zbiere eram hotărâtă să mă ridic și să plec; numai gândul la
gestul ăsta, la cutezanța de care aș fi dat dovadă, mă agita și mă făcea să mă
simt vinovată în același timp.
— Ce mai faci? m-a întrebat.
— Bine, am răspuns. Tu?
— Bine. Mi-e dor de tine. Cum e la Paly?
— E-n regulă.
Era groaznic.
— Adică, cred că o să fie mai bine, am spus pe un ton vesel.
Șirul formalităților nu mai putea să continue. Știam că o să-l rupă.
— Deci se pare că totul merge de minune, a spus cu o notă de sarcasm.
Chelnerul a venit la noi și ne-a întrebat dacă suntem gata să comandăm,
vesel, de parcă ar fi stat de vorbă cu un cuplu mamă-fiică obișnuit într-o
dimineață obișnuită. Eu am comandat clătite cu piersici înăbușite și frișcă.
— Pari așa ciudată și distantă, a zis mama când s-a îndepărtat chelnerul.
Ești complet schimbată. De când te-ai mutat, parcă nici nu mai ești fiica
mea.
Părea curioasă în privința schimbării, iar curiozitatea m-a rănit – parcă-și
dădea seama, dar nu-i păsa. Mă întrebam dacă avea dreptate. Poate că
ajunsesem chiar mai rău decât credeam, mă schimbasem iremediabil. Lângă
ea devenisem o cochilie desăvârșită pe care nici eu nu puteam s-o sparg.
— M-am mutat pentru că ne certam, am zis. N-am vrut.
— Ei, hai, a zis. Nu te gândești decât la tine. La viața ta perfectă. Când dă
de greu, Lisa se duce la oamenii bogați. Paf!
Nu simțeam că duc o viață bogată; poate că părea bogată sau mai bogată
din exterior. E adevărat că acum aveam haine mai frumoase. Nu multe, dar
mai bune și mai noi. Când mergeam să luăm mâncare indiană de la mall,
tata ne conducea uneori în Armani Exchange, unde-mi cumpăra un tricou
nou sau o pereche de pantaloni. Mai înainte, când primeam ceva nou, îl
purtam mult și-l uzam până arăta ca toate celelalte, dar cu ei cumpărăturile
funcționau altfel: înnoiri mici și mai dese, materiale mai bune, iar pentru că
majoritatea hainelor proveneau din același magazin cam în aceeași
perioadă, se și asortau. Albastru, alb, negru ca tăciunele. Pentru prima oară,
când mă uitam în garderoba mea găseam ceva cât de cât nou care mi se
potrivea și mergea purtat cu altceva cât de cât nou care mi se potrivea.
Știam că mamei i-ar fi plăcut să aibă aceeași senzație și mă simțeam
vinovată că o trăiam eu prima.
— Ai o problemă gravă, Lisa, a continuat ea, mârâind printre dinții
încleștați. Știi care? Vrei să semeni cu ei atât de mult, că habar n-ai ce e
important în viață.
De fapt, voiam să fiu exact ca ei, dar nu se putea, oricât încercam. Ieșeam
în evidență. Nu mă potriveam, aveam nevoie de mai mult decât mi se oferea
și speram să ascund asta.
Mama a început să vorbească din nou, cu glas pițigăiat, ascuțit, care
trebuia să-l imite pe al meu. „Sunt așa delicată, sunt o prințesică“, s-a
maimuțărit ea.
— Ești exact ca ei, a spus apoi.
Începuse să ridice tonul și să se enerveze.
— Rece, lipsită de inimă și fățarnică. Cred că poți să și fii cu ei.
M-am uitat în jur la celelalte mese – nu mai stătea nimeni chiar lângă noi,
dar câțiva oameni au întors privirea.
— Nu-i OK, am spus și m-am ridicat. Nu mai poți să țipi la mine. Plec.
S-a uitat năucă la mine. Am traversat curtea, am traversat bucătăria
trecând pe lângă șirul de bucătari, prin agitație, căldură și zgomot. Eram
conștientă de spatele meu și de picioarele mele. Orice vedea ea în timp ce
mă îndepărtam – mișcările, hainele, felul în care pășeam – i-ar fi putut
confirma spusele. Am încercat să merg ca întotdeauna, ca atunci când eram
cu ea, ca să vadă mersul acela și să înțeleagă că încă eram cea de odinioară.
Am grăbit pasul imediat ce am ieșit pe ușă, în caz că mă urmărise ca să mai
țipe la mine. Îmi doream să vină după mine; eram îngrozită că o să vină
după mine.
Am mers pe jos acasă. Îmi tremurau mâinile. O abandonasem pe mama.
O lăsasem complet singură. Străzile erau pustii și liniștite. Aveam o senzație
de calm ciudată, un calm prea puternic; eram în același timp o fată care
mergea pe stradă și o fată care observa o fată care mergea pe stradă. Eram
ce-mi spusese ea, genul de persoană care-i părăsește pe cei dragi.
Tot priveam peste umăr. Când nu întorceam capul aveam grijă să evit
fructele tari ale arborilor de gumă care erau îmbrăcați în portocaliu aprins și
roșu, cu frunze în formă de stea, iar pentru că în ziua dinainte plouase, pe
jos erau frunze, nefiresc de strălucitoare pe trotuarul cenușiu. Fructele erau
de mărimea unor cireșe, maro, cu codițe maro. Lăsau urme alunecoase de
culoarea ruginii pe trotuar. Aceleași fructe căzuseră din copacul de la casa
din Rinconada pe terasă, cu un pocnet – atât de multe că-mi fusese
imposibil să pășesc pe-acolo fără să-mi pierd echilibrul, până ieșise mama
să le măture.
*

Când a venit perioada alegerilor, la o lună sau două de la începutul

semestrului, am împărțit pliante în care anunțam că intru în cursa pentru
șefia clasei. În timp ce le împărțeam mi-am dat seama că problema era că
nu-i cunosc pe ceilalți elevi, care se știau toți între ei, iar ei nu mă știau pe
mine. Eu purtam o fustă neagră care-mi ajungea până la jumătatea gambei;
ei treceau pe lângă mine îmbrăcați în blugi, în grupuri de doi sau trei, și-mi
zâmbeau cu jumătate de gură. Câțiva au luat pliante. Alții se strâmbau și
ziceau „Nu, mersi“.
— Scuze, tu cine ești? a întrebat o fată.
— O colegă nouă dintr-a noua, am zis. Tocmai m-am mutat aici.
— Și vrei să fii șefa clasei?
— Da, am zis, dându-mi în același timp seama cât de absurdă era situația.
A luat un pliant și s-a îndepărtat.
La Lick-Wilmerding, elevii veniseră de la mai multe școli; aici, cei mai
mulți se cunoșteau din grădiniță. Umbla zvonul că sunt fata lui Steve Jobs,
lucru care probabil mă făcea și mai puțin populară pe liste, dar pe atunci nu
eram conștientă de asta. Nu eram decât jenată, puțin rușinată, căutând cu
încăpățânare să ajung șefă de clasă – de parcă printr-o voință suficient de
puternică aș fi reușit să recreez triumful de la fosta școală.
S-au numărat voturile și a câștigat un băiat pe nume Kyle. Purta cămăși
ecosez și pantaloni kaki și avea voce puternică, fermă, un măr al lui Adam
voluminos și gâtul lung.
În seara aceea, tata și Laurene au plecat la o petrecere, iar eu am avut
grijă de fratele meu. Mă puneau să stau cu el mult, cerându-mi lucrul ăsta în
ultima clipă, când li se definitivau planurile. Îl iubeam pe fratele meu și nu
mă deranja să am grijă de el, dar mă simțeam nevăzută atunci când mi-l
puneau în brațe fără să mă întrebe și plecau. Tata mă părăsise o dată când
eram mică; acum mă lăsa să am eu grijă de următorul lui copil, în timp ce el
pleca de-acasă.
I-am dat de mâncare în timp ce se zvârcolea încântat, i-am citit cărți pe
care a încercat să le rupă și am încercat să-l adorm cântându-i. Nu voia să
adoarmă. A plâns, iar laptele pe care l-am încălzit și verificat pe încheietură
nu l-a liniștit. Mi s-a părut că a urlat preț de câteva ore, stacojiu la față, cu
obrajii umezi și gura larg deschisă.
Am sunat la numărul pe care mi-l lăsaseră. N-a răspuns nimeni. M-am
foit de colo-colo cu el în brațe, prin fața geamurilor care noaptea deveneau
oglinzi, întrebându-mă dacă prin aceleași lucruri trecuse și mama cu mine.
Cam la o săptămână de la micul dejun de la Il Fornaio, am vorbit cu mama
la telefon. A spus că-i pare rău, că n-ar fi trebuit să strige la mine, că nu era
supărată pe mine și că înțelegea de ce plecasem. Primise o slujbă bună,
picta șabloane și reclame pentru un spital de femei și copii din Los Angeles,
ceea ce însemna că timp de cam o lună urma să fie plecată și că n-o să ne
vedem, dar că puteam vorbi noaptea.
Când s-a întors, a început să facă abțibilduri cu animale din pânză, de
lipit în camerele copiilor. Un spital din apropiere a angajat-o să decoreze
câteva săli cu șabloane, iar un alt spital a angajat-o să picteze copaci cu
numele donatorilor imprimate pe câte un fruct. A angajat un asistent care s-
o ajute cu proiectele mai mari și au lucrat împreună în garajul ei transformat
în timp ce ascultau Cranberries, Talking Heads, Paul Simon, Ladysmith
Black Mambazo.
Părinții mei se mai întâlneau din când în când prin oraș, la Country Sun
sau Whole Foods. Aflam de aceste întâlniri de la mama, căreia nu-i plăcea
să dea de el, dar spunea că se purtau frumos, se salutau sau schimbau două
vorbe despre mine, sau că el o ruga s-o salute pe Tina.
Tina și mama erau încă prietene și uneori luau micul dejun la Joanie’s
Cafe pe California Avenue. Când am întrebat-o ce mai făcea Tina, mama
mi-a spus că tata o suna de zece sau douăzeci de ori pe zi, lăsându-i mesaje
pe robot despre cum voia să fie din nou împreună.
Într-o dimineață tata a terminat de citit ziarul, apoi i-a cântat This Old
Man18 fratelui meu, accentuând unele versuri și prinzându-l de mâini în
timp ce fratele meu se agita să scape.
Laurene a ieșit din bucătărie să se schimbe pentru ora de aerobic; tata s-a
oprit o clipă din jocul cu Reed și s-a uitat la mine.
— Auzi, a zis, ce crezi că mai face Tina?
Începuse să mă întrebe de Tina când rămâneam singuri noi doi, sau când
rămâneam singuri cu Reed, de fiecare dată ca și cum ar fi fost prima oară,
ca și cum abia atunci îi trecuse prin minte. În curând a devenit singurul
subiect, pe atunci, despre care discuta cu mine deschis, făcându-mă să mă
simt importantă, încât, chiar dacă mă simțeam de parcă aș fi făcut ceva rău
pe ascuns, îmi plăcea.
— Cred că e bine, am răspuns.
Nu i-am arătat că știu ceva despre telefoane sau că înțelegeam că
întrebarea lui era mai puțin despre Tina și mai mult despre el însuși. Știam
prea multe. Nu voiam să-i dau atât de multe informații încât să nu mă mai
întrebe. Simțeam că am o putere ciudată și minunată deopotrivă: știind
lucruri despre Tina îi eram utilă, chiar dacă neloială și vicleană.
— Mi-e tare dor de ea, a zis.
Când Laurene s-a întors, ne-am jucat cu Reed în bucătărie și am pregătit
prânzul. Tata a ieșit și s-a întors cu aparatul de fotografiat, aparatul scump,
cu obiectiv mare, pe care nimeni nu mai avea voie să-l atingă. Voiam să
apar în pozele pe care le făcea. Voiam lucrul ăsta cu disperare.
În același timp, îmi doream să fiu fratele meu în loc de mine însămi. Nu
conta dacă trebuia să renunț la viața de până acum, pentru că nu însemna
nimic. Îmi imaginam că n-ar fi fost vorba de moarte, ci că – norocoasa de
mine – aș fi devenit el, de data asta născută cum trebuie. Îmi imaginam
bucuria nestăvilită. Dorința era mai puternică decât oricare alta de până
atunci și avea o forță neobișnuită, năvalnică, iar din pricină că era atât de
diferită de viața obișnuită o parte mică din mine chiar credea că se poate
îndeplini. Mi-am căutat în palmă un semn care să-mi arate când sau cum o
să se întâmple.
— Lisa, dă-te la o parte, a zis pe un ton oficial, ținând aparatul la ochi.
Obiectivul arăta ca o bucată de marmură sau un iaz adânc, nemișcat.
Am sărit lângă chiuvetă, afară din cadru. Din spatele lui, l-am încurajat
mai departe pe fratele meu să zâmbească, ca să nu-și dea tata seama că mă
rănise.
— Steve, poate să vină și Lis, a spus Laurene.
A întins mâna spre mine.
— Hai, Lis.
Am trecut lângă ea. Eram atât de recunoscătoare, încât tremuram.
Într-o dimineață, devreme, Laurene m-a luat cu ea într-o excursie
organizată de Societatea Audubon. Am mers într-un microbuz plin cu
oameni la o rezervație naturală, cu copaci subțiri, înalți, de-o parte și de alta
a unei poteci cu nisip și păsări care se mișcau printre ramuri.
Câteva zile mai târziu, tata a intrat în camera mea. Era distras de ceva, nu
putea sta locului.
— Ce e? am întrebat. Ce s-a-ntâmplat?
— În viață contează doar ce faci cu mâinile tale, a zis el.
— Nu pricep, am spus.
— Excursia aia după păsări, a răspuns. Genul ăla de… chestie.
La ce se referea? Excursia mi se păruse nevinovată: am mers în tăcere, cu
privirea în sus, ducând cu noi binocluri și căutând sursa trilurilor pe care le
auzeam.
— Genul ăsta de chestii nu înseamnă nimic. Nu sunt reale.
— Știu, am spus cu însuflețire, cu toate că nu știam.
Mai târziu, am înțeles că excursia ne fusese oferită în speranța că el sau
Laurene o să contribuie cu bani la Societatea Aubudon, lucru care pe el îl
deranja profund.
Nu voiam să fiu conștiința lui – persoana căreia i se destăinuie de fiecare
dată când ceva nu merge bine, cea cu care să împărtășească un sistem de
valori mai strict. Eram doar o fotografie granulată și veche dinaintea
momentului în care „s-a pierdut“, cum zicea mama. Fotografia aduna praf,
iar el mai trecea din când în când s-o privească, să șteargă praful ca s-o vadă
mai bine, dar apoi o abandona din nou și o uita.
 — Oamenii care nu se nasc aici – se referea la California – pur și simplu
nu pricep.
Uneori, când plecam din casă, Laurene îmi strecura o bancnotă de
douăzeci de dolari astfel încât el să nu vadă. Îmi spunea că sunt frumoasă.
Am întrebat o dată dacă dădea bani pentru acțiuni caritabile și el s-a răstit
la mine, zicând că „nu-i treaba mea“. Laurene cumpărase o rochie de catifea
pentru nepoata ei folosind cardul lui de credit, iar el îi tot reproșa, citind
suma de pe bon cu voce tare în bucătărie. Am crezut că această cumpătare a
lui era motivul pentru care n-aveam cine știe ce mobilă și că nu angaja
oameni care să aibă grijă de fratele meu sau să curețe prin casă pentru că era
zgârcit, deși e posibil să nu fi fost adevărat. Calcula cu voce tare cât costau
lucrurile, la magazin, la restaurant, la Gap, spunea cât își poate permite o
familie normală și se indigna când lucrurile erau prea scumpe și refuza să le
cumpere, când eu nu-mi doream decât să accepte că nu e un om normal și
să-și facă de cap. Auzisem și că era generos, că Tinei îi cumpărase o Alfa
Romeo, lui Laurene un BMW, și îi mai plătise și împrumutul pentru
facultate. Am crezut că era reținut numai cu mine, că numai mie refuza să-
mi ia blugi, sau mobilă, sau să-mi repare caloriferul, și că în rest era
generos. Mi-era greu să înțeleg cum poate cineva cu atâția bani să creeze
sentimentul de puțin, cum poate să nu ne răsfețe.
Pe lângă Porsche, tata ținea un Mercedes mare, argintiu. Eu îi spuneam
Small Nation, o poreclă pe care o inventasem.
— De ce Small Nation? a întrebat.
— Pentru că e suficient de mare încât să încapă în el întreaga populație a
unei țări mici, e suficient de greu s-o zdrobească și suficient de scump să-i
hrănească pe toți vreme de un an, am zis.
Era o glumă, dar voiam și să-l jignesc pentru că pe el însuși cheltuia
mult, să-l arunc într-un moment de reflecție interioară, să-i provoc o
revelație.
— Small Nation, a zis chicotind. E amuzant, Lis.
Într-o zi, când eram acasă, când treceam unul pe lângă celălalt pe coridor,
tata mi-a zis:
— Știi, fiecare nouă iubită a mea a avut o relație mai dificilă cu tatăl ei
decât precedenta.
 Nu știam ce să înțeleg sau de ce-mi spusese asta.
La fel ca mine, majoritatea femeilor pe care le știam nu avuseseră tați în
copilărie: muriseră, divorțaseră sau plecaseră pur și simplu. Nu era ceva
unic sau important să n-ai tată. Tata era important altundeva. În loc să mă
crească pe mine, inventa aparate care schimbau lumea; era celebru, făcea
cunoștință cu lumea bună, strângea bani, conducea drogat prin Sudul
Franței împreună cu un miliardar pe nume Pigozzi și ieșea cu Joan Baez.
Mă gândeam că nimeni n-o să spună vreodată Hei, omul ăla mai bine și-ar
fi crescut fiica. Câtă aroganță! Oricât de rănită mă simțeam că-l pierdusem
atâta vreme și oricât de puternică răsărea durerea în mine o suprimam, sau
nu eram pe deplin conștientă de ea: erau sentimente greșite, egoiste; eu nu
contam. Nu puneam preț pe importanța mea pentru el, importanța lui pentru
mine, nici măcar pe importanța taților și copiilor în general. Atitudinea asta
devenise atât de familiară că nici n-o mai observam. Era ca aerul pe care-l
respiram.
Numai de curând, când un prieten vechi, el însuși tată, m-a sunat să-mi
spună că fiica lui se logodește, am înțeles ceva nou. Fiica lui și logodnicul
ei au venit să-i dea vestea, iar pe el l-a podidit plânsul, lucru care l-a
surprins și pe el.
— Ce anume te-a făcut să plângi? am întrebat.
— Din clipa în care s-a născut a fost misiunea mea, misiunea noastră, s-o
protejăm și să avem grijă de ea, mi-a zis. Mi-am dat seama că de acum
încolo o să fie misiunea altcuiva. Nu mai sunt în linia-ntâi, nu mai sunt eu
omul de bază.
Când am terminat de vorbit am început să cred că am subestimat ce
ratasem, ce ratase și tata. Când locuiam la el, am încercat să exprim lucrul
ăsta în limbajul mașinii de spălat vase și al canapelelor și bicicletelor, să-i
reduc absența la niște lucruri. Aveam impresia că-mi datorează mofturi, o
senzație puternică, dureroasă. De fapt, era ceva mai mare – ceva ce la
telefon, preț de o clipă sfâșietoare, simțisem că e un întreg univers complex:
grija și iubirea care nu pot exista decât între un tată și copilul său, și pe care
noi le-am ratat.
Când citeam, nu mă simțeam singură sau conștientă de sine. Mă simțeam
înălțată de poveștile acelea. Citeam câte-un teanc întreg odată, când o carte,
când alta, ca să le termin pe toate deodată, când finalurile multiple se
prăvăleau asupra mea ca sunetele timpanelor de la sfârșitul unei piese
muzicale. Când mă opream din citit mă simțeam din nou singură, de parcă
s-ar fi deschis larg fereastra către lumea obișnuită.
Tâmplarul care a construit masa de schimbat scutecele pentru fratele meu
a construit și biblioteca de pe unul dintre pereții din biroul tatei, având grijă
să potrivească spatele fiecărui raft în striațiile peretelui alb, de cărămidă
aparentă. În unele nopți, după ce tata se culca, intram în biroul lui și
răsfoiam cărțile, printre care una despre Noguchi și alte două intitulate
Ascensiunea și decăderea celui de-al Treilea Reich și Autobiografia unui
yoghin. Pe masa de lucru, lângă computerul NeXT, era o cutie cu
douăsprezece pixuri negre cu gel. Le folosea mereu, de obicei avea unul și
în buzunar. Am luat trei. M-am așezat pe covorul din biroul lui, în timp ce
toți ceilalți dormeau, și am citit cu pixul în mână. Aveam o senzație de
belșug și un sentiment de libertate date de faptul că aveam la dispoziție
orice carte îmi doream, și pixuri, și că nimeni nu mă deranjează și nu mă
urmărește.
Cam pe atunci am citit Franny și Zooey a lui Salinger. Era un exemplar
broșat, cu text negru și două dungi colorate pe copertă. L-am citit până s-a
deșirat și coperta s-a murdărit de la mâinile mele și de la rucsac. Trenuri,
gări reci, paltoane, cămine, localuri de la marginea șoselei, băuturi – asta
era Coasta de Est, Ivy League, Harvard –, o altă planetă, un alt nivel. Oare
chiar exista? Mă îndoiam. Personajele foloseau cuvinte pe care nu le știam,
ciuntite și alunecoase. Cu toate astea, îmi doream să fiu Franny. Era dintr-o
bucată. Deborda de „absolut“ și „minunat“ și „îmi place la nebunie“.
Trenurile erau numere: zece-cincizeci-și-doiul. Se opreau la peroane reci
unde-ți vedeai aburii respirației. Ca să se protejeze de frig, lumea purta
paltoane, pardesie, haine din blană de raton, haine cu nasturi căptușite cu
lână.
Am hotărât să merg la Harvard pentru că asta era facultatea despre care
se vorbea în carte. Voiam să plec, să scap de orașul ăsta, de lumea părinților
mei. Nu voiam să le dau de înțeles cât de ferm era planul meu pentru că ar
fi putut încerca să mă oprească.
Era diferit de orice făcuseră ai mei, dar aveam șanse să-i impresionez
chiar și așa. Ăsta mi se părea răspunsul: un plan de scăpare împotriva căruia
să nu aibă ce să protesteze. Nu știam ce vreau să studiez sau cum vreau să
fie la facultate, dar mi-am zis că dacă ajung la Harvard totul o să se
limpezească.
Am început să strâng paltoane fără să-mi dau seama de ce, am început să-
mi doresc paltoane de ziua de naștere sau de Crăciun, chiar dacă în
majoritatea timpului era prea cald în California de Nord pentru genul ăsta
de haine. Pe parcursul anului școlar mi-am dat seama că strângeam pentru
facultate și că strângeam cu o febrilitate hotărâtă (chiar dacă, avea să se
dovedească, deși prea călduroase pentru California, paltoanele aveau să nu
fie destul de călduroase pentru Coasta de Est).
Nu i-am spus tatei cât de hotărâtă eram pentru că era un plan prea firav,
prea neșlefuit ca să i-l împărtăşesc. Am simțit și că n-o să-i pice bine când o
să plec și nu-mi dădeam seama cât de curând urma să se întâmple – chiar
dacă el o ținea mai departe cu glumele despre cum o să mă căsătoresc cu
Biff și Tad și alţii ca ei. Trebuia să evadez pe furiș. Trebuia să mă bazez pe
faptul că, deși nici el nu-şi dorea să crească un copil care să-i rămână pe cap
și să nu mai plece vreodată, hrănindu-se din charisma lui, ar fi putut, fără să
vrea, să creeze genul ăsta de copil.
*

În glumă, tata se întorcea uneori cu spatele și gemea, mișcându-și mâinile în

sus și-n jos până începeau să pară detașate de corp, ale altcuiva.
Când îmi vorbea despre iubire și sex avea o atitudine curioasă și
interesată, eram egali, formam o echipă.
Nu simțeam aceeași repulsie ca atunci când vorbeam despre sex cu
mama. Poate pentru că nu crescusem cu el.
— Hai să recapitulăm bazele, a spus cu blândețe, dar oficios.
Foloseam jargonul din baseball, un sport care nu ne pasiona pe nici unul
dintre noi.
— Adică… pentru sărutat? am întrebat.
— Da. Deci prima bază e sărutatul… a stabilit el.
Știam că e ridicol, dar îmi plăcea. Mă întreba de două ori pe săptămână,
de parcă ar fi uitat între timp. Era un exercițiu repetitiv. N-aveam iubit și
nici nu făceam progrese în direcția asta, dar recapitulam ce știam. El
continua să mă descoasă. Singura nedumerire o aveam în privința bazei a
treia, care se numea „dezumflarea“ și care putea sau nu să presupună sex
oral, așa că n-am adus-o în discuție și speram să nu vrea nici el mai multe
amănunte.
— Și tu la ce bază ești? m-a întrebat.
— La a doua, am zis. De la Nueva.
— Aha, a spus. Super.
Într-o seară când Laurene s-a întors acasă i-am ieșit în întâmpinare lângă
trandafirii din preajma porții.
— Știi computerul ăla, modelul Lisa? a zis ea și a închis poarta, al cărei
inel a clinchetit; părul îi scânteia în razele soarelui și ducea pe umăr o
geantă mare de piele. A fost numit după tine, nu-i așa?
Nu mai discutaserăm vreodată pe subiectul ăsta și nu înțelegeam de ce
mă întreabă asta acum. Poate că o întrebase și pe ea cineva.
— Nu știu. Așa cred, am mințit.
Speram să nu mai insiste.
— Sigur așa e, a spus ea. Hai să-l întrebăm când se întoarce.
— Chiar nu contează, am zis.
Nu voiam să-l aud încă o dată cum spune „nu“. Deși poate că dacă-l
întreba ea ar fi spus „da“.
Câteva minute mai târziu, tata a intrat pe poartă și Laurene i-a ieșit în
cale. Am urmat-o.
— Dragule, a zis, computerul ăla a fost numit după Lisa, nu-i așa?
— Nu, a răspuns el.
— Serios?
— Da. Serios.
— Haide!
S-a uitat în ochii lui. Eram impresionată și recunoscătoare că ea insista
când eu aș fi renunțat. S-au întors cu fața unul la celălalt și s-au oprit pe
cărarea care ducea la ușă.
— Nu, a repetat el.
În clipa aceea mi-am dorit să nu-l fi întrebat. Mi-era rușine că
descoperise și ea că pentru el nu sunt atât de importantă pe cât își
închipuise.
— Atunci după cine a fost numit așa?
— O fostă iubită, a zis și a privit în depărtare, parcă retrăind cine știe ce
amintiri, cu dor.
Înfățișarea asta visătoare m-a făcut să cred că spune adevărul, pentru că
altfel ar fi însemnat că e un actor de mâna întâi. Aveam o senzație ciudată în
stomac, aceeași din momentele când îmi dădeam seama că ceva e fals sau
suspect, dar în ultima vreme o simțeam tot mai des. Și, la urma urmei, de ce
ar fi mințit? Adevăratul lui izvor de sentimente era în mod limpede păstrat
pentru cealaltă Lisa. Nu auzisem niciodată de o iubită din tinerețe pe nume
Lisa, iar când i-am povestit mamei mai târziu reacția ei a fost:
— Aiurea!
Dar poate că nici ea nu știa, poate că o ascunsese pe prima Lisa față de
amândouă.
— Îmi pare rău, puștoaico, a zis el și m-a bătut ușor pe spate, apoi a intrat
în casă.
*

