V.S.

Naipaul
Măscăricii
Traducere și postfață de Ana-Maria Baciu
 Vidiadhar Surajprasad Naipaul s-a născut în comunitatea indiană din
Chaguanas, Trinidad, pe 17 august 1932. Își petrece adolescența în
capitala Port of Spain, iar în 1950 pleacă în Anglia, unde studiază
literatura la University College, Oxford. Patru ani mai târziu se stabilește
la Londra și se dedică în exclusivitate scrisului.
Opera sa de ficțiune cuprinde douăsprezece romane, dintre care
amintim Maseurul mistic (1957, distins cu John Llewellyn Rhys Memorial
Prize), Strada Miguel (1959, recompensat cu Somerset Maugham Award),
O casă pentru domnul Biswas (1961), Măscăricii (1967, premiat cu W.H.
Smith Award). În 1971, pentru romanul Într-un stat liber i se decernează
Booker Prize, cel mai important premiu literar din Marea Britanie.
Din 1960 începe să călătorească. Tărâmul întunericului (1964), India: o
civilizație rănită (1977) și India: un milion de răscoale azi (1990) alcătuiesc
faimoasa „trilogie indiană”. Când am pierdut El Dorado, un studiu asupra
istoriei Lumii Noi, apare în 1969. Reîntoarcerea Evei Peron (1980) vede
lumina tiparului în urma călătoriei în Argentina, Trinidad și Congo. În
1984, publică Descoperirea Centrului, iar în 1989 apare Călătorie în sud,
dedicată Americii de Sud. Printre credincioși: o călătorie islamică (1981) și
continuarea sa, Dincolo de credință (1998), s-au născut în urma repetatelor
călătorii în Iran, Pakistan, Malaiezia și Indonezia.
În 1990, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii îi acordă titlul de
cavaler. Este primul autor căruia i s-a decernat David Cohen British
Literature Prize pentru întreaga carieră (1993).
În anul 2001, V.S. Naipaul a primit Premiul Nobel pentru literatură.
Romanul Măscăricii pune în discuție problema neadaptării culturale a
omului din colonii la realitățile lumii postcoloniale. Ralph Singh,
protagonistul cărții, aflat într-un moment de cotitură, se retrage într-o
suburbie londoneză și începe să-și scrie memoriile, din dorința de a-și
ordona existența haotică. Acest exercițiu îl obligă să constate că întreaga
sa viață a oscilat între nevoia identificării cu personaje eroice ale unei
Indii mitice și aspirația secretă de a deveni un adevărat gentleman
englez. După o căsnicie ratată cu o femeie albă și o experiență politică
nereușită în insula natală, măcinată de fricțiunile autoguvernării, Ralph
cunoaște întreaga deziluzie și însingurare a spiritelor dezrădăcinate
 PARTEA ÎNTÂI
1

La câteva zile după ce am venit prima dată la Londra, la puțină vreme

după sfârșitul războiului, mă găseam într-o pensiune, căreia îi spuneau
hotel particular, pe lângă High Street, în Kensington. Proprietarul
pensiunii era domnul Shylock. Nu locuia acolo, dar mansarda era
rezervată pentru el, și Lieni, malteza care avea grijă de casă, îmi spunea
că, din când în când, mai petrece acolo o noapte cu câte o fată.
„Englezoaicele astea!”, se minuna Lieni. Ea locuia la subsol, împreună cu
copilul ei din flori. O aventură postbelică timpurie. Între mansardă și
subsol, între plăcere și pedeapsa pe care o atrage după sine, trăiam
înghesuiți noi, chiriașii.
Îi plăteam domnului Shylock trei guinee pentru o cameră îngustă, cu
tavan înalt, în formă de carte, cu multe oglinzi și un dulap care semăna
cu un coșciug. Iar pentru domnul Shylock, care primea în fiecare
săptămână cincisprezece ori trei guinee, posesorul unei amante și al unor
costume dintr-un material atât de fin, că aș fi putut să-l mănânc, nu
aveam decât admirație. Nu eram obișnuit cu viața socială londoneză sau
cu fizionomia și pielea celor din nord, astfel încât mi se părea că domnul
Shylock arată foarte distins, ca un avocat, om de afaceri sau politician.
Când te asculta, avea obiceiul să-și atingă lobul urechii și să-și încline
capul. Gestul mi s-a părut interesant și îl imitam. Eram la curent cu
recentele evenimente din Europa și sufeream din cauza lor. Și, deși mă
străduiam să trăiesc din șapte lire pe săptămână, îi ofeream domnului
Shylock tăcuta și întreaga mea compasiune.
Domnul Shylock a murit în iarnă. N-am știut nimic până n-am auzit de
incinerare de la Lieni, care era și ea puțin temătoare în privința viitorului
și indignată că doamna Shylock nu-i pomenise nimic despre moartea
soțului ei. Tot misterul și iuțeala cu care londonezii treceau peste moartea
unui om mă bulversau și pe mine. Mi-am dat seama că, până la acest
eveniment din Londra, nu fusesem conștient de prezența morții și nu
văzusem niciodată acele procesiuni funerare care, pe ploaie sau soare, ne
animaseră după-amiezile din insula caraibiană Isabella. Așadar domnul
Shylock murise. Dar, în ciuda temerilor lui Lieni, nu s-a schimbat nimic la
pensiune. Doamna Shylock n-a apărut, iar ea a continuat să locuiască la
subsol. Două săptămâni mai târziu, m-a invitat la botezul copilului.
Trebuia să fim la biserică la ora trei, așa că după prânz m-am dus să
aștept în camera mea cea îngustă. Era teribil de frig. Se făcuse întuneric în
cameră și am observat cât de stranie era lumina de afară. Era o lumină
inertă, dar paloarea ei părea să vină din interior. Apoi a început să
burnițeze. O burniță neobișnuită: puteam zări stropii unul câte unul, îi
auzeam lovindu-se de geam.
Pași agitați de femeie se auzeau înfundat pe scări. Ușa se dădu de
perete și Lieni, cu fața albă, dezgolită și spălată pe jumătate, ținând în
mână un burețel tăvălit în pudră, spuse cu răsuflarea tăiată:
— Mă gândeam că vrei să știi. Ninge.
Zăpadă!
Închizând strâns ochii și țuguindu-și buzele, își trecu burețelul peste
față – avea mâna mare, degetele mari și un burete minuscul – și ieși.
Zăpadă. În sfârșit, eram în elementul meu. Iar aceia erau cu adevărat
fulgi; cea mai fină gheață zdrobită. Ba chiar mai mult decât zdrobită:
spulberată. Dar cea mai mare plăcere mi-o provoca lumina. Am ieșit pe
holul întunecat și am rămas în picioare în fața ferestrei. Apoi am urcat
din ce în ce mai sus spre lumină, oprindu-mă la fiecare etaj să privesc în
stradă. Covorul se sfârși și scările se opriră într-o galerie îngustă.
Deasupra mea era cerul, iar sub mine se deschidea casa scării, ce devenea
tot mai întunecată pe măsură ce treptele coborau. Ușa mansardei era
întredeschisă. Am intrat; eram într-o cameră goală, înăsprită de lumina
fluorescentă, care părea aproape artificială. Încăperea îmi apărea rece,
nesigură, părăsită. Podeaua goală era neșlefuită. O saltea întinsă pe niște
pagini de ziar prăfuite, o bluză albastră și purtată aruncată la întâmplare
și o măsuță de scris șubredă. Nimic mai mult. Țp Stăteam în fața ferestrei
– ramele erau curbate și vopseaua scorojită. Cât de solidă părea de jos
această structură fragilă! Simțeam pe față lumina inertă. Fulgii nu numai
că pluteau, se și roteau. Atingeau geamul și se transformau într-o peliculă
de gheață topită. Sub cerul palid, acoperișurile erau albe, dar ici, colo
băteau în negru strălucitor. Locul bombardamentului era în întregime
alb; fiecare buruiană, fiecare sticlă aruncată, fiecare cutie de conserve,
fiecare carton se zăreau distinct. Văzusem. Și totuși, ce legătură aveam eu
cu această frumusețe atât de desăvârșită? Și atunci, privind liniile subțiri
de fum maroniu ieșind din coșurile hâde și peretele tencuit și bine proptit
al casei de lângă zona bombardată, uitându-mă din camera pustie cu o
saltea întinsă pe jos, am înțeles cum toată magia acelui oraș dispărea și
am simțit toată pustiirea acelui loc și a oamenilor care trăiau în el.
O saltea, o măsuță de scris. Mai fusese și altceva acolo când trăia
domnul Shylock? Un om atât de distins, atât de bine îmbrăcat. Iar aceasta
era camera lui, scena plăcerilor sale. Am tras sertarul măsuței. Un act de
identitate, cu marginile tocite. Al domnului Shylock – semnătura lui
îngrijită. Fotografia boțită a unei fete plinuțe într-o fustă de lână și un
pulover. Probabil că fotografului îi tremurase mâna, căci poza, aidoma
celor din revistele care prezintă evenimente importante, părea unică, de
parcă ar fi fost a cuiva care nu se va mai lăsa niciodată fotografiat. O
figură comună, ingenuă, nepurtând vreun semn al uimirii pe care viciul
și eticheta de „amantă” trebuie să o fi generat. Stătea în curtea din spate.
Casa dinapoia ei era la fel ca ale vecinilor. Locuința ei; am încercat să
refac imaginea în minte, să recreez momentul când fusese făcută
fotografia – probabil la începutul verii, într-o duminică după-amiază,
poate chiar înainte de prânz. Cine făcuse poza? Cu siguranță nu domnul
Shylock. Fratele, tatăl, sora? Acea clipă, acea zvâcnire a afecțiunii luară
sfârșit aici, în camera părăsită dintre coșurile de fum, care fetei din
grădină probabil că i-or fi părut ca o țară străină.
M-am gândit să păstrez fotografia. Totuși, am lăsat-o unde o găsisem.
Îmi spuneam: dă, Doamne, să nu mi se întâmple și mie! Moartea? Asta se
întâmplă tuturor. În acest caz, dă, Doamne, să las ceva în urmă. Să-mi fie
respectate rămășițele pământești. Să nu fiu batjocorit. Dar chiar când
încercam să găsesc cuvintele potrivite pentru ceea ce gândeam, mi-am
dat seama că propria-mi călătorie, deși de-abia începută, luase deja sfârșit
cu naufragiul pe care toată viața încercasem să-l evit.
Un început sumbru. Nici nu putea fi altfel. Acestea nu sunt memoriile
mele, pe care uneori, de-a lungul vieții, îmi închipuiam că le-aș așterne pe
hârtie, în liniște, la apusul carierei mele politice. O lucrare mai mult decât
autobiografică, demascarea răului zilelor noastre, subliniat și pus în
lumină de experiența personală și de acea conștientizare a ceea ce se
poate întâmpla, dată doar de contactul direct cu puterea. Și totuși, cartea
asta nu e tocmai cea de care m-aș putea apuca acum. E drept, scriu în
tihnă. Dar nu e tihna pe care mi-o doresc. Căci, departe de a fi sfârșitul
vieții, am doar patruzeci de ani; și nu mai am o carieră politică.
Știu că e imposibil să mă întorc la insula mea și la viața mea politică.
Ritmul evenimentelor din colonii e accelerat, iar schimbările politice și
mai rapide. Am fost deja uitat și știu că cei care m-au înlocuit sunt la
rândul lor pe cale să fie înlocuiți. Cariera mea nu e în niciun fel
neobișnuită. Intră în tipare. Cariera omului politic din colonii e de scurtă
durată și se sfârșește abrupt. Ne lipsește ordinea. Și, pe deasupra, ne
lipsește puterea, iar noi nu înțelegem acest lucru. Confundăm cuvintele și
uralele pe care le stârnesc cu puterea, iar în momentul în care suntem
provocați să le demonstrăm veridicitatea, suntem pierduți. Pentru noi
politica este o chestiune de viață și de moarte. O dată ce ne-am implicat,
purtăm bătălii mai mult decât politice. Uneori ne luptăm la propriu
pentru viețile noastre. Societatea noastră în schimbare sau tranziție nu ne
protejează în niciun fel. Nu există universități sau consilii orășenești care
să ne revigoreze și să ne pună la adăpost după ce luptele se vor fi
încheiat. Pentru cei care pierd, și în final aproape toată lumea pierde, nu
există decât o singură opțiune: fuga. Fuga către o dezordine și mai mare,
vidul ultim: Londra și comitatele din jur.
Sunt mulți dintre noi pe aici, trăind modest și obscur în căsuțele lipite
una de alta din suburbii. Ieșim sâmbăta dimineața să ne facem
cumpărăturile la Sainsbury și să ne înghesuim în mulțime. Am cunoscut
o glorie mai mare decât visul vecinilor noștri de a câștiga la pronosport.
Dar în pătura inferioară a clasei de mijloc în care suntem siliți să trăim,
trecem drept imigranți. Societatea pacifistă își are propria-i cruzime. O
dată ce unui om i se răpește demnitatea, el e condamnat nu să moară sau
să fugă, ci să-și accepte statutul. Uneori mai citesc în The Times câte o
scrisoare pe vreo temă importantă; adresa expeditorului pare destul de
umilă; recunosc câte un nume și privesc cu o enormă compătimire
răbufnirea unui spirit captiv și disperat. Mai deunăzi eram în West End,
la subsolul unuia dintre magazinele acelea unde vânzătorii au numele
scris pe ecusoane de plastic. Mă aflam printre mobile de bucătărie
nelăcuite. Am cerut un uscător de haine rabatabil, pe care mă gândeam
să-l pun noaptea în baia din hotelul unde locuiam. Vânzătoarea stătea cu
spatele la mine. M-am dus către ea. S-a întors. Figura îmi părea cunoscută
și n-am mai avut nicio îndoială când am aruncat o privire în fugă la
numele agățat de bluza ei. Ultima dată ne întâlniserăm la o conferință a
țărilor nealiniate; soțul ei fusese unul dintre instigatori. Ne văzusem prin
aburul strălucitor al dineurilor și petrecerilor. Atunci își purta „costumul
național”. Îi dădea un aer seducător, iar culorile mătăsurilor îi scoteau în
evidență tenul asiatic. Acum ținuta obligatorie de magazin îi strângea
sânii și coapsele în ridicături neregulate. Mi-am amintit cum, atunci când
ne luam rămas-bun la aeroport, secretarul trei de la ambasada ei,
încălcând regulile stricte ale protocolului, fugise după ea, în ultima clipă,
cu un buchet de flori pe care în cele din urmă a reușit să i-l ofere: darul
unui om disperat, care încerca să-și păstreze slujba în serviciul
diplomatic, temându-se de reîntoarcerea la lumea anostă din care
plecase. Acum stătea printre mobilele nelăcuite de bucătărie. Nu puteam
da ochii cu ea. Nu am mai cumpărat nimic și am plecat, sperând să nu mă
recunoască.
Mai târziu, în tren, trecând prin spatele caselor înnegrite de funingine,
al magaziilor dărăpănate, al apartamentelor închiriate în locuințele
ieftine, în stil victorian, ale căror grădini, demult abandonate, fuseseră
transformate în mai familiarele curți caraibiene, mă gândeam ce s-o fi
întâmplat cu instigatorul. Își consumă oare viața, cu supunere, în vreun
birou? Sau, fiind prea deprimat pentru a-și lua o slujbă, trândăvește, cu
un venit infim, în vreuna dintre casele acelea lipite unele de altele din
suburbii? Trebuie spus că mulți dintre noi suntem săraci. Povestea se
reduce la câte un paragraf ocazional în ziarul financiar, care anunță
falimentul unei oarecare bănci elvețiene. Oricum, nu trebuie să facem din
asta o dramă. Cei mai mulți am fost prea fricoși ca să ne îmbogățim, sau
poate prea naivi. Ne-am privit atât nevoile, cât și șansele, în lumina
idealurilor fostei noastre non-existențe.
Se vorbește despre pesimismul tinerei generații ca și când s-ar vorbi
despre ateism și revoltă: ceva de care trebuie să te desprinzi. Și totuși, la
aproape douăzeci de ani de la moartea domnului Shylock, cu această
călătorie la Londra care îmi pare a fi ultima, izolându-mă de tot ce mi se
întâmplase și tot ce făcusem, starea mea actuală nu are nimic de-a face cu
toți anii și toate vizitele mele anterioare în acest oraș: limuzinele cu șofer,
hotelurile, oficialii plini de solicitudine, portretul lui George al IÂI-lea din
Palatul Marlborough, căsătoria mea, munca mea. Nu are nimic de-a face
cu toate astea, pentru că este legată de prima senzație pe care am trăit-o
în mansarda domnului Shylock, așa încât tot ceea ce s-a întâmplat între
timp pare să existe doar în paranteze. Ce este real până la urmă? Stările
mele de atunci și de-acum sau toate lucrurile pe care le-am făcut între
timp, generate de aceste stări pe care le-au amplificat la rândul lor?
Ultima dată am văzut pensiunea domnului Shylock acum câțiva ani.
Nu am căutat-o; ministrul cu care luam cina locuia prin apropiere. Ușa
din lemn masiv de la intrare, cu nituri și cele două ochiuri de geam cu
model, fusese înlocuită cu o ușă liliachie, etanșă, pe care era scris
numărul străzii cu litere cursive. Îmi părea ușa de la intrare a unui
magazin cu lenjerie intimă de damă. N-am simțit nimic special – acea
parte a vieții mele se încheiase și o lăsasem deoparte. Mă întreb dacă aș
putea fi la fel de indiferent și acum. Până la urmă, Kensington nu e chiar
zona unde mi-ar plăcea să locuiesc sau pe care aș vrea s-o vizitez. A
devenit puțin cam aglomerată și cred că e și destul de scumpă. S-a
transformat într-un nucleu al mișcărilor rasiste, iar eu nu am nicio
intenție să fiu implicat în tot felul de bătălii care nu au nimic de-a face cu
mine. Nu mai doresc să împărtășesc durerea nimănui; nu mai dețin
mijloacele necesare. Nu voi mai pomeni nimic despre asta, cu excepția
cuvintelor pe care le scriu, iar aici glasul politicianului, negustorul
cauzelor pierdute, va fi ignorat cât mai mult cu putință. Și nu va fi greu.
Am avut partea mea de scrieri politice. Dorința mea de acum, în această
lipsă de activitate care mi-a fost impusă, este să păstrez intact vidul final.
Am văzut multe ninsori. Și continuă să mă fascineze. Dar nu mai
privesc zăpada ca fiind elementul meu. Nu mai tânjesc după peisaje
ideale și nici nu mai caut să mă pierd în ele. Orice peisaj se transformă în
cele din urmă în pământ sec, iar strălucirea imaginației se stinge în
realitate de plumb. Nu am putut trăi, ca mulți dintre compatrioții mei
exilați, într-o locuință meschină din suburbii, și n-am putut pretinde, nici
măcar față de mine, că sunt o parte a comunității de aici sau că mă
străduiesc să prind rădăcini. Prefer independența unui hotel de la
marginea orașului, absența oricărei responsabilități. Îmi place acest
sentiment al efemerului. În jur sunt case aidoma celor din fotografia pe
care am găsit-o în mansarda domnului Shylock și această răbufnire
emoțională mi se pare stânjenitoare. De-abia observ casele din jur și nu
mă gândesc niciodată la oamenii care trăiesc în ele. Nu mai încerc să
găsesc frumusețe în viețile celor săraci și oprimați. Urăște oprimarea,
teme-te de cei oprimați.
O Botezul a fost la ora trei. Pe la fără cinci am coborât în camera lui
Lieni. Era mai dezordine ca de obicei: mărunțișuri pe etajeră amestecate
cu facturi, calendare și pachete de țigări goale; haine aruncate pe pat,
linoleum și pătuțul copilului; ziare vechi; o mașină de cusut prăfuită și
petice de pânză. Dincolo de fereastra zăbrelită se întindea grădina din
spate. De obicei de culoare gri, acum era albă; zăpadă așternută pe
buruieni, un copac fără frunze, un zid înalt de cărămidă. Era parcă o
prelungire a atmosferei deprimante din interior, o continuare a haosului
din cameră. Dar copilul era pregătit, iar Lieni, care își pilea unghiile în
fața oglinzii de pe etajeră, era îmbrăcată, aranjată și aproape gata. Era o
transformare care mi-a stârnit întotdeauna interesul. Lieni obișnuia să
vorbească despre ceea ce numea ea „londoneza cea elegantă”. Era o
expresie pe care o auzisem folosind-o prima dată într-o discuție purtată
cu niște fasciști și alții asemenea, cu o conotație îndeobște negativă,
atunci când povestea despre căsătoria unei englezoaice cu un șef de trib
african. Lieni se percepea ca fiind o londoneză bine îmbrăcată și de câte
ori ieșeam împreună – câteodată venea și tânărul inginer indian cu care
avea o relație – petrecea destul demult timp ca să-și construiască această
imagine, chiar dacă mergeam la restaurantul italienesc ieftin de după colț
sau la cinematograf, care nu era cu mult mai departe. Era ca o datorie pe
care o avea mai degrabă față de oraș, decât față de ea însăși.
Petrecerea de botez fusese organizată la subsol, în camera din față.
Acum, că ora trei venise și trecuse, începuseră să năvălească în dormitor,
să întrebe diverse lucruri și să-i amintească lui Lieni cât era ceasul. I-a
calmat și au rămas în dormitor la palavre. Era un cuplu care venise din
afara orașului. Îi mai văzusem. Ea era italiancă; avea amintiri triste
despre război și în special despre lăcomia preoților. El era englez; cel mai
pipernicit exemplar din rasa lui pe care îl văzusem vreodată. Idila din
timpul războiului și apariția copiilor îi dăduseră o considerabilă
siguranță de sine, dar ochii îi rămăseseră întunecați și ridați de suferință.
Din această siguranță se născuse impresia că o „sprijină” pe Lieni; de
fapt, el urma să fie nașul copilului. Un alt oaspete era o italiancă subțirică,
între două vârste, pe care nu o mai văzusem. Avea maxilare
proeminente, niște ochi obosiți și gesturi extrem de lente. Lieni spunea
despre ea că era contesă și că în Napoli era „cineva”; o dată, în Malta,
fusese la un bal la care participase și regina Elisabeta. „Contesa ar vrea să
cumpere nenorocirea asta de casă”, mi-a spus Lieni. Argoul american se
potrivea de minune cu accentul ei italian. I-am zâmbit contesei și ea mi-a
răspuns cu surâs ostenit.
În sfârșit eram gata. Englezul cel pirpiriu fugise afară să caute un taxi.
Puțin după aceea, Lieni, care acum devenise nerăbdătoare, ne-a luat pe
toți să așteptăm în fața porții. Strada era deja plină de noroi și fleșcăială.
Dar zăpada rămăsese încă albă pe stâlpii porții, ascunzând numele
hotelului. Taxiul veni imediat și englezul cel pipernicit se repezi la locul
de lângă șofer. Era prea gros îmbrăcat, iar faptul că era agitat și grăbit îl
făcea absurd de mic. Biserica nu era departe. Am ajuns pe la trei și
douăzeci. La timp. Nimeni nu era gata pentru noi. Biserica fusese
bombardată, așa că botezul urma să aibă loc într-o anexă. Ne-am așezat
într-un soi de anticameră, unde am așteptat împreună cu alte mame și
alți copii. Lieni zâmbea tot timpul de sub borurile pălăriei, ca o
londoneză elegantă ce se afla. Un copil scâncea. Pe o cutie de lumânări se
găsea un cartonaș: Doi bani lumânarea. Două tinere s-au îndreptat către
cutie, au pus alături niște monede, au aprins lumânările și le-au așezat în
sfeșnic. Mama fetelor ne privi zâmbind, așteptându-se să observăm și să
apreciem gestul.
La trei și jumătate, intră grăbit un bărbat neras și cu gulerul murdar.
— Pentru botez? ne întrebă.
 — Da, da, răspunseră femeile.
Ieși la fel de grăbit și se întoarse după o clipă.
— Câți sunteți?
Apoi numără singur copiii și zise: „Trei”.
Dispăru din nou și reveni la fel de repede ca și înainte, deschise ușa și
ne spuse să îl urmăm. Am luat-o în sus pe scări, printre sfeșnice pentru
lumânări – lumânări de doi bani bucata – și am intrat într-o cameră cu
pereți cărămizii. A luat dintr-un cuier o haină albă și a îndesat-o pe el. Un
preot intră zâmbind. Se îndreptă către un raft, luă o etolă purpurie cu
niște cruci aurii și o aranjă cu grijă pe umeri. Bărbatul neras se tot foia,
încercând să le dea celor trei nași niște cartonașe în folii transparente și
luxoase. Botezul începu. În sfârșit veni și rândul plodului lut Lioni.
— John Cedric, ce îți oferă biserica? Spune: „Credință”.
Dar nașului nu-i prea convenea să i se dea ordine. Căută dezorientat
răspunsul pe cartonașul ce-i fusese dat. În cele din urmă spuse:
„Credință”.
— Ce îți oferă credința? Spune: „Viața de apoi”.
— Da, părinte, știu. Viața de apoi.
Preotul mirui copilul cu propria salivă, cu degetul mare lipit de
celelalte. Făcu semnul crucii cu nasul, aplecându-se deasupra copilului.
Cred că la un moment dat – deși acum amintirile legate de acest
eveniment sunt destul de vagi – a pus un vârf de sare pe buzele copilului.
John Cedric se strâmbă și plescăi. Prin nașul lui, se lepădă de Satana și îl
primi în schimb pe Dumnezeu; într-un minut ceremonia se termină. Spre
final, Lieni deveni tot mai solemnă. Aproape plângea când, la sfârșit, se
îndreptă către preot să-i dea bani, pe care – cred – acesta i-a refuzat. Nu
mai era londoneza cea elegantă și pentru prima dată în acea după-amiază
mi-am amintit că nu era măritată. A rămas în sarcina nașului firav să ne
ridice moralul în mașină și până și Elsa, soția lui, care de obicei refuza cu
vehemență să meargă la biserică, recunoscu că fusese o frumoasă
ceremonie a iertării.
După asta urma să aibă loc petrecerea. Lieni își invitase toți prietenii.
Începură să apară în jur de șase, unii direct de la serviciu. Lieni era în
bucătărie, cu hainele ei de petrecere acoperite cu un sorț murdar. Nașul
cel pirpiriu făcea pe gazda în camera din față. Veniră câțiva maltezi, uzi
până la piele, dar înfofoliți în impermeabile. Intrară toți deodată, vorbind
într-un amestec nefericit de engleză și limba lor maternă. Mi s-a părut că
vorbeau despre slujbe și bani și despre prejudecățile londonezilor care-i
consideră pe toți maltezii sclavi albi. Contesa zâmbea tuturor și nu
spunea mai nimic. Johnny fascistul veni împreună cu soția lui. Purta
cămașa cea neagră, semn că „făcuse” vreun cartier. Nevastă-sa era beată,
ca de obicei. Toți maltezii îl salutară cu căldură.
— Să trăiești, Johnny-frate! Pe unde-ai operat în seara asta?
— La Notting Hill Gate, spuse Johnny-frate. Da’ nu prea era lume.
— Vremea… zise unul dintre maltezi.
— Înălțimea sa, doamna, trăgea la măsea în bar, răspunse Johnny-
frate, de parcă asta era o explicație mai convingătoare. Avea aerul lui
obișnuit de exasperare resemnată.
Înălțimea sa, auzindu-și numele, clipi și încercă să stea dreaptă în
scaun.
Apărură și alți chiriași. Fata din Kenya și prietenul ei, un bețiv blond,
mereu disponibil, incapabil să articuleze fraze coerente, lucru pe care
încerca să-l compenseze printr-un zâmbet fix și gesturi extrem de
manierate. Apoi studentul birman zâmbăreț și mut, tânărul evreu, înalt și
profetic, îmbrăcat în negru, un cockney ochelarist, care, după spusele lui
Lieni, avea la fel de multe probleme cu cele două amante italience ale lui
câte avea și cu poliția, și francezul din Maroc, ce lucra zi-lumină în
camera lui, unde își re-crea temperatura din Maroc cu ajutorul unei sobe
cu parafină, și care traducea thrilleruri americane la kilogram – câte unul
sau două pe lună.
Era întotdeauna plăcut să-i revăd, singurii cunoscuți în orașul străin.
Dar îmi păreau mereu la fel: bidimensionali, oferind versiuni simplificate
a ceea ce erau. Nu era chiar ușor să facem conversație; mai puțin grupul
maltez. Ne-am așezat și o așteptam pe Lieni, pe care o auzeam în
bucătărie.
Apăru și fratele ei. Își luase liber de la restaurantul din West End unde
lucra ca ospătar. Era palid, chipeș și obosit. Nu prea știa engleză. Lieni
intră cu o găleată pentru cărbuni. În cameră fusese cam frig la începutul
serii, acum se făcea cam prea cald. Mai scoase din cărbuni și, oprind
puțin căldura, îi spuse fratelui ei:
— Rudolfo, povestește-le cum a fost când te-am trimis să cumperi o
coală de hârtie.
Rudolfo și-a supt o măsea și a schițat un gest de nerăbdare, cum făcea
mereu când îl rugau să povestească întâmplarea. Gestul în sine stârni
râsul. Apoi veni și povestea. Proaspăt sosit la Londra și neștiind boabă de
engleză, Rudolfo fusese rugat de soră-sa să cumpere hârtie de scris –
trebuia trimisă o scrisoare extrem de importantă. Așa că se duse la
librăria W.H. Smith și ceru „niște hârtie de șters”. Vânzătorul îi arătă
imperturbabil farmacia, de unde se întoarse, negru de mânie, cu un sul
de hârtie igienică.
Înălțimea sa se foi în scaun și căzu în nas pe podea, fără niciun sunet.
Johnny-frate, ca unul obișnuit cu asemenea întâmplări, se apucă mai întâi
să-i aranjeze hainele și de-abia pe urmă să o ridice. În cele din urmă o
scoase din cameră.
— Salutare, Johnny-frate!
Era Paul, care intra în încăpere tocmai când Johnny-frate și înălțimea
sa ieșeau. Îi auzisem pașii, îl auzisem strivind sub pantofi gheața și
tăciunii de pe scările subsolului. Paul era scund, robust, aproape chel și
purta ochelari. Era blând și cu un pronunțat accent britanic. Paul era
homosexual. Pentru locatarii de la subsol ai lui Lieni, cam la atât se
reducea „personalitatea” lui. Îi plăcea să-și pună șorțul și să facă tot felul
de treburi prin casă. Îi plăcea să măture mizeria, să o adune și, înainte să
o arunce, să se laude cu cantitatea pe care o strânsese. Îi plăcea să
netezească fețele de masă și lenjeria de pat și foarte des îl găseai călcând.
Primul lucru pe care îl făcea ori de câte ori venea la Lieni era să-și
exprime oroarea față de dezordinea desăvârșită și se apuca na măture.
Așa că ieși să-și ia șorțul și mătura. I, ieni se întoarse cu el, aducând o altă
găleată de arbuni, pentru focul pe care deja îl suportam din ce în ce mai
greu.
— Bietul Johnny! zise Paul.
— Spune-le, Paulo! îl îndemnă Lieni.
El se strâmbă.
 — Haide, zi-le. Spune-le cum are ea un sân într-o parte și celălalt…
Maltezii cei nefericiți râseră.
— Mă duceam într-o zi să-l văd pe Johnny, înțelegeți… începu Paul,
subliniindu-și accentul. Dormeau. Înălțimea sa era dezbrăcată. Cam atât.
— Prostii, zise Lieni. Hai, povestește-le.
— Dormea, înțelegeți? Și era dezbrăcată. Și… un sân i se ducea într-o
parte și altul în cealaltă parte.
Nasul i se încreți și fața i se schimonosi a dezgust.
Focul ne năucise pe toți. Tânărul alcoolic împărțea mecanic țigări.
Francezul, cu o figură lipsită de expresie, stătea nemișcat în tunica lui de
la armata americană, pe care o purta întotdeauna prin pensiune. Elsa și
bărbatu-său tot intrau și ieșeau din bucătărie. Contesa stătea pe scaun
zâmbind. Nu știu ce ne pregătea Lieni, dar hotărâse că nu trebuie să ne
stricăm pofta de mâncare. Nu mai avea ce povești să ne spună, dar de
câte ori intra în cameră – mereu cu o altă găleată de cărbuni – ne punea să
cântăm, să dansăm sau să începem câte un joc. Făceam după cum ni se
spunea; ne era și mai cald. În cele din urmă ne lipiserăm toți de pereții
umezi, jj’t Sună soneria de la subsol. Lieni dădu fuga în hol. Am auzit-o
vorbind cu cineva. Era o voce domoală de bărbat. Am presupus că e
inginerul ei. O așteptam să-l aducă înăuntru. Era timid și nu prea știa
engleză, dar această petrecere era în bună măsură și a lui. Am așteptat.
Am auzit ușa de la dormitor trântindu-se și apoi cum o încuie cineva. Pe
hol se auzeau pași, ușa subsolului se deschise și se închise încet. Apoi
pașii urcară afară, strivind tăciunii și zăpada înghețată ca pe niște frunze
uscate. Lieni nu s-a mai întors.
Elsa ne-a povestit ce se întâmplase. Inginerul își adusese hainele la
spălat – ăsta era obiceiul lui. O dată, de ziua lui Lieni, pusese un cadou, o
bijuterie, într-unul din buzunarele hainei lui albe și nu zisese nimic.
Acum, Lieni, văzând hainele, se dusese direct la buzunare. Și a dat peste
o scrisoare. Era de la familia inginerului din India: era căsătorit și avea și
copii. Poate fusese un gest intenționat de cruzime sau curaj; poate fusese
accidental. Inginerul nu a negat nimic, nici măcar n-a încercat să se apere
sau să o liniștească pe Lieni. Când ea s-a închis în cameră, el și-a luat pur
și simplu hainele și a plecat.
 Ăsta a fost sfârșitul petrecerii. Unul câte unul și doi câte doi, maltezii și
chiriașii au plecat. Rudolfo s-a întors la restaurantul lui. Johnny-frate
încerca să-și resusciteze nevasta în bucătărie și reușea: devenise
turbulentă. Elsa și bărbatul ei se pregăteau să prindă trenul care să-i ducă
în afara orașului. Lieni a rămas închisă în cameră, departe de haosul de
unde, cu doar câteva ore în urmă, apăruse ea, eleganta londoneză.
Contesa stătea în continuare pe scaun și privea în jur. Paul, încă în șorțul
de bucătărie, făcea curat și ne îmbia cu mâncare.
M-am dus la o petrecere la Consiliul Britanic pe Davies Street. Am
flirtat cu tot felul de lume, am purtat o conversație ironică și plină de duh
cu o franțuzoaică leneșă. Discuțiile astea cu franțuzoaice m-au obosit
întotdeauna. Și totuși, la final, am făcut ceea ce se aștepta de la mine.
— Dansezi? i-am spus.
S-a ridicat deodată. Și în acel moment a apărut – nu știu de unde –
impulsul de a fi crud. I-am zis:
— Eu nu.
Și am plecat. M-am înapoiat prin parc. Zăpada îmi scârțâia sub pantofi;
mă uimea faptul că, deși era frig, mie îmi era sete.
Eram în pat în noaptea aceea, când am auzit pe cineva suspinând
lângă ușa mea. Era Lieni, cu ochii înroșiți, stând pe holul rece. I-am spus
să intre. Stăteam pe marginea patului, iar ea mi se așezase în brațe. Nu
era o femeie firavă și, în loc să mă preocupe nefericirea ei, mă gândeam la
greutatea ei, la oasele ei care îmi striveau carnea. Știam unde vor duce
lacrimile ei. Dar nu aveam chef. Mi-am scuturat picioarele amorțite. S-a
agățat de gâtul meu. M-am ridicat și ea a alunecat pe podea. S-a așezat și
a continuat să plângă, bătând ușor cu degetele groase în brațele tapițate
ale scaunului. I-am spus să se liniștească, suspinele ei deveneau din ce în
ce mai sonore. Apoi i-am spus să plece. Spre surprinderea mea, s-a ridicat
și a ieșit fără un cuvânt. M-am simțit prost și jenat. Îmi spusese o dată că
„Lieni” e corespondentul maltez al lui „Helen” și adăugase:
— Ai văzut vreodată vreo Helen care să fie atât de grasă?
Dar nu era grasă. M-am gândit la întâmplările de peste zi; îmi păreau
atât de îndepărtate. Mi-a trecut prin cap să mă duc după ea. În jos, pe
scara întunecată în spirală; să trec pe lângă mirosul stătut și înghețat de la
parter, unde era camera de zi comună în care nu stătea nimeni niciodată,
și apoi pe lângă amestecul straniu de miros de bebeluș și de mâncare arsă
de la subsol. În camera lui Lieni lumina slab o veioză mică, destul ca
hainele ei agățate pe ușă să se vadă prin geamul înghețat. Am apăsat
clanța; ușa s-a deschis. Un haos de lumină slabă și umbre întunecate:
haine, hârtii, cutii, chiuvetă, pătuțul copilului, mașina de cusut, cuierul.
Lieni era în pat, dormea profund.
Aceasta a fost prima mea ninsoare.
 2

Câtă dreptate aveau strămoșii noștri arieni să creeze zei. Alergăm

după sex și nu ne alegem decât cu două trupuri despărțite, într-un pat
întinat. Idealul erotic, zeul, ne ocolește. Se întâmplă astfel de fiecare dată
când, ieșind din noi înșine, nu căutăm decât prelungiri ale propriei
noastre ființe. Cu orașele se întâmplă ca și cu sexul. Căutăm un oraș
tangibil și găsim doar un conglomerat de celule separate. În oraș, mai
mult ca oriunde, ni se reamintește că suntem indivizi, unități. Și totuși
ideea de oraș rezistă; ceea ce căutăm, în zadar, este zeul orașului.
Atât de repede m-a decepționat Londra. Marele oraș, centrul lumii,
unde, fugind de dezordine, am sperat să găsesc începutul ordinii. Atât de
multe îmi promisese concretețea acestui oraș! Acel miracol al luminii,
suav, fără umbre, întotdeauna protector. Se vorbește de lumina de la
tropice sau din sudul Spaniei. Dar nicio altă lumină nu e ca cea din
zonele temperate. Era cea care dădea substanță tuturor lucrurilor și
desfăcea culoarea din inima tuturor obiectelor. Pentru mine, care veneam
de la tropice, unde ziua se preschimbă brusc în noapte, apusul era ceva
nou și fascinant. Stăteam în camera lui Lieni de la subsol și, din mijlocul
acelui talmeș-balmeș, studiam lumina, nedorind să pierd nicio nuanță
din culorile în schimbare. Lumina dispărea imperceptibil; rămânea un
albastru care se adâncea treptat, astfel încât, înainte ca felinarele să-l
tulbure, lumea părea a fi una acvatică, ca și cum am fi fost pe fundul unui
ocean. Apoi, noaptea, cerul părea atât de jos, încât pășeai ca sub un
coviltir; și toate luminile orașului, cu strălucirea lor aparent captivă,
ardeau atât de intens; iar uneori străzile ude scânteiau și ele.
Acesta era orașul, lumea. Așteptam momentul 9 culminant.
Tramvaiele de pe malul Tamisei aveau licăriri albastre. Apa era străjuită
și străpunsă de reflexe de lumină: albastre și purpurii și galbene,
încântare! Sufletul lui trebuia să fie undeva. Dar zeul orașului ne ocolea.
Tramvaiul era plin cu oameni singuri, fiecare întorcându-se în propria
celulă. Fabricile și depozitele, ale căror lumini exterioare împodobeau
fluviul, erau pustii și vinovate. Mă jucam cu tot soiul de nume celebre în
timp ce mă plimbam pe străzile goale și rămâneam privind pe poduri.
Dar magia numelor se estompă în curând. Aici era apa, aici podul,
dincolo clădirea aceea faimoasă. Zeul rămânea însă ascuns. Incantația
numelor nu primi răspuns. În marele oraș, atât de tangibil grație
luminilor sale care dădeau culoare și betoanelor neînsuflețite – pentru
mine tot atât de lipsite de culoare ca și gardurile putrezite de lemn și
acoperișurile de tablă ondulată, în acest oraș bine definit, viața era
bidimensională.
În sala de curs era un student englez care, din cauza propriei
nesiguranțe, se atașase de mine, un străin. Înfășurat în fularul cu
însemnele universității, era condamnat unei non-existențe viitoare; dar l-
am ascultat. Ambițiile lui se schimbau de fiecare dată. Într-o săptămână
s-a întâmplat să fie poezia. Avea el o slăbiciune, spunea, pe care nu se
aștepta să o înțeleg, pentru natura engleză și regiunile rurale; îmi
amintesc că „verdele ierbii necrescute” era una dintre replicile lui
preferate. Săptămâna următoare a fost filosofia.
— Spune-mi, arăt eu a creștin? Da? Ha! Asta cred ei!
Și în săptămâna care a urmat:
— Ia uită-te la mine. Crezi că o să ajung prim-ministru?
Era ca mine; avea nevoie să fie călăuzit de ceilalți.
Din sălile de curs și cantina școlii, până la pensiune, unde francezul
bătea la mașină fără oprire și Lieni sporovăia întruna în camera ei de la
subsol, iar Duminicu, de asemenea maltez, vorbea despre evadare.
Duminicu era scund și îndesat; lucra la un magazin universal și punea
bani deoparte. O dată pe săptămână se ducea la film, iar în restul
timpului stătea închis în cameră, doar în vestă și pantaloni, și citea ziare
și reviste sau dezlega cuvinte încrucișate. La masa de seară, își lua
conserve de carne sau de pește și mânca direct din ele, cu un cuțit.
Spunea că în Malta avea o familie înstărită și nu se prea înțelegea cu
Lieni, pe care o considera inferioară lui ca statut social. Îi displăcea
complet când o făcea pe șefa cu el la Londra. Și totuși nu pleca. Reacția
lui la umilință era cleptomania. Fura neîncetat din magazine și
supermarketuri, și întotdeauna avea câte un mărunțiș nou de arătat. „Nu
sunt ca unii pe care îi cunosc, care cumpără ceva cu cinci șilingi și spun că
au plătit cinci sute. O să fiu sincer cu voi. L-am furat”, obișnuia să spună.
F Și din pensiune, pe holurile Consiliului Britanic, îmi exersam franceza,
mă implicam în dificile conversații de salon – ale căror veleități nu le-am
înțeles niciodată pe deplin – cu diverse domnișoare și doamne și cu alți
angajați care pretindeau, probabil pe drept, că provin din familii bune.
Încercam în mod ridicol să pronunț o-urile tăiate norvegiene, când
vorbeam cu norvegiencele, și. /-urile suedeze când mă întrețineam cu
suedeze.
Toate măsurile premergătoare invitației la film, încăperea în formă de
carte, toate stângăciile intenționate și transformate în atingeri de haine și
sâni, buzele întâi refuzate, apoi oferite, expresia intensă de pe figura
tinerei care se pregătește să fie sedusă.
Nu a existat nimeni care să îmi ghideze pașii prin Londra. Nu a existat
nimeni care să-mi lege trecutul de prezent, nimeni care să-mi observe
consecvența sau inconsecvența. A depins de mine să-mi aleg imaginea și
am ales-o pe cea mai la îndemână și mai atractivă. Eram dandy-ul,
extravagantul din colonii, căruia nu-i păsa de burse. De fapt, venitul meu
era mic, iar banii pe care mi-i stabilisem de cheltuială reprezentau
jumătate din el; nu mă gândisem că aș putea fi fericit cheltuind fără să
câștig. Am făcut, totuși, cunoscut faptul că în insula mea ai mei erau
importatori de Coca-Cola. Cei din jur au fost mai puțin impresionați
decât mă așteptasem. Dar respectul cu care eram tratat de către băieții din
insulă – pentru care acest lucru avea o mare importanță – mi-a fost de
mare ajutor, iar Lieni era mereu gata să intre în joc. Lieni. Ziceam că n-am
avut niciun ghid, și așa mi s-a părut tot timpul. Mai era însă și Lieni, în
camera ei de la subsol. O vedeam în fiecare zi. Credeam că ia ca atare
personajul pe care îl fabricasem și că încearcă să-l îmbunătățească. Însă ea
era cea care – îmi e atât de clar acum – prin sfaturi și lingușeli, crease
imaginea bărbatului bogat din colonii. Devenim ceea ce părem a fi în
ochii altora. Se prefăcea că sunt mai bogat decât îi spuneam eu. Îmi
atrăgea mereu atenția asupra înfățișării mele, care până atunci nu mă
preocupase, fiindu-mi suficient să știu că nu arăt chiar ca un monstru.
Lieni a fost cea care mi-a spus că am ochi tulburători și că părul meu
tăciune, bogat și moale, poate fi și mai tulburător. Lieni a fost cea care m-
a târât prin magazine să-mi cumpere haine, sugerându-mi să port brâul
cel roșu. Ea Imcuse printr-un război al cărui farmec, estompându-se o
dată cu venirea păcii, s-a redus la amintirea unei aventuri cu un ofițer
indian în Italia. Așa îmi explica ea interesul pe care i-l stârneam. Mă
neliniștea statutul meu de surogat, dar în același timp mă și flata; și nu
presupunea nicio obligație. Am devenit sârguinciosul ei învățăcel.
Ajunsese o plăcere să mă pregătesc pentru seratele de la Consiliul
Britanic, când așteptam, cu brațele atârnând moale pe lângă trup, să fiu
înfășurat în brâul cel cărămiziu. Dansam cu mișcări exagerate, dacă mă
găseam în fața unui public – vreun intelectual sărac din insula mea care,
căutând companie, mă sufoca cu nemulțumirile sale și pe care, îmi
dădeam seama, îl exasperam cu micile mele frivolități. Tot Lieni a fost cea
care mi-a spus că ar trebui să sacrific o jumătate de coroană de două-trei
ori pe săptămână, ca să fiu văzut ajungând la școală cu taxiul, deși
făcusem cea mai mare parte din drum cu autobuzul. Ea era cea care mă
îmbrăca, mă lăuda și mă trimitea în cuceriri. Mie îmi plăcea acest joc, iar
băieții mei din insulă, pe care mă bucuram să-i văd, înnebuniți după orice
era la modă, oricând gata să tolereze și uneori, dacă era bine jucat, gata să
admire ceea ce li se părea absurd, băieții din insulă mă apreciau. Iar eu
exageram în rolul pe care ei îl prețuiau.
— Dragul meu, i-am spus băiatului cu fularul purtând însemnele
universității, pe care l-am întâlnit când ieșea din ceainărie, una dintre
multele extrem de populare, dragul meu, să nu te mai văd niciodată, dar
niciodată, ieșind pe această ușă. Și să ții minte că singurul folos al acestui
fular de la colegiu este să-ți lustruiască pantofii.
Bineînțeles că eu nu așa îmi amintesc toată povestea; probabil că
fusesem doar vag disprețuitor.
V-am citat istorisirea așa cum a circulat ea în insula Isabella câțiva ani
mai târziu, când deja câștigasem ceva popularitate. Și trebuie să recunosc
că eram mulțumit că personajul pe care îl fabricase Lieni devenise, în
felul său umil, o legendă.
Dar Lieni, cu perspectiva limitată a femeii asupra lumii, mă trimisese
în cucerire. Dorea să aibă parte sau, în orice caz, să fie martora victoriilor
mele; se aștepta să-mi aduc femeile în pensiune. Și pentru că asta se
aștepta de la mine, m-am conformat. Nu a fost dificil. Pe holurile
Consiliului Britanic se găseau întotdeauna femei gata să se lase cucerite.
Acele holuri puteau fi extrem de dezgustătoare, cu africanii lor în gulere
scrobite și albe și ochelari cu rame aurite, care, cu accent stricat,
proclamau nedreptatea și nemulțumirile drept virtuți, căutând
recompense sexuale de la cei inocenți. Cu toate astea, preferam holurile
Consiliului în locul culoarelor școlii. Nu puteam separa acele studente
silitoare, care beneficiau de burse, de imaginea familiilor lor, de
încrâncenarea și ambițiile meschine care le fuseseră inoculate. Le știam
prea bine limba. Îmi era mai la îndemână să am o relație cu cineva a cărui
limbă să nu o pot vorbi. Din holurile Consiliului ajungeam ocazional în
câte o galerie de artă. Mi se părea că acele imense încăperi, care dădeau
una în alta și care îmi ofereau scuza perfectă să mă mișc înainte-înapoi,
stânga-dreapta, erau terenul perfect pentru vânătoare. M-am întristat să
văd că nu eram singurul care întrevăzuse infinitele posibilități ale
galeriilor, în schimb, trenurile către centrele de cultură din provincie au
fost, o spun cu mândrie, o descoperire care îmi aparține în totalitate.
Era pe atunci un tren care mergea spre Oxford, de pildă, în fiecare
miercuri. Pleca din gara Paddington la douăsprezece fără un sfert și
ajungea la Oxford la unu fără trei minute, iar biletul dus-întors costa
șapte șilingi și șase peni. Europencele erau foarte ușor de cucerit. Îmi
aduc aminte că, spre sfârșitul anilor ’40, era moda culorilor pale, șterse.
Purtau pantofi bej fără tocuri și lileizerele lor erau aproape întotdeauna
cafenii. Căutam să-mi aleg rațional compartimentul, dar hi cele din urmă
cedam instinctului și norocului, Aci, atunci când vine vorba de astfel de
chestiuni, aint la fel de eficiente ca orice altceva. Nu încercam să leg
numaidecât o conversație. Așteptam până trecea controlorul. Biletul
pentru excursii era, cum nu se poate mai nimerit, cafeniu, spre deosebire
de biletul normal, care era verde. Dacă lata scotea un bilet cafeniu, îmi
dădeam seama imediat că e turistă ca și mine. Aveam grijă să mă dotez
cu reviste, în special cu Punch, care apărea, ca și acum, miercurea. Asta le
ofeream, și îl primeau de fiecare dată. Iar atunci drumul era deschis
pentru acel gen de conversație în care devenisem expert. Franceza
silabisită, întrebările despre o-ul tăiat norvegian și jr-ul suedez, urmate
de invitația de a vizita centrul cultural împreună. În oricare dintre cele
trei sau patru etape, întâlnirea putea lua sfârșit. Dar când ești cu chef,
cum spun francezii, când ești complet dedicat și implicat, marja de eroare
este mică. M-ați crede dacă v-aș spune că am dat lovitura în patru
miercuri la rând în trenul de Oxford? O norvegiancă – Norvegia, ce țară!
Un loc a cărui reputație în domeniu e știrbită de notorietatea
supraestimată a vecinei sale, banala Suedie –, o doamnă și o fată, ambele
franțuzoaice, și o elvețiancă din partea germană. După această ultimă
aventură, extrem de deranjantă, mi-am îndreptat atenția în altă parte.
Și a fost cu adevărat incomod. Nu ne-am plimbat pe scările de lemn în
spirală ale colegiilor pustii, nu am explorat sufrageriile spațioase ale
studenților acum în vacanță și dormitoarele lor înghesuite.
Am mers și iar am mers, oprindu-ne din când în când pentru un suc, și
am încheiat ziua înapoi la Londra, în St. John’s Wood, unde, cu toate că
era trecut de unu noaptea, noi încă ne plimbam, după nenumărate ceaiuri
fierbinți, deși o emoție, pe care nu o mai încercasem până atunci, ar fi fost
suficientă să-mi dea energie. Pe străzile pustii – un amănunt ca ăsta ne
permite să observăm schimbările, căci acum aceleași străzi sunt la fel de
pline și de zgomotoase la două noaptea ca și ziua –, pe străzile părăsite
mi-a făcut o declarație care m-a mișcat, deși am încercat să-i rezist.
Beatrice hotărâse că voi fi prietenul ei. Mi-a explicat semnificația
cuvântului, și mi-era teamă că aștepta o invitație în cămăruța mea în
formă de carte. Dar nu; ne-am plimbat iar și iar în jurul locuinței ei din St.
John’s Wood, iar când, în cele din urmă, ne-am oprit în fața casei ei și a
venit momentul să ne despărțim, am răsuflat ușurat văzând că nu aștepta
nimic de la mine. M-a sărutat ușor pe buze – vedeți cât de repede am
cedat tentației – și doar pentru o clipă palma ei a întârziat pe fața mea, ca
și cum ar fi vrut să-i rețină forma. Apoi mi-a spus că fusese un început
bun.
M-am întors la pensiune agonizând. Mă îndoiam că știusem vreodată
cum arăta. Mă complăcusem cu totul în starea ei. Ea a condus; eu am
urmat-o. Când mi-a făcut acea declarație, m-am simțit obligat să-i
răspund. Am fost atent să nu mă expun – nu așa procedam la aceste
întâlniri –, dar i-am dăruit o bancnotă de un dolar din insula Isabella, pe
care o țineam în portofel ca s-o folosesc atunci când discuția despre j’-ul
suedez își pierdea din savoare. Atunci, faptul că i-am oferit bancnota mi
s-a părut important – cât de repede ne fâstâcim când ne copleșește
emoția! Acum, din acea emoție nu mai rămân decât neliniștea și teama.
Amenințarea unui „început bun”, amenințarea, tot mai des formulată, a
unui tată care urma să sosească din Basel în două săptămâni, un „om de
cultură” pe care ținea m apărat să mi-l prezinte, de vreme ce aveam
atâtea în comun.
A intervenit șansa. Ziua aceea a rămas întreagă, neîntinată. Să fi fost
totuși vorba de șansă? N-aș fi găsit oare acea ordine pe care o căutam, n-
ar fi apărut ea printr-o completă desprindere de trecut, dacă aș fi acționat
atunci când am fost atât de mișcat? Atunci aveam însă propriile-mi
îndoieli; nu eram sigur dacă în timpul acelei zile nu fusesem decât ceea ce
dorise ea să fiu. Și totuși, mă întreb: nu ar fi fost mai bine sau, în orice caz,
mai amuzant, dacă l-aș fi întâlnit pe tatăl ei, omul de cultură – expresiile
astea europene: cât de demodat și straniu Mimă! – și dacă aș fi fugit cu
fata aceea și am fi muls vaci în munți și zăpadă și am fi frământat brânză
pe dealuri?
Dar a intervenit șansa – voi lăsa cuvântul așa cum e. În dimineața
următoare a sosit o scrisoare într-un plic micuț. Vreau să-ți dau înapoi
dolarul. Te rog să-l primești. Atât; nu tu Dragă, nu tu cu dragoste. Elvețianca
cea rațională! Misterul se dovedea a fi prea mult pentru ea, prefera să-l
evite. Înțelesese că relația noastră era mai mult decât absurdă, era
nepotrivită. Și simțise absența oricărei virtuți.
Să vă explic. Virtus: cum se poate ca cineva care a trecut prin Colegiul
Isabella Imperial și a studiat latina cu domnul maior Grant să nu știe
sensul cuvântului? Să mergem în cămăruța în formă de carte; să păstrăm
în fața ochilor întreaga scenă: închidem ușa și ne apropiem de figura
fetei, care, deja serioasă și inexpresivă, stă cu fața întoarsă, imobilă. Era
un moment previzibil. Dar e cel de care mi-era groază. Amândoi
naufragiaserăm în Londra, marele oraș, eu cu trecutul și tenebrele mele,
ea fără îndoială cu ale ei. Întotdeauna apăreau, în momente ca astea,
discuții despre trecut, despre priveliști familiare, despre care le rugam să-
mi povestească, pentru ca mai apoi să-mi fie teamă să ascult. Nu mi-am
dorit niciodată, nici măcar ca efort de imaginație, să vizitez fermele lor
normande, sau apartamentele din Nassjo – care se pronunța ca
englezescul Neshway, sau casele situate la marginea fiordurilor din
cărțile de geografie. N-am vrut niciodată să aflu nimic despre oamenii și
relațiile care le leagă iremediabil de aceste locuri, derizoriu ale cărui
prizoniere erau deja. Nu mi-am dorit niciodată să ne amestecăm nici
aurele, nici tenebrele. Limbajul pe care îl folosesc trebuie înțeles. Descriu
un eșec, o neputință, iar aceste lucruri sunt atât de intime. Întreaga viață
mi-am petrecut-o printre femei, nu puteam concepe o existență departe
de ele sau de influența lor. Poate că relația pe care o aveam cu Lieni îmi
era suficientă, poate că toate celelalte nu erau decât perversiuni.
Intimitate; cuvântul își conține oroarea. Aș fi putut rămâne pe vecie la
sânul unei femei, mai ales dacă era unul plin, greutatea lui dând semne
discrete că ar avea nevoie de susținere. Dar mai era și pielea, mirosul
pielii. Erau umflăturile și zgârieturile, o mulțime de detalii care mă
puteau stârni. Eram perfect în stare de actul care mi se cerea, dar adesea o
făceam ca și când m-aș fi îmbătat sau aș fi mâncat două mese una după
alta. Intimitate; era violare și autoviolare. Aceste scene din camera în
formă de carte nu se sfârșeau întotdeauna cu bine; se puteau încheia cu
lacrimi, uneori cu furie, un sân devenit inutil și vârât înapoi la locul lui,
ușa trântită și camera care părea că are nevoie imediată de purificare.
Dar în același timp, mai era și „personajul” meu. Am început să
colecționez trofee de la fetele care veneau în cămăruța în formă de carte:
ciorapi de nylon, diverse minuscule obiecte de îmbrăcăminte, Im chiar o
pereche de pantofi de la o fată care crezuse că va petrece noaptea acolo. Și
pe cuvântul meu că nu din fetișism! Deși nici măcar acum nu pot înțelege
din ce motiv. Cred că auzisem sau citisem că pe unii bărbați îi excită
gândul că fetele se întorc acasă sau călătoresc prin metrou fără anumite
accesorii. La fel cum nu pot înțelege nici de ce am început să țin un jurnal
al vieții mele intime. Îmi amintesc că l-am început din plictiseală și lene;
dar foarte curând se transformase într-un soi de experiență autoerotică.
Ceea ce voiam să analizez eram eu însumi, propriile mele reacții. Ridicol!
Demn de dispreț! La fel mi se părea și mie, chiar și atunci. Și totuși am
perseverat, oprindu-mă doar când am descoperit că Lieni, care mă
trimitea în lume să cuceresc, îl citea cu aceeași regularitate cu care scriam
eu. Nu m-am supărat. Asta era relația pe care o aveam noi, nu mă deranja
să vină la mine în cameră la ore nepotrivite și să-mi citească scrisorile.
Salutam o astfel de implicare. Dar n-am mai scris în jurnal. Într-una din
seri le-a povestit despre el chiriașilor, în camera de jos; toți au luat-o ca pe
o glumă izbutită, demnă de „personajul” meu. Francezul mi-a spus:
— Ar trebui să te duci în Franța și să te-nsori cu o franțuzoaică.
Probabil însă că se gândea la cu totul altceva, de exemplu la cina pe
care o luase la Lieni, pentru că a adăugat:
— O să-ți facă niște mâncăruri extraordinare numai cu puțină pâine și
puțină brânză.
După asta Lieni a devenit și mai degajată. Îmi recita în fața chiriașilor
fragmente întregi din jurnal, pe care evident că le memorase, și, în felul ei
maltez și nostim, mă prindea de șliț, amenințând că-mi smulge „chestia”
cu dinții. În momente de amuzament maxim, a încercat chiar să mă
dezbrace.
Așa că imaginea mea de la pensiune s-a îmbogățit cu acest adaos
comic.
Semnalele de avertizare deveniseră cât se poate de clare. Și totuși,
atunci mi se părea că mă joc doar, că micile trofee pe care le păstram și
jurnalul de care mă apucasem nu reprezentau decât partea non-existentă
a sinelui meu. Ca și când ne-am juca tot timpul. Ca și când personalitatea,
cu toate rătăcirile și devierile deliberate, cu toate inconsecvențele ei
evidente, nu ar rezista laolaltă. Sunt anumite stări de spirit în care, mai
ales în perioade de stres, ne scufundăm imperceptibil. Și doar când
încercăm să ne ridicăm la loc, ne dăm seama cât de mult ne-am deformat,
în ciuda constantei conștiințe a echilibrului mintal și faptului că suntem
întregi. Venind la Londra, în căutarea ordinii, în căutarea momentului
culminant, a prelungirii sinelui care trebuie să fi apărut în acest oraș al
luminilor fermecate, a trebuit să grăbesc un proces care părea că mă
ocolise. Am încercat să-mi creez o imagine. Mai făcusem acest lucru o
dată și așteptam reacția din ochii celorlalți. Dar de data asta nu mai știam
ce eram, ambițiile îmi apăreau tot mai vagi și apoi dispărură cu totul, și
m-am trezit tânjind după certitudinile vieții mele din insula Isabella, pe
care altădată le respingeam, privindu-le ca pe începutul unui naufragiu.
Naufragiu: am mai folosit o dată acest cuvânt. Având în vedere faptul
că sosisem dintr-o insulă, era cuvântul care îmi venea mereu în minte. Și
asta era exact ceea ce simțeam că mi se întâmplase din nou în marele
oraș: aveam sentimentul că plutesc în derivă, ca o celulă perceptivă ce
poate fi alterată, chiar și în trecere, de orice întâlnire. Fiul-amantul-fratele
lui Lieni, actorul care joacă roluri private în spații publice, tânărul
sensibil cu o fată ca Beatrice, bruta cu o fată care, dezbrăcându-se, mi-a
oferit un spate și o piele extrem de aspre și care, izbucnind în lacrimi la
dezgustul a fățiș – cât de nepotrivit se poartă oamenii în momente
extreme mi-a arătat o poză a fermei normande. Mi-a fost mult timp
rușine după această ultimă experiență deoarece chiar am țipat la biata
fată. Sunt vinovat de trei, cel mult patru acte de cruzime veritabilă în
întreaga mea viață, mi mai mult. V-am povestit două dintre ele, căci au
întâmplat relativ aproape unul de celălalt, într-o perioadă marcată de
stres.
În orașul imens, atât de tridimensional, atât de înrădăcinat în pământ
și care-și trăgea culoarea din asemenea profunzimi, doar orașul însuși era
real. Cei care intram în el ne pierdeam concretețea; eram prizonierii unei
condiții fixe, inerte. Și, în această falie crescândă dintre noi și orașul lrin
care pășeam, țineam evidența întâlnirilor disparate, care nu aveau
legătură nici măcar cu noi, cei care nu mai eram nimic mai mult decât
observatori: fiecare dintre noi era redus la acest șir de întâlniri succesive,
astfel încât, mai întâi experiența, și apoi personalitatea noastră se
divideau amețitor în compartimente. Fiecare își ascundea propriile sale
tenebre. Lieni, studentul englez cu fularul lui, Duminicu, ce va rămâne
mereu în mintea mea stând în vestă și pantaloni pe patul îngust și pătat
de spermă, scobind într-o conservă după bucăți de șuncă, cu mustața
mișcându-se deasupra unor buze flasce, vorbindu-mi printre înfulecături
sonore despre evadarea lui iminentă. Și eu. Se apropie deja accesele
ascuțite de panică. Nu groaza de a mă simți pierdut și singur, ci panica
de a nu mă mai simți un întreg. Amenințarea vieților celorlalți, amintirile
priveliștilor personale, relațiile, ordinea care nu îmi aparținea. Tânjisem
după vastitate. Cum o puteam dobândi în acest oraș? Cum îmi puteam
modela propria ordine cu toate aceste aventuri și întâlniri disparate, când
eu nu eram niciodată la fel și când nu exista nici măcar un fir care să le
țină împreună? Apăreau la nesfârșit din beznă și nu puteau fi localizate
sau fixate. Și întotdeauna, la sfârșitul serii, era cămăruța în formă de
carte, fereastra înaltă și eu, cu fața spre lumină sau spre oglindă.
Apăruseră toate semnele. Prăbușirea era iminentă, dar eu mi-am dat
seama doar când s-a petrecut și când căutarea ordinii a fost abandonată
în favoarea unor lucruri mult mai palpabile și mai reconfortante. Iar
nevoia de a fi alinat era constantă. Am început, cum se spune, să
frecventez prostituate. Și nu numai mânat de instinct, ci și sub influența
lucrurilor pe care le citisem. Devenisem dependent de ceea ce-mi ofereau
aceste femei: un lucru mai puțin și mai mult decât plăcere: era simularea
fulgerătoare a spaimei, urmată de disiparea ei instantanee. Dar era un
lucru grotesc, iar limbajul pe care trebuia să-l folosesc nu era nici el mai
puțin grotesc. Servicii private, corecție, dominare, treizeci de șilingi
îmbrăcată, două guinee dezbrăcată. Prima dată a fost un eșec; a fost
experiența fricii fără alinare. Mi-amintesc o anticameră unde era foarte
cald, un tapet înflorat, ca-ntr-o căsuță de țară, și o jună cam trecută,
fumătoare, care stătea într-un fotoliu tapițat și citea ziarul de seară la
lumina chioară a unei lămpi. În camera cealaltă se negociau banii și
bacșișul pentru fată. Apoi, umilința. După o vreme trupul m-a aruncat
deoparte, aranjându-și părul aspru, cu miros de iad. Dar cruzimea și
amăgirea erau, după cum am descoperit mai târziu, excepționale. Nu le-
am mai trăit niciodată după aceea. Următoarele dăți îmi apar în ceață:
întâlniri ale cărnurilor anonime mai degrabă decât ale trupurilor
individuale. Cu fiecare ocazie mă afundam și mai adânc în vid,
prelungind acea senzație constantă de șoc, cu care încercam să mă împac
în fiecare minut al fiecărei zile. Și totuși rămâneau brâul meu cel
cărămiziu. Îi părul meu pieptănat cu grijă: în acea perioadă singurele
mele acte de eroism.
Scriu ca și cum Lieni ar fi, într-un fel, de vină. Nu asta este intenția
mea. E foarte posibil ca I.ieni să fi fost în stare să mă salveze. Dar nu eram
cu ea când a avut loc prăbușirea. Plecasem le la pensiune și mutarea mea
a fost punctul culminant al tulburării mele. Casa a fost cumpărată de
contesă, iar noi, inclusiv Lieni, am fost înștiințați să ne căutăm alte
locuințe. Așa că ne-am dus care încotro. Nu am făcut niciun efort să o
caut pe Lieni. Aveam de dus propria-mi luptă și nu mă simțeam în stare
să dau ochii cu ea. Am văzut-o dintr-un taxi, doisprezece ani mai târziu.
Eram prin aceeași zonă, într-o după-amiază însorită de duminică, pe o
stradă plină de hârtii. Era într-un grup de maltezi în fulgarine – probabil
aceiași oameni pe care îi cunoscusem cândva: scunzi, palizi, îngrijorați, cu
trupuri și chipuri purtând amprenta neajunsurilor din copilărie. Nu se
schimbase prea mult. Încă mai purta tocuri foarte înalte, iar rujul era în
continuare cam prea aprins pentru gura ei lată: nu londoneza elegantă, ci
femeia corpolentă, pe care o recunoșteai dintr-o privire că era imigrantă,
malteză, italiancă, cipriotă.
La șase luni după ce m-am mutat, am revăzut-o și pe contesă și casa
menționată în News of the World. Casa fusese transformată în bordel.
Când am citit articolul, am strigat-o pe doamna Mural, proprietăreasa
mea, încântat că am dat peste o adresă care îmi fusese familiară. Era
ziarul soților Mural și era genul de articol cu care se delectau. Dar nu le-a
păsat. Soții Mural erau în plină refacere postbelică. Erau crescători de
cercetași și pe măsură ce deveneau mai lacomi, erau tot mai solemni. O
dată, domnul Mural și-a făcut un costum la comandă la o firmă cu multe
filiale. Telegrama care îl anunța că hainele sunt gata a zăcut o săptămână
pe măsuța din hol. Era foarte scrupulos cu facturile. Când am fost bolnav
și a trebuit să mă hrănească, am primit o notă pe care scria: Telefon la
doctor, 3 penny. Am plătit fără să crâcnesc. A împăturit cecul fără să-l
pună deoparte și a devenit brusc foarte cordial. Mi-a povestit cum, în
timpul războiului, îl văzuse pe împăratul Haile Selassie. „Stătea singur pe
peron în gara Swindon.” Bietul împărat!
Doamna Mural avea mare grijă de familie și cartela mea de mâncare s-
a dovedit folositoare spre final. E adevărat că mi-a revenit și mie ceva din
rația mea. În fiecare dimineață mi se aducea micul dejun, uns cu puțin
unt din rație și îndulcit cu un zahăr la fel de raționalizat, de către o
procesiune alcătuită din doamna Mural, fiicele ei, una de cinci ani și
cealaltă de șapte, și câinele lor.
Într-o dimineață, fata cea mare s-a întors în camera mea. Avea ceva să-
mi spună.
— Vrei să vezi desenele mele deocheate?
 Eram curios. Mi le-a arătat: perspectiva unui copil asupra păpușilor
dezbrăcate. Am fost impresionat. Mi-a zis:
— Îți plac desenele mele?
— Îmi plac, Yvonne.
— O să-ți mai arăt și altele mâine. Vrei să le păstrezi pe-astea?
— Aș prefera să rămână la tine, Yvonne.
— Nu, poți să le iei. Pot să-mi fac altele.
Astfel am devenit patronul creațiilor ei artistice; sau cel puțin așa m-a
descris ea când s-a aflat toată povestea. Nu-i puteți învinui pe soții Mural
că doreau, cum se zice azi, să păstreze Marea Britanie „albă”.
Q M-am mutat din locuință în locuință și din cartier în cartier,
îndepărtându-mă din ce în ce mai mult de inima orașului. Casele acelea!
Impresia nenea de roșu fragil și efemer, amplasat artificial l» ’ câmpurile
pustiite! Magazinele! Vânzătorii de mre! Foarte repede, fiecare zonă era
nimicită.
Îmi amintesc plictisul total al duminicilor de vară – o dată, în mintea
mea, o fată fusese fotografiată într-o astfel de zi; cel mai pur
sentimentalism antropomorf. Într-una din aceste zile am desenat I «ațele
tuturor caselor pe care le puteam vedea de la fereastră. N-aveam stare.
Am călătorit în provincie, urcându-mă în trenuri fără niciun alt motiv
decât nevoia de mișcare. M-am dus pe continent. IVI i-am folosit toate
economiile. Orice mi se părea Inimos sau demn de remarcat îmi amintea
de propria neliniște, reușind să distrugă atât momentul, cât și obiectul în
sine. Lumea mea fusese pângărită! Iar eu nu voiam să-mi dau seama. Dar
neliniștea a rămas. M-a purtat în nenumărate camere soioase, cu draperii
trase și așternuturi în rare adulmecam căldura altor trupuri. Și încă o dată
mi-a apărut în minte imaginea – mai aducătoare de dezgust de sine ca
orice altceva – prostituatei luându-și cina, mâncare țărănească, pe o masă
goală în camera din spate.
O dată cu pensiunea lui Lieni și a domnului Shylock, ordinea
lucrurilor se mistuise pentru totdeauna. Și când dispare ordinea, dispare.
Nu am fost afectat. Nu exista nicio cameră celestă care Hă îmi
înregistreze mișcările. Mi-am alungat din minte toate peisajele. Provence
într-o dimineață însorită, ceașca de cafea din vagonul-restaurant proptită
cu o lingură grea de metal, platoul cafeniu din nordul Spaniei în timpul
unei furtuni de zăpadă, zăngănitul lanțurilor din Alpi, care m-au trezit
din somn și afară, la doar câțiva centimetri de fereastra mea, o lume în
alb-negru. Am desființat toate aceste priveliști de care nu mă lega nimic,
căci începusem să tânjesc după cele care-mi erau familiare. M-am gândit
să evadez, dar tot evadarea a fost lucrul de care încercasem să fug cu
puțin timp în urmă.
Și totuși nu puteam să plec imediat. Trebuia să-mi iau diploma. Și, pe
urmă, voiam să mă întorc la fel de întreg cum plecasem. Au trecut doi ani
până să mă simt în stare. Și atunci nu am plecat singur.
Am pornit din Avonmouth, un port în pustietatea gri-verzuie. Era în
august, dar bătea un vânt rece. Pescărușii se mișcau încolo și-ncoace, ca
pluta de pescuit printre gunoaiele din port. Ne-am îndreptat spre sud și
am navigat vreo treisprezece zile. Într-una din seri a început să bată iar
vântul. Ne-am căutat puloverele; dar nu era nevoie; de data asta vântul
era călduț. Untul se topea în farfurii, sarea se ducea cu greu; membrii
echipajului își schimbaseră hainele negre cu cele albe, iar dimineața, pe
punte, chelnerii serveau înghețată în loc de supă fierbinte de vită. Vântul
biciuia crestele valurilor transformându-le în spumă, iar spuma era
pulverizată în curcubeie. Apoi, într-o dimineață, deșteptându-ne din
somn pentru o nouă zi încremenită, am privit în zare și am văzut insula.
Fiecare intrare în port încadra aceeași priveliște: cer albăstrui și șters,
dealuri verzui, case multicolore, cocotieri și o mare verde.
Făcusem deja o dublă călătorie între cele două peisaje personale: mare
și zăpadă. Când am plecat prima dată, crezusem că îmi iau rămas-bun de
la fiecare dintre ele, căci pe fiecare ajunsesem să le cunosc în felul meu.
Insula era acum în fața mea: insula din filmul Lebăda neagră, în variantă
Tehnicolor, cu corăbii ca în decorurile cinematografice, veterani de
război, foșnet de pânze și melodii de Max Steiner dimineața. Dar, ca să
fiu sincer, bucuria mea nu era deplină. Era forțată, era contaminată de
teamă; semăna puțin cu cea îi turistului care se străduiește să-și
încropească 11 reacție în fața obiectului dorit care, fiind atât de Inimos, îl
lasă rece. La fel mi s-a întâmplat mai târziu în Londra: chiar din centru,
cu hotelurile de șase guinee pe noapte, cu portari amabili și mașini cu
șofer, cu salonul lordului Stockwell și dormitorul lui lady Stella, acea altă
Londră, pe rare tocmai o părăsisem, rămânea pentru mine o amenințare.
Ei bine, după cum știți, amenințarea a a concretizat, venind din ambele
locuri deodată.
 3