Tata a deschis un plic mare, din hârtie groasă – o invitație la o nuntă din
Napa.
— Lis, vrei să vii și tu?
De multe ori când tata și Laurene plecau la petreceri, eu stăteam cu
fratele meu. De data asta urma să fiu inclusă, în public, ca membru al
familiei! Fiica, sora. M-am gândit ce rochie să-mi iau și că trebuia să-mi
cumpăr dresuri – un extaz al deciziilor. Câteva săptămâni mai târziu a venit
și ziua nunții.
Pe drum ne-am oprit să mâncăm sandviciuri la un magazin sofisticat iar
mai târziu, în mașină, tata a scuturat o sticlă de apă când i-am spus că
trebuie să fac pipi. Fratele meu stătea lângă mine în scaunul pentru copii.
Cu puțin înainte să ajungem, tata a ținut o prelegere despre riscuri și
consecințe care mi s-a părut un număr de teatru.
— Lis, știi despre riscuri și consecințe? a întrebat. E o metodă de a hotărî
dacă să faci ceva, o scară variabilă. De exemplu, dacă valoarea riscului e
mică, dar valoarea consecințelor e ridicată, ai putea stabili că nu vrei să faci
lucrul respectiv.
— Am înțeles, am zis.
— Uită-te și la legi, a continuat el. Nu sunt despre ce poți sau nu să faci.
Se bazează pe cazul în care ești sau nu prins. De exemplu, poți să mergi cu
două sute la oră, mult peste orice limită de viteză din țară, poți să mergi cât
de repede vrei, câtă vreme nu te prinde nimeni.
Mi-am amintit de o poveste pe care mi-a spus-o mama, despre cum,
înainte să se cunoască, el conducea spre casă cu o asemenea viteză prin
Woodside – fără plăcuțe de înmatriculare –, că poliția nu reușea să-l prindă.
Era tipul mișto, tipul rapid, care-mi explica mie cum să încalc regulile.
Vedeam libertatea pe care ți-o oferă o inteligență ca a lui, cum te face să fii
dezinvolt.
Ceremonia urma să aibă loc la Meadowood Napa Valley, cu intrarea ei
măreață, cu arcadă, undeva lângă traseul de golf, dincolo de piscine și de
apartamentele care arătau ca niște cabane de lemn.
Am ajuns la hotel, am intrat în cameră și am început să ne pregătim cu
toții. Laurene l-a îmbrăcat pe fratele meu într-o salopetă de bumbac
albastră. Tata purta un sacou negru, cămașă albă și blugi.
— Bun, gata suntem, a zis, aproape adresându-se ușii.
Ideea că eram invitată la ceremonie fusese subînțeleasă, dar niciodată
exprimată direct.
— Stați așa! Eu nu-s gata încă, am zis.
Abia îmi ridicasem dresurile; pielea umedă a picioarelor le făcuse să se
împotmolească la jumătate.
— Nu-i nimic, a zis Laurene. Nu te grăbi. Uite-l.
Mi l-a dat pe Reed într-un fel care sugera că ea se afla în mișcare și că eu
o să rămân pe loc.
Din tonul ei și din gest am înțeles. Se mișcau repede, parcă voiau să
scape de ceva. N-aveau timp nici să spună ce să mâncăm la cină. Când mi-
am dat seama de greșeala pe care o făcusem, mi s-a făcut rușine mai ales
din cauză că făcusem presupuneri. Dar în mașină, când îmi atârnasem
rochia, ar fi putut să-mi spună că n-o să am nevoie de haine de ocazie.
— De ce nu mergeți pe-afară, poate la piscină? a întrebat Laurene în timp
ce ieșeau din cameră.
 M-am schimbat înapoi în blugi. În fața ușii fiecărei camere era lăsat un
cărucior roșu. L-am pus pe Reed înăuntru, fără să-i scot ținuta sofisticată.
Voia să fie tras, apoi dus în brațe, apoi tras din nou. Afară era umed și
răcoare, prea frig ca să înotăm.
— ’er! a zis Reed arătând în sus.
Gâză, copac, piscină. Lumina era estompată de un strat subțire de nori, ca
un șervețel, care o făcea să cadă difuz peste tot și nicăieri.
Când am ajuns în porțiunea unde se termina pavajul și începea terenul de
golf, l-am ridicat din cărucior și el a fugit înainte, spre marginea piscinei,
aproape împiedicându-se de bulgării de pământ din iarbă, dar reușind să-și
păstreze echilibrul, mereu pe punctul să cadă, ca o marionetă. Am alergat
după el și l-am prins, l-am ajutat să se întindă pe burtă pe buza de ciment a
piscinei ca să atingă apa. M-am ghemuit lângă el și l-am apucat de picior. A
lovit cu mânuțele suprafața apei.
— Plici, plici, plici, am zis.
— Lici, lici, lici, a repetat el.
Din spate am auzit zgomotul unui motor și râsete. Am ridicat privirea și
am văzut trecând o decapotabilă, o mașină sport de colecție, numai crom și
crem, din care atârnau afară mâini și picioare – adolescenți. Roțile mașinii
au crănțănit pe drum până la aleea care cotea de la hotel spre șosea sub un
rând dublu de copaci cu ramuri înalte, curbate, care-ți dădeau impresia că te
afli într-o cameră uriașă, luminată de razele care străbăteau coroanele verde
crud.
Nu vreau să fiu aici și să fac pe dădaca, mi-am zis. Acolo vreau să fiu. În
mașina aia, cu ei.
*

Într-o seară, după ce l-am culcat pe fratele meu, când Steve și Laurene erau
afară, am cotrobăit la etaj. Am umblat în dressingul lui Laurene, unde
speram să găsesc o bijuterie sau o haină sau o fotografie veche. Un secret pe
care ea-l avea și eu nu. Am găsit o cutie cu cremă albă de piele, cu urme la
suprafață acolo unde o atinsese, o sticluță de parfum înaltă, triunghiulară, cu
dop rotund de sticlă, câteva fotografii cu fratele meu. Oglinda înaltă îmi
distorsiona imaginea, făcându-mi șoldurile late. Dressingul ei era
dezamăgitor pentru că refuza să-mi dezvăluie mai multe despre ea.
Am trecut prin baie în dressingul tatei. Pe rafturile lui erau șosete,
cravate, pulovere care foșneau din pricina hârtiei pe care o mai aveau în ele.
În partea din stânga a sertarului am observat marginea lucioasă a unui plic
maro.
M-am uitat înăuntru: un teanc de bancnote de o sută de dolari, gros de
cinci centimetri! Erau acolo mai mulți bani decât văzusem vreodată. Am
rămas năucă, la fel ca atunci când descoperisem o invazie de gărgărițe, o
sută sau o mie de insecte care se târau de-a lungul unei ramuri, după ce
până atunci nu le văzusem decât una sau două în același timp.
M-am uitat prin ele, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul. Toate
bancnotele erau noi și foșnitoare și emanau un iz de alcool și de pânză de
sac. Teancul era atât de gros, încât, răsfoindu-l, bancnotele se grupau în
straturi. Am luat una, am împăturit-o și am pus-o în buzunar. Apoi am
închis sertarul și am coborât. Îmi transpirau palmele; m-am șters pe blugi.
Avusese o cameră de supraveghere acolo? Lăsasem amprente? Eram
neliniștită, de parcă m-ar fi pândit cineva din spatele unei uși. Îmi simțeam
picioarele ciudate, ca de gumă, iar prin mâini îmi trecea un fior plăcut,
asemenea curentului electric.
Eram o hoață. Dar n-aveam să mai iau vreodată. Nu voiam să-mi forțez
norocul. Era prima și ultima oară. Dacă tata ar fi descoperit ce am făcut, ar
fi avut dovada că eram nevrednică până-n măduva oaselor și că meritam să
mă țină departe de el. Gândul la nelegiuire mă făcea mai dornică decât
oricând să le fac pe plac. Am ieșit și am tăiat niște flori din curte, apoi le-
am pus în vaze prin casă.
Din seara aceea, ori de câte ori tata zicea „Lis, trebuie să stăm de vorbă“
sau chiar numai „Lis“ mă pregăteam să mă acuze.
La mall, pe un manechin din vitrină, am văzut un trenci Benetton de
culoarea cositorului, ca partea de jos a unei frunze. Costa șaptezeci și nouă
de dolari. Nu era căptușit, era genul de material folosit la gecile subțiri de
ploaie, dar se lega atrăgător în talie, iar silueta adultă îmi amintea de ceva
ce ar purta Candice Bergen pe ploaie în drum spre o întâlnire importantă.
A doua oară când au plecat, m-am furișat din nou în dressingul tatei,
tremurând de teamă și surescitare. Nu-mi dădeam seama dacă numărul
bancnotelor crescuse față de data trecută.
De data asta, pentru orice eventualitate, în caz că nu mă mai întorceam,
am luat două.
Problema apărea când voiam să plătesc cu bancnotele de o sută. Nu erau
acceptate peste tot – pe prima mi-o refuzaseră la o cafenea de peste drum de
liceu. Mi-era teamă că vânzătorii o să înceapă să se-ntrebe de unde am o
bancnotă atât de mare și că vorbele o să ajungă la urechile tatei. Ca atare,
încercam să le folosesc foarte subtil, să nu mă duc niciodată la același
magazin de două ori, căutând să par nonșalantă și încrezătoare.
La magazinul Benetton m-am pregătit ca vânzătoarea să-mi refuze
bancnota. În loc de asta, a luat-o fără să ridice privirea, a împăturit trenciul,
i-a dat drumul într-o sacoșă de hârtie și mi-a dat restul. Am ieșit. Haina era
aproape la fel de ușoară ca hârtia în care era pusă. Parcă pluteam –
transformasem fiorul banilor într-un obiect tangibil.
Când am ajuns acasă, am ascuns trenciul în fundul unui raft. Nu puteam
să-l port; și-ar fi dat seama. Încă o haină pentru colecția de facultate.
N-am economisit banii pentru că nu înțelegeam rostul economiilor. În
schimb, mi-am căutat lucruri pe care să le cumpăr și i-am cheltuit aproape
imediat pe toți. Pe lângă câteva lucruri pentru mine, am cumpărat cadouri,
în mare parte, pentru ai mei, Laurene, fratele meu, de zile de naștere și de
Crăciun. Auzeam lumea cum vorbește despre economii ca să-și cumpere în
viitor ceva ce voiau – dar pentru mine nu avea sens, pentru că puteam să
dau de un obiect pe care să mi-l doresc cu ardoare pe loc, și ce rost avea să
fac economii dacă îndeplineau același scop, doar că mai târziu? Mai
auzeam și cum se vorbește despre economii pentru urgențe, sau despre
economii doar de dragul economiilor. Mi-am zis că în caz de urgență o să
mă descurc cumva, prin tenacitate și farmec. Aș fi fost mai deșteaptă decât
cei care făceau economii.
În seara aceea la cină, tata mi-a zis că în curând o să vină un fotograf care
să facă poze cu familia. Mâinile au început să-mi tremure. Am mai spart un
pahar.
Când a venit fotograful într-o dimineață, el și asistentul lui au prins un sul
de hârtie albă de o grindă din living, apoi l-au tras în jos ca să obțină un
fundal. Mai întâi i-a făcut poze doar fratelui meu care purta un costum de
blugi și stătea în picioare. Apoi a făcut poze cu noi toți, eu stând în spatele
lor; apoi cu Laurene ținându-l pe fratele meu, amândoi cu fața la cameră. Ea
purta o vestă lungă, cu model și franjuri, și platforme.
— Lis, o să te rugăm să nu stai în următoarea poză, a zis tata.
Am ieșit din cadru și m-am uitat la ei, prefăcându-mă că nu-mi pasă. La
un moment dat, în timp ce se trăgeau câteva cadre cu tata ținându-l pe
fratele meu, Reed a început să plângă, iar Laurene l-a dus sus să-i schimbe
pampersul. Tata s-a strecurat în birou să lucreze, dispărând ca de multe alte
ori în pauze.
Era o zi cu lumină difuză și apoasă, cu un soare ca o pată galbenă în
spatele norilor. Fotograful s-a uitat la mine, care stăteam lângă el.
— Pot să-ți fac câteva poze? a întrebat.
— Mi-ar plăcea mult, am zis, chiar dacă simțeam că nu-i voie.
Purtam blugii pe care-mi spusese tata să-i port.
— Stai, am zis și am alergat pe culoar în dormitor, unde mi-am pus o
rochie a mamei din anii ’70, care atârna în dressing.
Îmi venea ca un muumuu19: mâneci lungi care se prindeau cu nasturi la
încheietură, un model de flori mici aurii și crem pe un fond negru și contur
auriu subțire în jurul gâtului și mânecilor. De la răscroiala decolteului plat
îmi atârna în jos până la glezne.
Îmi dorisem de ani întregi o fotografie realizată de un profesionist – le
vedeam în ramă pe pereți acasă la prietenele mele; acum chiar se întâmpla,
dar fără mama. Faptul că-i purtam rochia era un mod de a o avea și pe ea
acolo. Cui îi mai păsa că rochia era veche și demodată?
Am alergat înapoi pe coridor desculță și, fără suflu, am stat în picioare
unde mi-a zis el, lângă un scaun Eames și divan. Știam că profit furând
lumina reflectoarelor; tata ar fi putut să simtă lucrul ăsta. O rafală de clicuri;
cu cât apăsa mai repede pe buton, cu atât aveam mai multe fotografii. Am
zâmbit larg, mi-am dezvelit dinții, mi-am făcut ochii mai strălucitori.
Tata a apărut din birou.
— Ce faci? a întrebat măsurându-mă de sus în jos cu privirea.
— A zis că-mi face…
— Oprește-te, i-a zis fotografului. Oprește-te în clipa asta.
 *

Într-o seară, în timp ce spălam vasele și vorbeam la telefon cu mama, i-am

spus că am programare la dentist și s-a oferit să mă ducă ea cu mașina. I-am
acceptat ajutorul cu un sentiment de vinovăție, bănuind că tata și Laurene n-
o să fie de acord că mă duce prin diverse locuri. Aș fi fost sub influența ei
când trebuia să rămân sub a lor. Aș fi putut merge cu bicicleta la
programare, așa cum mă îndemnaseră ei, dar mi-era prea lene să fac
patruzeci și cinci de minute străbătând orașul ca să ajung la dentist, la
doctor, la terapeut, mai ales dacă mama se oferea să mă ducă. Oare genul
ăsta de sarcini o făcuseră pe mama să nu poată avea grijă de mine? Acum,
împovărând-o, aș fi putut s-o împing dincolo de o anumită limită.
A insistat că nu era o problemă.
— Vreau să te ajut, a zis. Dar să nu întârzii. Nu-mi place să te aștept în
fața casei ăleia.
Sâmbătă eram cu toții în bucătărie. Pe ferestre se vedea Santa Rita, unde
urma să parcheze mama, așteptând să ies în goană. Nu le spusesem tatei și
lui Laurene că urma să vină.
În dimineața aceea în bucătărie, ne-am contopit într-o familie.
— This old man, he plays one, he plays knick-knack on my thumb, îi
cânta tata lui Reed, care stătea în poala lui și-l plesnea peste genunchi.
Tata i-a prins mânuțele și i le-a răsucit una în jurul celeilalte. Lui Reed îi
crescuse de curând încă un dinte. De ce, întreba Reed la nesfârșit ca răspuns
la orice spunea vreunul dintre noi. Decedecedece? Erau numai coatele și
genunchii de el, păr aproape alb de blond, buze roșii, bărbie cu gropiță și
bicepși miniaturali. Îmi plăcea la nebunie râsul lui, cu capul dat pe spate și
brațele ca niște spaghete răsucindu-se cât să nu le poți prinde. Mă trezea
dimineața devreme, intra alergând în cameră și mă gâdila sub braț.
Eu și Laurene am făcut bruschette după rețeta ei.
— Bravo, Lis, mi-a spus în timp ce stropeam pâinea cu usturoi și ulei. În
clipa aceea trăiam din plin sentimentul de familie adevărată, de fericire în
bucătărie. Atinseserăm o culme.
Mama probabil că ajunsese deja în față și mă aștepta. Știam că ar fi
trebuit să fiu deja afară, gata de plecare. Îmi doream să nu fi făcut planul cu
ea, să pot cumva s-o fac să plece. Speram să aibă răbdare să aștepte; poate
ar fi înțeles că nimic nu era mai important decât asta.
S-a sprijinit de claxon, care a scos un zgomot prelung, ca un horn de
ceață. Nu se gândea la vecini? Nu-i era rușine? Când claxona așa, trebuia să
dau buzna afară din casă cât de repede mă țineau picioarele. De ce oare
clipele de apropiere în familie apăreau exact când mama venea să mă ducă
la o programare?
Când am ajuns la mașină, era deja furibundă și vorbea printre dinți.
— Mi-ai promis, a spus.
— Știu, dar…
— Nu-mi place să aștept în fața casei ăsteia de parc-aș fi servitoarea ta.
Nu doar că mă ducea în diverse locuri, dar începusem și să rămân la ea,
uneori o săptămână sau două. Periculos era intervalul dintre cele două stări,
mersul până la mașină, cele patru cvartale, cele câteva zile de acomodare –
de parcă părinții mei (care aveau valori, diete și credințe mistice
asemănătoare) ar fi fost nu doar separați, ci ar fi operat conform unor
principii radical diferite. Casele lor erau aproape una de alta, însă atmosfera
din fiecare era atât de diferită, încât îmi amintea de ceva ce citisem despre
suprafața Lunii: dacă pui mâna pe linia care separă lumina de umbră, o
parte a mâinii o să înghețe, cealaltă o să ardă.
În curând am redus numărul de drumuri între case, extinzându-mi
șederile de la o săptămână la două săptămâni, de la o lună la două luni.
— Aș vrea să stau mai mult acasă la mama, i-am zis tatei la sfârșitul verii
dinaintea clasei a zecea. Poate jumătate din timp.
Întrucât părinții mei nu fuseseră vreodată căsătoriți și nici nu divorțaseră,
custodia nu se stabilise oficial. Iar acum, că-i respectaserăm condiția să nu
ne vedem timp de șase luni, m-am gândit că aveam voie să hotărăsc unde
merg. Nu i-a picat bine, dar nu mi-a interzis. Nu voia să mă ducă cu mașina
de la unul la altul, iar când mă întorceam de la mama nu vorbea cu mine
câteva zile.
Primele două zile la mama aveau o căldură excesivă, deveneau aproape
grețoase, pentru că ea venea după mine peste tot, îmi făcea toate mofturile,
îmi gătea cu o cantitate de ulei care înțelesesem că era în exces și cu unt din
belșug. Mă simțeam superioară. Știam lucruri pe care ea nu le știa. Aveam
un rafinament estetic pe care ea nu-l avea, îmi spuneam. Mă atingea pe cap
și venea să-mi ureze noapte bună, când învățasem deja să trăiesc fără asta.
Nu suportam cât era de dependentă de mine, de vulnerabilă, voia să fie
mereu cu mine chiar și când îi spuneam că mi-e bine singură. Nu suportam
gândul că suntem rude, că din cauza ei nu puteam să-mi găsesc locul în
cealaltă casă. Iubirea ei era dezordonată. Era genul de afecțiune în care
simțeam că vrea cu tot dinadinsul să-mi facă pe plac, iar asta a făcut-o să
scadă în ochii mei.
Voiam să fiu altcineva, să fiu mai frumoasă, blondă, înaltă, vrednică – dar
ea părea să mă iubească așa cum eram. Mă îndoiam de gusturile ei.
Speram să nu observe cum o judec. Îmi mușcam limba și-i vorbeam cu
un glas artificial, superior și îi deplângeam stranietatea și adorația pe care o
afișa față de mine.
Apoi izbucneau certurile, ea începea să suspine, zicând că e jignită și că
nu mă port frumos cu ea, moment în care o vedeam din nou ca pe un om,
parcă s-ar fi năruit un zid, mi s-ar fi schimbat perspectiva, apropiindu-mă
din nou de ea. Am continuat să repetăm tiparul ăsta de fiecare dată, chiar și
după ce ne-am dat seama de el.
— Steve nu mă iubește, i-am spus. M-am născut prea devreme.
Stăteam afară pe trepte, sub wisteria, și mâncam o jumătate de pepene cu
lingura.
— Ba te iubește, mi-a zis. Doar că nu știe. Tu, tu ești importantă pentru
el.
Am simțit că înfloresc.
— De fapt știe, a reluat ea, a știut-o mereu, dar e deconectat de el însuși.
Nu-și cunoaște inima pentru că și-a pierdut-o.
Nu eram un nimic; eram ceva. M-am gândit la cum mă întrebase despre
Tina: nu știe ce are până când e prea târziu, iar tiparul se suprapune. Mă
folosește pe mine ca să afle mai multe despre ea, iar mai târziu o să
folosească pe altcineva să afle despre mine și tot așa – suferind tragedia să
nu poată uni vreodată două puncte între ele.
— Mai bine-ți faci tu singur treaba prost decât s-o faci bine pe a altcuiva,
zicea mama.
Era un principiu din hinduism.
 Mai zicea și că: Mama poate avea, tata poate avea, dar Dumnezeu să-l
binecuvânteze pe copilul care are el singur. Ăsta nu mai era un principiu
hindus, era un fragment dintr-un cântec vechi.20
Pe biroul ei se înălța un morman de hârtii – acte de intrare în faliment.
Habar n-aveam în ce situație era. Am văzut un pulover bărbătesc pe
bancheta mașinii.
— E al unui prieten, mi-a zis.
Viața amoroasă nu era subiect de discuție în timpul vizitelor.
Am descoperit mai târziu că fusese cu un matematician de care se
despărțise și acum îi plăcea de cineva de la ora de yoga, un programator din
Bronx care avea centura neagră la karate, dar nu era sigură dacă el o
observase. Joi seara, cei de la yoga ieșeau la o salată și o pizza la Vicolo, pe
University Avenue.
La sfârșitul fiecărei vizite la mama simțeam că o parte din mine iese la
suprafață dintr-o cochilie – poate sufletul meu –, o simțeam peste tot în
jurul meu, ca pe o autoritate liniștită, calmă. Când trebuia să facă drumuri
care n-aveau legătură cu mine – la magazinul cu obiecte de artă, la
cumpărături – mergeam și eu în mașină doar ca să fiu lângă ea.
*

Când stăteam la tata aveam grijă de fiul vecinilor, care avea trei ani.
Locuiau pe Waverley, o stradă mai jos. Aveau o casă cu etaj, din scânduri
bleu, cu gard cu uluci și curte plină ochi de camioane și roboți. Părinții,
Kevin și Dorothy, erau amândoi avocați. Eu abia așteptam să mănânc
biscuiți sărați, brânză de soia și fursecuri – genul de mâncare pe care n-o
aveam acasă la tata – și să citesc în fotoliu, la lumina lămpii.
Ne întâlniserăm în cartier într-un weekend când ieșisem la plimbare cu
tata și cu fratele meu, care dormea. Tata l-a strigat pe Kevin, care meșterea
la mașină în garajul deschis, vizibil din stradă. Imaginea îi amintea tatei de
tatăl lui, Paul. Kevin avea înfățișarea și atitudinea cuiva dintr-un neam de
oameni cinstiți, onești. Tata și Kevin s-au împrietenit și au început să iasă la
plimbare prin cartier. Uneori, în weekend, treceam pe la ei și stăteam în
curtea din spate. Mașina era un Morgan cu bot lung, cu aerisire, vopsea
neagră, lăcuită, țevi din crom scânteietoare și o dungă roșie sofisticată.
 Kevin și Dorothy îmi lăsau impresia că mă plac și mă plăteau mult peste
prețul standard pentru orele în care făceam pe bona. Într-o sâmbătă după-
amiază m-au invitat să mergem cu mașina la ocean și am urcat printre
petice de lumină pe drumul șerpuitor până la deschiderea de la Skyline,
trecând pe lângă un restaurant numit Alice’s, unde se opreau să mănânce o
puzderie de motocicliști. Mai departe, spre plajă, peisajul se schimba și
apăreau dealurile.
Dorothy mi-a împrumutat o bandană, Kevin mi-a împrumutat o geacă de
vânt.
— Cum merge pe-acolo? a strigat ca să se facă auzit peste răgetul
vântului și al motorului.
„Acolo“ însemna „acasă la tata“.
— E bine, am zis. Poate cam frig.
— Frig? a strigat.
— Nu e căldură jos, am țipat ca să mă aud peste rafalele de vânt.
— Ce?
— Nu vrea să repare caloriferul.
Ajunseserăm la un semn de oprire de pe creasta unui deal.
— Trebuie să spăl vasele în fiecare seară și ei n-au căldură acolo jos. Și
nici mașină de spălat vasele. Adică, e stricată.
— De ce nu cumpără una nouă?
— Nu știu.
Situația avea să se schimbe în ultimul an de liceu când, sătulă să mai spăl
vasele cu mâna, m-am gândit să sun pe cineva care să repare mașina. A
reparat-o în zece minute pentru patruzeci de dolari – problema era o
garnitură de cauciuc roasă aproape complet. Când i-am zis tatei că bătrânul
aparat maroniu funcționa din nou s-a încruntat, iar săptămâna următoare,
după ani întregi în care stătuse cu o mașină stricată, a instalat una nouă, de
la Miele.
— Parc-ai fi Cenușăreasa, a zis Kevin.
Era genul de compasiune pe care o căutam – și un lucru pe care-l
credeam și eu despre mine uneori când mă uitam noaptea târziu prin
fotografii.
— Și mă pun și să fac pe bona, am continuat.
 — Ce chestie! a zis Kevin.
Părea să mă compătimească, dar mi-a fost limpede că o considera o
problemă minoră, care a diluat tot restul.
— Și nu vor să-și cumpere o canapea, am zis.
Cu timpul am învățat de care chestiuni puteam să mă plâng și de care nu
– acelea care, oricât de mult nu mi-ar fi convenit, nu stârneau compasiunea
celorlalți.
Nu vrea să cumpere nici măcar o canapea, le spuneam tuturor celor
dispuși să mă asculte.
Adevărul e că existau alte locuri în care puteai sta jos – fotoliile Eames
cu divane, un covor mare oriental, masa din bucătărie, biroul meu –, astfel
că insistența cu privire la canapea și indignarea că ea nu exista mă încurcau
și pe mine. Dar n-am încetat să insist. Puteam recăpăta orice pierduserăm,
puteam recupera tot – numai să vrea să cumpere o canapea.
— Cel mai rău e, am zis, că mă simt foarte singură noaptea. Mi-aș dori ca
tata să vină să-mi spună noapte bună din când în când. Chiar și o singură
dată pe săptămână.
Kevin a scuturat din cap și a zâmbit. Aveam să aflu mai târziu că zâmbea
așa, fără să spună nimic și clătinând din cap, când ceva îl supăra. Avea gene
lungi, ochi scânteietori, o despicătură în bărbie și pe atunci mi se părea un
adult adevărat, un alt fel de persoană decât tata, care era mai băiețos – chiar
dacă erau cam de-o vârstă.
Mult mai târziu, după ce-am petrecut mult mai mult timp cu ei și chiar
am locuit în casa lor, Kevin și Dorothy au trecut peste dorințele tatei și mi-
au dat bani să-mi termin facultatea. Cred că au făcut-o din motivele lor –
ceva legat de trecutul lor și de un sentiment al dreptății. Îi enerva la culme
faptul că tata putea să nu-mi mai plătească taxa de școlarizare și să scape
basma curată doar pentru că avea mai multă putere.
— Mi-aș dori să fie cineva în casa aia care să se gândească la tine, a zis
Dorothy. Cineva care să se-ntrebe „Lisa de ce are nevoie?“.
Era o ușurare să mă plâng lor din pricina caloriferului, a urării de noapte
bună, a canapelei, și îmi conferea un dublu rol: nu doar mă aflam în situația
demnă de compătimit, ci o și priveam; eram deopotrivă cea care suferea,
dar și cea care povestea suferința. N-aveam nici o putere, îmi doream să-l
oblige cineva pe tata să facă cele două sau trei lucruri pe care nu reușeam
să-l conving eu însămi să le facă. Faptul că povesteam altora – și le
primeam compătimirea – îmi dădea o putere pe care n-o aveam când mă
aflam în interiorul poveștii.
Ne-am întors acasă bătuți de vânt, iar ei au pregătit un ceai.
*