În perioada care avea să urmeze, perioada dintre momentul când mă

pregăteam pentru viață și cel când m-am retras din ea, acea perioadă
pusă în paranteze, când am fost mai activ ca niciodată, încât aș fi putut
lăsa impresia unui om care-și împlinește destinul, în acea perioadă, țelul
pe care nu am reușit să-l ating niciodată a fost intensitatea emoției.
Simțeam că suferisem un dublu eșec și că trăiam în continuare sub
această dublă amenințare. După cum am mai spus, în acest răstimp m-am
apucat să scriu. Speram ca astfel să pot da formă neliniștii și dezordinii
profunde pe care mi le provocaseră temerarele expediții și victoriile
repurtate pe trei continente cu organizare socială stabilă, artificiala
conviețuire a unor nații care, de fapt, se pot împlini doar în siguranța
oferită de propriile tradiții și locuri slăvite în cântec de strămoșii lor.
Speram să pot exterioriza, fie și parțial, neliniștea generată de acest haos.
Imperiile timpurilor noastre au avut o viață scurtă, dar au schimbat
lumea pentru totdeauna; iar faptul că s-au destrămat e cel mai
neînsemnat dintre atributele lor.
Speram să schițez un subiect care, cincizeci de ani mai târziu, să
trezească interesul vreunui istoric. Pentru că în ziua de azi nu mai există
ceea ce noi numim istorie. Există doar manifeste și cercetări de arhivă. Iar
în ceea ce privește studiul imperiilor, nu există decât niște suite de
pamflete grosolane.
I ur nu voi scrie despre asta acum; sunt în prea mare măsură victima
neliniștii pe care ar urma m o analizez. Și trebuie, de asemenea, să
recunosc ni, în ceea ce privește scrisul, eram mai degrabă îi ras de liniștea
și de ordinea pe care un astfel de net le implică, decât de activitatea în
sine sau de efortul pe care trebuia să-l depun.
Asta s-ar fi întâmplat, cum am mai zis, spre sfârșitul vieții mele. O
viață trăită, experimente mvârșite, riscuri asumate. Locul unde m-am
retras era o veche plantație de cacao, una dintre fostele noastre plantații
de sclavi care fuseseră abandonate, desfigurată de superstiții, și care nu
aducea un venit suficient pentru a revigora mai vechile preocupări de
înavuțire. M-am instalat în conacul cel vechi de lemn, gri și cu acoperiș
de tablă ondulată, vopsit cu dungi șterse de alb și roșu, cu verande
spațioase și streașină joasă de care erau agățate ferigi, cu podeaua neagră,
bătătorită și lucioasă. Peste tot se simțea un miros de lemnărie veche și
ceară, peste tot te încântau lemnul sculptat, arabescurile albe de deasupra
pragurilor, paravanul dintre dormitor și camera de zi, ușa înaltă cu
paneluri. Nu era în toată insula o casă mai dichisită decât cea de pe
plantație. Puține supraviețuiesc încă, nu știu dacă sunt mai mult de patru
în Isabella.
Cacaua: recolta mea preferată. Crește în văile din lanțurile noastre
muntoase, unde e răcoare și unde, în unele dimineți, răsuflarea ți se
transformă ui abur. Sunt și izvoare cu apă dulce care se transformă în
cascade miniaturale pe lângă stâncile acoperite cu mușchi sălbatic și care
apoi curg limpezi și reci, în albiile lor puțin adânci de nisip alb. Floarea
arborelui de cacao e acoperită cu frunze cafenii și aurii; și printre arborii
de cacao pitici cu vârfuri negre, la fel de stufoși ca și stejarii, se găsesc
tufe de cafea de un verde aprins, cu boabe roșietice. Și totul este străjuit
de tufe de imortele care, când e timpul lor, își scutură frunzele și aprind
dealurile cu flori galbene și portocalii, în formă de pasăre, care plutesc
zile în șir peste păduri. Pretutindeni auzi izvoare murmurând și
șopotind, izvoare de munte care după ploaie se transformă în torente ce
inundă uneori văile. Plimbați-vă pe acolo pe la ora cinci. E o plimbare din
grotă în grotă; apa care a rămas pe sol după inundații are culoarea
mâlului. Se resoarbe oftând și trosnind în întuneric; și din această apă se
înalță trunchiurile negre și răsucite ale arborilor de cacao, și tecile lor
multicolore, de la verde aprins, trecând prin cărămiziu, până la roșu
imperial, teci agățate de copaci prin lujere minuscule, fără frunze.
În văile adânci ale plantațiilor de cacao, soarele răsare târziu. M-aș
duce să călăresc dis-de-dimineață. Lucrătorii ar fi demult adânciți în
treburile lor simple: ar tăia tecile cu niște cuțite în formă de mână, care
par a fi armele unor cavaleri medievali sau ar sta la umbră, ca niște
siluete arcadiene, în fața unei grămezi colorate de teci pe care le desfac în
două. Am schimba câteva cuvinte despre slujbă, despre familie, despre
cum le mai merge copiilor la școală. Lucrătorii din alte vremi! Nimeni nu-
i numea încă „poporul”! Și, pe urmă, înapoi la conac, unde aroma de
cacao proaspătă se amestecă cu mirosul de lemn vechi. Cacao adevărată,
cum băuseră Montezuma și supușii lui, nu praful acela fără nicio savoare,
cacao din boabe prăjite, sfărâmate până devin pastă, amestecată cu
condimente și uscată la soare, ale cărei arome se topesc în laptele clocotit.
Cacao și papaya și banane fripte, pâine proaspăt coaptă și avocado, toate
servite pe o față de masă de un alb impecabil – încă se mai vedeau
pliurile de când a fost călcată și împăturită – un șervețel curat pe o
farfurie care lucește, paharele a căror sticlă reflectă lumina filtrată de
ferigi și plasa fină care, abia vizibilă, ne apără de insecte, fără se ne
răpească priveliștea. În restul dimineții aș sta la birou, pictând agale
hârtia albă ni cea mai neagră dintre cerneluri. La fel și seara, când nu se
aude niciun sunet în afara celui de la lubrica de generatoare electrice, din
apropierea conacului, sau, dacă nu cel de la fabrică, atunci zumzetul
lămpii cu presiune. Așa ar trece zilele, ni melanjul dintre literatură și
agricultură. Iar acest cuvânt, „agricultură”, și-ar păstra conotațiile
consacrate, pierzându-și semnificația dură pe care o are în insulă.
Cum conturează imaginația mea această descriere! întârzii asupra ei
pentru că scriu în condiții atât de diferite! Lucrez la o masă tare și
îngustă, achiziționată cu ceva eforturi, din moment ce a fost în plus față
de mobilierul standard oferit de liotei. Camera e situată în aripa cea nouă.
Are o fereastră de metal de formă și mărime standard. Ușa etanșă, tot de
dimensiune standard, e făcută din prefabricate și e atât de ușoară, încât e
deja deformată; când nu se încovoaie, se bălăngăne constant înainte și
înapoi. Tocul s-a ros, cu toate că e din lemn. Nimic din camera asta nu a
fost lucrat cu dragoste sau măcar cu pricepere, drept pentru care nu
există nimic asupra căruia privirea să zăbovească cu plăcere. Fereastra dă
înspre peluza hotelului, unde, în zile însorite, doamnele între două vârste
– oi deghizate în mielușele, cum le spune barmanul nostru – stau la soare.
Mai încolo, cărămidă roșie, iar și mai încolo – asortându-se cu tapetul din
camera mea pe care sunt desenate niște mașini de epocă – zgomotul
interminabil al străzii; aerul încărcat vibrează. Fără arbori de cacao! Fără
imortele galben-portocalii! Fără izvoare de pădure care gonesc pe nisipul
alb în care se amestecă frunze aurii și flori roșii! Fără plimbări călare
dimineața!
De fiecare dată plec de la hotel să iau prânzul într-un bar din
apropiere. La hotel nu se servește prânzul în timpul săptămânii și, în
afară de restaurantul hotelului care este dezgustător, acel bar este
singurul loc pe o rază de trei kilometri unde se servește mâncare. Cam
așa se întâmplă în zone ca astea. La bar se ajunge doar prin parcare, care
este imensă; grădinile, înlocuite de asfalt, sunt comemorate înăuntru în
fotografii agățate printre reclame comice. De obicei comand un sandviș
cu brânză și un pahar de cidru; nu mă simt în stare să risc mai mult. Fata
de la bar, care taie șunca sau carnea de vită cu un entuziasm care explică
de ce are atât succes, își șterge întotdeauna mâinile pe șorțul de la brâu,
iar un băiat pistruiat înmoaie farfuriile murdare într-o apă la fel de
murdară. Se vorbește despre aglomerația din oraș și despre vacanțele în
străinătate. Un bădăran guraliv cocoțat pe un scaun de bar afirmă că „nu
se face ca un domn să călătorească cu avionul”. E impresionat de ce i-a
ieșit pe gură; o mai spune o dată. Atmosfera prea agresivă și prea
zgomotoasă; paharele sunt ciocnite cu prea mult zgomot, cuțitele
scrâșnesc prea des în farfurii, se discută prea aprins, se râde prea sănătos,
hainele sunt prea vulgare. Nu cred în sociabilitatea etalată și nu cred că
oamenii ăștia într-adevăr comunică, așa cum nu cred că reclamele care îi
înconjoară sunt cu adevărat amuzante: desenele alea enervante cu
oameni care au gura prea larg deschisă pentru a mai putea rosti ceva
comic; suporturile alea pentru pahare, ale căror texte le știu pe dinafară.
Cine a venit? Un infanterist. Oare ce a vrut? Bere de băut. Sau cealaltă,
atribuită lui Charles Dickens: O, Doamne, m-au ucis! Aș da și o bere să mai
pot trăi o dată.
Ce ușurare să mă întorc la hotel! Aici cel puțin există bun-simț și
liniște; nimeni nu se încăpățânează să întrețină o comunicare imposibilă,
funcționarii stau la locul lor, deși sunt vigilenți.
Cu toate că nu există nimic frumos, totul funcționează cum trebuie.
Totul are luciul și căldura lucrului folosit și curățat zilnic.
Impersonalitatea locului e îndulcită de detalii, precum florile pe care le
găsesc în fiecare zi pe masa din sufragerie. Această cameră este de fapt
un hol mare. E întunecoasă, are lambriuri și un șemineu de decor, cu o
policioară înaltă. Luăm cina sub portretele în ulei ale patronilor.
Modelele cinează cu noi. De noi îi separă nu o masă mai înaltă ci, în
această eră a tehnologiei, un paravan glisant de sticlă, care permite
aceeași supraveghere reciprocă și menține aceeași distanță respectuoasă.
Nouă nu ni se pare că această diferențiere este nepotrivită; le suntem
recunoscători pentru ce ne oferă și sperăm într-o continuare a ordinii.
Pentru că aici există un anumit soi de ordine. Dar nu îmi aparține. Îmi
depășește visul. Într-un oraș deja redus la celule individuale, această
ordine reprezintă o simplificare în plus. Nu e înrădăcinată în nimic, nu
duce la nimic. Spunem că am vrea să evadăm spre o viață mai simplă. Cu
toate astea, nu credem în ceea ce spunem. De o asemenea simplificare
vrem de fapt să fugim, pentru a ne întoarce la o complexitate elementară.
Observați însă contradicțiile din acel vis despre plantația de cacao
abandonată. Era un vis al trecutului și a venit într-un moment în care,
prin dramă și nesiguranță, nimiciserăm trecutul. Societatea pentru
agricultură și Camera de Comerț nu erau de partea noastră. Cel mai
comun tip de ambiție politică este dorința de a detrona și a succeda. Însă
ordinea căreia îi va succeda politicianul din colonii nu este ordinea lui. E
ceva pe care el este obligat să-l distrugă; distrugerea vine o dată cu
apariția lui și e o condiție a puterii. Și astfel, dorința legitimă de a succeda
este neutralizată; și urmează drama. Întotdeauna m-am temut de dramă.
Visul meu despre plantația de cacao nu era un vis despre evacuare. Și era
mai mult decât un vis despre ordine. Tânjeam, de pe culmile puterii, să
mă retrag. Era o dorință stârnită de nostalgie și meditație. În foarte mică
măsură atributele politicianului. Dar, pe de altă parte, eu nu am fost
niciodată politician. Mi-au lipsit frenezia, sentimentul misiunii, puterea
de a da lovituri.
Politicienii simt oameni care reușesc să clădească ceva din nimic. Nu
au decât puține daruri concrete de oferit. Nu sunt constructori sau artiști
sau făptuitori. Sunt manipulatori și se oferă ca atare. Neavând daruri de
oferit, știu foarte rar ce caută. Ar putea pretinde că ceea ce caută este
puterea. Dar definiția pe care o dau ei puterii este vagă și nu te poți bizui
pe ea. Să fie puterea pe care le-o dă limuzina cu șofer și cu huse de pânză
albă, bărbații din Forțele Speciale care stau la porți, servitorii pricepuți și
politicoși? Dar asta nu e decât un lux, o extravaganță pe care și-o poate
permite oricine are bani, oricând, în orice hotel de cinci stele. Să fie
puterea de a intimida, de a umili, de a se răzbuna? Dar ăsta e soiul cel
mai efemer de putere; dispare la fel de repede cum a apărut. Iar
politicianul este prin natura lui omul care-și dorește să facă acest joc toată
viața. Politicianul este mai mult decât un om care susține o cauză, chiar și
atunci când această cauză nu e decât propriul succes. E impulsionat de
mici imperfecțiuni, de mici nedreptăți. Se străduiește să-și exerseze niște
abilități care nici măcar pentru el nu vor fi la fel de concrete ca acelea ale
constructorului. Și nu își va da seama de natura propriei priceperi până
nu o va pune în practică. Cât de des îi vedem pe cei care, după ani întregi
de străduințe îi manipulări, se apropie de poziția după care tânjesc,
uneori chiar atingând-o, ca mai apoi să cunoască eșecul. Nu merită
compasiune, căci pentru aspiranții la putere ei reprezintă niște oameni
desăvârșiți. Se va afla că au căutat și și-au împlinit aspirațiile în altă parte;
e nevoie de un război mondial să salveze un Churchill de la eșecul
politic. I’e când adevăratul politician își găsește deprinderile și
desăvârșirea doar în succes. Își descoperă brusc darurile cu care a fost
înzestrat. El, care altădată era meschin, necumpătat și infirm, își
descoperă negândite calități: e generos, moderat și lovește năprasnic.
Puterea se dovedește a fi ungurul politician adevărat; este o dovadă de
inocență să-ți exprimi surprinderea față de un eșec neașteptat sau un
succes nesperat.
Cel mai adesea însă adevăratul politician se cunoaște în momentele lui
de declin. Darurile neoferite, deprinderile nedescoperite se întorc
împotriva lui. Și el, care a început prin a fi înțelept și generos și a luptat
pentru o cauză nobilă, se dovedește a fi slab și ezitant. Își abandonează
principiile; cu fiecare înfrângere devine tot mai disperat; își pierde simțul
sincronizării, schimbându-se prea devreme sau prea târziu; își pierde
chiar și simțul demnității. Se apucă de băut sau de mâncat sau de femei
necizelate sau prea fine; devine bufon, disprețuit și de el însuși, cu
excepția orelor încremenite din noapte, când nu mai are alți spectatori în
afară de el și soția lui, care, deși înverșunată, îi va rămâne loială pentru că
doar ea îl cunoaște pe omul adevărat. Și cu toate acestea, nu renunță
niciodată. Iată-vă liderul! Iată-vă adevăratul politician, omul cu calități
ascunse. Oferiți-i puterea, îl va revigora; va redeveni omul care a fost o
dată.
Nu caut să mă descriu. Pentru mine politica a rămas puțin mai mult
decât un joc, o modalitate de a-mi dinamiza viața, o tentativă de
materializare a dispoziției de zile mari cu care m-am întors în insulă. Un
om mai bine dotat, care ar fi acordat mai multă importanță surselor
puterii și s-ar fi bazat mai mult pe instincte, ar fi supraviețuit. Starea de
zile mari: iată ce voiam să conserv. Puterea îmi era la îndemână; m-a luat
prin surprindere. M-a încărcat cu o neliniște atât de profundă, care, mai
mult ca orice altceva, m-a făcut incapabil să-mi mențin poziția pe care
eram dator să o păstrez. Îmi amintesc atât de bine – și ce departe îmi pare
acest sentiment azi, deși știu că, dacă mi s-ar oferi din nou puterea, el ar
reveni –, îmi amintesc atât de bine câtă compasiune aveam pentru
oamenii de toate soiurile. Toți erau cu mult sub mine; și norocul meu
inexplicabil m-a făcut să mă tem.
La cea mai vagă aluzie a secretarului meu, frizerul își lăsa magazinul și
venea într-un suflet la mine acasă. Bucuria lui, când se afla acolo, o
depășea cu mult pe a mea. Construisem casa cu câțiva ani în urmă, pe
vremea când mariajul meu se destrăma. Era făcută după modelul
locuinței lui Vetus din Pompei, cu o piscină care înlocuia ceea ce ei
numeau impluvium. Frizerul cel vesel obișnuia să-mi treacă mâinile prin
păr, spunându-mi:
— Aveți părul foarte moale, domnule. Folosiți ceva special?
Era genul de lucru pe care mi l-ar fi spus și Lieni. Mi-era milă de omul
ăsta. Aveam un păr; extrem de moale și de des, e adevărat, și lordul
Stockwell însuși îmi făcuse acest compliment la prima noastră întâlnire:
„Cu siguranță nu vei cheli niciodată”. Dar acest moment era unul destul
de stânjenitor; eram în plină criză a naționalizării și plantațiile Stockwell
deveniseră un subiect destul de controversat. Spunând asta, lordul
Stockwell reușise nu numai să destindă atmosfera, ci și, spre marea mea
admirație, să distragă atenția de
În înălțimea lui exagerată, care îl făcea extrem de ilnngaci și de unde,
tot ce putea remarca la mine era cu siguranță doar părul meu. Așa că
lordul Stockwell avea o scuză, la fel cum avea și Lieni. I Iar nu și bietul
frizer, și mă gândeam: „Cum poate acest om să suporte? Cum poate
îndura să-și treacă mâinile prin părul altor oameni în fiecare zi?”
Dar nu era vorba doar despre frizer sau despre lustragiii ridicoli care
se dedicau cu o plăcere de gospodină și un entuziasm inexplicabile, în
căutarea și înlăturarea fiecărui firicel de praf sau noroi de pe pantofi,
așteptând înfrigurați aprecieri și laude. Cum puteau îndura reporterii
noștri, care „mă așteptau la aeroport” – cuvinte care apăreau cu mândrie
în relatările lor? Alergau cu atâta ardoare sil mă întâmpine, la fel de plini
de importanța slujbei lor precum tânăra ucenică de la coafor. Își
pierduseră simțul propriului loc în ordinea lucrurilor. Cum își puteau
oare păstra respectul de sine? Am încercat în secret și de la înălțimea
poziției inele să îi asigur pe toți de compasiunea mea și, mai mult decât
orice, de admirația mea față de curajul pe care credeam că nu l-aș putea
avea vreodată. Astfel că, exact când mă aflam la apogeul puterii, am
descoperit în mine o liniște și o detașare pe care atitudinea mea nu le lăsa
în niciun fel să se vadă. Căci, de îndată ce am început să vorbesc,
imaginea pe care am creat-o și am promovat-o, și care acum aproape că
nu mai există, era tocmai cea a dandy-ului frivol și sigur pe sine care se
născuse în pensiunea domnului Shylock. M-am străduit la toate
întâlnirile și am obosit foarte repede; este prea mare efortul pe care îl
necesită compasiunea. Și totuși, când a fost să fie, m-au acuzat de
aroganță și răceală.
Mi-aduc aminte de unul dintre interviurile pe care le-am dat. Era pe
vremea când se renegociau drepturile pentru bauxită. Fusese un triumf
personal, iar eu eram, cum se spune, omul momentului. Fusese din pură
compasiune când, pe măsură ce reporterul vorbea, am început să-l
studiez: hainele, cravată lucioasă, figura tânără, preocupată și obosită,
vocea nesigură străduindu-se să fie directă și tăioasă, mâinile subțiri și
delicate. La sfârșit, punându-și deoparte agenda, a devenit pentru o clipă
gânditor, ca un om preocupat de propriile-i probleme. Am crezut că o să-
mi vorbească despre el. Am descoperit că acesta este lucrul de care au
nevoie toți oamenii a căror sarcină este doar să înfățișeze părerile altora.
Nu i-am împiedicat niciodată să-l facă. Și cât de surprins am fost când,
fără malițiozitate, căutând parcă o consolare personală, m-a întrebat:
— Și, domnule, ce ați face dacă toate astea s-ar sfârși mâine?
 Tehnica mea era să încep să răspund imediat la orice întrebare. Dar de
data asta am ezitat. Am avut tot felul de viziuni absurde. Aș fi ușurat:
asta a fost prima mea reacție și era o reacție și față de omul dinaintea
mea. Dar fără niciun fel de răutate. Căci, o dată cu acest cuvânt, mi-a
apărut în minte imaginea mea într-un luminiș, în haine de cavaler, în
haine de penitent, în zdrențele unui ascet, apropiindu-mă în genunchi de
altar, plângând, făcând o penitență privată pentru ispășirea omului din
fața mea, pentru a mea, pentru a tuturor oamenilor pentru care nu mai
era nimic de făcut. Ușurare, singurătate; penitență, tihnă. Cuvinte și
imagini îmi apăreau în minte, amestecându-se. Pentru o clipă m-a
copleșit o bucurie sufocantă: să sufăr pentru toți oamenii. Să nu mă
înțelegeți greșit, să nu mă acuzați de aroganță. Rețineți doar acea liniște,
doar acea nevoie de retragere, de compasiune, care, de fapt, mascau
teama, înțelegeți cât de nepotrivit era rolul pe care mi-l creasem:
politician, dandy, om care sărbătorește.
Dar, revenindu-și repede, tocmai acest personaj a Cost cel care a
răspuns:
— Probabil m-aș întoarce la afacerile mele și la viața pe care o aveam
când eram căsătorit. A Ibst o viață destul de plăcută.
Fusesem sincer. Ca și când, în drama pe care o creaserăm, era posibil
să te retragi pur și simplu și să te reîntorci la ordinea trecutului. Ca și
când nu-mi dădusem seama de semnificația întrebării lui. Ce îl făcuse să
mă întrebe asta? Probabil nesiguranța, dorința omului slab de a-i tachina
pe ceilalți. Orice ar fi fost, era răzbunat. Actorii vin și pleacă, spectatorii
rămân. Cu siguranță că reporterul meu continuă să ia interviuri, pe când
părerile mele nu interesează pe nimeni. Fii bun cu cei pe care îi întâlnești
pe drum, spune proverbul, căci ei sunt cei pe care îi vei întâlni când te
întorci. Frivol; și la adăpost; și foarte încrezut. Tragedia unei puteri ca a
mea este că nu există drum de întoarcere. Nu poate exista decât extincția.
Țărână din țărână, zdrențe din zdrențe, frică din frică.
 4

În perioada cea mai activă a vieții mele, perioadă A pe care am descris-

o ca fiind pusă în paranteze, căsătoria a fost unul dintre episoade. Și nu a
fost decât un accident faptul că am intrat în politică exact când acest
episod a luat sfârșit. Multora li s-a părut a fi o relație cauză-efect, dar
foarte adesea ceea ce pare plauzibil sau evident e de fapt neadevărat. În
acel moment, căsătoria mea și împrejurările care au dus la destrămarea ei
au stârnit multă compasiune; exact aceste lucruri aveau să-mi aducă mai
târziu multe insulte. Părea un exemplu clasic de căsnicie nechibzuită și
haotică. Eu eram perceput ca fiind victima acestei alianțe, oferind confort
și un anume statut social unei femei căreia îi lipsiseră toate aceste lucruri
în propria țară. Era într-o oarecare măsură adevărat, dar nu la asta se
reduce întreaga poveste. Eu nu m-am văzut niciodată ca fiind o victimă și
singurul lucru care încă mă nemulțumește la Sandra este numele ei, care,
oricum s-ar pronunța, cu vocală inițială lungă sau scurtă, nu încetează să
mă irite. În comentariile malițioase, eu eram cel acuzat că o curtase
pentru frumusețea ei. Când voiau să-și exprime compasiunea, ea devenea
partea interesată. Și, de fapt, căsătoria a fost ideea ei.
În perioada crizei și a teribilelor tulburări sufletești, am început, după
cum am spus, să călătoresc prin Anglia și prin Europa, fără un scop
anume și fără măcar să-mi placă ce fac. Din fiecare preumblare mă
întorceam mai istovit decât plecasem, copleșit de sentimentul inutilității
și al neputinței. Aceasta era starea mea de spirit într-o după-amiază din
ultima săptămână a vacanței, «Jind, neavând cu ce să-mi omor timpul, m-
am I i-ezit pe la școală, unde, neavând de asemenea ce m fac, m-am oprit
în fața avizierului și am început a citesc plictisit anunțurile din semestrul
care trecuse. Asociațiile astea studențești! Se joacă de-a studenții
competenți; se joacă de-a adulții curioși, preocupați și iconoclaști; se joacă
de-a tinerii licențiați; se joacă de-a pregătirea pentru viața adevărată!
Fățărnicia celor tineri! Nu eram membru în niciuna dintre asociațiile lor.
Această mărturisire îi va surprinde cu siguranță pe cei care încearcă să
coreleze cariera mea de mai târziu cu trecerea mea prin această faimoasă
școală. Reputația ei se dădea, după cum am văzut, exact pe aceia care se
pierdeau fără urmă în multitudinea de asociații și organizații.
 Am citit un anunț prost dactilografiat al unei grupări care-și spunea
Liga sau Asociația Studenților Turci: întâlnirea anuală se amâna pe timp
nedefinit și, destul de evident, fără vreun motiv anume. Iar dedesubt,
mâzgălit de-a curmezișul hârtiei, scria cu o cerneală de un albastru
țipător: PS. Regret Orice Incovinență! iar sub această exclamație, trona o
semnătură lungă plină de înflorituri. Vreun turc plin de frenezie care,
bineînțeles, nu-și plătea studiile. N-aveam niciun motiv să înă gândesc
prea mult la autorul semnăturii, căci, în timp ce îi cercetam anunțul să
descopăr și alte inepții, am văzut-o pe Sandra venind către mine. Am
schimbat câteva priviri, dar, nu știu de ce, nu ne-am adresat niciun
cuvânt. S-a oprit și a rămas în picioare exact lângă mine. A început să
citească anunțul turcului, prefăcându-se că e la fel de absorbită de
prețioasele informații ca și mine. N-a scos niciun cuvânt, așteptând să fie
salutată. După câteva secunde, eu am fost cel care a rupt tăcerea.
Părea deosebit de iritată. Poate exagera de dragul meu; cred și acum că
am fost singura persoană, în afara familiei sale, care îi observa și-i
cunoștea stările și toanele. Am întrebat-o ce a făcut în vacanță; mi-a
răspuns că s-a certat întruna cu tatăl ei. Ultima discuție avusese loc în
dimineața aceea. A fost cea care a umplut paharul, așa că după-amiază
plecase de acasă. „Un tată”, îmi spusese la prima noastră întâlnire, „este
una dintre erorile naturii”. Tot la acea întâlnire îmi spusese și că ar vrea
să fie ori călugăriță, ori amanta unui rege. Chestie care m-a impresionat și
m-a făcut să mă simt teribil de neputincios. Dar, când am dat peste
aceeași replică într-una din piesele lui Bemard Shaw, teama s-a
transformat în compasiune și apoi într-un sentiment vecin cu afecțiunea.
Am atribuit remarca ei despre părinți unei surse similare, deși nu am
izbutit niciodată să-i dau de urmă. Cum stătea în fața anunțului turcului,
mi-a servit încă o replică.
— Știi ce i-am zis dimineață? Că-și susține punctul de vedere exact ca
un rac! Îți place cum sună? Ca un rac.
Am asigurat-o că sună bine. S-a întors cu spatele la panou și mi-a zis:
— Nu mai suport mirosul ăsta nenorocit de VE public supraaglomerat!
I-am răspuns că auzisem că e din cauza dezinfectantului pe care-l
foloseau. Mi-a sugerat să mergem să-i iau un ceai. Replicile ei: arțăgoase,
șic, incongruente. Iar eu mi le-am însușit ca atare pe cele pe care tocmai le
rostise. Dar nu reușiseră să-i atenueze iritarea. Sau mâhnirea. Am ieșit
Aldwich și ne-am dus la cantina Serviciului European de la BBC. Mă
duceam atât de des la ui l ina asta, că nu mai îndrăznea nimeni să mă
întrebe ce caut acolo.
Sandra nu este vreun ideal de frumusețe; foarte puține femei sunt. Dar
atunci m-a copleșit; și știu i a ar fi la fel și acum: trăsăturile ei sunt din
acelea care devin tot mai frumoase și mai bine ’litinite o dată cu vârsta.
Era înaltă, cu figura prelungă și osatura bine conturată. Îmi plăcea
impresia pe care o dădeau bărbia și buza de jos, de parcă ar fi fost gata să
împungă. Îmi plăceau fruntea îngustă și ochii oarecum morocănoși –
poate avea doar nevoie de ochelari. Și mă încânta pielea ei puțin aspră.
Faptul că părea granulată în atingere îmi părea semnul unei senzualități
subtile. Avea mișcări ferme și precise, și vorbea mereu ușor sarcastic.
Celelalte femei se simțeau mereu provocate de atitudinea ei, care dădea
impresia că este ironică chiar și atunci când nu intenționa acest lucru.
Purta mereu un balonzaid kaki, vechi și șleampăt, pe care era
întotdeauna o plăcere să-l dai jos, știind că sub el, mereu ca o surpriză,
erau culori calde și vii și un trup proaspăt și atent îngrijit. Nici măcar
balonzaidul cel larg nu-i putea ascunde sânii plini, la care am avut și eu
acces pentru ceva vreme. Nu erau sâni croiți după idealul sobru
franțuzesc, tari ca merele. Se curbau și se rotunjeau sub o greutate care
amenința să-i lase suspendați și în exces, și care stârnea privitorului –
deși își dădea seama de inoportunitatea și, până la urmă, impolitețea
gestului – dorința de a întinde mecanic o mână pentru a-i susține. Sâni
care, lăsați liberi, își schimbau forma și conturul cu fiecare mișcare a
posesoarei. Sâni ce până la urmă înnebunesc privitorul, care, pus în fața
unei frumuseți atât de desăvârșite, nu mai știe ce să facă. Dar nimeni nu
iubea acei sâni mai mult decât Sandra însăși. Când cădea pe gânduri, îi
mângâia uneori. O atitudine rituală, faraonică, parcă – mâna dreaptă
sprijinind și mângâind sânul stâng, mâna stângă sprijinindu-l pe cel
drept – atitudine ce mi-a atras atenția asupra ei când stătea în biblioteca
încremenită într-una din dimineți și care mi-a dat curajul să-i scriu o
invitație la cafea pe una dintre fișele de împrumut și să i-o las pe masa
lucioasă pe care o împărțeam. Mai târziu, a fost o adevărată încântare să
descopăr că-și pictase sfârcurile. Atât de absurd, atât de patetic, atât de
cuceritor! I-am sărutat, i-am atins, i-am mângâiat cu mâna și obrazul;
multe cuvinte nepotrivite mi-au fost smulse în acel moment:
— Încântător, încântător…
Iar Sandra mi-a răspuns:
— Mulțumesc!
A fost straniu să aud replica aceasta, ca un duș rece, stând cu capul
între sânii ei; fruntea și mâinile mi-au încremenit pentru o clipă. Dar a
fost o replică grăitoare, prin lipsa de umor și siguranța de sine pe care le
trăda. Nimeni nu-i adora mai mult decât ea, și încă de la prima întâlnire
am putut percepe la ea un sentiment de autoprofanare. Era atât de sigură
pe sine într-un anumit moment, ca în imediat următorul să interzică cu
vehemență orice atingere.
Limba este atât de importantă! Până în acel moment, avusesem relații
cu femei care știau destul de puțin engleza și despre a căror limbă eu
știam și mai puțin. Toate aceste aventuri se petreceau într-un soi de
univers alterat și erau un calvar. N-am reușit niciodată să măsor gradul
de dificultate în care ne găseam după simplitatea actului fizic. Mai
demult, acest lucru îmi convenea și mi se părea ispititor; acum însă era ca
și cum aș fi intrat mir-o lume imperfectă, într-un tunel grotesc al iubirii,
unde, ca într-un vis, ți se refuză dreptul la mișcare și vrei să poți să țipi.
Cu Sandra, această li iintrare dispăruse, iar actul în sine al comunicării nu
se părea o încântare; în așa măsură mă schimbasem.
Și, în ciuda repetatelor mele schimbări de locuință, relația noastră a
continuat. A fost o surpriză pentru mine să descopăr că, deși era
produsul lui, Sandra se simțea în acel oraș ca și mine. Nu aparținea nici
unei comunități, nici unui grup, își refuzase până și apartenența la
propria familie.
Se considera ca fiind singură în lume și era hotărâtă să-și croiască
propriul drum.
Ura „oamenii de rând” – expresia ei – din care însă recunoștea cu
onestitate că se trage și despre rare, așadar, pretindea că vorbește în
cunoștință le cauză; nimeni nu îi cunoștea pe „ei” mai bine decât Sandra.
Către final, devenise necruțătoare în privința lor și mi-a transmis și mie
atât expresia, cât și deprinderea. Fără familie, cu doar doi-trei prieteni din
școală, de acum răspândiți care-ncotro: era ușor să-ți dai seama că se
simțea captivă și temătoare, și că era extrem de important pentru ea să fie
ferită de amenințarea simplității care o înconjura. Amanta regelui! îmi
dădeam seama de amploarea ambițiilor sale și de greutatea luptei pe care
trebuia să o poarte, și îi eram alături, fără să știu încă de rolul pe care
aveam să-l joc în luarea hotărârilor ei finale.
Războiul își lăsase și el amprenta. Nimeni nu era mai sensibil ca ea la
tot ceea ce trăda luxul și nimeni nu era mai dibaci în a-și crea ocazii. O
stticlă de vin era un eveniment, la fel o masă la restaurant sau un loc la
lojă. Nu lua nimic de-a gata. Eram exploatat? Niciodată nu i-am înțeles
greșit intențiile, dar în același timp mă grăbeam să mă ofer ca nimeni
altul. Era rapace. Se vedea în ambițiile ei sociale, în felul conștiincios în
care citea autorii contemporani consacrați, în căutarea febrilă a oricărui
act cultural, lucruri pentru care acasă purtase de bunăvoie – și probabil
gratuit – eticheta de „ciudată”. Se vedea în felul în care pășea, în ironia
cuvintelor sale, chiar și în frenezia cu care devora mâncărurile pe care le
considera scumpe; în toate aceste lucruri și nu în ultimul rând în felul în
care își adora propriul trup; o mistuitoare dragoste de sine. Dar cum
puteam să-i rezist? Cum puteam rezista chiar și unei plăceri atât de
efemere? însuși faptul că era rapace mă atrăgea. Pentru mine, rătăcitor la
întâmplare prin marele oraș, ea reprezenta tot ceea ce era pozitiv. Mi-a
arătat cât de multe lucruri putem folosi din acest oraș; și mi-a dovedit cu
câtă ușurință ne putem construi ocaziile. Încântarea ei în fața tuturor
acestor lucruri îmi dădea putere. De multe ori, când eram în public, mă
prefăceam că o văd pentru prima oară: acei ochi apropiați, aproape
miopi, dar fără astâmpăr, buza de jos mereu fremătând. În acele zile din
Londra, când trebuia să mă conving în fiecare dimineață să mă îmbrac și
să rezist până la sfârșitul zilei, când de nenumărate ori am putut adormi
doar la gândul reconfortant că am un Luger pus bine sub pernă sau că în
următoarea zi voi renunța, abandonând școala și diploma; în acele zile
negre îmi puteam recăpăta forța doar gândindu-mă la Sandra. Îmi
spuneam: „Mâine o voi vedea. Să amân orice decizie și să rezist până
atunci”. Și acel mâine venea, iar noi reușeam să construim de fiecare dată
câte o ocazie din deșertăciunea care ne înconjura. Era fundația perfectă a
unei relații.
În acea după-amiază când am coborât în cantină să bem un ceai era
mai deprimată ca niciodată.
Fulgarinul ei șleampăt era legat în jurul taliei. Săptămânile care
trecuseră fuseseră dificile; acasă 1trebuit să suporte zeflemeaua și
remarcile usturătoare alor ei. Picase un examen final a doua oară. Asta
însemna pierderea bursei de stat, sfârșitul școlii. Pentru ea nu mai exista
orizontul diplomei, al calificării; nu mai exista nicio cale de ieșire în acea
direcție. Și, cum stăteam în cantina neaerisită de la subsol, mi-a schițat
perspectiva unei vieți atât de lipsite de strălucire sau de sens, o viață care
acum, cu ratarea acestui examen, nu mai putea fi redresată nici de
ambițiile ei imprecise, nici de vânătoarea intelectuală pe care o practica,
încât propriile mele angoase au luat proporții îngrijorătoare.
Disperarea ei a funcționat și asupra mea; acționam și reacționam
reciproc, acolo, în cantina unui post de radio care, atunci când transmite
în vreo țară dintr-un colț îndepărtat al lumii, întruchipează vocea
iubirilor și a autorității metropolitane, evocând imagini, de film și reviste,
ale canioanelor de beton, cărămidă și sticlă, șiruri de automobile, benzi
luminate, aglomerație, săli de teatru arhipline, lumea unde totul este
posibil. Și acolo ne aflam și noi, chiar în inima acelei metropole, la o masă
de plastic, având dinainte niște căni cu ceai care începuse să se răcească și
niște farfurii cu firimituri galbene; fiecare din noi hrănindu-se cu energia
celuilalt. Ce o aștepta? Cursurile pentru secretare, cursurile pentru
bibliotecare. O slujbă de rând. Iar ea a continuat, condamnându-și
societatea, indignată de lipsa de protecție dinăuntrul ei. O slujbă la bancă;
un birou și o mașină de dactilografiat; casa de marcat de la Woolworth.
Devenea aproape isterică. La un moment dat, i-au dat lacrimile de furie.
Iar apoi, brusc, fixându-mă cu ochii aceia umezi, mi-a spus, mi-a ordonat
aproape, privindu-mă cu o ură desăvârșită:
— De ce nu mă ceri de nevastă, prostule?
Am rememorat de nenumărate ori această clipă; nu cred că greșesc cu
ceva. Cred că tonul cu care a rostit acele cuvinte – atât de straniu dată
fiind natura cererii – a fost generat de o serie întreagă de motive.
Bănuiesc că ideea i-a venit pe moment, singura sclipire în bezna cauzată
de panică; fusese atât de vehementă nu pentru că nu îi trecuse prin minte
mai demult, ci pentru că ținea cu orice preț ca dorința ei să se
materializeze imediat și era iritată că-și pierduse controlul și că îmi
arătase că e slabă. Și bănuiesc că dacă această idee ar fi fost formulată ca o
rugăminte și nu ca un ordin, dacă ar fi existat și cel mai mic indiciu că
apăruse mai degrabă din nesiguranță decât din luciditate și fermitate,
probabil că aș fi reacționat altfel. Dar eu aveam atâta încredere în
rapacitatea ei – și starea mea de-atunci mi-a rămas mereu în minte,
credeam cu atâta tărie că e un om incapabil de a fi rănit – mă bazam pe ea
într-un mod aproape superstițios, parte din forța cu care mă hrăneam de
la ea – încât în acel moment mi s-a părut că a mă lega astfel de ea ar
însemna să dobândesc acea protecție pe care mi-o oferea, să împart cu ea
acea calitate a sa de a se face remarcată, o calitate pe care am avut-o și eu,
dar o pierdusem.
Așa că am făcut cum mi-a cerut și am adăugat chiar, acum mi se pare
ciudat, cerându-mi scuze că nu mă gândisem la asta mai demult. Mânia
ei a dispărut; doar pentru o clipă mi-a părut ezitantă și stânjenită. Am
rămas tăcuți în cantina care suna a tacâmuri și sporovăieli precipitate. Iar
cu doar o secundă sau două în urmă, pentru prima dată de când
începuserăm această discuție, eu mă gândisem la sânii ei pictați.
Bineînțeles că mai târziu au existat clipe de groază, de paralizie chiar.
Dar Sandra nu mi-a prea mult timp. După doar două zile s-a mutat cu
mine, spre încântarea doamnei Ellis, pe care, "lnlandu-mi excesiv bunele
maniere, o aveam la degetul mic. După cum am descoperit mai târziu,
Sandra îi spusese că suntem deja căsătoriți. Pentru doamna Ellis, ca și
pentru mulți alții mai târziu, căsătoria noastră avea ingredientele unei
povești de iubire întunecate și emoționante. Și totuși, a arătat puțin
îngrijorată pentru mine când, dăruindu-mi un bibelou drept cadou de
nuntă, mi-a spus cu ochii în lacrimi că speră că am făcut alegerea cea
bună. În condițiile date, cuvintele ei mi s-au părut bizare. Pe de altă parte,
Sandra îmi vorbea despre problemele cu tatăl ei, cel care se i cartă ca un
rac, și pentru o clipă – numai de-ar fi. Știut! – am fost întru totul de partea
ei. S-a dovedit că și el știa că ne căsătorisem deja. Chiar și în acel moment,
destul de înaintat de altfel, mai încercam, anemic, să pledez pentru mai
mult timp. Mi-a spus:
— N-am răbdarea să-i dau toate detaliile despre re și cum s-a
întâmplat. Și nici să-l mint.
Replica ei m-a cucerit imediat; avea darul cuvintelor. Mi-a mai spus că
foarte curând ne va „clarifica poziția”, cel puțin în ceea ce-o privea pe
doamna l’âllis. Asta era un alt aspect al felului în care se Iblosea de
cuvinte. Vorbea de muncitori ca fiind „mână de lucru”, între propoziții
fără legătură introducea un straniu „rezultatul imediat fiind că…”;
apartamentul meu cu două camere devenise… stabilimentul nostru”,
unde trebuia să ne „aprovizionăm” cu diverse. Poate era influența școlii.
Astfel că, în dulapul maro și lucios din dormitor nu apărut un fulgarin
șleampăt, și pe umerașe roz și albăstrui, bluze în culori calde care o dată
îmi tăiaseră respirația atunci când le privisem. Mi s-a părut un moment
profund tragic. Iar Sandra, dându-și seama de starea mea, mă reconforta
serile cu sânii ei cei pictați. De unde înainte fusese nesfârșit de pasivă,
acceptându-mi mângâierile și săruturile ca și când ar fi făcut parte dintr-
un ritual de adorare, acum făcea eforturi să preia inițiativa. Mă întindea
pe spate, lipindu-și sânii de pieptul meu, de stomac, de vintre. Se agăța
de mine și, susținându-și sânii, îmi trasa linii cu sfârcurile pe întreg
corpul, gâdilându-mă cu pielea ei moale. Făcea toate astea cu o mare
determinare și cu un la fel de pronunțat simț al datoriei. Făcea și lucruri
care mă nedumereau. Îmi desena sfârcurile și pe urmă le mușca cu
putere. Apoi le prindea între degete, între unghii, ca și cum ar fi fost niște
obiecte ce trebuiau pedepsite. Chiar și în acea durere – o pasiune
ucigătoare; regret că trebuie să o spun, dar prima mea grijă după aceea
era să văd dacă m-a rănit de-adevăratelea și dacă rujul de buze nu era
cumva sânge, chiar și în acea plăcută tortură puteam detecta natura
experimentală, estimativă, a acestor mici drăgălășenii și le puneam pe
seama vreunui ghid de specialitate răsfoit la repezeală, la fel cum
altădată îi atribuisem lui Bernard Shaw toate frazele ei favorite. Nu
voiam să-i rănesc mândria și nici să-i întrerup lecturile. Așa încât am
mimat naturalețea și m-am purtat ca și când toate aceste mici atenții nu
mi-ar fi fost străine. Mi-am suprimat impulsul de a țipa și de a o pocni
peste mână. În cele din urmă – pentru mine era o chestiune urgentă,
după cum se va vedea – terminam într-o oarecare măsură victorioși. Îmi
părea obosită, dar mulțumită.
De atunci mi-a venit ideea că arta de a face dragoste se află în
stăpânirea femeilor și că depinde într-o mare măsură de poziția lor în
societate. Cu cât această poziție e mai înaltă, cu atât arta lor decade.
Femeia nu mai este nici cea care oferă, nici cea care primește și, o dată cu
această emancipare, candoarea – frica de erotism, frica de frică – trebuie
rafirmată. Se avansează ideea absurdă că sexul mi e nici viciu, nici mister.
Și așa ajungem la i’xul mașinal sau la cel primitiv, iar venerarea iubirii
profane duce adesea la lirica câmpenească despre femei gravide sau
lăuze. Dar destul cu mita! Singura mea intenție era să spun că, în ceea
privește sexul, eu și Sandra ne potriveam. Și nu contenea să mă uimească
consecvența cu care, în această lume imperfectă, în ciuda oricărui
accident mm oricărei decizii arbitrare, cei care seamănă se pilsesc
imediat.
Ne-am căsătorit la oficiul din Willesden. Am ajuns acolo cu autobuzul
numărul opt, cu cei doi martori ai noștri, niște colegi de școală. Detaliile
acestei absurde ceremonii sunt prea bine cunoscute pentru a le mai
aminti aici. Ofițerul stării civile, mi-amintesc, era îngrijorat pentru
Sandra. A avertizat-o că, în unele țări, femeile pot divorța de soții lor
imediat. Apoi a scris cu mâna lui adresa unei organizații care oferă
informații și protecție cetățenilor britanici din străinătate. Mie nu mi-a
oferit niciun sfat și niciun cuvânt de consolare. Atitudinea lui era, de fapt,
una de incriminare reținută. Și, în camera aceea înaltă, plină de scaune
pliante goale, am comis îngrozitoarea luptă. Eram de-a dreptul stupefiat.
Voiam să plec, h& reflectez, să fiu din nou doar cu mine. M-a oprit unul
dintre martorii noștri: poetul, filosoful, politicianul, care acum, după cum
bănuisem, e pierdut pe undeva în societatea pe care era atât de înnebunit
să o stăpânească, și probabil că așa era și atunci, cu haina lui de tweed și
cu barba pe care și-o lăsase să crească, transformându-se în dascălul care,
fără îndoială, a și devenit.
— Bravo ție, bătrâne. Știu că nu se face să te întreb asta chiar în ziua
nunții, dar n-ai să-mi dai și mie cinci lire?
M-am gândit că și limbajul și suma cerută trebuie să fie rodul vreuneia
dintre lecturile sale și că, oricum, ambele îi depășeau posibilitățile. I-am
dat zece șilingi. I-am tăiat din avântul cu care mă felicita și,
bolborosindu-i Sandrei pe un ton agitat că am ceva urgent de rezolvat în
centru, am alergat după autobuzul numărul opt, l-am prins și mi-am
savurat starea de completă stupefacție până am ajuns în Holborn, unde,
conform unui mai vechi obicei proaspăt resuscitat, am intrat într-un bar.
Deși devenisem soț de câteva minute bune, mă simțeam ca un om din
desene animate care știe că în foarte scurt timp va fi strivit de o furtună
născută din neîndeplinirea obligațiilor maritale.
Aventura tenebroasă a unei căsnicii mixte! Imaginați-vă cum stăteam
într-un bar din Holborn, sorbind o bere Guinness ca să capăt forță,
îndeletnicindu-mă cu ziarul de seară doar pentru reconfortanta
simplitate pe care o sugera – în chip mincinos; de altfel, era prea devreme
pentru ziarul de seară; probabil că-l uitase acolo vreun navetist – și fiind
foarte speriat. Așa că atunci nu mă gândeam decât la mine. M-am
distanțat de personajul cel visător, pentru a reflecta la el și la recenta și
teribila lui aventură. Quantum mutatus ab illo! M-am gândit la aceste
cuvinte până au început să-și piardă sensul, până când au devenit
senzație: a ratării, a tristeții, a farmecului și neliniștii. Dandy-ul își primea
în sfârșit pedeapsa, el, creația Londrei, cel care vâna pe holurile
Consiliului Britanic, în galeriile de artă și trenurile de provincie. Quantum
mutatus ab Mo!
Am vorbit despre starea festivă cu care plecasem din Londra și pe care
am încercat să o conserv în următorii zece ani, neîncetând vreodată să
savurez, în fiecare zi, plăcerea întregului gând. Am pomenit a de
neliniștea cu care, în dimineața în care am ajuns, am zărit prin fiecare
intrare în port același peisaj albastru, verde și auriu al insulei tropicale.
Atât de curate și de proaspete! Și știam, îngrozit, ni de fapt sunt
construite de oameni, le știam polițe de semnificație, contrafăcute și pline
de cruzime, și mai ales, știam că nu-mi aparțin. Dar m-am prefăcut că
sunt ale mele și am rămas lipit de balustradă, privind turiștii care făceau
poze și aruncau bănuți în fântână, privind băieții negri care plonjau să-i
culeagă, cu tălpile lor roz ca niște aripioare de pește translucide. Băieții se
aruncau și după portocale, mere și orice altceva li ne mai arunca în apă.
Golful gri-verzui era încremenit în semiîntuneric; departe, în aburul
dimineții, minusculele bărci de pescuit se avântau; pre treburile lor. Sub
noi, băieții se legănau pe plutele lor; râdeau și chicoteau, toți numai dinți;
picăturile de apă sclipeau în părul lor aproape uscat, iar ei ne provocau
să le aruncăm tot felul de lucruri în apă, ca să aibă ce aduna. Cineva a
aruncat o portocală stricată. Băieții au sărit. M-a frapat acel gest, mi s-a
părut intolerabil. Inutil să precizez că nu pentru multă vreme. Durerea nu
poate fi împărtășită decât până la un punct; dacă d depășești, se
transformă în îngâmfare. În broșurile turistice despre insula Isabella,
băieții care He scufundă încă mai apar ca făcând parte din culoarea
locală.
Acum stărui asupra acelui moment al sosirii mele mai mult decât am
făcut-o atunci. Această reîntoarcere într-un loc pe care crezusem că l-am
scos din viața mea pentru totdeauna a fost un eșec și o umilință. Și totuși
am reușit să îngrop aceste sentimente, ca și neliniștea ce mă copleșea. Nu
cred foarte mult în ideea de justiție, dar am convingerea că există un
echilibru în toate experiențele umane.
Dacă ne-am uita cu suficientă atenție înăuntrul nostru, am putea
descoperi momentul în care au început nenorocirile care în cele din urmă
ne-au înfrânt, doar printr-o atât de scurtă suprimare a adevărului, o atât
de neînsemnată denaturare. În acea dimineață, ar fi trebuit să spun:
„Această insulă pângărită nu e de mine. Am hotărât demult că acest loc
nu îmi mai aparține. Să mergem mai departe. Să rămânem pe vapor și să
ne lăsăm duși către un alt peisaj”. Mi-am creat în mintea mea justificări:
acea stare festivă pe care nu voiam să o pierd, eșecul care avusese loc atât
de curând și fusese atât de devastator. S-ar fi putut, de asemenea, ca, în
urma căsniciei mele cu Sandra, să mă obișnuiesc să mă las condus nu
numai de oameni, ci și de evenimente. Astfel, minciuna a dus la
minciună, neliniștea a născut noi neliniști: să-mi fi analizat mai profund
reacțiile ar fi însemnat să mă expun din nou acelui sentiment al derivei și
neputinței, coșmarul pe care l-am înăbușit în atâtea nopți doar cu gândul
la Lugerul pe care îl țineam la căpătâi. Bănuiesc că a fost aceeași scuză pe
care am invocat-o pentru atitudinea mea din anii care au urmat. Și mi se
pare ciudat că îmi dau seama abia acum, pe măsură ce scriu – ca un
istoric preocupat de revoluții, care descoperă cauza dezastrului în vreun
eveniment minor, până atunci ignorat, abia acum înțeleg că tot ce s-a
întâmplat în acești ani, pe care mental i-am pus între paranteze, a
reprezentat un anumit tip de retragere și că a fost pricinuit de orașul
tridimensional și prea concret în care nu m-am simțit niciodată decât
fantomatic, descompus, inutil, fluid. Orașul construit de oameni, dar ieșit
de sub controlul lor: criza era rezultatul unei reacții negative, continuarea
activității, al uneia pozitive – aspecte opuse, dar egale, ale procesului de
adaptare la un anume spirit al locului, care, asemenea amintirilor, atunci
când devine prea intens, stârnește durere.
Dar deocamdată mă bazam pe norocul Sandrei. Și avea să fie curând
pus la încercare. Pe măsură re ne apropiam de docuri, insula din
broșurile turistice dispărea. Dealurile, palmierii și bărcile, i: n în aburul
dimineții, făceau loc accesoriilor internaționale care împodobeau
docurile: depozite înalte rare străjuiau peisajul compus din macarale,
asfalt și o locomotivă minusculă și veche. Ici-colo, câte un negru îmbrăcat
pe jumătate, cu niște pantaloni curți kaki și incredibil de zdrențăroși, care
se odihnea într-un camion din parcare. Studiat în amănunțime, trebuie să
fi părut exotic și inutil pentru turistul însetat de priveliști spectaculoase.
Dar eu știam că acelea erau așa-numitele haine de lucru, că era docher și
că era probabil membru în vreun sindicat turbulent ale cărui poticneli și,
în (iuda bunelor intenții, a cărui completă ineficiență fuseseră obiectul
nesfârșitelor investigații care au rămas fără rezultat.
Cu toate astea, atmosfera era calmă încă: macaralele erau în repaus,
docherii violenți lâncezeau, fotul se găsea în așteptarea căldurii și
prafului din ziua de lucru care urma să înceapă în curând. Dar chiar
înainte să pornească lucrul, totul fu zguduit de un țipăt înfricoșător.
Mărturisesc că nu apucasem s-o anunț pe mama despre căsătoria mea;
de câte ori mă așezam să încep acea scrisoare, nervozitatea se transforma
în epuizare. Sandra credea că mama știe și e ușor de imaginat
consternarea celor două femei – declanșată și de replica mea nonșalantă
către Sandra: „A, uite-o pe mama”. Până la urmă, poate nu e chiar așa
ușor de ghicit: noi suntem o rasă melodramatică și nu ratăm nicio ocazie
să facem public acest lucru.
Imaginați-vă, atunci, figura Sandrei, gătită în ținuta ei cu grijă aleasă
pentru debarcare, când a fost pusă față în față cu o văduvă hindusă, în
haine de doliu. Imaginați-vi-o confundând țipătul și brațele ridicate cu un
ritual de bun-venit și, din determinarea de a face compromisuri în ceea ce
privește obiceiurile tradiționale, încercând să-și mascheze surpriza și
stupefacția. Iar când țipătul a încetat doar pentru a se repeta cu și mai
mare putere, când gesturile care trădau durerea s-au transformat explicit
în gesturi de respingere, atunci a înțeles, în sfârșit, adevărata natură a
primirii făcute și, șovăind în tentativa timidă de a se apropia de mama,
care devenise aproape isterică, a rămas încremenită în mijlocul unei scene
care deja începuse să stârnească interesul docherilor semiadormiți,
pasagerilor, turiștilor, oficialilor și personalului de pe diverse vase de
diverse naționalități.
Eu unul am rămas calm. N-am dat nicio atenție interjecțiilor mamei
mele și n-am reacționat nici la tânguirile în care mă acuza că am ucis-o;
eram preocupat să caut bagajele, salutând ofițerii de vamă pe care îi
știam, schimbând amabilități cu reporterii care le luau interviuri tuturor
celor care se întorseseră de la studii. Bietul Eden! Îl cunoscusem la
Colegiul Isabella Imperial; iar acum era reporter la ziarul Inquirer. (A
jucat cinstit: în articolul pe care l-a scris, spunea pur și simplu că mama
ne întâmpinase pe mine și soția mea la sosirea în port.)
Eram calm pentru că simțeam că situația în sine nu e chiar așa de
importantă. Bănuiam – ceea ce mai târziu mi-a fost confirmat – că în
timpul drumului destul de lung dintre Londra și insulă, mama aflase de
căsătoria mea și se pregătise pentru scena pe care acum o interpreta cu
succes. Era o scenă grandioasă, poate cea mai impresionantă scenă de
care a fost vreodată în atare și era și un soi de compensație pentru
umilințele la care am expus-o, în special din partea acelor familii care
aveau fete de măritat și pe rare, probabil, ea le curtase în absența mea.
Deși sunt eu cel care o spune, eram o partidă bună! Eram nu doar unul
dintre moștenitorii averii de pe urma fabricii de îmbuteliat Bella Bella, ci
a – spre deosebire de oamenii de afaceri de pe la noi – educat, umblat și
cu studii. Dată fiind situația, știam că îi dădusem mamei o lovitură grea.
Dar mai știam și că adevăratele semne de pericol ar fi fost ca ea să
rămână tăcută și pasivă. Ele ar fi prefigurat unui reproș mocnit, care ar fi
putut lua forma sinuciderii prin înfometare lentă și secretă. Pe de altă
parte, această scenă de la docuri era indiciul unei anumite îngăduințe față
de sine, ceea nu putea fi decât de bine.
Era complicat: nu-i puteam pretinde Sandrei să facă același
raționament și nici nu i-l puteam șopti în câteva cuvinte. A venit și a
rămas în picioare lângă grămada de valize. Părea destul de iritată și am
crezut că asta înseamnă că e stăpână pe ea și pe situație; nici nu mă
așteptam la mai puțin de la ea. I-am zis că n-ar fi înțelept să mergem spre
casa mamei. Mi-a răspuns grăbită, într-un soi de jargon studențesc:
— E o abordare foarte interesantă a chestiunii. Se întâmplă să aveți și
voi un amărât de hotel pe insula asta nenorocită?
Interpretasem greșit starea ei de spirit. Crezusem că era dârză. Doar
mai târziu, când regretele deveniseră inutile, am înțeles că în acea zi m-
am făcut vinovat de indiferență nu față de mama, ci față de Sandra. Mă
bizuisem pe felul ei direct de n fi și pe ceea ce credeam că este visul ei;
dar ei probabil că i s-a părut că am abandonat-o tocmai când era mai
nesigură pe sine. Nu cred că m-a iertat vreodată. Nici pe mine, nici insula
mea. Cu toate astea, purtarea mea se născuse din cele mai tandre
sentimente față de ea! îmi amintesc cum o priveam, întinsă pe patul din
camera de hotel, epuizată, răpusă de dogoarea după-amiezii, doar într-o
jupă din bumbac alb și cast și cu un sutien la fel de alb, sub ventilatorul
electric din tavan. Avea niște ochelari de soare ieftini, cu rame albe și,
cred, prea strâmte, pe care îi cumpărase din insulele Azore. Fuma o
țigară, cu gesturile unei lucrătoare în fabrică: cu buzele umede strâns
lipite de filtrul pe care îl ținea în centrul gurii, trăgând cu putere, ca și
cum s-ar fi hrănit cu energie. Erau gesturi pe care le dobândise într-o
tabără de agricultură din Dorset sponsorizată de stat, unde petrecuse o
lună de zile și unde se apucase de fumat. Erau gesturi care mi se păreau
extrem de atractive. Fumul urca în rotocoale și se subția în curentul
produs de ventilator. Epuizat la rându-mi, eram pe punctul de a începe
să-mi plâng de milă. Privind silueta întinsă pe pat, comică, pasională și
cu ochelari de soare, cu pielea care începea să devină umedă, mă
gândeam ce curaj trebuie să fi avut să se aventureze atât de departe, spre
o viață despre care nu știa mai nimic. Până la această călătorie, nu mai
fusese nicăieri altundeva și nici nu stătuse vreodată la hotel; și am simțit
în acel moment că, așa partidă bună cum eram eu în insula Isabella, nici
că-mi puteam face o întoarcere mai triumfală decât aceasta, când venisem
căsătorit cu Sandra.
După aproape două săptămâni – săptămâni în care probabil au avut
loc diverse scene în diverse case din toate colțurile insulei – a fost stabilită
inevitabila întâlnire cu mama, prin intermediul surorilor mele măritate.
Am luat împreună ceaiul la o masă șubredă din tablă la terasa parțial
acoperită a hotelului, unde era înfiorător de cald iii unde aveam frunze
verzi-maronii de alun întinse în picioare. În cele din urmă ne-am împăcat.
Dar răul fusese făcut. La fel cum exagerase importanța arenei de la
docuri, Sandra a exagerat și în privința victoriei proaspăt obținute. Mi se
părea că-i definește și mai bine caracterul. Dar, în același timp, prefigura
tot ce avea să vină.
 5