— Mă simt așa de singură, i-am zis Monei la telefon. Nu vine să-mi spună
noapte bună.
Mă bazam pe Mona să facă pe intermediarul, un rol pe care l-a jucat și
după ce am terminat liceul și mi-am început viața de adult, purtând frânturi
de informații între noi. Locul ei din mijloc mi se părea o dovadă de
milostenie; poate ar fi ascultat-o pe sora lui.
— Serios? a făcut Mona. L-ai rugat?
— Nu.
— De ce nu-l rogi?
Nu întrebasem pentru că știam că e ceva greșit în faptul că am nevoie de
asta. Aveam nevoie de prea multe. Era o diferență între felul în care știam
că ar trebui să mă simt și felul în care mă simțeam cu adevărat.
— Chestia e, am zis privind curtea ca de smarald prin fereastra mică –
trandafirii ca niște potire, cu flori înțesate de petale ca niște pagini dintr-o
carte îmbibată de apă –, ce nu-nțeleg eu e…
— Ce anume?
— Aici totul arată așa de bine! am zis.
— E o casă frumoasă, a spus ea.
Când te uitai pe ferestrele altor case, case superbe, și-i vedeai pe oamenii
scăldați în lumina dinăuntru, îți închipuiai că sunt fericiți. Acum mă
număram printre cei dinăuntru.
— Cum poate să arate atât de bine, dar să mă simt atât de rău? am
întrebat.
Sigur e ceva în neregulă cu mine, mi-am zis. Nu cu situația.
— La ce altceva te ajută banii, a răspuns Mona, dacă nu tocmai ca să facă
totul să arate bine?
— Auziți, ați vrea să veniți să-mi mai urați noapte bună din când în când?
l-am întrebat pe tata, care stătea în picioare în bucătărie.
Îmi făcusem curaj după discuția cu Mona.
— Ce?
— Doar de două ori pe săptămână, am zis. Mă simt singură.
— Nu, îmi pare rău, a zis fără să stea pe gânduri.
Se așezase în balansoarul din bucătărie și-l sălta pe fratele meu pe picior.
Câteva zile mai târziu, am întrebat-o pe Laurene același lucru.
— Sigur, a zis ea.
M-au năpădit recunoștința și ușurarea, același sentiment ca atunci când
mă chemase să stau și eu la poză, ca atunci când o întâmpinam cu o ploaie
de petale de trandafiri și muguri de lantana când se întorcea de la birou, o
recunoștință care mă făcea să tremur de parcă mi-ar fi fost frig.
În seara aceea ea a coborât prima, s-a așezat în patul meu și și-a întins
picioarele. Când făcea asta parcă avea picioare de manechin, ascuțite,
menite să se potrivească în pantofi cu toc. Mi-am întins și eu picioarele,
încercând să reproduc forma.
— O să coboare și el imediat, mi-a zis.
— Cum ți-a mers azi? am întrebat.
Aprinsesem lampadarul, deși în general îl țineam stins la ora aia. Voiam
să creez o atmosferă plăcută, să nu li se pară o corvoadă să coboare, ci un
răsfăț. Nu m-ar fi deranjat nici dacă doar ar fi vârât capul pe după ușă – mă
interesa doar să-mi spună noapte bună, nu și cât dura s-o facă.
— Foarte bine, Lis. Zi-mi ce citești.
S-a uitat la teancurile de cărți de lângă pat, toate citite parțial. Și ei îi
plăcea să citească. Atunci citeam Franny și Zooey din nou și ultima carte
din Trilogia Cairoului. Și o carte numită Plânsul lui Nietzsche, cu relatări
fictive ale unor revelații psihologice, printre care și una despre o fată
supraponderală care vrea să facă terapie pe parcursul curei de slăbire și
care, la fiecare kilogram pierdut, retrăiește greutățile cu care s-a confruntat
în trecut la exact aceeași greutate. M-a marcat ideea de memorie celulară –
ideea că orice experiență pe care o trăim rămâne înmagazinată în corpul
fizic, chiar dacă amintirea conștientă a întâmplării dispare.
Tata a coborât și s-a așezat pe pat lângă Laurene. Bucuria și ușurarea mă
împiedicau să mă relaxez, parcă aș fi încercat să respir în bătaia vântului.
 — Bun, păi… noapte bună, Lis, a spus tata ceremonios când s-a ridicat,
parcă subliniind momentul.
Ne-am îmbrățișat.
După aceea n-au mai coborât la mine. I-am mai rugat o dată, tata a zis nu,
și de-atunci n-am mai deschis subiectul.

Note
17. Bicicleta-mi place și plimbarea pân’ la școală, și cărțile, și cum arăt și viața mea lipsită de griji
(n. tr.).
18. Cântecel pentru copii (n. tr.).
19. Rochie hawaiiană largă (n. tr.).
20. „Mama may have, Papa may have, / But God bless the child that’s got his own“, versuri din
cântecul God Bless the Child scris de Billie Holiday și Arthur Herzog jr. în 1939 (n. tr.).
 Aptitudini la mare căutare

M
-am înscris în echipa de dezbatere. Încă un lucru pe care-l
puteam face ca să intru la facultate și, asemenea celorlalte
activități dedicate acestui scop, m-a consumat până am uitat de
ce m-am înscris. Genul de dezbatere pe care l-am ales se numea „Lincoln–
Douglas“, după faimoasele dezbateri dintre Abraham Lincoln și Stephen
Douglas. Tema dezbaterii era tipărită pe o fâșie lungă și subțire de hârtie:
„Guvernarea majorității versus drepturile minorităților“. Ce însemna asta?
Și cum puteam să formulăm întrebări despre un titlu? Nu știam.
După ce ne-am pregătit argumentele de ambele părți, după mai multe
runde de exercițiu și după ce am fost la un concurs mic de la Stanford, pe
care l-am pierdut, câțiva dintre noi au plecat la un alt concurs de dezbateri
la o școală numită Lincoln, la distanță de o oră. Dezbaterile aveau loc în săli
de clasă goale, erau moderate de voluntari, părinți și profesori. După fiecare
rundă, pe perete se afișau temele următoare. Între sesiuni, cei patru de la
liceul meu ne întâlneam, ne luam gustări și stăteam pe marginile ghivecelor
de ciment. Școala era mult mai mare decât a noastră, pe pereții claselor erau
scheme care păreau mai sofisticate și mai complicate decât ale noastre.
Împărtășeam în șoaptă povești despre cât de slabe erau argumentele
adversarilor noștri.
Când îmi susțineam punctul de vedere mă înroșeam la față. Când se
întâmpla asta simțeam că plutesc și scot scântei. Ideile parcă-mi erau date
de cineva, la fel și ordinea potrivită a cuvintelor și încadrarea în timpul pe
care-l aveam la dispoziție. În timp ce adversarii mei vorbeau, mie-mi
veneau idei despre cum să-i zdrobesc prin retorică. Chestiunea drepturilor
minorității versus guvernarea majorității era importantă pentru mine la nivel
personal. Singura dezbatere despre care eram destul de sigură că am
pierdut-o a fost împotriva unui băiat, în prima rundă.
În seara aceea ne-am întors acasă. Ziua următoare, duminică, era a doua
și ultima zi din turneu. Am plecat devreme, cu același microbuz.
— Ne întoarcem după ce am pierdut toți, altfel, cât timp mai e cineva pe
liste, așteptăm, a spus antrenorul.
Îi spusesem tatei că o să mai fiu plecată o zi; păruse neîncrezător, de
parcă aș fi inventat echipa de dezbatere.
— Ar trebui să mă-ntorc până la cină, am zis.
Dar tot câștigam. Obrajii continuau să-mi ardă, atât de fierbinți că în timp
ce-mi formulam contraargumentele îmi țineam o mână pe fiecare obraz pe
rând ca să-i răcoresc.
Între runde am sunat acasă și i-am spus lui Laurene că o să ajung mai
târziu decât crezusem. Mi-am dat seama din tonul ei plat că tata nu era
încântat.
— Poți să vorbești cu antrenorul dacă vrei, am zis. Ca să verifici.
— Nu, mersi, a spus ea. Ne vedem când ajungi acasă. Dar s-ar putea să
dormim.
Dacă aș fi câștigat, i-aș fi putut arăta trofeul. Nu mai câștigasem
niciodată un trofeu și a început să mi se pară obligatoriu să-l obțin.
Ziua s-a făcut seară, numărul concurenților de pe coala de hârtie prinsă
pe perete după fiecare rundă s-a împuținat, iar când am intrat într-o încăpere
ca să particip la ce auzisem că ar fi semifinalele (nu era limpede), am văzut
trei membri ai juriului în loc de unul singur.
Nu-mi amintesc cum arătau concurenții, cu excepția primului, dar îmi
amintesc atmosfera din încăpere, din timpul rundei finale, când mi-am dat
seama că o să câștig. N-a durat mult. Deja nu mă mai interesa de care parte
a dezbaterii trebuia să fiu, ciornele pe care-mi notasem argumentele erau
șifonate de atâta folosire. Puteam să depășesc orice argument; le știam pe
toate. La sfârșit ne-am dat mâna. Am simțit o iubire puternică față de
adversarul meu și față de toți concurenții dinainte.
Douăzeci de minute mai târziu, ne-am strâns pentru ceremonia de
premiere.
— Avem doi câștigători la categoria Lincoln–Douglas, a spus bărbatul.
Ținea în mână un singur trofeu. Aproape am sărit de pe scaun.
— Din păcate, avem un singur trofeu, așa că mă tem că-l vom da celui
care ajunge aici primul.
Deja dădusem fuga pe scări, încercând să par grațioasă și nonșalantă în
același timp. Celălalt câștigător, vedeam acum, era băiatul împotriva căruia
concurasem prima oară, care probabil câștigase prima rundă, ceea ce
însemna că avusese un parcurs mai greu după aceea. Dar n-a fost rapid și în
timp ce mă apropiam de podium bărbatul mi-a întins trofeul. L-am înșfăcat,
trecându-l în mâna stângă când băiatul a ajuns lângă mine. Am dat mâna și
ne-am zâmbit.
A doua zi, când eram în mașină cu tata, i-am spus despre turneu.
— Am câștigat tot! am mințit.
Scosesem trofeul la iveală de dimineață, dar nu se arătase îndeajuns de
impresionat, așa că deschisesem din nou subiectul.
— Știu, Lis. Poate că doar de asta ai nevoie, a spus.
— Cum?
— Ai terminat. Ai dovedit ce-aveai de dovedit, a zis.
— Dar ăsta a fost doar un turneu. Mai sunt și altele. S-ar putea să mă
ajute cu intrarea la facultate.
— Mai bine dezbați în viața reală, a spus el. Mai bine te păstrezi pentru
când o să ai nevoie. Clubul ăsta e cam jalnic.
*

Pe Autostrada 101 era o clădire scundă, ridicată în unghi față de carosabil.

Pe firma luminoasă scria Ruby’s, iar imaginea arăta două pahare de martini
înclinate.
— Acolo o să lucreze Lis, a spus tata arătând spre clădire când am trecut
cu viteză pe lângă ea în mașină, unde eram toți, eu și fratele meu pe
banchetă.
Mai făcuse gluma asta. Acum înțelegeam că localul era club de
striptease. Mi-am imaginat femei ca în filme, care se zvârcolesc goale pe
tejghelele dinăuntru. În parcare abia dacă erau câteva mașini.
— Ha, am zis, încercând să intru-n joc.
Când am ajuns acasă, a pus un CD în living. Îmi spusese de mai multă
vreme că vrea să-mi arate un disc.
— Ascultă, a zis și a chicotit. Asta-i pentru tine, Lis.
Melodia era Short People21, compusă de Randy Newman, care scria
muzica și pentru Toy Story al studiourilor Pixar.
Toy Story avea să fie primul film de animație făcut pe computer, zicea
tata, și aducea casete în fiecare săptămână pe măsură ce lucrurile avansau.
Pe casete erau schițe desenate de mână printre care apăreau fragmente
animate pe computer și spații goale. Personajele aveau mai multe voci,
unele neprelucrate, altele cizelate, unele interpretate de vedete, altele de
oameni care înlocuiau vedete – o peticeală de film la care încă se lucra.
Versurile de la Short People m-au făcut să râd involuntar: aveam unu
cincizeci și șapte și știam că n-o să mă mai înalț. În timp ce CD-ul rula, el
se bălăngănea pe călcâie, se uita la mine și încerca să cânte după versuri. Pe
unele le știa. A încercat să mă apuce ca să dansăm. Tata avea unu optzeci,
Laurene unu șaptezeci. Îl măsuraseră pe fratele meu și dublaseră rezultatul
– un truc pe care-l știa Laurene – și părea că și el o să fie înalt. Aspectul
ăsta părea să însemne mult pentru ei, de parcă ar fi garantat succesul în
viață.
Într-o zi, când m-am întors de la școală, am descoperit pe biroul meu un
computer. Era negru mat, cu o gură de aerisire ieșită în relief, ca niște pliuri,
și un ecran uriaș.
— M-am gândit că vrei și tu unul, a zis tata intrând în cameră.
Îi cerusem un calculator NeXT de când mă mutasem la ei în casă; el și
Laurene aveau fiecare câte unul. Dar mă refuzase. Era prea scump, prea
sofisticat pentru un copil.
— Uau! am exclamat. Mulțumesc!
De ce hotărâse să mi-l dea acum, fără vreo ocazie anume? Am activat
comutatorul din spate; computerul n-a pornit.
— Cum se pornește? am întrebat.
— Așa, a spus el și a apăsat pe același comutator.
Tot nici un răspuns. Am apăsat pe o literă de pe tastatură, am făcut click
cu mouse-ul. Nimic. A luat monitorul de colț, l-a înclinat câțiva centimetri
spre birou, l-a oprit și l-a pornit din nou. M-am ghemuit sub birou, l-am
scos din priză, apoi l-am pus la loc. El a verificat lampa de birou ca să vadă
dacă merge priza. Mergea.
— Păi Lis, a spus, chiar nu știu.
Când m-am întors de la școală a doua zi, computerul dispăruse și n-a mai
fost înlocuit vreodată.
Tot anul după ce mi-am sărbătorit a șaisprezecea zi de naștere, ori de câte
ori eram împreună, tata îmi cânta cântecul despre „șaisprezece ani spre
șaptesprezece“ din Sunetul muzicii. Cânta în timp ce urca scările în
obișnuita lui vestimentație – tricou negru, lenjerie albă, picioare goale –,
azvârlindu-și mâna peste balustradă de parcă ar fi dat o reprezentație pe
Broadway: „Inocentă ca un trandafiiir!“ Chestia asta se întâmpla în mijlocul
după-amiezii. De la baza scărilor, îmi dădeam ochii peste cap. Dar îmi
plăcea la nebunie.
Într-o sâmbătă, tata, fratele meu și cu mine am ieșit la o plimbare. Tata
împingea căruciorul în care se afla Reed. În aer plutea mirosul de rozmarin
din grădini și de asfalt fierbinte și crăpat.
— N-ar fi groaznic să te-nfigi în clopotnița aia? a întrebat când am trecut
pe lângă biserică, cu turnul ei de ciment.
A făcut un zgomot ca de flatulență, care trebuia să imite cum străpunge
țepușa clopotniței intestinele.
Lumina și aerul parcă aveau o materialitate aurie, jucau în ele
nenumărate particule aurii. Posibil să fi fost polen. Am trecut pe lângă un
parc cu pini și magnolii ale căror frunze păreau făcute din piele întoarsă.
— Știi, Lis, a spus el, oamenii de pe Coasta de Est nu-i înțeleg pe cei de
pe Coasta de Vest. Încearcă, dar pur și simplu nu pot. Nu sunt construiți de
așa natură.
Pe Coasta de Est, zicea el, lumea consideră pantalonii kaki o ținută lejeră.
Oamenii de acolo nu seamănă deloc cu noi, mi-a spus; sunt fățarnici și prea
formali, nu simt renunțarea asta sfântă pe care o avem noi datorită
dealurilor înmiresmate, cu parfum de piper și eucalipt, datorită luminii
apoase a soarelui. Noi, eu și el, purtam blugi găuriți și sandale Birkenstock.
Oscilam între diferitele mele ipostaze: acum, într-o dimineață de
weekend, eram confidentul tatei, cea asemenea lui, uniți de blugi, de
colinele din Stanford, de Bob Dylan.
Uneori, obrajii lui făceau o gropiță în partea de sus; puteam să fac și eu
să-mi apară aceeași gropiță pe obraz. Mă țineam la distanță de carne, unt,
smântână – aceleași alimente pe care le evita și el. Începusem să merg ca el
– din admirație –, căzând parcă înainte la fiecare pas, și să spun „de genul“
x sau y, la fel ca el, pentru că mi se părea o expresie sofisticată. În mintea
mea, felurile în care eram californieni și felurile în care ne asemănam se
contopeau.
Am ajuns pe Cowper Street colț cu North California Avenue, în fața unei
case cu gard de leațuri. O tufă de trandafiri umplea spațiile libere din gard,
așa că de pe trotuar nu puteam să vedem casa. Tulpinile verde deschis cu
spini verde deschis crescuseră drept, ca niște spițe. Trandafirii, nu prea
mari, aveau toate culorile sucului de fructe și ale apusului: alb, portocaliu,
roz pal, roz intens, magenta, roșu. Fiecare trandafir le avea pe toate în alt
amestec decât cel de alături, iar o iluzie optică provocată de lumină sau de
nuanțe îți dădea impresia că sunt luminați dinăuntru.
— Sunt superbi, a zis tata.
— Știu, am încuviințat.
Nici unul dintre noi nu s-a mișcat. Ne uitam fermecați la flori, în timp ce
fratele meu dormea în cărucior. Și el, și eu vedem lucrurile astea la fel, mi-
am zis. Avem aceeași viziune. Era o ușurare imensă să mai am pe cineva în
afară de mama – și diferit de ea – care să vadă lucrurile la fel ca mine.
Câteva minute mai târziu, un bărbat a ieșit din casă.
— Cum se cheamă trandafirii ăștia? a întrebat tata.
— „Haina lui Iosif“, a răspuns bărbatul. Cred că pentru că-s așa pestriți.
Când ne-am întors acasă și ne-am așezat la masă, i-am propus să facem
schimb de ochelari. Îi purtam pe cei pe care mi-i cumpărase – cu rame
negre, de la Oliver Peoples. Erau mari, ieșeau în evidență și aveau
ornamente metalice oxidate. Ai lui n-aveau ramă, doar două piciorușe
metalice, subțiri, până la urechi.
Și i-a scos încet, cu ambele mâini.
— Ai grijă, mi-a zis. Dacă-i răsucești, se strică lentilele.
În mâinile mele, ochelarii lui firavi și vii, ca o insectă. Aveam dioptrii
aproape identice – miopie, cu astigmatism la ochiul stâng.
— Să nu-ți pensezi niciodată sprâncenele, mai ales nu partea din mijloc,
mi-a zis.
Sprâncenele îmi creșteau sub forma unui val inegal, care într-o parte se
înălța iar în cealaltă se spărgea. Capătul fiecăreia se întindea spre cealaltă.
— Dacă le pensezi nu mai crește la loc părul.
S-a strâmbat dezaprobator sau disprețuitor.
— O să vezi, a continuat, întinzând degetul ca să atingă punctul în care se
întâlneau. Sprâncenele astea sunt cea mai frumoasă trăsătură a ta.
— Hei, ți-am pregătit o baie, a zis el într-o seară, câteva zile mai târziu.
Am intrat în baie și am văzut că aprinsese lumânări și le așezase pe
policioara de deasupra chiuvetei și de-a lungul marginii căzii. În cadă
pluteau petale de trandafir, care scânteiau galben-aurii în lumina
lumânărilor. Probabil le rupsese din trandafirii de afară.
Tot cam în aceeași perioadă, am intrat într-o dimineață în bucătărie. El citea
ziarul; Laurene se uita prin scrisori. Când am pășit în încăpere, a coborât
ziarul și s-a uitat la mine.
— Lis?
— Da?
— Te masturbezi?
Întrebarea a rămas plutind în aer. Răspunsul era nu. Nu încercasem
niciodată. Știam ce înseamnă cuvântul, dar nu știam cum se face. O dată, la
o oră de dans, în toiul unor mișcări, mă cuprinsese o rafală sau un val de
plăcere, de nestăvilit, și ieșisem în fugă din studio în vestiar, roșie la față și
confuză.
N-am zis nimic și am rămas țintuită pe loc.
— Ei bine, ar trebui, a zis, apoi a ridicat din nou ziarul.
*
În toamna clasei a unsprezecea, când presiunea de a obține note bune pentru
facultate era foarte mare, tata m-a întrebat dacă vreau să merg în Hawaii cu
familia. Venea și Mona.
— Nu cred că pot să lipsesc de la ore, am zis.
Stăteam împreună pe coridor pe o bancă din lemn închis la culoare, cu
scânduri late, una dintre foarte puținele piese de mobilier din partea aceea a
casei.
— Dacă nu faci cumva să mergi în excursie, a zis, n-ar trebui să consideri
că faci parte din familia asta. Lis…
A făcut o pauză, parcă vrând să spună mai multe, dar apoi a strâns din
buze și a clătinat din cap.
— Bine, vin, am zis repede ca să nu-i dau timp să continue.
A doua zi mi-am mințit profesorii, care trebuiau să semneze un formular
care să-mi justifice absența, spunându-le că plec într-o călătorie mai lungă
în care o să vizitez diverse facultăți. Profesoara de chimie, domnișoara
Lawrence, a clătinat din cap, dar a semnat. Profesoara de istorie,
domnișoara Warren, s-a uitat surprinsă la mine, dar a semnat oricum. Cum
mai puteam să merg în vizită la facultăți, acum, că aveau impresia că o
făcusem deja? Ce puteam să le răspund când o să mă-ntrebe despre orașe pe
care nu le-am văzut niciodată? Cum o să-mi ascund pistruii și bronzul?
Trebuia să găsesc cum s-o dau la-ntors după călătorie. Poate aveam să
stau în casă.
În ziua în care am ajuns în Hawaii l-am urmat pe tata până la plajă. Pe nisip
erau presărate firimituri de lavă și-l simțeam fierbinte sub picioarele goale.
Sub câțiva palmieri era o clădire deschisă, cu acoperiș de stuf, numită Bean
Shack, unde puteai să împrumuți echipamente și să te înscrii pe o listă
pentru diverse activități: snorkeling, plimbări cu catamaranul, lecții de
scufundări.
Aici nisipul era răcoros. La umbră, lângă colibă, pe un stâlp, între două
scânduri, stătea un papagal Ara verde deschis, cu limba neagră. Tata
păstrase o bucată de lipie de la prânz, iar acum i-a întins-o papagalului.
Pasărea s-a aplecat în față, cu gâtul și pieptul înainte, ținându-se strâns de
stâlp cu ghearele cu piele neagră și deschizând ciocul negru, dezvăluind un
ciot de limbă care semăna cu ultima falangă a degetului mic. Limba i s-a
ridicat de nerăbdare, și atunci tata a tras bucata de pâine înapoi. Papagalul s-
a întors în poziția de drepți, cu ciocul închis.
— Haide, am zis, dă-i-o!
— Stai așa, a spus.
Din nou tata i-a arătat pâinea, exact cât să n-o poată ajunge. Papagalul s-a
aplecat în față, deschizând încet ciocul articulat. Spațiul negru dinăuntrul
ciocului se căsca mare ca o văgăună. Din nou, tata a tras pâinea înainte ca
papagalul să ajungă la ea.
— E plictisitor, am zis.
A continuat. Stabilise un ritm. Papagalul se întindea, el se retrăgea,
papagalul se întorcea, înfoindu-și penele. De fiecare dată mi-era teamă că
pasărea o să se încline prea mult și o să ajungă să se învârtă în jurul
stâlpului – avea aripile tăiate.
— Nu-i frumos. Îl chinui.
— E un experiment, a zis. Vreau să văd dacă-nvață.
Am așteptat să văd dacă tata o să mă asculte și o să se oprească sau o să
se plictisească de joc, sau dacă papagalul o să-și dea seama de momeală. Nu
s-a întâmplat nici una, nici alta, așa că am plecat.
L-am văzut mai târziu, zâmbitor și înviorat.
— Nu-i așa că-i minunat aici? a zis.
În jurul nostru se auzea cântec necontenit și variat de păsări, o sumedenie
de triluri care se suprapuneau.
Am luat cina în aceeași sală în care luam și micul dejun. Stăteam la o masă
rotundă din fața încăperii, lângă ușa și geamurile mari care pe întuneric se
transformau în oglinzi. De-afară ajungea la noi muzica hawaiiană cântată de
un terțet, niște armonii triste și vesele în același timp. Chelnerița, o femeie
mignonă cu păr lung și negru în care se vedeau stropi de cenușiu, a venit să
ne ia comanda. O văzusem și mai devreme când mergea cu un băiețel
despre care am crezut că e fiul ei.
Tata a comandat o salată de morcovi.
— Aș dori să radeți morcovii la dimensiunea aceasta – a arătat cu
degetele doi centimetri – și o jumătate de lămâie alături. Puteți să-mi
aduceți și un pahar mare de suc de portocale, stors proaspăt? Nu în paharele
mici. Într-unul mare.
 A arătat prin gesturi dimensiunea paharului. Sâsâia când vorbea răspicat.
— Facem tot posibilul, domnule.
Răspunsese cu blândețe, cât să-l pună la punct, ținând privirea în jos și
scriind în carnețel. Tata s-a lăsat cu scaunul pe spate atât de mult, că bărbia
i-a ajuns aproape la nivelul genunchilor. Am simțit pericol.
Chelnerița a ridicat privirea spre Mona, gata să preia următoarea
comandă.
— Aș vrea un pește alb, a zis Mona. Ce-mi sugerați?
Mona era politicoasă, vorbea cu un glas mic și dulce.
— Avem ono, un pește alb asemănător cu bibanul, a spus chelnerița. Sau
ahi, și acesta e proaspăt, dar e un pește ceva mai aspru.
— Rămân la ono, mulțumesc. Mi-l puteți fierbe ușor, fără unt, doar cu
puțin ulei de măsline? Și câteva legume la abur alături?
Pește și legume, fără unt? Parcă se desprinsese din contingentul meu și
devenise adult; parcă voia să fie mai puțin prietena mea în călătoria asta și
mai mult a lor. Și Laurene a comandat ceva simplu, o salată. Eu am cerut
fettucine Alfredo.
— Am făcut un mic experiment cu papagalul, a zis tata. Au pur și simplu
un tipar setat în cap. E fascinant.
Chelnerița s-a întors cu mâncarea. Salata lui era o grămăjoară de morcovi
tăiați batonașe la mașină și așezați pe o farfurie de salată ca o garnitură
neglijentă. Morcovii erau oxidați, albicioși pe margine. Suprafața lămâii – o
felie, nu o jumătate – se contorsiona în punctul unde atingea coaja și se
crăpa când o strângeai. Chelnerița a împărțit și celelalte preparate. Mi-am
arătat mulțumirea poate mai mult decât aș fi făcut-o cu altă ocazie, ca să
compensez pentru schimbarea din atmosferă.
Tata se uita la morcovi. A atins un bastonaș, apoi și-a retras mâna ca ars.
— Stați, a zis în timp ce chelnerița se îndepărta. Nu asta am cerut.
— Dar ați zis…
Femeia asta, cu chipul ei blând și ochii obosiți, n-ar fi trebuit să-i
răspundă. Ea nu vedea diferența între ce comandase el și ce-i adusese ea.
Era limpede că i se păruse o cerere agasantă și extravagantă. Știam că e
nevoită să pară interesată de cum poate să dreagă lucrurile. Pleacă, femeie,
i-am zis în gând.
 — Pot să vă aduc altceva, domnule, a zis ea, pe un ton prea formal.
I-a smuls farfuria din față și, cât încă putea să ne audă, tata a zis:
— Păcat că mâncarea e praf aici. Tot restul e minunat. Și-apoi vine
rahatul ăsta.
— Steve, încearcă peștele, l-a îndemnat Mona. N-are unt.
A împins farfuria spre el. S-a uitat, dar n-a gustat. Mi-am dat seama, după
cum zâmbea cu jumătate de gură, că se pregătește să atace.
Cel mai sigur loc atunci când ataca pe cineva era cel de lângă el.
Voiam să trec o dată pentru totdeauna granița invizibilă dintre zona de
pericol și zona sigură, să fac pasul din cercul exterior spre cel interior – iar
prețul pe care trebuia să-l plătesc era să mă uit cum o atacă pe femeia asta.
Suferința nu scădea, nici nu creștea, ci era alocată, redistribuită, de la
persoană la persoană. Dacă i-aș fi sărit în ajutor, m-ar fi atacat pe mine.
Atacul îndreptat asupra cuiva avea efectul de-ai ridica pe ceilalți; mie
ușurarea că mă aflu în siguranță în contextul pericolului îmi dădea o
senzație de imponderabilitate.
Cu ocazia primei călătorii în Hawaii cu Laurene, arătase spre costumul
meu de baie, întrebând-o:
— De ce nu-ți cumperi unul ca al ei?
Ne comparase și, fără să vreau, m-am simțit cea mai tare din lume pentru
că aveam lucrul potrivit.
Mai târziu m-am gândit cum fiecare dintre cei de la masă ne pierduserăm
tatăl, la un moment dat, când eram mici. El era patriarhul, el plătise pentru
noi toți. Atmosfera era tensionată.
Chelnerița s-a întors cu un castron și alți morcovi – proaspeți și vechi,
amestecați. I-a adus încă o felie de lămâie și suc de portocale.
— Asta ați cerut? a întrebat, de parcă ar fi crezut sincer că e bine.
— De fapt, nu, a răspuns el. Nu e deloc ce-am cerut. E cineva pe-aici
care știe să-și facă treaba? Pe bune. Tu clar nu știi. Am cerut morcovi
proaspeți.
— Domnule, am rugat la bucătărie să vă facă morco…
— Nu. Nu. E clar că nu ai rugat. E același rahat pe care mi l-ai adus și
data trecută.
— Îmi pare rău, a zis cu glas tremurat. O duc înapoi.
 — Cred că-i o idee bună, a spus el. Ar trebui să te-ntrebi de ce ești aici și
dacă-ți faci pe bune treaba, că până acum n-ai făcut decât o porcărie. Tot ce-
ai făcut e-o porcărie. Îmi aduci întruna rahatul ăsta. Aș vrea morcovi rași și
lămâie într-un castron.
A arătat prin gesturi dimensiunea castronului.
— Da, înțeleg, dar…
— Îți cer cel mai simplu lucru. Aveți morcovi?
— Da, dar…
— Aveți o lămâie?
— Da.
Rămăsese nemișcată.
— Aveți o răzătoare în bucătărie?
S-a lăsat cu scaunul pe spate și s-a uitat pe deasupra podelei acoperite de
un covor prin ușa bucătăriei.
— Da.
— Bun. Aș vrea să le spui să ia trei morcovi și să-i radă așa.
A mimat cum dă un morcov pe răzătoare. Terminațiile cuvintelor usturau
ca o lovitură de bici.
— Pe urmă vreau să mi-i aduci aici, cu o lămâie alături.
— Bucătăria rade morcovii în avans.
Plângea, dar încerca să nu arate asta.
— O să-i întreb ce se poate face.
S-a îndepărtat. El parcă se mișca în reluare și se uita la dezamăgirea din
farfurie de parcă tocmai ar fi avut loc o nenorocire.
— Știi ce? a strigat din nou. Lasă morcovii. Poți să-mi dai din nou
meniul?
I l-a adus și a așteptat lângă el.
— O să iau asta.
A arătat spre un pește făcut în tigaie.
— Doar că-l vreau la aburi, nu prăjit. Nu vreau unt și nici smântână. Nu
vreau nimic alături. Doar peștele.
Femeia și-a notat. N-a zis nimic. Nici peștele n-avea să-i placă, din
moment ce-i lipseau ingredientele care-i dădeau gust. Știam asta. Îi plăcea
untul, ideea de unt era cea pe care n-o suporta. Ar fi trebuit să comande ce-
și luase Mona. Bucătăria din stațiune n-avea să nimerească niciodată
comanda dacă le inventa el preparatele și impunea atâtea reguli.
Noi aproape terminaserăm când femeia s-a întors cu peștele, alb, pe o
farfurie albă, pe margine cu o dâră tulbure de apă de gătit. De data asta,
lângă ea stătea directorul restaurantului, un bărbat îndesat, cu mustață.
Cu marginea unui dinte al furculiței, tata a ridicat o bucată de carne de
mărimea unui chibrit și a vârât-o în gură. S-a strâmbat.
— Nu-i bun, dar mersi oricum.
A lăsat furculița să cadă pe masă. Părea rănit.
— Ne pare rău că nu e ce-ai dorit, Steve, a zis directorul. Ce putem să
facem ca să fii mulțumit de cină?
— Nimic. Nu puteți face nimic. Păcat că mâncarea-i așa proastă.
Iar s-a lăsat pe spate cu scaunul, afișând zâmbetul rigid.
— Dar, mă rog, restul locului e grozav. Bănuiesc că asta-i situația.
— O să facem tot ce se poate ca să nu se mai întâmple așa ceva, a zis
directorul.
Când am plecat de la cină, șopârlele gecko au început să țârâie, răsucindu-și
corpul în jurul stâlpișorilor de iluminare scunzi de lângă aleile cu nisip alb.
Laurene purta o rochie albă care parcă strălucea în semiîntuneric. În timp ce
pășeam pe alei, am avut senzația că suntem cu toții în filmul Cetățeanul
Kane. Tata venise pe la noi într-o după-amiază când eram eu mică și-mi
șoptise „Rosebud“, parcă mârâind, înainte să mergem să vedem filmul la
Stanford Theatre, redeschis de curând. Povestea nu mă dăduse pe spate, dar
decorurile, frunzele de palmier și umbrele lungi, hainele albe strălucitoare,
făcliile, totul semăna cu locul ăsta, așa că m-am simțit luată pe sus într-o
lume de basm.
A doua zi am descoperit că un prieten al tatei, Larry Ellison, era și el în
stațiune. Purta o pălărie de pai. După prânz am stat cu Larry și tata la o
masă pe bucățile de lavă care se avântau spre ocean. Larry spunea că citise
despre cum evoluția nu se întâmplă gradual, ci orbecăie și se poticnește –
că, dacă te uiți la fosile, nu observi o progresie liniară. E imposibil ca
animalele să se fi adaptat în ritmul în care au făcut-o suferind mutații
aleatorii graduale.
Au făcut glume de afaceri pe care nu le-am înțeles. Larry avea o voce
groasă, dar râdea pițigăiat și rapid, de parcă ar fi supt dintr-un balon cu
heliu, de parcă omul care vorbea ar fi fost altul decât cel care râdea. Venise
cu o femeie care plecase în ziua aceea înapoi acasă cu o cursă United. O
altă femeie venea să-l viziteze ziua următoare, a zis el. Și a doua femeie
purta tocuri înalte și nu știa nimic de prima.
Tata m-a apucat și m-a strâns tare. Dovada lui de afecțiune m-a surprins,
părea desăvârșită, apoi a dispărut, apoi a apărut din nou, asemenea celor
două forme de relief diferite de pe insulă.
— Ce zici, scumpo, l-am auzit pe tata întrebând-o pe Laurene a doua zi,
dacă ai putea să-i asiguri unui copil în fiecare an o excursie la stațiunea asta
din Hawaii sau l-ai putea trimite la facultate, care-ar fi varianta mai bună?
— Nu știu, a răspuns ea. Locul ăsta e destul de bun.
— Eu cred că mai bine e să-l aduci aici în fiecare an. S-ar putea să fie
mai bine decât mersul la facultate, dacă e să le cântărești.
Glumeau? Pe el nu-l deranja să fie ciudat prin comparație cu alți părinți.
La restaurant își sufla nasul în șervetele de pânză. Ar fi trebuit să întreb
despre facultate înainte să vin în excursie; nici prin cap nu-mi trecuse că
acceptând-o pe una aș renunța la cealaltă. Sunt o fată care merge în vacanțe,
îmi spusesem, dar sunt și o fată care va merge la facultate. Gândeam ca și
cum mi se cuvenea, știam asta, și-mi plăcea să gândesc așa. Ambele
ipostaze. Acum, după atâtea piña colada fără alcool, călătoria se consumase.
Cât costa să vii aici? Trebuie să fi fost mai puțin decât facultatea. Nu știam.
Regretam totul din excursie. Mirosurile și copacii și păsările mă îngrețoșau.
— Da, cred că ar merita, a zis Laurene, dacă e să le cântărești.
A zis-o pe tonul glumeț. Poate credea că tata n-ar face așa ceva. „E
absurd“, mi-aș fi dorit eu să zică.
— Ce le-ai spus profesorilor? m-a întrebat mama când am sunat-o de la
telefonul alb din stațiune, unul dintre cele două aflate într-o încăpere de
lângă recepție.
— Le-am spus că merg să vizitez facultăți, am răspuns. Dacă le-aș fi spus
adevărul, nu m-ar fi lăsat să plec.
— Le spun eu, a zis ea.
Nu-mi închipuisem că există vreo altă ieșire decât continuarea minciunii.
Stătusem înăuntru, ca să nu mă bronzez.
 I-am spus numele profesorilor și clasele la care predau, iar diminețile
următoare s-a dus la școală și a vorbit cu ei, spunându-le că nu găsisem nici
o cale de scăpare și că mințisem pentru că-mi fusese rușine. Când m-am
întors la școală am avut parte de niște căutături amuzate de la profesori,
domnișoara Lawrence m-a tachinat puțin, dar la scurt timp toată povestea a
fost uitată.
Într-una dintre ultimele seri în Hawaii, m-am dus pe pintenul de lavă care se
întindea deasupra oceanului, lângă restaurant. Priveam cum sub mine lipăie
valurile mici, luminate de un felinar chior prins de partea de jos a
pintenului. Vântul cald bătea în vârtejuri și am observat un pește care înota
spre apele întunecate. Deasupra lui era o stea strălucitoare. În clipa aceea
am văzut – mai bine zis, am simțit – cum se întinde o coardă între pește și
stea, unindu-i. Era argintie și rezistentă, ca o funie, distinctă, ieșind în
evidență, de parcă ar fi existat cu adevărat.
În clipa aceea am simțit că nu există nici o ființă care să nu fie
importantă, care să fie neglijabilă. Chiar şi ceva atât de mic și aparent
nesemnificativ ca un biet peștișor din oceanul învolburat e conectat la
imensitatea galactică.
Le-am povestit lui Laurene și tatei despre pește și stea la scurt timp după
ce ne-am întors la Palo Alto. Eram în mașină în parcarea de la Tower
Records din Redwood City, unde veniserăm să cumpărăm niște CD-uri.
Tata a oprit motorul. Fratele meu dormea lângă mine în scaunul pentru
copii. Spre surprinderea mea au rămas la locurile lor și au așteptat să termin
povestea. În general se grăbeau. Au rămas nemișcați, cu fața la parbriz,
ascultându-mă.
*