Pedepsele invocate de mama pe docuri nu aveau nicio însemnătate.

Societatea noastră era una haotică, dezorganizată și hibridă, unde
sancționarea prin excludere nu era posibilă. Înainte de sfârșitul primelor
două săptămâni, ne formaserăm un grup neutru și mereu în schimbare,
cu care aveam să rămânem în următorii cinci sau șase ani. Bărbații erau
toți profesioniști în diverse domenii, tineri, majoritatea indieni și câțiva
albi și alți câțiva negri din insulă. Toți studiaseră în străinătate și se
căsătoriseră acolo, iar acum, că se întorseseră pe insulă, îi legau mai puțin
trecutul comun sau profesia, cât soțiile sau prietenele lor din alte țări,
care erau fantastic de cosmopolite. Americanii, singuri sau cupluri, erau
bașca. Era un grup pentru care insula era doar un decor; activitățile și
interesele lor nu erau mai mult decât păreau. Nu existau loialități sau
istorii personale care să complice lucrurile, căci fiecare dintre noi își
lăsase trecutul deoparte. În acele două săptămâni am învățat unii despre
alții tot ceea ce era de știut; tot ce-a urmat după aceea s-a petrecut sub
semnul repetiției și al trecerii timpului. La început am fost uluiți.
Veniserăm în insulă pregătiți să întâmpinăm lipsurile și constrângerile
vieții de aici. Ne uimea până și lumina soarelui; ne uluia cu câtă
nonșalanță se purtau cei care veneau să ne întâmpine. Hainele lor! Atât
de ușoare, atât de noi, atât de schimbate, atât de extravagante! Am fost
surprinși să ne regăsim printre cei bogați din insulă, să fim considerați
de-ai lor și să avem, din această cauză, convingerea că, într-un asemenea
decor, vom fi în curând la fel de bogați ca și ei. Austeritatea și prudența
ni fost date uitării. Și totul s-a întâmplat în numai două săptămâni!
Dădeam la fel demult pe cât primeam. Consumam cantități
impresionante de șampanie și caviar. Făcea parte din simplitatea
caracteristică grupului nostru; ne plăceau șampania și caviarul doar din
cauza felului în care minau aceste cuvinte. După agonia din Londra,
după camerele sărăcăcioase, ușile închise, ferestrele strâmte, tavanul cojit,
draperiile uzate, gazul la metru, contoarele electrice și călătoriile anoste
printre case terasate de cărămidă, după o viață redusă la o înșiruire de
zile uniforme și goale, am mințit că renasc. Și înainte ca săptămâna să se
încheie, am auzit-o pe Sandra exprimându-și disprețul față de șampania
demiseacă și declarând ca nimic nu-i place mai mult șampania Mercier.
Ce femeie minunată! Născută în rândurile oamenilor umpli! Au fost cele
mai fericite două săptămâni pe care le-am trăit împreună, iar ea nu
contenea să-și arate entuziasmul și recunoștința. Am sărbătorit această
libertate nesperată, am sărbătorit insula și faptul că eram cunoscători,
deși din ce în ce mai incerți, ai lumii din afara ei; ne sărbătoream
cosmopolitismul, care însemna mult mai mult aici, decât pe holurile
Consiliului Britanic.
Sărbătoare; și în ea o mare indiferență. Odinioară, tânjind după lume,
am vrut să-mi iau rămas-bun de la insulă pentru totdeauna. Acum, când
eram la un picnic pe o plajă fierbinte, acoperită de viță-de-vie verde și
mustoasă, cu flori purpurii, sau când stăteam în jurul grătarului de lângă
piscina iluminată, devenise posibil, fără să-mi fie teamă și tară să tânjesc
și fără să mi se refuze o lume, să aleg o tânără din grupul nostru și să o
fac să ne împărtășească secretele ei despre plimbările pe care le făcea cu
bicicleta pe șoselele prăfuite, pe dealurile din afara orașului ei, dintr-un
stat la vest de Mississippi, doar pentru a privi apusul. La fel cum era
posibil să aleg o alta ca să construiască alte imagini, în gri și alb, cu
zăpadă și nemți în Praga; și încă o alta, care să ne spună cum arată
peisajele din Anglia centrală la apus, hoinărind printre margarete pe
malul unui pârâu; nesfârșitele plimbări de vară, noaptea, pe malul unei
ape pe care plutesc lebede. Toate acestea deveneau acum, pe insulă,
imagini ale unei lumi pe care o înțelegeam, din care încetasem să fac
parte și din care simțeam că reușiserăm cu toții să ne retragem. Îmi plăcea
să contemplu această lume fragmentată pe care reușeam să o reconstruim
și făceam acest lucru cu conștiința iminentei mele extincții. Eram o rasă
intermediară, de gene recesive capabile să se piardă, în două generații, în
oricare dintre cele trei rase umane, rămânând ca doar forma ochilor sau
poate încheietura suplă a mâinii să mai amintească de intruziunea
noastră. Sancțiunile formulate de mama mea erau fără îndoială o șaradă,
dar erau în același timp un act de devotament față de trecut, față de
străvechile și necunoscutele preumblări pe un alt continent. Și îi
împărtășeam acest devotament. Dar ce ușurare este să fii ultimul
descendent al familiei! Aceasta era o stare latentă, care ieșea la suprafață
doar ocazional, în aburi de alcool, când muzica orchestrei sau cântecele
de patefon se pierdeau în noapte, iar eu mă gândeam la cei din grupul
nostru ca și cum i-aș vedea pentru prima dată, iar între ei, eram eu și
Sandra. Era o stare niciodată analizată mai departe de atât, niciodată
împărtășită. Era Irea pe care mi-o dădea placiditatea mea, noua mea viață
plină de mișcare. Iar eu, o dată cu acea placiditate, o dată cu plecarea de
la Londra și cu loiala acceptare a acestui mod de viață nouă și de-a gata,
simțeam că mă schimbasem. Îmi dădeam ama că schimbarea fusese
involuntară, așa încât „personajul” meu nu mai era ceea ce doreau alții; a
fie, ci o alegere personală. Simțeam că această inerție, proprie stării mele
festive, îmi dădea putere; o vizualizam ca existând într-un loc fortificat,
imposibil de cucerit. Trăiam neutru; activitatea era reală, dar la suprafață;
simțeam că nu voi mai permite niciodată să fiu rănit.
Ceva mai târziu, aveau să spună despre mine că „am muncit tare și am
jucat tare”. Vorbele acestea care etichetează! Nu aveam nicio profesiune,
nicio slujbă. Dar aveam nevoie de bani. Mi-am analizat posibilitățile și
am căutat un mijloc. Pe o insulă unde, cu excepția doctorilor, avocaților și
a celor care se ocupau de agricultură, singurul mod de a face bani erau
comisioanele oferite de agenții, curajul meu a fost probabil privit ca fiind
al unui om complet insensibil.
Dar cel puțin lumea de la școala din Londra nu mai putea spune că am
irosit anii petrecuți acolo.
O mică parte din banii de la fabrica de îmbuteliat felia Bella mi-au
revenit. În cinci ani, acea parte devenise mai mare decât întregul inițial.
Eram unul dintre cei care au prevăzut renașterea urbană din perioada
postbelică, distrugerea spațiilor deschise dintre clădiri. Iar în Isabella am
fost chiar primul. Dar nu-mi pot asuma vreun merit. Ceea ce am făcut a
fost previzibil, având în vedere resursele de care dispuneam. Moștenisem
un teren vilan de 120 de acri în afara orașului. Făcuse parte dintr-o
plantație de citrice abandonată, care în timpul crizei economice fusese
lăsată în paragină, apoi fusese vândută unui organizator de curse de cai,
care a încercat fără succes să crească o herghelie și în cele din urmă a fost
cumpărată de bunicul meu, pentru singurul motiv că era pământ și se
vindea ieftin. Nu i-a adus niciun venit; mă îndoiesc că a putut plăti de pe
urma lui măcar salariul paznicului și îngrijirea unicului lui măgar. Din
când în când, în vreo duminică, se ducea acolo și culegea fructe de
avocado și grapefruit, cu care apoi se lăuda că le luase gratis. Nu era cine
știe ce moștenire. Pe o insulă tropicală, o plantație de citrice în paragină
echivalează o mahala într-un oraș. Pământul nu era roditor, scoarța
copacilor era sufocată de mușchi și ciuperci, ramurile gri erau subțiri,
dezgolite și sfărâmicioase, frunzele erau galbene, fructele putrezeau
înainte să se coacă, atârnând fleșcăite și decolorate, ca un bolnav, într-un
miros fetid. Când am moștenit-o, primul gând a fost să vând. Dar nici
măcar în 1945 nu am găsit pe nimeni interesat să o cumpere.
Convingerea că orașul e oraș și provincia, provincie încă mai exista și
era sporită de un sistem de transport deficitar, care s-a înrăutățit și mai
mult în timpul războiului. La fel se credea și despre orașul nostru, care
rămăsese neschimbat atât de multă vreme, încât aveam diverse păreri,
aproape superstițioase și medievale, despre hotarele lui. Ultimul stâlp de
telegraf din ceea ce noi numeam orașul nostru aproape că nu se mai
vedea de afișele lipite și zdrențuite; stâlpul care se afla la nici două sute
de metri distanță – în provincie – era gol. O Aici se afla pământul pe care
voiam să construiesc. Era înconjurat de o priveliște destul de atractivă, cu
povârnișuri și coline, și era destul de aproape de oraș ca să avem la
îndemână apă și curent electric. L-am împărțit în 150 de parcele
Pe jumătate de pogon, am construit șosele, am consolidat o ofertă de
servicii și am scos parcelele în vânzare: două mii de dolari parcela,
plătibili înainte în douăzeci și cinci de ani, sau cinci sute de dolari chiria
pe un an. Vindeam, trebuie reamintit, în dolari din insulă, asta
însemnând că trei dolari de ai noștri făceau cât cinci dolari americani.
Condițiile mele nu erau exagerate. Întreg orașul nostru fusese construit în
rate pe termen scurt și chiar i într-o zonă mai sărăcăcioasă, se plăteau
cinci dolari pe lună pentru o jumătate de lot de pământ, n șaisprezecime
dintr-un pogon. De fapt, condițiile mele erau mai mult decât rezonabile;
singura dintre ele mai dificil de îndeplinit era că orice rusă construită
trebuia aprobată de mine și nu putea costa mai puțin de cincisprezece mii
de dolari. Astăzi, când profesorii și funcționarii la dat își permit să-și
cumpere case de douăzeci de mii de dolari, ar fi o nimica toată, dar în
Isabella miilor ’50, a părut destul demult. Așa că rezidenții din Kripalville
– acesta era numele pe care i 1 dădusem și care foarte repede a fost
denaturat m Crippleville1 – s-au triat de la sine. Planul nu necesita nimic
mai mult decât o abordare potrivită, precizie și timp. L-am pus la punct,
pe îndelete, m doi ani. Aveam încredere deplină în succesul acestui plan
și nu mi-am făcut niciodată probleme, nici măcar atunci când eram dator
băncii cu o sută cincizeci de mii de dolari. Când venea vorba să angajez
pe cineva, preferam să ignor sfaturile și recomandările și nu am fost
niciodată influențat de considerații rasiale. Angajam un om,
supraveghetor, funcționar sau muncitor, doar dacă îmi făcea o primă
impresie foarte bună, și nu dădeam nimănui o a doua șansă. Un om care
te-a dezamăgit o dată, o va face cu siguranță și a doua oară, iar asta e
valabil mai ales în cazul celor care au fost dați afară după o perioadă
lungă de activitate satisfăcătoare. Concedierea unui astfel de om
presupune că atitudinea lui față de îndatoriri și față de patron s-a
schimbat radical; ea reprezintă prăbușirea unei relații și e complet
irelevant care din părți poartă vina. Omul ăsta are nevoie urgentă de o
nouă slujbă și de un nou patron și e mai bine să renunți la el imediat.
Așadar, Crippleville mergea bine. Nu există nicio dramă de
consemnat. Într-un an fuseseră cumpărate o sută de parcele. Cei care le
luau nu construiau imediat, unii le revindeau, așa că în mai puțin de doi
ani se vindeau parcele cu cinci sau chiar șase mii de dolari. Acum pare
simplu și previzibil; la fel mi se părea și mie atunci. Dar când treaba se
finalizase, ca să zic așa, mi s-a tăiat răsuflarea. Nu din pricina riscurilor
pe care mi le asumasem, ci pentru că neglijasem chiar acei factori care îmi
aduseseră succesul. Unul dintre ei era absența țânțarilor. Au încercat și
alții să pună în aplicare același plan, dar au sfârșit prin a crea niște
mahalale înghițite de malarie. Apoi erau dealurile din preajma
Crippleville-ului. Nu le-am privit niciodată ca fiind mai mult decât un
peisaj reușit. Pe când alte asemenea investiții s-au extins din ce în ce mai
mult, și ca atare s-au prăbușit repede, dealurile din Crippleville au limitat
extinderea orașului în acea direcție, așa că zona a rămas cum fusese. Și
mai era și faptul că șoseaua care lega Crippleville de centrul orașului

1 Orașul schilozilor (engl.) (n. tr.).

trecea prin zone destul de frumoase, pe când, pentru a ajunge din oraș în
orice altă suburbie, trebuia să treci prin tot soiul de cartiere în paragină.
Mi-am dat seama de importanța acestor factori doar când totul a fost
gata și atunci mi-a fost puțin imună. Bănuiesc că renumele pe care mi l-
am câștigat atât de repede a fost pus pe seama determinării și siguranței
mele, deși totul s-a întâmplat doar pentru că am avut norocul să fac
afaceri cu o bancă americană, nerăbdătoare să se facă cunoscută în insulă.
Nu cred că vreuna dintre vechile noastre bănci britanice sau canadiene ar
fi fost la fel «le binevoitoare. Și n-aș fi putut să le învinovățesc.
Un om care dorește siguranță muncește și economisește bani o viață
întreagă și e norocos dacă la fârșit se alege cu zece mii de lire. Celălalt,
împăcat cu gândul iminentei sale extincții, face o jumătate «le milion de
dolari în cinci ani. N-are nimic de-a face nici cu ambiția, nici cu abilitatea
de a proiecta. Este un dar pe care îl avem. Când avem succes, nimic nu
pare să fi fost ușor sau firesc, iar când cunoaștem eșecul, nimic nu pare
improbabil. Iată cum mi-au servit norocul și intuiția. Când planul inițial a
început să funcționeze, am luat măsuri și n m cumpărat tot mai multe
dintre terenurile înconjurătoare. Riscam să pierd – deși atunci nu mi se
părea așa – tot ce aș fi putut câștiga. Am lăsat multe spații deschise, am
împărțit restul în loturi mici, de o optime de pogon, pe care le ofeream la
prețuri la fel de mici: cinci sute de dolari pentru cumpărarea unui lot, o
sută douăzeci și cinci pe un închirierea lui, cinci mii de dolari cumpărarea
unei case. Prețuri uimitoare: închipuiți-vă câți N-au înghesuit să
cumpere. Din nou, foarte simplu. Deși aș fi putut la fel de simplu să repet
investiția inițială, asta mi-ar fi creat probleme, așa cum s-a întâmplat cu
unii dintre cei care m-au imitat. Plasa noastră de mijloc nu era suficient
de puternică și numărul oamenilor care doreau sau care își permiteau să
cheltuiască atât pe o casă era limitat. Așa cum era, noua investiție, mai
puțin luxoasă, a scos în evidență eleganța celei vechi, iar distincția celei
vechi i-a dat strălucire celei noi. Fiecare investiție se sprijinea pe cealaltă
și, foarte repede, Crippleville și-a câștigat o integritate care avea să
dureze. Nu fusese planificată dinainte, fusese instinct, intuiție.
Așa că succesul a dus la succes și aș fi putut continua la fel. Mă
neliniștea această perfecțiune, această siguranță față de ceea ce
întotdeauna mai târziu se dovedea că, de fapt, fusese pe muchie de cuțit.
Nu mă simțeam responsabil pentru ceea ce mi se întâmplase; întotdeauna
m-am simțit detașat de ceea ce făceam. Doar timpul a putut șterge
sentimentul de ireal, profanare și groază de sine; și doar acum simt că îmi
pot revendica cu adevărat această realizare. Îmi aduc aminte de un
incident mărunt; a avut loc la început. Oamenii amenajau terenul. După-
amiază, șeful de echipă mi-a spus că dăduseră peste rădăcinile unui
copac gigantic și că a fost nevoie să dinamiteze locul de trei ori ca să
scape de ele. Mi-a arătat craterul: o rană monstruoasă în pământul
cărămiziu. Un copac imens, care probabil că era deja bătrân când venise
Columb. Mi-ar fi plăcut să-l văd, mi-ar fi plăcut să-l protejez și să-l țin în
viață. Am păstrat o bucată de lemn, pe care am pus-o pe birou, ca
amintire a profanării, ca un talisman. Succesul naște propriile lui temeri.
Am spus că drumul îmi era deschis, că puteam continua. Foarte repede
am început să simt că trebuia să continuu. Între asta și lipsa de activitate,
între semnalul tras de o lume fără sfârșit și una fără scop, nu există cale
de mijloc. Și m-am bucurat, ca să fiu sincer, când a venit timpul să mă
retrag. Ar putea părea pervers, însă darurile pe care le avem se
transformă uneori în povară de nesuportat. Ne singularizează, ne
deformează, ne separă de șinele pe care îl recunoaștem și de care
rămânem apropiați. În fiecare săptămână, în fiecare colț al lumii există
oameni rare pornesc de la zero și câștigă o sută de mii de lire, pe care le
vor pierde foarte repede. Tragedia ai dezamăgirea nu există decât pentru
cei care privesc. Darul este unul mefistofelic. Și în cele din urmă este,
chiar și inconștient, alungat. Dar urmele întinării rămân.
În grupul nostru de pe insulă, noi doi eram singularizați. Gelozia sau
invidia nu constituie un motiv suficient. Câtă tulburare trebuie să fi
produs, așa cum apăream într-o duminică dimineață, în casa unei femei,
de exemplu, din Letonia. Obiceiul nostru preferat: punciul de rom. Eu
purtam ochelarii cei negri și butoni la cămașa din bumbac indian.
Stăteam aplecat, ținând cu ambele mâini paharul rece de punci. Sandra
stătea pe o canapea înaltă, îmbrăcată într-un material negru – probabil
vreun cufăr leton, modificat cu succes: transformarea caselor și a mobilei
era una dintre dovezile de ingeniozitate ale femeilor noastre. Sandra era
îmbrăcată în pantaloni albi. Își ținea picioarele în lateral și mâinile între
ele, apăsate pe marginea canapelei; verigheta ei foarte subțire, cu puține
carate și cumpărată la mâna a doua, de-abia se observa. Picioarele loveau
ușor podeaua în ritmul unei melodii de la gramofon; tocurile sandalelor
ei indiene aurite fremătau și ele, lăsând să i se vadă gleznele frumoase și
cu vene subțiri, unul dintre lucrurile care îmi plăceau cel mai mult la
picioarele ei zvelte și grațioase, ale căror formă și culoare erau subliniate
de oja roșie de pe degetele nedeformate și de curelele aurii ale sandalelor.
Pantofii și ciorapii pe care îi purta la Londra ascundeau toate aceste
lucruri. Avea picioare nervoase, fără să fie însă prea osoase; erau din cele
care se cer mângâiate. Ceea ce și făceam adesea. Dar să mă concentrez
asupra acelui moment. Citeam prin ochelarii de soare – neavând
buzunare unde să-i pun, un neajuns al ținutei tropicale – paginile
mondene din Isabella Inquirer, întins pe jos, pe terasa care aici, la umbră, e
destul de răcoroasă, însă același ciment în preajma piscinei, de exemplu,
te orbește în lumina fierbinte a soarelui. Lucrurile se schimbă. Paginile
mondene sunt pline de imagini ale unor funcționari cu ochi ieșiți din
orbite, îmbrăcați în costume prea largi, la două rânduri de nasturi, braț la
braț cu soțiile lor înzorzonate. Oamenii se schimbă repede și Isabella
Inquirer a devenit de curând ziarul vostru. Dar pentru noi, cei care
consideram că e un merit să nu fii niciodată pomenit acolo, pagina
mondenă era încă interesantă. Circula zvonul că persoana responsabilă
cu aceste pagini ne oferea o glumă pe săptămână; un amuzament special
și camuflat: putea fi, de exemplu, descrierea caricaturală, ca să prezint
varianta simplificată, a petrecerii de nuntă a unui „angajat al Consiliului
local”, acest amănunt fiind menționat doar în finalul relatării. Acesta era
tipul de glumă pe care ne străduiam să o găsim și de care ne bucuram
împreună în fiecare duminică dimineață. Făcea parte din ritualul nostru
de autovenerare, un act de cruzime necesar într-o țară săracă. Făcea parte
din simplitatea noastră colonială. Aceasta este, evident, judecata pe care o
fac astăzi; nu făceam niciun astfel de raționament în vreme ce căutam
înfrigurat prin ziar, pe sub ochelarii de soare, istorioara săptămânii. Și, cu
atât mai mult, eram extrem de preocupat de pantalonii imaculați ai
Sandrei și de acele picioare pe care aș fi avut chef să le mângâi. Picioarele
ei sugerau plăcere și nesaț. Simțeam că Sandra își dă prea mult silința cu
letona. Ea era nouă în grupul nostru. Avea părul roșu, o față de șoarece,
un nas ascuțit și purta ochelari. Era o femeie de
O urâțenie izbitoare și, ca atare, toată lumea se simțea datoare să se
poarte frumos cu ea. Aveau să se ivească probleme foarte repede. Letona
va lua de bună toată atenția ce i se acordă, încrederea îi va spori, și într-o
zi se va întrece pe sine, iar atunci nimeni nu va mai fi la fel de drăguț cu
ea. Deja ne enerva cu încăpățânarea ei de a ne servi toate vinurile din
coșuri de nuiele; plăcerea ei era la fel de mare ca și stânjeneala noastră,
iar cu acest sentiment nu prea știam să ne descurcăm. Faptul că îi
dădeam un exemplu când ne venea nouă rândul să aducem vinuri nu a
avut niciun efect, căci coșul de nuiele era și preferatul bărbatului ei, un
om de condiție modestă, care își savura încă triumful propriei emancipări
și care era, ca mulți alții asemenea, înnebunit după nimicuri.
De nicăieri, apăreau figuri noi. Bebeluși în scutece care își jucau cu
exagerat aplomb rolul de bebeluși – așa mi se pare mereu când le aud
vocile suave schelălăind în fundal – și rățuștele lor de gumă și alte obiecte
gonflabile și complet inutile așezate în micuțul bazin de lângă piscină.
Părinții făceau obișnuitele lor remarce impertinente despre Crippleville,
pe care de-abia le băgăm în seamă, nu pentru că m-ar fi iritat, ci pentru că
am obiceiul să nu discut despre afaceri în afara programului. Nu e vorba
despre vreun principiu, ci despre placiditatea mea, pe care Sandra, cu
teama constantă a femeii de a nu părea prea deschisă la orice, a adoptat-
o. După asta am început să îmi dau seama de atenția pe care ți-o ascute
neatenția studiată. Se vorbea prea tare, cu prea multă voioșie, prea
agresiv sau prea defensiv. Oamenii aceștia jucau un rol, simulând prea
evident intimitatea și exagerând în detalii, subliniind, de oricâte ori aveau
ocazia, că duc o viață plină. Sandra nu mai bătea ritmul la fel de ușor. Și
mi-a trecut prin minte că poate îi călcam pe nervi pe acești oameni a căror
primire a însemnat atât de mult, a căror prietenie o prețuiam, ale căror
plăceri le împărtășeam. Sandra părea atât de naturală, atât de fericită! Și
probabil că era. Dar e atât de tânără! Și soțul ei, la fel de tânăr! Se poate
avea încredere în această naturalețe? Când sunt departe de acest grup, nu
numai că-și câștigă existența, ci fac avere; cât trebuie să-i frământe acest
lucru! Adevăratul lor interes se află acolo, în averea pe care o
acumulează, în conducerea zonei Crippleville, în negocierile pe care le
duc cu băncile și cu avocații și cu contabilii. E cel mai mare și mai
important aspect al vieții lor. Fac avere și se străduiesc să o facă, cu o
abnegație care probabil că îi obsedează. Aici pot fi naturali și relaxați, dar
nu înseamnă asta o exploatare a prietenilor lor?
Puteam citi toate aceste întrebări pe fețele lor. Vedeam cum orice
încercare de a fi amabil li se părea, probabil, falsă și mincinoasă și stârnea
astfel reacții previzibile de respingere. Până și faptul că râdeam la gluma
descoperită în paginile mondene trebuie că îi irită îngrozitor. Atâta
tinerețe, atâta nepăsare, atâta răceală care ascundeau pasiunea, pasiunea
pentru bani, care nu are niciun nume. Simțeam toate astea, dar nu știam
cum să i le împărtășesc Sandrei. Ea e încă norocul meu. Am lăsat-o, ca
întotdeauna, să-și ducă propriile bătălii; știu că va învinge de fiecare dată.
Mă încântau încă frazele ei mușcătoare și sufocate de diverse expresii
inutile, bărbia și buza de jos care par că împung.
Așa că stăteam mai la distanță. Și puțin mai sus decât ei. Este nevoia
omenească de ordine, iar cei care se grăbeau să se plaseze de bunăvoie
sub noi ne pretindeau să dovedim calități excepționale. Ni se cerea să fim
mai buni, mai atenți, mai puțin nerăbdători și, mai ales, să nu aflăm
niciodată importanță acelui lucru – în cazul nostru banii – care ne scotea
în evidență. Eram iii permanență întărâtați, provocați, încercați.
Surplusul de putere care ne fusese atribuit îi făcea pe prietenii noștri să
etaleze o la fel de mare slăbiciune. Iar noi reacționam nepotrivit. E atât de
greu să fii lord! încercam să mă adaptez tocmai acolo nude ar fi trebuit
să-mi impun autoritatea. Și mai ora și Sandra, cu darul cuvintelor și cu
accentul iu din nordul Londrei, care se războia tocmai atunci când ar fi
trebuit să sprijine și să consoleze. Mă lom că, amuzându-mă, o încurajam.
Folosea adesea cuvinte usturătoare în public doar de dragul meu.
Într-o duminică ne-am dus să vedem casa pe care unul dintre cuplurile
din grupul nostru și-o construise pe unul din dealurile din centrul
insulei. Toți ceilalți se dădeau în vânt după casele aflate pe malul mării –
cea de pe dealuri era ceva complet original. Auziserăm destule despre
casa asta, dar detaliile fuseseră ținute secrete și trebuiau să ne surprindă.
Drumul spre casă era prost și periculos și înaintam cu greu pentru că
ploua. A condus Sandra, așa că nu era tocmai veselă când am ajuns.
Aproape primul lucru pe care i l-a spus gazdei, care a întrebat-o pe
ocolite, deși cu prea mare modestie studiată, ce crede despre casă, a fost:
— Aș vrea să vă hotărâți o dată dacă e o casă de țară sau o casă la țară!
Am înghețat cu toții. Și nu din cauza aerului rarefiat pentru care se
spunea că își cumpăraseră casa. Temperatura ajungea noaptea până la
cincisprezece grade și tot ceea ce puteam spera era că nu ne vom mai
simți la fel de inconfortabil dacă făceam focul. Mi-aduc aminte că
foloseau lemn de pin lustruit și foarte noduros: eram cu toții de acord că
era o chestie tipic scandinavă. Ne-a condus apoi să vedem șemineul: era
imens și avea niște curele de piele și alamă sau ceva asemănător, care
atârnau asimetric pe ambele margini. Am rămas înmărmuriți, fără grai:
timpul exclamațiilor și al laudelor trecuse. Iar noi nu-i dădusem curs. Am
trecut și noi mai departe. Ne-am oprit în fața unei ferestre care dădea
înspre o seră cu vegetație abundentă. Ieșise soarele și plantele scoteau
aburi după ploaie. Sandra a zis:
— Tre’ să fie al dracului de frig acolo.
Gazda noastră, care era suedeză, deja nu-și putea controla accentul
englezesc. Deși și-a dat seama că a mers prea departe fără să fie deloc
amuzantă – sau poate tocmai pentru că își dăduse seama –, Sandra nu a
făcut niciun efort să-și repare gafele. Nu s-a obosit să o facă nici măcar
atunci când gazda noastră ne-a adus, însoțită de exclamațiile de bucurie,
cu diferite accente, ale fetelor, un platou cu gustări ale căror nume
tradiționale îmi serviseră de atâtea ori în anii care au trecut drept subiect
de glume ieftine. Când ne-am spus la revedere, engleza gazdei noastre
suna deja a suedeză.
În timp ce conducea pe serpentinele abrupte și alunecoase, Sandra își
făcea acum numărul doar pentru mine, fără să piardă nimic din țâfna și
ostilitatea autoinduse.
— Laponă pipernicită și de doi bani!
O răbufnire caustică, a cărei agresivitate o scotea în evidență
pronunțând apăsat cuvintele. Am râs. Sandra a zâmbit încruntată, atentă
la drum. Mi-am dus degetul la buze și apoi le-am atins pe ale ei. Darul
cuvintelor! Și totuși de data asta fusese gratuit, pentru că suedeza avea o
constituție superbă și se trăgea dintr-o familie bună din Stockholm, unde
tatăl ei lucra într-o editură.
Darul cuvintelor: depindea de el din ce în ce mai mult, transformând
vorbe banale în atitudini i judecăți necruțătoare. Se folosea de acest dar i i
să le prezinte drept grotești pe toate acele fete îi care fusese prietenă și al
căror mod de viață o încântase de atâtea ori. Le preschimba într-un soi Ic
grup ridicol, lansând pentru fiecare etichete peiorative și cu implicații
rasiale. Fata corpolentă din Amsterdam, care era măritată cu un bărbat
din Surinam, devenise „varza aia”, iar letona era, destul de sugestiv,
„sub-asiatică”.
Am început și eu să adopt aceste expresii, iar m asă, unde propria
noastră relație era împovărată de tensiunile apartenenței rasiale, mi se
întâmpla de multe ori să mă aud spunând:
— Ce zici, o chemăm pe varza aia pe la noi duminică?
Sau:
— Se pare că lapona te-a iertat. Te invită la petrecerea pe care o dă în
cinstea compatriotului ei cel bărbos, care a venit să înregistreze cântece
voodoo ca să le difuzeze la radio în Suedia.
O invitație ca asta însemna în mod cert că se puteau împăca. Pentru
noi, așa cosmopoliți cum eram, nu exista nimic să ne încânte mai mult
decât oaspeții din țări mulțumitor de îndepărtate, femeile noastre purtau
adevărate lupte pentru acești musafiri: când voiau să-ți sugereze că nu le
mai ești în grații, uitau să te cheme la aceste petreceri, când îți ofereau
invitații, însemna că a unt gata de reconciliere. În asta consta, de fapt,
ospitalitatea cu care ne mândream atât. Îl răsfățăm cu atât entuziasm pe
acel oaspete, atât timp cât el rămânea un simplu vizitator, cu țigările lui și
cămășile lui și încălțările lui străine, până când devenea unul de-al
nostru. Când aveam un astfel fie musafir, apărea invariabil o izbucnire
spontană le tristețe colectivă și fiecare dintre fete părea că își revede
lumea de care se despărțise. Stând pe veranda întunecată de unde îi
ofeream oaspetelui priveliștea nopții tropicale, începeam să criticăm,
anticipând reacția lui, îngustimea vieții din insulă: absența conversației
de calitate sau a unei societăți de elită, imposibilitatea de a ne duce la
teatru sau la un concert bun. N-am înțeles niciodată de ce insistau să
menționeze calitatea concertelor la care nu ne puteam duce. Și totuși
chestia asta se sublinia de fiecare dată, ca și cum în insulă, ca o condiție a
șederii noastre, eram siliți să ascultăm o serie nesfârșită de concerte
lamentabile.
S-a întâmplat exact la o reuniune de acest gen – era de ziua republicii
indiene, la reședința unui însărcinat guvernamental indian (căci în insulă
erau tot felul de reprezentanțe diplomatice sau cvasidiplomatice, toate
adunate într-o singură organizație). Soțiile noastre erau îmbrăcate în sari,
lumina scânteia pe mătăsurile din Banaras și bijuteriile din Guyana. Iar
Sandra, și ea în sari, a reușit să scoată din sărite întregul grup, rostind cu
voce tare, în toiul unei astfel de discuții despre muzică:
— Singurul lucru pe care am reușit să-l învăț de când am venit în
insula asta este să recunosc de la o poștă un concert prost.
Și astfel, Sandra a continuat să-și ducă bătăliile cu accentul ei din
nordul Londrei, răspunzând fățiș ostilității, care de fapt nu era ostilitate,
ci acel gen de provocare pe care vi l-am descris mai sus. Asta până când,
în cele din urmă, între noi și ceilalți s-a instalat o stare de război
nedeclarat. Am continuat să ne întâlnim, să oferim și să acceptăm
ospitalitatea celorlalți, dar știam cu toții că de acum nu se va mai ține
cont de reguli. Era sfârșitul existenței noastre ca grup. Mai târziu aveam
să plătesc pentru toate astea, dar atunci cea care a avut de suferit a fost
Sandra. Oameni de rând: ea era cea care ne oferise această expresie și tot
ea «’iu aceea care, acum, devenise prizoniera acestei sintagme. Pentru ei,
Sandra a devenit fata din Kast End, fără o familie renumită și fără
educație aleasă, fata pe care eu o salvasem, subjugat de farmecul rasei ei.
Banii însă au devenit subiectul mior fantezii și mai mari. Mă îndoiesc că
am fi putut convinge pe cineva de faptul că averea mea mi fusese o
surpriză pentru Sandra și că era un lucru cât se poate de normal. La fel
cum nu-i puteam convinge că întotdeauna Sandrei i-a păsat puțin de
bani, că nu a știut, nici măcar atunci când era studentă, cât mai avea în
bancă sau de ce bursă beneficia; că, în ceea ce privește finanțele, u lipsea
precizia aproape patologică de care mă luceam vinovat eu, care nu
aveam liniște dacă nu știam exact cât am și ce profit puteam scoate în
anul următor. Dar, mai ales, că pentru mine nu a fost o surpriză că
aceeași fată căreia, înaintea căsătoriei, cincizeci de lire i se păreau o avere,
trei ani mai târziu avea să vorbească cu indiferență despre surplusul de o
sută de mii de dolari pe care îi câștigaserăm. Atracția ei pentru tot ceea ce
trăda luxul, entuziasmul cu care se grăbea să fabrice evenimente din
nimic, toate astea au rămas ca atunci când o cunoscusem. Cheltuielile ei,
chiar și în zilele noastre de glorie și avuție, au rămas minime, iar când m-
a părăsit, a plecat aproape la fel cum venise. Și asta nu din mândrie și nici
măcar din acea senzație a miraculosului, a banilor întinați, a banilor-
iluzie, pe care o generează averea făcută peste noapte. A făcut-o, sunt
sigur, din convingerea că banii încetaseră să mai conteze. Este acea formă
stranie de nebunie care apare o dată cu darul pe care îl primești și care îi
face pe atâția oameni de la care nu te-ai aștepta – și spre uimirea întregii
lumi – să renunțe la tot.
Simplificările! Denaturările! De exemplu, istorisirea incidentului din
casa diplomatului indian a fost mai mult decât răstălmăcită. Conversația,
se povestea, a fost condusă către subiectul muzică. Diplomatul canadian
însărcinat cu comerțul a întrebat-o pe Sandra:
— Vă place muzica?
La care, zice povestea, Sandra ar fi răspuns cu accentul ei de la
periferia londoneză:
— Drept cine mă luați? Țin să vă spun că întotdeauna am apreciat un
concert simfonic de calitate.
Și pe urmă mai era și povestea de la librărie, în care figuram și eu.
Oare vânzătorul să fi fost cel care răspândise această istorioară hazlie? Ar
fi avut loc, se pare, un schimb de replici între noi doi, el spunându-mi:
— O, se pare că soției dumneavoastră îi place să citească!
Iar eu i-am răspuns furios:
— Ascultă, țin să te informez că soției mele îi place să citească doar
cărți bune!
Cam acesta era stilul în care se purtau dialogurile în toate aceste
povești: eu și Sandra întotdeauna „țineam” ca oamenii să afle diverse
lucruri. N-am reacționat în niciun fel la niciuna din aceste povești și nici
la celelalte, care vorbeau despre trădare, lascivitate și chiar bizarerii
sexuale. Am crezut că Sandra va împărtăși această indiferență, în parte
darul pe care mi-l făcuse o dată cu începutul căsniciei noastre. Dar
Sandra suferea mai mult decât îmi închipuisem eu. Nu mi-a trecut
niciodată prin cap că nu este întotdeauna în stare să se descurce cu o
situație pe care ea însăși a provocat-o. Nu m-am gândit niciodată că, deși
avea darul cuvintelor, ar putea fi vulnerabilă la cuvinte sau ar deveni
neputincioasă în fața celei mai mici denaturări, așa cum unii copii sunt
incapabili să reacționeze la tachinările celorlalți, în ciuda teoriilor
vehiculate de părinții lor.
Se preocupa asiduu, cu gelozie chiar, de fiecare prietenă pe care o
avea, de fiecare nou-venită în crup. Se întâlnea cu ea în fiecare zi și îi
făcea în toate chipurile dovada generozității, bunătății și aprecierii de
care era în stare. Foarte curând, toate aspectele acestei relații se epuizau și
intervenea inevitabil ruptura și mânia ei care îi trăda suferința. Am
observat că preferații ei erau americani: în grupul nostru, ei reprezentau
un element neutru și variabil, și erau la fel de fermecați de accentul ei,
precum era ea de al lor. Cu fiecare om pe care îl cunoștea, cu fiecare nou-
venit, construia un mit pe măsură: cel al bunăvoinței rasiale. Nu era
niciodată mulțumită doar cu individul însuși, voia să meargă mai
departe. Asta a fost ceea ce n rămas din aviditatea și înflăcărarea ei, care
puteau renaște cu doar atât de puțin. Aș vrea să-mi fi dat seama, așa cum
înțeleg atât de bine acum, că se prăbușea.
Cum se construiește o căsnicie? Cum poate deveni goală o casă în care
trăiesc doi oameni? Eram cu siguranță compatibili, ne completam chiar.
Și totuși tocmai această compatibilitate a alungat-o de lângă mine.
Începuse să împărtășească ceva din acel sentiment al dislocării spațiale,
din acea senzație că ești aruncat în afara lumii, în ciuda tuturor locurilor
și amintirilor impregnate în mințile oamenilor pe care îi cunoscuserăm.
Îmi vorbea din ce în ce mai mult despre copilăria ei, despre școală și
plimbări, despre prietenul ei al cărui vis era să-și cumpere o mașină albă.
Într-o dimineață – dormeam de ceva vreme în camere separate – mi-a
spus că s-a trezit cu o senzație acută de teamă; teamă de locuri, de o lume
absentă. Faptul că împărtășea o frică pe care o știam atât de bine mi-a dat
putere și, încetul cu încetul, atitudinea mea față de ea s-a schimbat. Exact
lucrurile pe care o dată le admiram – siguranța, ambiția, precizia ei – îmi
stârneau acum milă. Simțeam că ceea ce ne adusese împreună fusese
instinctul de conservare. Cu toate astea, se făcea întotdeauna dimineață
și, o dată cu ea, apăreau cuvintele care mă linișteau – ce reconfortant, ce
amăgitor este acest dar al cuvintelor!
— Cred că insula asta e cel mai rău loc de pe pământ, spunea.
Localnici inferiori, expatriați inferiori. Dezgustător de inferiori și
dezgustător de fericiți. Chestiile astea două nu pot exista decât împreună.
I-am sugerat să facem o călătorie la Londra. Dar n-a vrut; era locul de
unde dorise să scape. Acolo nu o așteptau nici familie și nici prieteni, iar
ea nu putea fi o turistă oarecare, nu voia nici să vadă Turnul Londrei, nici
să viziteze galeriile, nici să meargă la teatru și nici măcar nu avea nevoie
să închidă ochii ca să-și imagineze cum ar arăta două săptămâni sau o
lună la Londra. Mi-a zis:
— Vezi că s-ar putea să iau chestia asta de bună.
A început să-și petreacă tot mai mult timp în casă, iar după-amiaza
ieșea pe căldura aceea înăbușitoare și se plimba în picioarele goale și
îmbrăcată în jupa ei albă de bumbac și în sutienul care îi susținea sânii pe
care acum nu-i mai picta. Aveam un om care se ocupa de grădină de
două sau trei ori pe săptămână și o femeie din Granada care ne făcea
curățenie. În rest, nu aveam alți servitori, căci începuseră să-i displacă
Sandrei, care îi privea drept intruși. Oricum, nu erau prea multe de făcut.
Bucătăria noastră bine dotată din casa pe care o închiriasem rămânea
nefolosită în cea mai mare parte a timpului; doar foarte puține lucruri se
făceau acolo: cafea și pâine prăjită, lapte fierbinte, omletă și ceva prăjeli
foarte simple. Pe rafturi neeau niște cutii cu ceaiuri de plante aproape
mucegăite. Noaptea, de îndată ce lumina fluorescentă a neonului
dispărea, gândacii se împrăștiau iii toate direcțiile pe suprafețele albe și
goale. Femeile din grupul nostru erau indignate. În acel moment
pretindeau că erau îngrijorate pentru soarta mea, bineînțeles că mai
târziu situația avea îi se schimbe.
Dar pentru mine, ca și pentru Sandra, casa noastră era locul de unde
voiam să ieșim cât mai dos cu putință. În locul acela, care era cel mai rău
le pe pământ. Unde am fi putut să mergem? Pe plajă? Le știam pe de rost
pe toate, le puteam lua „de bune”. În sătucurile de munte, ale negrilor și
mulatrilor, cu istoria lor care era una a sclaviei și cu obiceiurile lor pe
măsură? Era mai interesant Hă citești despre ele în lnquirer decât să te
duci să Io vezi: sate în paragină, din beton și tablă ondulată, într-un decor
verde – întotdeauna un verde strălucitor – aidoma tuturor celorlalte.
Noaptea ne plimbam cu mașina, doar de dragul mișcării. Mergeam până
la aeroport, ne așezam în hol să bem câte ceva cu pasagerii în tranzit și
ascultam cum sună numele orașelor din alte țări. Vânam toate barurile și
restaurantele și cluburile care apăreau: Isabella era genul deloc unde
asemenea instituții se deschideau și se închideau cu regularitate, de
îndată ce se schimba conducerea. Au fost cele mai reușite ieșiri ale
noastre. Și în timpul acestor ieșiri, când ne amestecam cu mulțimea, când
era noapte și șampania își făcea efectul, reușeam și noi să ne simțim
împreună. Imaginea Sandrei plutind prin mijlocul unei camere mă
stârnea într-un fel care uneori devenea scandalos. Privirea aceea țâfnoasă!
Figura aceea bine conturată și cu maxilare proeminente! Picioarele ei, la
fel de febrile și expresive ca și mâinile, și totuși de o frumusețe mult mai
subtilă și mai complexă și mult mai armonios construite! Și sânii aceia pe
care era mereu gata să mi-i ofere, așa cum îi oferi unui copil! îmi plăcea să
merg în capătul celălalt al camerei și să o iau de lângă bărbatul – care, de
la o vreme, era de obicei american – pe care îl ademeniseră acei sâni. Și
așa, în public, reușeam să fim împreună. Era chiar cuvântul pe care îl
foloseam.
— Vrei să fim împreună? îi spuneam.
— Hai! îmi răspundea. Stai să-mi iau ceva de băut mai întâi.
Se așeza apoi pe o canapea înaltă, cu capul și umerii lipiți de perete și
cu picioarele atârnate după gâtul meu, în timp ce eu mă așezam pe jos,
lângă canapea. Și mă simțeam fericit când îi sărutam și îi mângâiam
picioarele, care parcă îmi răspundeau, tresărind imperceptibil când le
frământam cu ardoare. Așa cum fuseseră indignate de bucătăria neatinsă
a Sandrei, instinctele feminine asiatice și europene se revoltau acum –
probabil pe drept – împotriva acestui spectacol public.
Dar această stare care ne copleșea în public se materializa foarte rar.
Poate ar fi fost așa, dacă ne-am fi hotărât să-i scandalizăm până la capăt,
să facem în public lucrurile pe care zvonurile le atribuiau grupului
nostru. Dispoziția noastră nu rezista decât arareori până acasă; nu
puteam învinge sentimentul eșecului, conștiința unei case goale, senzația
că orice soluție am găsi, nu ar fi decât una temporară, prin care să nu
distrugem noaptea aceea sau dimineața următoare. Nu folosiserăm
niciodată un pat dublu. Mie mi s-a părut întotdeauna un lucru neplăcut,
iar aici, la tropice, unde corpul transpiră în permanență, mi se părea chiar
nesănătos. Am început să dormim în camere mi parate, astfel încât
insomniile unuia să nu-l deranjeze și pe celălalt. Așa că, la întoarcere, pur
și simplu ne duceam fiecare în camera lui.
Să fi fost din cauza locuinței noastre? Era una din acele case de oraș,
care apăruseră în perioada colonială: spațioasă, din grinzi de lemn, și care
încet-încet se degrada, în ciuda bucătăriei moderne cu care era dotată.
Ne-a plăcut amândurora, dar, dintr-un motiv sau altul, nu am reușit
niciodată nu simțim că locuim cu adevărat în ea. Spații întregi au rămas
goale; ni se părea că e o casă închiriată, care avea să se întoarcă foarte
curând în proprietarul ei de drept. Nu ni s-a părut niciodată important să
avem o casă numai a noastră. Nu ne priveam casa ca pe un cămin, ca pe o
creație personală. Eu nu aveam lucruri, nu dețineam comori, nu
colecționam nimic, nici cărți, nu aveam nici măcar o zeitate protectoare,
cum avea Sandra. Și, cu excepția câtorva premii de la școală, nu avea nici
ea nimic. Oricum, să te apuci să-ți construiești un cămin e un lucru
important, dar să continui să trăiești într-o casă închiriată și veche
începea să devină ostentativ.
Mă uitam într-o zi pe un album despre Pompei și Herculaneum. Am
rămas surprins de simplitatea caselor romane: austeritatea care se vedea
din exterior și fastul, splendoarea privată dinlăuntru. M-a uimit și faptul
că se potrivea de minune climatului nostru; am cedat impulsului.
Mai exista oare și altceva? Să fi fost oare trupul înveșmântat în
bumbac, trupul care avea puritatea și prospețimea solului infertil și, ca
atare, neatins, trupul care nu era nici periculos, nici misterios și nici
măcar interzis? Un corp care nu era nimic mai mult decât atât. Fără să
ofere sugestia unei prefaceri, amintind doar de carne și de zădărnicie și
de apropierea iminentei noastre extincții.
 Nu profanăm niciun alt trup mai mult ca pe al nostru. Îl pângărim cu
aceeași încăpățânare bolnavă cu care pisicile își zgândăresc întruna rănile
până ce le deschid. Mi-am dat seama de risipă și mi-am spus: nu-i nimic,
să ne irosim! Obiceiurile de pe vremea când eram student, și care nu au
dispărut niciodată în întregime, acum renășteau. Am început să fac
cunoștință pe insulă cu diverse femei de diferite etnii, extrem de discrete;
ceea ce altădată fusese o extravaganță de ocazie, acum devenise, exact ca
în tinerețe, dependență; de data asta însă una clinică și lipsită de
sentimentul vinovăției. Uneori, de-abia reușeam să-mi stăpânesc
dezgustul, alteori mergea bine. Într-o după-amiază, în urma unei
asemenea experiențe reușite – se vorbește de tristețea care copleșește
animalul după împerechere, dar pentru mine, împlinirea era întotdeauna
urmată de o stare de optimism și de tandrețe ieșite din comun, într-una
din aceste după-amiezi, am fost pe punctul de a-i spune Sandrei, în timp
ce ne pregăteam să ieșim – și propoziția era formulată cu grijă până la
capăt: îmi metamorfozasem plăcerea în cuvinte întreaga după-amiază:
— Draga mea, tocmai m-am culcat cu cea mai încântătoare și mai
pricepută femeie din insulă.
Și numai când am fost pe punctul de a rosti aceste cuvinte, repet, doar
atunci mi-am dat seama că probabil și Sandra însăși a avut de gând,
câteodată, să spună același lucru.
Și m-a uluit inocența mea.
Bărbații care se găsesc în poziția în care, îmi dau seama acum, mă
aflam și eu de ceva vreme, stârnesc o multitudine de reacții. Prima ar fi
batjocura, reacție care m-a derutat întotdeauna. N-am fost niciodată
capabil de acel simț sicilian al posesiunii, ’Ieși mă întreb dacă batjocura
nu e pur și simplu o atitudine obligatorie și duplicitară, o încercare de îi
masca propriile temeri. Dar mai există și furia, disprețul, mila. Și, având
în vedere caracterul; i parte al căsătoriei mele, toate acestea aveau să cadă
în întregime pe capul meu. Să fi rămas oare indiferent din pricina
placidității mele, aceeași care mă făcuse surd la nesfârșitele istorisiri ale
atâtor oameni? M-ați crede oare dacă v-aș spune că primul meu gând a
fost îndreptat spre Sandra, și nu spre mine? îmi era milă de ea, mă
copleșea acest sentiment al compasiunii. Niciodată de când ne
întâlniserăm prima oară nu m-am simțit mai responsabil față de ea. În
ceea ce mă privește, nu simțeam decât o ușoară, dezgustătoare senzație
de teamă. Era frica de irealitatea din jurul meu, teama celui care simte
acele văluri ale iluziei acoperindu-l unul câte unul, paralizându-i cele mai
elementare reacții și panica de a ști că nu e în stare să distrugă acea
irealitate, ca să ajungă într-un univers material, concret, unde totul este
simplu și banal și ușor de atins. Era frica de la Londra, iar acum i se
adăuga faptul că mă temeam de șansa pe care i-o atribuisem Sandrei,
norocul de care crezusem că e legată propria-mi șansă. Și atunci am
început să renunț la tot: la daruri, la ambiție, la orice și mă consolam cu
gândul morții, ca soartă vagă și universală, ca și atunci, la Londra, când
nu puteam dormi decât cu pistolul sub pernă.
Ciudată reacție la acele vești devastatoare! Prea bună ca să fie
adevărată. Se poate. Dar cu siguranță prea bună ca să fie bună. Ar fi
trebuit să lupt și să fac scene. Ar fi trebuit să o plesnesc peste gura aia pe
care îmi făcea atâta plăcere să o privesc. Poate ne-ar fi readus pe amândoi
la viață. Dar așa, am lăsat biata copilă să se prăbușească. Nu mi-am
împărtășit nici frica, nici mila și am așteptat în tăcere să se întâmple ceva
care să ne doboare.
Toate astea se întâmplau în timp ce ne construiam casa romană din
Crippleville. De fapt, se construia singură. Nu ne mai interesa pe
niciunul, dar fiecare a ținut asta secret față de celălalt. E o corvoadă să te
interesezi de construcția unei case unde știi că va locui altcineva. Totuși,
o casă e unul dintre acele lucruri care demonstrează foarte clar principiul
inerției. E mult mai dificil să abandonezi construcția, decât să o termini.
Și pe a noastră am terminat-o, trecând prin toate ritualurile care însoțesc
construirea unei case – care este un simbol sacru – până la ritualul final,
al transformării în cămin, prin aducerea zeilor sălașului, care transformă
cărămida și bârnele de lemn în altceva. Luminile, mâncarea, piscina
(imitația noastră a impluvium-ului roman), orchestra care se auzea în
surdină, fețele radioase ale celor care veniseră să privească pe la porți,
strada înțesată de mașini și chiar și vreo doi polițiști, care arătau ca niște
infirmieri cu banderolele lor albe. Iar eu mă simțeam ca un străin în
mijlocul tuturor acestor lucruri, așa cum ni se întâmplă adesea când noi
suntem cei sărbătoriți. Toată lumea care fusese invitată a venit. L-am
remarcat și pe americanul Sandrei, care era puțin prea amabil și vesel cu
mine, care nu aveam decât sentimente paterne în ceea ce îl privește, deși
asta se datora numai impresiei pe care credeam că o are despre mine, așa
încât între noi s-a instalat o stânjeneală tăcută. Am remarcat și faptul că
pozițiile noastre erau clar stabilite, chiar și în acest stadiu înaintat;
puteam încă să ne acceptăm rolurile dacă am fi știut cum. Femeile se
pregătiseră cu o grijă deosebită, majoritatea își petrecuseră cu siguranță
dimineața sau după-amiaza la coafor. Orice s-ar fi întâmplat între noi doi,
inaugurarea căminului nostru reprezenta încă un eveniment excepțional.
N-ar fi fost pentru nimeni o surpriză, având în vedere starea mea, ca la
un moment dat petrecerea să se strice sau să se transforme în altceva. N-
am știut niciodată precis cum a început totul. Se poate să fi fost exemplul
nefericit al ultimelor noastre petreceri „grecești”: la o oră stabilită în
prealabil, de obicei după băuturile aperitive și înainte de primul fel,
gazda îi invita pe musafiri să distrugă anumite obiecte – pahare și
bibelouri din seturile descompletate, mobilier care, conform gustului
nostru mereu în schimbare, se demodase, un aparat de radio vechi,
jucării pe care nu le mai folosea nimeni. Se poate să fi fost și plictiseala
atroce cu care ne luptam cu toții; când nu vorbeam despre plozii noștri,
discutam despre evenimentele care trecuseră și despre cele care aveau să
se petreacă. Așa că ce ne mai rămânea de făcut după ce terminaserăm și
șampania și caviarul pe pâine prăjită cu unt și fripturile la grătar? Ce alte
lucruri inedite ne mai puteau trezi interesul? După ce ne agitaserăm în
jurul focului și grătarului, mai puteam face și altceva decât să mâncăm ce
pregătiserăm?
Mai era și piscina. O piscină este unul dintre cele mai anoste lucruri.
Te bagi în apă, înoți douăsprezece lungimi de bazin și totul merge strună.
Dar dacă nu ești un înotător care ține neapărat să exerseze, dacă nu vrei
nimic mai mult decât să te uzi puțin și să savurezi luxul de a te bălăci
noaptea într-o piscină, făcând din când în când un semn personalului în
uniforme care se precipită pe margine și agită în aer tăvi cu mâncare și
băuturi atât de variate că până la urmă renunți să le încerci, dacă nu vrei
să faci nimic mai mult de-atât, atunci cu siguranță te vei sătura foarte
repede.
Sunt convins că totul a început de la această plictiseală pe care o
resimțeam cu toții. Cei care erau în piscină au început foarte curând să
ceară mingi, să propună jocuri. Să fi fost americanul și mâinile lui
neîndemânatice care au trimis cu atâta precizie mingea, încât a lovit
mese, a făcut țăndări farfurii și pahare și a aterizat, prin geam, în casă?
Habar n-am. Dar în câteva clipe au început să arunce mingea de la unii la
alții, din piscină în casă și înapoi în piscină, teribil de îndârjiți și evident
hotărâți să distrugă totul în jur. Piscina era amplasată exact în centru, așa
că nu le-a fost greu. Se auzeau râsete frenetice și se părea că sunetul
paharelor și al porțelanurilor în cădere a generat un soi de isterie printre
oaspeții noștri. Toți se prefăceau că sunt mai beți decât erau, toată lumea
devenise brusc foarte activă. Pentru prima dată de când venisem în
insulă, am fost cuprins de furie; o furie oarbă, adâncă, nestăpânită. Urlam
și răcneam cât mă țineau puterile; când s-a dezlănțuit acea turbare, nu
mai știam nici pe unde merg, nici pe cine lovesc, nici ce spun. Nu-mi
amintesc decât imagini disparate: albastrul învolburat al piscinei care a
devenit nemișcat într-o clipă, marginile ude, luminile strălucitoare,
zonele întunecate și ascunse, plasele împotriva țânțarilor care fluturau
deasupra apei și a neoanelor din piscină, figurile panicate pe care citeam
atât de clar că mă cred nebun și, în jurul meu, apă, băuturi vărsate, resturi
de mâncare.
M-am suit în mașină și am ieșit pe poartă, trecând pe lângă celelalte
automobile parcate, pe lângă fețele nedumerite, pe lângă femeile
învăluite în șaluri care să le protejeze de răcoarea nopții. Am condus
până în oraș și apoi l-am lăsat în urmă și am tot mers, prin întuneric, prin
locuri luminate sporadic, pe lângă casele cufundate în beznă și liniște,
temându-mă să mă opresc, până am ajuns la ruinele fostei plantații de
sclavi, la zidurile înalte de cărămidă ale fabricii de zahăr, clădită cu
cărămizi lăsate ca balast de vasele care veneau din Europa în secolul al
XVIII-lea. Voiam să pot plânge. Îmi devastaseră casa cea nouă; nu, nu
acesta era motivul. Nu era acea furie pe care o simți când ceva nou se
zgârie sau se îndoaie și ai impresia că l-ai pierdut. Evaluasem pagubele
ca fiind superficiale, câțiva muncitori o puteau face a nouă în doar câteva
ore. Nu, nu era asta. Voiam doar să plâng. Am pus capul pe volan și am
încercat să plâng, dar n-am reușit. Durerea a rămas acolo, neeliberată,
acea durere fără nume pe care o simți când îți dai seama că nu mai există
nicio cale de ieșire, când știi că disperarea devine absolută.
Să plângi ca atunci când îți dai seama că nu mai există alte lumi de
cucerit. Pot înțelege lacrimile lui Alexandru cel Mare. Sunt lacrimi
autentice, dar sunt vărsate pentru o cauză mai mare. Sunt lacrimile
copilului care stă lângă colibă să privească apusul și câmpurile care se
pierd în beznă, sunt lacrimile oamenilor confruntați cu propriile împliniri
și care devin conștienți de inutilitatea lor, care tânjesc să fie primii oameni
pe pământ și care jinduiesc să facă penitență pentru toți semenii lor,
pentru că simt lipsa de dragoste a omului pentru pământul pe care calcă
și știu că, orice ar face, această prăpastie va rămâne deschisă. Sunt
lacrimile celor care au ajuns la capătul drumului și își întrezăresc
moartea. Și totuși, această stare e temporară. Alexandru se întoarce la
generalii săi și îi privește îngăduitor, deși știe că vor interpreta greșit
această dovadă de sensibilitate. Copilul se întoarce în coliba lui și lumea
infinită pe care a privit-o se reduce la universul cald și familiar
dinăuntru. Cum stăteam aplecat deasupra volanului, m-am reîntors în
mine și furia și angoasele au dispărut; au rămas doar un sentiment al
rușinii și revoltei și conștiința faptului că această veche plantație e locul
preferat pentru întâlniri amoroase, după cum e și al violatorilor și al
altora asemenea care vor să se răzbune pe societate.
M-am întors pe șoseaua principală, am dat drumul la radio și cum
conduceam încet, ascultând melodii vechi de duzină, lacrimile au început
să se rostogolească una câte una, într-un fel destul de plăcut.
Mașinile din fața casei plecaseră, la fel și mulțimea, la fel și polițiștii.
Casa era pustie, mai erau doar câteva lumini slabe, piscina zăcea în beznă
și doar câte un furtun mai scotea vreun sunet. Totul fusese curățat, nu
mai era niciun ciob, iar cimentul stropit și murdar fusese măturat și
aproape se uscase de la adierea caldă a nopții – și ce mult mi-am îndrăgit
atunci personalul! Un instinct atât de nobil: să cureți, să repari, să
pregătești totul pentru dimineața următoare. Ici-colo mai era cât un ochi
de geam spart. Pagubele erau insignifiante. Și totuși nu m-am dus în
camera Sandrei. Reușisem să înlătur acel dar; rugăciunile mele fuseseră
ascultate. Parțial, așa cum se întâmplă întotdeauna cu rugăciunile.
 6