Dacă speram ca Laurene să mă salveze, voiam, în același timp, să fac și eu

asta pentru ea și mă închipuiam drept salvatoarea ei, puternică și generoasă.
Într-o zi s-a întors spre mine în bucătărie și a zis:
— Am fost prea tânără.
— Pentru ce?
— Căsnicie, mi-a răspuns sec.
Culesese conopidă din grădină și o pusese la aburi în noua cratiță Alessi
pe care o adusese tata de curând, de care fusese entuziasmat, arătându-ne că
are marginile curbate, nu drepte, o cratiță în formă de ceaun, făcută din
aceleași materiale și având același preț ca o cratiță oarecare. Dar se vedea
efectul unui design mai bun.
— E atât de simplă, dar atât de frumoasă! a zis, întorcând-o pe toate
părțile în luminile din bucătărie.
Laurene urcase la etaj și uitase de conopidă, iar apa de pe fundul oalei se
evaporase, distrugând-o. Nu mi-a trecut prin cap să luăm alta și habar n-
aveam de unde o cumpărase sau cât costa și oricum n-am fi avut timp să
cumpărăm alta până venea el acasă. Bucătăria era plină de fum.
— O, fir-ar! Fir-ar! a zis ea și a deschis toate ferestrele și ușa, făcând
vânt cu un ziar.
Am ajutat-o. În casă mirosea a zahăr, carbon și metal ars. Am făcut
amândouă vânt din toate puterile.
Uneori îi scotea ochii cu faptul că ea e din New Jersey și are picioare late
sau cu faptul că îi plăceau copacii care nu trebuie. Oala aceea reprezenta un
întreg tărâm al esteticii pe care el avea impresia că ea nu-l percepe. („N-are
gusturi“, le-a spus oaspeților de la cină, după ce Laurene ieșise din cameră.)
Când urma să vadă oala arsă s-ar fi purtat urât cu ea din cauza asta, fiind
parcă încă o dovadă că ea avea să-i distrugă rafinamentul.
Putea găsi pe cineva mai bun decât el, mi-am zis. Voiam s-o salvez; ne
puteam salva una pe cealaltă, să plecăm în BMW-ul ei alb, ca în Thelma &
Louise. Eram copleșită de afecțiunea pe care o simțeam pentru ea, pentru
cum își păstra atitudinea pozitivă în ciuda a tot ce se întâmpla, cum
continua să lucreze din greu ca să-și ajute compania să aibă succes.
Înțelegea că în viață ai nevoie de o anumită tenacitate, mergea mai departe
în ciuda dezaprobărilor lui, iar mișcarea aceasta înainte era un model pentru
mine. Dacă ezita să plece pentru că i se părea că nu mai observă nimeni, sau
dacă se îndoia de propriile percepții, eu observam, eu vedeam. Voiam să
aibă parte de împliniri și bucurii, credeam în capacitățile ei, și mi-am zis că
încrederea și încurajările mele sunt tot ce mai are nevoie ca să scape.
După aceea, sentimentul de apropiere dintre noi nu s-a păstrat. Mă
surprindea, de fiecare dată când ne apropiam, că nu rămâneam așa, parcă ne
rupeam imediat legătura și reveneam la relații ceva mai formale. Tata, deloc
încântat de oala arsă, n-a vorbit câteva zile.
Încă mergeam la același terapeut, dr. Lake. Mergeam la el o dată pe
săptămână de când aveam nouă ani. Tata plătea pentru ședințele
săptămânale. Cabinetul lui era o încăpere pe Welch Road, lângă Spitalul
Stanford. Era înalt, brunet, cu un chip de om bun. Când am început să vin la
el, m-a lăsat să pictez o păpușă cu ojă și s-o stric, n-a comentat când i-am
pus fustă scurtă sau când i-am făcut o coafură cu țepi cu foarfeca. Acum
stăteam pe o canapea lipită de perete, iar el stătea într-un fotoliu Eames, cu
fața spre mine. Uneori jucam dame sau șah. Avea un borcan de biscuiți
Oreo; o parte din motivul pentru care acceptasem să merg la el cu mulți ani
în urmă era accesul la biscuiții aceștia, din care aveam voie să mănânc
oricât. Înainte să lucreze pe Welch Road, pe vremea când lucra într-un alt
cabinet, ne mai plimbam uneori până la Fosters Freeze, vorbind. Acum
mergeam uneori până la Häagen-Dazs din Stanford Barn, unde el lua
înghețată pentru amândoi.
— Freud s-ar răsuci în mormânt, zicea în glumă.
După ce m-am rugat de ei timp de câteva luni, am reușit în cele din urmă
să-i conving pe tata și Laurene să vină cu mine la o ședință. Mi se năzărise
mie că dr. Lake o să le spună ceva, sau că o să rămână tăcut când spuneau ei
ceva, și că ei pur și simplu o să se prindă. Apoi o să fie de acord cu toate
ideile mele (rezonabile, mi se părea), de exemplu să ia o canapea, să-mi
spună noapte bună, să-mi repare caloriferul. Prezența lui avea să-i facă
incapabili să nege faptul că eram rezonabilă.
Tata și Laurene se îmbrăcaseră elegant – ce concentrați și rigizi arătau
când au intrat în cabinet –, ea mirosind a săpun și in, purtând o cămașă albă
apretată și ochelarii mici, cu ramă aurie, pe care i-i cumpărase tata. Tata se
îmbrăcase cu o cămașă neagră nouă și în blugi fără găuri. În plus, părea că
tocmai se tunsese.
Dr. Lake aranjase în jurul biroului patru scaune de lemn, cu brațele
învelite într-o spumă neagră. S-au așezat, ținând spatele drept. Eu
renunțasem de mult la orice formalități în preajma doctorului Lake și
speram ca și ei să-l considere o prezență o plăcută, cu firea lui de ursuleț de
pluș, pantalonii reiați și biroul aflat într-o dezordine calculată.
— V-am chemat ca să vorbim despre Lisa, a început dr. Lake.
 Tăcere. Știam că dr. Lake se pricepea să mențină tăcerile prelungi și
uneori, ca să-l fac să vorbească, trebuia să las pur și simplu timpul să treacă
– o pauză care nu mă făcea să mă simt în largul meu, mai lungă decât ce mi
se părea rezonabil.
Mi-am dres glasul.
— De ceva timp mă simt singură, am zis. Speram să găsiți… să găsim o
soluție.
Am făcut o pauză și m-am uitat la Laurene, pe fața căreia nu se clintea
nici un mușchi, de parcă ar fi fost o reproducere a chipului ei, nu cel
adevărat.
— Mă simt îngrozitor de singură, am încercat din nou.
Ei n-au spus nimic.
M-am uitat la dr. Lake; nici el n-a spus nimic.
Am așteptat cu toții. Mi-aș fi dorit să vreau mai puțin, să am nevoie de
mai puțin, să fiu o plantă suculentă, cu rădăcini încurcate, sârmoase, uscate
și o aglomerare mentolată de frunze, care poate să supraviețuiască numai cu
rezerve minime de umezeală și aer.
După ceea ce mi s-a părut o liniște interminabilă am izbucnit în lacrimi.
Speram să-i înmoi, speram ca tulburarea mea să le dea și lor voie să fie
tulburați. Nu eram perfectă, nu stăteam cu spatele drept, nu arătam ca
scoasă din cutie; nu era nevoie ca ei să fie.
În cele din urmă, Laurene a luat cuvântul.
— Suntem pur și simplu niște persoane reci, a zis.
A zis-o pe un ton sec, ca pe o explicație.
Ai voie să spui asta? m-am întrebat. Incredibil; asta m-a lovit mai târziu:
că avusese tupeul să zică asta. Ce bine e să-ți cunoști limitele și să spui cu
convingere care sunt ele, fără să încerci să te scuzi. Glasul ei fusese lipsit de
emoție. Crezusem că-i pot face să se rușineze că erau reci și absenți. Acum
mi se făcuse mie rușine, pentru că ignorasem purul adevăr.
Cât de limpede era – erau pur și simplu niște persoane reci! Limpezimea
afirmației mi-a oprit lacrimile. M-am uitat la tata, care n-a vorbit. El nu e
rece, mi-am zis; doar își arată afecțiunea conform unor tipare pe care nu le
pot prezice sau controla. La urma urmei, poate că era același lucru.
Ședința s-a terminat. Am ieșit din birou în șir indian, iar dr. Lake s-a uluit
pe sine însuși, mi-a povestit mai târziu, prin cuvintele pe care li le-a spus pe
culoarul dintre birou și camera de așteptare:
— Sunteți exact cum mă așteptam să fiți.
*

— Trebuie să ai încredere în viața ta, mi-a spus tata în aceeași seară, când a
intrat în camera mea, unde eu stăteam la birou și-mi transcriam notițele cu
un scris mărunt pe niște bilețele ca să învăț. Dacă ai încredere în intuiția ta
și o asculți, o să-ți vorbească mai tare. Ai auzit vreodată de conceptul „Fii
Aici Acum“?
Ce-nsemna asta? Ceva despre cum să trăiești clipa. Dar aveam de făcut
teme. Majoritatea mi se păreau plictisitoare, dar gândul la Harvard mă
motiva. Pentru mine, a fi aici acum însemna amărăciune.
— Lis, a spus.
— Da?
— Ar trebui să fumezi niște iarbă.
Eram prea serioasă, asta voia să spună. Dar nu aveam încredere în el.
Eram în clasa a unsprezecea. Contau notele.
— Fumez cu tine, a zis. Dacă vrei.
— Nu, mersi.
O sesiune de fumat iarbă m-ar fi făcut să-mi pierd motivația (sau cel
puțin asta-mi închipuiam eu), iar după aceea nu l-ar mai fi oprit nimeni să
zică: „Vezi, n-a meritat nimic“.
— O să fii hipiotă într-o zi, a spus. Crede-mă.
— Ba nu, am zis.
Știam că prin cuvântul ăsta înțelege pace și relaxare. Dar cunoscusem
hipioți înainte să-l cunosc pe el – oameni care se îmbrăcau numai în maro
și-și lăsau părul să crească. Amintirea îmi lăsase un gust de praf în gură.
— Treaba ta, a zis și a ieșit din cameră, săltând pe călcâiele sandalelor
Birkenstock, parcă vrând să facă paradă cu pacea și fericirea lui.
În noaptea aceea am visat că, împreună cu un coleg pe care abia dacă-l
cunoșteam, Josh, pluteam unul lângă altul deasupra dealurilor care se
înălțau mai la vest de oraș. Eu și Josh mergeam la aceeași oră de engleză și
lucram și la redacția ziarului școlii, dar abia dacă vorbiserăm. În vis, purtam
rucsaci speciali care ne permiteau să plutim. Ne-am înclinat ușor înainte,
îndreptându-ne spre măreața metropolă – cel mai grozav oraș pe care-l
știam.
De dimineață, la oră, m-am aplecat pe deasupra băncii mele și l-am atins
pe umăr înainte să vină doamna Paugh.
— Hei, te-am visat azi-noapte.
S-a întors spre mine.
— Hopa, a zis zâmbind. Ce făceam?
— Zburam spre San Francisco. Mă rog, pluteam. Vreau să zic, aveam
rucsaci cu care pluteam.
— În cazul ăsta ar trebui s-o facem, a spus. Ar trebui să…
Dar atunci a intrat în clasă doamna Paugh, Josh s-a întors cu spatele și a
început ora.
*

Acasă la mama eram vag conștientă de faptul că, la un moment dat, poate
după ce plecam la facultate, pensia alimentară de la Jeff Howson avea să nu
mai vină. Mama nu avea nici o altă sursă stabilă de venit. Trebuie că și ea
era conștientă de asta, dar în același timp voia să fie independentă de tata.
Aborda cu febrilitate și optimism fiecare nouă idee de a face bani. O
admira pe doamna Fields, care făcea fursecurile cu bucățele de ciocolată, și
pe Nancy de la Nancy’s Quiche, femei care făcuseră o avere din afaceri.
Însă nu-și dădea seama că nu doar calitatea produsului transforma ideea în
bani, ci simțul afacerii – marketingul, strategia, know-how-ul.
Odată, mama a vrut să organizeze un târg în garaj, dar până cu o zi
înainte n-a pus nicăieri nici un semn. Aveam lucruri bune la vânzare, mai
bune decât la majoritatea târgurilor de genul ăsta, dar foarte puțini oameni
știau de el; n-a venit aproape nimeni. Nu era consecventă nici când trebuia
să-și vândă lucrările de artă. Când șabloanele nu i s-au vândut la Neiman
Marcus sau la Smith & Hawken și nici nu li s-a dus buhul, s-a descurajat și
și-a pus încrederea într-un proiect nou, covorașele – tablouri care se puteau
întinde pe jos. Erau niște pătrate și dreptunghiuri multicolore de pânză,
pictate cu vopseluri acrilice – mov închis, portocaliu intens și tot felul de
nuanțe de verde. Modele cu fructe coapte, muguri și frunze, unele făcute în
șablon, altele pictate, lăcuite cu ajutorul costisitorului Jolly Glaze, pe care-l
turna peste tablou ca să-l protejeze și care crăpa frumos, ca suprafața
porțelanului vechi. Ea și prietenul ei lucrau amândoi la covorașe, dar
prietenul ei nu avea pregătire artistică; ale ei erau mult mai bune.
Pe pereții studioului erau agățate pânze aflate în diferite stadii, precum și
șabloane folosite, lăsate acum la uscat. Îmi plăcea să stau cu ea în garaj în
timp ce picta. Părea să uite de mine și se dizolva într-o parte mai profundă a
ei. Când atingea șablonul cu pensula, sunetul era ca de ciocănitoare auzită
din depărtare.
Atingeam petele de pe tăblia pe care o folosea pe post de paletă –
îngrămădiri de indigo, roșu carmin, alb, gamboge, care părea doar un maro
șters, păstos –, dar odată amestecat cu alb se transforma într-un galben
electric, culoarea bâzâitului de țânțar. Suprafața petei de culoare era dură,
dar, când apăsam, de dedesubt se scurgea vopsea umedă. Ca să curețe
pensulele, le lovea de pereții interiori ai borcanului metalic de terebentină.
Când l-am auzit pe tata strigând, am ieșit din garaj și l-am găsit în casă.
Nu mai venise în vizită de ani întregi; nu știam de ce venise chiar azi. Stătea
în mijlocul bucătăriei, prea drept, purta un hanorac gri, cu glugă prinsă cu o
sfoară roșie care-i atârna de-o parte și de alta a gâtului. Se uita în jur de
parcă ar fi fost ușor dezamăgit.
— Steve, a zis ea. Ce faci?
— Foarte bine, a răspuns el. La ce lucrezi?
Și-a mișcat umărul și omoplatul ca și cum ar fi vrut să traseze un
semicerc în aer.
— Covorașe, a spus ea.
— Ce-s alea? a întrebat el.
— Tablouri pe care calci, a zis ea atingând cu piciorul o rodie pictată pe o
bucată de pânză de sub chiuvetă. Sunt niște preșuri, de fapt, pentru
bucătărie sau oriunde, dar au un strat protector. Oricum, le fac cu un prieten
și amândoi zicem că există piață pentru ele. Poate le vindem la Macy’s sau
la Neiman Marcus.
Știam că-i caută acordul și recunoașterea; amândouă le voiam din partea
lui. El știa să facă afaceri; știa să facă bani și cunoștea lumea celor bogați;
el era omul de succes. Mama devenea volubilă, dar și nesigură, mai ales
când el se pregătea să spună ceva urât – parcă ar fi știut că tata urmează să
fie crud și voia să-i domolească dinainte furia.
M-am uitat cum își ocupă locurile ca într-o coregrafie cunoscută: ea
zisese că vrea să se elibereze de el, iar el zisese că vrea să se elibereze de
ea, și totuși, după atâta timp, încă erau legați unul de altul. Se zvârcoleau în
aceeași plasă, nefăcând altceva decât să se prindă și mai tare.
— Fac și șabloane, a zis mama.
— Arată-mi, a spus el.
L-a condus prin ușa-paravan, pe sub mugurii mov și bâzâitul lacom al
albinelor, până în studioul răcoros. Am mers după ei. El s-a uitat în jur,
apropiindu-se de fiecare tablou, fără să spună nimic, parcă știind ce să
caute. Noi două am rămas în spate, lângă ușă, unde încă era cald, așteptând
verdictul.
— Știi, Chris, a zis în cele din urmă, pe un ton prietenos, ai putea la fel
de bine să mai faci niște copii.
Când a ieșit din garaj părea mai luminos, mai destins. Ne-a făcut cu
mâna, a mers până la mașină și a plecat. Eu și mama am rămas șocate în
capătul din spate al aleii.
*

Când m-am întors acasă la tata, Mona a venit în vizită cu soțul ei, Richie,
peste weekend. Tata răcise. Avea o dispoziție proastă. Îl evitam. Mă
strecuram afară din cameră când intra el, încercam să stau numai pe lângă
Mona și Richie, care erau amuzanți și calzi, și intram în panică atunci când
ieșeau să se plimbe și mă lăsau singură în casă cu el.
La un moment dat mi s-a făcut foame și am intrat în bucătărie, unde l-am
găsit sprijinit de bufet și mâncând migdale dintr-o pungă.
— Cum merg temele? m-a întrebat.
Mi-am dat seama că e preocupat de ceva, chiar îngrijorat.
— Bine, am zis, pregătindu-mă de impact.
— Chestia e, Lis, a început, cu glasul acela molcom care însemna că se
pregătește să spună ceva tăios, că tu nu ai nici o aptitudine care se caută pe
piață. Nici una.
A mai vârât o migdală în gură. Subiectul mi se părea că se ivise din senin
– de ce vorbeam despre aptitudini care se caută pe piață într-o dimineață de
sâmbătă?
— Dar fac atâtea activități, am zis, și iau numai 10!
Însă chiar în timp ce rosteam cuvintele – revista școlii, dezbaterile, faptul
că lucrasem într-un laborator peste vară, că învățam japoneză – m-am ofilit.
Am înțeles ce vrea să spună. Puzderia de activități extracurriculare,
importanța pe care aveam impresia că mi-o conferă toate astea, nu erau
decât un vis febril. Nimeni nu te angajează pentru că ești în echipa de
dezbateri. Nu-l impresionasem și nici nu-l păcălisem. Știam că toate astea
nu înseamnă mare lucru și își făcea griji pentru viitorul meu.
Credeam că activitățile aveau să ducă la alte activități, pe o scară
ascendentă, până la răspunderile de adult. Că nu trebuia să fiu pregătită
pentru o slujbă de adult. Și alții păreau să creadă asta. În același timp,
pentru că el era glasul autorității și pentru că sperasem să-l impresionez și
pentru că el era faimos și avea succes și știa cum funcționează lumea,
remarca lui era devastatoare.
— Nu mi-aș bate capul, mi-a zis Mona. Se prostește și el.
Voiam să-i spun că, de fapt, era complet sărit de pe fix – ca să-l fac să se
dezică de ce mi-a spus –, în parte pentru că mi-era teamă că are dreptate,
dacă nu pentru momentul acela, atunci pentru mai târziu, că n-o să am
vreodată succes și că n-o să reușesc să-mi găsesc o slujbă.
Cu toții îi toleram excentricitățile, felul în care-i ataca pe alții, pentru că
era și sclipitor, iar uneori inimos și profund. Acum simțeam că m-ar zdrobi
dacă l-aș lăsa. Că mi-ar repeta la nesfârșit cât de puțin însemn, până l-aș fi
crezut. La ce-mi folosea mie genialitatea lui?
Obosisem să tot fac drumul du-te-vino între casele alor mei. Am hotărât să
împart în două timpul rămas până la facultate, să stau câte șase luni la
fiecare. Știam că tatei n-o să-i placă. Adevărul e că m-aș fi mutat acasă la
mama de tot, dar mi-era teamă că o să facă un scandal monstru și, în același
timp, nu voiam să-l părăsesc pe Reed.
Mi-am dat seama că, pentru a negocia eficient, trebuie să fii dispus să
renunți complet la lucrul pe care-l vrei, în schimbul a altceva; ai nevoie de o
apatie cumplită. De când îmi spusese că n-am aptitudini care se caută pe
piață ceva se mișcase și se detensionase în mine. Cu el, lucrurile n-aveau să
meargă cum sperasem când m-am mutat la ei.
În weekendul acela, l-am așteptat să coboare pe coridor după prânz.
Stăteam lângă ușă.
— Putem vorbi câteva clipe?
— Da, a zis și s-a așezat lângă mine, pe bancă.
— Sunt sigură că știi cât de greu îmi e să fac acest du-te-vino, am zis.
Cele două case sunt diametral opuse. Aș vrea să împart anul în două.
Tremuram. Șmecheria era să înaintezi cererea înainte să-i dezvălui
măruntaiele, schelele, grinzile, pilonii de susținere.
— Dar deja stai la ea câte două luni, a zis. De fapt, aș vrea să începi să vii
mai des aici. Nu-mi place cum ai gestionat chestia asta. Dacă vrei să faci
parte din familia asta, trebuie să fii aici mai mult. Știi ce? Nu. Nu-i OK.
Unii oameni ar fi căutat o soluție, dar el întreținea disensiunea.
S-a ridicat și a dat să plece.
— Dacă nu mă lași să împart timpul, am zis într-o doară, mă duc la
mama tot anul.
M-am uitat la el cu coada ochiului. Parcă s-a dezumflat dintr-odată. Nu
mai ieșisem niciodată învingătoare dintr-o negociere cu el.
— Păi…
S-a întors spre mine.
— Bine, în regulă. Fie.
Victoria nu mi-a dat un sentiment plăcut. Parcă-l rănisem.
M-am simțit obligată să arăt milă.
— Să-mi spui ce jumătate preferi, am zis.
— O să mă gândesc, a răspuns îndepărtându-se.
Câștigasem. Nu era cine știe ce; dar era un pas. Aveam să scap. Aveam
să-mi croiesc drumul spre libertate – într-o zi aveam să-mi las mâinile și
picioarele să atârne pe geamul unei mașini care trece pe sub bolta înaltă a
crengilor.

Notă
21. „Oameni scunzi“ (engl.) (n. tr.).
 Zborul

Î
n ultimul an la Paly am fost aleasă redactor-șef al revistei școlii. Eu și
alți trei făceam ultima verificare și duceam revista la tipografie noaptea
târziu. Redactorii-șefi din anii anteriori mi se păruseră incredibil de
maturi și erudiți. Acum urma să părem și noi la fel pentru alții.
În anul acela am publicat articole despre cum consiliul director al școlii –
în contextul unor concedieri masive – le oferise carduri de credit membrilor
personalului, care se tratau cu, printre altele, prânzuri scumpe la MacArthur
Park. După ce seria de articole a fost publicată, șeful consiliului director al
școlii și-a dat demisia.
În mijlocul unei săptămâni au apărut probleme tehnice.
Sistemul de computere a căzut, ecranele s-au înnegrit, imprimanta a
devenit inaccesibilă. Dacă n-ar mai fi mers calculatoarele, dacă n-ar mai fi
pornit, zile întregi de muncă s-ar fi pierdut – împreună cu toate paginile
noastre atent concepute. Josh, cu părul lui blond-murdar, de culoarea
dunelor de nisip, purtat într-o coadă groasă, s-a întins pe jos ca să
examineze și să aranjeze firele. Noi ceilalți am căzut pe gânduri, amețiți de
groază, așteptând o tragedie. Josh reușea întotdeauna să repare lucrurile –
computerele urmau să se întoarcă la viață, iar imprimanta avea să aspire și
să scuipe hârtie din nou.
— Vrei să vii? m-a întrebat, referindu-se la un drum până acasă la el,
unde trebuia să luăm un cablu lipsă.
M-am uitat mai cu atenție la Josh: făcea gropițe când zâmbea și avea
umeri lați sub cămașa de flanel. Era timid și prietenos și avea un scris
lăbărțat, greu de descifrat, care semăna cu sfoara unui zmeu.
— Sigur, am zis, neștiind pe atunci că locuia în Portola Valley, la
douăzeci de minute de redacție.
Mama lui și tatăl vitreg erau avocați și reușiseră să-i obțină transferul în
districtul școlar Palo Alto în baza unor condiții legate de naveta lor până la
muncă.
 Mie mi se părea neglijent. Prea relaxat, prea aerian. Putea să repare
calculatoare, dar era dezorganizat, uita să-și facă temele la ora de engleză a
doamnei Paugh, în vreme ce eu eram meticuloasă, vânam note. Nu ajungea
nicăieri niciodată la timp și îi era imposibil să respecte un program, n-avea
niciodată tema gata și se grăbea s-o scrie cu câteva minute înainte de
începutul orei. (Mai târziu aveam să aflu că se apucase de matematică
aplicată și ecuații diferențiale la Stanford și că fusese admis la facultate la
Stanford și la MIT.)
Avea o Toyota Supra din ’83 la mâna a doua, turcoaz cu o dungă roz pe
ambele părți.
— Scuze pentru culoare, mi-a zis când am urcat.
O cumpărase de la o fiziciană din Livermore. Avea mâini frumoase pe
volan.
În camera lui erau o saltea pe jos și o fereastră care dădea spre o curte și
spre pădure. Mai multe hârtii și cărți zăceau împrăștiate, precum și un
sistem stereo și o pereche de căști. Camera era îndeajuns de mare încât să
pară goală și aglomerată în același timp. A găsit cablul și am plecat.
Când ne întorceam am cotit pe Arastradero, un drum cu două sensuri,
nefinisat și peticit, care se încolăcea în jurul unei rezervații naturale.
— Hai să-ți arăt un secret, a zis. Stai așa.
Limita de viteză era de 40 la oră. A început să accelereze. Ne îndreptam
spre un viraj fără vizibilitate, unde drumul urca și apoi dispărea, având pe-o
parte un deal, iar pe cealaltă o prăpastie. Carosabilul se încolăcea în el
însuși, în jurul dealului, nevăzut. Din partea cealaltă putea să vină o mașină
care să se lovească de noi în viraj; la fel de bine puteau să traverseze și niște
căprioare.
A continuat să accelereze, schimbând vitezele: a treia, a patra, a cincea.
Mașina a început să tremure și să protesteze.
— Ești sigur că…
— Stai liniștită! a strigat. Am mai făcut asta.
Mama spunea uneori că există îngeri păzitori special pentru adolescenți.
O, Dumnezeu al Adolescenților, ajută-mă! mi-am zis. O, Dumnezeu al
Adolescenților!
— Țin-te bine! a strigat.
 Mașina a scârțâit, cutia de viteze a scrâșnit. Am apucat partea de sus a
centurii de siguranță cu o mână, iar cu cealaltă mânerul portierei. A
schimbat din nou viteza, a cotit la limită în virajul orb…
Și apoi am zburat.
Era din pricina drumul inegal – o porțiune ridicată după care urma o
coborâre lungă. Cu destulă viteză, puteai să prinzi buza porțiunii ridicate și
să zbori peste segmentul concav, prin punctele de lumină aruncate de șirul
de copaci de smarald și de tufișuri care creșteau la marginea drumului.
Momentul acela de zbor a fost cel care mi-a dezvăluit orașul.
Existau puncte de libertate ascunse, iar el le cunoștea.
După ce duseserăm la tipografie al treilea număr al revistei câteva luni mai
târziu, ceilalți redactori-șefi – Rebecca, Nicole, Tom – și cu mine stăteam
împreună după-amiaza târziu lângă mașina lui Nicole în parcarea școlii.
Majoritatea celorlalte mașini dispăruseră, iar lumina arămie cădea oblic
printre pini, între locurile de parcare. În depărtare am văzut cum se apropie
un cuplu, ținându-se de mâini.
Era Josh, care purta o cămașă albă prea mare și pantaloni care semănau
cu unii de arlechin. Am aflat mai târziu că îi făcuse singur din petice; mai
întâi confundase talia cu gleznele și o luase de la capăt. A venit agale spre
noi, cu picioarele depărtate care se îndoiau la impactul cu pământul. Pe fată
n-o cunoșteam. Era frumoasă și slabă, cu bucle de culoarea mierii. Și-au
desfăcut mâinile din strânsoare când au ajuns mai aproape.
— Salut, Josh, a zis Tom. Tocmai am dus ziarul la tipografie.
Am simțit cum mușchii feței mi se topesc. Îl compătimisem mai înainte,
crezusem că nu-l dorește nimeni; acum, că era cu cealaltă fată, stând acolo
lângă ei, m-am simțit timidă, jenată și mică.
Am mers cu bicicleta acasă și am plâns în brațele lui Carmen, care și-a
trecut degetele prin părul meu. O oră mai târziu, cineva a deschis cu un
zgomot metalic poarta. M-am uitat pe deasupra tufelor de trandafiri. Josh nu
mai venise niciodată în vizită, dar aveam prieteni comuni, prin urmare știa
unde stau. S-a apropiat de ușă cu un pas elastic în timp ce cămașa albă, de
in, flutura deasupra pantalonilor peticiți.
L-am invitat înăuntru și m-a urmat până în cameră. Toată situația era
ciudată – sperasem cu ardoare să vină în vizită, chiar dacă n-o mai făcuse
vreodată, iar acum iată-l aici.
— Ce faci? am zis stând în picioare în mijlocul camerei, sub lustra
pătrată.
— Adineauri mi s-a părut că ești supărată.
Stătea aproape de mine, cu picioarele depărtate și pieptul în față.
— Erai cu fata cealaltă, am zis.
— E mai mare, a explicat el. Merge la Stanford.
— Da, dar… Nu mi-am dat seama că te plac, iar acum e prea târziu.
— Suntem doar prieteni. N-o cunosc așa de bine. Oricum, adevărul e
că…
— Ce? am întrebat.
— Mi-a plăcut de tine dintr-a noua. De la cursul de prim ajutor, a zis el.
Am fost în echipă la ora despre resuscitare, dar uitasem. Cum era posibil
să mă fi plăcut cineva în tot acel timp, când eu eram nou-venită la școală și
acasă la tata și n-aveam nici un prieten?
S-a sprijinit pe un picior, s-a aplecat spre mine și ne-am sărutat. Totul era
perfect și fremăta.
— Pa, mi-a zis după aceea și a zâmbit.
A ieșit. Cămașa de in a fluturat în urma lui, iar eu am fugit la bucătărie
să-i spun lui Carmen.
*

— Ce vrei să fii când o să fii mare? l-a întrebat tata pe Josh când s-au
cunoscut.
Stăteam așezată cu el pe podea în camera fratelui meu, lângă raftul de
cărți – era prima oară când rămâneam singură cu ei doi.
— Încă nu știu, a zis Josh.
— Știu eu, a spus tata. O să fii un boschetar.
Josh a lăsat privirea în jos.
Când i-am povestit mamei, ea mi-a amintit că tata spusese și despre el
însuși că o să fie un boschetar în liceu, când îl prezentase tatălui ei, și că
uneori se folosea de propriile povești ca de șabloane pentru ideea lui despre
perfecțiune.
Era un compliment, chiar dacă nu părea.
 Uneori, după lăsarea întunericului, eu și Josh mergeam cu mașina la casa
din Woodside ca să ne sărutăm. Nu erau lumini, dar casa albă se vedea, la
fel și ceața albă și roua argintie de pe firele de iarbă, care aluneca spre
copacii impunători.
— A zis că o să-mi facă un tobogan de-acolo până acolo. Până-n piscină,
am zis, arătând în sus. Dar nu l-a mai făcut.
Dormitorul și patul erau neschimbate față de atunci când stăteam la tata
miercuri seara. Salteaua era în continuare pe podea, lângă televizor. Pe un
scrin era o fotografie înrămată cu tata și Tina la o petrecere; ea purta o
rochie neagră. Când vorbea despre Tina, spunea cu jind că nu purta
niciodată rochii, dar iat-o acolo în toată splendoarea. Costumele lui
dispăruseră din debara.
— Vino cu mine, am zis.
Mi-am scos încălțările și am început să alerg pe gazonul umed, gonind pe
pantă, spre stejari. Nu era nimeni prin preajmă. În are plutea aromă de
cardamom, eucalipt, piper, apă și scoarță de copac. Bolta cerului era joasă și
încărcată de stele. Unele erau estompate și neclare, altele ascuțite și
strălucitoare, dezordonate și apropiate – era imposibil să nu le observi.
— A cumpărat casa pentru copaci, am zis încet, cu accent britanic, ca
Laurence Olivier.
— Eu aș fi cumpărat-o pentru casă, a spus Josh.
Privind în urmă, era toată numai arcade albe scăldate în raze de lună albe
ca sarea. Înfățișarea ei solemnă și singuratică îmi dădea fiori.
— Și eu, am zis, dar el spune că e de rahat.
Trambulina era acoperită de frunzele stejarilor. Ne-am urcat pe ea și am
sărit. Nu avea nici un fel de îngrăditură. Ne-am lovit în aer.
— Acolo ce-i?
Pe teren era și o casă mai mică, tot a lui – goală. De acolo puteai să vezi
conturul domeniului și, dincolo de el, dealurile.
— Treizeci de mii de metri pătrați, am răspuns cu accent britanic.
Când nu mergeam la casa din Woodside mergeam la casa din Waverley în
toiul nopții, având grijă să nu facem zgomot cu inelul de pe poartă. Se
strecura prin grădina de trandafiri și se urca pe fereastră în patul meu, cu
mâinile reci pentru că lăsase deschise toate geamurile din mașină. Stătea cu
mine până dimineața devreme, când se strecura din nou afară pe fereastră
sau pe ușa glisantă din sticlă și pleca acasă.
— Cum ar fi să descoperim că Josh vine-aici în fiecare noapte? a întrebat
tata la micul dejun. Că se strecoară pe fereastră?
Am înghițit în sec, n-am zis nimic, iar el n-a mai deschis subiectul. Am
reușit să mă conving că era posibil să nu știe nimic.
— Tu și Josh mergeți la casa din Woodside ca să vă sărutați? m-a întrebat
câteva zile mai târziu.
Fuseserăm descoperiți de un grădinar australian angajat de curând.
Locuia în casă – lucru pe care nu-l știam – și se luase după sunetul muzicii,
găsindu-ne într-o noapte într-o cameră goală de la etaj.
Nimeni nu-mi spusese că grădinarul locuia acolo. Mi-am zis să mint sau
să spun că nu fuseserăm decât o dată, dar libertatea pe care aș fi obținut-o
dacă ar fi fost de acord merita riscul.
— Da, am zis. E-n regulă?
— Bănuiesc că da, a răspuns.
— S-a întâmplat, am zis.
Stăteam unul lângă altul pe marginea patului meu.
— Am ajuns la ultima bază.
Aveam șaptesprezece ani, eram în clasa a douăsprezecea.
— A fost bine? m-a întrebat.
— Da.
Nu i-am spus tatei că la început unghiul era greșit și că pentru puțin timp
am crezut că nu vom putea face sex, că eram construiți incompatibil, că
părțile nu se potriveau cum trebuie.
Uneori, după-amiaza târziu, după școală, în săptămânile când nu dădeam
revista în tipar, eu și Josh mergeam la rezervația Windy Hill, deasupra
bulevardului Skyline, de unde se vedeau dealurile late, galbene și moi
precum cocoașele unei cămile, atât de multe pe o parte, că formau o pătură
aruncată în vânt, întinsă până la Oceanul Pacific. Orașul arăta ca o dioramă
dedesubt, tăcut și nemișcat cu excepția cântecului, foșnetului pe care-l
scotea vântul când trecea printre firele de iarbă înalte. O zi limpede, prea
multe de asimilat dintr-odată, aerul sticlos și un sentiment puternic de
libertate și har. Senzația că lumea se deschide. M-am uitat spre nord și am
văzut cum San Francisco scânteiază în depărtare, dar atât de limpede că
parcă ar fi fost aproape. Așa cum îl văzusem în visul în care pluteam,
deopotrivă apropiat și îndepărtat – avea legătură cu unghiul dintre dealurile
de-aici și dealurile de-acolo, cu refracția luminii.
Deşi erau aproape, mă simţeam departe şi faţă de ai mei acum că apăruse
Josh; îmi făceam griji că mama nu are bani sau că tata o să mă mai ia peste
picior, sau chiar în privinţa a ce o să se-ntâmple când o să-și dea seama că
plec cu adevărat la facultate. Însă pur și simplu pluteam deasupra tuturor,
așa că nu mă afecta. Acum Josh era cel care mă ducea la programare la
doctor sau de la o casă la alta. Nu-și făcea un program, uita de teme, rata
programările la dentist și alte întâlniri, dar niciodată pe cele cu mine. Eram
protejată în Supra lui turcoaz.
După ce au căzut ploile de primăvară, când din bulgării de pământ de sub
stejarii și arborii de eucalipt din jurul Universității Stanford au început să se
ițească firele de iarbă – un soi de puf verde, ca niște mustăți, dungi de
lumină aurie în panglici lungi și intense –, mi-am zis „Ăsta-i orașul meu“.
Mă întorceam pe jos de la școală și am observat schimbarea anotimpurilor.
Înainte fusese orașul tatei, sau al mamei, sau orașul în care ajunsesem din
greșeală și în care mă foiam. Acum eram îndrăgostită, iar pământul căpătase
dimensiune, greutate și trăsături; era al meu.
*