Sandrei nu-i mai rămânea decât să plece. Cu siguranță nu-i putea fi

ușor. Dar eram convins i îi cel care suferă cu adevărat sunt eu și mă
gândeam că atitudinea potrivită ar fi să nu discutăm deschis despre asta.
Până la urmă, Sandra era cea care trebuia să plece; o așteptau alte relații,
alte țări. Eu nu aveam unde altundeva să mă duc, nu-mi doream să
cunosc locuri și priveliști noi și abandonasem acea aviditate pe care încă
i-o atribuiam ca fiind doar a ei. Nu eu eram cel care trebuia să se
hotărască să plece; decizia îi aparținea în întregime. Am continuat să
ieșim împreună, n-am renunțat să încercăm noile restaurante și cluburi.
Dar așteptam să plece. Trecuse vremea când ne puteam certa. Și totuși,
chiar înainte de a pleca, a avut loc o ultimă dispută. De fapt nu cu mine,
ci cu Wendy Deschampsneufs.
Numele Deschampsneufs era foarte cunoscut în insulă. Erau una
dintre vechile familii franceze care se stabiliseră în Isabella – exista
întotdeauna un Deschampsneufs în comitetul clubului nostru hipic, de
fiecare dată un Deschampsneufs era persoana cea mai importantă în
Cercle Sportif- deși reputația lor devenise destul de ambiguă de când
numele lor fusese asociat în timpul revoltelor din 1877 cu liderii
oamenilor de rând, „oamenii fără”, cum fuseseră numiți. A fost o mișcare
suficient de puternică și o amenințare suficient de serioasă la adresa
guvernului colonial, ca să se declare stare de urgență și să fie rechemat un
guvernator. Doar zece ani mai târziu, se părea că familia
Deschampsneufs își recâștigase respectabilitatea sau, în orice caz, erau
suficient de onorabili pentru a-l găzdui pe James Anthony Froude,
pamfletarul imperialist, care venise în vizită. Povestea acestei vizite era
foarte faimoasă în Isabella. Froude ajunsese în insulă într-o stare acută de
nervozitate. Era un om patologic de sumbru și, înainte să vină, trebuise
să suporte accesele constante de panică ale unui telegrafist irlandez din
New York, care, pe lângă evenimente reale, transmitea relatări dramatice
ale dezastrelor din diferite părți ale Imperiului. Astfel că nu-l prea trăgea
inima să viziteze plantațiile părăginite din Isabella și nici să asculte
sfâșietoarele povești despre suferințele din Imperiu. Familia
Deschampsneufs s-a oferit să-l ducă să vadă Cazanul Dracului, un lac
sulfuros din munți. A fost o călătorie epuizantă de trei zile, pe jos și pe
măgari, prin păduri, ploaie și noroi, iar starea lui Froude se agrava
simțitor. Cu fiecare colibă de negri pe care o vedea, devenea tot mai
furios și îi acuza de lene și indolență, arătându-se extrem de pesimist în
ceea ce privește soarta acestei rase. Vedea cum pământurile se acoperă de
tufișuri și buruieni și reflecta cu amărăciune la abolirea sclaviei, despre
care credea că înșiși negrii aveau să ajungă să o regrete. Singura speranță
pentru insulă, spunea el, sunt asiaticii, care „pe lângă meritul deloc
neglijabil că sunt pitorești și civilizați, posedă și virtutea cumpătării și
sârguinței”. Chestia care a pus capac a fost când, la Cazan, au găsit un
negru complet dezbrăcat care își spăla de zor hainele. Depășindu-și
atribuțiile de musafir și încălcând obiceiurile din insulă, Froude „l-a rugat
în cel mai politicos mod posibil să se acopere cu veșmântul sau
veșmintele și așa sumare și să se ducă unde găsește de cuviință”. La rare
tânărul s-a „îmbufnat”, apoi a devenit „agresiv”, îi a reieșit clar, chiar și
din relatarea lui Froude, ni doar intervenția familiei Deschampsneufs,
care au încercat să-l calmeze, folosind dialectul francez din munți, a fost
cea care l-a salvat pe Froude de pericolul unei răbufniri violente.
Froude n-a fost prea impresionat și a încheiat capitolul despre insula
Isabella din Corabia lui I llise cu o diatribă împotriva francezilor, a limbii i,
i i a religiei lor. Iar faptul că ele continuau să existe într-o colonie engleză
i se părea a fi cea mai mare amenințare la adresa supremației britanice. Și
așa, familia Deschampsneufs nu a reușit să scape de reputația
îndoielnică. De atunci nici nu H-au mai afirmat prin vreo întâmplare
ieșită din comun, dar era nevoie de foarte puțin – de exemplu, un
Deschampsneufs care să susțină la cursele de cai participanții creoli
împotriva celor englezi – să reînvie renumele familiei de a fi izolați și
distanți, ilar, în același timp, complet devotați, în felul lor, insulei.
& Nu mă simțeam în largul meu pe lângă Wendy Deschampsneufs, o
femeie mică, urâtă, inteligentă și veselă, care-și sărbătorea, așa cum
făcuserăm toți o dată, întoarcerea în insulă – fusese la studii pe undeva
prin Belgia sau Elveția. O mai văzusem o dată, în treacăt, când era mică:
tot încerca să se cocoațe pe scaunul meu, dându-se în spectacol. Nu-mi
aminteam cu plăcere de ceaiul la familia Deschampsneufs, în acea după-
amiază când credeam că mă voi despărți pentru totdeauna de insulă. Iar
faptul că acum Wendy crescuse, îmi realimenta sentimentul acela de jenă.
Nu mi-a trecut niciodată prin cap să pun la îndoială istoria familiei
Deschampsneufs și nici nu mă interesa să fac acest lucru. Urmașul
proprietarului de sclavi era capabil să-l liniștească pe urmașul familiei de
sclavi prin simplul fapt că folosea dialectul lui. Eu eram intrusul recent,
asiatic și pitoresc, care n-avea legătură cu niciunul dintre ei. Și totuși, o
bună parte din tinerețea mea – din motive ce vor fi menționate la timpul
lor – m-am simțit legat de familia Deschampsneufs. În după-amiaza
aceea nu reușisem să-mi clarific poziția și din această cauză simțeam că,
într-un fel, am continuat să fiu părtaș la acest conflict dintre stăpân și
sclav și, ca atare, am părăsit insula cu această stigmă pe care încercasem
s-o evit și care, în cele din urmă, avea să mă aducă înapoi. Această lipsă,
această slăbiciune erau pentru mine un motiv de rușine. Dacă, atunci
când lăsam ziarul din mână, aveam senzația că ceva nu e în regulă, dacă
rămâneam cu sentimentul sâcâitor că am lăsat ceva neterminat, atunci
când refăceam procesul pas cu pas, descopeream invariabil că totul era
din cauză că văzusem undeva numele Deschampsneufs, nume de a cărui
neînsemnătate eram conștient, dar de a cărui apăsare nu reușeam
niciodată să scap. Recunosc în mine acea atitudine pe care am descris-o
ca fiind a altora. Când eram cu Wendy, ezitam între impulsul de a zdrobi
și dorința de a nu face rău nimănui. Atât de bine își purta numele!
Ce șoc fusese pentru mine să o întâlnesc într-una dintre acele case pe
care le vizitam și să-i aud numele pronunțat cu atâta ușurință!
Iar dacă eu eram complet stânjenit de prezența ei într-un mod pe care
nu mi-l pot explica, Sandra a fost cucerită imediat și între cele două femei
s-a instalat o relație foarte strânsă. Petreceau împreună ore întregi în
fiecare zi, ieșeau amândouă, și în timpul și la sfârșitul săptămânii, și, fără
îndoială, puneau la cale diverse aventuri. În acele ultime zile, trăiam cu
senzația absurdă că sunt responsabil pentru două femei care îmi erau
complet străine. Care era motivul atracției dintre ele? Să fi fost atracția
dintre femeia urâtă și cea seducătoare?
Se prea poate, deși Wendy ar fi beneficiat de contraponderea numelui
ei. Să fi fost faptul că Wendy vedea în Sandra un om pe picior de plecare
și, ca atare, complet inofensiv? Să fi fost faptul cu, deși porniseră din
extremități diferite, ajunseseră să împartă același statut social? Mai mult
ca sigur că a fost câte puțin din toate. Probabil și puțin entuziasm, căci, în
acele ultime zile, Sandra renăscuse admirabil.
În miturile noastre din insulă, așa se scria finalul unei căsnicii ca a
mea: soția fuge în cele din urmă cu un membru al clubului Cercle Sportif,
în porțile căruia așteaptă în mașină soțul care o-a lăsat înșelat de
bunăvoie. E adevărat că circumstanțele erau puțin diferite. Nu puteam
crede zvonurile, răspândite de femeile din grupul nostru, cum că Sandra
ar fi început să frecventeze clubul. Aceste femei crescute în metropolă,
deprinse să cheltuiască fără măsură, care-și etalează prețioasele coșuri cu
vinuri și conversează cu patimă despre decorațiuni interioare și despre
ultimele cronici de carte din Time, ar cataloga cu siguranță Cercle Sportif
ca fiind un loc meschin și dezamăgitor. În orice caz, nu mi-o puteam
închipui pe Sandra, cu darul cuvintelor și cu atitudinea ei față de oamenii
de rând, să reziste multă vreme printre comis-voiajori, funcționari de
bancă și supraveghetori de plantații.
Bineînțeles că sfârșitul era aproape. Sfârșiturile de săptămână, cafelele
de dimineață cu Wendy prin barurile și cafenelele noastre cu aer
condiționat, plimbările pe plajă și, desigur, aventurile, toate acestea au
încetat. Ca întotdeauna, am fost înștiințat de toate astea de către Sandra,
care se foia prin casă în jupă și sutien. O dată am zărit-o prin ușa deschisă
de la camera ei, cum stătea întinsă pe pat, cu picioarele strânse și
mișcându-și cu nervozitate degetele; am fost profund mișcat.
Ne mai rămăsese un restaurant pe care nu-l văzuserăm. Ne-am dus
acolo într-o sâmbătă. Ni s-a dat o masă în față, la doar câțiva metri de
scena unde stăteau orchestra și maestrul de ceremonii. Din când în când,
câte cineva se îndrepta spre el și îi șoptea ceva la ureche sau îi strecura o
bucățică de hârtie. Și doar câteva clipe mai târziu, masa celui cu
rugămințile era luminată, iar el se ridica în picioare, în timp ce orchestra
îi cânta, și se maimuțărea, simulând fâstâceala sau surprinderea, ca și
cum ar fi fost deranjat, ca și cum intimitatea i-ar fi fost invadată. Și eu, și
Sandra am fost de acord că restaurantul n-avea să aibă viață lungă. O
groază de lume se tot învârtea în zona dintre masa noastră și ringul de
dans și am constatat cu surprindere că printre ei era și Wendy
Deschampsneufs, cu un grup destul de mic, la vreo trei mese mai încolo.
Am băgat imediat de seamă că ar fi vrut și Sandra să se ducă. Am
văzut că, din păcate, tânjea să fie acolo. Muzica s-a oprit. Sandra s-a
ridicat de la masă și s-a îndreptat către ei. Wendy n-a observat-o. Nu era
nici urmă de mânie pe figura lui Wendy, nu se juca nici cu mâinile, nici
cu picioarele, nici n-a șovăit, nici nu s-a bâlbâit, nici n-a dat încurcată din
cap, nici n-a privit prin Sandra sau pe deasupra ei. Pur și simplu nu o
vedea. Era ca și cum s-ar fi născut sau s-ar fi antrenat intens pentru acest
moment în care nu o va observa. În câteva clipe, Sandra se întorcea la
masa noastră. Cum mergea înapoi, părea imperturbabilă. Și-a luat geanta
de pe scaun și a rostit foarte rar și limpede în încăperea îngustă:
— Nigerul este afluentul Senei.
Sintagma din insulă! Urletul învinsului în războiul dintre stăpân și
sclav! Mi-era lehamite. Exact fraza care mi-a venit în minte în acea după-
amiază la familia Deschampsneufs, când Wendy se cocoțase pe scaunul
meu și se freca de mine ca o pisică, acum îmi apărea din nou, întreagă: De
ce, recunoscându-ți dușmanul, nu-l omori dintr-o lovitură? Senzația aceea de
slăbiciune, când încercăm, dar nu speriem pe nimeni, așa cum reușim să
ne înspăimântăm pe noi înșine de capacitatea noastră de a răni! Și totuși
avea să se termine cu totul altfel. Deoarece, chiar și atunci, era deja prea
târziu să mai fac sau să mai zic ceva: am ieșit, călcând pe decorațiile
„tropicale” de pe scări, din restaurantul grotesc cu aer condiționat, pe
stradă, unde era cald și mirosea puternic.
 7

Prima mea tentație, după cum am mai zis, a fost să mă apuc de scrieri
istorice. A fost un impuls care m-a surprins în toiul activității, în acele
momente de împietrire și renunțare cu care mă confruntam când
dețineam puterea, atunci când, compătimindu-i pe ceilalți, am devenit
conștient de mine însumi, nu ca individ, ci ca actor, în acel joc de copii în
care fiecare gest al victimei se dovedește a fi dictat de călău și în care
până și refuzul devine inutil, pentru că și el se poate dovedi a fi impus,
astfel că singurul final care ne este îngăduit sunt lacrimile și fuga. A fost
ca șocul revelației pe care trebuie să-l fi avut primul istoric, un moment
religios, dacă vreți, momentul care te copleșește și te face umil, viziunea
unei dezordini care este incontrolabilă, dar care, totuși, simțeam că, dacă
aș putea-o fixa și i-aș putea da formă, mi-ar aduce liniștea. Este aceeași
viziune pe care o port acum cu mine. Acest om, această încăpere, acest
oraș, această poveste, această limbă, această formă. E un moment care se
estompează, dar pe care povestirea mea ideală l-ar putea prelungi. E un
moment care îmi apare în treacăt atunci când ies în centru, în acest oraș
mecanizat și muribund, și observ în vitrina unui atelier foto o imagine a
orașului de altădată: când, să zicem, în piațeta din Soho găseai turme de
oi. Pentru o clipă mi-aș dori să mă transpun în scena aceea, dar în același
timp îmi dau seama de absurditatea dorinței și de pierderea pe care o
implică și, stând în mijlocul unei străzi atât de reale, făcând o evaluare
atât de practică și de realistă a situației mele, sunt precum copilul care
iese din colibă să privească apusul și pentru care lumea e mare și
necunoscută, iar timpul, infinit. Am viziuni ale călăreților din Asia
Centrală, iar eu sunt printre ei, alergând, sub un cer care ne amenință cu
ninsoarea, până la capătul unei lumi goale.
 PARTEA A DOUA
1

Când eram copil, în Isabella era o rușine să fii sărac. Acum, vai, nu mai
e așa. Când am venit prima dată în Anglia, m-a uimit că și aici se
întâmplă același lucru. Am ajuns la Londra într-o perioadă de reforme
intense. Oamenii politici își proclamau condiția umilă și sărăcia în care au
crescut și se descriau cu furie plină de virtute ca fiind niște băieți desculți.
Pe insulă, unde exemplarele desculțe autentice abundau, această
sintagmă ar fi fost considerată în școală un abuz; mi-era rușine pentru
acești mari oameni. Să te tragi din generații întregi de trântori și ratați, o
linie neîntreruptă a unor oameni oprimați, lipsiți de imaginație și de
spirit practic, mi s-a părut întotdeauna un motiv de rușine: o rușine
profundă și tăcută. Atitudinea Sandrei, disprețul față de originea ei umilă
mi se păreau mai sănătoase și mai liberale, capabile să te motiveze pentru
a te strădui să le depășești, deși mă nedumerea faptul că nu încearcă să-și
ascundă obârșia.
Era cu siguranță din cauză că mă trăgeam din Lumea Nouă. Tatăl meu
fusese un învățător sărac. Nu i-am întâlnit niciodată familia și,
bineînțeles, mă gândeam la ce e mai rău. Deși prin tatăl meu aveam să fiu
mai târziu târât în viața publică, când eram mic am făcut tot ce mi-a stat
în putință să suprim această legătură cu familia lui. Preferam să spun că
mă trag din familia mamei. Familia ei era printre cele mai bogate din
insulă și aparținea unui grup restrâns supranumit „milionarii din
Isabella”. Când eram la școală îmi făcea plăcere să-l aud pe Cecil, fratele
mamei, care era aproximativ de vârsta mea, spunând că suntem rude.
Cecil era un tiran, își oferea și-și retrăgea protecția după cum avea chef.
Cu toate astea, n-am șovăit niciodată în hotărârea mea.
Familia mamei era proprietara fabricii de îmbuteliat Bella Bella și,
printre multe altele, singura reprezentanță locală de îmbuteliat Coca-
Cola. Ca atare, de foarte mic am perceput Coca-Cola ca pe o proprietate
personală. Îmi plăcea când băieții făceau comentarii batjocoritoare la
adresa băuturii și mă prefăceam că, de fapt, ținta lor sunt eu, deși nu
mergeam niciodată atât de departe ca Cecil, care declara că o să
snopească în bătaie pe oricine îndrăznea să vorbească urât despre
produsul familiei sale. Deși probabil nu a știut niciodată acest cuvânt,
tatăl mamei mele a fost foarte priceput în relații publice; nu cred că era
cineva în insulă care să nu fi auzit de Bella Bella. Tot noi – sau ei—
sponsorizam două programe la postul local de radio: unul, pentru Bella
Bella în general, Cântece de-odinioară, cam anost, de dedicații muzicale, și
celălalt, doar pentru Coca-Cola, care se chema Concursul Coca-Cola și era
extrem de popular pentru că oferea premii. Se ofereau bilete pentru acest
„program” în școlile din toată insula și întotdeauna era bătaie pe ele. De
două sau trei ori pe săptămână, după-amiaza, grupuri întregi de elevi
mergeau să vadă fabricile Bella Bella. Bunicul le-o servise autorităților că
asemenea vizite pe o platformă industrială modernă aveau un caracter
educativ și, cu toată opoziția îndârjită, dar neluată în seamă a tatălui
meu, autoritățile au fost de acord. La sfârșitul turului, care avea loc în
timpul orelor de școală, fiecare copil primea o băutură gratis; și din nou,
ca și pentru Concursul Coca-Cola, cantitățile trebuiau controlate cu atenție.
Îmi plăcea să însoțesc grupurile la fabricile de îmbuteliere, deși atunci
mi se părea un chin să fiu doar un anonim. Tânjeam să primesc un semn
care să-mi confirme poziția de proprietar sau măcar Hă fiu recunoscut de
vreunul dintre angajați și aveam fantezii în care, în caz de urgență,
puteam Hă dovedesc cât de bine cunosc mașinăriile complexe din
întreprindere. Pentru Cecil era destul de ușor. Nu stătea niciodată cu
grupul, ci bântuia peste tot și era domnul Cecil pentru toată lumea. Făcea
comentarii severe cu privire la limpezimea sau consistența esenței – cu
care cei de la Coca-Cola erau foarte stricți – și în general încerca să ne
sugereze că nu venise ca elev, ci ca spion. Asta făceam și în oraș uneori,
când băgăm în sperieți câte un vânzător care la început ne lua drept
simpli școlari. Câteodată încercam să fac singur pe spionul. Nu-mi reușea
întotdeauna.
4 Cecil avea atâta considerație pentru averea și importanța familiei lui,
că oricine ar fi putut crede că familia începuse să facă bani când Cecil
avea o vârstă la care era capabil să înțeleagă aceste lucruri. Dar nu era
așa. Probabil că Cecil își amintea, la fel cum îmi aminteam și eu, de casa
cea veche a familiei. În spatele casei era un teren mare și acoperit, unde
mult timp am văzut zăcând pe jos un fel de stâlp de metal ruginit, despre
care se spunea că ar fi prima bucată de echipament de îmbuteliere de la
Bella Bella. Bănuiesc că îl foloseau la îmbutelierea manuală, când capsau
capacele unul câte unul. Îmi mai aminteam și de o galerie lungă de lemn,
tot în această casă. Avea niște nișe întunecate unde puteai găsi, pe rafturi,
sticluțe cu esențe colorate și pachețele mici de praf aduse din Anglia.
Etichetele sunau ciudat de științific, parcă erau medicamente, și erau
scrise în alb și negru și frumos tipărite, spre deosebire de ambalajul
colorat, cu desene de fructe, de pe sticlele băuturi făcute din aceste
concentrate.
Bineînțeles că în locuința cea nouă nu exista nici nu semn al acestor
produse făcute în casă. Bănuiesc că lui Cecil îi părea rău. El era Bella Bella
și Coca-Cola. Nu-i plăcea să uite nimeni acest lucru și nu-i plăcea să-l uite
nici el. Știa în detaliu toate activitățile și cifrele de vânzare, fiind acceptat
încă de foarte mic la întâlnirile secrete de afaceri ale familiei, așa că avea
nenumărate povești despre Coca-Cola. Cecil a fost cel care mi-a spus că
băutura era un afrodisiac sau că era considerată așa în unele țări asiatice.
Și cred că tot Cecil a fost cel care mi-a povestit că, pentru a preveni
pierderea ireversibilă a formulei secrete Coca-Cola în vreun accident
straniu, directorii americani nu călătoreau niciodată împreună și nici
măcar nu se urcau cu toții în același lift, deși se prea poate ca istorisirea
asta să fi apărut mai târziu, spusă de altcineva, despre o altă companie.
Despre Cecil însuși se povestea că o dată, mergând într-o excursie pentru
copii pe una dintre insulițele de lângă Isabella, a văzut niște cutii de
Pepsi-Cola aduse pentru picnic și s-a înfuriat atât de tare, că le-a aruncat
peste bord, înainte ca cineva să-și dea seama ce are de gând, și a găsit de
cuviință să-și justifice purtarea față de gazdele nedumerite și oaspeții
indignați printr-un spectacol prelungit de istericale, acuzându-i de ceea
ce el pretindea a fi lipsă de respect față de familia lui. Auzisem povestea
de nenumărate ori, devenise un soi de legendă. O spunea și Cecil însuși,
de câte ori avea ocazia, când era deja adult și privea cu nostalgie către
zilele minunate ale copilăriei. Copil fiind, Cecil era într-o oarecare
măsură educat. Îi plăcea să se creadă excentric și violent, iar familia îl
încuraja, încântată să audă năzbâtiile lui. Era agresiv din fire și am
impresia că pasiunea de a-și crea mereu povești de viață adevărată îl
tulbura. A fost singurul om pe care-l știu, care încă din copilărie a
încercat să fie un „personaj”.
Tatăl meu îl ura pe Cecil. Era, de fapt, o reacție lipsită de vlagă la
disprețul pe care i-l arăta Cecil, care n-avea niciun pic de respect pentru
cei mai în vârstă. Tata spunea de multe ori:
— Bruta asta mică o să ajungă s-atârne în laț, ascultă la mine!
Urându-l pe Cecil, ura și băutura și jurase, legământ pe care nu cred că
l-a încălcat vreodată, să nu se atingă de ea. M-am dus la Cecil și i-am spus
și de jurământ, și de abstinență, la care el ini-a răspuns:
— E o băutură pentru oamenii tineri.
I-am dus răspunsul înapoi tatălui meu, care a turbat de furie. Fiecare
era iritat de disprețul celuilalt, fiecare voia să-l pună la pământ pe
celălalt, iar eu făceam pe intermediarul între bărbatul între două vârste și
băiatul nesăbuit.
— Buni, am zis într-o zi, referindu-mă la tatăl lui Cecil, buni s-a dus în
America să-și ia o pipă.
— Și tu crezi chestia asta? Și-o fi cumpărat poate o pipă când a fost în
America, dar nu s-a dus special.
— Cecil mi-a spus.
— Dacă într-adevăr crezi, înseamnă că ești mai prost decât idiotul ăla.
În altă zi, când a auzit că mă duc cu școala la Bella Bella, s-a dus la
cursa de prins șoareci, a cos un șoarece mort și mi-a șoptit la ureche, cu
un zâmbet îngrijorător pe figură:
— Pun pariu cu tine pe șase cenți, ba nu, pe un șiling, că n-ai curaj să
arunci șoarecele ăsta în coloranții ăia sau ce-or folosi ei. Pun pariu că n-ai
curaj.
Una dintre probleme era că familia mamei mele începuse să se
îmbogățească cu cinci sau șase ani prea târziu. Când ai mei se
căsătoriseră, tata era cel care-și permitea să ofere protecție și, ca atare, cel
care putea fi arogant. Avea peste treizeci de ani, era destul de cunoscut în
cercurile misionarilor și era considerat un om cu viitor în departamentul
de educație. Una dintre dovezile acestei glorii de tinerețe se găsea în
biblioteca lui, unde ținea un volum subțire și vechi, numit Misionarul
Martir din Isabella. Era un volum din seria Misionarii Martiri: în paginile
împodobite de la sfârșit, era o listă cu toate numele lor, unii veniți din
locuri ca Threbaw, de pildă, de care eu nu auzisem niciodată. Martiriul
de care se povestea în cartea despre Isabella nu era unul neapărat
sângeros: misionarul murise la o vârstă înaintată, în patul lui, în țara lui,
dar din cauza malariei de la tropice. Cartea era compusă din fragmente
de jurnal, ale misionarului și ale soției sale, scrisori și predici, și se
termina cu o orație la mormântul lui. Erau și multe fotografii, făcute în
așa fel încât Isabella să apară ca un loc nemaipomenit de sălbatic. Într-
una din poze apărea și tata când era tânăr, aproape un băiețandru,
încadrat de mai mulți oameni, în fața unei case de lemn cu acoperiș de
paie. Reproducerea era de proastă calitate, luminile și umbrele erau
neclare, iar tata, îmbrăcat în costumul demodat care îi era atât de mic,
încât aveai impresia că-l strânge de gât și-i proiectează bărbia în față,
avea o figură nedumerită de aborigen pierdut într-un luminiș dintr-o
pădure de la capătul lumii. Această impresie nu era complet contrazisă
de text, pentru că jurnalul și scrisorile misionarului și ale soției sale
proiectau o imagine uluitoare a lumii. Centrul acestui univers era
activitatea lor de misionari; totul pornea de la ea și se termina cu ea.
Isabella devenea un soi de tărâm biblic, plin de simboluri, miracole și
semne ale gloriei Domnului, un tărâm al peregrinărilor pline de
Htoicism prin mijlocul unei mulțimi batjocoritoare, care sfârșeau cu
întâlnirile cu oficialii ostili, îmbrăcați în haine kaki și disputele cu
brahmanii prefăcuți, în veșminte orientale, care încercau să distrugă
lucrarea Domnului. Era o insulă pe care nu o recunoșteam. La fel cum
nu-l recunoșteam nici pe tata în paginile de jurnal al soției misionarului.
Ea fusese cea care îl descoperise. Ea era cea care văzuse în el, așa tânăr
cum era, însemnele harului divin. Citeam, neîncrezător, cum acel tânăr,
tatăl meu, „proclama teroarea legii” și îndemna „mulțimea
disprețuitoare” să primească „harul Evangheliei”. De fiecare dată venea
în ajutorul protectoarei sale atunci când „lupta dintre ea și adversarul
viclean devenea inegală”.
— Dă-mi voie să vorbesc, spunea el.
Ea se așeza în spatele lui, iar el, precum „un bidiviu aprig care exultă
în tumultul bătăliei, se avânta unde pericolul era mai mare și atunci
adversarul era redus la tăcere”.
Într-una din duminici, îl aștepta la casa Misiunii, întârziase, iar ea era
din ce în ce mai neliniștită. Și, deodată, l-a zărit în depărtare, pedalând pe
bicicleta lui cea veche, pe șoseaua prăfuită și plină de gropi, și toate
reproșurile au dispărut. Și-a închipuit că avusese o pană. Îl vedea venind
„pe bicicletă, ca și cum ar fi fost pe un măgar, să-și continue misiunea din
ziua de Sabat”. El urca încet povârnișul, pe lângă gardul înalt de nalbă.
Nu se mai zărea din el decât turbanul alb care strălucea în soare, iar ei i se
părea că vede un înger coborât din rai să propovăduiască Evanghelia
nemuritoare celor ce sălășluiesc pe pământ.
Această pagină din jurnal m-a impresionat într-un mod inexplicabil.
De fiecare dată când ajungeam la acest pasaj din carte, aveam impresia că
va urma punctul culminant. Dar în tot restul cărții nu se mai pomenea
nimic de tata. Soția misionarului, mult mai tânără decât el și, din
relatările amândurora, destul de fragilă, se îmbolnăvise și fusese trimisă
acasă și, după câțiva ani de muncă solitară, a urmat-o și el. Așa că
povestea tatălui meu nu ducea nicăieri. Când citeam această carte aveam
impresia că tata fusese despărțit de adevărata lui țară, care, în imaginația
mea, era la fel de minunată ca insula descrisă în jurnalul femeii: în niciun
alt loc nu ar fi fost posibil ca cineva să perceapă magia unui turban alb, a
unui gard de nalbă, a unei biciclete și a soarelui dintr-o dimineață de
duminică. Mi se părea că tatăl meu naufragiase, ca într-un basm, pe
această insulă și că, o dată cu trecerea anilor, șansele de a fi salvat
dispăruseră. Ținea această carte fantastică în bibliotecă, dar nu vorbea
niciodată despre ea și nu l-am văzut niciodată s-o citească. Poate și el
avea impresia că se povestește despre un alt om.
— Maică-ta și ai ei pot face cât vor pe grozavii, spunea el când venea
vorba de Coca-Cola sau când mă întorceam după un sfârșit de săptămână
petrecut cu Cecil, dar eu mi-aduc aminte de vremurile când mama maică-
tii îi vindea lapte mamei mele. Vindea și avea grijă și de vacă. Mulgea
vaca – în oală, în sticle, în găleată, în ce apuca – și vindea laptele pe loc,
chiar acolo, în stradă. Și pe urmă se ducea acasă, cu vaca de funie. Mi-
aduc aminte de timpurile când bunică-tu, lasă Legislativu’ și Executivu’ –
bunicul dinspre partea mamei fusese numit membru atât în Consiliul
Legislativ, cât și în cel Executiv, mi-amintesc când umplea sticlele cu
pâlnia.
Dar asta era departe de a-mi știrbi admirația pe care le-o purtam. În
mintea mea, imaginea bunicii care-și ducea vaca acasă era una pur
pastorală, compusă din imagini de calendar cu grădini englezești
suprapuse peste cele ale satelor pline de noroi și de verdeață din Isabella:
ulițele în răcoarea dimineții, șanțurile verzi și pline de iarbă, colibele de
paie și grădinițele din fața lor în care găseai flori de toate culorile. Bunica
era un personaj de poveste, la fel de pitoresc ca și soțul ei. Mi-i imaginam
cum stătea la măsuța de lemn, la lumina unei lămpi cu gaz și „umplea”
meticulos sticlele cu o pâlnie, iar munca pe care o făcea părea că trăiește
prin ea însăși, era aproape sacralizată. În mintea lui părea să fi avut un țel
care l. Ranscende neînsemnătatea actului imediat, acela «le a amesteca
diverse rețete de băuturi răcoritoare, a căror calitate și conținut rămâneau
însă de o importanță covârșitoare. Rezultatul uimea o lume întreagă, iar
mulțimea batjocoritoare era redusă la tăcere. Doar el nu era surprins. Așa
cum nu era surprinsă nici nevasta lui, care, într-un ritual la fel de sacru,
nu privea niciodată straturile de flori printre care trecea în fiecare zi, ca o
penitență, să-și ducă animalul cel dătător de lapte.
E ușor de imaginat cât de umilitor era pentru tatăl meu ca el, care o
luase de nevastă pe fiica vânzătorului, să ajungă peste ani în rolul de
profesor prost plătit, acceptat printr-o imprudență în această alianță de
către familia industriașului bogat. Iar faptul că mama se purta ca și cum
și-ar asuma tacit această vină nu ajuta la nimic. Ea nu primise acea
educație în stil englezesc, astfel că diferența dintre ea și ceilalți frați nu
era doar una de vârstă. Unul dintre efecte era că întotdeauna își exagera
vârsta. Îi plăcea să creadă că e puțin demodată și că are mai multe în
comun cu părinții decât cu frații. Asta era felul ei de a ieși din această
situație complicată. Și cred că a reușit. Educația învechită pe care o
primise și care îi cerea să accepte totul fără să se plângă avea să-i fie de
ajutor. Accepta excesele soțului ei, la fel cum accepta și disprețul tacit al
familiei – și cel fățiș al lui Cecil – față de el. Simțindu-se mereu vinovată,
continua să fie loială ambelor părți, chiar și după ce tata a refuzat să se
mai ducă la părinții ei.
Astfel că, de foarte mic, mi-am dat seama cât de straniu este acest
aranjament prin care două ființe pe care nu le leagă nimic trebuie să
trăiască împreună. Probabil că așa s-ar putea explica episodul care a avut
loc când eram în clasele primare, învățam substantivele masculine și
feminine din Gramatica lui Nesfield. Stareț, stareță; cerb, căprioară;
vulpoi, vulpe.
— Soț?
Era rândul meu. Eram îngrozit.
— Soț, băiete?
Știam că trebuie să zic ceva. Am ieșit din bancă și m-am îndreptat spre
catedra domnului Shepherd, care mă privea nedumerit. M-am oprit în
picioare în fața lui. S-a aplecat îngrijorat spre mine și atunci i-am șoptit la
ureche:
— Soție.
După treizeci de ani, bărbatul e de acord cu copilul: este un cuvânt
îngrozitor.
Pentru Cecil, copilăria a fost o perioadă extraordinară; n-a încetat
nicicând să o regrete. Pentru mine a fost altfel. De-abia așteptam să
termin cu ea o dată pentru totdeauna. N-am avut nici greutăți, nici
neajunsuri, dar, în ceea ce mă privește, a reprezentat o perioadă marcată
de neputință, confuzie, singurătate și fantezii rușinoase. Un timp al
secretelor ce trebuiau îngropate – așa cum s-a întâmplat cu cuvântul
„soție”, o descoperire despre lume pe care mi-era rușine să o împărtășesc
– și tânjeam doar să respir aerul curat al maturității și responsabilităților,
unde totul este limpede și accesibil, iar eu sunt ca o carte deschisă. Îmi
uram secretele. Memoria mea docilă a anihilat multe dintre ele și mi-a
redus copilăria la o serie de imagini fragmentate și încețoșate. Chiar și
așa, e destul de dureros.
Prima mea amintire despre școală este episodul când i-am dat
învățătoarei un măr. Chestie care mă nedumerește, pentru că în Isabella
nu creșteau mere. Trebuie să fi fost o portocală, dar memoria mea insistă
pe imaginea mărului. E clar că procesul de selecție are o hibă, și totuși, tot
ce am la îndemână este această versiune fragmentată. În această versiune
apar câteva lecții. Una este despre încoronarea regelui Angliei, care avea
o coroană atât de grea, încât putea să o țină pe cap doar câteva secunde.
Mi-ar plăcea să aflu mai multe, dar filmul sare la un alt episod, din altă
clasă, despre grozăviile aritmeticii. Exact ca într-un vis din care te trezești
cu puțin înainte să cazi – deși nu întotdeauna; acum puțin timp, cu
siguranță din cauza efortului de a-mi aduce aminte și de a scrie aceste
lucruri, am visat că eram în acest oraș și eram dus de apele repezi ale
Tamisei, fără putere să mă împotrivesc și singurul mod de a mă opri a
fost să mă proptesc în stâlpii de beton ai unui pod apărut de nu știu
unde. Și, în vis, am simțit forța impactului și am auzit oasele trosnind și
am știut că nu-mi voi mai putea folosi niciodată picioarele – ca într-un
vis, ziceam, groaza pe care ini-o provocau orele de aritmetică dispare.
Sunt într-o școală nouă. E și Cecil acolo. E prima zi din an, prima serbare,
primul careu. „Stâng, drept. Băieții să se-ncoloneze, stâng, drept. Băieții
din careu, stâng, drept, stâng, drept! Spre clasă, înainte marș! Stâng,
drept!” Mărșăluiesc și iar mărșăluiesc. Scriu exact ceea ce aud. Aceste
marșuri nu mi se par nimic mai mult decât o larmă și o agitație inutilă.
Școala în sine este o inutilitate.
— Azi, spune profesorul, în timp ce vă notez eu numele aici, în
catalog, vreau să vă așezați cuminți și să vă apucați să scrieți o scrisoare
de intenție pentru o slujbă pe care să v-o luați după ce terminați școala.
Ne dă toate detaliile despre postul respectiv și apoi ne scrie pe tablă
începutul scrisorii și încă două, trei propoziții pe care noi să le copiem în
caiete. Știu că sunt prea mic ca să mă angajez, așa că sunt complet
nedumerit. Dar niciun alt coleg nu pare să aibă probleme. Așa că mă
apuc să scriu:
„Stimate domn,
Vă rog frumos să primiți aplicația pentru postul liber de controlor de
îmbarcare pe care l-ați publicat în ziarul Isabella Inquirer. Sunt elev la
Școala de Băieți din Isabella și studiez engleza, aritmetica, citirea, scrierea
și geografia. Am convingerea că aceste calificări vor fi pe măsura
așteptărilor dumneavoastră. Eu termin orele la trei și trebuie să ajung
acasă până la patru și jumătate. Cred că o să pot ajunge la serviciu pe la
trei și jumătate, dar la patru va trebui să plec. Am nouă ani și șapte luni.
Cu speranța că această scrisoare va beneficia de toată atenția
dumneavoastră, vă asigur, stimate domn, de întreaga mea considerație și
vă rămân cu loialitate și devoțiune la dispoziție.
Al dumneavoastră, R.R.K. Singh”
Profesorul, care a terminat de completat catalogul, îmi citește cu voce
tare scrisoarea în fața întregii clase. Toți colegii mei izbucnesc în râs. Știu
că e o scrisoare absurdă, dar mi s-a cerut să o scriu. Apoi citește și
scrisorile altor colegi, ca Browne și Deschampsneufs, și atunci înțeleg.
Sunt niște lucrări exemplare. Dar de unde au știut ei să le scrie? Cine îi
învață pe ei despre lume și școală?
De fapt, despre Deschampsneufs nu știam prea multe. Dar aveam să
aflu în curând. Renumele familiei sale era o chestie destul de nebuloasă,
ilar îl respectam cu toții. În fiecare zi, doi servitori ni uniforme, un bărbat
și o femeie, îi aduceau pachetul cu mâncare și îl întindeau pe fața de
masă imaculată pe care o așezau pe bancă. O dată, m-a luat la el acasă să-
mi arate vița-de-vie întinsă pe spaliere la ei în grădină. Mi-a povestit e a
era singura vie din toată insula și că avea o istorie cu totul specială. Tot
atunci mi-a arătat și actul lui de mașini de jucărie Meccano. Bineînțeles că
imediat am pus vița-de-vie și mașinile Meccano deasupra ambițiilor
mărunte pe care le aveam eu, deși, până în acel moment, habar n-aveam
de existența lor. Erau niște lucruri atât de tipice pentru un băiat ca
Deschampsneufs! Și tot datorită acestei abilități de a se descurca în lume,
avea diverse păreri despre regele aflat la domnie, făcându-și cunoscută
preferința pentru cel de dinaintea lui, al cărui portret atârna încă pe
pereții școlii. Aceste păreri, atât de viu exprimate, au dat culoare propriei
mele perspective asupra celor doi monarhi în toți anii care au urmat.
Browne nu avea nici vie, nici mașini Meccano.
Dar și el știa tot ce e de știut despre lume. Cuvintele lui îmi păreau
esența înțelepciunii adunată din o sută de familii de negri. Browne știa
tot ce face poliția și cred că avea legături destul de Htrânse cu acei negri.
Browne era la curent cu toate evenimentele și răspândea amănunte
picante despre diverși sportivi. Era și o persoană destul de cunoscută.
Știa foarte multe cântece și, de câte ori trebuia să cântăm ceva la școală, îl
rugam pe Browne. La concerte purta o pălărie de paie și un costum pe
măsură, cu papion la gât și, de fiecare dată când apărea pe scenă, oamenii
aplaudau cu înflăcărare. Cel mai mare succes al lui era un cântecel numit
Sunt un negrișor fericit; mimica și gesturile erau atât de reușite, că oamenii
se tăvăleau de râs pe sub scaune, așa că foarte rar puteai auzi și versurile.
Îl invidiam cu adevărat pe Browne pentru faima și respectul de care se
bucura. Pentru el, lumea era deja clar proiectată și organizată.
La fel era și pentru mezinul familiei mele. Cecil nu numai că a trăit o
sută de ani, dar avea și o memorie fantastică. Făcea mereu referiri la
trecut și avea deja darul de a recunoaște întâmplările construite după
același tipar. Mai era și sora mai mare a lui Cecil, Sally. Eram îndrăgostit
de Sally, dar mi se părea că nu reușesc niciodată să-i atrag atenția. Avea
un grup de fete din alte familii, care se purtau foarte solemn când erau cu
ea, străduindu-se să pară mature. Sally citea reviste americane și în
special rubrica de modă, despre care discuta intens cu fetele. Mai vorbeau
și despre filme, într-un stil pe care-l cunoșteam prea bine. Nu le prea
interesau poveștile în sine, ci actorii care le interpretau și fiecare dintre
ele părea să știe detalii exclusive și înălțătoare despre unul sau altul
dintre ei. Cunoștințele lor mă descurajau. Pe Sally o preocupau în mod
special nasurile actorilor. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că acest
amănunt ar putea fi demn de interes. Să fi fost Peter Lawford cel care
avea un nas pe măsura preferințelor ei? Nu, asta a fost mulți ani mai
târziu. De fapt, acest interes era o aluzie pentru noi, cei care o ascultam,
la propriul ei nas, care avea o perfectă formă indo-ariană și niște nări,
după cum ea însăși ne spunea, exact de forma bobului de mazăre. Cum
puteam să mă descurc cu o fată ca Sally?
Felul în care reacționam la propria-mi neputință și incongruență nu
avea să simplifice lucrurile, ba din contră. De exemplu, am hotărât să-mi
iau alt nume. Ai mei se numeau Singh. Numele bunicului dinspre tată
era Kripal. Ca să-și construiască identitatea oficială necesară în acea lume
nouă pe care o venera, îmbrăcat în veșmintele lui aborigene, tata a
combinat aceste nume într-unul singur: Kripalsingh. Numele meu mic
era Rânjit, așa că în certificatul meu de naștere apăream ca Rânjit
Kripalsingh. Aveam, deci, două nume. Cei din familia Deschampsneufs
aveau toți câte cinci, în afară de numele de familie, toate franțuzești, toate
scurte și toate comune, dar acest conglomerat de nume obișnuite sugera
ceva inedit, ieșit din comun. Mi s-a părut că e dreptul meu să intru în
acest joc. Am împărțit Kripalsingh în două, reînviind, după cum eram
îndreptățit s-o fac, mai vechea ruptură. Și apoi mi-am dat prenumele
Ralph, așa că mă semnam R.R.K. Singh. La școală mi se spunea Ralph
Singh. Numele Ralph mi-l alesesem datorită inițialei, aceeași cu cea din
prenumele meu adevărat. Acesta era felul meu de a-mi îndulci visele sau
dezamăgirile. Pe deasupra, era și mai ușor să semnez lucrările la școală,
unde figuram ca Singh R. De pe la opt ani până pe la doisprezece, ăsta a
fost unul dintre cele mai apăsătoare secrete pe care le aveam. Adevărul a
ieșit la iveală când am terminat școala primară și ni se verificau registrele
ca să putem merge la Colegiul Isabella Imperial. Ni s-au cerut certificatele
de naștere.
— Singh, certificatul acesta îți aparține?
— Nu știu sigur, nu-l văd de-aici.
— Ce glumeț ești! Aici scrie Rânjit Kripalshing. Tu ești? Sau ai intrat
clandestin la școală?
A trebuit să dau explicații.
— Rajit este numele meu secret, am spus. E o tradiție în anumite caste
hinduse. Numele secret este numele meu adevărat, dar nu trebuie rostit
în public.
— Dar asta înseamnă că ești anonim.
— Exact. Tocmai de aceea a trebuit să găsesc prenumele Ralph.
Numele cu care te strigă lumea nu are nicio semnificație și poate fi luat în
derâdere de oricine.
Aceasta a fost singura explicație pe care am fost în stare să o născocesc.
Deși nu a fost rostită nici cu aceste cuvinte, nici pe acest ton. De fapt, din
câte îmi amintesc, stăteam foarte aproape de profesor și aproape că-i
șopteam. Era un om care se mândrea cu vederile lui largi. La aflarea unor
asemenea lucruri noi, devenise aproape umil. Apoi am discutat despre
numele Singh și a trebuit să-i spun de mai vechea ruptură dintre cele
două. Curiozitatea lui s-a transformat în nedumerire. În cele din urmă, a
spus cu voce tare, să-l audă toată lumea:
— Băiete, dar tu ești singur pe lume?
 Astfel că întreaga poveste s-a încheiat cu râsete și zâmbete
îngăduitoare. Dar mai era și tata. N-a fost prea încântat să semneze o
depoziție prin care fiul lui, care venise pe lume ca Rânjit Kripalsingh, se
transforma în Ralph Singh. A perceput toată povestea ca pe un afront, o
nouă dovadă a influenței negative pe care Cecil și familia mamei mele o
aveau asupra mea.
A fost o istorisire sumară a acestui episod. Când scriem despre dureri
din trecut, devenim superficiali cu mare ușurință; astfel mascăm și
ironizăm acele suferințe. Nu e cazul să scriu despre greutăți materiale,
căci nu au existat. Dar purtam povara tuturor secretelor mele: secretul
tatălui meu, care era doar un biet proferor înverșunat, secretul acelui
cuvânt, soție, secretul numelui pe care îl purtam. Și la toate astea s-a
adăugat un alt secret, cel mai apăsător dintre toate. Era secretul de a fi
„observat”. Din cercetările pe care le-am tot făcut de atunci, reiese că
acest lucru fie se-nțelege imediat, fie deloc. Mi se părea, ca să vă
împărtășesc simptomele mele, că mă aflam sub o protecție necunoscută,
că o cameră de luat vederi cerească îmi înregistra fiecare mișcare, fiecare
gest, imparțial, fără să mă judece, fără să-mi arate compasiune. Eram
observat, stârneam curiozitate. Dar aveam să supraviețuiesc. Faptul că
eram conștient de acest lucru mi-a dat putere în momentele dificile, dar a
rămas cel mai rușinos secret al meu.
Atât de multe secrete! îmi doream să scap de toate! Dar în Isabella ăsta
era un lucru dificil de (acut. Era greu, la școala aceea, printre băieții aceia.
Făcuserăm din întreaga insulă un mare secret. Orice avea legătură cu
viața noastră cotidiană stârnea râsul de îndată ce era menționat în clasă:
nume de magazine, de străzi, mâncarea luată de la colț. Faptul că râdeam
de ele ne confirma că nu aveam nicio legătură cu toate aceste lucruri la
care aveam să ne întoarcem de îndată ce se termina școala. Infirmam
orice relație cu locurile și cu oamenii pe care îi vedeam pe fereastra din
clasă, noi, cei care dăruiam mere profesoarelor și scriam eseuri despre
vizite la fermele din zone temperate. Chiar și atunci când secționam
floarea de nalbă sau spuneam în cor denumirile păsărilor din insulă,
școala rămânea o sferă privată.
Aveam în clasă un coleg care se chema Hok. Îmi plăcea că era
inteligent, îmi plăcea cum arăta, îmi plăceau gesturile lui ușor
neîndemânatice, mișcările efeminate cu care arunca mingea. Avea niște
degete lungi și frumos conturate, cu care avea obiceiul să se joace când
era emoționat. Îl invidiam pentru felul său rafinat de a fi, așa cum și el
trebuie să mă invidiat pentru felul meu de a mă purta. Cu
Deschampsneufs făceam concursuri de râgâieli, cu Hok intram în altfel
de competiții. Colegii noștri hotărâseră că amândoi eram prea „agitați”.
Așa că am decis să vedem care e mai agitat decât celălalt. La anumite
materii, ne zgâiam la tavan întreaga oră, fără să auzim când eram strigați.
În timp ce vorbeam, mâncam din hârtie. Când venea vorba de asta, nu-i
puteam ține piept lui Hok. Mânca tot ce prindea și o dată, într-o oră, până
să-și dea seama, a înghițit o pagină întreagă din manual. Eu, în schimb,
care știam că tata, profesorul de acasă, mă supraveghează, trebuia să mă
mulțumesc cu puținele ocazii pe care le aveam. Am început să-mi rod
gulerul; Hok aproape că a rămas fără. O dată am început să-mi mestec
cravata de școală, până am făcut-o zdrențe; din gura lui Hok nu mai ieșea
nici urmă de cravată, a mâncat-o ca pe gumă. Mai era și un alt lucru care
ne lega. Amândurora ne plăceau cărțile neobișnuite. Ne zăream foarte
des în Biblioteca Carnegie; ne furișam și încercam să ne ascundem unul
de altul, să nu ne dăm de gol, să nu dezvăluim titlurile cărților care ne
atrăgeau atenția. Dar l-am prins. Se îndeletnicea cu niște volume de
scrieri chinezești. Numele îi trăda originea chineză, dar Hok nu era sută
la sută chinez. Avea o amestecătură de sânge sirian sau european și,
bănuiam eu, african. O combinație reușită, din care a ieșit acest băiat
sensibil și interesant.
Din când în când, clasa noastră mergea la colegiul de pregătire a
profesorilor, să le dăm studenților-profesori ocazia de a face practică.
Cum mergeam încolonați, atrăgeam atenția diferiților oameni, spre
rușinea și câteodată furia profesorului nostru. Dar, stând aliniați, recream
sfera noastră privată și mergeam pe străzi ca niște turiști lipsiți de
respect, pentru care toate lucrurile familiare localnicilor sunt doar niște
caraghioslâcuri sau simplu obiect de delectare: fragmente de conversație,
strigătul vânzătorilor ambulanți, căruța trasă de măgari. Așa ne bucuram
noi de orașul nostru într-o dimineață, când câțiva băieți au început să
chicotească și să-și agite mâinile prin aer, ca să-i atragă atenția
profesorului. Unul a zis:
— Domnu’ profesor, Hok a trecut pe lângă maică-sa și s-a făcut că nu o
vede.
Profesorul, scoțând la iveală sentimente neașteptate, s-a arătat
indignat:
— E adevărat, Hok? Mama ta, băiete?
Tot grupul a încremenit. Hok privea în pământ și s-a făcut roșu ca
racul, frecându-și mâinile. Ne-am uitat după mama lui, ființa pe care Hok
voia să o țină ascunsă, deși o vedea în fiecare zi, de la care își lua rămas-
bun în fiecare dimineață și pe care o revedea după doar câteva ore, la
prânz. A fost într-adevăr o surpriză: era o negresă scundă și îndesată, cu
o figură destul de comună. Mergea legănat, fără să-l bage în seamă pe
băiatul ei, pe lângă care tocmai trecuse, avea o pălărie roșie pe cap și
bălăngănea un coș gol, îndreptându-se cu siguranță spre piață.
— Hok! a răcnit profesorul. Du-te și vorbește cu maică-ta!
A suflat în fluier, iar noi am luat poziția de drepți, exagerând un pic cu
milităria ca să-i impresionăm pe trecători, pe localnici, pe oamenii de
rând. Hok continua să-și privească ghetele și să-și frământe mâinile,
scărpinându-și pe rând fiecare palmă.
— Hok, te duci chiar în clipa asta și vorbești cu ea!
Ea se îndepărta senină. Hok s-a întors și a început să meargă încet
către ea. Era chiar la colț. Imediat, avea să dispară din raza noastră
vizuală.
— Hok, fugi! M-auzi? fugi!
O Profesorul nostru a început și el să alerge după Hok, amenințându-l
cu vărguța de tamarind. Hok a zbughit-o, alergând anevoios ca o fată, iar
noi, în siguranță și fără secrete trădate, am rămas în poziție privindu-i. L-
am văzut prinzând din urmă silueta bondoacă, cu pălărie și coș, am
văzut femeia care, fără îndoială speriată de zgomotul pașilor în fugă, s-a
întors către el înainte ca Hok să ajungă la ea; am privit-o aplecându-se
către el, cu fața ciocolatie ca din desene animate lipită de cea purpurie a
lui Hok, apoi despărțindu-se, femeia luând-o pe după colț, iar băiatul
întorcându-se încet spre noi, cu fața umflată și roșie, de parcă era gata să
explodeze. Hok cel agitat, Hok cititorul avid de scrieri stranii, Hok
mâncătorul de cravate și hârtie era acum trădat și la fel de comun ca și
strada pe care pășea. Bietul băiat plângea.
Știam că plânge tocmai pentru că această demascare îl face comun. De
această trădare râdeau mai devreme băieții. Nu era doar faptul că mama
lui era neagră și de rând, deși conta și asta. Ceea ce avea importanță era
că fusese exclus din acea sferă privată și fantastică unde își trăia
adevărata viață. Ultima carte pe care o citise fusese Eroii. Ce diferență era
între mama lui Perseu și mama lui! Ce diferență între priveliștile albe,
albastre și verzi pe care tocmai le cunoscuse și strada asta! Între stradă și
raftul cu scrieri chinezești din Biblioteca Carnegie, între femeia placidă
care se ducea la cumpărături și numele de Confucius pe care fiul ei îl
câștigase printre noi pentru că era chipeș și sclipitor. Simțeam că
trăsesem cu ochiul, fără niciun drept, la secretele altcuiva. Stând pe
strada aceea umbrită, plină de grădini și, după cum mi-o amintesc acum,
destul de frumoasă, deși atunci mi se părea anostă, stând acolo simțeam
că Hok are aceleași vise ca și mine, că e și el, probabil, unul dintre cei care
sunt observați, că și el trăiește în imaginație departe de noi, departe de
insula pe care și el, ca și tata, ca și mine, naufragiase.
Ar trebui să explic. Prețuiam și respectam familia mamei mele și
fabrica lor de îmbuteliat. Dar în lumea mea secretă, eram fiul tatălui meu
și un
Singh. Subiectul lecturilor secrete ale lui Hok era China. Eu citeam
despre indieni și arieni, cavaleri și călăreți și rătăcitori. Descifrasem chiar
și volumele dificile ale lui Tod. Aflasem despre tărâmurile arienilor
asiatici și persani, despre care unii credeau că existaseră chiar și la Polul
Nord. Trăiam o viață misterioasă într-o lume a câmpiilor nesfârșite, a
munților înalți și golași, cu zăpadă pe vârfuri, o viață printre călăreți
nomazi, care ridicau în fiecare zi corturile lângă stâncile cenușii și
înfruntau în fiece dimineață ceața și ploaia și vremea potrivnică. Eram un
Singh. Și visam cum nomazii își caută căpetenia de-a lungul și de-a latul
câmpiilor din Asia Centrală. Și atunci un înțelept venea și le spunea:
— Nu căutați unde trebuie. Adevăratul vostru conducător se află
departe, naufragiat pe o insulă a cărei înfățișare vă este străină.
 Mare, plajă și cocotieri, munți și zăpadă: așezam imaginile una lângă
alta.
În momente ca acestea insula mi se părea insuportabilă. Iată paradoxul
fanteziei mele. Studiam cu atenție fiecare detaliu înconjurător; sufeream.
Am descoperit că durerea mea era mai mare ca a celorlalți. Într-una din
zile mergeam cu tatăl lui Cecil pe drumul de țară. Ne aflam într-o zonă
mlăștinoasă. Colibele de răchită putrezită de ape, înghițite de noroi se
aliniau în fața noastră. Era o zi ploioasă și cenușie, cu un cer amenințător,
care parcă stătea să se prăvălească. Apa din șanțuri era neagră și densă ca
petrolul, oamenii mișunau peste tot, aproape dezbrăcați, muncind în
picioarele goale în noroiul care le decolora trupurile și fețele și zdrențele
în care lucrau. Eram mai mult decât mâhnit, mai mult decât furios. Mă
simțeam în pericol. Probabil că starea mea era contagioasă, căci tatăl lui
Cecil a spus deodată: „Oamenii mei.”
Încă mă întreb cum de acele cuvinte calme, egale au avut așa un efect
asupra mea. L-am urât pe cel care le rostise. Pentru prima dată, mă
dezamăgea. Îl priveam ca pe un ascet, pios și drept. Mă gândeam că
poate aceste calități pe care le admiram la el apăruseră o dată cu banii și
succesul căruia îi eram atât de dedicat și eu. Pentru multă vreme, chiar și
după acest incident, am continuat să atribui aceste calități acelor oameni
care făcuseră avere cu eforturi îndelungi. Admiram faptul că nu epata
niciodată, că reușea să-și separe munca de viața de familie. Prețuiam
gusturile lui discrete, autentice. În veranda din spate, unde majoritatea
oamenilor țineau termometre de la companii care produceau cauciuc și
calendare promoționale de la diverse firme, el avea picturi religioase și
fotografii cu actori indieni. Nu-l interesa câtuși de puțin cinematografia și
să vadă într-o casă poze cu staruri de la Hollywood i s-ar fi părut extrem
de vulgar. Dar actorii indieni din veranda lui stăteau pe același plan cu
picturile religioase: împreună erau un fel de act de pietate față de trecut,
de respect față de tărâmul strămoșilor lui. Din detalii de acest fel era
compusă imaginea pe care mi-o creasem despre el.
Iar acum eram dezamăgit. Bănuiesc că mă așteptam la mai multă
pasiune, la o mai mare durere. Dar am păstrat aceste gânduri numai
pentru mine și am rostit doar:
 — De ce nu le dau și ei niște încălțări?
„Ei” se referea la plantațiile lordului Stockwell, ai cărui supraveghetori
aveau niște case cu stâlpi înalți din beton, ziduri cafenii și acoperișuri
cărămizii din tablă ondulată, case care ne-au apărut imediat în față,
așezate una lângă alta, fără grădini care să le facă vii și la fel de pustii și
lipsite de copaci ca și plantațiile de zahăr pe care erau construite. Ce
recoltă jalnică! Durerea pe care o simțeam era în întregime a mea. Tatăl
lui Cecil mi-a răspuns:
— Încălțările costă.
Câmpurile au rămas în urmă, șoseaua șerpuia printre magazine și case
cu două etaje. Se circula cu greutate pe șoseaua principală din micuțul
oraș, iar noi mergeam în spatele unui camion plin cu saci de făină,
acoperiți cu o prelată. Tolăniți pe mușamaua rece, stăteau doi indieni uzi
până la piele, care probabil încărcaseră sacii în camion. Ne studiau de
acolo, de sus. Tatăl lui Cecil, având experiența vârstei, era deprins să
ignore asemenea priviri insistente. Eu le-am întors privirea; mă uitam
încă plin de compătimire. Nici urmă de milă sau simpatie în ochii
șoferului nostru, era doar nerăbdător să-i depășească și să-și vadă de
drum. În cele din urmă, a crezut el, s-a ivit și ocazia. Doar că a calculat
greșit viteza mașinii care venea din sens opus, așa că a trebuit să taie
calea camionului, care a pus o frână bruscă. Șoferul nostru era nou în
meserie, era mulțumit de slujba lui și voia cu orice preț să și-o păstreze.
Tăcerea care s-a lăsat în mașină s-a transformat în tensiune. Când a
trebuit să încetinească din nou, s-a dovedit prea prudent. Camionul ne-a
depășit imediat. Indienii nu mai erau tolăniți; se ridicaseră în picioare.
Au început să ne înjure. Am urât întotdeauna obscenitățile, iar să fiu
nevoit să le ascult de față cu tatăl lui Cecil era deja prea mult. Am ridicat
geamul. Indienii au trecut de la cuvinte la gesturi obscene, iar gesturile s-
au transformat curând în amenințări. Ne sugerau că acum ne știu
numărul mașinii și că o să ne găsească ei și o să ne împuște și o să ne taie.
Chestia asta a durat minute în șir.
În cele din urmă am ieșit din oraș și camionul a început să accelereze.
Șoferul nostru nici măcar n-a încercat să-i ajungă din urmă. Când
camionul a ieșit din raza noastră vizuală, tatăl lui Cecil a clacat. Sau,
după cum spune el, și-a ieșit din fire. Își încleșta și descleșta pumnii,
dădea din mâini, lovea în scaunul șoferului, care, probabil de milă sau
poate pentru că se temea să nu-l nimerească, a tras pe dreapta și, cu
mâinile țintuite pe volan, privea absent, pe deasupra ștergătoarelor.
— De ce mă faci să sufăr în halul ăsta? l-a întrebat tatăl lui Cecil. De
ce?
— I-am luat numărul, șefu’.
— I-ai luat numărul, i-ai luat numărul! Și ce mare lucru o să faci cu el?
M-ai pus în situația să aud toate chestiile alea.
— Dați-i telefon lu’ domnu’ Mitchell, șefu’. Îi găsește el p-ăia și-i
aranjează.
— Domnu’ Mitchell, îi tot dai cu domnu’ Mitchell! Alo, domnu’
Mitchell, azi-dimineață niște amărâți de analfabeți m-au insultat timp de
vreo zece minute în timp ce mergeam pe șosea. Și de vină e șoferul meu.
O luase razna complet. Era, totuși, tatăl lui Cecil și, prin urmare,
doborât de aceleași accese incontrolabile de furie. Am încercat să-l
liniștesc.
— Erau doar niște muncitori, bunicule.
L-am întărâtat și mai mult. S-a plesnit cu palma peste frunte și a
început să urle.
— M-au umplut de rușine. Muncitorii ăia m-au umplut de rușine!
Dumnezeule!
Și, în mașina parcată pe șosea și cu geamurile închise până sus, se
purta ca și cum tocmai i-ar fi spus cineva că a pierdut o avere. Patronul
fabricii de îmbuteliat Coca-Cola, milionarul din insulă, membrul delegat
al Consiliului.
La începutul călătoriei mă simțisem în pericol. Acum credeam că
văzusem ce ușor e să distrugi. Omul nu e decât reflexia pe care și-o
distinge în ochii celorlalți. În acea clipă am avut revelația faptului că
insula îmi aparține, că, într-un fel, sunt căpetenia ei. Acesta a fost
momentul trezirii conștiinței mele politice. S-ar putea spune că a fost
prima mea lecție de politică. Liderul poporului meu? Cel care mușcă
mâna omului care l-a hrănit? Sau pur și simplu un Singh, răzbunându-și
propriul naufragiu? Oricare ar fi fost, acea lecție, pe care am învățat-o atât
de repede și pe care am aplicat-o cu atâta ușurință când a venit
momentul, a fost una extraordinar de simplă și de nesăbuită.
 2