În pauza de prânz am mers la Biroul pentru admiterea la facultate de la

Paly. Șefa era o femeie cu păr scurt, grizonant – doamna Daas. Am răsfoit
un biblioraft ca să găsesc numele și adresele elevilor care fuseseră acceptați
la Harvard. Harvard, monstruoasă, distantă și separată de mine, părea să se
îndepărteze. Era cea mai legitimă facultate la care mă puteam gândi. De
asemenea, era o decizie ce părea să elimine incertitudinile. Odată ce o
alegeam, nu trebuia să mai iau alte decizii sau să fac alte descoperiri. Mi se
părea corect – nu pentru mine neapărat, pentru că nu eram deloc sigură că o
să fie bine pentru mine și nici nu mă sinchisisem să mă gândesc atât de
departe, ci corect într-un sens general. De obicei erau admiși foarte puțini în
fiecare an. Pe hârtiile din biblioraft era și un spațiu în care scria unde
făcuseră părinții elevilor facultatea și le-am citit pe toate, încercând să
găsesc un caz când unul dintre părinți nu frecventase o facultate.
Am plătit pregătirea pentru SAT22, mergând cu bicicleta sâmbăta
dimineața la ședințe. Nu le-am spus nimic alor mei despre întreg procesul,
cu toate că știau că vreau să-mi depun dosarul. Nu păreau să înțeleagă pașii
necesari și nici nu-mi puneau întrebări.
Am candidat pentru admitere înainte de termen. În dosarul de candidatură
ni s-a cerut să punem și o vedere timbrată, adresată nouă. M-am strecurat în
biroul lui Laurene și am luat o vedere fermecătoare din albumul ei cu
fotografii alb-negru de Cartier-Bresson. Îmi plăceau vederile acelea. Voiam
ca Harvard să spună că dosarul meu de candidatură e de bun gust. Vederea
pe care o furasem urma să se întoarcă acasă, dând în vileag furtul. Dar mai
mult îmi păsa să fac impresie bună decât dacă eram prinsă.
Tata era plecat în delegație, așa că i-am falsificat semnătura pe dosarul de
candidatură.
În timpul unui weekend lung am zburat la New York ca să stau la Mona
și să ne uităm la facultăți. Mama nu-și permitea să vină cu mine, tata n-avea
timp. Mona știa oricum mai multe despre facultăți decât știau ei.
Locuia în Upper West Side, într-un apartament cu un șir de ferestre
rotunde înconjurate de lemn rașchetat, care dădeau spre Riverside Park.
Caloriferele zăngăneau.
Mona m-a dus la plimbare în jurul Universității Columbia, unde își
obținuse masteratul. M-a dus la Princeton, care i se părea potrivită pentru
mine, și apoi la Harvard, unde stabilisem un interviu la biroul de admiteri.
Nu alesesem interviul cu vreun fost student din California pentru că mi s-a
părut că dacă rămân aproape de sursă îmi cresc șansele să fiu admisă.
Doi oameni pe care-i cunoșteam și fuseseră la Harvard mă sfătuiseră să
nu fac asta. Dr. Botstein de la Laboratorul de Genetică al Universității
Stanford, unde lucrasem timp de două veri, mi-a zis că nu reușise să intre în
cluburile universității pentru că era evreu.
— N-o să-ți spun să nu te duci, mi-a zis, dar în locul tău m-aș gândi
foarte bine.
Pe atunci nu reușeam să cred în posibilitatea că aș fi acceptată, cu atât
mai puțin să renunț la ea. Cealaltă persoană, dr. Lake, mi-a spus că se
simțise singur acolo, că i se păruse ca un azil și că abia când ajunsese la
Facultatea de Medicină a Universității din Chicago se simțise fericit. Nu l-
am crezut pe nici unul dintre ei. Vremea lor fusese cu mult timp în urmă.
Știam ce e cel mai bine pentru mine, îmi ziceam, chiar dacă nu știam
aproape nimic despre Harvard. Nu fericire căutam, ci un lucru pe care ei nu
l-ar fi înțeles: aprobare și evadare. Harvard, îmi spuneam, avea să mă facă
demnă. Demnă să exist. Nu credeam că poate înțelege cineva cât de tare îmi
doream să ajung în locul ăsta despre care știam atât de puțin.
Când am mers în vizită cu Mona era toamnă, afară se înstăpânise un frig
limpede și mușcător; nu era cu nimic mai frumos sau mai rece decât fusese
la Princeton sau Columbia. Gândul la această universitate, sofisticarea și
norocul pe care le asociam cu ea, brand-ul în sine pe lângă toate celelalte îi
confereau strălucire și demnitate – clădirile, pajiștile, copacii.
Anticamera biroului de admiteri era supraîncălzită și mirosea a vopsea.
Avea pereți crem și un covor albastru. Alți potențiali studenți ședeau pe
scaune în apropiere. Eu purtam fustă neagră și colanți negri.
Aveam emoții. E adevărat că nu luasem nici un 9 la liceu, dar lucrasem
din greu pentru note. Punctajul de la SAT era bun, dar nu spectaculos.
Interviul putea înclina balanța într-o direcție sau alta.
— Lisa?
M-am ridicat când mi-am auzit numele.
O femeie înaltă, brunetă, care purta o fustă și un pulover alb, mi-a zis:
— Urmează-mă.
Și m-a condus pe un coridor până într-o încăpere mică, întunecoasă.
Părea plictisită și neimpresionată de mine, ci mai degrabă deranjată de
prezența mea.
— Spune-mi câte ceva despre preocupările tale din afara școlii, a zis
femeia.
Nu a făcut nici o mențiune despre dosarul meu, de parcă nici nu l-ar fi
citit.
— Să vedem, am zis. Cred că fac multe lucruri, ca majoritatea
candidaților dumneavoastră.
Voiam să înțeleagă că știam că sunt o ființă umană, în ciuda marilor mele
realizări, modestă și conștientă – sau chiar stânjenită – de excesul de
activități extracurriculare pe care le bifasem doar pentru acel moment.
 — Sunt în echipa de dezbatere a liceului nostru și sunt redactor-șef la
revista școlii, unde lucrează optzeci de elevi, am zis, omițând faptul că
existau trei redactori-șefi. Fac și cursuri de japoneză la nivel avansat, după
ce am fost într-o excursie organizată de școală în Japonia, iar mai târziu cu
tata într-o delegație. Tot el m-a ajutat să obțin o slujbă la un laborator de la
Stanford, unde am developat fotografii ale unor celule de drojdie observate
cu microscopul cu electroni și am realizat experimente la scară largă pe
drojdie, inserând vectori de ADN în celule.
Vorbeam de parcă eu aș fi condus experimentele, când de fapt nu
făcusem decât să urmez niște instrucțiuni; de parcă m-ar fi pasionat cu
adevărat activitățile acelea – mai puțin revista școlii, care chiar îmi plăcea –
sau m-ar fi interesat japoneza sau drojdia altfel decât ca mijloc de a ajunge
aici; dacă eram admisă, voiam să renunț la ele.
Stăteam pe scaun cu spatele drept și picioarele încrucișate. Îl adusesem
pe tata în discuție ca din întâmplare.
Voiam să mă folosesc de el. Era singurul meu avantaj, după note și
activități.
— Și tatăl tău cu ce se ocupă? m-a întrebat politicos.
Am ezitat, ridicând sprâncenele ca și cum aș fi zis „A, tata?“. Am tras aer
în piept de parcă m-aș fi așteptat ca discuția să nu ajungă aici.
— A înființat o companie de calculatoare, am răspuns. A inventat
computerul Macintosh.
Am zis-o ca și cum era posibil să nu fi auzit de ea.
În clipa aceea femeia s-a ridicat în picioare; părea alarmată.
— Scuză-mă, a zis. Mă întorc imediat.
A apucat clanța și a ieșit valvârtej din încăpere, închizând ușa după ea, de
parcă brusc și-ar fi dat seama că trebuie să ajungă urgent altundeva.
Era prea evident; mă întrebam dacă se putea întâmpla așa cu adevărat.
Oare se năpustise afară ca să-i oprească din a-mi respinge candidatura? Mai
erau și alți responsabili cu admiterea, care parcurgeau dosarele celor
intervievați în acel moment?
S-a întors după câteva minute. Nu mi-a explicat unde a fost, nici de ce
plecase intempestiv, dar părea mai amabilă și mai prezentă. Mi-a pus câteva
întrebări pe care nu le mai țin minte și interviul a luat sfârșit.
 Când am ieșit din încăpere îmi ardeau obrajii.
Acasă, în timp ce așteptam să aflu dacă am fost sau nu admisă, m-am
îmbrăcat cu material reiat ca să-mi poarte noroc, din cap până-n picioare:
pantaloni reiați și o cămașă reiată. Pantalonii erau dintr-un material de
grosime medie, verde ca mușchiul; cămașa era dintr-un material mai
subțire, cu nasturi și buzunare, de culoare indigo. Parcă era de mătase. De
obicei purtam fie pantalonii, fie cămașa înainte să primesc nota la un test
important.
Era săptămână de producție la revistă, iar trei dintre cei patru redactori-
șefi candidaseră de curând la Harvard. Ne-am promis să nu sunăm să aflăm
rezultatele decât după ce ieșea din tipar numărul curent al revistei. Harvard
avea un număr de telefon la care puteai să suni ca să vezi dacă ai intrat sau
nu, ne-a zis Rebecca, iar mai târziu în cursul săptămânii a încălcat
înțelegerea, a sunat, a descoperit că fusese acceptată, i-a spus lui Nicole,
după care am început și eu să sun, folosind telefonul din clasă. Suna ocupat
mereu.
Exista varianta și ca o scrisoare de acceptare sau respingere să ajungă
prin poștă într-o zi din săptămâna aceea, așa că-mi purtam ținuta din
material reiat nu doar ca să reușesc să-i contactez telefonic, ci și preventiv,
pentru situația în care ajungeam acasă și descopeream scrisoarea pe bufet.
Ca atare, purtam aceleași haine de patru zile în șir.
Joi am hotărât să sun în clipa în care se deschidea programul cu publicul.
Mi-am pus alarma la 4:30 dimineața. Biroul se deschidea la 7:30 ora
Bostonului.
Femeia de la celălalt capăt al firului vorbea pe un ton distant și
profesional. M-a întrebat cum mă cheamă și m-a rugat să aștept.
— Felicitări, a zis când s-a întors la receptor, cu o voce caldă, poate
ușurată – de parcă și ea s-ar fi temut că trebuie să spună „nu“.
Mi-a luat o clipă să pricep la ce se referea.
— Stați, am zis.
A râs.
— Ați fost admisă la Harvard, promoția 2000.
Cuvintele erau învățate pe de rost, dar la câtă bucurie i se simțea în glas
ar fi putut la fel de bine să fie ale ei.
 — Mulțumesc, am zis. Mulțumesc mult!
M-am dat jos din pat, m-am încălțat, îmbrăcată încă în pijama, am
înșfăcat un pulover și am ieșit în lumina dimineții, ca un văl albastru
așternut deasupra străzii. Casele și gazonul și mașinile erau luminate, dar
stăteau nemișcate, ca decorul unei piese de teatru. Nimic nu se agita în afară
de mine. Țineam în mine dorința de a sărbători, așa cum e absorbit
zgomotul pașilor pe iarba umedă. Cartierul era tăcut, iar eu urma să-l
părăsesc. Lucrul ăsta îl schimba, îl făcea să pară neted, ca un desen. Am
trecut pe lângă casa lui Kevin și Dorothy. Dormeau cu toții. În timp ce
mergeam s-au aprins câteva luminițe de pe verande – probabil aveau
temporizator – și aspersoarele au început să șuiere.
Am intrat înapoi în casă, am alergat până-n cameră și am rupt niște foi de
caiet dictando. AM INTRAT AM INTRAT AM INTRAT AM INTRAT, am
scris. Le-am lipit cu scoci pe ferestrele din culoar.
După o vreme i-am auzit pe tata și Laurene mișcându-se la etaj. Am
așteptat pe hol, învârtindu-mă în cerc, îmbrăcată încă în pijama. Au coborât,
mai întâi tata, apoi Laurene. Mi-am ținut respirația.
— O! a exclamat Laurene.
— Ce-i asta? a făcut tata. Unde ai intrat?
— Ding dong, a zis Laurene. A intrat la Harvard.
— Ah, a spus el. Aha.
La scurt timp după aceea mă mutam acasă la mama.
L-am strigat pe fratele meu de la baza scărilor. Când împlinise patru ani îi
cumpărasem o mantie albastru regal, de satin, cu steluțe argintii și guler. În
set mai erau o pălărie țuguiată de magician și o baghetă de lemn.
— Reed? am strigat.
Nici un răspuns. Mi s-a părut că de sus aud zgomot de mișcare.
— Glinda? am încercat.
Era unul dintre numele pe care le folosea când se îmbrăca în costumul de
magician.
— Esmeralda? Valencia?
— Da? s-a auzit un glas subțire de la etaj. Eu sunt Valencia.
L-am găsit jucându-se.
— Vreau să vorbesc cu tine, am zis și l-am așezat lângă mine, pe podea.
De-acum încolo o să locuiesc mai mult la mama.
N-a fost atent când am vorbit, stătea cu fața la mine, dar se uita în altă
parte.
Mama îmi sugerase să-i prezint situația sub forma unei povești.
— Au fost odată un prinț și o Broască, am început.
Nu știam de ce mă făcusem broască.
— Prințul o iubea pe Broască, iar Broasca îl iubea pe prinț mai mult
decât pe oricare alt prinț. Erau prieteni buni. Dar într-o zi Broasca a trebuit
să se întoarcă în regatul ei.
Acum mă asculta, captivat.
— De ce a trebuit să plece? m-a întrebat.
— Mai existau și alte broaște. Un întreg ținut al broaștelor. Fusese
plecată de mult timp. Dar, vezi tu, Broasca încă-l iubea pe prinț. Nu pleca
pentru că nu-l mai iubea – avea motivele ei pentru care trebuia să plece.
Povestea nu era gândită, n-avea miză, se împotmolea, dar pe el nu părea
să-l deranjeze, voia să continui.
— Dar a trebuit să plece?
— Da, am spus. Pentru că trebuia să meargă acasă la celelalte broaște.
În anul acela, mai târziu, s-a născut sora mea Erin, asta după ce mă
mutasem la mama. Avea păr negru și breton în formă de V, ochi mari,
profunzi și triști. Dacă mai era trează când veneam în vizită, o țineam în
brațe și o mângâiam pe frunte, până unde-i începea părul. După o singură
mângâiere adormea buștean, în chip miraculos. În lunile de până la nașterea
ei, tata a călătorit în Europa în interes de serviciu, pentru compania lui,
Pixar, care era gata să se lanseze, și s-a întors din călătorii cu rochii pentru
bebeluși cumpărate de la magazine scumpe, astfel că până să se nască o
așteptau deja multe rochițe mov, maro și albe.
Harvard a trimis un formular pe care trebuia să-l completăm ca să stabilim
cine o să ne fie colegii de cameră. Voiam să par interesantă și relaxată ca să
atrag colegi interesanți și relaxați. Am încheiat un paragraf autobiografic cu
fraza „Și, uneori, îmi place să iau chitara și să cânt ceva“. Nu mă caracteriza
deloc, așa bățoasă cum eram. Cândva știam să cânt câteva melodii, dar le
uitasem de atunci, și chiar și pe vremea când puteam să cânt eram îngrozită
să o fac cu alții de față.
În vara dinainte să plec la facultate, când locuiam acasă la mama, tata m-a
dus la San Francisco să-mi iau un palton. Fusese ideea lui, iar dacă aș fi
știut că-mi ia un palton poate că nu le-aș mai fi colecționat pe celelalte. Am
fost la Emporio Armani, aflat în fosta clădire a unei bănci. Magazinul avea
tavan înalt, cafenea și balcon interior. Ne-am oprit în fața unui rastel cu
cravate pe care tata le-a inspectat și le-a pipăit între degetul mare și arătător.
Îmi plăcea cum ține lucrurile. S-a uitat la ele extrem de intens, dar apoi nu
s-a sinchisit să cumpere vreuna. Mi-era teamă, ca de fiecare dată când
mergeam la cumpărături, că n-o să aibă mărimea mea.
Pe peretele de sub balconul cafenelei erau paltoanele. Nu erau gândite
pentru California, ci pentru o cu totul altă viață.
— Ce zici de ăsta? a zis.
Din lână neagră, cu guler și două rânduri de nasturi în față. Jos se înfoia,
ca o rochie. Trebuia să-l dăm la ajustat la mâneci și la lungime.
— E frumos, a zis el. Chiar frumos.
Am fost de acord, dar m-am întrebat dacă nu cumva era prea neobișnuit.
Și m-am întrebat și ce o să poarte ceilalți studenți. Mie mi se părea că
seamănă cu rochia unui mim francez. Mi l-a cumpărat.
În ziua în care tata mi-a cumpărat haina, în drumul de întoarcere spre
Palo Alto, pe Autostrada 101, după ce lăsaserăm paltonul la ajustat, abia
dacă am vorbit. N-a făcut gluma cu Ruby’s când am trecut pe lângă el. Nu
mi-a trecut prin minte că era tăcut pentru că se gândea la faptul că plec – că
era posibil să-i fie dor de mine. Sau poate că se gândea la lucru, la NeXT și
Pixar. Tăcerea dintre noi avea să fie tot mai adâncă odată cu trecerea
timpului. În curând avea să nu-mi mai scrie și să nu mai sune înapoi. Nu-mi
dădeam seama cum începuse lucrul ăsta sau de ce. În ziua aceea a rămas cu
privirea înainte, ambele mâini pe volan, rotindu-și umărul, dând din
degetele mari înainte și-napoi și încleștând maxilarele, întruna, dar fără să
păstreze neapărat un ritm, ca un robot.
— O să te-nvăț să speli o toaletă, mi-a zis mama în casă câteva săptămâni
mai târziu.
Îi arătasem paltonul, sosit de la croitorie, iar ăsta era răspunsul ei, ceea ce
voia să-mi dea ea pentru Harvard.
— N-o să spăl nici o toaletă acolo unde merg, am zis.
 — Poate că nu. Dar într-o bună zi o s-o faci.
Avea dreptate.

Notă
22. Scholastic Aptitude Test, sistem de testare standardizat folosit pentru admiterea la facultate
sau colegiu în Statele Unite (n. tr.).
 Coda

Dacă încă îți dorești un lucru înseamnă că nu i-a sosit încă vremea. Iar când ai lucrul dorit
nu vei mai avea dorinţe, ci vei avea timp. Dorințele lipsite de intensitate te feresc de
dezamăgiri. Însă nimic nu îți oferă o mai mare siguranță decât să fii o epavă. —Fanny
Howe, Indivisible
A
m ajuns la Harvard singură, cu o săptămână înainte să înceapă
facultatea, ca să mă înscriu în Programul pentru boboci. Afară era
cald și umed. Am așteptat la coadă într-un cort alb, dar când am
ajuns în față și mi-am spus numele, o femeie m-a tras deoparte și mi-a zis
că taxa nu fusese plătită. Nu părea să creadă că am dreptul să fiu acolo. I-
am spus că la mijloc trebuie să fie o greșeală, dar mi-era rușine și mă
simțeam extrem de singură. Repartizarea și înregistrarea în cămin erau
întârziate. Am găsit un telefon public și l-am sunat pe Jeff Howson,
contabilul tatei, care a zis că o să facă tot ce poate să îndrepte lucrurile.
Săptămâna următoare, când m-am întors de la camping, taxa era plătită și
mi s-a dat un loc în cămin.
În primele trei luni din primul an, înainte ca tata să nu-mi mai răspundă la
telefoane și e-mailuri, mă plângeam la telefon cu el că de când ajunsesem în
Boston nu mai puteam să văd. Totul era turtit și apropiat. Nu existau
priveliști. Mă dureau ochii. Clădirile erau înghesuite una-n alta, parcă
blocând înadins câmpul vizual.
— Oriunde m-aș duce, nu văd decât clădirea din fața mea!
— E o metaforă pentru mentalitatea Coastei de Est, mi-a zis.
Când s-a instalat toamna, mi-era frig în paltonul nou. Îmi cumpărasem
doar câteva perechi de șosete de bumbac. Încă nu înțelegeam cât de
importantă e lâna.
Îmi făceam griji în legătură cu mama. Cum avea să-și permită chiria?
— Mă descurc, mi-a zis când am întrebat-o. Nu-ți face griji pentru mine.
Mereu pun lucrurile în mișcare.
Ea avea să fie cea pe care o sunam ore întregi în fiecare noapte în timpul
primului an de facultate, pentru sfaturile și grija ei, când am descoperit o
cultură mult mai străină decât mă așteptasem și după ce mi s-a frânt inima
pentru prima oară când eu și Josh ne-am despărțit, lucru pentru care nu mă
pregătise nici o haină de fiță și nici faptul că învățasem să spăl closete.
Eram dărâmată de durere.
În privința asta, ai mei mi-au dat, separat, același sfat: „Trebuie să-ți
simți toate sentimentele. Așa, data viitoare când te îndrăgostești, totul o să
fie la fel de plin de sens și profund“.
— Prima dată când ți se frânge inima simți toată durerea din trecut, a zis
tata. Prima mare pierdere. Folosește-te de ea.
— Când ceva doare foarte tare înseamnă că e contracurentul unui val
mare, frumos, a zis mama.
Alții mi-au zis „Treci peste“ și „Ieși pe-afară“.
Am ales doar ce mă interesa: un curs de antropologie ținut în partea din
spate a unei clădiri de lemn, plină de oase, un curs despre film și literatură,
un curs despre legile care protejează copiii și un curs de artă, în care trebuia
să ne desenăm o mână folosind-o pe cealaltă. M-am înscris la revista
facultății, la revista literară și la muncă în folosul comunității, la o școală
din zonă.
Tata venea în vizită o dată pe an. Odată, când mergea în spatele meu pe
scările care duceau la camera de cămin, mi-a zis:
— Trebuie să slăbești.
I-a spus colegei de cameră că floricelele ei pentru microunde, cu arome
artificiale, erau „de rahat“. În ciuda nervilor, avea un aer melancolic, ba
chiar s-a oferit să-mi cumpere o geacă de piele de la un magazin de haine
bun care se numea Agnès B. Am refuzat pentru că mi se părea prea scump
și mi se părea un gest încărcat, parcă ar fi vrut să-mi spună altceva, dar eu
nu înțelegeam ce, nici nu știam ce să-i spun, eu însămi tristă, singură din
nou fără el, în locul acela ciudat care ar fi trebuit să-mi placă.
În vara aceea, când m-am întors, tata s-a purtat ciudat cu mine, n-a vorbit
decât răstit și disprețuitor. Eram prea slabă. Laurene i-a spus prietenei ei că
sunt anorexică. Voiam să mănânc, dar mâncarea gata pregătită de la
magazin avea gust de carton și nu știam să gătesc. Laurene îmi tot cumpăra
sandviciuri.
Când am fost la dr. Lake, am descoperit că tata hotărâse să nu-l mai
plătească. Dr. Lake a zis:
— Nimeni nu are dreptul să-ți refuze asistența medicală.
Și-a redus tariful la douăzeci și cinci de dolari pe ședință, pe care îi
plăteam singură.
Peste vară am lucrat la Hidden Villa, unde mama predase cursul de artă
cu mulți ani înainte. Eram îndrumător pentru grupurile de copii care veneau
să învețe despre animalele de la fermă.
De când plecasem la facultate, cecurile de la Jeff Howson care-i dăduseră
posibilitatea să plătească toată chiria încetaseră să mai vină, iar mama nu și-
a mai permis să stea în casa din Rinconada și a trebuit să se mute.
În perioada aceea ieșea cu programatorul cu centură neagră la karate, pe
care-l cunoscuse la yoga. Urma să stea la el până-și găsea un loc al ei. El
avea o casă mică în neîncorporatul Menlo Park. Din câte-mi dădeam seama,
„neîncorporat“ însemna că nu avea trotuare, ci șanțuri, iar copacii erau
stufoși și în număr mai mare, nu plantați ordonat. I-a spus că poate să stea la
el până-și găsește o locuință, dar casa lui nu avea suficient spațiu pentru
mine.
Am prins-o într-o sâmbătă în timp ce împacheta lucrurile din casa din
Rinconada cu ajutorul unor prieteni. Și eu trebuia să ajut. Ea ghida traficul,
se mișca repede pe cărarea de sub wisteria dintre garaj și casă, prin petele
de lumină.
— Hai, Lisa, a zis.
M-am pomenit aplecată asupra cutiilor și maldărelor de cărți și haine și
vase, toate lucrurile din viața noastră, trecutul nostru împreună. Nu puteam
să mă mișc.
— Împachetează, mi-a zis, te rog, dar nu mai puteam să-mi dau seama la
ce obiecte să renunț și pe care să le păstrez, sau în ce cutii să le pun, iar
picioarele îmi paralizaseră. În scurt timp a renunțat.
După-amiază târziu, după ce restul se opriseră din împachetat, m-am
așezat la biroul mamei în timp ce ea îmi gătea ceva și, pentru prima oară
după multe zile, m-am simțit în largul meu. Știam că în curând o să mănânc
și o să fiu sătulă. Nu voiam să mai plec de sub aripa ei.
Dar în seara aceea tata luase bilete la Cirque du Soleil. Chiar dacă abia
vorbise cu mine sau aproape că nici nu se uitase la mine de când mă
întorsesem de la facultate, voia să merg cu el la spectacol și făcuse o fixație
în legătură cu atenția pe care i-o arătam fratelui meu mai mic. Eram slabă și
deprimată, ca o păpușă din cârpe, nesigură pe mine, făcând eforturi, dar
nereușind să-l mulțumesc. Am hotărât să nu merg.
— Nu pot să vin în seara asta, i-am zis la telefon de acasă de la mama. Îmi
pare rău.
— Trebuie să vii, a zis.
Nu eram sigură de ce prezența mea era atât de importantă pentru el, asta
dacă nu cumva avea legătură cu faptul că trebuia să stau cu ochii pe fratele
meu, care era posibil să vrea să fie plimbat prin cort.
— Trebuie să stau aici, trebuie să mănânc. Mama gătește, am zis.
Din bucătărie, mama se uita la mine îngrijorată.
— Lis, nu te comporți ca și cum ai face parte din familia asta, a zis el. De
fapt, ni se pare că ești chiar egoistă.
— Vreau să fac parte din familie, am zis.
— Dacă nu vii la circ, trebuie să te muți de-aici, a zis.
— Bine, am răspuns și am închis, pentru că, auzindu-l, am simțit un val
neașteptat de ușurare, de parcă aș fi pășit dintr-o cameră mică și întunecoasă
pe un câmp deschis, luminos.
Imediat după aceea l-am sunat pe Kevin, vecinul.
— Mi-a zis să mă mut de la el, am spus, că dacă nu merg cu el la
spectacol azi trebuie să plec.
Îmi plăcea sentimentul de deschidere pe care mi-l dădea lucrul ăsta,
sentimentul că am o mulțime de variante.
— Ce crezi că ar trebui să fac?
— Păi, hai să te mutăm, a zis Kevin.
— Când?
— În seara asta. Cât timp sunt ei la circ.
Cu mulți ani înainte, o ajutase și pe Dorothy să se mute din casa tatălui
ei. O salvase de tatăl ei și se căsătoriseră de tineri.
— Și apoi?
Știa că mama se muta și că n-am unde să stau.
— Poți să locuiești cu noi, a zis.
Ăsta era răspunsul pe care mi-l dorisem.
În seara aceea, m-am întâlnit cu Kevin acasă la el pe la asfințit și am mers
un cvartal cu mașina până acasă la tata ca să-mi strâng lucrurile. Mi-am luat
majoritatea hainelor, încălțărilor și cosmeticelor, o parte din scrisori, dar mi-
am lăsat acolo CD-urile. Deși știam că tata e la circ, la cel puțin treizeci de
minute, simțeam că poate să se întoarcă în orice clipă și să ne prindă. Nici
Kevin nu voia să zăbovim mai mult decât era nevoie, mai serios decât de
obicei. Mi-am aruncat lucrurile într-o valiză.
 Cum avea să fie când tata o să intre în casă și o să descopere că am
plecat? Pe atunci mi se părea incredibil de trist, cum nu-mi închipuisem că
o să fie după discuția de la telefon. Un șoc. Era posibil ca el să nu vrea să
plec, că ajuta la crearea pierderilor pe care nu și le dorea, că nu era în stare
să păstreze în preajma lui genul de oameni care i-ar fi putut explica tiparul
ăsta. Și dacă i-ar fi ținut pe lângă el, tot nu i-ar fi ascultat.
Abia mult mai târziu mi-a trecut prin minte ideea îndrăzneață că, odată cu
plecarea la mama pentru ultimele șase luni înainte de facultate, și apoi cu
plecarea la Harvard, departe, se simțise abandonat, poate chiar trădat. Nu
era corect, dar se poate să fi fost adevărat: neglijase să petreacă timp cu
mine și să se îngrijească de mine, iar acum, că venise momentul să plec, era
furios. Pe atunci v-aș fi spus că mă ura și că abia dacă observa că sunt lângă
el, că era imposibil să se stârnească atâta ură în el din pricină că-i era dor de
mine. Nu reprezentam suficient încât să-i fie cuiva dor de mine. Abia după
ce am făcut treizeci de ani mi-am dat seama că e posibil să se fi înfuriat
pentru că mă pierduse. Mulți părinți petrec ani întregi alături de copiii lor,
obișnuindu-se doar treptat cu gândul pierderii – pentru el era ceva cu
desăvârșire nou.
Tata a venit în vizită la Londra când aveam cam douăzeci și cinci de ani
și ne-am plimbat până la Green Park, am găsit o bancă și ne-am așezat unul
lângă altul.
— Dacă aș fi bătrân, aș sta numai pe-afară, pe o bancă din asta, a zis
privind în jur, dar în dimineața aceea nu era nici o persoană în vârstă și toate
celelalte bănci erau goale.
— Să știi, mi-a spus atunci, că anii în care ai stat la noi au fost cei mai
buni pentru mine.
M-a luat prin surprindere – n-am știut ce să-i răspund –, pentru mine
fusese o perioadă dificilă și crezusem că pentru el se numărau printre cei
mai neplăcuți.
— Ia doar ce-ți trebuie, a zis Kevin. Și lasă un bilețel.
Am scris „Dragă Steve, m-am mutat, așa cum ai zis să fac dacă nu vin la
circ. Sper să mă suni mâine“. Scrie unde stai, mi-a zis Kevin. „Stau la
Kevin și Dorothy“, apoi am scris numărul lor de telefon și „Te iubesc“.
Acum când chiar făceam asta mi se părea mai puțin real decât atunci când
vorbiserăm, după-amiază. Tot speram să mă liniștesc, dar nu suficient cât
să-i dau lui Kevin impresia că mă obișnuiesc cu salvarea.
De ce au ales vecinii să mă ajute? De ani întregi știau cum se poartă tata
cu mine și nu le plăcea deloc. Tatăl lui Dorothy, și el un om puternic,
carismatic, fusese crud cu ea. Aveau destui bani să mă ajute. Nu le plăcea
ideea că tata putea să dea dovadă de cruzime față de un copil numai pentru
că avea bani și era înconjurat de oameni care-i făceau toate mofturile. De
fiecare dată când i-am întrebat, de-a lungul timpului, cum i-aș putea
răsplăti, mi-au zis să fac și eu același lucru când pot. Să ajut la rândul meu
alt copil.
— Hai, să mergem, a zis Kevin.
În seara aceea, acasă la ei, am descoperit că Dorothy îmi lăsase pe pat o
tavă cu fursecuri rusești pe care presărase zahăr și le învelise în celofan, un
termos cu ceai din ierburi și un bilețel de bun venit. De dimineață, înainte să
încep lucrul la fermă, mi-am trosnit gâtul, trăgând de tendon peste os, și am
înțepenit. Nu mi-am revenit toată ziua.
Tata nu m-a sunat și nici nu mi-a răspuns la telefoane.
Restul verii a continuat la fel: locuiam la vecini, lucram la fermă, mă
vedeam cu mama, făceam speculații despre tata și gândurile lui. Dorothy
îmi gătea. Am hotărât să nu iau antidepresive, cum îmi recomandase
psihologul la începutul verii. În schimb, îmi tot spuneam lucruri pozitive
pentru toate cele negative care-mi apăreau în minte, la început frecvent,
apoi mai puțin, iar până la sfârșitul verii cele mai crude și mai tăioase voci
din mintea mea au dispărut și n-am mai fost nici deprimată, nici prea slabă.
*

— O să-l rog pe Steve să-mi cumpere o casă, mi-a zis mama la telefon în al
doilea an de facultate.
Încă locuia cu iubitul ei; eu stăteam la vecini în vacanțe.
— N-o să facă asta niciodată, am zis.
— O să-l rog până o s-o facă.
Nu avusese niciodată o casă a ei. În copilăria mea, tata nu ne cumpărase
o casă. Nu locuiserăm niciodată la casa noastră. Dacă ar fi vrut să-i cumpere
o casă ar fi făcut-o încă de atunci. Mă întrebam de ce crede că o s-o ajute
acum, mai ales că plecasem deja de acasă – și nici măcar nu vorbea cu mine
–, și de ce nu-l convinsese mai devreme să facă diverse lucruri dacă acum
zicea că poate s-o facă.
Gândul că era posibil, că ar fi fost posibil chiar și înainte, m-a înfuriat
cumplit, chiar dacă îmi doream s-o ajute.
Câteva luni mai târziu, tata a fost de acord. Mama a găsit la vânzare în
Menlo Park o casă care îndeplinea condițiile impuse de el: să se afle la o
anumită distanță de casa lui și să coste mai puțin de patru sute de mii de
dolari. Era o casă cu pereți subțiri și două dormitoare aflată pe aglomerata
Alameda de las Pulgas, cu o curte frumoasă. Spusese că trebuia să fie
aproape de locuința lui, ca s-o vadă înainte s-o cumpere, dar până la urmă
nici n-a mai venit să se uite la ea înainte s-o cumpere pe numele mamei.
În vara de după anul al doilea la Harvard am obținut o slujbă la
Laboratorul de Genetică de la Stanford, ca în timpul liceului. Avea să fie
ultima oară când locuiam în Palo Alto.
Mama pregătea foi de salată printre care amesteca și frunze de tarhon.
Făcea perdele cu o cusătură franceză. Creștea roșii în grădina din spate și
uita să le stropească până când frunzele se ofileau și căpătau o culoare
maronie. Din neglijența ei ieșeau cele mai dulci roșii.
În vara aceea, tata nu voia să stea de vorbă cu mine, dar insista să am
grijă de fratele meu, căruia-i fusese dor de mine. Fusesem de mai multe ori
acasă la ei, de fiecare dată sperând că pot să vorbesc cu tata, dar mă
ignorase. După cele câteva episoade îi spusesem tatei că mai întâi trebuie să
stau de vorbă cu el și că n-o să mai fiu bonă decât dacă vorbește cu mine,
dar el a refuzat și mi-a zis că mi-am abandonat fratele.
Într-o după-amiază, Kevin și Dorothy au venit acasă la mama într-un
moment în care intraserăm amândouă într-o stare de panică. Tata tocmai mă
sunase, răcnind că trebuie să stau cu fratele meu, după care îi trimisese
mamei un e-mail furios. Eram monstruoasă și egoistă, scria el, și evitam
răspunderile față de fratele meu. Eu și mama eram supărate, nu știam ce să-i
răspundem. Bănuiam că, sub o formă sau alta, trebuia să fi greșit cu ceva. Îi
tot repetam întruna tatei, și la telefon, și pe e-mail, că mi-ar plăcea la culme
să-l văd pe fratele meu, dar că mai întâi trebuie să vorbesc cu el, cu tata.
— Nu vreau să vorbesc cu tine sau să te văd, mi-a zis la telefon. Nu vrei
să-l vezi pe Reed, iar eu îl iubesc pe Reed și nu vreau să petrec timp cu
oameni care nu vor să petreacă timp cu oamenii pe care-i iubesc.
Dorothy a stat lângă mama și i-a dictat un răspuns care începea așa:
„Scutește-mă de rahaturile astea cucernice, Steve.“ Mama tasta. Dorothy
i-a dictat pe litere cuvântul „cucernice“. Eram încântată de răspunsul lui
Dorothy și de cuvântul nou.
*

La Harvard am hotărât să mă specializez în literatură engleză. În anul trei

am ales un seminar despre Troilus și Cresida a lui Chaucer, predat de un
specialist în Chaucer din Anglia, care avea dinți fermecători, inegali, și
smocuri de păr alb în urechi. La un moment dat, Cresida îl părăsește pe
Troilus, dar Troilus nu poate s-o uite.
— Faptul că Troilus nu poate să treacă odată peste ea îl face pe Troilus să
pară extrem de jalnic, am zis cu încredere în timpul seminarului.
— Nu, a replicat profesorul și s-a uitat la mine cu ochi blânzi. Puterea lui
stă în faptul că poate să nu-i dea drumul.
În primăvara aceea, la scurt timp după ce am scris o vilanelă care mi se
părea de efect despre sprâncenele mele și am înaintat-o revistei literare a
facultății, am fost la terapeutul din campus, după ce mi-am scris numele pe
o listă ca să fac o programare. Era o femeie slabă, cu glas ascuțit și păr
subțire, chip subțire și un nas subțire, ca o femeie pictată de Modigliani, cu
o expresie senină pe chip și o aură de calm în jurul ei.
Am fost la ea de mai multe ori în următoarele săptămâni, iar înainte de
ultima ședință, la sfârșitul anului, i-am povestit un vis pe care-l avusesem
cu o noapte înainte: stăteam la marginea unei prăpastii și mă uitam peste
oceanul întins la tata, care stătea la birou într-un con de lumină. Biroul era
ca o plută, iar „pluta de lucru“ plutea în derivă în timp ce el rămânea
concentrat cu ochii în ecran.
— O să dispară, mi-a zis ea, cu o notă de tristețe în glas, și apoi într-o zi
o să-și dea seama că ți-a făcut ție același lucru care i s-a făcut și lui.
Am fost surprinsă că reușise să-mi dea o explicație atât de rapidă și am
presupus că un lucru atât de rapid și scurt trebuie să fie în neregulă. Dar mai
târziu, când m-am gândit mai bine, mi s-a părut adevărat. Credeam că
familia mea e unică, dar trebuie că nu era așa, și am fost surprinsă că faptul
ăsta era atât de evident.
Tot cam pe atunci tata începuse să lucreze din nou la Apple. Am citit asta
prin ziare, iar înainte să plec la studii la Londra în ultimul an au apărut
primele reclame la noile iMac-uri colorate, lipite de jur împrejurul
autobuzelor din Harvard Yard.
Vara următoare am rămas în Cambridge să lucrez la compania de ghiduri de
călătorie Harvard, Let’s Go, ca redactor al ghidului pentru Asia de Sud-Est.
La jumătatea verii am primit prin poștă o înștiințare de la Harvard cum că
taxa pentru anul următor nu fusese plătită.
După ce mă mutasem în seara cu spectacolul de circ în urmă cu doi ani,
tata încetase să mai scoată din buzunar alți bani în afară de cei pentru taxa
pentru facultate – nu-mi mai plătise zboruri la și de la facultate, cărți sau
bani de buzunar. Pe toate acestea le-am asigurat din banii de la lucru și cu
ajutorul lui Kevin și Dorothy.
A doua zi mi-am croit drum pe un culoar întunecos de la subsol ca să mă
întâlnesc cu o persoană care se ocupa de bursele sociale. Bărbatul stătea la
un birou îndreptat spre ușă. În spatele lui, în colțul încăperii, lipsea o placă
din tavan, iar o bucată din materialul de izolație începuse să se desprindă.
I-am explicat că tata hotărâse să nu-mi mai plătească taxa, chiar dacă își
permitea s-o facă.
— Va trebui să cereți suspendarea cursurilor până la vârsta majoratului, a
zis.
— Care e vârsta majoratului? am întrebat, sperând să-mi spună că
douăzeci și unu de ani.
— Douăzeci și cinci de ani.
M-am dezumflat.
La facultate am avut două slujbe, una ca profesor de limba engleză pentru
străini, cealaltă la Biroul pentru Dezvoltare al Universității, unde prin
„dezvoltare“ se înțelegea strângerea de fonduri pentru facultate prin tot
soiul de acțiuni specializate și reclame.
Crezusem că Biroul de Burse o să fie ca Biroul pentru Dezvoltare – cu
bani care vin și bani care pleacă. În realitate, biroul acesta şi omul acesta
păreau la ananghie, vrând parcă să-mi comunice că Harvard nu avea banii la
care te-ai fi așteptat. Eram furioasă pe omul acela pentru stilul lui direct;
trebuia să existe o metodă. Doar Harvard voia cu siguranță să mă ajute, să
mă păstreze, credeam eu, când, de fapt, slujba omului aceluia era să-mi
spună că nu așa stau lucrurile.
— Bursele sociale se acordă în baza nevoilor, a explicat el.
Situația financiară a tatei mă făcea să nu mă încadrez în baremul pentru
vreo bursă.
— Deci pur și simplu renunț la facultate? Harvard nu face nimic să mă
ajute să continui studiile?
— Corect, a răspuns. Absolut nimic.
Când a venit la Boston în delegație, Kevin m-a scos la cină. Îmi plăceau
cinele astea pentru că făceau perioada de facultate să pară mai puțin
singuratică, iar pe mine să mă simt ca oamenii normali, care mai ies la cină
cu tații lor, chiar dacă el nu era tatăl meu. Uneori mi se părea că e în
competiție cu tata – „O avea el mașini frumoase“, a zis Kevin la cină, „dar
nu știe cu adevărat să conducă“. A ști să conduci, în accepțiunea lui Kevin,
însemna să faci pasagerul să se simtă în largul lui, să nu-și dea seama de
viteza și accelerația mașinii. Dacă așa stăteau lucrurile, atunci tatei îi lipsea
această aptitudine; când conducea, îmi dădea impresia că am o sârmă în
stomac. În viraje făcea mașina să oscileze ca o coadă de pește. Înainte de
succesul tatei la Pixar și de noua slujbă de la Apple, Kevin vorbise despre
faptul că tata nu prea se pricepea la afaceri, despre cum NeXT o ducea
prost, mai prost decât știau mulți – și îți dădeai seama de asta pentru că nu
mai cumpăra lucruri, mi-a zis Kevin. Ascultam și dădeam aprobator din
cap. Dar tata rareori cumpărase multe lucruri, prin comparație cu alți
oameni bogați, și nici una dintre informațiile astea nu mă făceau să țin mai
puțin la el și nici nu-l făceau mai puțin important în ochii mei. Din partea
mea, putea să fie cel mai prost director și șofer din lume.
— Nu te iubește, mi-a zis Kevin. Iubirea o arăți prin ceea ce faci.
— Poate că ai dreptate, am spus și am căzut pe gânduri.
Întâi am simțit un junghi, dar după aceea a fost parcă o ușurare să spun
lucrurilor pe nume.
— Cum îndrăznește Kevin să-ți spună una ca asta? Steve chiar te iubește,
mi-a spus mama la telefon când i-am povestit.
 — Dar „a iubi“ e doar un verb, am replicat eu. Ce contează?
— Contează.
Mi-am zis că poate nu știa nici ea. M-am jucat cu gândul ăsta în timp ce
mă plimbam. Nu mă iubește și de asta se poartă așa.
Purul adevăr.
Kevin și Dorothy mi-au plătit taxa din ultimul an.
Mama mi-a zis că încercase să-și vândă noua casă și să facă rost de bani,
dar nu aveam mult timp și nu reușise să găsească un cumpărător. Mi-a spus
și că avusese o viziune cu un înger enorm, strălucitor, auriu, care stătea în
spatele vecinilor. Știam că e imposibil, dar imaginea a făcut cadoul mai ușor
de acceptat, era mai ușor să cred că banii veniseră de la un înger, nu doar de
la ei, pe care mi-era teamă că n-o să-i pot răsplăti vreodată. Darul era
incredibil de mare.
Uneori îmi doream ca vecinii aceștia cumpătați, responsabili, să fie
părinții mei, iar dacă aș fi tânjit să fiu îndeajuns de bună pentru o astfel de
familie poate că le-ar fi plăcut să reprezinte un model pentru mine și s-ar fi
bucurat de faptul că-i vedeam ca pe niște eroi. De multe ori făceau glume și
mă ajutau să-mi fac o idee despre cum trăiesc oamenii, cum interacționează
membrii unei familii, mă învățau să nu întrerup, ce întrebări sunt
nepoliticoase, cum să mă apăr cu ajutorul cuvintelor și cum să mă gândesc
la oamenii care roiau în jurul tatei și al mamei mele vitrege și nu mă băgau
în seamă sau nu le păsa de mine. Eram nehotărâtă între a vrea să fiu exact
ca ei și a vrea să fiu eu însămi, avându-i pe ei drept părinți care mă adoră.
Poate că o vreme cu toții ne-am lăsat prinși în mrejele dorinței de a fi o
familie.
Mama l-a sunat pe un prieten de-al ei să-l întrebe ce crede că o să iasă din
toate astea.
El i-a spus:
— Lisa o să descopere că nu-și poate înlocui părinții, iar Kevin și
Dorothy o să învețe că nu pot să-și cumpere o fiică.
*

Hotărâsem deja să fac ultimul an în străinătate, la King’s College din

Londra, iar Kevin și Dorothy au insistat să merg.
 În anul acela, lângă căminul meu, London Eye s-a ridicat de pe suprafața
apei.
Spre sfârșitul anului în străinătate ieșeam cu un avocat englez care avea
drept păr un smoc blond.
— Ar trebui să-l inviți pe tatăl tău la ceremonia de absolvire, mi-a zis.
— Nici vorbă.
I-am povestit tot ce-mi greșise tata vreodată.
— Dar e tatăl tău, a spus.
A insistat, spunându-mi că nu contează ce fac tații, că tați rămân, că erau
tați care făcuseră lucruri mai grave și că tot ar trebui invitați la evenimentele
importante și că dacă nu-l invitam o să regret mai târziu, când o să fie prea
târziu să mai pot face ceva. Nu eram hotărâtă, dar până la urmă le-am trimis
tatei și lui Laurene două bilete și un mesaj.
Kevin și Dorothy, pe care-i invitasem și plănuiau să vină, s-au simțit
profund jigniți că-l invitasem pe tata, după tot ce făcuseră ei pentru mine și
el nu mișcase nici un deget, și au hotărât să nu mai vină.
Mama era îngrijorată că n-o să-și permită călătoria, dar în ultima clipă a
obținut un post de consultanță la Hewlett-Packard, și-a cumpărat bilet, și-a
rezervat o cameră de hotel și și-a cumpărat o rochie neagră de bumbac,
uluitoare, și care în partea de jos era înfoiată, ca o parașută.
Mai târziu, când tata a vorbit cu mine despre ziua aceea, mi-a zis de
câteva ori:
— Mama ta a fost extrem de elegantă.
Nu știa ce știam eu – că își raționalizase cuvintele pe care să i le adreseze
la maximum douăzeci și cinci. I-a vorbit răspicat, cu grijă, ca să respecte
această economie de cuvinte.
Tata și Laurene se strecuraseră pe poarta dinspre râu de la Winthrop
House ca să mă vadă cum merg să-mi primesc diploma. Când m-am
apropiat de mama, i-am găsit lângă ea.
— Nu cred în genetică, a aruncat tata după ce ne-am salutat.
Uneori dădea verdicte de genul ăsta. Alteori îmi vorbise despre cât de
puternice sunt genele. Nu știam ce să-i răspund.
— Și-acum ce faci? Ai o slujbă? m-a întrebat.
Eram aproape prea jenată să răspund, pentru că știam că nu se așteaptă
să-i spun ceva despre domeniul bancar – sau cum îl numea el, domeniul
pentru „cei bățoși și înguști“ – și de altfel nici eu și m-am stresat gândindu-
mă la reacția lui.
— Spune-i, m-a încurajat mama, iar eu am mormăit ceva.
Urma să încep pe un post de analist la o bancă din Londra. Era slujba
greșită pentru un absolvent de limbă engleză și mă simțeam caraghioasă
pentru că intrasem în vânzoleala obișnuită a lumii și pentru că eram una
dintre persoanele pe care tata le lua peste picior uneori, însă Schroder
Salomon Smith Barney urma să-mi obțină o viză ca să pot lucra în Londra.
Puteam să mă întrețin singură.
După ceremonie aveam să-l mai văd pe tata numai o dată pe an, cel mult.
Sora mea mai mică, Eve, s-a născut când eram la facultate, dar în câteva
reviste peste care am dat în următoarea perioadă la datele lui biografice
scria că are trei copii, nu patru. Uneori putea fi minunat, dar apoi spunea
ceva neplăcut și mi-am dat seama că ajunsesem să fiu precaută în preajma
lui, să păstrez distanța.
La câteva săptămâni după absolvire, mama i-a rugat pe Kevin și Dorothy
să-i dea o listă detaliată cu toate cheltuielile făcute cu mine, inclusiv
zboruri, cărți, vacanțe și haine de școală. I-a trimis-o tatei și, la scurt timp
după, el le-a returnat banii.
*

Când aveam douăzeci și șapte de ani, când nu mai lucram la bancă, ci la o

companie de design grafic din Londra, tata m-a invitat într-o excursie cu
yachtul pe Mediterana, împreună cu Laurene, frații mei și dădaca. M-a
invitat pentru un weekend, dar m-a implorat să mai stau câteva zile după.
Lângă coasta sudului Franței, tata mi-a zis că o să ne oprim în Alpii
Maritimi ca să luăm prânzul cu un prieten de-al lui. Nu mi-a zis cine. Am
mers cu barca până la debarcader, de unde ne-a luat un microbuz și ne-a dus
la o vilă din Èze.
S-a dovedit că era vila lui Bono. Ne-a întâmpinat în blugi, tricou și
ochelarii de soare pe care-i văzusem în fotografii și pe carcasele discurilor.
Părea simplu și era o persoană bună, îi lipsea atitudinea afectată a oamenilor
celebri.
 Ne-a făcut un debordant tur al casei, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă
că-i a lui. Ferestrele dădeau spre Mediterana, iar încăperile erau pline de
lucruri pentru copii. Într-o cameră octogonală goală, cufundată în lumină,
mi-a spus că dormise odată Gandhi.
Am mâncat pe o terasă acoperită de unde vedeam marea. Am stat la
distanță de câteva locuri de tata, care a stat lângă Bono în capul mesei.
Mâncarea era adusă de chelneri.
Bono l-a întrebat pe tata despre începuturile Apple. Era echipa entuziastă,
înțelegea că fac ceva important și că vor schimba lumea? Tata a zis că, într-
adevăr, exista sentimentul ăsta când lucrau la Macintosh, iar Bono a zis că
la fel era și pentru el și trupă, observând ce incredibil era că oameni din
domenii atât de diferite pot trăi aceeași experiență. Apoi l-a întrebat:
— Ia spune-mi, calculatorul Lisa a fost numit după ea?
A urmat o pauză. M-am pregătit pentru lovitură – pentru răspunsul lui.
Tata a ezitat, s-a uitat în farfurie preț de o clipă care a durat o veșnicie,
apoi din nou la Bono.
— Da, a zis.
Mi-am îndreptat spatele.
— Așa am crezut și eu, a zis Bono.
— Da, a spus din nou tata.
I-am studiat chipul tatei. Ce se schimbase? De ce recunoscuse acum,
după atâția ani? Bineînțeles că era numit după mine, mi-am zis atunci.
Minciuna lui mi se părea acum monumentală. Am simțit o putere nouă care-
mi umfla pieptul.
— E prima oară când a spus da, i-am zis lui Bono. Mersi că l-ai întrebat.
Oamenii celebri parcă aveau nevoie de alți oameni celebri în preajma lor
ca să se destăinuie.
*

Câțiva ani mai târziu, locuiam la New York. Am mers să-l vizitez pe tata la
Palo Alto și el a vrut să ieșim la sushi, doar noi doi.
Știam că e bolnav de cancer. Era foarte slab.
În ultima lună petrecută la New York îmi dădusem seama că ar trebui să-i
spun lucrurile bune înainte să fie prea târziu, chiar dacă nu știam pe-atunci
cât de bolnav e. Credeam că o să-și revină.
— Știi, din multe puncte de vedere m-ai ajutat cu sexul, i-am zis.
Sexul era cel mai ușor subiect de discuție pentru noi. „Când folosești
diafragmă“, perorase el când mergeam la liceu, „ai o clipă a ta în care să
hotărăști ce vrei să faci“. Nu insistase să iau „pastila de a doua zi“ și nici
nu-și făcuse griji în mod deschis că aș fi putut rămâne însărcinată; în loc de
asta, îmi dăduse impresia că are încredere în mine, că știe să fie rezonabil,
chiar profund.
— N-ai încercat să mă faci să mă simt rușinată, am spus.
— Da. Da! a zis el.
Abia își ținea entuziasmul în frâu. Dădea întruna din picioarele subțiri.
Eram în mașină, cu motorul oprit, pentru că ajunseserăm la restaurantul de
sushi din mall.
— Asta și încercam, a spus. Și știi ce? Am fost prima persoană cu care ai
vorbit după ce ți-ai pierdut virginitatea! A fost genial. A însemnat enorm
pentru mine.
Uitasem.
— Te cunosc pe tine mai bine decât le cunosc pe fete, mi-a zis când am
ieșit din mașină și am pornit pe jos spre restaurant.
Nu știam ce să-i răspund. Era șocant să spună asta, dat fiind că eu îl
întâlnisem atât de târziu și că ele trăiseră cu el toată viața. Nu putea fi
adevărat, mi-am zis.
În seara aceea, am urcat în dormitorul lui când se uita la niște episoade
vechi din Lege și ordine. Din pat, mă întrebase pe nepregătite:
— O să scrii despre mine?
— Nu, am spus.
— Bine.
Și s-a întors cu fața la televizor.
Mama s-a îmbolnăvit – o infecție la sinusuri și oase pe care inițial n-am
putut s-o diagnosticăm –, nu a mai putut să lucreze și nu și-a mai putut plăti
chiria. Vânduse casa din Alameda de las Pulgas, împotriva dorinței mele, și
folosise banii ca să călătorească și să se bucure de viață câțiva ani, până
rămăsese fără bani. În disperare, i-am sunat pe părinții unei prietene de la
Nueva, care au primit-o la ei câteva luni, într-o casă pe care o aveau în San
Francisco. Alți prieteni m-au împrumutat ca s-o ajut să-și plătească
operația, în urma căreia obrazul i s-a umflat de parcă ar fi înțepat-o o albină.