Câteodată mă întorceam de la școală împreună cu Cecil. Eram foarte

fericit când voia să vină cu mine. Îmi plăcea de Cecil. Era opusul lui Hok,
dar, în felul lui, era la fel de irezistibil. Îmi plăcea siguranța de sine pe
care o avea, îmi plăcea firea lui nestăvilită. Îmi plăceau mișcările lui de
stângaci și felul în care sălta din umeri când mergea. Avea accese de
generozitate și, cum bine spunea tatăl lui, se născuse ca să risipească. Și
mie îmi plăcea să-i ofer diverse lucruri. Singurul lucru interesant pe care-l
aveam acasă era hârtia, simplă sau cu antet, de la Ministerul Educației.
Tata aducea acasă cantități impresionante și ne spunea că să iei niște
hârtie nu e același lucru cu a fura. Îi dădeam și lui Cecil din ce aducea
tata și mă uimea că era atât de încântat; n-am știut niciodată la ce o
folosește.
Într-una din zile cotrobăiam prin biroul tatei după ceva să-i dau lui
Cecil și am descoperit un carnețel în care erau niște poze decolorate și
rupte la margini, cu femei goale. Niște trupuri dolofane în poziții
ridicole: nevolnicia atrage nevolnicie. Eram uluit și mi-a fost la fel de
rușine ca atunci când ne înjuraseră muncitorii din camion. I-am zis lui
Cecil că pozele erau ale mele, pe de o parte ca să mai înlătur din rușine și,
pe de alta, să-i dau de înțeles că viciul îmi era mai familiar decât bănuia
el. I-am spus că le poate lua dacă vrea. Eu le „folosisem” – nu știu de
unde mi-a venit cuvântul ăsta – așa că nu-mi mai trebuiau. A fost foarte
mulțumit, atât de mulțumit, încât a uitat să-și ducă la capăt amenințarea
și să bată în cuie un capac de Coca-Cola în biroul tatălui meu.
A doua zi a adus carnețelul la școală. A creat
1 adevărată senzație. A atras și atenția profesorilor noștri și a trecut din
mână în mână, până a ajuns pe masa directorului. Cecil i-a spus că îmi
aparține, iar eu am confirmat. Nu m-au bătut. În schimb, au început să
mă privească cu dezgust, mai ales după ce am repetat afirmația că nu-mi
mai trebuia, din moment ce îl „folosisem”. I-au trimis o scrisoare tatălui
meu, pe care a trebuit să o livrez personal. A venit la școală și am fost
puși față în față chiar în biroul directorului, sub orarul pe care nu-l
respecta nimeni niciodată și lângă panoul cu numele foștilor elevi
remarcabili. Carnețelul zăcea pe masă, ca și când nu ne-ar mai fi interesat
pe niciunul dintre noi. Directorul se uita când la tata, când la mine. Nici
eu, nici tata nu ne priveam în ochi. În tot acest timp, îmi doream să-l fi
făcut să înțeleagă că nu-l desconsideram pentru că îi plăceau pozele
acelea: până la urmă, avea o „soție” și nu voia decât să cunoască o
slăbiciune și mai mare. Era nefericit.
Tata era un om onest. Deși directorul făcea presiuni asupra lui, nu a
reușit să-l facă să mă învinovățească.
— O să stau de vorbă cu el. O să stau de vorbă cu el, nu înceta să zică.
Dar n-am vorbit niciodată. Doar în acea zi de vineri, pentru mine ziua
când mă duceam la bibliotecă, a avut loc un fel de urmare a acestui
incident. Eram în biblioteca noastră din spate și citeam Popoarele ariene și
migrațiile lor. Era o carte veche, cu un iz îmbâcsit; de fiecare dată când o
deschideam, îi trosnea cotorul. Cred că am fost primul care a scos-o din
bibliotecă; nu era o carte ușor de citit. A intrat și tata: nu-și dăduse încă
jos clemele care-i prindeau pantalonii când mergea cu bicicleta și purta
scurta lui din piele de rechin scorojită cu buzunare murdare, și avea o
figură obosită, iar ochii i se vedeau înroșiți pe sub ochelari.
— Azi ce mai citești?
I-am arătat.
— Poți să încerci să-i impresionezi pe-ai maică-tii cu cartea asta. Ei nu
pot să citească fără să-și miște buzele sau să întoarcă pagina fără să o
umezească cu degetul. Dar pe mine nu-ncerca să mă duci, ai auzit?
înțelegi ce citești?
— Bineînțeles.
— Minți cu nerușinare. Arian – aerian, ce dracu’ știi tu despre chestia
asta?
Mi-am amintit cum Browne, când a fost prins la școală cu o carte
despre Tarzan, i-a spus profesorului: „Domnule, eu nu citesc decât cărți
de bun-simț”. Așa că i-am zis:
— Eu citesc doar cărți de bun-simț.
Am crezut că o să mă plesnească. Iar când mi-a smuls cartea, cu atâta
înverșunare, că i-a desprins coperta, am crezut că o să mă lovească cu ea.
Dar nu a făcut decât să o deschidă la întâmplare și să mă întrebe:
— Ce înseamnă omogen?
 Ne subestimăm puterea și ne aruncăm așii din mânecă. Până în acel
moment, eu fusesem în avantaj, dar acum, confruntat cu versiunea
părintească a Concursului Coca-Cola, m-am pierdut și i-am răspuns:
— N-am luat cartea pentru mine, ci pentru tine.
— Ești un mincinos fără pereche!
— N-am de gând să ascult așa ceva. Mai știi crosa de cricket pe care
mi-ai luat-o de Crăciun? Am să i-o dau lui Cecil. Nu vreau să mai pun
mâna pe ea.
— Dă-i-o lui Cecil. Ăia săraci le dau întotdeauna ălora bogați.
Într-o luni am venit acasă cu Cecil și i-am arătat crosa. O lăsasem în
hol și lipisem un bilet iu care scria pe un ton oficial că nu mai vreau să
ating acel cadou de la tatăl meu. Într-un fel era adevărat, căci, dându-mi
seama cât este de comună, distrusesem fantezia în care mă duceam pe
terenul de cricket în timpul unui meci internațional, cu crosa după mine,
și eram remarcat și ales – unul dintre jucători își rupsese crosa și fusese
descalificat – să salvez meciul. L-am întrebat pe Cecil dacă o vrea. A citit
biletul și m-a deranjat că nu a încercat măcar, cum făcea mama, să mă
convingă să o păstrez. A rupt pur și simplu hârtia, a mototolit-o și a
aruncat-o în grădină. Mi-a zis că acum crosa era a lui în mod oficial și nu
aveam voie să pun mâna pe ea fără să-i cer permisiunea. Era un băiat
ciudat, Cecil. Am fost complet nefericit.
Tata a spart ceva lucruri când a venit acasă și u aflat că dădusem crosa.
S-a dus în camera lui și l-am auzit vorbind singur. Târziu, spre seară, a
ieșit. S-a oprit la chioșcul din colț să-și ia ceva de băut. Trebuie să se fi
întâmplat ceva să-l enerveze, pentru că a început pur și simplu să spargă
și să arunce totul în jur. La început apuca ce-i cădea în mână, dar foarte
curând i-au atras atenția sticlele de Coca-Cola. Spărgea sticlă după sticlă,
îngrozindu-l pe bietul negustor cu gâturile de sticle cu care se înarmase.
A distrus nouăzeci și șase de sticle cu totul, patru navete pline, făcând
țăndări metodic sticlă cu sticlă, de parcă ar fi fost plătit să facă asta; nu
lua pur și simplu naveta să dea cu ea de pământ. Mama a venit într-un
suflet de acasă, înștiințată de un vecin. Au chemat și poliția, dar de data
asta a apărut un polițist tânăr, pe care tata îl tot chemase cu diverse
ocazii, să potolească incidentele de stradă: sacrificarea ilegală de animale
în curțile din spate, jocuri de noroc și multe altele de acest fel. Din
fericire, întâmplarea n-a ajuns în instanță sau în ziare. Am recompensat
cu generozitate pe toată lumea.
Incidentul i-a adus tatei un oarecare renume local și i-a câștigat
respectul câtorva pierde-vară din cartier. A fost din nou ca atunci când
camionagiii l-au înjurat pe tatăl lui Cecil. Nimeni nu l-a acuzat de nimic
pe negustor; el avea întotdeauna încredere în oameni și îi lăsa să stea în
magazin și să se uite cât vor, îți dădea oricând un pahar cu apă, chiar
dacă nu cumpărai nimic. Doar că el era înstărit și acei pierde-vară erau
săraci și era întotdeauna o plăcere pentru ei să vadă cât de ușor pot fi
umiliți cei bogați. Dar lucrul care m-a tulburat cel mai tare a fost efectul
pe care această întâmplare l-a avut asupra tatei. Se purta ca și când ar fi
fost cuprins de un acces de nebunie temporară și, în consecință, nu putea
fi tras la răspundere pentru ce făcuse în seara aceea de luni. Și totuși era
evident că faima pe care o câștigase îl făcea fericit. Și-a purtat cu mândrie
tăcută bandajele și plasturii – avea tăieturi serioase pe mâini, față și piept
– în cele două săptămâni de concediu medical pe care îl ceruse
departamentului de educație. A început să creadă în amabilitatea
oamenilor de pe stradă. El, care înainte nu voia să aibă de-a face cu
nimeni, acum nu ezita să roage trecătorii să-l ajute să repare cauciucul de
la bicicletă sau să sape grădina. Era uimitor cât de nerăbdători erau să-i
sară în ajutor. Nebunie; dar era un tâlc în nebunia lui, chiar dacă asta nu
avea să se confirme decât mai târziu.
Eu și surorile mele petreceam din ce în ce mai mult timp cu familia
mamei. Mergeam la ei la fiecare sfârșit de săptămână și, foarte repede,
am început să ne împărțim hainele și celelalte obiecte între cele două
case. Surorile mele au fost repede acceptate în grupul lui Sally, așa că s-
au îndepărtat. Și mai mult de mine. Dar nu era chiar o pierdere, erau
niște fete foarte frumoase, dar înfățișarea lor mi-a atras un șir nesfârșit de
umilințe. Pentru băieții din Isabella, probabil ca oriunde în lume, cei care
aveau surori frumoase deveneau într-un fel efeminați și erau batjocoriți
din acest motiv. Așa că încercam să neg orice legătură cu ele, la fel cum
făcusem și cu tatăl meu. În consecință, s-au îndepărtat tot mai mult de
mine și nu am redevenit niciodată apropiați. Atitudinea lor față de tata
mi se părea de-a dreptul exagerată. Îi spuseseră lui Sally și celorlalți că
ele nu aveau nicio vină și îl criticau chiar mai aspru decât Cecil, căruia
incidentul cu sticlele i se părea oarecum amuzant.
Tatăl lui Cecil își construise o casă pe malul mării și a invitat pe toată
lumea acolo pentru o scurtă vacanță. Era printre primii din insulă care-și
construiseră o astfel de casă. Astăzi, bineînțeles că în toate insulele
tropicale locurile de lângă plajă au fost transformate în suburbii și,
oriunde te-ai duce, dai peste aceiași oameni și același aspect sărăcăcios.
N-am nicio îndoială că toate vor cădea în dizgrație, dar atunci
distrugerea va fi desăvârșită. Cu toate astea, în perioada despre care
scriu, plaja încă era privită ca un loc nelocuit și sălbatic, care nu era în
pericol să se schimbe. Aveam întotdeauna grijă să ne așezăm la cel puțin
două-trei sute de metri de celelalte grupuri care veniseră să facă baie, iar
dacă acest lucru nu era posibil, ne spuneam că plaja e prea aglomerată și
plecam acasă, sperând că data viitoare vom avea mai mult noroc. O casă
pe malul mării era pe atunci o noutate și am tot auzit în timpul școlii
vorbindu-se despre asta de la Cecil și Sally. V’A fost și un moment
extrem de penibil. Eu și surorile mele nu am fost invitați. Pentru noi, o
vacanță pe malul mării cel pustiu și sălbatic reprezenta încă o aventură și
un risc, ca și călătoria în sine, de altfel; și nimeni nu voia să-și asume
responsabilitatea și să aibă grijă de noi câteva săptămâni la rând. Nici
mama și nici părinții lui Cecil nu îndrăzneau să-i ceară voie tatei, de
teamă să nu sublinieze și mai mult ruptura dintre ei; iar noi nu aveam
curajul să vorbim cu el de teamă să nu fim refuzați. Astfel că, făcând uz
de drepturile pe care ni le dădea această veșnică pendulare între două
case, noi pur și simplu am așteptat, fără să zicem nimic. Părinții lui Cecil
au hotărât să-și închidă casa în timpul vacanței, iar noi știam și că nu
puteam rămâne acolo și că nu vom fi trimiși înapoi acasă. Ne încuraja și
faptul că mama nu spunea nimic. Așa că, în ziua plecării, ne-am făcut
cuminți bagajul și așteptam, deși nu fuseserăm invitați, să plecăm
împreună cu ceilalți. Ceea ce am și făcut.
Marea ne-a luat pe toți prin surprindere. Priveam cerul înalt și abisul
care se deschidea dincolo de vârfurile copacilor și ne dădeam seama că
undeva, foarte aproape de noi, pământul se sfârșea. Și acolo, la capătul
aleii străjuite de cocotieri, se afla elementul viu și nimicitor, care părea
aproape incolor de la distanță. Copacii se încovoiau și foșneau și
trosneau. Valurile albe se spărgeau de nisip șuierând. Și, printre copaci,
se zărea casa de lemn cu două etaje. Fără grădină, fără curte, fără gard:
doar nisip și plante bizare și vița-de-vie care se înălța din nisipul
fierbinte. Nu eram în elementul meu. Eu preferam pământul, preferam
munții și zăpada.
Apoi se făcea noapte – luminată de lună sau întunecată ca smoala,
pustie sau bântuită de spectre – și singurele sunete pe care le puteai auzi
erau valurile și foșnetul copacilor. Casele de pe plajă nu erau de mine.
Îmi displăcea această senzație că sunt abandonat la capătul unei lumi
pustii. Chiar și Cecil se purta de parcă ar fi fost pedepsit. Fetele se
adunau în jurul unei lămpi cu ulei și, acompaniate de tumultul mării,
vorbeau în șoaptă. În cele din urmă, începeam să jucăm dame. Mă
pricepeam la dame și cu fiecare joc deveneam și mai bun. Jucam cu Cecil
și-l băteam. Țipa și arunca tabla de pământ când vedea că pierde. Jucam
cu surorile mele și le băteam și pe ele. O băteam și pe Sally. Se încăpățâna
să mai jucăm o dată. O băteam din nou și începea să plângă. Se cocoța în
pat și-mi striga că sunt un încrezut.
Era cu adevărat o ușurare să constat dimineața că lumea era la locul ei.
Ieșeam afară cât de repede puteam. Vița-de-vie și frunzele cocotierilor
erau acoperite de rouă. Marea era în reflux; pe plajă nu rămăseseră decât
niște alge uscate; vântul era rece și proaspăt. Departe, pe plajă, erau
rămășițele contorsionate ale unui copac adus de valuri, după cum mi se
spusese, cu luni în urmă, din cine știe ce insulă sau continent; plutise în
ocean zi și noapte, săptămâni întregi, luni întregi, poate chiar ani, până a
eșuat pe insula asta a noastră, pe plaja aceasta pustie. Mă cotropeau tot
soiul de gânduri, prea tulburătoare ca să le dau curs, despre lucrurile care
există doar dacă sunt văzute. M-am întors în casă, unde i-am găsit
pregătindu-se de masă. Foarte repede, mirosul sărat al mării s-a
amestecat cu aroma ciocolatei calde și a bananelor fripte.
A apărut și Sally, tropăind pe scări în rochia ei plisată galbenă. Atât
modelul, cât și materialul apăruseră în Isabella în același timp și
stârniseră o adevărată modă; până și surorile mele umblau de colo-colo
după școală, afișându-și rochiile plisate cu revere, pe sub care li se vedea
furoul când mergeau. Sally cobora, deci, scările în rochia ei plisată și
galbenă. Era la fel de supărată cum plecase în seara precedentă.
— Cineva mi-a folosit periuța de dinți! scâncea ea, agitând în aer
obiectul întinat.
Femeile mai în vârstă au început imediat să se precipite – Sally cea
frumoasă, Sally cea delicată – și să o consoleze pe indignata și
melodramatica fiică a acelei familii la fel de melodramatice. Dar nu
puteau fi mai îngrijorate ca mine. În momentul în care Sally a deschis
gura, am știut că eu eram ingratul care îi folosise periuța. Simțeam din
nou gustul pastei de dinți. M-am simțit înfiorător de murdar. Am fugit în
sus pe scări să-mi clătesc gura.
— El e! El e! a răcnit Sally.
În timp ce alerga după mine, lacrimile i-au dispărut. Chicotea, râdea
chiar. Nu mi-a dat pace nici la micul dejun.
După ce am terminat masa, am ieșit din nou și m-am plimbat singur
pe plaja părăsită. Am privit cu atenție fiecare lăstar de viță și fiecare
scoică și algele și crabii și peștii translucizi care eșuau pe uscat cu fiecare
val. M-am întrebat dacă n-ar fi bine să mă urc în primul autobuz spre
oraș. Am luat-o spre sat. Era gri și ruginit și în descompunere: rugina
conservelor aruncate la întâmplare, griul lemnelor putrezite. Am intrat
într-un bar și am comandat un Pepsi și o prăjitură cu cremă fierbinte din
nucă de cocos și zahăr. Am ieșit din sat, pășind pe drumul asfaltat și
denivelat, îndepărtându-mă de mare. Oamenii mă priveau ciudat pe
după gardurile de nalbă, oameni pentru care lumea se rezumă la această
parte de insulă, oameni despre care mi se spusese că nu mergeau
niciodată mai departe de cinci kilometri de locul unde se născuseră.
Privirile lor iscoditoare m-au făcut, după vreo jumătate de oră sau așa
ceva, să mă întorc. Era foarte cald. Frunzele stăteau nemișcate și păreau
că sunt gata să se desprindă. Asfaltul turnat în petice vălurite se înmuia
sub pașii mei. Aici, departe de mare, prospețimea dimineții se topise deja
în arșița zilei. Umbra se adunase toată sub acoperișurile colibelor sau
desena urme palide și asimetrice pe sub copaci. Pe plaja pe care o lăsasem
goală, se auzeau acum zarvă, oameni și vânzoleală. Nisipul nu mai era
proaspăt. Ceea ce înainte fusese strălucitor, neatins și neted, părea acum
pervertit. Fusese scormonit și răvășit, aruncat în cantități inegale, ca și
cum ar fi fost eviscerat, iar măruntaiele roșietice și vineții se uscaseră
deja, devenind plate și terne. Câini vagabonzi, scheletici și de o culoare
nedefinită, ceva între cafeniu și galben deschis, rătăceau pe plajă, cu
coada între picioare. Nisipul fierbinte mă frigea prin espadrile. Pe plajă
apăreau din ce în ce mai mulți oameni. Fiind acum în mijlocul forfotei pe
care o observasem de la distanță, am constatat că toată acea mișcare se
domolise într-un fel cu totul surprinzător. Unii oameni priveau marea,
alții, mai mulți, zăceau leneși pe plajă. Alții stăteau pe lângă câte un
pescar ocupat să-și descurce năvodul, la ne-umbra cocotierilor, lângă
bărcile lor noduroase, dar proaspăt vopsite. Amestecătura de origine
caraibiană și africană a acestor pescari se vedea pe figurile lor
inexpresive, atât de arse de soare și vânt și sare, că deveniseră de un
negru așa de pur, încât nu mai era o culoare pe care să o distingi cu
ușurință. În jurul meu, toată acea forfotă era constantă, dar domoală și
nedefinită. De la terasa unde mai devreme băusem un Pepsi și mâncasem
o prăjitură, acum se auzea un gramofon. Mi-amintesc acel cântec. Besame
mucho. Cuvintele și acordurile se înălțau deasupra brizei și valurilor și
rămâneau suspendate în aer, discordant, deasupra plajei înțesate de
oameni la fel de stridenți. Și apoi am auzit. Erau oameni care se înecau.
Acolo, în marea infernală și devoratoare, se înecau oameni. Cei rămași pe
mal îi implorau pe pescari să se ducă să-i salveze. Pescarii stăteau pe
trunchiurile cocotierilor, descurcându-și năvoadele și jupuind bucăți de
stuf să-și înnădească juvelnicele Fețele lor uscățive și negre rămâneau
impasibile. Mi-am imaginat că mă înecam. Și, în această închipuire, m-am
detașat de toată întâmplarea. Nu simțeam niciun pic de mânie față de
pescarii care, din câte îmi șuteam da seama, vorbeau între ei în dialectul
lor. Înțelegeam doar absurditatea și inutilitatea oricărei tentative de a
salva acei oameni, acele trupuri ascunse de apa turcoaz, sub valuri.
Turiștii veniți în vacanță erau îngroziți, localnicii erau la fel de
imperturbabili ca și pescarii. În această detașare pe care o dobândisem,
confruntat cu teama de moarte care mi se părea copleșitoare, am aflat
doar fragmente din întreaga poveste. Un tânăr se aruncase în apă să-și
salveze surorile și dispăruse și el. Refluxul era foarte puternic și au fost
duși repede în larg. În următoarele zile, am auzit nenumărate versiuni ale
acestei povești. Tânărul fusese impulsiv și nesăbuit și pierise înainte de
vreme. Încercase să se lupte cu valurile, în loc să înoate pe sub ele și
fusese răpus și scufundat de ape. Era de la oraș, nu știa să înoate. Atât de
multe povești!
Învins de teamă, am plecat de-acolo și m-am întors la casa de pe mal.
Era o frică atât de personală, un sentiment atât de intim al nevolniciei
cărnii – aceste brațe neputincioase, aceste picioare șubrede, această frunte
vulnerabilă, încât rușinea stârnită de recunoașterea acestei slăbiciuni m-a
oprit să le povestesc ceva femeilor. Ele au interpretat tăcerea mea drept o
intensă durere provocată de acel incident, așa că s-au purtat foarte
frumos cu mine. Eu le-am acceptat bunătatea și grija, ca și cum aș fi luat
de pe umerii întregii lumi povara cărnii, tragedia la care tocmai fusesem
martor și, m această lumină nouă, gesturile lor pline de compasiune mi se
păreau potrivite.
Cecil a fost cel care a adus vestea, iar eu m-am prefăcut că o aud
pentru prima oară. Au dat cu toții buzna afară: fetele în costumele lor de
baie mergeau împiedicat pe malul spălat acum de valuri din ce în ce mai
mici și Cecil alerga departe de noi, la marginea apei înspumate, sărind și
stropind totul în jur, o siluetă stranie, învăluită într-un aer de sărbătoare.
Nisipul pe care călcam părea ca unul dintr-o arenă profanată. Pescarii
dispăruseră. Bărcile erau în larg. Plutele năvoadelor se aliniaseră parcă,
formând un arc larg, dincolo de valuri. Două dintre bărci tăiau valurile,
venind spre noi, într-o tulburare de spumă albă. Deodată s-au văzut
foarte bine și, purtate în sus și în jos de valuri, au ajuns până la mal.
Mulțimea s-a împrăștiat, alergând către ele, să prindă frânghia și să le
tragă pe nisip. Povestea celor înecați ne-a reapărut în minte. Era chiar
înainte de ora două, înainte de acele ceasuri încremenite dintre dimineață
și după-amiază. Pescarii mânuiau frânghia cu calmul lor caracteristic,
turiștii și orășenii, ușor de recunoscut după îmbrăcăminte, trăgeau
frenetic, ca la concurs. Discul încă mai mergea la terasă. Versurile
cântecului rămăseseră încă suspendate în vânt și în ramurile cocotierilor.
Besame mucho, como și fuera la ultima vez. Cuvintele absurde ale cântecelor
celebre! L-am recunoscut în mulțimea înnebunită pe Deschampsneufs și
probabil alții din familia lui. Nu voiam să fiu remarcat, așa că am stat
deoparte. Până acum, întregul incident fusese un moment personal, în
aceste clipe devenisem un observator.
Arcul descris de plutele năvoadelor a început brusc să se strângă. Se
apropia din ce în ce mai mult. A ieșit din valuri. Au început să se
zărească plasele. Lumea a început să țipe. Era ca și cum ai încerca să
aduni întreaga mare. Așa un efort, o tentativă atât de inutilă; parcă
citeam din nou pagini din Eroii. Și totuși a dat rezultate. A apărut, primul
cadavru; apoi al doilea, al treilea. Muriseră toți împreună, trupuri care se
rostogoleau și pluteau în plasele deschise, împreună cu pești vii și
argintii. Mai erau și cei pe care îi numeam rechini mici, despre care
oamenii spuneau că sunt atrași de moarte. Erau și alte sute de pești
minusculi. Foarte curând, totul zăcea întins pe plaja murdară, începând
să se usuce. Peștii dădeau din aripioare pe nisip, arcuindu-se în spasme
scurte. Rechinii, amenințători până acum un minut, începuseră să moară,
iar oamenii treceau printre ei și, parcă animați de un sentiment de
răzbunare, le zdrobeau capetele.
Trupurile neînsuflețite au fost așezate unul lângă altul pe nisip și
costumele lor de baie ude scânteiau în soare ca și când ar fi fost încă vii,
la fel de ude cum ar fi fost și al meu dacă aș fi intrat cu ei în apă. Lângă
mulțimea strânsă în jurul cadavrelor întinse, se stârniseră discuții aprinse
între pescari și oamenii care îi ajutaseră să vină la mal. Oamenii voiau să
ia peștele, pescarii voiau banii pe pește, oamenii spuneau că îi plătiseră
deja, fie și numai pentru că aruncaseră năvoadele. Un pescar fără dinți
înjura întruna. În cele din urmă s-au înțeles. Cred că pescarii și-au primit
banii. Au fost luate și cadavrele și, pe plaja cu valuri mici care strălucea în
lumină, rămăseseră niște urme mate acolo unde fuseseră întinse
trupurile, iar dârele și scrijeliturile și nisipul răvășit aveau să povestească,
fie și doar pentru alte câteva ore, despre ce s-a întâmplat. Plaja era plină
de pești minusculi, la început agili și scânteietori și care acum erau fără
luciu, ca niște gunoaie, căci argintiul se transformase într-un gri închis și
banal. Câinii dădeau târcoale, agitați. Vulturii pândeau lin cocotieri. Un
calcan cu spatele maroniu și hurta albăstrie avea o pată însângerată acolo
unde i se ciopârțise coada.
În această parte a insulei, plaja se întindea pe mai mult de treizeci de
kilometri, intersectată din loc în loc de canale înguste, cu apă proaspătă,
dar mirată, care se vărsau în mare printre copaci. Cocotierii, plaja și
valurile înspumate păreau că se întâlnesc undeva la orizont. Nu puteai
vedea unde se sfârșeau cocotierii și începeau mangrovele și mlaștinile.
Ici-colo, întrerupând linia continuă a falezei, se găseau trunchiuri de
copaci aduse de ape. M-am urcat pe unul dintre ele, apoi am pășit pe un
altul și apoi pe următorul. M-am îndepărtat foarte repede de sat și de
oameni și eram din nou singur pe plaja fină, care lucea în lumina ce se
estompa treptat. Nu mai vedeam cocotieri, ci doar mangrove, înălțându-
se captive din rădăcinile lor negre. Dintre mangrovele mlăștinoase ieșeau
canale care înaintau până spre ocean printre bancurile de nisip care se
ridicau în fiecare zi doar ca să se dărâme la loc, cu niște margini atât de
drepte, că parcă fuseseră tăiate cu o mașină. Erau canale cu apă mică și
limpede, căreia frunzele moarte îi dădeau reflexe de chihlimbar, o apă
proaspătă și răcoroasă, diferită de cea călâie a mării. Din cauza fluxului,
valurile săpau continuu la baza bancurilor de nisip, secționându-le; și
apoi începeau iar să se rotunjească și apa le șubrezea din nou: era ca o
lecție de geografie în miniatură. Puțin mai încolo era un trunchi de copac
bine înfipt în nisipul adânc și neted din jurul lui. Acum părea imposibil
de clătinat, dar până nu demult plutise la întâmplare pe ape, până să
ajungă la capătul drumului său nedefinit. Iar acum devenise sălașul
neștiutelor viețuitoare care au zburat care-ncotro când m-am apropiat.
Aici insula părea că încă îl așteaptă pe Columb.
Și ce căuta aici băiatul neobservat, căpetenia naufragiată pe un țărm
necunoscut, așteptând să fie salvat, așteptând venirea unor vase cu
înfățișau bizară care să-l ducă înapoi în munți? Biet băiat, biată căpetenie.
Dar eu nu treceam neobservat. Camera de luat vederi era acolo sus, pe
cer. Urmărea pas cu pas cum băiatul, care de acolo părea minuscul,
mergea pe malul mării, printre mangrove, pe o insulă de la capătul lumii,
insulă ce părea la fel de îndepărtată și de pustie ca acelea pe care, în filme
precum Lebăda neagră, în sunetul suav al valurilor și al vâslelor unui vas
ancestral, le vede, în lumina clară a dimineții, marinarul nerăbdător de pe
punte. Nu eram neobservat. Așa că nu avea de ce să-mi fie frică. În după-
amiaza târzie care începea să se transforme în noapte, mergeam de-a
lungul țărmului, cu freamătul lui secular, și nu-mi era frică.
Puncte de lumină tremurătoare, niciodată fixă, au apărut deodată la
orizont, precum lucrurile care prind viață în întuneric. Era una din acele
nopți cu lună plină când femelele de crabi ies din găurile lor din nisip și
merg spre apă să-și depună ouăle pe care le poartă sub carapace, și sunt
prinse cu fire de curent electric. Am înaintat către luminile care pâlpâiau.
Am trecut pe lângă oamenii care prindeau crabi. Purtau șepci și erau
încheiați până la gât, să se protejeze de frigul nopții. Starea mea deja se
consumase când am ajuns în apropierea casei de pe mal, cu luminile ei
palide care păreau și mai estompate printre ramurile adunate ale
cocotierilor.
Pe mal am văzut o siluetă tropăind pe nisip. Era Cecil. Își scrijelea
numele cu litere mari, enorme chiar. Era exact genul de trândăveală
căreia i se dedica cu voioșie. Am rămas în picioare, privindu-l, în timp ce
răsărea luna. Nu ne-am vorbit. Știam că se așteaptă fie să-l ajut să-și
scormonească numele în nisip, fie să mă apuc să-l scriu pe al meu. N-am
făcut nicio mișcare. L-am lăsat acolo și m-am îndreptat spre casă. Nu m-a
surprins când și-a abandonat jocul și m-a urmat. La gramofon se auzea
When I Grow Too Old To Dream. Prin fereastra deschisă le-am văzut pe fete
dansând. M-am apropiat și m-am aplecat pe pervaz: era aspru și lipicios
din cauza sării și nisipului. Am spus:
— Sally, știi ce cred eu că ești?
Ea a căzut în cursă și mi-a răspuns:
— Nu, ce?
— Cred că ești o proastă.
Am avut plăcerea să o văd cum se împiedică.
La școală n-am povestit niciodată despre vacanța mea la mare. L-am
lăsat pe Deschampsneufs să povestească despre înec și efortul pe care l-a
făcut să tragă plasele la mal, ascultându-l ca și cum aș fi auzit toată istoria
pentru prima oară.
În sfârșit am început, cel puțin în ceea ce privește relațiile cu ceilalți, să
elimin și să simplific. Mă concentram asupra școlii și legăturilor care se
formau în acea sferă privată. Nu mă făleam cu cărțile mele și nici nu
devenisem tocilar: îmi păstrasem încă mândria. Cecil era mereu gata să
admire un student strălucit, iar tatăl său le dădea adesea bani și alte
ajutoare, uneori în secret, celor săraci și promițători de diferite rase.
Dar printre noi încă exista sentimentul că educația era în special
pentru cei din clasa de jos. Nici eu nu mergeam mai departe. Idealul meu
era să fiu strălucit fără să las impresia că mă străduiesc prea tare. Deși
credeam că Hok reușise acest lucru, am renunțat la competiția noastră
de-a „cine este mai agitat”.
M-am apucat de sport. M-am înscris la cricket. Mă gândeam că voi fi
aruncător și bineînțeles că-mi doream să pot arunca mingea cu mare
viteză Alergam câte o lungime de teren și nu o dată ani pierdut și eseul,
și controlul mingii. Nu am rezistat pe niciun post. Dar eforturile mele nu
au fost zadarnice. Am pierdut ceva din conștiința de sine E o mare trudă,
totuși, să te îmbraci în echipamentul absurd al jucătorilor de cricket și să
defilezi cu o figură serioasă până la mijlocul terenului. Hok și susținătorii
lui ironizau acest nou personaj pe care-l creasem. Nu mă deranja.
Zeflemeaua lor era compensată de numărul uluitor de băieți care, în
ciuda evidentelor mele eșecuri, mă considerau un sportiv. Cât timp
jucasem personajul „fără astâmpăr”, fusesem, de fapt, nesigur pe mine.
Dându-mi seama că sunt vulnerabil și nehotărât și că am nevoie să mă
agăț de ceilalți, am început să caut în ei slăbiciuni asemănătoare. Acesta
era tipul de cinism pe care-l cultivam. A fost o adevărată încântare să
descopăr că mulți erau gata să mă ia drept ceea ce pretindeam că sunt.
Era ca o revelație a faptului că sunt întreg.
Nu am de gând să mă laud prea mult cu terenurile de sport de la
Colegiul Isabella Imperial – să le bagatelizez măreția și să suprim putința
comparației pe care o sugerează folosirea pluralului – sau, mai degrabă,
terenul destul de părăginit pe care jucam cricket. Și totuși acela a fost
locul unde am dobândit o anume liniște și o anume atitudine. Acum îmi
dau seama că era o atitudine care cerea în mod necesar un public. Și așa
și era. Publicul nu e niciodată important în sine. E format din indivizi
care, luați fiecare în parte, îți sunt foarte probabil inferiori. E poate o
confesiune supărătoare, dar nu l-am crezut niciodată pe actorul care
pretinde că își „iubește” publicul. Îl iubește, cel mult, în aceeași măsură în
care își iubește câinele. Un artist, din orice domeniu, își câștigă succesul
nu neapărat din dispreț, ci mai degrabă dintr-o lipsă de respect față de
publicul său. Actorul se deosebește de cei care îl aplaudă; cel care
conduce, și în special un lider al mulțimii, se deosebește de cei conduși.
Cariera pe care am făcut-o ulterior, ținând discursuri publice și
manipulând oameni, i-a surprins pe mulți și a fost privită ca o răbufnire
violentă de comportament. Pentru mine n-a fost așa. Cel care perora în
public nu era decât o altă versiune a școlarului care practica absurdul joc
de cricket, suprimându-și conștiința de sine și ignorându-și publicul, pe
terenurile de la Isabella Imperial.
Vai teoriei! Vai celor supuși fricii! Continuarea a fost cam așa. A apărut
imediat șansa, credeam eu, evidențierii mele sportive. Era în timpul
concursului sportiv anual organizat de Isabella Imperial. Eram foarte
sigur că aveam toate șansele să câștig proba de o sută de metri. Motivele
pentru care credeam asta erau unele cu totul speciale și pe care acum nu
mi le mai amintesc decât vag. Aveau parcă ceva de-a face cu data la care
mă înscrisesem în competiție sau cu ziua mea de naștere sau cu o
combinație între cele două – o diferență fie și de-o zi ar fi schimbat
complet situația. La toate astea se mai adăuga și faptul că grădinița care
aparținea de Isabella Imperial, desființată cu câțiva ani în urmă și apoi
redeschisă pentru scurt timp, fusese din nou închisă, așa că toată
puștimea participa ca fiind din partea școlii. Erau împărțiți în două grupe
de vârstă: una pentru copiii sub unsprezece ani și cealaltă, pentru cei sub
doisprezece sau treisprezece ani. Printr-un noroc extraordinar, am fost
înscris în cea de-a doua grupă. Pe lângă ei, păream un uriaș. Concuram
cu niște copii care erau cu un an sau un an și jumătate mai mici decât
mine. Semnăturile tremurate și mâzgălite de pe tabelul unde ne înscriam
îmi confirmau această potriveală fericită.
M-am apucat de atletism. Am rugat-o pe mama să-mi facă niște
pantaloni scurți și mă antrenam din greu pe terenurile școlii. Îi imitam pe
ceilalți atleți. Nu mă opream după o simplă tură de teren. Alergam
cumpătat, mascându-mi efortul, așa că în cele din urmă arătam ca un
dansator, cu coatele ridicate, cu brațele ușor lipite de corp, mișcându-se
în același ritm cu picioarele pe care încercam să le salt cât mai sus. Mă
amuza să-i văd pe adversarii mei, niște zgâmboi care dădeau din
mânuțele lor fragile în celălalt capăt al terenului, antrenându-se în același
fel. Foloseau și ei unguentele și uleiurile cu care mă dădeam și eu, cu care
se dădeau și atleții mai mari, care aveau picioare musculoase și acoperite
de păr cârlionțat.
Noua mea imagine nu a trecut neobservată acasă. Era pusă pe seama
influenței lui Cecil și stârnea disprețul tatei, admirația tăcută a mamei și
mândria și ușurarea surorilor mele, care, renunțând să mai vorbească cu
tata, nu mai aveau un alt bărbat apropiat pe care să se bazeze sau despre
care să vorbească. Femeilor le plăcea să mă vadă în pantalonii scurți, care
scoteau la iveală niște picioare bine dezvoltate și îngrijite cu tot soiul de
alifii, ca o promisiune a viitoarei virilități, care, din cauza personajului
„fără astâmpăr”, li se părea că nu o să se mai manifeste niciodată. Luam
disprețul tatei drept invidie; îmi crea un sentiment neplăcut. La fel de
neplăcut ca și interesul pe care-l vădeau femeile. Colegiul fusese, cu câtva
timp în urmă, împărțit în mai multe grupuri de frății de către un director
proaspăt sosit din Anglia, în ideea că această separare în grupuri mici va
încuraja spiritul de echipă și de competiție. N-a funcționat așa cum și-a
închipuit el. Dar frățiile și blazoanele lor felurile, concepute de același
director, au rămas. Erau readuse la viață o dată pe an, cu ocazia jocurilor
sportive. Mama s-a apucat să-mi brodeze pe tricoul cu care alergam
blazonul roșu al frăției mele. L-a lucrat cu dragoste, elaborând în felul ei
plin de fantezie un model deja fantasmagoric. Cosea la el seară de seară,
așa cum lucrează o femeie hăinuțele unui nou-născut. Pregătirile de-
acasă erau concurate de cele de la școală: se nivela terenul, se trasau linii,
se ridicau fanioane, se montau corturi. Începeam să simt că toată
strădania mea devenea nu numai irelevantă, ci a altcuiva. În cele din
urmă mi-am pierdut cumpătul când surorile mele au început să-și
închipuie că vor veni și ele la jocuri. M-am opus. Ele au insistat,
începuseră să-și facă propriile pregătiri. Am devenit violent. M-au
agresat la rândul lor. Ca să mă pedepsească, s-au hotărât să mă lase în
pace și mi-au zis că nu mai vor să aibă de-a face cu mine. M-am simțit
ușurat: fusese cât pe-aci.
 A venit și ziua cea mare. Micul dejun m-a uluit. De obicei era o masă
frugală, cu cacao caldă sau ceai și pâine cu unt. Uneori mâncam și
avocado sau banane. De data asta mi s-au pus în față suc proaspăt de
portocale, fulgi de porumb, ouă, pâine prăjită și dulceață. În mintea mea
asociam masa asta festivă cu zilele noastre de glorie și avuție, drept
pentru care îmi repugna complet. Ritualurile mă stânjeneau și de data
asta eram de două ori mai jenat, pentru că toată lumea o privea ca pe o zi
specială. N-aveam deloc stare și, în timp ce ronțăiam și molfăiam fulgii
de porumb, mi-am amintit ce visasem. Fusese un vis dublu, un vis în alt
vis, când cel care doarme, temându-se de cât de reală îi pare bucuria, se
întreabă dacă visează sau nu și decide că nu. Se făcea că eram din nou
mic, la sânul mamei. Ce fericire! Sânul îmi atingea obrazul și buzele, cu o
greutate liniștitoare, cu pielea moale și fină. Era la lăsarea serii, într-un
decor neclar, fără lumină, în veranda din spate, înconjurată de un
amestec nedeslușit de tufe și arbuști.
Mama se legăna într-un balansoar, oferindu-mi întreaga deschidere a
sânului ei. Visam? Nu, nu visam. Ce dureros mi s-a părut atunci, ce
rușine m-a copleșit când am deschis ochii!
Uitându-mă din nou la ea, care îmi brodase cu atâta grijă blazonul pe
tricoul de sport, fără să bănuiască măcar că o visasem, am simțit cum se
adună secret peste secret, cum se suprapune povară peste povară. Dar
rușinea a trecut, pierzându-se în luciditate și în lumina banală a
dimineții. Chiar înainte de prânz m-am îmbrăcat cu tricoul brodat,
trăgându-mi cămașa peste el. M-a surprins senzația de fericire completă
pe care am simțit-o când, după ce am sărutat-o pe mama în veranda cu
plante agățătoare din vechea noastră casă de lemn, am ieșit în stradă și
eram singur, fără mama, fără surorile mele, fără tata: doar eu cu mine.
Camera de luat vederi era încă pe cer. Eram o ființă liberă, care reușise să
scape de sub paravanul oamenilor. Strada, care de obicei mi se părea atât
de anostă, devenise acum un drum spre un tărâm miraculos.
Dar când am ajuns în zona rezidențială unde se afla colegiul, am simțit
ceva din moleșeala ca de duminică după-amiază, din toropeala caselor cu
ferestre larg deschise, cufundate în tăcere. Am fost cuprins din nou de
neliniște, dar eram prea sfârșit ca să mă lupt cu ea. De îndată ce am intrat
pe poarta colegiului și am zărit corturile înalte și oamenii îmbrăcați
colorat și toată acea adunătură gălăgioasă de bărbați și femei și rude și
copii și elevi – sute de oameni care se pregătiseră cu aceeași înflăcărare ca
și mine – mi-am dat seama din nou de insignifianța strădaniilor mele.
Curajul mi-a dispărut și a fost înlocuit de un soi de letargie.
Jocurile au început, și imediat terenurile au fost invadate de un
amalgam de activități fără legătură între ele și care păreau să fie toate
niște ceremonii private. Alergătorii pe distanță lungă înaintau cu
greutate, alergând cu stoicism și fără să fie observați, ca și când ar fi
îndeplinit un jurământ. Unii se încălzeau pe margine, alții făceau ture de
teren, startul pentru sprinturile demonstrative și cursele din concurs se
dădea în același timp, în dreapta se executau săriturile în lungime, puțin
mai încolo săriturile în înălțime. Risipiți printre atleții efervescenți și
semidezbrăcați, se aflau grupuri de privitori, inerți și îmbrăcați din cap
până-n picioare, care făceau conversație sau beau câte ceva. Mi-am văzut
și adversarii. Mulți veniseră cu părinții. Majoritatea erau deja dezbrăcați
și pregătiți, etalându-și blazoanele la fel de înzorzonate ca și-al meu, pe
care îl țineam încă ascuns sub cămașă. Atâtea pregătiri pentru fiecare
dintre ei! Când s-a auzit anunțul și băieții au năvălit conștiincioși la linia
de start, câțiva căutându-și poziția îndelung exersată, în acel moment am
știut că nu mă voi alătura niciodată lor, nici pentru această cursă, nici
pentru altele. S-au aliniat și profesorul a ridicat pistolul în aer. Atunci am
luat această hotărâre, iar apatia și sentimentul derizoriului au dispărut. S-
a tras focul de start și au început să alerge. Era cursa de o sută de metri,
așa că s-a terminat foarte repede și nu a atras mai deloc atenția
privitorilor. Profesorul alerga deja către o altă zonă a terenului, cu
fluierul argintiu în gură, cu cravata fâlfâind în aer, cu un carnețel într-o
mână și pistolul în cealaltă. M-am infiltrat și eu în mulțimea care se
îmbulzea pentru tradiționala înghețată oferită gratis. Pe urmă m-am tot
plimbat la întâmplare printre corturi și chioșcuri de lemn. După ceva
vreme sentimentul de ușurare s-a schimbat în plictis și, în cele din urmă,
de plictiseală sau orice altceva, m-am dus să alerg în cursa cu obstacole la
care lua parte toată școala – putea participa oricine, fără taxă, fără
înscriere prealabilă și fără semnătură, o cursă în care băieților mai mici li
se dădeau o sută sau două sute de metri avans – și așa, am alergat
împreună cu toată lumea, ca într-o mulțime de mangrove multicolore, o
pereche de picioare între multe altele, cu blazonul încă bine camuflat sub
cămașă. La un moment dat m-am retras și m-am pierdut neobservat în
grămada de oameni de la centrul terenului. Unii dintre privitorii bine
îmbrăcați erau deja îmbibați de alcool și deveniseră din cale-afară de
guralivi, fetele erau obosite, fețele femeilor străluceau în soare. În toiul
acestei șarade care era cursa cu obstacole, se formase un nucleu plin de
solemnitate oficială: se vânturau hârtii, se comparau puncte și note –
urma decernarea premiilor. Toată grămada de oameni a început să se
deplaseze spre cortul cu trofee și cupe. N-am mai stat. Când am ajuns
acasă, mama mă aștepta.
— Și, cum a fost? m-a întrebat.
— N-am câștigat.
Luni dimineața, profesorul mi s-a adresat în fața întregii clase:
— Ceea ce ai făcut tu a fost un gest plin de sportivitate. De altfel, eram
sigur că o să faci ce trebuie.
Și astfel, reputația mea de sportiv nu numai că a rezistat, ci a sporit, iar
acea zi a devenit încă unul dintre secretele mele cu care îmi era teamă să
nu mă dau de gol în somn sau sub anestezie, înaintea vreunei operații.
Nu mai voiam să am astfel de secrete, nu mai voiam să trăiesc
asemenea după-amiezi de duminică, otrăvit de sentimentul că am eșuat
și sunt pierdut în mijlocul unei mulțimi de oameni. Am crezut că
începusem să-mi simplific relațiile cu oamenii. Dar am început prea
târziu. Eram prea adânc cufundat în fanteziile mele. Îmi doream să pot
începe din nou, să am senzația cu sunt proaspăt. Și curat. Acesta a fost
momentul în care am decis să abandonez povestea naufragiului pe insula
părăsită și să încerc să devin o căpetenie în lumea reală de care fusesem,
ca și tatăl meu, izolat. Această hotărâre mi-a adus alinarea. Totul în jurul
meu a devenit neimportant și efemer, intenționam să mă păstrez pentru
realitatea care știam că se află în altă parte.
Citisem undeva o afirmație a unui grec din Antichitate care spunea că
prima condiție a fericirii este să te naști într-un mare oraș. Este una dintre
acele vorbe care, referindu-se la lucruri specifice și concrete, întocmai ca
prospectul unei sticluțe cu medicamente, sunt privite ca neîntemeiate sau
superficiale, mai puțin de către cei care le-au trăit cu adevărat. Să te naști
într-o insulă ca Isabella, o prelungire obscură a Lumii Noi, un loc barbar
și de mâna a doua, înseamnă de fapt să te naști și să trăiești în dezordine.
Am simțit acest lucru de când eram mic, chiar de la prima lecție de
școală, cea despre greutatea coroanei regale. Acum aveam să descopăr că
dezordinea are propria-i logică și constanță: grecul era înțelept. Chiar în
timp ce încercam să dau o formă deciziei mele de a evada, au avut loc o
serie de evenimente care, deși îmi amplificau dorința de a pleca, mă
înrădăcinau și mai tare pe aceste meleaguri unde ajunsesem accidental.
 3

Tata își cumpărase o mașină la mâna a doua.