Câteva săptămâni mai târziu, am fost în vizită la tata la spitalul din

Memphis, unde făcuse transplantul de ficat. Mersese acolo pentru că doar
acolo găsise un ficat disponibil. El și mama mea vitregă au zburat cu
avionul lui privat în timpul nopții. O dată, când a avut nevoie să urineze, o
asistentă a încercat să mă dea afară din rezervă.
— Poate să rămână, a zis el, apoi a urinat într-un borcan de plastic pe sub
halat în timp ce eu stăteam acolo și-mi vorbea, de parcă nu voia să se
îndepărteze nici măcar o secundă de mine.
Avea două rezerve, una cu patul de spital și cealaltă care juca rol de
anticameră, iar în anticameră erau canapele și scaune ca la școală, cu corp
de melamină și picioare de metal, iar ca să-l vizităm trebuia să mișcăm
scaunele, să le împingem pe cele în plus, făcându-le să scoată un pocnet
sec. La un moment dat, când stătea în anticameră cu mine, mătușa mea și
mama mea vitregă, a început să gâfâie și să se facă mov la față. Am intrat
toate trei în panică, încercând să ne dăm seama ce pățise. Am aruncat
discret o privire în jos și am observat cu stupoare că piciorul scaunului meu
îi blocase tubul de oxigen. Am mișcat scaunul cât am putut de repede și el a
început să respire din nou.
*

La mai puțin de un an de la transplant, înapoi la casa din Waverley, cancerul

se răspândise până la capătul de sus al femurului și la exteriorul intestinelor.
— Cum se cheamă? am întrebat-o pe asistentă, pe Elham.
— Fascia superficială, mi-a răspuns.
Mi-am închipuit punga care ține intestinele laolaltă și, nu știu de ce, în
mintea mea arăta ca un ghem fosforescent, ca o meduză sau ca luminile
orașului văzute noaptea din avion. În interiorul contururilor luminate era
întuneric. În ziarele din spital am văzut că-l porecliseră Johnny Eight.
Uneori sugea acadele cu morfină. Când dormea în pat, din anumite
unghiuri, arăta ca o grămadă de oase galbene. Nu mai putea să meargă.
— Nu-l doare nimic, m-a încurajat Elham.
 Conform RMN-ului, cancerul nu-i invadase creierul.
În timpul vizitei precedente, încă mai mânca. (Rămăsese mofturos; dacă
un anumit tip de mango din castron atingea alt tip de mango, le lăsa
deoparte și nu voia să mănânce.) De data asta era hrănit intravenos noaptea,
cu TPN23, niciodată îndeajuns încât să se îngrașe. Procesul îi asigura 150 de
calorii pe oră.
La numai câteva luni după vizita în care îmi spusese că miros ca un closet
încă furam obiecte mici de prin casă. Am sunat-o pe mama să-i spun. Voiam
să mă ierte ea. Voiam să facă o excepție de la regula „să nu furi“ pentru
mine, doar de data asta. Voiam să-mi spună „Scumpo, poți să păstrezi
totul“.
În loc de asta, mi-a zis:
— Trebuie să le duci lucrurile înapoi. E important. Nu trebuie să furi –
ești ca Persefona.
Tipic pentru ea să aducă mitologia în discuție.
— O știi, cea care mânca boabele de rodie.
Îmi aminteam că mersese în Infern, unde nu avea voie să atingă nimic,
dar că nu rezistase și mâncase boabele de rodie. Ca pedeapsă, trebuia să
coboare acolo în timpul anului. Se credea că de asta exista iarna. Am
încercat să-mi amintesc câte boabe luase.
— Nu contează câte, a zis mama. Ideea e că a rămas blocată acolo pentru
că a luat boabele. A furat din Infern, a luat parte la Infern, și apoi a rămas
legată de el.
— Și?
— Dacă păstrezi lucrurile alea, o să fii legată de casa aia. Nu te
eliberează – te leagă de ea.
Bineînțeles că povestea cu Persefona era și o poveste despre o mamă și
fiica ei, o mamă care de durere face pământul sterp în lunile în care fiica ei
e plecată.
Am dus înapoi obiectele furate, în mai multe rânduri, pentru că erau prea
multe să le duc deodată. Am învelit bolurile în fețe de pernă ca să nu
zornăie. Am pus luciul de buze înapoi pe raftul din baie, crema în
dulăpiorul de la etaj, pantofii în debara. Am constatat că mi-era la fel de
greu să aduc înapoi obiectele furate fără să fiu prinsă pe cât îmi fusese să le
fur.
În timpul vizitei, tata n-a părut prea interesat să mă vadă; m-a rugat să ies
din cameră ca să se uite la un film cu fratele meu. Nu mai putea să meargă,
nici să mănânce, dar credeam în mod absurd că o să mai trăiască încă mult
timp. Era bolnav de atâta vreme că nu observasem când începuse să alunece
spre moarte. I-am evitat camera, făcându-mi curaj să intru numai uneori și
sperând că o să-l găsesc dormind. La sfârșitul vizitei mi-am zis că poate n-o
să mai vin să-l văd pentru că mi se părea o situație lipsită de conținut și
nemulțumitoare.
Dar o săptămână mai târziu mi-a trimis un SMS – de obicei nu-mi scria –
și m-a rugat să-i fac o vizită în weekend, când Laurene și frații mei erau
plecați. Am luat trenul spre Palo Alto de la aeroportul din San Francisco.
Pe peron, aerul era proaspăt și lumina limpede. La New York, aerul era
tern; rareori mirosea a ceva, sau mirosea a gunoi, a ploaie, a parfum sau a
smog. Aici, vântul era răcoros – purta în el apă. Ceața se încolăcea peste
dealuri, formând ea însăși dealuri, mai moi. Plutea o aromă de eucalipt și
ierburi, de prăjitură cu mirodenii și de mentol. De noroi și de pământ uscat.
Eram sceptică în privința faptului că vizita asta ar fi diferită față de
celelalte. Mona mă poreclise „puțin-credincioasa“ cu mult timp în urmă, iar
mama încă-mi spunea așa ca să mă tachineze.
Am coborât la California Avenue. Orașul arăta de parcă nu se-ntâmpla
nimic, drumul era drept ca o pistă care se pierdea în dealurile verzi. Am
coborât în pasajul de sub Alma Street și am ieșit în lumina aurie pe partea
cealaltă, apoi am trecut pe lângă parc și pini. Pe-aici, casele erau scunde.
În cele șase luni dinainte luasem mici doze de clonazepam, un
medicament împotriva anxietății despre care se spune că reduce răspunsul
„luptă sau fugi“ al amigdalei, 0,25 de miligrame pe zi. Poate că în ciuda –
sau poate tocmai din cauza – insistenței tatei de a încerca iarbă sau LSD,
drogurile nu mă tentaseră niciodată, nu încercasem nici unul, dar cu zborul
dus–întors din fiecare lună ca să-l văd, cu terminarea masteratului, cu boala
mamei și faptul că n-avea bani am constatat că nu mai pot să mă
concentrez. În schimb, mă mișcam și vorbeam tot mai repede. Eram
smucită, sperând să le distrag celorlalți atenția și să nu mă expun. Eram
tensionată și defensivă și conștientă de mine, îngrozită că tata o să spună
ceva cumplit și că apoi o să moară și că n-o să rezolvăm nimic.
În filme apare mereu scena în care muribundul își cere iertare – dar asta
era viața reală.
M-am plimbat prin casă și m-am oprit în pragul biroului tatei, care între
timp devenise dormitorul lui. Avea acolo o fotografie de Harold Edgerton,
cu un măr împușcat și străpuns de un glonț. În jurul găurii, coaja era
zdrențuită.
Am dat colțul în camera lui. Stătea în capul oaselor, sprijinit de niște
perne. Avea picioarele palide și subțiri, ca două andrele. Pe scrin erau
numai fotografii înrămate, toate cu fața spre patul lui. Scrinul avea sertare
de lățimi egale, iar mai târziu aveam să văd că pusese în ordine lucrările și
fotografiile din fiecare. Era singur, treaz, și părea să mă aștepte. A zâmbit.
— Mă bucur mult că ești aici, mi-a zis.
Căldura lui m-a dezarmat. Îi curgeau lacrimi pe obraji. Înainte să se
îmbolnăvească îl mai văzusem plângând doar de două ori, o dată la
înmormântarea tatălui lui și o dată la film, la sfârșitul lui Cinema Paradiso,
când am avut senzaţia că tremură.
— E ultima oară când o să mă vezi, mi-a spus. Trebuie să-mi dai drumul.
— Bine, am zis.
Dar nu l-am crezut pe de-a-ntregul și n-aș fi crezut că avea să moară cam
o lună mai târziu. Aveam gânduri neclare, tulburi, despre cât o să trăiască.
M-am așezat lângă el pe pat.
— N-am petrecut suficient timp cu tine când erai mică, mi-a zis. Îmi
doresc să fi stat mai mult timp împreună.
— Nu-i nimic, am zis.
Era atât de slab și fragil! M-am întins pe-o parte, cu fața la el.
— Nu, nu e bine. N-am petrecut destul timp cu tine, a spus. Ar fi trebuit
să petrec timp. Acum e prea târziu.
— Cred că doar n-ai fost pe fază, am zis.
Mi-am dat seama că nu sunt convinsă de vorbele mele în timp ce le
rosteam. De fapt, de curând îmi dădusem seama cât de norocoasă eram:
apucasem să-l cunosc înainte să fie ultra-faimos, pe vremea când era
sănătos și putea să iasă cu rolele. Îmi imaginasem că o să petreacă mult mai
mult timp cu toți ceilalți decât cu mine, dar acum nu mai eram atât de
sigură. S-a uitat în ochii mei și au început să-i curgă lacrimi.
— Îți rămân dator.
Nu eram sigură ce să înțeleg din asta. În weekendul acela mi-a repetat
întruna „Îți sunt dator. Îți sunt dator“, plângând, atunci când veneam în
camera lui între momentele în care ațipea. Ce voiam, ce simțeam că mi se
datorează, era un loc clar în ierarhia persoanelor pe care le iubea.
Eram singuri în casă, cu excepția asistentelor care schimbau tura la
fiecare șase ore. Au mai venit în vizită câțiva oameni – persoane cu care
lucrase. Câțiva oameni pe care nu-i cunoștea au venit la ușă cerând să-l
vadă și ei, intrând de-aiurea în grădină cu pachete sau cu mâna goală. Un
străin în sari ne-a implorat să-l lăsăm să-i vorbească. Un bărbat a intrat pe
poartă și ne-a spus că venise cu avionul din Bulgaria special ca să-l vadă pe
tata. Un grup întreg de oameni s-a format lângă ușa laterală, au vorbit între
ei, apoi s-au risipit.
— Îți amintești ce visezi?
Stăteam întinsă pe-o parte în patul lui. El ațipea și se trezea întruna.
— Da.
— Ți-ai amintit mereu?
— De cele mai multe ori.
— Și ce visezi?
— Chestii de muncă, în mare parte, a răspuns. Încerc să-i conving pe
oameni de diverse lucruri.
— Ce lucruri?
— Idei.
— Idei care-ți vin când visezi?
— Uneori. Dar de obicei în vis nu pot să-i conving. De obicei sunt prea
bătuți în cap ca să-nțeleagă.
— Îți vin multe idei așa? În vis?
— Da, a răspuns, apoi a adormit din nou.
A doua zi m-am dus cu el la spital ca să facă o transfuzie. A durat
aproape toată ziua pentru că era prea slăbit să meargă și trebuia transportat
din scaunul cu rotile la mașină, de acolo în scaunul cu rotile, apoi la spital,
apoi iar în scaunul cu rotile, pe urmă la mașină, în scaun și în cele din urmă
înapoi în pat. În pungă, sângele era gros și închis la culoare. Arăta ca un
sirop care trebuia să imite sângele în filmele cu Dracula. Cei de la spital i-
au adus pături încălzite dintr-o mașinărie care semăna cu un frigider. Îi era
când frig, când cald, când frig.
M-am așezat pe un scaun din rezerva lui, ascultând foșnetul mecanic al
aparatului. Mă întrebam al cui era sângele pe care-l primea. Voiam să-ntreb,
dar nu voiam să-i atrag atenția asupra pungii. Făcea transfuzie cam la
fiecare zece zile. A durat câteva ore. După aceea, parcă a mai prins culoare.
— Cred că-i e frig, i-am spus unei asistente undeva spre finalul
transfuziei.
— E-n regulă, a zis.
Stăteam pe scaun în colț, așteptându-l.
— Cred că-i e frig, am zis din nou după câteva minute.
Simțeam rafale de aer rece prin gurile de aerisire.
— E-n regulă, a zis.
A trebuit să plec din rezervă nu mai știu de ce; când am fost chemată
înapoi, ca să stau pe scaunul din colț, asistenta mi-a adus o pătură.
— A zis că vă e frig, mi-a spus ea.
Nu-mi dădusem seama.
— Îmi pare rău că n-am petrecut mai mult timp cu tine. Îmi pare foarte
rău, mi-a zis din pat.
— Cred că lucrai foarte mult și de asta nu mi-ai răspuns nici la e-mailuri
și nici nu m-ai sunat înapoi.
Îmi răspundea foarte rar și nu mă suna de ziua mea.
— Nu.
A făcut o pauză.
— N-am făcut asta nu pentru că eram ocupat. Am făcut-o pentru că eram
supărat pe tine că nu m-ai chemat la weekendul de la Harvard.
— Care weekend?
— Weekendul introductiv. N-am primit de pe urma lui decât nota de
plată, a zis cu un tremur în glas.
Înmatricularea. Mi-am amintit mai târziu cum la optsprezece ani
jonglasem cu mare grijă cu ai mei, care nu voiau să fie în același loc în
același timp, și cum hotărâserăm, cu ajutorul psihiatrului și cu acordul
amândurora, să vină ea în weekendul acela, iar el să vină câteva weekenduri
mai târziu. Atunci, fusese și el de acord că e mai bine.
— De ce nu mi-ai spus?
— Nu mă pricep la comunicare.
— Aș vrea să pot să retrag hotărârea, sau s-o schimb, am zis.
Mi se părea neverosimil, ba chiar o nebunie, ca relația noastră să depindă
de un singur weekend. Nu l-am crezut. Îi atribuisem un fel de înțelepciune
atotcuprinzătoare, dar oamenii care mor și încearcă să repare lucrurile nu
sunt neapărat profunzi. Nu puteam să accept gândul că o invitație, un
weekend puteau motiva zece ani de tăcere aproape totală și refuzul de a-mi
mai plăti taxa în ultimul an.
În toți acei ani îmi citisem în palmă. Îmi era hărăzită o viață bună – asta
arătau liniile.
Mi-am amintit cum, cu un an înainte, mama venise în vizită la New York.
Se recupera după boala care o lăsase fragilă și care-i înfundase urechile.
După-amiază târziu, am ieșit să ne plimbăm.
West Fourth Street se intersecta cu Charles Street în dreptul unei case de
cărămidă, scăldată în razele soarelui. Ne-am oprit și am admirat-o
împreună. Pe atunci începuserăm să avem sentimentul că am supraviețuit,
că am reușit, că o să fim fericite.
— Cum rămâne cu palmele? Știi măcar să citești în palmă? mi-am făcut
eu curaj s-o întreb.
— Oarecum, mi-a răspuns, zâmbind ușor, semn că mințea.
— Ai vreun fel de calificare?
Voiam să-mi spună că întâlnise în India pe un cunoscător sau că citise o
carte rară.
— Aveai nevoie de poveștile potrivite. Amândouă aveam nevoie să
ajungem într-un loc radical diferit de cel în care ne aflam. N-am știut cum
să ne duc acolo altfel decât prin povești. Și, oricum, lucrurile pe care le
spuneam erau adevărate.
În seara aceea, înapoi acasă, m-a strigat cu glasul slăbit cu care li se
adresa asistentelor.
— Lis.
Motorul rucsacului care adăpostea punga de TPN funcționa, ticăind ca un
tren de jucărie în jurul șinei de cale ferată, împingând lichidul lăptos în
vene. Stătea întins în pat, cu genunchii sus, sprijinit pe niște perne. Era
îngrozitor de slab. Mi-era greu să mă uit la el fără să mă gândesc la altceva
în afară de membrele lui și de fața suptă.
— Legat de ce ai zis mai devreme… a început el.
M-a frapat că aducea în discuție o conversație din trecut despre emoții –
nu mai făcuse așa ceva cu mine.
— Vreau să spun ceva: n-a fost vina ta.
A izbucnit în plâns.
— Dac-am fi avut un manual! Dac-aș fi fost mai înțelept! Dar nu e vina
ta. Vreau să știi că nu e vina ta pentru nimic.
Așteptase să-și ceară iertare până când aproape nu mai rămăsese nimic
din el. Asta așteptasem să aud. Parcă mi-ar fi turnat apă rece pe o arsură.
— Îmi pare atât de rău, Lis…
Plângea și clătina capul dintr-o parte în alta. Stătea în capul oaselor și-și
legăna capul în mâini, iar pentru că se micșorase și pierduse grăsime
mâinile îi păreau disproporționat de mari, iar gâtul prea mic ca să-i susțină
craniul, ca un burghez din Calais al lui Rodin.
— Aș vrea să pot să mă-ntorc în timp. Aș vrea să schimb tot. Dar e prea
târziu. Ce pot să mai fac acum? E prea târziu.
A plâns și un tremur i-a zguduit tot corpul. Când suspina i se frângea
vocea. Îmi doream să înceteze. După aceea a zis:
— Rămân dator.
Nu știam ce să spun. Stăteam în continuare în pat lângă el. Nici acum nu-
l credeam pe de-a-ntregul: dacă printr-o minune își revenea, îmi imaginam
că o să redevină ca odinioară, că o să uite tot ce s-a-ntâmplat și că o să se
comporte cu mine ca până acum.
— Ei bine, sunt aici acum, am zis. Poate, dacă mai e o dată viitoare, am
putea să fim prieteni?
Era și o împunsătură blândă: doar prieteni. Dar, de fapt, în săptămânile
de după vizita aceea și după moartea lui, cel mai tare m-a durut ocazia
ratată de a ne împrieteni.
— Bine, a zis. Dar îmi pare rău. Rămân dator.
După ce returnasem obiectele furate nu mai luasem nimic, dar tot
observasem lucruri pe care mi le doream. Acum, dorința s-a stins. N-am
mai simțit niciodată nevoia să fur ceva.
Familia s-a întors și în casă a început din nou forfota. Seara, după cină, eu și
Laurene am mers singure în bucătărie. Cu alte ocazii m-aș fi grăbit să spăl
vasele, dar de data asta am rămas pe loc.
— A vorbit cu mine, i-am zis. Ne-am spus lucruri importante. Pe care o
să le țin minte. Mă simt mai bine.
Credeam că o să mă-ntrebe ce anume, dar în loc de asta s-a ridicat ca să
spele vasele.
— Nu cred în revelațiile de pe patul de moarte, a zis.
Sora mea mai mică Eve dădea o petrecere de ziua ei. Am ieșit în grădina
care mirosea a plante suculente, mușcate și apă. Un grup de fete stătea în
picioare pe gazonul tot mai închis la culoare. Pe cer mai era puțină lumină.
Imaginea arăta ca un tablou de Magritte.
Sora mea legase sfori, ca niște capcane, pe suprafața trambulinei de afară
ca să imite obstacolele pentru cai, iar ea și prietenele ei săreau cu mâinile și
picioarele pe trambulină. Păsările zburau până sub streașina casei, iar
mopsul mormăia și dădea târcoale picioarelor trambulinei.
— Tu cine ești? m-a întrebat o fată.
Era cu câțiva centimetri mai înaltă decât sora mea, îmi ajungea până la
nas și avea părul ca paiele. Sora mea s-a dat jos de pe trambulină și a rămas
în preajmă.
— Sunt sora sărbătoritei, am zis.
Fata părea confuză, poate din cauza diferenței de douăzeci și unu de ani.
— Sunt mult mai mare pentru că avem mame diferite, i-am explicat.
— Aha, a zis fata. Mă bucur să te cunosc.
— A fost greșeala lui tati, a declamat sora mea.
Am apucat-o o clipă de umeri ca să mă liniștesc, ținând-o cu spatele lipit
de pieptul meu.
— Nu-i frumos să spui așa ceva, i-am șoptit la ureche, apoi am intrat
înapoi în casă prin întuneric.
Pe masa din bucătărie era un borcan de miere. M-am aplecat ca să-i văd
mai bine eticheta: erau cinci albine sub care scria numele membrilor
familiei: Steve, Laurene, Reed, Erin și Eve. Deasupra – „Ferma Familiei
Jobs“.
A doua zi, într-un sertar pe sub șervețele, am descoperit mai multe astfel
de etichete. Pentru cadouri, mi-am zis. Erau atât de multe că se lipiseră
unele de altele și stăteau ca grămezile de frunze strânse cu grebla pe care le
vedeam pe stradă în împrejurimi. Mă tot uitam la etichete, căutându-mi
numele printre albine, de parcă ar fi putut apărea pe-acolo. În cantina de la
facultate, o fată îmi spusese, pe jumătate în glumă:
— Șmecheria ar fi să ne mărităm cu câte-un tip bogat. Cum ne mărităm
cu un tip bogat?
Simțisem și atunci apăsarea faptului că eram lăsată în afara cercului de
distracție.
În ultimii doi ani mă mutasem la New York, terminasem un masterat la
Bennington College, găsisem un post de consultant la o firmă de design
grafic, unde trebuia să editez și să proiectez o secțiune din site-ul Muzeului
de Artă Modernă, și mă mutasem cu un bărbat pe care-l iubeam și cu care
speram să mă căsătoresc. Crescusem, mersesem mai departe, așa că, atunci
când m-am întors să-l văd pe tata când era bolnav, m-a surprins să constat
cât de dureros era încă să nu fiu inclusă în viața lui.
Vizita mi-a amintit că, atunci când locuisem în casa aceea, îmi dorisem să
fiu altcineva. Dar în perioada respectivă – în timpul uneia dintre vizitele din
anii ciudați în care veneam la tata cam în fiecare lună, în timp ce stăteam în
picioare sub iasomia din jurul ușii de la intrare – am avut un moment de
revelație, un moment de ușurătate, ca și cum mi-ar fi fost luată o povară
uriașă de pe suflet: nu conta că n-aveam numele trecut pe borcanul de
miere. Nu fusesem o greșeală. Nu eram piesa inutilă din întregul cu sens.
Am auzit pe cineva zicând că tiparul respirației nu e uniform, regulat.
Oamenii nu sunt metronoame. Ai noroc, ai ghinion, ai parte de suișuri și
coborâșuri, și așa e firesc. Fiecare moment depinde de lucrurile de care ai
nevoie, de ce poți obține, de cât de plin ești. Nu mi-aș da nici o clipă din
experiența mea pe viața altcuiva, am simțit atunci, nici chiar clipele care-mi
doream să nu fi existat, nu pentru că viața era dreaptă sau perfectă sau bună,
ci pentru că alegerile făcute croiseră un drum caracteristic și distinct, până
la serifă, și preț de o clipă am simțit în jurul meu textura întregului,
familiară ca propria-mi piele, și mi-am zis că e suficient de bună.
*

La ceremonia funerară și în toți anii care s-au scurs de atunci, oamenii țin
musai să-mi spună cât de apropiați erau de tata.
„Îi plăcea să-i dea sfaturi fiului meu“, mi-a zis cineva. „Erau foarte
apropiați.“
„Aveau o relație așa de strânsă“, mi-a spus o femeie, referindu-se la fiul
ei și la tatăl meu.
„Mi-a fost ca un tată“, mi-a zis un bărbat și l-au podidit lacrimile.
Conversațiile astea au o calitate deosebită: îmi dau impresia că, mai
degrabă decât să particip la ele, ar trebui să fiu martoră la ele. Oamenii ăștia
nu mă întreabă despre tata, ci îmi vorbesc febrili mie, de parcă faptul că-i
ascult le oferă ingredientul lipsă, drojdia care le ajută poveștile să prindă
viață. Își recită anecdotele ca pe un discurs, apoi pleacă.
Oare vor să le arăt deferență? Și lor le fusese ca un tată. Își declamă
ipoteza, iar eu probabil că ar trebui să le confirm că el a fost tatăl tuturor.
Luminăția Sa luminată.
Când scriu sau vorbesc despre răutatea tatei, oamenii pleacă uneori de la
premisa că răutatea e asociată genialității. Că dacă o ai pe una ești mai
aproape de cealaltă. Dar partea lui cea mai bună era când crea: sensibil,
cooperant, amuzant. Prietenii cu care lucra au văzut mai mult de-atât. Poate
că răutatea ocrotea partea creatoare – așa că a te comporta răutăcios ca să te
apropii de genialitate e la fel de stupid cu a încerca să ai succes copiindu-i
sâsâitul sau mersul sau felul în care se întorcea și-și agita mâinile pe la
spate și gemea ca să dea impresia că se sărută.
— Uită-te la norii ăia, mi-a zis odată binedispus, când era bolnav, dar
putea încă să meargă, și mi-a arătat cerul pe fereastră într-o zi însorită. Norii
ăștia sunt la aproape trei mii de metri de pământ. Asta înseamnă trei
kilometri. Dacă am vrea, noi am putea să facem – să vedem – un kilometru
într-un sfert de oră. Putem ajunge la ei în trei sferturi de oră.
Rinpoche, călugărul brazilian, i-a spus mamei că, dacă ar mai fi avut la
dispoziție două luni, doar două luni, ar fi reușit să-i apropie mai mult pe ai
mei.
 Dar cine știe?
Când mă mai întâlnesc acum cu mama, cu cât petrecem mai mult timp
împreună, cu atât mă simt mai atașată de ea. Când mă duc la toaletă las ușa
deschisă, ca să vorbim în continuare. Suntem ca două ventuze: când ne
lipim e greu să ne separăm. Uneori ne certăm. Când stăm separate – ea pe
coasta ei, eu pe a mea –, uit cum e să fim împreună, ce bine e să fim
împreună, cu suișuri și coborâșuri. Când vine în vizită la New York,
mergem la muzeele și expozițiile de artă. La expoziția Agnes Martin de la
Guggenheim, începem de sus și ne croim drum ca un tirbușon până jos, în
sens opus față de cei care urcă să se uite la dungi. Pentru noi, Agnes devine
tot mai tânără. După aceea ieșim. Traversăm Fifth Avenue până în Central
Park și-mi spune:
— Uite!
Și arată spre dungile albe de pe asfaltul închis la culoare.
— Încă un tablou!
Știam de o poză cu ai mei dinainte să mă nasc eu. Sunt împreună la gară
într-o dimineață când tata a plecat înapoi la Reed College. Obrajii mamei
sunt rotunzi și plini. Poartă blugi. Chipul tatei e palid și dulce. Sunt
incredibil de tineri. Am crezut că mama era cea care pierdea lucruri – case,
obiecte, pe tata. Dar păstrase fotografia mulți ani și mi-o dăduse mie, iar eu
mă mutasem și o lăsasem pe undeva. De curând îmi dăruise un tablou pe
care-l pictase în liceu și pentru care fusese premiată.
— Te urmărește tatăl tău, mi-a zis când a venit în vizită după moartea lui.
— Ca o fantomă?
— Nu. El. Nu știu cum altfel să mă exprim. Îl simt aici. Și știi ceva? E-n
culmea fericirii că stă cu tine. Vrea să fie cu tine atât de mult că umblă după
tine peste tot. Vreau să spun – e încântat și numai când te vede că ungi cu
unt o felie de pâine!
N-am crezut-o, dar, oricum, mi-a plăcut să mă gândesc la asta.

Notă
23. Total parenteral nutrition – metodă de hrănire care ocolește tractul gastrointestinal (n. tr.).
 Mulțumiri

Mulțumesc echipei de la Editura Grove Atlantic: redactorului meu excelent,

Elisabeth Schimtz, și lui Katie Raissian, Deb Seager, Julia Berner-Tobin,
Sal Destro, Judy Hottensen și Morgan Entrekin, precum şi Bettinei
Abarbanell şi Evei-Maria von Hippel de la Berlin Verlag. Îi mulțumesc
agentului meu onest și inteligent, David McCormick, căruia-i era teamă că
o să renunț, și Susanei Hobson și celorlalți membri ai echipei de la
McCormick Literary.
Am scris în două perioade lungi și productive din timpul rezidențiatului
de la Art OMI, secțiunea Scriitori. Înainte de asta, sunt recunoscătoare că
am frecventat masteratul în arte frumoase de la Bennington College.
Mulțumesc, Caterina Fake, Bryan Burk, Claire Sarti, David Boaretto,
Stefanie Kubanek și DW Gibson pentru că m-ați încurajat să scriu.
Mulțumesc, Ann Godoff și Ginny Smith-Younce, de la Penguin Press, și
Uschi Weissmueller, și Ellen Graf, Hannah Blumenthal, și Mona Simpson,
care au citit cartea înaintea tuturor. Mulțumesc, Finn Taylor, Christina
Redse, Linda Brennan, Jamie Brennan, Ron, Ilan, Debbie și David pentru
poveștile și amintirile lor.
Le sunt recunoscătoare lui Lawrence și Hillary Levy, care m-au ajutat în
toate privințele la fiecare pas. Și lui Phillip Lopate, Susanei Cheever, Kai
Barry și mamei mele, care m-au sprijinit mulți ani cât am scris această
carte. Îi sunt profund recunoscătoare și lui Jamie Quatro, care m-a ajutat cu
măiestrie și sensibilitate să șlefuiesc volumul de față, dintr-un prim
manuscris foarte lung, și apoi a găsit o editură dornică să-l publice.
În cele din urmă, îi mulțumesc lui Bill pentru bucuria, optimismul și grija
lui, și minunaților Bodie și Julie, și micului Thomas, care mi-a stabilit un
termen și mi-a oferit și mai multă bucurie.
 Cuprins
Hipioți
Liniile vieţii
Hai să ne distrăm!
Small Fry
Fuga de acasă
Small Nation
Aptitudini la mare căutare
Zborul
Coda
Mulțumiri