Era una dintre acele tipuri de Austin din anii ’30, demodate chiar și
atunci, și cărora, în Isabella, unde eram obișnuiți cu modelele americane,
le spuneam cutii de chibrituri. Bănuiesc că tata își luase mașina dintr-un
împrumut fără dobândă de la guvern – treburile pe care le avea la
departamentul de educație îi cereau să se deplaseze. În cartier tata era
deja cunoscut drept spărgător de sticle și demolator de cafenele, așa că
noua lui mașinuță Austin, emblemă a respectabilității și statorniciei, îl
transforma într-un soi de moșier excentric. Oamenii îl considerau un
„radical”, în insulă acest cuvânt era folosit în sens pozitiv: descria o
persoană neconvențională sau un om care era o „figură”, un „personaj”.
Mașina și toate grijile și preocupările aferente – benzină, piese de schimb,
legătura permanentă cu mecanici incompetenți, dar impresionant de
murdari – toate acestea l-au schimbat pe tata. A devenit din nou interesat
de lume. A început să vorbească mai tare acasă și în public și a făcut o
stranie pasiune pentru vorbele de duh. Scotea cuvinte și fraze din
context, le repeta și râdea, răspundea la întrebări cu alte întrebări
nepotrivite și absurde, împrumuta sintagmele altora și le schimba în
întrebări stânjenitoare, amuzându-se nevoie mare. Îmi crea o stare acută
de neliniște. Avea un rânjet fix și înspăimântător pe figură de fiecare dată
când era la volan, cu capul puțin ridicat, mâinile în poziția indicată de
instructor și gura întredeschisă. Întotdeauna fredona câte un cântec
atunci când conducea și era hotărât ca toate lucrurile din jur să i se pară
amuzante și interesante. Era obositor.
În același timp, se străduia să-și reunească familia și să-și consolideze
prestigiul în calitatea lui de șef de trib. Ca să ne țină acasă la sfârșit de
săptămână, a instituit „prânzul în familie”, în fiecare duminică. De obicei
mâncam pe apucate, deși într-o manieră care ne asigura intimitatea,
fiecare servindu-se din bucătărie, ca și când ar fi fost un continuu bufet
suedez din vreun hotel. În timpul unui astfel de prânz, complet
inconfortabil – și, după cum s-a dovedit, ultimul – a hotărât, spre rușinea
și stânjeneala generală, să ne țină un mic discurs.
— E bine pentru orice familie să se adune din când în când și să rupă
împreună pâinea. Cred că asta întărește legăturile dintre noi. Familia este
celula oricărei societăți și culturi. Am învățat asta pe când eram copil de
la unul dintre cei mai mari misionari care au venit pe această insulă și în
a cărui casă, după cum bănuiesc că știți, am fost primit mai degrabă ca
prieten, decât ca discipol.
Mi s-a părut straniu, și nu doar pentru că era prima dată când îl
auzeam vorbind despre trecut. Surorile mele au început să chicotească și
m-am temut de reacția tatei. Atmosfera era prea veselă și prea intensă ca
să țină prea mult. Mama era fericită, totuși; îi plăcea cum sunau cuvintele.
Mânca încet, cu ochii pironiți în farfurie și lacrimile au început să-i
împânzească ochii, amenințând să i se rostogolească pe obraji. Și tata
avea lacrimi în ochi. Surorile mele au observat și au devenit deodată
foarte solemne.
Nu e nevoie să vă spun, vouă care sunteți educați, că viața e scurtă și
imprevizibilă. De pildă, noi stăm azi aici, împreună, fiecare aproape de
celălalt, fiecare cunoscându-l bine pe cel de lângă el. Știți că ar putea fi
ultima oară când stăm astfel? Știți că, în anii ce vor urma, o să vă uitați
poate înapoi și o să vă dați seama că ăsta a fost unul dintre cele mai
importante momente din viața voastră? Orice împlinire atinge
perfecțiunea și atrage după sine o alta. Nimic nu rămâne la fel. Masa
noastră de azi este un astfel de lucru desăvârșit. Aș vrea să păstrăm
pentru o clipă tăcerea și să ne gândim la acest moment.
Era copleșit de propriile lui cuvinte. A rămas cu capul suspendat
deasupra farfuriei și am observat că lacrimi mari i se prelingeau pe obraji.
Masa a luat sfârșit într-o tăcere sfâșietoare.
După asta, a încercat să pară vesel, dar era guraliv într-un fel foarte
trist. Era o continuare a acelei stări bizare. Ne-a spus să ne îmbrăcăm;
voia să ne ducă la o plimbare cu mașina.
— O ieșire în familie! O ieșire în familie! a spus, încercând să o
transforme în glumă, dând noii sale stări un nou gen de umor.
Eu și surorile mele n-am fost prea entuziasmați. Nu prea eram
obișnuiți cu mașinile – cele adevărate, așa cum avea bunicul dinspre
partea mamei – și nici de o ieșire în familie nu prea aveam chef. Era o
imagine pe care o asociam cu alte familii: mașini de mâna a doua pline
ochi cu copii și bagaje, lustruite ca o bijuterie, mergând încet și fără țintă,
pline de fete cu pomeți proeminenți care scoteau capul pe geam să se uite
la pietoni, cerșind un zâmbet. Dar nu-l puteam contrazice pe tata. Ne-am
îmbrăcat și ne-am înghesuit în mașină, sperând din toată inima să nu fim
recunoscuți. Au fost ceva probleme până a pornit mașina. Asta ne-a dat
speranță, dar nu pentru mult timp. La comanda tatei, am ieșit cu toții, și
eu și mama și surorile mele, să „împingem” micuțul Austin. Motorul a
tușit scurt și a revenit la viață. Am constatat totuși cu ușurare că tata nu
ne-a dus să facem obișnuitul tur de oraș din fiecare duminică după-
amiază. A condus până în afara orașului, dar atunci sentimentul nostru
de ușurare s-a transformat în îngrijorare, căci nu eram sigur că motorașul
cel ticăitor putea înfrunta dealurile, care, puțin mai încolo de drumul
îngust de coastă, deveneau abrupte și numeroase. Ascultam bătăile
motorului și comentariile tatei despre locurile prin care treceam.
Am mers pe drumuri înguste și denivelate până am ajuns la poalele
dealurilor din est. Am trecut prin satele de mulatri, unde oamenii aveau
culoarea cuprului topit și erau desfigurați de boli. Aveau niște ochi mari
și luminoși și un păr roșu și cârlionțat. Tata le spunea spanioli. Erau o
comunitate mică, înfiorător de săracă, care trăise separat chiar și pe
timpul sclaviei, iar acum era degenerată de consangvinizările succesive, o
comunitate care se distingea, totuși, prin ura și frica aproape
superstițioasă pe care le aveau față de africanii pur-sânge și, de altfel, de
toți cei care nu erau ca ei. Nu dădeau voie nici unui negru să se
stabilească printre ei și uneori îi alungau chiar cu pietre pe cei care
treceau pe acolo. Am ajuns apoi în zonele cu populație caraibiană, unde
oamenii erau mai mult negri decât caraibieni. Erau foștii sclavi, fugiți de
pe plantații, care se așezaseră acolo, căsătorindu-se cu puținii oameni pe
care îi găsiseră pe acele meleaguri, oameni care în timpul sclaviei le
fuseseră cei mai mari dușmani și călăi, pricepuții hăitași care prindeau
sclavii fugari prin păduri, iar acum, prin căsătorie, le deveniseră supuși.
Caraibienii fuseseră asimilați complet și încetaseră să mai existe ca
populație autonomă. Nu eram departe de oraș – magazinele livrau tot
feluri de bunuri care ni se păreau cunoscute și aveau firme pe care le
știam la fel de bine – dar pentru noi era ca și când ne-am fi aflat pe un
tărâm de legendă. Era un ținut redus la scară – ca timp, loc și număr de
locuitori – și aici, fie și pentru o clipă, nașterea, apogeul și declinul
popoarelor, niște concepte atât de abstracte, de mărețe și tulburătoare, ne
păreau concrete și foarte aproape. Sclavi și fugari, vânători și vânați,
conducători și conduși: nu mi-i puteam închipui ca pe niște personaje
dintr-o poveste romantică. Singurul mesaj pe care-l purtau era că nimeni
nu se afla în siguranță.
Am ajuns la plantațiile abandonate și părăginite și tata ne-a povestit
despre frumusețea arborilor de cacao. Apoi am trecut prin zonele locuite
de indieni, câmpuri întinse unde creșteau orezul și trestia de zahăr. Tata
ne-a vorbit despre călătoria atât de recentă, dar pentru noi, din interiorul
sferei noastre private, atât de îndepărtată, pe care o făcuseră acești
oameni veniți din alt continent să completeze mica noastră lume hibridă.
— Dumnezeule, tată! a țipat una dintre surorile mele. I-ai dărâmat
bietei femei coșul!
Așa era. Femeia rămăsese nemișcată lângă conducta de apă de pe
șosea, fără coș în mână, o imagine vie a șocului și uluirii. Tata s-a uitat
înapoi s-o vadă mai bine. În acel moment, un biciclist, luând un viraj
strâns și tot vorbind cu cineva de pe margine, a tras deodată de ghidon,
cu viteza unui personaj din desenele animate și a ieșit în calea micuțului
Austin.
— Dumnezeule, tată, vezi pe unde mergi!
Ceea ce l-a scos din sărite a fost iritarea din glasul surorii mele, iritare
care îi tăiase elanul, bagatelizându-i și anulându-i, astfel, euforia. A
rămas tăcut și am mers așa pentru câtva timp. Apoi a început să
bolborosească ceva numai pentru sine, mușcându-și buza de jos. Avea
întotdeauna reacții exagerate, chiar și atunci când trăirile lui erau
autentice.
Șoseaua șerpuită se poticnea în ridicăturile de pământ de la baza
pantelor acoperite cu puieți. Până la urmă am ieșit în drumul principal și
priveliștea unei șosele drepte și goale se pare că l-a ajutat pe tata să se
hotărască:
— Fir-ați ale dracului! a izbucnit, luându-și mâinile de pe volan și
accelerând.
 Am tăiat șoseaua și ne-am rostogolit cu repeziciune înspre ridicăturile
de pământ. A trecut doar fracțiune de secundă între această schimbare
abruptă și țipetele fetelor. Ne rostogoleam rapid – deși pentru mine totul
se derula cu încetinitorul – către trunchiurile copacilor. Avea și micuțul
Austin, ce-i drept, punctele lui forte. Am trecut exact printre copaci, fără
să-i atingem. Mașina s-a poticnit în niște smocuri de iarbă înaltă și a
rămas puțin înclinată într-o parte. Motorul s-a oprit și el și s-a lăsat
liniștea, asta până când una dintre fete și-a amintit că trebuie să țipe.
Uitând de orice fel de bună-cuviință, s-au târât afară din mașină cât de
repede au putut și s-au cățărat în goană înapoi în șosea, trăgând după ele
smocuri întregi de iarbă și buruieni. Au zis că nici nu vor s-audă să se
întoarcă în oraș cu tata și că o să meargă pe jos până găsesc un autobuz
sau un taxi. Mama le-a chemat înapoi, dar nu ca să le convingă să se
răzgândească, ci ca să le dea bani de drum. Atitudinea ei ne sugera că era
datoria sa să rămână lângă micul Austin orice s-ar întâmpla.
N-a durat mult să punem mașina pe picioare. Am găsit imediat un
camion care să ne tracteze, iar tata a început să-i tachineze pe șofer și pe
familia acestuia – toți impecabil îmbrăcați, căci doar și ei ieșiseră în
familie în acea duminică după-amiază. Le-am cules și pe fete de pe drum.
Începuseră deja să se mai îmbuneze și nu ne-a luat mult să le convingem,
mai cu seamă că au profitat de ocazie să se lege de tata. El le-a ignorat; a
fredonat tot drumul. Dar de îndată ce am ajuns acasă, s-a posomorât.
Fața i s-a alungit, cearcănele de sub ochi i s-au accentuat, iar starea lui
ciudată din timpul zilei s-a dovedit a fi fost doar un soi de isterie. S-a
închis în cameră, a ignorat-o pe mama de câte ori l-a strigat și n-a ieșit
nici măcar să-și bea ceaiul.
Așa a început și s-a terminat prima și ultima noastră duminică în
familie. Tata s-a închis încă o dată în el. Micuțul Austin a încetat să mai
pară comic și a devenit simbolul unor temeri neștiute. Eram mai fericiți
când îl știam închis în garaj din cauza vreunei defecțiuni. De atunci, aș
putea să adaug, am început să am sentimente amestecate față de genul
acesta de oameni firavi, înghesuiți în mașinile lor minuscule. Eu și fetele
am început, iar să ne petrecem sfârșitul de săptămână după cum aveam
chef, de obicei cu familia mamei. Am început să bănuiesc că între Cecil și
una dintre ele se înfiripase un soi de relație incestuoasă. Nu aveam nicio
dovadă, dar când vine vorba de lucruri ca astea, pur și simplu știi.
Într-o după-amiază ploioasă veneam acasă de la școală. Pe șosea erau
niște muncitori care turnau asfalt și întindeau niște cabluri. Argila roșie și
lucioasă curgea ca vopseaua prin șanțurile de la marginea drumului. Ici-
colo, erau tot felul de bobine aruncate la întâmplare pe drum. Cablurile
fuseseră date cu niște praf alb și arătau ca niște paste făinoase produse în
serie, aidoma celor din care se face ștrudelul; kilometri întregi de paste
puse cap la cap cu ajutorul bobinelor și cărate în spate de oamenii
încovoiați și goi până la brâu, până ajungeau la muncitorii care le
ciopârțeau în bucăți mici. Am auzit un ropot de ploaie care venea spre
noi și am rupt-o la fugă. Chiar după ce am dat colțul l-am văzut, ca și
când m-ar fi așteptat de multă vreme, pe tata. Stătea cocoțat pe bicicletă,
sprijinindu-se cu un picior pe asfalt; micul Austin era la reparat.
— Hai sus, mi-a zis. Ne putem aventura.
Să merg pe bicicleta altuia era pentru mine una dintre cele mai mari și
mai tentante delicte de care eram în stare. Era aproape la fel de grav ca și
când aș fi mers noaptea fără faruri sau aș fi folosit o bicicletă fără plăcuță
cu numere. Tentația era la fel de mare ca atunci când conduci o mașină
fără talon sau fără permis. M-a mirat că tata, care era funcționar al
guvernului, s-a hotărât să încalce legea în văzul tuturor, chiar acolo, pe
șoseaua principală. Dar brațul lui întins a invitație a zăbovit prea mult în
aer ca să-l pot refuza și, pe deasupra, ploua.
M-am așezat pe ghidon. Simțeam cât de stângace îmi sunt picioarele
care se bălăngăneau pe lângă cadru și-mi dădeam seama că eram prea
greu. Dar nu mă puteam mișca din strânsoarea lui. Am plecat de pe loc
cu o mișcare foarte bruscă. Îl auzeam gâfâind și-mi dădeam seama cât de
dificilă era fiecare manevră pe cimentul ud și plin de noroi. Eram foarte
atent la drum. Ploaia era deasă și rece. Și în câteva minute ne-a udat până
la piele. Oamenii se adăposteau sub streșinile magazinelor – stăteau
nemișcați și gânditori, așa cum stau toți oamenii de la tropice atunci când
se ascund de ploaie – și ne priveau curioși. Noi nu ne-am dus să ne-
adăpostim. Tot drumul nu ne-am spus niciun cuvânt. Am continuat să
mergem, atenți la drum. Canalele de scurgere se înfundaseră deja și apa
gâlgâia pe-afară. Ba un moment dat, din cauza drumului denivelat, ne-
am împotmolit în mâlul adânc de câțiva centimetri. A încercat să frâneze,
dar roțile alunecau. Am reușit însă să ajungem cu bine acasă. Când am
intrat, îmi curgeau stropi mari de apă din păr. Și din nas, cărțile mi se
făcuseră terci în geantă și cămașa mi se lipise de piept și de umeri.
Costumul tatei era făcut praf. N-am spus, din nou, nici uu cuvânt și ne-
am despărțit, în tăcere, ducându-ne fiecare să ne uscăm.
Mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi spus ceva, orice, dacă i-aș fi arătat în
vreun fel că-i mulțumesc sau că-i sunt recunoscător, dacă aș fi știut că
ăsta avea să fie ultimul nostru contact direct și că, după aceea, aveam să
ne urmăm fiecare destinul propriu și că al meu, oricât am încercat să mă
împotrivesc, avea să fie iremediabil legat de al lui.
Mama avea teoria ei despre oamenii de rând. Avea neapărată nevoie
de una, pentru că la noi în cartier trebuia să trăim printre ei. În afară de
două sau trei zone cu oameni foarte bogați și alte trei sau patru cu
populație foarte săracă, tot orașul nostru arăta la fel, cu barăci de mahala
fără garduri, așezate lângă vile cu două etaje. Sistemul sau lipsa oricărui
sistem își are propria logică. Din moment ce ne lipsea deprinderea de a
categorisi zonele drept „bune” sau „proaste”, fiecare avea părerea lui
despre locul unde trăia, părere care era invariabil favorabilă. Fiecare își
avea drepturile sale și toată lumea trăia în pace. Teoria mamei era că
oamenii de rând nu-i respectă decât pe cei care știu să se respecte.
Obișnuia să ne spună povestea unei femei albe, între două vârste, care
trăise ani de zile pe strada noastră și fusese respectată de toată lumea, dar
într-o zi a stârnit mânia oamenilor de rând pentru că s-a încurcat cu unul
dintre ei, așa că a trebuit să se mute. I-au spart casa și au aruncat cu
pietre, iar când trecea pe stradă era insultată de aceiași oameni care
înainte ar fi fost încântați să o ajute la treburile din grădină sau se ofereau
să-i care o cutie sau o valiză prea grea. Acum, fără să ne dăm seama,
ajunseserăm și noi în situația ei. Nu au aruncat cu pietre în noi și nici nu
ne-au insultat. Dar, în ochii lor, căzusem în categoria celor care nu mai
știu să se respecte.
Într-o după-amiază, la puțină vreme după drumul nostru pe bicicletă
prin ploaie, tata nu a mai venit acasă. Am ținut vestea pentru noi. A doua
zi l-am căutat, dar nu era la departamentul de educație. Am continuat să
ținem secret. Doar spre sfârșitul săptămânii am descoperit că tot acest
mister, întregul secret pe care ne străduiserăm să-l ascundem, nu mai era
o noutate pentru nimeni. Stătuserăm în casă, așteptând nerăbdători un
semn; când am ieșit, ne-am dat seama că deveniserăm faimoși. Așa s-a
întâmplat. Am ieșit și am aflat că tata nu dispăruse nici pe departe în
tăcere, ci devenise un soi de figură notorie. Era în munți, devenise
predicator, conducător, urmat de adepți frenetici, al căror număr creștea
în fiecare zi.
Citim despre oameni care „într-o bună zi” pleacă de-acasă. Așa stau
lucrurile și mai mult de atât nu prea avem ce face. Partea rațională a
mințit mele a încercat de sute de ori să deslușească într-un mod
satisfăcător evenimentele din acea zi și din săptămâna care a urmat și, de
fiecare dată, nu mă aleg decât cu o analiză minuțioasă a faptelor și cu un
mister total. În dimineața aceea, tata avea cu siguranță de gând să se
întoarcă acasă de la minister. Unele dintre dosarele pe care le adusese cu
el erau încă pe birou, hainele erau încă în dulap, carnetul de cecuri se afla
încă în sertar. Ce se întâmplase? O neînțelegere la serviciu? Se înfuriase,
plecase în trombă, trântind ușa? Sau ceva mai puțin melodramatic? își
lăsase mașina acolo pentru că se gândise la traficul din centru? Era
nervos, își ieșise din pepeni. A mers pe jos. A ajuns în centru, în piața
Waterloo. S-a pomenit printre șomeri și pierde-vară. S-a trezit printre
docherii care făceau grevă, vorbind între ei. S-a băgat și el în vorbă și și-a
spus propria poveste. Le-a zis despre tinerețea lui, despre misionar și
soția lui și despre tânărul în straie de aborigen care stătea în luminișul
din pădure. Le-a povestit despre anii întunecați care au urmat după ce s-
a hotărât să renunțe la tot. Nu vorbise niciodată despre aceste lucruri,
publicul a fost captivat. Le-a spus acestor oameni, la fel de disperați ca și
el, despre hotărârea pe care o luase, probabil pe măsură ce vorbea, de a
întoarce spatele acestui întuneric. Știa exact cine sunt cei care îl ascultă: fii
de sclavi. Odinioară, le spunea, după abolirea sclaviei, foștii robi își
abandonaseră orașele care acum le erau străine și se retrăseseră în păduri
să-și redescopere gloria și să găsească un nou mod de a privi lumea și de
a se împăca cu ea. Nu le-a fost frică – frica nu se naște în păduri, ci pe
plantațiile și în orașele care sunt mereu la fel – și au reușit să
supraviețuiască. De ce n-ar putea face la fel și de data asta? Pe măsură ce
vorbea, discursul lui devenea din ce în ce mai convingător. Își dădea
seama de asta și cuvintele erau tot mai vii. A început să meargă. L-au
urmat, ca într-o procesiune. Au trecut pe lângă docuri, unde în fiecare zi,
timp de o săptămână, avuseseră loc conflicte între docherii hotărâți să
rămână afară și „voluntarii” la fel de nefericiți care îi înlocuiseră. Și așa,
procesiunea, strângând docheri și voluntari laolaltă, a părăsit cheiul,
unde nu se mai afla nimeni, cu excepția polițiștilor. Succesul este succes:
singura explicație de care are nevoie este că se întâmplă. Probabil că cei
săraci le-au oferit mâncare și adăpost în marșul lor către dealuri. Cu
fiecare dimineață, numărul lor creștea. Iată-l pe tatăl meu, la sfârșitul
acestei săptămâni, oprindu-se împreună cu adepții săi pe vârful
dealurilor, în „pădurile gloriei”, proclamând retragerea turmei și
pretinzând doar. Să fie lăsați în pace.
A fost o mișcare fantezistă a clasei de jos, căci ci au manifestat
întotdeauna o înclinație spre insolit. În fiecare duminică, găseai în oraș
douăzeci de procesiuni bizare, dedicate toate gloriei Domnului. În prima
săptămână, ziarele nu au vorbit decât despre liniștea de la docuri. Au
ignorat nașterea acestei mișcări, despre care aveau să se scrie monografii
întregi în universitățile din Porto Rico și Jamaica. Monografiile au descris
cu acuratețe zămislirea și declinul mișcării; au pomenit și despre
ritualurile înspăimântătoare care aveau loc ocazional. Dar, ca multe
dintre studiile sociologice, au lăsat misterul să rămână mister, nu au
explicat nimic. Când douăzeci de oameni spun același lucru, sunt
considerați nebuni. Când apare al douăzeci și unulea, el devine erou,
căpetenie, sfânt. O calitate a omului sau una a timpului? Mesajul sau
dozarea propice a disperării pe care o stârnește? Greva docherilor a fost
spulberată într-un mod extrem de crud. Cine este acela care crede cu
adevărat că va fi învins? Cine nu crede, văzând că momentul în care va fi
înfrânt se apropie și nefiind capabil să-i înțeleagă oroarea, că, într-un fel
sau altul, va fi protejat sau răzbunat?
Astăzi percepem exodul din orașe ca fiind doar un alt aspect al
situației tulburi din colonii și din teritoriile sărace din America Latină de
dinaintea războiului. Fiecare dintre aceste teritorii și-a dezvoltat propriile
simptome ale bolii, propriile tumori enorme. Ne-am obișnuit să trăim cu
această boală, până când nu ne-am mai dat seama de ea. În fiecare zi,
dacă ai fi căutat, găseai câte un predicator nebun care se adăpostea de
soare sub streașină vreunui magazin și vestea, acompaniat de alții ca el,
distrugerea lumii. Vedeam aceste excese religioase, încă un aspect al
excentricității insulei, drept o tentativă de a nega naufragiul general.
Mișcări precum cea a tatei – fără un scop bine definit, care să le poată
transforma în revoluții autentice – dădeau glas disperării, dar aveau, în
același timp, efecte pozitive. Stârneau mânia în oameni care se credeau
prea deprimați pentru a mai fi în stare să fie furioși, creau un anumit
spirit de camaraderie. Și, mai presus de toate, provocau dezordine acolo
unde fiecare dintre noi ne amăgisem că există ordine. Dezordinea
înseamnă dramă, iar drama se dovedește a fi un ingredient necesar
supraviețuirii umane.
Acum aș putea explica întregul tablou al acestor evenimente istorice.
Cu toate astea, gândurile mele se întorc în acea primă zi, când tata a
plecat de la minister și a hotărât să meargă pe jos în loc să ia mașina.
Memoria insistă pe acel moment din piață când a intrat în discuția
docherilor, clipa în care a decis să părăsească piața, iar oamenii l-au
urmat. Mintea se întoarce la misterul văduvei șefului de echipă de la
transporturi, care a fost martora disperării și răbufnirii de onestitate a
tatălui meu și i-a devenit devotată din prima clipă. Pentru ea, el nu era
decât un om care încearcă să-și trăiască viața așa cum fusese ea scrisă de
strămoșii lui arieni. Nu mai era nici cap de familie, nici om de afaceri, iar
ea a fost lângă el când a intrat în acea stare de meditație de dinaintea
renunțării definitive. Era o idee care fusese a ei, iar el acum profita de
această idee, pe care o materializase cu ajutorul ei. Întotdeauna am crezut
că există un tâlc în nebunia tatei.
Cred că atunci când a plecat din departamentul de educație – se poate
să fi fost în urma unei discuții, care nu durase mai mult de-un minut-
două, sau a unei decizii de a numi în funcție vreun inspector sau poate în
urma vreunui reproș din partea vreunui „dușman”, pentru că fusese la
frizer în timpul programului de lucru –, cred că în acel moment avea de
gând să repete într-un fel incidentul cu sticlele de Coca-Cola, al cărui
triumf îl savura încă. În schimb, s-a dus în piață și a intrat în vorbă cu
greviștii; o văduvă, care se odihnea după cumpărături, a văzut în el
virtuți nebănuite.
I se dăduseră idei, așa că a început să vorbească. Nu s-a mai putut
controla, nici pe sine și nici evenimentele care s-au succedat cu
repeziciune. Am senzația că această mișcare a prins viață independent de
el, i-a luat-o înainte încă de la început. Ceea ce văzuse în el soția
misionarului, tânărul aborigen cu guler înalt, care s-a luptat din răsputeri
să ajungă sus și să scape de sărăcie și întuneric, toate aceste fantezii erau,
în sfârșit, pe cale de a se împlini. Asta era șansa lui și ar fi putut jura că
nu s-a străduit s-o găsească. Era acum sau niciodată și probabil că știa
asta. Probabil că a apelat la darurile cu care era binecuvântat prin obârșie.
Dar mai era și văduva funcționarului de la transporturi, cu evlavia ei
nemaiîntâlnită, și ironia a fost că tata a reușit să aibă succes – succesul
prorocit de atâta amar de vreme – doar când a redevenit hindus. Straiele
pe care le-a purtat pe dealuri au fost cele ale călugărilor hinduși și, în
pofida tuturor simbolurilor și expresiilor creștine cu care-și presăra
discursul, ceea ce propovăduia el era un soi de doctrină hindusă, un
amestec de acceptare și revoltă, de disperare și inițiativă, un amalgam de
nebunie și rațiune. A avut ce să le ofere acelor oameni, dar ceea ce a
contat nu au fost învățăturile propriu-zise, ci exemplul pe care l-a dat și
atitudinea pe care o avea. Mișcarea pe care a inițiat-o s-a răspândit mai
repede ca focul. Focul cuvintelor. A ars în drumul său plantații întregi de
trestie de zahăr. Pe dealuri, imperturbabil, le oferea oamenilor dezordine
și dramă. Și, în cele din urmă, ziarele au băgat de seamă.
N-aș putea spune că lumea din insulă s-a alarmat. Noi, restul – acum
mă pot detașa pentru o clipă de un fenomen atât de intim – eram, în cel
mai bun caz, entuziasmați. Tânjeam, în Isabella, după evenimente de
proporții, ne doream, în secret, ca revoltele și incendierile să continue.
Simțeam că, în sfârșit, intraserăm în rândul celorlalte teritorii cu
probleme din regiune; ne flatau aluziile, de acum tot mai dese, la faptul
că eram pregătiți să primim delegația oficială din regat însărcinată cu
menținerea liniștii. Doar că pentru noi, cei din familia lui Gurudeva –
acesta era numele pe care și-l luase tata – lucrurile stăteau altfel. Surorile
mele erau foarte impacientate; nu poți fi stilat și la modă atunci când ești
copilul unui nebun de cea mai joasă speță. În primele zile, cei mai mulți
susținători ai mișcării au fost oamenii din cele trei sau patru zone extrem
de sărace despre care am vorbit. Nu se făcea încă mare vâlvă în jurul
acestei mișcări și nu exista niciun indiciu că nebunul ar putea deveni un
adevărat lider al muncitorilor, un urmaș demn al veneratei familii
Deschampsneufs.
Primele relatări publice sugerau doar că, din familia care fusese
respectată atâția ani, se ivise un soi de predicator la colțul străzii. Acești
profeți de duzină își aveau rolul lor bine definit și se bucurau de o
oarecare considerație. Însă oamenii de rând își alegeau conducătorii
dintre ai lor și, pentru că priveau acea imoralitate drept o condiție a
existenței lor, îi repudiau pe cei înstăriți și respectabili care încălcau
barierele sociale, dându-se de-ai lor. Așa că era rândul nostru să fim luați
în batjocură. Se purtau, fără întrerupere, grotesc de familiar cu noi.
Surorile mele au plecat de-acasă și s-au dus să locuiască cu familia
mamei. Vecinii au fost mulțumiți; reușiseră să „alunge” pe cineva,
reușiseră să-și păstreze tradiția. Eu și mama am rămas. Ne-au lăsat mai
mult sau mai puțin în pace, asta până când s-a făcut simțită noua
reputație a tatei, de lider al celor năpăstuiți. Atunci au început să se
poarte cu noi mai mult decât respectuos; era un amestec de teamă, stimă
și cordialitate care, într-o anumită măsură, ne neliniștea mai mult decât
ostilitatea brută.
Adevăratele mele probleme erau la școală. Încercasem să mă detașez
de tata și viața familiei mele. Acum, la fel cum i se întâmplase lui Hok cu
câțiva ani în urmă, fusesem trădat. Pentru mine, școala nu mai putea fi o
sferă privată. Obiceiurile noastre de la colegiu erau înfiorător de brutale.
Nici profesorilor, nici elevilor nu le păsa că ar putea răni slăbiciunile
rasiale sau politice ale cuiva, iar efectul ciudat al acestei atitudini era că
nimeni nu se simțea jignit. Un puști negru cu capul peste măsură de
mare, de pildă, putea fi poreclit Mango fără să se supere. Așa că eu am
devenit pentru toată lumea Guru. Maiorul Grant era cel care inventase și
răspândise această poreclă. Ne preda latină și purta mereu un monoclu,
în bună măsură, cred, pentru că-l făcea comic. Era și un priceput
inventator de nume. În scurt timp, am învățat că singurul mod de a-i ține
piept maiorului era să fii la fel de agresiv. Astfel că am fost forțat să fac
un efort dublu: să mă rup de tatăl meu și, în același timp, să mă împac cu
faptul că rămân agățat de el.
O mai veche glumă preferată a maiorului era că băieții care o duceau
prost cu școala aveau doar două șanse: fie să se angajeze la vreunul din
ziarele noastre – asta dacă nu erau buni la engleză –, fie să-și găsească o
slujbă în consiliul local și să fie osândiți pe vecie să se plimbe pe străzi, în
glorie, cu mașina albastră de gunoieri. Lui Browne, cântărețul, i-a prezis
nu postul de la Isabella lnquirer – Browne se pricepea la engleză, ceea ce-l
descalifica automat –, ci mașina azurie de gunoieri. Ca atare, îl striga
Browne Autogunoieră Azurie. Cu timpul, numele a fost scurtat și
transformat în Azur.
Într-o dimineață, Browne a întârziat la școală.
— Te-ai trezit târziu, Azur? Sau ți-ai făcut rondul de dimineață?
— Ca de obicei, domnule, i-a răspuns Browne. Era o grămadă de
gunoaie pe strada Rupert.
Era o adevărată înfrângere pentru maior: locuia chiar pe strada Rupert.
A încercat să se replieze.
— Mă rog, tot e bine că nu suntem toți în grevă.
N-a primit niciun răspuns. N-a așteptat, a continuat în același stil, de
data asta ca și când ar fi fost parte din lecție.
— Ceea ce nu multă lume știe este că prietenii noștri ro-manii sunt cei
care au inventat greva.
Așa era felul lui de a vorbi, întărind și subliniind cuvintele pe care le
considera importante sau amuzante, așa că le pronunța într-un mod pe
care îl credea la fel de comic sau inedit, preschimbând Gurile și r-urile în
consoane care sunau a spaniolă.
— Prima grevă a avut loc în 494 î.Hr.
S-a ridicat și a scris data pe tablă: 494 î.Hr. 259 A.U.C.
— Vă întrebați poate ce înseamnă A.U.C.? Vă spun eu, domnule! Ab
urbe condita.
A scuipat expresia latină de parcă ar fi fost un singur cuvânt.
 — Greva lor se chema secessio.
A scris și cuvântul pe tablă, a subliniat cu grijă datele, a adăugat în
engleză „prima grevă” și s-a întors la catedră.
— Greva n-a fost inventată, cum cred unii, de Gu-ru-de-va.
Ceilalți i-au dat satisfacție și au început să râdă, în timp ce el se uita fix
la mine. S-a auzit o bubuitură puternică într-una din bănci. O dată, de
două ori. A fost ca un semn de avertizare. Era Browne. Trebuie să
recunosc că nu mă așteptasem să mă susțină. Până și maiorul Grant a fost
luat prin surprindere. Era o biată ființă inofensivă, ale cărei glume, fiind
atât de rare și de nereușite, deveniseră cunoscute de generații întregi de
elevi ai colegiului. Cât a mai durat ora, a tot încercat să-l îmbuneze pe
Browne. I se adresa destul de des și de blând, spunându-i Azur și, minute
în șir, părea că vorbește numai cu el.
—  Caeruleus. Când vă scriu cuvântul să nu vă repeziți la creionașele
voastre transpirate să mâzgăliți repede „albastru ca marea”.
A rostit ultima expresie în falsetto și a continuat la fel:
—  Thaeruleuth. E albastru ca marea, mami! Prostii, domnule! Caeruleus
se referă pur și simplu la culoarea mării. Poate fi albastră, poate fi maro,
poate fi verde. Poate fi, Azur, chiar și neagră.
S-a oprit brusc, înspăimântat de întorsătura de sens pe care o luaseră
cuvintele lui.
În râsul general, s-a auzit încă o bufnitură în banca lui Browne. S-a
ridicat și a ieșit din clasă fără să scoată un cuvânt. Maiorul Grant s-a făcut
roșu ca racul. Și-a aranjat tacticos monoclul și a început să citească din
Vergiliu.
În acel moment mi-am dat seama că ceea ce considerasem eu a fi
trădare nu era de fapt așa. Școala însăși încetase să mai fie sfera noastră
privată. Lumea de-afară, pe care o refuzaserăm atâta vreme, începuse să
invadeze această sferă și, după gestul lui Browne, despre care a aflat
repede toată lumea, nu mi-a mai fost teamă de ridicol. Am devenit
pentru mulți ceea ce eram deja pentru vecinii noștri: fiul unui lider
proaspăt descoperit. Eu am continuat, cum se spune, să joc de ambele
părți. Cu unii dintre băieți vorbeam despre mișcarea tatălui meu la fel de
relaxat și de indiferent ca și înainte, deși ironiile lor mă dureau. Ca să nu
mai spun că nu puteam refuza atitudinea conspirativă, plină de
devotament, a altora. Când eram cu ei, deveneam și eu conspirativ și mii
purtam ca și când aș fi știut multe despre marile lucruri care aveau să se
întâmple. Pentru scurt timp, se părea într-adevăr că vor avea loc
evenimente importante. Ziarele scriau despre forțele de poliție care
fuseseră „mobilizate” pe dealuri și publicau poze cu comisarul-șef, care,
cu pistolul în mână, își îndruma oamenii care păreau destul de ezitanți. E
ciudat cum drama a cuprins zone întregi despre care nimeni nu ar fi
crezut că sunt în stare de povești eroice sau măcar de un anume simț al
aventurii, și le-a schimbat într-atât, încât până și denumirile lor au
dobândit un farmec diferit. Casa noastră era supravegheată de poliție,
fapt menționat în ziare. Am devenit și eu personaj secundar în această
dramă.
Ca să fiu sincer, mă plictisea și mă scârbea această dramă prostească,
devotamentul stupid de care se grăbeau să mă asigure atâția și atâția
oameni. Dacă aș încerca să descriu reacția mea față de ceea ce i se
întâmpla familiei mele – uneori, în starea confuză de șoc și copleșitoare
dorință de retragere, am fost în stare, așa cum se întâmplă după un
accident, când ai din nou în fața ochilor ororile ce s-au petrecut, să
compar trecutul cu prezentul –, aș spune că întreaga poveste mi-a dat o
senzație de durere acută, de abuz. Era ca și cum aș fi forțat să mestec
carne crudă sau să înghit ulei rânced. M-am hotărât să abandonez
Isabella, să nu mai am nimic de-a face cu acel naufragiu pe insula
tropicală. Dar ea fusese insula din Lebăda neagră, insula al cărei verde
crud l-am privit la răsărit, în timp ce cânta muzica. Acum mi se părea
contaminată și contagioasă. De această alterare voiam să scap. Voiam să o
iau de la capăt într-un loc unde să mă simt în elementul meu, să scap de
toate acele relații pe care, ca să mă simt m siguranță, le priveam ca fiind
neimportante și efemere, dar de care acum mă simțeam mânjit.
Și totuși timpul, viața noastră se duc. Nu ne putem păstra mereu
pentru noi drumuri. Suntem luate acele lucruri pe care le facem, toate
lucrurile de care fugim. Toate acele relații, care au luat naștere gata
pângărite și de care am crezut că mă pot lepăda, s-au dovedit capabile să
mă țină captiv. Mi-au invadat lumea, nu eu am fost cel care le-a căutat.
Adevăratul meu eșec a fost că am păstrat tăcerea. Am tăcut, ca să mai
dau un exemplu, și la acea oră de geografie. Era unul din ceasurile
somnolente de după-amiază. Profesorul ne citea dintr-o carte plicticoasă
despre procesul de fabricare a zahărului.
— La începutul anului, citea el cu glas tare, se taie trestia de zahăr.
A terminat propoziția, a oftat și a adăugat – tot din carte, deși a sunat
ca o exclamație personală – că muncitorii erau plătiți pentru fiecare
rădăcină pe care o tăiau.
— Plătiți? Primesc mai puțin de un cent pe rădăcină!
Tot Browne a fost cel care vorbise. A rostit cuvintele clar și tăios, a
reușit să oprească zumzăielile și mormăielile profesorului, care a rămas
cu ochii pironiți în carte. Mulți dintre băieți m-au privit tăcuți, de parcă
aș fi militat pentru creșterea plății muncitorilor. Mi-am dat seama că ceea
ce-i stânjenea, de fapt, era că eu mă aflam acolo. Mă holbam în gol, fără
să-mi trădez gândurile. Era hidos și umilitor acest devotament, modul în
care luau de-a gata faptul că sunt de-al lor. M-am simțit amenințat. Nu
puteam fi căpetenie decât în altă parte. Dar am tăcut.
O mișcare ca aceea a tatălui meu nu putea să dureze prea mult. Nu
fusese, după cum am mai spus, decât un gest de protest în masă, o
afirmare a disperării, fără vreo cauză sau vreo filosofic anume. Cei din
administrație și-au păstrat calmul Un guvernator impulsiv ar fi încercat
să-i evacueze pe tata și pe adepții lui din tabăra pe care și-o stabiliseră pe
colinele dealurilor; probabil s-ar fi soldat cu o nouă încrâncenare și
vărsare de sânge. Dar așa, s-au luat doar măsurile necesare pentru a
preveni posibilele jafuri și incendii în zonele dimprejur; tabăra era păzită
fără ca oamenii să fie hărțuiți sau amenințați, li s-a îngăduit să-și
manifeste euforia. Au ars câteva pogoane din fondul forestier de rezervă
și au plantat câteva culturi anemice. Doar că pădurile pline de glorie nu
au devenit cornul abundenței în numai patru sau șase săptămâni.
Oamenilor nu le prea venea să ducă ajutoare în tabără și să nu primească
mai nimic în schimb, erau sătui de indolență și de absența dramei. A
început un val de deplasări înapoi înspre oraș, lucru care a fost remarcat
atunci când greva docherilor s-a terminat și „voluntarii” au fost retrași.
Sindicatul care a luat astfel naștere ne tot chinuiește de atunci.
 Tabăra de pe dealuri a devenit o întâmplare ca oricare alta în viața
noastră din insulă. Ziarele nu mai scriau nimic despre ea câte două-trei
zile la rând. Chiar și noi, la școală – ca să mă detașez din nou –
renunțaserăm să o mai considerăm fundația pe care se clădise mult-
râvnita dramă. Era frustrant atât pentru cei care speraseră într-o
schimbare socială oricât de vagă, cât și pentru cei ca Deschampsneufs,
care-și savurau entuziasmul și încântarea. Dar n-am fost surprinși.
Acceptam faptul că, în insulă, eram un popor în mare parte preocupat de
interese domestice, incapabil să creeze sau să sprijine evenimente de
proporții. Ne-am îndreptat foarte repede atenția spre alte lucruri, primul
dintre ele fiind, foarte tipic, concursul de slogane.
Sloganul era pentru o marcă de rom. Premiul întâi era nemaiîntâlnita
sumă de cinci mii de dolari, iar câștigătorul urma să fie anunțat curând.
Cecil e rease fără oprire. Erau mii și mii de taloane de participare
răspândite prin oraș, ca de altfel și prin satele și localitățile din jur –
găseai bilețelele roz, albastre sau verzi până și în canalele de scurgere, dar
Cecil era convins că va câștiga. Spunea, impresionând pe toată lumea, că
„are nevoie” de banii ăia. Numele băuturii era Rom Isabella și sloganul
inventat de Cecil, căruia a început să-i facă reclamă de îndată ce a trimis
talonul de participare, sperând, fără îndoială, să ne aducă în pragul
disperării, era: Când petrec, mă înec în Isabella. Am presupus cu toții că
menționarea obligatorie a unei petreceri era cerința „cheie” a celor din
juriu, din moment ce pe talon era desenată o scenă de la o petrecere
dintr-o țară nordică. Acum îmi dau însă seama că desenul era
multifuncțional. Ar fi putut fi folosit pentru o reclamă la o școală de
dansuri, inaugurarea unui restaurant, a unui hotel sau a unei case de
modă. În toate sloganurile, ne vedeam în rolul de gazde din metropolă
care dau petreceri. Ne era atât de ușor; la Colegiul Isabella Imperial toți
ne dădeam, cu mare dezinvoltură, drept altcineva.
Toată febra din jurul sloganului s-a stins, vai, la fel de fără vlagă ca
mai toate lucrurile care ne stârneau temporar entuziasmul. Rezultatul a
dezamăgit întreaga școală. Mulți dintre cei care scorniseră în secret
slogane au început să vocifereze la fel de tare ca și Cecil. Ne-am spus că
juriul nu fusese corect. În primul rând, au luat decizia prea repede după
ce s-a încheiat competiția. Cât despre sloganul câștigător, nu ni se părea
că e cine știe ce de capul lui. Suna cam așa: Nu-mi mulțumi mie,
mulțumește-i Isabellei.
Desenul care-l însoțea înfățișa un bărbat îmbrăcat într-un costum de
seară destul de incert și care-și lua rămas-bun de la oaspeții săi într-
noapte care, după hainele de blană de pe umerii femeilor, părea destul de
răcoroasă. Își conducea oaspeții spre ieșire; în niște cerculețe care se
făceau din ce în ce mai mici, ca să sugereze gândurile nerostite, se putea
citi: E un rom, Isabella.
Ziarele au publicat o săptămână întreagă poza fericitului câștigător.
Era un muncitor de culoare, unul dintre aceia care-și cumpăraseră și-și
lucrau propriul lot de bumbac sau lămâi. În fotografie stătea pe un scaun
de lemn curbat, în fața colibei lui deteriorate de vânt și ploaie, iar lângă el
era o masă plină de sticle și pahare de rom Isabella, așezate pe o față de
masă brodată.
— De-acum încolo, nu mă mai ating de romul Isabella a decretat Cecil.
N-au decât să și-l bea. „E un rom, Isabella.” Ce, ăsta-i slogan?
Deschampsneufs ne-a pus la punct:
— Nu înțeleg de ce vă omorâți atât. Normal că trebuiau să premieze
un negru. Ba mai mult, de-atât, un muncitor negru.
Trimisese și el, ca toți ceilalți, propriul slogan și era puțin necăjit.
— Ehe, a oftat Eden. Nu pricep de ce voi ciudă la un biet negru. Până
la urmă tot ei bea porcăria aia
—  Mie ciudă. Dar ciudă trebuie ție. Stai să vezi O să-ți dai seama de
unde vine „bietul” și „negrul” Bietul negru! Și tu numești chestia aia
slogan? Ei cică-i zic concurs. Da’ ia uită-te la câștigători! Iau unul de colo,
altul de dincolo și pe urmă amestecă rasele-ntre ele, ca să fie toată lumea
fericită. Așa se întâmplă pe insula asta. Stai să vezi. Acu’ o să aleagă negri
de-ăia fraieri, cum e ăla de-i patron Nu c-ar fi deștepți și-așa mai departe,
da’ suni negri și sunt ușor de prostit. Stai să vezi când o veni Comisia din
Regat.
— Și e o chestie a naibii de bună, a adăugat Kden.
— Măi, Eden, a zis Deschampsneufs gânditor, nu pricep de ce nu ți-au
dat ție premiul. Nici măcar n-ar fi fost nevoie să trimiți vreun slogan.
Trebuia doar să le dai o poză de-a ta. Color, bineînțeles.
Lui Eden îi plăcea să facă pe clovnul. Nu era altul mai negru ca el în
toată școala și la un moment dat, toată lumea-i zicea Ofticosul, pentru că
niște băieți au hotărât că e negru de ciudă. Și-a consolidat foarte repede
în școală atât reputația «le bufon, cât și relația specială pe care o avea cu
Deschampsneufs. Eram o dată la o lecție de fizică, prin clasa a treia, când
profesorul ne-a arătat un mecanism simplu și ne-a întrebat la ce folosește.
Arăta ca o furculiță cu doi dinți și avea un mâner strălucitor. Ambii dinți
erau legați de un suport «le metal sau de lemn, nu-mi amintesc prea bine.
S-ar fi putut să fie la fel de bine un întrerupător, din acelea cu care se-
ndeletnicesc savanții prin filme. Deschampsneufs, care stătea chiar lângă
Kden, i-a șoptit:
— Generează curent electric.
Eden a ridicat mâna.
— Liniște! a strigat profesorul. Adam ne va împărtăși din
înțelepciunea lui. Da, Eden?
— Generează curent electric, domnule.
Profesorul și-a ieșit din minți. A aruncat dispozitivul pe jos. A luat la
rând toate lucrurile de pe masa din laborator și a început să dea cu ele de
pământ.
— Să le-aruncăm!
Una și încă una și încă una.
— Să le aruncăm pe toate!
A luat vreo câteva becuri și le-a făcut praf, ca un om care nu dă doi
bani pe normele de protecție u muncii.
—  Generează curent electric, domnule. Dacă tu faci chestia asta să
genereze curent electric, eu îi dau salariul meu pe-o lună. Pe-o lună?
Vorbeam prostii, îți dau mai bine toți banii pe care-i câștig anul ăsta. Nu,
toți banii pe care o să-i câștig de-acum încolo, câte zile oi mai avea. Îți dau
și pensia. O să lucrez serile pentru tine. Îmi trimit copiii la orfelinat și-mi
las nevasta.
Și i-a tot dat înainte; un bărbat agitat și roșu la față care zbiera la
băiatul negru și impasibil, în timp ce cioburile – probabil de la vreun
neon sau bec pe care le folosea la teste – zburau prin clasă și aterizau pe
podea. Apoi a urlat:
— O să-ți lucrez grădina.
O păstrase pentru lovitura de grație. Nu era doar binecunoscutul joc
de cuvinte cu numele lui Eden, era declarația lui, cea a bărbatului alb
către băiatul negru, despre modul în care privea el adevăratul statut al lui
Eden: nu era nimic mai mult decât băiatul care ajuta la treburile din
curte. A fost un gest plin de cruzime, se apropia prea mult de adevăr:
Eden provenea dintr-o familie foarte umilă. Obiceiurile noastre erau
foarte brutale. Am încremenit cu toții. Deschampsneufs își privea
încruntat brațele încrucișate, ca și când ar fi fost părtaș la această
agresiune.
După câtva timp, când toată povestea se transformase deja în glumă,
Deschampsneufs pretindea că știuse răspunsul și îi șoptise greșit în mod
intenționat. Nu cred că-l știuse, totuși. Cred că pur și simplu folosise,
greșit sau nu, un cuvânt pe care tocmai îl învățase și am convingerea că a
fost la fel de șocat ca și noi de greșeala lui și de violența pe care această
eroare nevinovată a stârnit-o. Dar relația lor așa a rămas pentru toată
lumea: Deschampsneufs cel amuzant și Eden cel care trage ponoasele și îi
îndreaptă greșelile.
Într-o zi vorbeam despre căsătorie și despre absurditatea acestei
instituții care îi va transforma pe toți băiețandrii zurbagii pe care îi știam
ni soți, domni și stăpâni ai fetelor care, bietele, habar n-aveau de soarta
care le-așteaptă. Am ajuns să vorbim despre reproducerea selectivă.
Deschampsneufs era privit ca un fel de expert în domeniu. Se știa că în
timpul sclaviei familia lui avusese o crescătorie de sclavi pe una din
insulițele de lângă Isabella și se spunea că negrii de acolo erau încă dintre
cei de rasă pură. Eden, străduindu-se să facă pe bufonul și, în același
timp, să-și ridice în slăvi trupul lui construit impecabil, l-a întrebat
nonșalant:
— Ce zici, Champ, m-ai lăsa să mă înmulțesc?
Deschampsneufs l-a măsurat din cap până-n picioare și-a zis:
— Ar fi păcat să lăsăm gena să moară. Da, Ofticosule, te-aș lăsa să te-
nmulțești. Dar ar trebui să-ți găsim o femeie a dracului de inteligentă.
Lui Deschampsneufs i se treceau multe cu vederea pentru că reușise să
se desprindă de confortul mediului aristocratic în care crescuse și să se
amestece cu ușurință cu cei mai sărmani și umili băieți. Prin asta se
deosebea de fiul pastorului englez care, obișnuit doar cu evlavia, nu
tolera băieți negri pe strada lui, ceea ce îl făcea ridicol în ochii noștri. Încă
și mai multe i se iertau lui Deschampsneufs pentru că era spiritual,
mucalit și inventiv. De exemplu, îi plăcea să glumească stabilind prețul
unora dintre băieții negri și era singurul care putea scăpa nepedepsit
pentru asta. Numai lui i se permitea să spună despre un băiat pe care nu-
l plăcea:
— Ăsta nu face nici măcar cinci dolari.
Toată lumea se aștepta de la el la asemenea remarce, altfel
revoltătoare.
— Tot ce ar fi trebuit să faci era să le trimiți o poză de-a ta. Color,
bineînțeles, i-a spus lui Eden.
Dar n-a mai râs nimeni. Momentul a fost prost ales. Tonul a fost prost
ales; a fost cu adevărat caustic. Browne n-a apreciat gluma. Eden,
observând reacția lui Browne, n-a gustat-o nici el. Dacă ar fi fost mai mici,
probabil că ar fi ieșit scântei. Eden ar fi avut iar atitudinea prostească și
defensivă pe care i-o impunea noua lor relație. Așa însă, n-au reacționat
nici măcar verbal. A intrat profesorul și ne-am dus cu toții la băncile
noastre. Declarația de război a rămas nerostită. În această nouă etapă a
luptei dintre stăpân și sclav, mi-a revenit mie datoria de a-l înfrunta pe
Deschampsneufs, o bătălie pe care nu mi-am dorit-o. Eu aveam propriile
mele fantezii. Mă hotărâsem să plec. Mi s-a părut îngrozitor să fiu
confundat cu cei care se agitau în fața porților de la Cercle Sportif.
Mișcarea inițiată de tata s-a stins treptat. La fel cum s-a stins și
imaginea lui la noi acasă. Devenise o personalitate publică izolată, care
aparținea tuturor. Pentru noi nu mai era decât, ocazional, un nume în
câte un ziar. Mi-am dat seama că nici măcar nu mai încercam să
vizualizez ziua aceea. O asemenea preocupare personală mi se părea
ireală. Nici la școală nu se mai pomenea nimic de Gurudeva, de revolte
sau de incendieri. Toți preferam, din diverse motive, să ignorăm acest
gen de frustrări. Au fost uitate și nedreptățile concursului pentru slogan.
Altceva ne atrăgea acum atenția: cursele de cai din preajma Crăciunului.
Ziarul Inquirer ne amintea în fiecare zi că aceste curse de cai sunt un sport
regesc. Așa cum existau băieții mai modești care erau gata oricând să
poarte discuții interminabile cu Cecil despre modele de mașini pe care nu
îndrăzneau să spere că le vor conduce vreodată, tot astfel erau și cei mai
avuți – care, păstrând proporțiile din insulă, nu erau mai presus ca
rândașii – băieți care vorbeau ore în șir despre sportul regilor. Știau pe
dinafară numele cailor, jocheilor și antrenorilor, erau experți în rase,
pedigreeuri, concursuri și clasamente. Mi se părea că interesul lor e
contrafăcut. Uram cursele de cai și uram pariurile care le însoțeau. Dar
până și eu am fost nevoit să învăț câte ceva despre ele.
Cursa din ziua de Crăciun se chema Cupa Malaieză. Inquirer ne
spunea în fiecare an povestea acestei cupe. Fusese înmânată Clubului de
călărie de către Sir Hugh Clifford pe la începutul secolului. Deși a lucrat
prima dată ca guvernator în Isabella, considera că serviciul din insulele
Caraibe, din Isabella sau de oriunde altundeva era, de fapt, un soi de exil
din Malaiezia, locul de care se simțea cel mai atașat. Își petrecea mai tot
timpul în clădirea guvernului, scriind un roman de amintiri malaieziene,
care se chema La țărm și la Kampong, și, după o cronică nefavorabilă din
partea lui Joseph Conrad, a continuat să-și exerseze talentul scriitoricesc
printr-o corespondență care s-a transformat în prietenie cu atunci puțin
cunoscutul romancier. Cupa Malaieză a fost darul pe care Sir Hugh
Clifford l-a oferit la plecare unei insule care i-a plăcut întotdeauna mai
puțin decât literatura.
Favoritul cursei din acel an era un cal numit Tamango. Era din
herghelia familiei Deschampsneufs. Tamango era faimos și la școală, din
motive aparte. Mulți băieți pretindeau că-i sunt prieteni lui
Deschampsneufs și, ca atare, erau în mod special interesați de calul lui. În
al doilea rând, numele era de origine africană și, deși semnificația lui a
rămas ambiguă, băieții negri erau mulțumiți. Cei care învățam la Isabella
Imperial știam de unde provenea numele lui Tamango. Cei din afară nu
aveau nici cea mai vagă idee, lucru pe care îl aflaserăm din paginile de
sport ale ziarelor, pe care le cunoșteam deja prea bine, datorită gafelor pe
care maiorul Granl le tot culegea de acolo. Așadar, confirmarea că nu
toată lumea știe ce știm și noi ne-a făcut să fini și mai posesivi. Tamango,
în varianta prescurtată și simplificată, era unul din textele franțuzești pe
care le studiaserăm în clasele mici. Știam cu toții povestea șefului de trib
african și vânzător de sclavi, care fusese trădat și făcut sclav la rândul lui
și care, în final, a ajuns liderul revoltei. Era tipic pentru familia
Deschampsneufs, pentru nepăsarea și ambiguitatea care-i caracterizau, să
dea un asemenea nume unui cal: păreau mereu dornici să îndrepte
atenția celorlalți spre un trecut pe care-l recunoșteau ca fiind rușinos.
Interesul stârnit de armăsarul familiei l-a făcut pe Deschampsneufs
insuportabil. Venea dimineața la școală mirosind a cal, cu pantofii și tivul
pantalonilor murdare, ude și pline de iarbă lipită. Arăta epuizat și
angoasat, de parcă nu dormise toată noaptea, ca un om ale cărui griji nu
puteau fi înțelese de toată această lume frivolă a sportului, de toți acei
simpli spectatori sau iubitori de pariuri care bagatelizau adevărata
plăcere. Nu-și îngăduia nicio clipă de relaxare cât era ziua de lungă și, de
îndată ce se termina ultima oră, fugea repede acasă. Era o atitudine care
te îmbia să-i pui întrebări, să fii nerăbdător să afli ce se întâmplă. Dar
toate întrebările și interesul stârnit nu făceau decât să-l enerveze și să-l
agite și mai tare. Era extrem de agresiv, în special cu acei băieți care, în
bună măsură ca să-i facă pe plac, pretindeau că știu despre cai mai multe
decât știau în realitate.
Apoi a dispărut Tamango.
Reacția pe care au avut-o cei de la școală a fost cel puțin ciudată.
Bineînțeles că toată lumea a fost de acord că era păcat sau, ca să folosesc
cuvântul preferat al jurnaliștilor, scandalos. Pe urmă au început să se
vehiculeze și alți termeni. Se bănuia că armăsarul n-o să fie găsit
niciodată și se mai bănuia și că, într-un fel sau altul, nu va fi ultima
pierdere pe care o va suferi Deschampsneufs. Pierderea lui era una cu
adevărat tragică, dar pe el îl făcea să pară ridicol și, în câteva zile, se
găseau deja motive care să justifice întâmplarea în sine. Băieții care
fuseseră nevoiți să suporte toanele lui Deschampsneufs au început să se
înfurie retroactiv, valoarea armăsarului a început să fie pusă sub semnul
întrebării, iar numele animalului, altădată un motiv de mândrie, era
acum perceput ca o provocare și o insultă.
După o săptămână am aflat că au găsit calul. Murise. Asta a fost tot ce
ni s-a spus, iar vestea nu a surprins pe nimeni. Ceea ce am aflat ulterior
m-a uluit și m-a dezgustat și mi-a creat mai mult ca niciodată acea
senzație de durere și abuz: carne crudă și ulei rânced. Calul fusese găsit
de un fochist, împodobit cu o ghirlandă de gălbenele și nalbă uscată,
întins pe o bucată de pământ proaspăt bătătorit.
Inima și măruntaiele îi fuseseră scoase, dar avea flori împletite în
coamă și în coadă, de parcă fusese periat și țesălat cu mândrie. În centru
era o ridicătură de pământ pe care fusese făcut focul; în aer mai plutea
încă o aromă vagă de zahăr topit, lemn de brad, unt și cocos. Niște lăstari
de banani fuseseră înfipți în pământ în fiecare din cele patru colțuri și, în
fața fiecărui lăstar, era desenată cu făină câte o zvastică. Asvamedha: am
rostit cuvântul numai pentru mine. Am fost pe neașteptate cuprins de
spaimă și oroare. Un sacrificiu ancestral care, în mintea mea, era o
dovadă a frumuseții pure, un act care vorbea despre tinerețea lumii,
despre păduri neumblate și izvoare neîntinate, despre cai și tineri călăreți
cufundându-se în lumina incertă a dimineții: un ritual transformat acum
într-un act obscen. În minte mi-a apărut imaginea unui tunel nesfârșit și
tenebros, în care simțeam că mă afund, în timp ce tot ce-mi doream era să
ajung la lumină.
Uciderea lui Tamango a fost inevitabil legații de tata și de adepții lui.
Ziarele erau indignate și cereau măsuri imediate. Dar nu s-a putut dovedi
nimic. Ziarele au cerut distrugerea și evacuarea taberei de pe dealuri.
Administrația a ignorat acest îndemn pripit și părtinitor, guvernatorul și-
a păstrat calmul. Cu toate astea, la școală mi-a fost destul de greu. Eu
eram, de fapt, de partea celor care mă atacau. Agresiunea lor era
amestecată cu un soi de fascinație, dar sacrilegiul lor nu era mai mare
decât al meu. Nu îi puteam disprețui, nu îi puteam batjocori, nu mă
puteam apăra. Îmi părea rău de Deschampsneufs: încă voiau să se
răzbune pe el. Îi împărtășeam furia, durerea și dezgustul. Și totuși, când
m-a provocat, am acceptat să mă bat cu el.
Nu mă mai bătusem niciodată și eram sigur că o să fiu învins. Aveam
cam aceeași înălțime, dar Deschampsneufs era mai greu decât mine. Mă
gândeam că e mai bine să termin repede ce am de făcut – orice o fi
însemnând asta – și am fost la fel de surprins ca toată lumea să constat că,
după prima încleștare, Deschampsneufs zăcea la pământ, iar eu eram
peste el. Mi-am dat seama că la atât se va reduce succesul meu, căci, în
schimbul complet neprofesionist de pumni și picioare, simțeam că își
revine repede. La un moment dat m-a cuprins panica, dintr-un alt motiv.
Crezusem tot timpul că voi avea susținători. Și acum îmi dădeam seama
că duceam lupta de unul singur. Iar cei învinși nu aveau niciodată
dreptate. Dirigintele nostru era vigilent și simțea că se apropie o
încăierare; tăcerea neobișnuită din curte i se păruse fără îndoială
dubioasă. A apărut repede și ne-a despărțit. Am fost ușurat. Băieții care
altădată îmi fuseseră devotați, îmi ofereau acum un devotament și mai
mare, tocmai ei, cei care m-au lăsat să duc singur această bătălie.
În cărțile de istorie, după cum am mai spus, mișcarea tatei e tratată ca
o parte oarecare într-un tipar al evenimentelor lesne de recunoscut.
Starea de spirit e cea care creează atât liderul, cât și evenimentul asociat
cu acesta. Evenimentul despre care vorbesc nu a fost nici exodul din oraș,
nici marșul greviștilor și al voluntarilor. A fost uciderea lui Tamango.
Aceasta a fost fapta lor cea mai însemnată și pentru ei a fost tot atât de
hotărâtoare, pe cât fusese sinuciderea de pe hipodrom pentru mișcarea
sufragetelor din Anglia. Amândouă sunt evenimente care, devenind
istorie, își pierd din oroare și obscenitate și apar ca expresia naturală și
aproape logică a unei stări de spirit; evenimente pe care, în mod straniu,
lumea le așteaptă și care, deși dramatice, par potrivite. În Jamaica, spun
acum cărțile de istorie când vorbesc despre tulburata perioadă antebelică,
au existat greve și manifestări de stradă, în Trinidad a avut loc o grevă la
unul dintre câmpurile petrolifere și trei oameni au murit împușcați, în
Isabella a fost ucis un cal de curse care aparținea unei familii franceze.
Și astfel, fapta devine cristalizarea unei stări de spirit. Dar amintirile
mele despre acele zile îmi spun că, în asemenea situații, fapta este
necesară și că, fără ea, starea de spirit devine inutilă și dispare fără să se fi
consumat. După această întâmplare, insula noastră s-a schimbat, deși
acest lucru nu avea să se vadă decât cincisprezece ani mai târziu. A fost
exact ca incidentul cu camionagiii care l-au insultat pe tatăl lui Cecil: un
gest cart1 îți dezvăluie în mod neașteptat faptul că societatea înseamnă
apartenență consimțită și ne învață că niciunul dintre noi nu poate avea
un viitor sigur, din moment ce acel consimțământ poate fi oricând retras.
Și mă întorc la lider și la fapta săvârșită. Liderul intuiește necesitatea
faptei. Uciderea unui cal de curse, favorit la câștigarea Cupei Malaieze, li
se va părea tuturor un gest revoltător și obscen în acea insulă înnebunită
după sport. Cu toate astea, a devenit un prilej de resuscitare a unor
sentimente pioase, ținute în secret atâta vreme. Un lider de succes se
bazează pe intuiție, atât de ridicat este gradul acelei autoviolări la care îi
obligă pe adepții săi, pe care nu trebuie să înceteze să-i surprindă.
Pentru mine mai exista și altceva. Primitiv, bestial, decăzut: acestea
erau cuvintele pe care le vehiculau anumite grupuri din insulă. Le
împărtășeam oroarea, dar din motive personale. Asvemedha. Citisem
cărțile, știam cuvântul. Sacrificarea calului, ritualul arian al victoriei și al
încoronării căpeteniei, o declarație a puterii atât de plină de îndrăzneală,
încât numai cei cu adevărat curajoși îndrăzneau să o facă. Un ritual sfințit
de blândul Asoka, reînviat de urmașii lui și săvârșit atât de memorabil de
nepotul generalului ultimului trib Maurya, care sărbătorea alungarea
grecilor din Aryavarta, teritoriile ariene.
Cum ajunsese tata la acest ritual? Să fi fost numai intuiția liderului? Să
fi fost doar fapta în sine și nimic mai mult, însoțită de un ritual hindus la
care se întâmplase să fie martor și pe care l-a imitat? Sau era o încercare
de a săvârși copleșitorul ritual, o provocare a lui Nemesis înfăptuită de
un om naufragiat pe o insulă pustie? Asvemedha.
Ulei rânced, carne crudă. Să fiu căpetenie în munți și zăpadă fusese
una dintre cele mai intime fantezii ale mele. Acum, în străfunduri, mă
simțeam trădat și batjocorit. Am refuzat devotamentul ce mi s-a arătat.
Voiam să fug, să o iau de la capăt, proaspăt și lucid.
 4

Am fost ușurat când a început războiul și tata a fost întemnițat

conform unor decrete de război. A avut noroc că a fost închis. A dispărut
aproape la fel de repede cum se făcuse remarcat. A lăsat în urmă o faimă
pe care amintirile să o poată spori, a fost scutit de uitarea treptată, ce
conduce în cele din urmă la dispreț. O dată cu războiul și cu sosirea
americanilor în insulă, cu stabilirea bazelor militare, cu banii și
bunăstarea și cu presiunea pe care aceste lucruri o creau, o dată cu acel
sentiment renăscut, că evenimentele mărețe se întâmplă lângă noi,
mișcarea tatei ar fi murit din cauza propriei inutilități. Când a fost
eliberat, după război, nu a mai fost nevoie de el. Era ca și cum ar fi murit
în urmă cu șase ani. Lucru care i-a convenit. Voia să fie singur. După vreo
săptămână de scandaluri prin ziarele de mare tiraj, i s-a permis să se
retragă în liniște. Mie mi-a lăsat moștenire diverse relații.
În primul rând, cea cu Deschampsneufs. Nu fuseserăm niciodată prea
apropiați. Mi-l amintesc pe malul mării, cum trăgea pe nisip plasa cu cele
trei cadavre. Am încercat atunci, dintr-un motiv care nu îmi este clar, să
mă ascund de el. La Colegiul Isabella Imperial nu au mai existat
concursurile de râgâieli din clasele primare; invitația de a-i vedea vița-de-
vie și setul de mașinuțe Meccano nu s-a mai repetat și e posibil să nu-mi
mai amintesc decât eu despre ea. Lupta noastră nu fusese decât o suită de
mișcări haotice în spațiul dintre două bănci: amintirile mele se rezumă la
o învălmășeală de membre, figura surprinsă a lui Deschampsneufs când
s-a trezit pe spate și o podea soioasă și prăfuită. Evident, clișeul nu a
întârziat să apară: după aceea am devenit amici. Nu m-a mai tratat cu
aceeași indiferență. Mi-a împărtășit câteva dintre secretele lui. Și el voia
să părăsească Isabella. Își dorea să locuiască în Quebec și să picteze. Era
prima dată când l-am auzit că pictează. Mi-a spus că era o preocupare
care în Isabella li s-ar fi părut efeminată; în schimb, cei din Quebec, care
erau francezi și minunați, ar fi înțeles. Și el voia să se însoare; cu cât mai
repede, cu atât mai bine, își dorea zece copii, să poată „să stea pe scaun și
să-i privească pe neastâmpărații ăia cum mănâncă”.
Am pus această ambiție a lui sub semnul întrebării: mai auzisem o
dată aceleași cuvinte rostite de un om mai în vârstă și mai smintit decât
el; o rudă săracă și chinuită le spusese într-o duminică, la masă. Am pășit
șovăind în lumea lui Deschampsneufs. Nu mă prea interesa, dar nu
voiam să-l jignesc. Simțeam că nu aveam prea multe să-i ofer în schimb.
După toate câte se întâmplaseră, prietenia cu el mă stânjenea; sau poate
mă stânjeneau conotațiile pe care prietenia cu el le dobândea în Isabella.
Browne îmi era un altfel de prieten. Și el avea secrete. Îl hăituia
trecutul lui de bufon și interpret de cântece ale negrilor, așa că mă folosea
pe mine drept confesorul lui. Dar eu nu-l puteam absolvi, îmi aminteam
prea bine ce succes avusese. Îmi aminteam cât de încântat era – bucuria
băiatului rujat care dansează într-un costum în miniatură, cu papion,
pălărie de paie și baston – și mi-aduceam aminte și cât de mândri erau
părinții lui și cât de mult îl invidiam.
Îmi place mierea, îmi plac prăjiturile,
Nu-s eu omul să refuze banul și-aventurile Pot să dorm pe-un balot de
bumbac Sau, sus, într-un copac cocoțat,
Vă spun eu de ce, dragi băieți și fecioare:
Căci nimic nu m-atinge, nimic nu mă doare.
Își învinuia părinții – mi-l amintesc pe tatăl lui, într-un costum maro și
solemn, cum se apleca în scaunul lui pliant și izbucnea în acel râs de
negru, ascuțit, molfăit și efeminat, ca unul care e gata să scuipe –, dar
probabil că-i învinuia că sunt prea naivi. Nu înțelegeam exact ce vrea
Browne de la mine. Voia compasiunea mea, furia mea? Insista să-mi
vorbească despre trecut și despre umilințele la care fusese supus, dar,
într-un mod ciudat, nu-i păsa de răspunsurile mele. Iar eu nu prea știam
cum să reacționez și ce să-i spun. Nu simțeam compasiune. Ceea ce
simțeam eu era exact senzația de greață și amețeală pe care am avut-o
când mi-am dat seama cum se schimbase familia mea. Așa cum intrasem
fără voie în intimitatea lui Deschampsneufs, la fel de teamă îmi era să îl
ascult pe Browne povestindu-mi despre viața lui lăuntrică. Nu era
trecutul meu. Nu era imaginea mea. Îmi lipseau toate acele lucruri pe
care le avea Browne, acea inocență pe care, cu această nouă față a lui pe
care voia să mi-o prezinte, încerca să o suprime.
Priveam dealurile estice, pe care nu puteai să nu le zărești din oraș, și
mi le imaginam ca fiind obiectul adorației acelor mii de oameni care, de
acolo, de pe câmpurile unde munceau, nu se puteau aștepta decât la
robie și la nesfârșitele zile petrecute în bătaia soarelui. Toate astea
trebuiau să înceteze. Nu așa voiam să-mi privesc insula în timpul pe care-
l mai aveam de petrecut aici. Am început să resping prietenia lui Browne.
Am început să urăsc dealurile. Poate că erau stările tulburate ale
adolescenței. Cât de ușor uităm confuzia și răscolirile acelei vârste! Erau
zile în care, dacă vedeam un accident de mașină, îmi doream să mă
înfometez până mor, din solidaritate și compasiune pentru cei îndurerați.
La fel mi se întâmpla acum, când, prin ochii lui Browne, nu vedeam decât
suferință oriunde întorceam capul. Iată cum cad pradă paradoxurilor!
Iată cum, deși am respins mișcarea tatei, am fost contaminat de
atitudinea pe care le-a insuflat-o adepților lui.
Trebuia să mă retrag cât mai repede. Înainte nu fusese decât parte a
unei fantezii, din acea nevoie de a scăpa de acest naufragiu și a mă
întoarce pe tărâmurile pe care mi le construiam în minte, pământurile
călăreților, cu podișuri înalte, munți și zăpadă, unde timpul era la fel de
ireal ca și locurile. Acum nu simțeam decât nevoia să fug, într-un loc
necunoscut, printre oameni a căror viață și a căror limbă să nu le cunosc.
Mi-am proiectat aceste nevoi asupra celorlalți. Reușisem să-l uluiesc pe
unul dintre profesorii noștri de la colegiu, când m-am dus la el la
începutul orei și l-am întrebat:
— E adevărat că ați absolvit Umanioarele?
Citisem despre acest fapt fabulos în revista școlii. El a găsit ironie acolo
unde eu voisem să sugerez doar un imens respect, așa că m-a gonit în
bancă. Atinsesem, de fapt, un punct sensibil, pentru că el venea de la o
universitate obscură din Canada. Am reușit să-l uimesc din nou, când,
într-o oră mai destinsă, l-am întrebat:
— Cum vi se pare, domnule, viața în Isabella?
A luat-o ca pe o întrebare cu conotații politice.
A trebuit să-i explic.
— Vreau să spun că dumneavoastră ați trăit în țări renumite și ați
vizitat orașe vestite. Nu v-ar plăcea mai mult să locuiți acolo?
Mi-a zis:
— Nu m-am gândit niciodată la asta. În timpul războiului mă duceam
în permisii în Anglia și în Europa. Era bine. Făceam exact aceleași lucruri
Dar întotdeauna am simțit că munca și locul meu sunt aici. Chiar nu m-
am gândit la asta.
Nu l-am crezut. Mi-am amintit cum, o dată, n început să ne
povestească despre feluritele soiuri de mere din Canada. Sau cum,
altădată, ne-a spus
— Poți să te duci la schi în munții Laurențieni.
Și apoi, ca și cum ar fi vorbit doar pentru sine, ca și cum ar fi avut în
față peisajul alb-albastru, a adăugat:
— Oricum, trebuie să ai grijă să nu-ți rupi vreun picior.
Acel moment, ca și peisajul cel imaginat mi-au rămas întipărite în
minte pentru totdeauna. Munții Laurențieni! Ce nume frumos pentru
pârtiile cu zăpadă albă, imaculată! Tânjeam, în uniformitatea de aici, să
mă duc să schiez, chiar și cu riscul de a-mi rupe un picior. Era elementul
meu și mi-era groază că-mi va fi refuzat.
Mai era și belgianul, care vorbea cu un accent execrabil, într-o
amestecătură de engleză și franceză, și care nu avea aproape nicio
amintire despre nimic: un bărbat îngrijit, plictisit și plictisitor, care purta
ochelari cu rame aurite. Într-o după-amiază a început să chicotească, iar
ochii i s-au luminat ca și cum și-ar fi amintit ceva: era la circulation, nu
circulație, ci trafic. Și într-o clipă eram cu el într-un taxi în mijlocul unui
blocaj în trafic, cu aparatul de taxat care marca nestingherit, cu șoferul
care-și trăgea șapca pe ochi, absolvindu-se de orice responsabilitate
pentru aparatul care nu voia să se oprească o dată cu mașina. Acolo, în
intersecția aglomerată din Liege, pe pârtiile cu zăpadă din munții
Laurențieni, era adevărata lume. Noi, cei de-aici, din insula asta, noi, care
citeam cărți publicate în acea lume și ne foloseam de Imnurile ei,
fuseserăm abandonați și uitați. Ne prefăceam că existăm cu adevărat, că
învățăm, că ne pregătim pentru viață, noi, măscărici ai Lumii Noi,
aruncați într-un colț necunoscut al ei, care nu ne lasă nicicând să uităm de
denaturarea și falsitatea pe care cei noi le învață atât de repede.
Obsesiile mele s-au îndreptat repede în alte direcții. De exemplu, am
început să am ideea fixă și înspăimântătoare că nu eram în siguranță în
casa noastră cea veche de lemn. Casele care se prăbușeau nu erau un
lucru ieșit din comun pe la noi și, mai ales în sezonul ploios, toate ziarele
scriau despre astfel de tragedii. Am început să caut prin ziare și să citesc
orice articol care avea legătură cu asta și, cu fiecare lectură, teama mea
devenea tot mai acută. În momentul în care mă întindeam în pat, inima
începea să-mi bată din ce în ce mai tare și mi se părea că acele sunete
sunt, de fapt, pereții casei care trosnesc din încheieturi. Uneori mi se
învârtea tot capul, tavanul și pereții păreau că se curbează deasupra mea,
prinzându-mă la mijloc, simțeam că patul se înclină și o să alunec și
zăceam chircit, acoperit de sudori reci până începeam să-mi revin. Nu
reușeam să-mi recapăt luciditatea și să mă simt în siguranță decât atunci
când ieșeam din casă. Așa că am început din ce în ce mai mult să mă simt
străin în insula aceea, ale cărei secrete Browne se încăpățâna să mi le
destăinuie.
Cândva fusesem în stare să mă gândesc la Isabella ca la o insulă pustie,
care așteaptă să fie descoperită. Browne mi-a arătat că înfățișarea ei
tropicală era, de fapt, contrafăcută, că vegetația pe care noi o credeam
naturală și specifică fusese construită în ani de zile și că exista câte o
poveste în spatele fiecărui element al ei. Știam cu toții despre fructul
arborelui de pâine și despre căpitanul Bligh. El mi-a mai povestit și
despre cocotierii care străjuiau plaja, despre trestia de zahăr, despre
bambuși și mango. Mi-a spus despre florile colorate și strălucitoare din
vederile care deja începuseră să umple magazinele. Războiul adusese cu
el o mulțime de străini, care aveau o perspectivă mult mai clară decât a
noastră asupra lucrurilor, așa că am învățat și noi să privim prin ochii lor
și, în cele din urmă, percepeam totul ca și când am fi fost și noi la fel de
străini de aceste locuri. M-a dus în centrul orașului și mi-a arătat un pâlc
de pomi fructiferi foarte bătrâni: pe acel loc fusese o plantație de sclavi.
Dacă priveai în depărtare din acel punct al orașului, pe deasupra
acoperișurilor, te întâmpina un peisaj care era la fel de artificial ca oricare
parc din Anglia sau Franța. Dar noi pășeam ca într-o grădină a iadului,
printre copacii, unii încă fără nume, care crescuseră din semințele aduse
pe insulă în intestinele sclavilor.
Acestea erau învățăturile lui Browne. Acesta era subiectul lecturilor lui
tainice. Am crezut că pasiunea lui se va concretiza într-un scop bine
definit sau măcar într-o anumită atitudine. Am fost foarte răbdător. Dar
nu a existat nicio finalitate. Mi-am dat seama că era un subiect pe care-l
urmărea doar de dragul de-a o face. Prietenia lui a devenit o povară.
Într-o sâmbătă dimineață s-a suit pe bicicletă și a venit până la noi
acasă. A claxonat din fața porții. Nici el și niciun alt coleg de școală, cu
excepția lui Cecil, nu veniseră vreodată la mine acasă. Vizita lui mi-a
arătat cât de permeabile deveniseră granițele sferei noastre private de la
școală, și sunt sigur că asta fusese și intenția lui, să o transforme într-un
gest simbolic. Mama nu-l cunoscuse niciodată pe Browne. Astfel că ea nu
a văzut decât un golan care zâmbește cocoțat pe șaua bicicletei,
claxonând de zor. Browne avea un defect – până pe la vreo treizeci de
ani, când și-a lăsat barbă – și anume, părea să aibă întotdeauna un
zâmbet nervos pe figură. Pielea de la buza de jos până în vârful bărbiei
era curios de întinsă și ridicată la colțuri, ca și cum ar fi încercat mereu să-
și înăbușe râsul. Chiar în vârful bărbiei, scoțând în evidență acest zâmbet
care nu era zâmbet, se odihnea un neg care de la distanță părea o
picătură de apă și-ți dădea veșnic impresia că tocmai se spălase pe față și
nu se obosise să se mai șteargă. Asta îi dădea un aer comic pe care
părinții lui îl exploataseră. Mama s-a uitat la el printre ferigile din
verandă și l-a întrebat ce vrea. I-a răspuns că vrea să vorbească cu mine.
Dar a folosit numele meu indian. Mama a crezut că e vreun alt pierde-
vară care a venit să-și bată joc de ea și de soțul ei, așa că l-a alungat ca pe
un câine.
Când am aflat, am înlemnit. Știam unde locuiește și am fugit într-
acolo. Casa lui era la fel de veche ca și a noastră și era construită în același
stil. Dar se afla pe una dintre cele mai aglomerate străzi din oraș și nu
avea nici verandă și nici trepte, părând că se ridică direct din asfalt, avea,
în schimb, jaluzele la toate geamurile de la etaj. Un negru ca din
vremurile de altădată, cărunt și trăgând dintr-o pipă, stătea aplecat în
afară la una din ferestre, privind impasibil agitația de pe stradă. Era
îmbrăcat cu o vestă ponosită de flanel. Toată lumea se gândea la aceste
veste ca la niște haine proletare – flanelul era materialul preferat al
negrilor slăbiți de boală sau vârstă – și ultimul lucru pe care mi-l doream
era să-l văd pe tatăl lui Browne îmbrăcat cu una. Lângă casă era o frizerie
care se chema Kremlin – negrii aveau obiceiul să asocieze numele
frizeriilor cu asemenea locuri spectaculoase și îndepărtate – și avea o
colivie cu un papagal înăuntru atârnată de pragul ușii.
L-am salutat pe negrul în vesta de flanel și, amintindu-mi întâmplarea
nefericită cu Browne, i-am spus repede că sunt un coleg de școală de la
Isabella Imperial. Am avut grijă și să întreb dacă „Ethelbert” e acasă. Mi-a
fost rușine să-i spun numele. Nu-l mai folosisem niciodată și, în timp ce-l
rosteam, mi-am adus aminte ce-mi spusese Browne: sclavilor li se dădeau
adesea nume de regi anglo-saxoni sau de generali romani. Tatăl lui
Browne, cel care cu ani în urmă își costumase fiul și-l învățase cântecele
negrilor, a devenit dintr-odată atent. A mormăit ceva prin pipa
înfundată, s-a grăbit să deschidă ușa și mi-a spus să mă așez. Era o
onoare, dar nu avea legătură cu mine, ci cu Isabella Imperial, renumita
școală unde un băiat sărac putea primi bursă dacă se purta bine și era
silitor: iar asta însemna studii în străinătate, o meserie, independență,
ștergerea trecutului.
În partea din față a camerei erau două balansoare de lemn curbat. M-a
așezat pe unul din ele și a strigat:
— Bertie!
S-a așezat și el pe celălalt, trăgând din pipă în stilul negrilor de
odinioară, privindu-mă fix în timp ce se legăna. Bertie! Numele de-acasă!
Mă simțeam ca și cum aș fi deschis o scrisoare personală. Știam că lui
Browne nu i-ar fi păsat de această vizită, nu l-ar fi interesat imaginea
tatălui în vesta lui de flanel murdară. Camera era îngustă și mărginită de
două draperii vișinii care întunecau și mai tare podeaua lustruită și plină
de pete. În fața balansoarelor erau patru scaune înalte din nuiele așezate
în jurul unei mese cu trei picioare și blat de marmură. Pe masă era o fel
de mileu de dantelă albă. Iar pe el, o tavă de alamă în care stătea un
palmier, micuț și retezat, dar cu frunze impresionante, într-un ghiveci
îmbrăcat în hârtie creponată. Hârtia fusese atent întinsă și înfoiată pe
marginea ghiveciului. Pe unul dintre pereți, vopsiți în ocru cu vinișoare
albe, erau atârnate niște poze înrămate cu Joe Louis, Jesse Owens, Haile
Selassie și Iisus. Pe peretele din față era o vitrină cu geamuri glisante,
plină cu pahare fără picior, heruvimi și fetițe din ghips cu rochii albe și
roz, trei bibelouri reprezentând niște bețivi cu pălărie și haine ponosite
de seară așezați sub un felinar ridicat pe un mic piedestal, și un buchet de
flori de hârtie. Deasupra vitrinei era o poză enormă a unei familii de
negri: un bărbat și o femeie, o fată și un băiat costumat și împodobit cu
multe accesorii, pe care l-am recunoscut după bărbia ascuțită și negul
care semăna cu un strop de apă ca fiind Browne, cântărețul-clovn. Toți
patru stăteau pe un fundal pictat, înfățișând ruinele unui templu grecesc.
Tatăl lui Browne îmi urmărea privirea. Nu mai era mândru, dar în ochii
lui se citea acea satisfacție a celor bătrâni și neghiobi care au impresia că
au realizat multe doar pentru că au trăit vreme îndelungată.
L-a strigat din nou, cu vocea lui sugrumată:
— Bertie!
Într-o clipă, a apărut și Browne de după draperiile vișinii. Purta niște
pantaloni scurți kaki, șifonați și era în picioarele goale. Avea ochii roșii.
Trăsese un pui de somn, ca sâmbăta după-amiaza. Nu părea prea
încântat să mă vadă. Taică-su se legăna în continuare, pregătindu-se cu
înfrigurare să ia parte la discuția celor doi intelectuali de la Isabella
Imperial. Browne de-abia mi-a aruncat o vorbă și a ieșit imediat, dând
din nou la o parte draperiile. Am zărit o masă mică și ovală din lemn de
chiparos și niște scaune masive lăcuite. Apoi am auzit voci. Browne era
vizibil iritat. L-am auzit spunând ceva despre „neghiobul ăla negru”.
Apoi cel care îl strigase pe „Bertie” a fost chemat la rândul său de o voce
de femeie, care se străduia să nu pară chiar un țipăt:
— Caesar!
Și din nou:
— Caesar!
Și Caesar Browne s-a ridicat și, pășind cu atenție pe parchetul lustruit
în papucii lui de pânză, a ieșit printre draperiile vișinii din spatele cărora
parcă îl smucise cineva cu atâta forță, încât nu-și mai putea controla
mâinile și picioarele. Împleticindu-se, a dispărut.
Când a intrat din nou, Browne își trăsese o cămașă peste vesta de
flanelă. Zonele tropicale îi fac pe locuitorii lor să fie mereu umili în
îmbrăcăminte, lucru care se poate chema stil doar de la un anumit nivel
încolo. S-a așezat în balansoarul eliberat de tatăl lui, a căscat și și-a pus
mâinile pe după genunchi. Se străduia să se poarte firesc, dar era
posomorât și îmbufnat. I-am zis că am venit să împrumut exemplarul lui
din Penas Arriba. Nu s-a lăsat păcălit. Dar măcar avea cu ce să-și ocupe
timpul în minutele care urmau. S-a dus și a luat cartea. Arăta ca o carte a
unui elev grijuliu și pedant. Copertele erau îmbrăcate în hârtie maro de
împachetat și erau înnegrite, boțite și aproape roase la margini, acolo de
unde le ținea cu degetele transpirate și lipicioase în drumul spre școală
din zilele caniculare. Mi s-a părut că miroase într-un fel ciudat. Nu mai
aveam ce să-i spun. Apoi a intrat și sora lui Browne, împreună cu
prietenul ei polițist, încăperea îngustă a prins dintr-odată viață. Timp de
câteva minute, simțindu-mă înfiorător de stingher, i-am urmărit
mișcându-se prin cameră și vorbind aprins. După care am plecat.
Ar fi trebuit să rămân. Ar fi trebuit să uit de ce i se întâmplase lui
Browne și să nu-i arăt nicio secundă că știu. Nu-i iertăm niciodată pe cei
care ne sunt martori în momentele noastre de vulnerabilitate și umilință.
Sâmbăta aceea, cu cele două gesturi simbolice ale ei, cu cele două vizite și
cele două eșecuri, a marcat sfârșitul unei anumite intensități pe care o
avea relația noastră. Nu pot să nu recunosc că m-am simțit ușurat. Mă
sufocam în încăperea aceea și asta nu numai din cauza dimensiunilor ei
reduse. Mai erau și Joe Louis și Haile Selassie pe perete, vesta de flanel,
poza de familie, „neghiobul ăla bătrân”: nu era doar un alt interior în
care intrasem. Am avut senzația că, fie și numai pentru o clipă, am simțit
pe pielea mea acea captivitate a spiritului în care trăia Browne, soarta lui,
pe care se trezea să o împlinească în fiecare dimineață. Din aceste camere,
adunase de-a lungul timpului toate acele lucruri cărora nu reușea să le
dea o structură, pe care nu reușea să le încadreze într-un tipar. Mă
îndoiesc că a știut vreodată de ce voia să mă încarce și pe mine cu aceste
lucruri. Poate voia doar să mă facă părtaș la suferința lui. Dar, într-un fel
foarte enervant, a rămas prizonierul acelei suferințe. În timp ce ieșeam
din casă, mi-am dat seama că acea durere făcea pur și simplu parte din
lumea lui și nu era mai mult de atât, drept pentru care nu putea duce
nicăieri. Nu voiam să fiu implicat din nou în acea oroare personală. Dacă
l-ai fi adus pe Eden în camera aceea, s-ar fi potrivit acolo, ar fi fost chiar
comic. Doar că, pentru Browne și neliniștile lui, comedia nu era cu
putință. Acea casă purta în fiecare detaliu al ei atributele rasei și ale clasei
lui sociale, ca un secret la care niciun prieten nu ar fi trebuit să aibă acces.
Relația noastră a luat sfârșit. Fusese una neproductivă, așa că
reproșurile nu-și aveau locul. Cu toate astea, otrava ei a rămas în mine. O
purtam cu mine la școală. Eden ne zicea că vrea să se înroleze în armata
japoneză: relatările despre violurile care avuseseră loc îi stârniseră
interesul. Dezvolta această idee prea des și într-un mod prea vulgar; nu
ni se mai părea demult o glumă. Își dădea și el seama de asta și, în timpul
conversației, își sublima dorința de a viola femei străine în dorința mai
inofensivă de a călători. Deschampsneufs îi spunea
— Să privești sau să fii privit?
Ne descria o imagine grotescă, cu Eden purtând o șapcă și ochelari
fumurii, îmbrăcat într-un costum alb și cu un aparat de fotografiat atârnat
de gât, aplecându-se peste bordul vaporului, în timp ce femeile asiatice și
polineziene înveșmântate în saronguri își abandonau dansurile și alergau
la mal să-l privească pe turistul cel straniu. Eden își alesese Asia drept
continentul preferat, unde ar fi vrut să călătorească; probabil influențat
de Lordul Jim. Dorința lui cea mai aprinsă era ca rasa neagra să fie ștearsă
de pe fața pământului și, într-un colț uitat de lume, el, singurul negru
într-o mare de oameni străini și frumoși, să fie încoronat ca un soi de rege
al sexului. Lordul Jim, lordul Eden. Bietul Eden! Dar și bietul Browne!
Cum ar putea cineva, care nu vrea decât să se anihileze, să treacă peste o
asemenea declarație a durerii?
Cu fiecare lucru care-mi amintea de lumea largă, mă întorceam în
camera aceea și la sentimentul de siguranță pe care îl crea, și unde sora
lui vânzătoare a intrat împreună cu bărbatul ei polițist și, pentru câteva
minute – imediat după aceea simțindu-mă complet stingher și nelalocul
meu – au fost ca niște eroi din desenele animate, fiecare exagerându-și
rolul: Browne, fratele cel mic, care se aștepta să fie lingușit și răsfățat,
tânărul polițist care era modest, agresiv și puțin ridicol și sora cea mare,
energică și hotărâtă să nu tolereze prostii în casa ei. Poate c-am exagerat.
Aveam tendința asta pe-atunci și venea în bună măsură din dorința de a
mă pune în locul celor pe care îi consideram nefericiți. Probabil că,
întocmai ca acei reformatori nechibzuiți care cred că banii sunt singurul
lucru care contează în aceeași măsură și pentru bogați, și pentru săraci, n-
am reușit să înțeleg prea multe. Am desconsiderat inocența, am
desconsiderat atributele naturii umane. Dar așa se întâmplă când ne
străduim să uităm de noi înșine, luând asupră-ne povara altora. Să fi fost
îngrijorat doar din cauza lui Browne?
Începusem să petrec tot mai mult timp la cinematograf. Era refugiul
meu. În timpul săptămânii mergeam de obicei la spectacolele de după-
amiază sau seară. Sâmbăta mă duceam la filmul de la unu și jumătate,
care rula la cinematografele mai ieftine. Era cea mai caldă perioadă din zi,
dar sălile erau pline cu tineri atrași, ca și mine, de atmosfera de vacanță și
relaxare. Când ieșeam din sală, pe la patru, ne șoca lumina orbitoare a
soarelui și era la fel de spectaculos și de plăcut ca atunci când ieși în
arșiță dintr-o cameră cu aer condiționat.
Într-una din aceste sâmbete eram la filmul de la unu și jumătate. Era
foarte cald. Unii dintre băieții mai gălăgioși de la colegiu, majoritatea albi
sau mulatri, și-au dat jos cămășile. A început ploaia. Unii au rămas
dezbrăcați, dar erau simțitor mai tăcuți. Ploaia răpăia pe acoperișul de
tablă ondulată: acel sunet, atât de liniștitor pentru noi, cei de la tropice, și
pe care oamenii din alte zone îl detestă. Pe lângă ploaie și ropotul de pe
acoperiș, s-a auzit deodată un tunet, mai puternic decât sonorul filmului.
Draperiile grele care mascau ieșirile s-a dat în părți și ploaia a pătruns
înăuntru, stropind totul în jur. A continuat, rafală după rafală, dintr-un
capăt într-altul al acoperișului. Podeaua sălii s-a umplut repede de apă.
Am renunțat la film. Zilele noastre tropicale erau toate la fel și ne plăcea
când se întâmpla ceva spectaculos. Dar pe urmă mi-am amintit de casa
noastră și de pericolul ploii. Filmul continua să meargă, dar cei care
voiau să privească ploaia dăduseră la o parte draperiile, așa că imaginea
era slabă. Sonorul nu se mai distingea. Mișcările estompate și fără sens
ale actorilor îi bucurau pe ultimii scandalagii care se mai uitau la film.
Am ieșit și am rămas în picioare în holul acoperit, lângă panourile cu
afișe, acum umede și lipicioase, care făceau reclamă la filmele de după-
amiază. A tunat din nou, apoi a fulgerat, cu o lumină fosforescentă;
copacii din parc se legănau în vânt, care-i tot îndoia și-i ridica apoi la loc.
Șanțurile erau deja pline și asfaltul se acoperea de apă văzând cu ochii. A
trecut un biciclist. Nu se ducea într-un loc anume. Pur și simplu se
plimba cu bicicleta prin ploaie. Au ieșit în hol tot mai mulți băieți și fete,
să se uite și ei. Ne plăcea vremea rea. M-am gândit iar la casa noastră, de
data asta mai îngrijorat, și, pe lângă bucuria spectacolului de afară, am
simțit cum mă cuprinde panica. Un copac din parc a trosnit de câteva ori
și apoi s-a prăbușit încet, legănându-se ușor pe crengile rupte. Era un
copac mare, unul dintre cei încărcați de istorie. Vedeam frunzele foarte
verzi, care străluceau din cauza apei, și rădăcinile pline de pământ.
Am ieșit în ploaie. Nu mai știam unde se termină șoseaua și unde
începe trotuarul inundat. Nici dealurile din est nu se mai vedeau din
cauza ploii care se întețea, și nici orice alte contururi, chiar dacă erau mai
aproape. Sub streșinile magazinelor se adunaseră grupuri de oameni care
priveau absenți. În mintea mea se articulau imagini felurite ale
dezastrului. O casă prăbușită, din care nu mai rămăseseră decât bucăți de
lemn și cărămizi înglodate în noroi, asemenea trunchiurilor de copaci
înghițite de mare. Bucăți de perete ude, acoperite cu vopsea pe o parte și
complet albe pe cealaltă parte, unde se rupseseră, bucăți de tablă
contorsionată, moarte, descoperirea ulterioară a mărunțișurilor
personale. Cum mergeam așa prin ploaie, am simțit aceeași panică acută
pe care o încercam atunci când mă întindeam pe pat.
Ploaia s-a mai domolit. Îmi simțeam hainele ude și monedele reci în
buzunar. Când am ajuns pe strada mea, totul era la locul lui. Probabil
datorită unui inginer priceput, partea asta de oraș, deși se afla sub nivelul
mării, avea o canalizare foarte bună. Nu existau inundații. Doar șanțurile
gâlgâiau, în rest totul era nemișcat și strălucea, cu acea prospețime pe
care o capătă acoperișurile și străzile și plantele după ploaie. Mama
cosea. Pentru ea, ploaia nu fusese decât un spectacol de sâmbătă după-
amiaza, un moment în care se putea răcori și delecta. M-am simțit ușurat.
Cel puțin fuseserăm scutiți de disconfortul și ridicolul dezastrului. Dar,
în același timp, nu m-am putut abține să nu fiu dezamăgit: dezamăgirea
celui căruia i se refuzase șansa de a o lua de la capăt, singur.
 5

Casa în care locuia familia mamei era solidă. O testam ori de câte ori
mă duceam acolo la sfârșitul săptămânii. Când credeam că nu e nimeni
prin jur, săream pe parchet sau mă întindeam pe jos să văd dacă este sau
nu denivelat. Mă lipeam de pereți să văd cât sunt de înclinați. Aceste
măsuri de precauție mă făceau să mă simt în siguranță și mă puteam
duce la culcare fără să-mi fie frică. Nu-mi plăcea să mă întorc la casa
noastră, plină de pericole despre care nu puteam vorbi nimănui și îmi
doream să vină clipa când nu va mai trebui să fac acel drum. Puneam
această dezordine absurdă, de a nu aparține nici unui loc, pe seama
vârstei și stării mele veșnice de neliniște și credeam că va dispărea de
îndată ce voi părăsi insula. Unele sentimente fac posibil saltul peste ani.
Tocmai o astfel de neliniște mă încerca atunci când am început această
carte. Nu-mi era teamă că hotelul sau barul între care îmi împărțeam
timpul pe atunci – ca și acum, de altfel – se vor prăbuși, dar am
recunoscut în mine, cu dezgust, acel sentiment de captivitate și de
amenințare care pândește din exterior, acea durere a unei lumi pline care
fusese distrusă și anulată. Se poate să fi fost din cauza efortului de a scrie.
Casele de care eram înconjurat – ca acelea pe care le văzusem în
fotografia din High Street, din districtul Kensington, când stăteam în
mansardă în timp ce ningea și încercam să pătrund și să recreez acea
ordine pe care, credeam, o regăseam în toată suavitatea ei în tinerele din
poză și, mai ales, în fața aceea îmbrăcată în pulover, din mijlocul grădinii
însorite, casele de cărămidă roșie se amestecau cu celelalte, cu acoperiș de
tablă ondulată și frontoane albe traforate, pe care, de asemenea, speram
să nu le mai văd niciodată. Anumite sentimente fac posibile saltul peste
ani și legătura între locuri altfel neverosimile. Uneori, din cauza acestei
legături, dispare un anumit sentiment al apartenenței la loc și atunci
suntem singuri: bărbatul, tânărul, copilul. Lumea concretă, a cărei
existență continuăm să ne-o demonstrăm, ne apare atunci ca o construcție
proprie pe care am cunoscut-o dintotdeauna.
Era, totuși, o casă solidă. Și însemna întotdeauna eliberarea de insula
lui Deschampsneufs și a lui Browne. Tentativele mele anterioare de
simplificare eșuaseră și se transformaseră în acest du-te-vino între o lume
și cealaltă, între o categorie de relații și alta. Casa bunicilor se schimbase.
Devenise casa celor tineri, mai exact a prietenilor lui Cecil, fiii și fiicele
unor familii la fel de înstărite ca a lui. Grupul pe care îl formaseră era mic
și nou. Și m-a luat prin surprindere. Am spus la un moment dat că nu mă
interesa renumele familiei lui Deschampsneufs. De fapt, nu mă interesa
renumele familiei nimănui, cu excepția alei mele. În afara școlii, aceasta
fusese lumea mea, între fabrica Bella Bella și sticlele de Coca-Cola. Nu
mi-a trecut nicicând prin minte că ar mai putea exista familii ca a mea,
care să aibă aceleași motive ale iubirii de sine, oameni care croiau cămăși
și construiau șosele și credeau că o duc destul de bine. Trebuie să
recunosc că am fost dezamăgit să văd faima fabricii Bella Bella pălind
puțin. Tinerii aceștia semănau cu Cecil. Nu erau la fel de excentrici, dar
aveau aceeași capacitate de a vorbi la nesfârșit despre evenimentele pe
care le regizaseră și despre cele pe care tocmai le construiau. Nu simțeam
pentru ei aceeași duioșie pe care o aveam față de Cecil, care era sânge din
sângele meu, și nu simțeam că aș putea face vreodată parte din grupul
lor. Surorile mele, pe de altă parte, s-au integrat cu ușurință. Chiar dacă
nu mă mai simțeam complet în largul meu în casa aceea, cel puțin nu mai
aveam parte de discuții despre suferințe trecute, de fapt, nu se vorbea
deloc despre trecut. Acești tineri aparțineau unei lumi noi. Făceau pozele
actorilor indieni din verandă să pară vechi și desuete. Reproducerile
înfățișând zei și fecioare și leagăne pe pajiștile pline cu flori ale palatelor
albe scoase în relief nu mai puteau stârni decât o evlavie la fel de desuetă.
Mai exista și o altă atracție în casa aceea. Sally îmi devenise complice,
Sally care bătea din picior, Sally în rochia ei plisată de casă. Deși
fuseserăm dușmani când eram mici, această relație specială ne legase
într-un anumit fel, iar acum ne apropiaserăm inevitabil în casa aceea
schimbată. Pur și simplu ne-am atașat unul de celălalt și n-am mai avut
niciodată o altă relație care să egaleze acea descoperire bruscă și acea
înțelegere reciprocă, acel sentiment, pe care îl împărtășeam amândoi, de
autoviolare, toate aceste lucruri care îmi confereau siguranță și puritate.
Nu mă puteam închipui lângă o altă fată sau femeie dintr-o altă
comunitate sau chiar din altă familie decât a mea. Acest loc însemna
siguranță, înțelegere și o relație bazată pe o cunoaștere completă, în care
carnea unui trup se amesteca cu cea a altui trup de același sânge, iar
atunci orice amenințare din exterior dispărea. Mai târziu aveam să-mi
câștig renumele de afemeiat și desfrânat. Dar în orice relație am fost
conștient de pângărirea pe care această relație o aduce cu sine și știam să
recunosc triumful sau umilința. Nu voi mai avea niciodată un lucru care
să semene cu acea acceptare reciprocă, fără cuvinte sau declarații, fără
prețiozități și fără trădări; și nicio altă carne nu va fi mai dulce ca aceea,
care aproape că îmi aparținea. Începusem să mă gândesc la lumea în care
tânjeam să intru, ca la un imens abuz care ne aștepta pe amândoi,
inevitabil și nu mai puțin dureros; e ca atunci când simți că îmbătrânești
sau mori. Simțeam că-mi pierdusem curajul de a păși în această lume.
Dorința mea de a evada se alterase, insula devenise trecut. Lumea mea se
îngustase. Și, în același timp, mă simțeam ca un om bătrân în această casă
a tinerilor. Eram ca mama și părinții ei care își așteptau sfârșitul în acest
loc pe care nu-l mai recunoșteau.
Terminasem școala. Războiul însă continua, așa că nu puteam călători.
M-am angajat. Ca toți ceilalți, de altfel. Eden, împlinind profeția
maiorului Grant despre cei care nu erau buni la engleză, fusese racolat de
unul dintre ziarele noastre. Hok – „excepția care confirmă regula”, ca să
folosesc cuvintele rostite de maiorul Grant la aflarea veștii – lucra ca
autor de reportaje la Inquirer. L-a apărut imediat numele sub articole
cizelate și scrise cu un stil și o dibăcie care încă îmi mai provocau o
tresărire de invidie, acea invidie – ușor de metamorfozat în admirație –
care este tributul pe care îl plătim celor sclipitori din naștere. Browne
lucra ca un soi de funcționar la una dintre bazele americane. Auzisem că
s-a apucat să scrie un roman despre viața unui sclav. Mulți știau
subiectul: sclavul stârnește și conduce o revoltă care este strivită cu
cruzime; scapă și fuge în pădure unde meditează, ajunge să se
disprețuiască și se întoarce de bunăvoie la sclavie și moarte. Am citit un
fragment dintr-un capitol de început, al doilea, cred. Sclavii din Africa
ajung pe insulă, sunt fericiți că au pus din nou piciorul pe pământ, cântă
și dansează, îi imploră pe oameni să-i cumpere mai repede. Scena era
descrisă ca și când ar fi fost mimată și privită de la distanță. Era violentă
și respingătoare; n-am vrut să citesc mai departe. Nici nu cred că a mai
scris altceva.
Deschampsneufs și-a găsit un post la una dintre bănci. Slujbele acelea
de la bancă! Câtă nemulțumire și ranchiună stârneau! Erau posturi
rezervate, destul de înțelept, pentru cei ale căror familii aveau un trecut
sigur în ceea ce privește banii – mai degrabă decât o dorință hulpavă de
a-i obține sau niciun fel de contact anterior cu ei. Ca atare, acele slujbe au
devenit însemnul celor albi și privilegiați.
Într-o zi m-am întâlnit cu Eden, care mi-a povestit cu invidie despre
lucrurile nemaipomenite pe care le făcea Deschampsneufs la bancă. Se
pare că ajunsese deja să cântărească monede. Această perspectivă
detașată, de engrosist, asupra monedei din insulă – de parcă ar fi fost o
marfa ca oricare alta, ca mazărea sau faina, de pildă – i se părea lui Eden
o dovadă incontestabilă de lux și bunăstare. Atât de mare era inocența în
insula noastră. Îmi dădeam seama că Deschampsneufs n-a renunțat încă
la răutățile lui obișnuite: stârnea deliberat invidii dezvăluind lucrurile pe
care le credea secrete unor oameni care, după cum corect intuise, jinduiau
să fie părtașii acestor taine. Reușise același lucru și cu Eden, care a fost
încântat să afle că monedele se cântăresc și era mânios că nu i se permite
și lui să ia parte la cântărirea lor. Nu l-am putut consola pe Eden așa cum
ar fi vrut. Eu nu cântăream monede. Aveam, în schimb, o slujbă la fel de
anostă. Lucram într-un departament al guvernului și făceam pe
funcționarul de rangul doi, scriind de mână tot soiul de certificate.
Întotdeauna primele luni la slujbă sunt cele mai lungi și începusem să
cred că nu voi mai părăsi niciodată departamentul, că o să se întâmple o
catastrofa și o să fiu silit să rămân acolo pe vecie. Cea mai dureroasă era
ziua de salariu.
Toți intrau încruntați pe ușă, străduindu-se să pară cât mai iritați, nu
vorbea nimeni cu nimeni și toată dimineața, șefi și subordonați
deopotrivă, își făceau treaba schimonosindu-se, ca și cum fiecare lucru cu
care se îndeletniceau era o povară care le provoca durere în sute de feluri
neștiute. Pe la zece, un funcționar se ridica de la birou și, ca și când de-
abia reușea să-și înăbușe mânia, lua sacul pentru bani și se ducea la
Trezorerie. Se întorcea după vreo oră la fel de înverșunat, se așeza la
birou și începea să împartă banii pe care îi adusese și să-i pună în plicuri.
Nu se uita nimeni la el, toată lumea lucra cu încrâncenare. Apoi începea
să meargă pe la fiecare, împărțindu-le plicurile și punându-i să semneze
în dreptul numelui pe o foaie. Semnau cu toții și nimeni nu deschidea
plicul. Cei mai în vârstă se purtau cel mai nonșalant, aruncând plicul pe
vreun colț liber al mesei sau în vreun sertar și lăsându-le pur și simplu
acolo. Peste o jumătate de oră începeau drumurile la toaletă și, unul câte
unul, toate plicurile erau desfăcute și banii numărați. După prânz totul se
transforma într-o sărbătoare. Bărbații erau veseli și roșii la față, sughițând
satisfăcuți, fetele chicoteau și-și arătau una alteia cumpărăturile – de
obicei lenjerie intimă – pe care le făcuseră în pauza de prânz.
Erau cu toții oameni și nu văd de ce aș fi fost tocmai eu scutit de asta.
Începusem să-i invidiez pe funcționarii mai în vârstă pentru simplul
motiv că-și trăiseră viața. Le invidiam calmul, modul autentic în care se
bucurau în ziua de salariu, faptul că se retrăseseră din luptă. Le invidiam
vârsta care li se citea pe față și nonșalanța studiată cu care gesticulau și se
purtau. Îmi dau acum seama că era într-adevăr studiată: niciunul nu era
atât de bătrân pe cât voia să pară. Tânjeam să fiu și eu bătrân. Îmi era
frică să ies în lume, să fiu eu însumi. Nu eram în stare nici măcar să mă
apuc de citit. Nu-mi doream decât obscuritatea oferită de Sally. Făcea
parte din boala mea, iar mie îmi era teamă de această boală. Speram însă
că această teamă mă va proteja în cele din urmă La sfârșitul fiecărei
săptămâni mă duceam la casa cea solidă și o întâlneam pe Sally.
Pângărirea caro ne îngrozea, profanarea pe care mi-era teamă că o va
cunoaște, dar pe care o știam inevitabilă: ăsta era lucrul de care reușeam
să o scap, dar eram conștient că, o dată cu fiecare weekend caro trecea, ne
rămânea din ce în ce mai puțin timp pentru puritate și salvare.
Eram forțat, de dragul aparențelor, să ies cu Cecil și cu prietenii lui și
să devin, când eram cu ei, tânărul nonconformist și destrăbălat. De cele
mai multe ori ajungeau să sară calul. Cecil n-a încetat niciodată să
iubească banii sau să-și dorească să-i impresioneze pe cei săraci cu averea
lui. Dacă mergea cu mașina pe șoseaua de țară, se oprea scârțâind din
frâne la câțiva centimetri de vreo biată femeie în vârstă care vindea
banane sau portocale dintr-un coș și-i striga:
— Ieși! Marș acasă, târfă ce ești! Să lași dracului coșul ăla în momentul
ăsta, dacă nu vrei să ți-l sparg în cap!
Femeia îngrozită dădea să plece; el o striga nervos să se întoarcă și-i
dădea zece sau douăzeci de dolari, un preț extravagant pentru un coș cu
portocale sau banane pe care nu le voia, dar pe care totuși le lua. Cecil
încă se purta ca și cum țigările și băutura ar fi fost vicii pe care el însuși le
descoperise și patentase. Frecventa prostituate de culoare. Pentru el,
plăcerea se găsea într-o sporire a violării de sine; se purta ca un om care-
și pune la încercare puterea de a tolera toate lucrurile ce-i displac.
Credeam din ce în ce mai puțin în entuziasmul lui. Dar împărtășea acest
elan majorității prietenilor lui și în special unui negru de vreo patruzeci
de ani pe care-l ținea pe lângă el ca gardă de corp-tovarăș-valet. Îl striga
Cecil. Se poate să fi fost numele adevărat al bietului om, la fel de bine
cum se poate să fi fost vreun moft al lui Cecil. Negrul era analfabet, lefter
și fără familie. Era complet dependent de Cecil și mi se părea că le place,
atunci când sunt în public, să joace un joc foarte dramatic și foarte atent
regizat de-a stăpânul și sclavul, de-a gangsterul și acolitul. Bănuiesc că
amândoi aveau impresia că sunt într-un film și insignifianța lucrurilor pe
care le făceau trebuie să fi fost o frustrare constantă pentru amândoi. Mi
se păreau dezechilibrați amândoi.
Era bine când mă întorceam la Sally după toate aceste ieșiri. Era o casă
mare, dar la sfârșit de săptămână era plină de tot felul de oameni. Era
inevitabil să fim descoperiți. Ne-a găsit unul dintre oaspeți. O mai
văzusem pe-acolo, era mama sau mătușa cuiva, o femeie foarte în vârstă
și foarte fragilă, care purta niște ochelari care îi scoteau în evidență ochii
într-un mod grotesc. Eu eram golit de orice sentiment: nu mi-a fost nici
rușine, nici nu m-am simțit vinovat, nici nu m-am impacientat. Am urât
în egală măsură și intruziunea și interogatoriul care a urmat. A fost foarte
detaliat și inutil, și a redus totul la o grămadă de absurdități. În ciuda
tuturor amenințărilor, n-a existat nicio continuare. Martora nu avea doar
trupul ostenit și vederea slabă, ci și, după cum s-a dovedit, o memorie
proastă. Când ne-am întâlnit data următoare, nu-și mai amintea cine
sunt.
În duminica aceea am cunoscut un tânăr pe care nu-l mai văzusem. S-a
recomandat drept Dalip. Era bine îmbrăcat și nu părea să se simtă
stingher într-o casă plină de străini. Cecil ne-a propus să mergem toți trei
la plajă înainte de prânz. Drumurile erau una dintre distracțiile preferate
ale lui
Cecil; de multe ori am mers în locuri unde nu am găsit nimic de făcut.
Mă cam săturasem de drumurile astea. Cecil a insistat, iar Dalip părea
destul de drăguț. Am oprit mașina pe-o strada lăturalnică nu foarte
departe. Cecil a claxonat și valetul lui a apărut într-un suflet. Părea că ne
așteptase; mereu îmi dădea impresia că-l așteaptă pe Cecil. Avea cu el o
sticlă de whisky și una de rom. S-a așezat în spate lângă Dalip.
Am ieșit repede din oraș. Mergeam cu viteză mare pe străduțele
înguste și șerpuite.
— Mă cunosc, mă cunosc, ne-a zis Cecil, ca și cum asta ne-ar scăpa de-
un accident.
Îi plăcea să mă știe neliniștit. Valetul a rânjit, ținându-se de tetieră.
Dalip era relaxat. Am ajuns într-o zonă cu dealuri și serpentine. Mașina
mergea când pe stânga, când pe dreapta și o dată a trebuit să frânăm
brusc în fața unui autobuz care apăruse* dintr-o curbă. A trebuit să
sărbătorească incidentul, așa că au deschis sticlele. Am băut și eu cu ei.
Tăria era complet grețoasă. Nu e ușor să torni sau să bei într-o mașină
care merge cu o așa viteză. S-au vărsat și whiskyul, și romul. Mașina
mirosea toată a băutură. Cecil mi-a spus:
— Deschide-mi și mie puțin torpedoul.
M-am conformat. Printre cârpe galbene și broșuri și foi slinoase și
strălucitoare, am văzut două revolvere. Unul mic, cu patul de fildeș, și
altul mare, din metal. Nu mai văzusem niciodată un revolver.
— Scoate-l afară pe frumușelul ăla mare.
L-am scos. A oprit mașina pe coama unui deal, pe sens interzis. Nu
mai ținusem în mână un pistol. Crezusem că e de metal, dar am
descoperit că patul avea niște nervuri de lemn în carouri. M-a uimit cât
era de greu și m-au surprins culoarea metalului și finețea cu care era
lucrat. Era de-o precizie care îi scotea la iveală frumusețea. Mi-am trecut
degetele de câteva ori peste muchii.
— E un Luger. Greu, nu?
Pe locurile din spate Dalip și negrul au rânjit ca niște complici, ca și
cum ar mai fi avut de-a face cu un Luger.
Cecil privea fix înainte, cu o mână pe volan și cu cealaltă în buzunarul
de la cămașă, cu gestul său grațios de stângaci, cu care de obicei își căuta
pachetul de țigări. A scos un glonț. Mi-a zis:
— Ăsta se bagă în ăla.
Am pus revolverul la loc. L-am luat pe celălalt. Părea vechi și era
foarte fin la atingere.
— Drăguț și ăsta, a zis Cecil. E belgian. Revolver pentru doamne. Poți
să-l ascunzi în palmă. Încearcă și tu.
— Prefer Lugerul, i-am zis.
Am pus revolverul la loc și am închis torpedoul. Asta numeau ei
distracție. Țigări, tărie, o mașină care gonește către nicăieri, bani aruncați
țăranilor înspăimântați. Și acum arme.
Era duminică dimineața devreme, așa că plaja era pustie. Printre
cocotieri curgeau în nisip râulețe sărate, pe sub buturugile răzlețe și
dezrădăcinate. Cerul era întunecat. N-avea să fie o zi însorită. Ne-am dat
jos hainele. Dalip era rotunjor și în curând avea să fie gras. Cecil era
subțire, musculos și puternic, așa cum fusese întotdeauna.
Negrul arăta de parcă ridicase greutăți toată viața. Ne-am dezbrăcat,
dar n-am intrat în apă. Cecil se tolănise și trândăvea pe nisip, iar noi, cu
el. Cât de bine cunoșteam acest talent al lui de a nu face nimic! Mie îmi
lipsea această calitate, care apărea în toate poveștile lui despre
minunatele întâmplări prin care trecuse. Arunca nisip cu piciorul și se
prostea cu niște crengi de cocotier. Negrul făcea și el tot ce făcea Cecil.
Dalip culegea scoici și pietre. Dar, mai întâi de toate, beau. Foarte curând
s-au apucat să filosofeze într-un mod foarte copilăresc despre mare.
Marea. Nu era elementul meu. Cu toate astea, face parte din atât de multe
dintre amintirile mele din insulă.
Deodată, dând cu degetul mare într-o piatra, și-a ridicat privirea din
nisipul răvășit și mi-a spus:
— L-ai mai cunoscut vreodată pe Dalip? Știi cine e?
M-am uitat la Dalip. Figura lui binevoitoare se schimbase. Pe față nu i
se putea citi decât ură.
Cecil se zguduia de râs, în felul lui caracteristic parcă încerca să-și țină
respirația, parcă necheza, iar nările, care la sora lui erau atât de delicate, i
se dilataseră – și, lovindu-se peste coapsă, mi-a strigat:
— E frate-tu, prostule!
Am știut imediat ce vrea să zică. Nu era prea plăcut. Dalip era fiul
văduvei cu care trăise tata după ce devenise Gurudeva și se dusese să
trăiască pe dealuri. Sperasem să nu îi văd niciodată nici pe ea și nici pe
fiul pe care auzisem că-l are. Dar era o întâlnire inevitabilă, mă mir că nu
a avut loc mai devreme. Eram o comunitate mică și căsătoriile încrucișate
erau o obișnuință. Nu ne puteam ascunde, nu puteau exista secrete.
Acum, privindu-l pe Dalip, care avea pielea atât de fină și fața atât de
palidă, am avut din nou senzația aceea că mestec carne crudă și înghit
ulei rânced. Și sentimentul acela de rușine obscenă și înăbușită. Dalip a
zis:
— Băiatul lui Gurudeva, nu?
Negrul a izbucnit în râs.
Cecil se sprijinea de un ciot decolorat al unui copac care se prăbușise
probabil pe o altă insulă sau pe un alt continent și fusese purtat de valuri,
adus la mal și ancorat în nisip. Strângea din buze și mă privea insistent.
Am înțeles. La brâu avea o sticlă de Coca-Cola. Ceasul de la mâna stângă
îi împodobea trupul gol.
Mă invadaseră sute de gânduri. Se roteau în jurul unui singur cuvânt.
Mi-am amintit de Luger și de unicul glonț, apoi de revolverul pentru
doamne. Era dimineață și atât de devreme! Un singur cuvânt îmi stăruia
în minte. Execuție. Se mai întâmplase. Eram o comunitate mică și în
adâncul sufletului nu recunoșteam legile acestei insule pustii. Codul
nostru rămânea secret și intangibil. Execuție, deci, pe nisipul fierbinte,
într-o dimineață de duminică. O afacere de familie: ar fi putut fi trecută
sub tăcere, nu era prima dată când se întâmpla. O dispariție, un trup
mutilat pe fundul oceanului, la adăpost de plasele pescarilor. Și totuși nu
credeam ce gândeam. Ar fi fost o prostie să mă comport ca și cum chiar
avea să se întâmple. Nu exista niciun semn. Le-am cerut să-mi dea o gură
de tărie. Mi-au dat niște rom. Aș fi preferat whisky, dar am băut romul.
Era tulbure și grețos. Am descoperit, spre neliniștea mea, că eram
defensiv. Eram ca un șoarece sau o șopârlă hipnotizate de pisică. Am
acceptat. Eram gata să fac ceea ce se aștepta de la mine.
Bătaia de joc – așa mi se părea atunci – a început. Dalip se înroșise din
cauza băuturii, i se umflase toată fața și avea pleoapele din ce în ce mai
grele. A aruncat cu nisip înspre mine și mi-a spus:
— Băiatul marelui lider. Ascultă la mine! Nu cred că e vreun mare
lider, auzi? E un tembel. Un escroc. Un vagabond. Ar fi trebuit să-l
închidă pentru mulți ani.
Era o batjocură ciudată. Tot ce-a zis m-a lăsat rece. A trebuit să am
replică, pentru că știam că sunt ridiculizat.
Cecil, rezemat de copac, cu ceasul său cu curea argintie strălucindu-i
pe brațul gol, rânjea ca și cum și-ar fi ținut respirația. Valetul se
schimonosea și el. Am început:
— Cine dracu’ te crezi de…
Am renunțat, copleșit de lehamitea de a construi și a rosti o propoziție
până la capăt.
— Să-ți zic ceva, mi-a răspuns Dalip. Taică-tu îmi e dator cu treizeci de
dolari. Treizeci de dolari.
Când? Trebuia să fac față unei execuții, propriei mele neputințe și să
mă mai împac și cu această veste. Când? Am încercat să-mi imaginez
acea altă viață pe care și-o crease tata, acea redescoperire a sinelui și a
harului pe care îl văzuse în el nevasta misionarului: această viață, cu
propriile ei legături și familiarități, atât de intime încât ar putea include
un împrumut. Unul făcut din slăbiciune, pe un ton rugător? Sau unul
izvorât din puterea și disprețul profetului față de toate lucrurile pe care
oamenii de rând le consideră de valoare?
—  Treizeci de dolari.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Atât de repede am luat asupra mea
durerea tatei. Era o datorie care trebuia plătită, și încă imediat. Înainte ca
viitorul să-și urmeze cursul. Treizeci de dolari. Ce sumă! Și totuși, o dată
avusese nevoie de ea. O dată o ceruse. Bietul Gurudeva! Erau în aceeași
măsură și lacrimile propriei mele umilințe. Oricât mi-aș fi dorit să-i
plătesc datoria, să șterg insulta, n-aveam banii ăștia la mine. Totuși am
fugit spre mașină ca și cum i-aș fi avut. Am scos bancnotele de un dolar
din buzunarul pantalonilor. Erau aproape douăsprezece. Cum stăteam în
mașină aplecat peste scaunul din față, mi-a trecut prin cap: Lugerul. Dar
n-aveam glonțul. Apoi mi-am amintit: era în cămașa lui Cecil. Nu voiam
să pun mâna pe cămașa aia. Oare o să știu să bag glonțul în pistol?
Probabil că atât întrebarea, cât și groaza nu existau decât în mintea mea.
Era o situație absurdă. Absurditatea ei nu m-a ușurat. Trebuia să
continuu să-i zâmbesc morții și să pretind până la sfârșit că nimeni
altcineva nu se mai gândea la moarte. Am lăsat pistolul în torpedo. Am
fugit înapoi cu bancnotele de un dolar și i le-am întins lui Dalip. Mi-a zis:
— Nu sunt treizeci de dolari.
— O să-ți dau restul mai târziu.
— Nu vreau decât cei treizeci de dolari ai mei.
I-am aruncat bancnotele la picioare. Bineînțeles, mă gândeam în timp
ce aterizau pe nisipul uscat, că nu vor rămâne acolo când totul se va
termina.
M-a lovit. L-am lovit la rândul meu, deși aș fi vrut să evit lupta. Cecil
și valetul lui, acum sprijiniți unul lângă altul de copac, au început să
râdă. Dalip s-a aruncat asupra mea. Era greu și prost sincronizat. Nu m-a
nimerit și s-a împiedicat. A luat un ciot strâmb și lustruit de ape cu care a
încercat să dea în mine. Era prea greu pentru el. I-a căzut în zbor și am
reușit să mă feresc. Cecil a aruncat niște nisip înspre mine. Negrul, și el.
Veniseră mai aproape. Cecil mi-a zis:
— Lugerul. Glonțul e în buzunarul meu.
Nu crezusem cu adevărat că-l lăsase acolo. Negrul a luat-o ușor la trap
spre mașină, ca un om care are prea mult timp la dispoziție. N-am mai
vrut să lupt. I-am lăsat pe Cecil și pe Dalip să mă lovească. M-au aruncat
la pământ și mă izbeau cu picioarele și cu pumnii. Nici măcar atunci n-
am înțeles care fusese scopul lor.
— Treizeci de dolari. Taică-tu îmi e dator cu treizeci de dolari! repeta
întruna.
Iar eu mă gândeam: mare, nisip, valuri verzi, talazuri, bărci stranii cu
pânze, muzică de dimineață. Nu erau elementul meu și totuși sfârșeam
aici. Am avut imaginea noastră, toți trei, naufragiați și pierduți, străini și
degenerați, ultimii din rasa noastră pe această insulă, printre copaci
prăbușiți și un nisip atât de fin de parcă nu ar fi pășit nimeni pe el,
niciodată.
— O mașină, a strigat Cecil.
Am auzit roțile scârțâind pe nisip și coji de nucă de cocos. S-a trântit o
ușă. Apoi am deslușii, voci. Cecil râdea și a zis tare:
— Ce dracu’ are ăsta de pe jos?
Pe faleză, la doar câțiva metri mai sus, deasupra râulețelor dintre
cocotieri, am văzut o familie de albi. M-am ridicat. S-a ridicat și Dalip. Nu
râdeu ca Cecil și negrul. Era încă furios, încă se lamenta că nu și-a primit
cei treizeci de dolari. Încă mai încerca să se bată. Era foarte beat. Cecil și
valetul continuau să hohotească, făcând spectacol pentru nou-veniți. Am
fost obligat să mă lupt cu Dalip. Nou-veniții ne priveau.
— Înoată! a strigat Cecil.
Negrul a fugit spre apă. Cecil a început să alerge după el, ca și când ar
fi fost un joc. L-am împins pe Dalip și am luat-o după ei. A căzut și a
rămas acolo. Familia de albi o pornise pe plajă, unii în haine obișnuite,
alții în costume de baie. După un timp, Dalip a reușit să se ridice și a luat-
o clătinându-se spre mașină. A deschis portiera și s-a prăvălit pe locul din
spate, printre haine și prosoape. Eu ieșisem, în sfârșit, din mâl. Apa m-a
împresurat din toate părțile; erau valuri mari – pe o tăblie spălăcită de pe
plajă scria cu roșu Pericol – și cu fiecare val mă simțeam din ce în ce mai
aproape de mine însumi. Era ca o întoarcere de departe, cum spuneau cei
de pe dealuri. De unde apăruse starea de acum câteva minute? Din mare
și nisip. O, nu, să nu se mai întâmple niciodată.
Mai târziu l-am găsit pe Dalip dormind complet dezbrăcat. Încercase
să se îmbrace, dar nu reușise decât să-și dea jos costumul de baie.
Încercase să mai bea ceva. Sticla de rom zăcea răsturnată, fără dop și
aproape goală; toate hainele erau îmbibate și duhneau a rom. Se părea că
încercase și să se întoarcă acasă pe jos. Am mers pe urmele pe care le
lăsase în nisipul fierbinte pe sub cocotieri, până la șosea. Asfaltul era
granulat, denivelat și plin de găuri verzi pe fund, în care se adunase apă.
Se prăbușise la vreo cincizeci de metri de mers pe șosea. Avea carnea
moale și decolorată și o față nevinovată și rănită, iar organele genitale îi
atârnau flasce și ridicole. L-am ridicat și l-am dus la mașină, după care
am pus niște haine pe el. Cecil a condus destul de potolit spre casă.
Mașina era udă și plină de nisip și trăsnea a rom. L-am lăsat pe Dalip la
el. Era o casă de beton cu două etaje, mare și construită cu stângăcie,
vopsită în culori vii. În verandă am zărit niște tablouri cu zeități hinduse
și cu Mahatma Ghandi. Când am ajuns acasă, ai noștri nu terminaseră
încă de citit ziarul. Mai era până la masa de prânz. Era încă dimineață;
fusese o aventură scurtă. Singura poveste pe care a spus-o Cecil a fost
despre beția lui Dalip. În rest, nu a pomenit nimic.
În mintea mea a mai rămas o umbră de îndoială. Există și acum. A
doua zi, Dalip a dat telefon și și-a cerut scuze. Avea o voce scăzută și
dezarmantă. I-am spus să nu-și facă probleme. Am avut însă grijă să nu
mai dau ochii cu el. Ne-am revăzut după mulți ani, după ce plecaserăm și
ne întorseserăm amândoi. Până atunci, toată povestea fusese dată uitării.
Conturile fuseseră reglate, undeva, în jur de treizeci de dolari.
Nu m-am mai dus niciodată acasă la Cecil. N-am mai văzut-o
niciodată pe Sally. Câteva luni mai târziu au trimis-o la un colegiu de fete
în Statele Unite. Știam că n-o să se mai întoarcă pe insulă. A plecat în
lumea cea mare, s-a contaminat și a fost asimilată în ea. Eram și eu la fel
de liber să fac același lucru. Eram la fel de golit de orice sentiment ca
atunci când fuseserăm prinși. M-am întors la birou și am continuat să
scriu certificate de mână și orice durere pe care o mai simțeam s-a pierdut
în deșertăciunea în care intrasem de ceva timp. Și care nu a dispărut.
Totuși, despre Luger am mai auzit câte ceva.
Tatăl lui Cecil cumpărase un cinematograf la țară. A fost ultimul lucru
pe care l-a mai cumpărat. Din punctul lui de vedere, nu era cine știe ce
investiție și cred că, undeva în adâncul sufletului, avea această idee, un
soi de ascetism deformat, că lucrurile catalogate ca neînsemnate de restul
lumii, pentru el erau afaceri. La sfârșitul carierei sale s-a întors într-un fel
– și de data asta dintr-o siguranță totală – la „umplut sticle cu pâlnia”.
Mai cred și că a fost un ultim act plin de evlavie față de trecut: era un
cinematograf unde rulau multe filme indiene.
Cinematograful s-a transformat în jucăria lui Cecil. Parcă se întâmpla
din nou povestea cu Coca-Cola: accesul nelimitat la plăceri pentru care
restul lumii trebuia să plătească. Pe deasupra, era și un loc unde se putea
deplasa într-una din ieșirile lui. Se ducea și se-ntorcea de la cinematograf
însoțit de valetul său, hărțuindu-l continuu pe administrator. Îi plăcea să
treacă în sat drept patron de cinematograf. Într-o seară a ajuns acolo beat,
în timp ce rula filmul, și i-a ordonat administratorului să aprindă
luminile. Lumea din sală a început să huiduie. A intrat, cu Lugerul în
mână, urmat de valet. S-au urcat pe scenă. Stăteau în lumina
proiectorului și făceau niște umbre enorme pe tot ecranul. A tras un foc
în podea și unul în tavan.
— Afară! Luați-vă dracului banii și cărați-vă!
Unii s-au așezat la coadă la ghișeul administratorului, dar majoritatea
au plecat acasă. Luminile s-au stins din nou. Înăuntru, Cecil se așezase cu
picioarele pe scaunul din față, cu pistolul în poală și se uita la film singur,
cu valetul său care nu pricepea o iotă din limba care se vorbea.
Am aflat povestea de la surorile mele. Ele rămăseseră să locuiască în
casa lui Cecil. Acolo au continuat să întâlnească diverși tineri, cu care s-
au și logodit. Pentru ele, Cecil nu mai era decât un element de decor,
parte din atmosfera poveștilor lor de dragoste. Asta fusese încă una
dintre istorisirile lui Cecil, la fel ca faimoasa poveste din copilărie cu
navetele de Pepsi de la picnic.
Eu am rămas cu multe nedumeriri despre acea duminică dimineață de
pe plajă. Dar surpriza pe care am avut-o, revelație chiar, a fost că mi-a
trezit un neașteptat sentiment de compasiune față de tata. Bietul
Gurudeva! Acolo, pe plajă, m-am simțit legat de puterea lui, de nebunia
și umilința lui. Treizeci de dolari. Avea să vină timpul când puteam plăti
suma înmiit. Dar am ținut minte.
 6

Tatăl lui Cecil a murit la sfârșitul războiului.

Dezamăgirea pe care i-a produs-o Cecil s-a văzut în testamentul pe
care l-a lăsat și care a fost neașteptat de generos cu toată lumea. Mamei i-
a lăsat destui bani ca să pot spune că a dus-o bine. Mie mi-a lăsat un teren
fără valoare pe care am încercat în zadar să-l vând. Chiar dacă Cecil a fost
nemulțumit, n-a lăsat să se vadă. Bunicul obișnuia să spună, la început
mândru, iar apoi resemnat, că Cecil s-a născut să risipească. În doi ani a
adus Bella Bella la faliment și a pierdut licența Coca-Cola. Chiar și atunci,
din câte am auzit, a continuat să facă pe grozavul, dramatizându-și
declinul, considerându-se o victimă a destinului și declarându-se fericit
cu amintirile lui despre zilele minunate ale copilăriei.
Ultima dată când l-am văzut înainte să plec din Isabella a fost într-o
luni dimineață, pe strada principală din oraș. A ieșit dintr-un bar și m-a
întrebat dacă nu vreau să beau o bere cu el. Era atât de volubil și de
expansiv, încât am acceptat, deși era de-abia ora unsprezece. Era
îmbrăcat cu o cămașă de un alb strălucitor și purta cravată, ceea ce mi s-a
părut neobișnuit. Mi-a zis că se duce la bancă.
— Îmi trebuie ceva bănuți, a spus destul de tare.
A apucat cu mâna stângă paharul pe jumătate gol și l-a izbit de
tejghea.
— O să le cer două sute cincizeci de mii de dolari. Două sute cincizeci
de mii, băiete.
A scos un mârâit printre dinți. Nu l-am crezut; mă gândeam că
încearcă doar să-l impresioneze pe barman. Eram îngrijorat pentru soarta
fabricii Bella Bella. Mi-a mai spus și că acasă urma să aibă loc un fel de
ceremonie religioasă pentru taică-su. Voia să vin și eu. I-am spus că voi fi
acolo, dar n-aveam de gând să mă duc și știa și el acest lucru. Casa aceea,
acum a lui, nu mai era locul unde puteam să evadez: Coca-Cola nu mi se
mai părea fascinantă, soliditatea pereților nu-mi mai era de ajuns.
Poate că am fost nerecunoscător. Dar cred că eram și puțin norocos,
pentru că, iată, într-un moment de schimbare, eu nu mai aveam nevoie să
mă agăț de aceste lucruri. În sfârșit, urma să plec. Trimisesem cereri de
înscriere la tot felul de universități din toată lumea și fusesem acceptat de
un colegiu din Londra. Plecau din ce în ce mai mulți și mi-am dat seama
că nu eram singurul care-și dorea acest lucru. Războiul ne adusese lumea
mai aproape: traficul din Liege, pârtiile cu zăpadă din munții
Laurențieni, peisajele pe care le recompuneam în minte după desenele lui
H.M. Brock din cartea de franceză. S-au mai acordat alte câteva burse. A
primit și Browne una. Se ducea la Londra să se facă filolog, spre
dezamăgirea părinților lui, care aveau nevoie de un om cu o meserie de
viitor. N-am mai auzit nimic despre romanul pe care îl începuse. Eden a
cerut o bursă să studieze jurnalismul în Canada și, spre oroarea noastră,
aproape a reușit. Eșecul nu l-a îngrijorat prea tare și s-a apucat cu
înflăcărare să se documenteze despre mișcările vaselor și pasagerilor
pentru proiectul lui. Hok nu s-a obosit să se înscrie nicăieri; era cuprins
de un soi de letargie și se vehicula frecvent că este îndrăgostit.
Din când în când mă mai întâlneam cu Deschampsneufs. Lucra încă la
bancă și încă picta Deocamdată n-avea niciun plan să călătorească
Spunea că nu se simte încă pregătit pentru Quebec sau Paris. Mi se părea
că îi place reputația de „radical” pe care o dobândise în insulă. Crease o
adevărată agitație în Uniunea Artiștilor, pictând fie un măgar roșu pe un
fundal verde, fie un măgar verde pe fundal roșu. Ziarele au primit
nenumărate scrisori, și pentru, și împotrivă, se vehiculau tot felul de
nume mari. În cele din urmă, Champ a fost remarcat și a devenit un
personaj aparte. A continuat să mă trateze drept o persoană „serioasă” și
să inițieze conversații intelectuale. Cred că pe amândoi ne încânta gândul
că ne putem plimba prin orașul colonial în paragină, vorbind despre artă
și filosofie. Îl interesa din ce în ce mai mult religia și mă considera un
expert în domeniu. Motivul nu mi se părea că-mi face cinste – îmi părea
un tribut bizar adus tatălui meu –, dar mă prefăceam că vorbesc ca
specialistul care mi se cerea să fiu. Conversațiile noastre deveniseră o
povară și cred că amândoi am fost mulțumiți când au încetat.
Cam cu o lună înainte să plec, ne-am întâlnit întâmplător într-o
cafenea, în jurul prânzului. Am schimbat câteva vorbe, după care mi-a
spus:
— Sper că o să poți să-mi faci o vizită înainte să pleci.
M-am simțit atât de penibil! Vorbea ca unul care știe că o invitație la el
acasă e un lucru pe care și l-ar dori mulți din această insulă. Și mai
vorbea și ca unul care știe că în acest fel se expune umilinței prin
ignorare, pentru că nimănui nu-i place mai mult ca celor oprimați și
nevoiași să nu-i bage în seamă pe ceilalți, atunci când li se caută în
coarne. Dar, mai ales, vorbea ca unul care se așteaptă să nu am niciuna
din aceste două atitudini. Mă invita, de fapt, să ne împăcăm, să încheiem
astfel relația noastră intelectuală și scorțoasă.
Nu voiam să mă duc la el. Puteam foarte bine să ne vedem pe teren
neutru. Dar nu voiam să par că îl ignor. Am tras de timp.
— Ce mai e cu vița-de-vie?
— S-a întâmplat o chestie ciudată. Au atacat-o furnicile.
Invitația încă plutea în aer.
— Când ți-ar conveni?
Am stabilit o după-amiază.
Renunțasem la insulă. Doar că o familie, mai ales dacă este la ea acasă,
își poate impune propria imagine. La această impunere cu forța aveam să
reacționez în după-amiaza aceea când l-am vizitat. Erau acasă și părinții
lui Deschampsneufs și sora lui, Wendy. Tatăl lui era îndesat și oacheș,
maică-sa era o femeie palidă și subțire, fără coapse și cu o față prelungă și
obosită. Wendy era la fel de fragilă ca mama ei, dar amuzant de urâtă.
Era în faza când își descoperea trupul și îi plăcea să se dea în spectacol. Se
cocoța pe scaun și pe mine, stătea în cap pe un alt taburet și, în principiu,
cerșea să fie băgată în seamă. Mi-au spus că aveau ceva probleme să o
înscrie la școală. Doamna Deschampsneufs mi-a zis:
— E un copil foarte inteligent, deși ăștia de aici nu cred acest lucru.
Când am fost la New York, am dus-o la un psihiatru acolo.
M-am arătat interesat. Eram aproape convins că psihiatrii nu există
decât în desenele animate.
— Mi-a spus că este peste medie. Are un coeficient de inteligență
foarte ridicat.
Wendy stătea în cap pe un fotoliu din capătul celălalt al camerei.
— Și nu e ca și cum știa ceva despre familia noastră sau ceva de felul
ăsta.
Pe pereți erau fotografii cu diverși membri ai familiei, inclusiv unul
care mi s-a părut a fi marele Deschampsneufs, liderul celor năpăstuiți la
revolta din 1877. Mai era și o pictură în ulei a unei femei îmbrăcate în
haine de la începutul secolului al XIX-lea. Pictura părea recentă și lucea
într-un mod dubios, ca să nu mai spun că mi s-a părul îngrozitor de prost
realizată. Erau și poze de grup; reproduceri cu peisaje din Franța, unul
sau două castele franțuzești și vreo șase fotocopii cu scene din Isabella:
oameni debarcați pe plaja cu valuri înalte și purtați în spate până la mal
de negri pe jumătate goi, vegetație tropicală, o cascadă, negri cu pălării
de paie și pantaloni dungați până la genunchi, care cărau nuci de cocos.
Pe un alt perete erau atârnate fotografii pe care mi-era teamă să le
privesc: cai de curse, printre care era, fără îndoială, și Tamango.
— Am auzit că pleci în Anglia, a zis doamna Deschampsneufs. Mă
întreb cum o să-ți placă.
Se tot străduise să-și modeleze accentul, iar acum vorbea ca o femeie
de rând. Mă așteptam să zică ceva de ploaie sau de vremea apăsătoare.
Dar s-a strâmbat și a rostit:
— Albituri.
Soțul ei și-a ridicat mâna, în semn de blând reproș.
Am înlemnit. Era cuvântul pe care îl foloseau negrii de pe stradă, când
vorbeau despre albi. Sensul cuvântului mi se părea la fel de obscen cum
suna. M-am întrebat dacă nu cumva am înțeles eu întotdeauna greșit
cuvântul sau dacă doamna Deschampsneufs, încercând să pară populară,
nu mersese mai departe decât își dădea ea seama. Din punctul de vedere
al celor de pe stradă, era și ea una dintre albituri. Părea mulțumită de
cuvântul pe care-l găsise. L-a mai rostit o dată. Mi-a trecut prin cap că
încerca să-și exprime adeziunea la părerea generală; era declarația ei față
de un om pe care-l considera, naționalist și părtinitor, că aparținea acestei
insule la fel demult, dacă nu chiar mai mult, ca toți ceilalți. Următoarea ei
afirmație mi-a confirmat bănuielile.
— Se poate, desigur, să fie din cauză că sunt franțuzoaică. Dar nu cred
că există cineva în Isabella care să se-nțeleagă cu oamenii ăia. Noi suntem
diferiți. Locul ăsta e un paradis, băiete. O să-ți dai seama singur.
Domnul Deschampsneufs m-a întrebat:
— Îți place muzica?
 Am scos un sunet care a lăsat chestiunea în aer.
S-a ridicat de la locul lui și, cu Wendy agățată de picioarele lui și
împiedicându-l să meargă, s-a dus până la bibliotecă. A deschis vitrina și
a scos două bucățele de hârtie.
— Sunt niște bilete pentru concertul de la Primărie. Noi nu ne putem
duce. Champ nu se înnebunește după muzică și cred că e păcat să le
aruncăm. Nu e ca și cum primim așa ceva în fiecare zi.
— Roger primește mereu chestii de-astea, a completat doamna
Deschampsneufs.
— Ia-le! a insistat soțul doamnei.
— Altfel n-o să le folosească nimeni.
Mă rog, le-am luat. Doamna Deschampsneufs m-a întrebat ce am de
gând să fac la Londra. I-am povestit despre colegiu. Dar pe ea o interesau
lucruri mai pământești. M-a întrebat cum îmi imaginez eu o duminică
acolo, de exemplu. N-am știut ce aștepta de la mine. A insistat, dar n-
aveam de gând să-i dezvălui fanteziile mele. A zis:
— Bănuiesc că o să te întorci c-o albitură de nevastă.
Soțul ei a reacționat:
— De ce vrei mereu să planifici viața celorlalți?
— Ascultă la mine, băiete. Îți vând un pont ca un om care a trecut prin
viață. Să nu faci asta.
Și cu asta, a ieșit din cameră. Domnul Deschampsneufs mi-a spus:
— Ce crezi că o să faci când te întorci? Nu văd prea multe posibilități
aici pentru ce vrei tu să faci acolo.
Eu mă gândeam încă la doamna Deschampsneufs. Fusese puțin prea
agresivă și îmi spuneam: Dumnezeule, a fost atât de agresivă din cauză
că, din punctul ei de vedere, eu sunt deja plecat departe și nu mă mai
supun legilor insulei.
Champ a intervenit și el:
— Acum cine planifică viețile celorlalți? De ce ai tu impresia că toată
lumea de-abia așteaptă să vină înapoi?
— A, da, toți vrem să plecăm și-așa mai departe.
Dar locul unde te naști e o chestie foarte ciudată. Străbunicul meu și
chiar și bunicul spuneau mereu că vor să plece de tot. S-au dus. Dar au
venit înapoi. Știi, te naști într-un loc și crești acolo. Înveți copacii și florile.
N-o să cunoști niciodată la fel de bine alți copaci și alte flori. Crești
privind un arbore guava. Știi cum arată scoarța aia maro-verzuie care se
cojește ca o vopsea veche. Te cocoți în el. Știi că, după ce te-ai urcat de
câteva ori, scoarța devine atât de netedă și de alunecoasă, că nu mai ai în
ce să te proptești. Știi cum te gâdilă în tălpi când o atingi. Nu trebuie să te
învețe nimeni despre guava. Și pleci. Îi întrebi: „Ce copac e ăla?” Cineva o
să-ți zică: „E un ulm”. Mai vezi un copac și o să-ți spună: „E stejar”. Bine,
acum știi. Dar nu e la fel. Aici aștepți poui să înflorească și nici măcar nu-
ți dai seama că aștepți. Bine, pleci. Dar te vei întoarce. Când te naști,
omule, te naști. Și ai să-ți dai seama că insula asta e un paradis.
Simțind că încearcă să mă târască înapoi în lumea lui, am spus:
— N-o să mă întorc.
N-am reușit să-i închid gura.
— Mereu am spus asta. Voi, ăștia din Orient și-așa mai departe,
vechile civilizații etc., voi sunteți niște vizionari. Dar renunțați prea ușor.
Sunteți opusul fraților noștri din Africa. Ăștia au o perspectivă îngustă
asupra lumii. N-au unde să privească înainte și n-au nimic la care să se
uite înapoi. De-aia, îmi pare rău s-o spun, nu-i văd pe prietenii noștri
africani să ajungă departe. Fac ei gălăgie și-așa mai departe, dar au o
perspectivă redusă. Ascultă la mine. Îi știi pe-ăia din preria sud-
americană? Ăia când vânează ceva, să zicem o căprioară sau ceva pe-
acolo, se așază lângă ea și nu se mai ridică până n-o termină de mâncat.
Nu păstrează nimic pentru a doua zi.
A râs ușor de accentul de mahala pe care-l căpătase vocea sa.
I-am zis:
— Vă referiți la negrii din prerie?
— Indieni, dragule.
A râs din nou.
— Amerindieni. Știi tu. Dar la fel de reduși ca perspectivă.
Se lansase într-o teorie care era clar că-i plăcea foarte tare. Exemplul pe
care-l dăduse, al ospățului sud-american cu căprioare, avea aerul
întâmplării care se metamorfozează în mit prin folosirea repetată ca
argument. În felul lui, era un expert al problemei rasiale. Avea cunoștințe
temeinice și variate, care pe alocuri le concurau pe ale mele, pe care le
credeam foarte personale și suficient de complexe. Titlurile cărților pe
care le menționa când vorbea îl trădau ca un adept al teoriei rasiale.
Respingea divizările rasiale simpliste, denunțându-le ca fiind vulgare și
primitive. În schimb, împărțea națiile în cele cu perspectivă redusă, ca
africanii, care rămâneau la stadiul incipient de dezvoltare, cele cu vederi
largi, precum indienii și chinezii, care erau obsedați de ideea eternității, și
cei cu vederi de mijloc, ca el. Oamenii cu vederi de mijloc erau cei care
acționau, supraviețuitorii.
— N-am avut vreo mare filosofie și-așa mai departe, dar am
supraviețuit. Dumnezeule, prin câte revoluții am trecut?
Se prefăcea că numără.
— În primul rând, Revoluția Franceză. Ce s-a întâmplat? Am venit
până în partea asta a lumii, la Santo Domingo. Și am mai stârnit o
revoluție și acolo. Ca să nu mai vorbim de Haiti. Zece ani de revoluții
glorioase, etcetera, etcetera, dar nu vorbim niciodată de cei o sută treizeci,
patruzeci care au urmat. Să lăsăm Haiti. Mă rog, și pe urmă am ajuns aici.
Tonnerre! Nici n-am venit bine și au năvălit și prietenii noștri englezi. Și
iată rezultatele. Auzi cum vorbesc eu engleza cu accentul ăsta de baltă
din Isabella. Champ aici de față de-abia o rupe pe franțuzește.
Era adevărat. Franceza pe care o vorbea Champ era îngrozitoare.
— Dar suntem încă aici. Doamna aia de-acolo – a arătat cu degetul
spre portretul în ulei cel strălucitor și prost realizat – e unul dintre
strămoșii băiatului ăstuia.
— Da’ nu și al tău, a zis Champ.
Mi-a sunat a glumă de familie.
— S-a născut în Santo Domingo. La început nu ne-a fost prea rău cu
bătrânul Toussaint. După aceea, bineînțeles, am venit aici. Ea era încă o
copilă. Când avea vreo cincisprezece ani, a plecat la Paris. Să-și facă o
educație, să cunoască oameni. Știi cum e. După cum vezi, era foarte
frumoasă. Era foarte iubită și foarte curtată și așa mai departe. Stătea în
casa unei femei pe care o chema Clementine Curial.
Numele nu-mi spunea nimic.
— Soțul ei a fost general, conte. Ceea ce eu numesc din marca
Napoleon. Mai era unul care se tot învârtea pe lângă casa lor, un individ
urât foc și guraliv. Și nici n-o ducea prea bine. Avea în jur de patruzeci de
ani și scria o grămadă de prostii pe care nu voia să le citească nimeni.
Biografii și jurnale de călătorie și-așa mai departe. Mai era și gras. Și știi
ce s-a întâmplat? Ea – arătând spre portret – s-a îndrăgostit de ăsta. Îl
chema Henri Beyle.
Am tresărit.
Domnul Deschampsneufs a ridicat o mână, semn că apreciază cât sunt
de informat, dar și că voia să fie lăsat să continue.
— Când s-a întors în Isabella, avea cu ea un maldăr de scrisori de la
Henri Beyle. Bineînțeles că nu s-a mai întâmplat nimic. Problema cu
Beyle ăsta era că se pricepea mai mult să vorbească despre amor decât să
facă amor. Într-o zi, să fi fost prin 1831, când nu fusese încă abolită
sclavia, a primit o carte de la Paris. Se chema Roșu și Negru. Pe biletul care
venise împreună cu cartea era scris numărul unei pagini. A deschis la
pagina indicată și a văzut că fuseseră subliniate două paragrafe. Când le-
a citit, a rupt toate scrisorile de la Henri Beyle și a distrus cartea pagină
cu pagină.
Studiasem Roșu și Negru în clasa a șasea. Nu-mi plăcuse. Limbajul mi
se păruse lipsit de finețe și povestea în sine era simplă și neverosimilă,
mai degrabă un basm decât o poveste despre oameni adevărați. I-am
spus acest lucru domnului Deschampsneufs
— Mă rog, e normal să ni se pară așa nouă, care suntem de aici. Noi n-
avem marchizi și-așa mai departe și în nici într-un caz nu beneficiem de-o
societate ca a lor. Nu putem înțelege un om ca Julien sau marchizul de la
Mole. Și totuși, am auzit că e o carte de referință.
— Știu. Am avut de scris eseuri despre ea. Care erau paragrafele pe
care le sublimase Stendhal?
— A, da, paragrafele. Știi bine povestea? Ți-aduci aminte când Julien
se duce noaptea în camera domnișoarei de la Mole?
S-a dus la bibliotecă și a scos cartea. S-a deschis imediat unde voia el.
— Julien tocmai aruncase scara și frânghia în straturile de flori. Ți-
amintești?
E exact genul de element fantastic care mi-a displăcut la cartea asta.
 — Da, da.
A început să citească:
—  Et comment moi m’en aller? dit Julien d’un ton plaisant, et en affectant le
langage creole.
Accentul domnului Deschampsneufs era deliberat neutru.
— Vezi, dintr-odată, individul ăsta, Beyle, face o aluzie la franceza
creolă. Fără niciun motiv. E un moment important al poveștii și el aruncă
chestia asta. Și pe urmă, fii atent, adaugă în paranteze: Une des femmes de
la maison etait nee a Saint-Domingue.
— Vous, vous en aller par la porte, dit Mathilde, ravie de cette idee. Fără
niciun motiv. Bucățica asta de dialog în franceza creolă. O glumă de
context. Și poanta e că acest schimb de cuvinte existase cu adevărat în
casa Clementinei Curial, între el și femeia asta pe care o vezi în tablou.
Eram profund mișcat. Simțeam că istorisirea domnului
Deschampsneufs adusese trecutul aproape. Era posibil să credem că
insula noastră avea legături autentice cu lumea cea mare. Îmi
transformase visele în ceva absurd. Lumii de-afară i se furase acea aură
de legendă și fusese redusă la un univers inteligibil. Marile personaje ne
deveniseră familiare. Un scriitor pe care toată lumea îl considera un
monstru sacru fusese preschimbat într-un om simplu, gras, între două
vârste și zeflemitor. Familiaritatea era la mare preț, așa că nu putea fi
îndepărtată.
— O viață de om. Și asta e tot ce rămâne în urmă. O scurtă digresiune
într-un roman, o propoziție în paranteze. Un pic de duioșie, un pic de
ironie. Femme de la maison. Nu e nici adevărat, nici frumos din partea lui.
Ce părere ai? Nu știu ce-o să faci tu, dar eu am impresia că e mai mult
decât o să fiu eu în stare să las în urmă. Nemurirea asta e un lucru bizar.
Nu poți să știi niciodată cine o s-o capete. Câți dintre oamenii care au citit
cartea crezi că s-au oprit la pasajul ăsta și s-au gândit la lucrurile despre
care ți-am povestit? A distrus scrisorile. Crezi că a avut dreptate să se
simtă jignită?
Era clar un alt subiect preferat. Și, la fel ca și cu primul, nu am vrut să
mă implic. Am plecat la puțin timp după aceea. Champ m-a condus o
bucată de drum. L-am întrebat dacă era adevărată povestea despre
strămoașa lui și Stendhal. Mi-a zis:
— Tata s-ar sinucide dacă ar afla că nu-i adevărat. Cred că Roșu și
Negru e singura carte pe care a citit-o în viața lui.
Era sfârșitul zilei noastre tropicale: soarele dispăruse, începuse să bată
un vânt răcoros, cerul încărcat de nori roșietici era parcă în flăcări înspre
vest și, pe acest fundal magnific care se deplasa cu viteză, palmierii înalți
și șamanii stufoși păreau întunecați, aproape negri, cu nuanțe calde.
Având încă în minte povestea femeii, a lui Stendhal și a franțuzoaicei
creole din Santo Domingo, vedeam toată această scenă ca și cum n-aș mai
fi făcut parte din ea și îmi apărea ca o amintire dintr-o carte.
— Dar portretul? E vechi?
— Nu încerca să faci pe politicosul cu mine. A fost făcut de unul de
prin Florida sau Minnesota sau ceva asemănător. Face portrete după
fotografii și tata i-a trimis un fel de schiță. Mai e unul, dacă vrei să știi, în
dormitorul alor mei. Eu i-am pus să-l ducă acolo. E făcut pe o farfurie și
apoi smălțuit.
Duceam cu mine mai mult decât povestea de dragoste dintre Stendhal
și strămoașa lui Deschampsneufs. Duceam cu mine și felul absurd în care
luase sfârșit întâlnirea noastră. Chiar să nu fi observat bătrânul
Deschampsneufs că încerc să dau mâna cu el? Am făcut gestul de două
ori la rând și, când s-a hotărât să-mi răspundă, mi-a întins doar două
degete. Gratuitatea acelei jigniri m-a luat prin surprindere. A fost ca și
cum aș trece pe trotuar pe lângă un necunoscut pe care nu-l observ, iar el
mă atacă brusc și apoi își vede mai departe de drum. Un lucru atât de
intim! O povară atât de greu de dus! Și, cufundându-mă în acest peisaj
oribil și contrafăcut despre care îmi vorbise Browne, mă gândeam, fără să
aud ce zice Deschampsneufs: „Nu-ți pasă cine sunt și ce reprezintă acești
oameni care nu au nimic să-ți ofere! O să pleci în curând, ai plecat deja:
doamna Deschampsneufs a băgat de seamă. De ce, dându-ți seama că-ți e
dușman, nu l-ai ucis pe loc?”
întotdeauna ne subestimăm și ne supraestimăm puterea. Nu vrem să-i
rănim pe ceilalți și din această cauză ne pierdem atuurile. Ne creăm
probleme în viitor. Roșu și Negru. În clasă ni s-a atras atenția cât de abil
fusese Stendhal când, chiar la începutul romanului, îl făcuse pe Julien să
ia drept sânge apa de pe jos, din biserică. Atunci scena mi s-a părut
rudimentară. Acum însă, după ce fusesem atât de aproape de Stendhal,
priveam cerul roșu și mi se părea că văd sânge. Și totuși îmi părea bine că
plec. Nu respingeți melodrama și grandoarea: sunt amândouă nevoi
umane. Cât e de ușor să transformi acel peisaj, pe care îl banalizăm
pentru că trăim în el și facem parte din el, într-un câmp de luptă!
Trebuia să fac acel drum înainte să plec. Trebuia să merg la tata.
Fusese eliberat la câteva luni după terminarea războiului. Ziarele și-au
arătat interesul vreme de câteva zile. La fel și câțiva politicieni în stil nou
care apăruseră datorită Comisiei Regale, niște speculanți care vedeau în
politică o ocazie de a-și extinde propriile afaceri. Acești oameni credeau
că aprobarea tatălui meu mai avea încă valoare. El nu a catadicsit să le
răspundă în vreun fel, așa că s-au lăsat păgubași. Tata nu s-a întors în
tabăra de pe dealuri. Și-a ridicat o casă de lemn în sud-vest, lângă mare,
tot pe o colină. Guvernanții, spre bucuria mea, au hotărât să-l lase în
pace.
Când am plecat spre el, am luat cu mine niște bani. Aveam o datorie
de plătit. Își construise casa într-un luminiș, de-a lungul cărării. Era un
loc hidos, care arăta ca o pădure desfigurată. Ori el, ori adepții pe care îi
mai avea încă transformaseră în noroi pământul dintre cioturile de copaci
și peste el aruncaseră niște scânduri și niște trunchiuri de cocotieri, ca să
poată trece. Locul nu fusese defrișat până jos, înspre mare. Niște copaci
anemici ascundeau plaja, așa încât aveai impresia că privești o fotografie
prost făcută. La marginea luminișului se afla coliba din paiantă, cu
acoperiș din surcele de palmier. Pe o buturugă pusă în vârful unei movile
era așezată o chestie care părea o replică a colibei Movila fusese curățată
de buruieni și iarbă, și acoperită. Replica în miniatură era probabil vreun
soi de altar. Nu mă așteptam la o asemenea copilării’ de la Gurudeva. Îl
preferam pe liderul mulțimii acestui bărbat vlăguit, cu barba zburlită și
acoperii, cu niște zdrențe galbene, care acum mă ignora și-și făcea de
lucru la altarul lui, aranjând bucățele și pietre și scoici și frunze și
rădăcini și o nucă de cocos. Nuca părea să fie cea mai importantă.
Inventase atât de multe lucruri! Și făcuse niște invenții atât de sclipitoare!
Să fi pierdut oare acum acest dar?
 M-am dus spre coliba cea mare. Acolo m-a întâmpinat o femeie
îmbrăcată în alb. Mă recunoscuse și știam și eu cine este. Rușinea era
numai a mea. I-am spus:
— Părăsesc definitiv insula. Am venit să-l văd înainte să plec.
Mi-a răspuns în hindusă:
— Ai venit să vezi cum mai arată?
Folosise un cuvânt cu vădite conotații religioase: darshan. Nu voiam să
mint. N-am spus nimic și am cedat, așa cum făcusem și la familia
Deschampsneufs, imaginii pe care această femeie o avea despre sine,
credinței ei că atât misiunea pe care o avea, cât și pământul pe care îl
locuia erau sfinte. Era deasupra oricărui reproș și, cu atât mai mult, nu-i
puteam imputa legătura intimă pe care o avea cu tata: îmi era teamă până
și să simt sau să articulez în minte acest reproș. Mi-a zis:
— Este legământul tăcerii. A renunțat la lume. A devenit un adevărat
sanyasi.
Sanyasi, în straie galbene, în mijlocul pădurii! Pădurea cea slăvită în
nesfârșitele imnuri ariene și pe care o găsise aici, în insula străjuită de o
mare verzuie. Încheiase legământul tăcerii. Când s-a întors la colibă m-a
salutat, fără să mă recunoască la început. Dar apoi a venit și m-a
îmbrățișat. Mi-am adus aminte de strânsoarea brațelor lui din acea zi
când m-a suit pe ghidonul bicicletei. Era blând și tăcut. A intrat în colibă.
Singurul lucru de care mă mai simțeam legat era doar imaginea lui de
odinioară. Gurudeva, asvamedha: acestea fuseseră adevăratele momente
excepționale, îndeplinirea, în doar câteva săptămâni, a unei promisiuni
care amenințase să se întâmple atâta vreme.
Dar eu venisem și ca să plătesc o datorie. Nu putea fi cu adevărat
plătită, însă gestul în sine era necesar. I-am spus femeii:
— Vreau să las asta pentru Gurudeva.
I-am dat un teanc de o sută de dolari. Apoi i-am întins ei trei bancnote
de câte zece dolari:
— Tata a împrumutat banii ăștia de la fiul tău, Dalip.
Înveșmântată în alb, culoarea purității, a primit banii fără să se arate
deloc surprinsă.
După aceea am plecat să mă plimb pe plajă. Malul era sălbatic și
denivelat. Din loc în loc, apa era gălbuie din cauza noroiului. Plaja era
plină de cioturi de copaci și alte resturi aduse de marile fluvii din
America Latină care, în timpul potopului, își împinseseră apele
decolorate până departe, aici în nord. Nisipul era închis la culoare, aspru
și înțesat de pietricele. M-am plimbat mai departe. Era, din nou, o zi fără
soare, cu niște nori la fel de cenușii și de zdrențuiți ca și marea și plaja.
Pădurile de pe dealuri făceau loc unei zone deplorabile, acoperită de
cocotierii dintr-o veche plantație, care acum era în paragină. Trunchiurile
copacilor erau pline de pete portocalii; dincolo de arbori se întindeau
casele din lemn alb ale muncitorilor, acoperite de dâre de rugină scursă
de pe acoperișurile șubrezite de tablă. Am văzut o mașină. La mal, ca și
cum ar fi încercat să se protejeze de imensitatea cerului, a mării și a
nisipului, stătea grupată o familie de albi, formată, din câte îmi dădeam
seama, doar din femei și copii. Un bărbat, în mod clar din același grup, se
așezase mai încolo, pe nisip. Un bărbat sufocat de femei. Am înaintat
unul spre celălalt. S-a apropiat de mine și mi-a spus complice:
— Ai fost în tabăra lui Gurudeva?
— Tocmai l-am văzut. Sunt fiul lui.
— Aha! Deschampsneufs mi-a zis că o să te duci la el.
— Fiu-său m-a invitat să luăm ceaiul împreună.
Nu avea mai mult de patruzeci de ani, dar avea acea înfățișare
vlăguită a celui care își descoperă devreme menirea în viață și poate deja
privi înapoi spre uluitoarea experiență acumulată în ultimii douăzeci de
ani.
— Cum ți-a plăcut bătrânul Des? m-a întrebat.
— E de treabă.
— Ți-a povestit despre stră-stră-bunica lui?
— Da, am auzit despre ea.
— Săracul Deschampsneufs!
— Nu îmi dau seama cum l-ar putea numi cineva „sărac” pe
Deschampsneufs.
— E trist, totuși. Are chestia aia franțuzească.
— Știu.
— Dar, bineînțeles, după cum știi, Nigerul e un afluent al Senei.
 A rostit propoziția până la capăt; nu era prima dată când o auzeam.
Am simțit că mă sufoc. Aveam nevoie de aer curat. Îmi doream să fiu
printre oameni cu un altfel de temeri.
— Des mi-a spus că pleci în străinătate la studii.
Folosise exact formularea din ziare. Cârlionții anemici îi căzuseră peste
fruntea palidă, deasupra ochilor ascunși de ochelari.
— Știi, poate părea ciudat, dar eu n-am fost niciodată în străinătate.
Toți prietenii mei au plecat și s-au întors cu povești despre cât de
minunat a fost. Dar am observat că absolut toți se întorc. Ascultă-mă pe
mine, băiete, locul ăsta e un paradis.
Din nou acel cuvânt.
— Bănuiesc că o să faci și tu ca toată lumea și o să te-ntorci acasă cu o
albitură.
Din nou acel cuvânt.
Și-a dus mâna la frunte să dea la o parte buclele rebele. I-am studiat
venele. Mi s-au părut că arată ca harta unui râu. Albitură: învățasem să
înțeleg acel cuvânt. Nigerul e un afluent al Senei, aici, în paradis. Aer
curat! Fuga! Spre temeri mai mari, spre oameni mai mari, spre locuri mai
mari, spre continente cu munți de cinci mii de metri și râuri atât de late,
că nu poți vedea malul opus, spre călătorii care durează două zile și-o
noapte. Rămas-bun acestei mări pângărite, care ne încercuiește din toate
părțile!
Prietenii mei de la Colegiul Isabella Imperial organizaseră o masă în
cinstea mea. Gestul m-a copleșit. Era drăguț să aflu că, după ce dădusem
greș în toate relațiile mele cu oamenii, mai aveam încă prieteni care voiau
să marcheze într-un fel plecarea mea. Prea drăguț, prea tulburător. Când
a venit Hok să mă ia cu mașina la restaurant, am inventat niște scuze. N-
aș putea să explic de ce m-am hotărât în ultimul minut că nu mai vreau
să mă duc. A fost, fără îndoială, un impuls copilăresc: teama de un mare
eveniment, teama de apropiere și prietenie, un sentiment otrăvitor de
nepotrivire, dorința de a fi lăsat singur cu acea durere neașteptată, fără
nume. Nu știu. Mi-a fost rușine și mi-a părut rău imediat după ce a plecat
să le transmită refuzul meu celorlalți. A doua zi dimineață a venit și mi-a
adus cartea pe care mi-o luaseră cadou. O semnaseră toți; niște semnături
cochete, pe care le reinventau constant. Fete Champetre: Picturile lui
Watteau și Fragonard. Am presupus că alegerea cadoului fusese lăsată în
seama lui Deschampsneufs.
Doar când eram pe vapor, deja departe, am dat peste o bucată îngustă
de hârtie, ascunsă printre pagini. Era un mesaj bătut la mașină și
nesemnat: într-o zi ne vom întâlni din nou și într-o zi… L-am bănuit pe Hok,
din cauza mașinii de scris și pentru că hârtia era aidoma celei folosite în
redacțiile de ziar. M-am simțit ca atunci când luasem ultimul prânz în
familie. Până la urmă, există ceva în aceste ocazii regizate, în acest
sentiment formal. Acest mesaj care se termina cu puncte de suspensie
ajunsese la mine în mijlocul oceanului, ca să-mi demonstreze că toate
ideile mele despre naufragiu fuseseră false, să-mi spună că, împotriva
voinței mele, îmi creasem un trecut personal, că tiparele fericirii sau
nefericirii fuseseră mai mult sau mai puțin statornicite.
Mă gândeam la Columb în timp ce, ceas după ceas, zi după zi – fără
pauze de noapte, după cum mă așteptasem, de altfel –, străbăteam
oceanul nesfârșit. Vântul pulveriza crestele valurilor în curcubeie de
spumă. Lumina soarelui se estompa și apoi dispărea; dispăreau și
curcurbeiele. Mă gândeam la lumea aceea care, pe măsură ce mă
îndepărtam de ea, devenea din ce în ce mai puțin știută, din ce în ce mai
puțin reală. Gata cu fricile prostești: nu aveam să mă mai întorc niciodată.
Și iată-mă, doar patru luni mai târziu, cum stăteam în mansarda unei
pensiuni din High Street, în Kensington, căreia îi spuneau hotel, ținând în
mână fotografia unei tinere și mă rugam pentru cm strop de nemurire,
pentru un remediu împotriva unei dezordini și mai mari, a unui
naufragiu și mai mare, pe care deja îl trăisem.
 7

Mi-am dorit atunci să mă întorc la fel de întreg precum plecasem. Deși

un început este puțin probabil și, deși lumea continuă să fie un construct
personal, plecarea este plecare. Creează o ruptură; osul trebuie să fie
sudat la loc de fiecare dată. Eram la Londra, așteptând să-mi revin,
așteptând-o pe Sandra, norocul meu, când am auzit că tata a murit.
Vestea a venit printr-o scrisoare prudent scrisă a surorii mele. M-am dus
la biblioteca Consiliului Britanic, un loc unde nu mai fusesem de multă
vreme, să arunc o privire peste ziarul nostru local. Ceea ce nu se întindea
nici măcar pe-un paragraf într-un ziar londonez, era titlu de prima
pagină în Isabella Inquirer, cu fotografii din tabăra unde fusesem și eu o
dată și care acum îmi părea necunoscută și stranie, înconjurată de polițiști
și oficiali. Tata fusese împușcat, ca și femeia care era cu el. Arma folosită
era un Luger. O asemenea veste presupunea o reacție oarecare, un
sentiment și opusul sentimentului. Am umblat bezmetic pe străzi. Mai
târziu am fost la o prostituată. Vestea îmi tresălta în fiecare fibră. Dar am
păstrat-o la urmă. Reacția ei ușuratică, de afecțiune și reproș, era tot ceea
ce puteam aștepta de la ea. Și, mai târziu, în încremenirea nopții, am
plâns la pieptul Sandrei. Deodată, mi-am dat seama că eram pregătit să
mă întorc. Am plecat din Avonmouth. Era în august, dar bătea un vânt
destul de rece.
Pescărușii se legănau ușori ca pluta printre gunoaiele din port. Ne-am
îndreptat spre sud și am navigat timp de treisprezece zile.
 PARTEA A TREIA
1

În timp ce scriu, propria mea perspectivă asupra lucrurilor pe care le-

am făcut se deformează. Am spus că partea activă a vieții mele, căsătoria
mea și cariera mea politică ce a urmat și care se pare că a fost generată de
ea, a avut loc între paranteze. Atunci aveam impresia că nu sunt decât
niște inepții, niște evenimente arbitrare și fantastice care îmi scăpaseră de
sub control. Acum, încercat de acest sentiment al deșertăciunii și de
regretul de a fi ratat acele ocazii, am început să mă îndoiesc de asta. Nu
sunt sigur că orice întâmplare, de la un anumit nivel încolo, poate fi
complet arbitrară sau fantastică sau contrafăcută. Mă îndoiesc că
personalitatea se poate construi din percepțiile celorlalți. Personalitatea
rezistă, este unică și indivizibilă.
Sandra m-a privit ca pe un soț. Avea dreptate. A văzut ceea ce era de
văzut. Mă gândesc la ziua în care a plecat. Era în timpul unei călătorii
pentru cumpărături la Miami. Era tipul de pelerinaj care în grupul nostru
se statornicise ca fiind extrem de „la modă”. Femeile noastre se întorceau
din astfel de călătorii încărcate cu pachete voluminoase și ciudat
ambalate și cu numărul la zi al ziarului Miami Herald: niște siluete cu
ochelari de soare, coborând precipitat din avionul pan-american, ca într-o
reprezentație. Pentru mine era un moment al unui alt tip de spectacol:
avionul, simbolul cinematografic, Bogart în Casablanca, înveșmântat în
balonzaider și singur pe pistă, în timp ce Dakota decolează în noapte.
După aceea m-am întors la casa romană. Am trecut pe lângă piscină,
unde fântânile arteziene curgeau zgomotos și albastre, și de data asta, mă
gândeam, fără să le mai asculte nimeni. M-am dus în camera ei și m-am
uitat prin sertare. Nu era niciun indiciu că ar intenționa să se întoarcă.
Mai rămăseseră niște pantofi, pe care îi abandonase pentru totdeauna, și
niște rochii pe care nu le mai purtase de multă vreme. Am luat în mână
unul dintre pantofi și am studiat tocul ros și crăpăturile minuscule în
piele. I-am mângâiat rochiile. Eram destul de amețit de whisky și
gesturile mi s-au părut potrivite pentru acel spectacol privat pe care îl
puneam în scenă.
 Doar mai târziu, minute întregi mai târziu, când sunetul neîntrerupt al
artezienelor a devenit insuportabil și sentimentul de ușurare pe care îl
alimentam a dispărut, doar atunci mi-am dat seama că gestul – oricât de
egoist și de teatral ar fi fost – de a dezmierda pantofii și rochiile
abandonate ale Sandrei avea în el un sâmbure de adevăr. La fel cum
avusese și celălalt gest, când mă aflam în acea Londră a luminilor
fermecate, în ziua primei mele ninsori, ținând în mână fotografia
mototolită a unei fete necunoscute și dorindu-mi pentru o clipă să o pot
proteja de înjosirile viitoare.
Cariera mea politică a fost întocmai ca acel gest. Am crezut sincer că
nimic în viață nu mă pregătise pentru acel moment. M-am purtat până la
sfârșit ca și cum ceilalți n-o priveau decât ca pe o altă formă a
dandysmului de care mă făceam vinovat. Ce eroare criminală! îmi
exageram frivolitatea, chiar și față de mine însumi. Căci îmi dau acum
seama că tot ce am descris au fost copilăria și tinerețea unui anumit soi de
lider, a unui politician sau cel puțin a unui agitator. I-am surprins
izolarea, durerea sa complexă, frenezia lui stranie. Și mai cred că am
subliniat, poate tocmai în această frivolitate proclamată, în această lipsă
de rațiune și echilibru, sentimentul profund de irelevanță și intruziune,
completa lui nepotrivire în rolul în care fusese atras, și eșecul lui
inevitabil. De la gesturi teatrale la dezordine: iată tiparul.
Îmi fusese pregătit un nume care avea să se dovedească neașteptat de
puternic. Era un nume pe care încercasem să-l neg. Fusese singurul lucru
pe care l-am ținut secret de Sandra, resimțindu-mi numele ca pe o
diformitate la care se putea referi oricine în orice moment. Acum numele
mă cerea. Și, o dată cu acest nume, a reapărut și acea relație incomodă pe
care o avusesem cu Browne și pe care am crezut că o lăsasem în urmă
pentru totdeauna când am plecat la Londra.
Am stat amândoi la Londra în același interval de timp, dar interesele
noastre nu au coincis niciodată – îmi imaginez că Browne devenise un
pui de politician feroce și se ducea consecvent la întâlnirile publice – și nu
l-am întâlnit decât o dată. S-a întâmplat lângă stația de metrou Earl’s
Court. Era foarte grăbit, cu balonzaidul fluturând după el, și a strigat la
mine în timp ce treceam unul pe lângă celălalt, fără să se oprească:
 — Ce mai faci, omule, ce mai faci? Știi ce tocmai s-a întâmplat? Curva
aia m-a scuipat!
— Te-a scuipat?
— Da, omule, m-a scuipat.
Ne-am despărțit; el a luat-o grăbit pe drumul lui și asta a fost tot. A
fost ca și cum tocmai mă văzuse cu câteva ore înainte și urma să ne
întâlnim iar peste alte câteva ore. Era foarte vesel, având în vedere ce-mi
spusese. N-am fost sigur dacă a inventat toată istoria, dacă auzise despre
cum o duceam eu și voia să fie ironic, dacă m-a confundat cu altcineva
sau dacă povestea era adevărată și era încă în stare de șoc. Se grăbea tare,
după cum am spus. Dar mi s-a părut, chiar și după acea întâlnire
fulgerătoare, că Londra îl schimbase, la fel cum mă schimbase și pe mine.
Era mai senin și mai liber decât fusese în clasa a șasea.
Mai târziu, pe insulă, devenise un soi de personaj aparte, așa că acea
imagine i se potrivea. Browne întruchipa un anume fel de personaj.
Oamenii ca el erau singurii pe care în insulă îi puteam asemăna cu poeții,
renegații și ratații interesanți; erau genul de oameni pe care-i prețuiam. El
era un bun exemplu al acestui stereotip: un om din popor, un bursier care
nu se descurcase prea bine, iar acum se sălbăticise. Renunțase la slujba lui
de profesor și devenise pamfletar. Scria articole pentru Inquirer, se
războia cu editorii și făcea aceste lupte subiectul altor și altor pamflete.
Câteodată era autor, altădată era editor, dar de cele mai multe ori era
vorbitor neobosit în barurile pe care le frecventau cei din clasa de mijloc.
Vorbea mai bine decât scria. Discursurile lui erau intense, dar, în mod
ciudat, întotdeauna negative. Analiza situațiile cu acuratețe și entuziasm.
Acorda însă importanță egală tuturor detaliilor. Era încântat să analizeze
febril fiecare episod care se succeda. A fost salvat de atitudinea sa
ambivalență față de subiectul pe care-l exploata cel mai mult: suferințele
rasei sale. Scrisese un pamflet virulent, îndreptat împotriva tuturor,
despre forma craniului negrilor, exteriorizându-și astfel ceva din mânia
stârnită de un articol pe care îl citise într-o revistă americană. Încă una
din poveștile lui preferate pe care le spunea în baruri – îi plăcea să imite
accentul aristocrației britanice – era cea a căpitanului englez al echipei de
cricket, un bărbat destul de dezorientat, dar onest, care în anii 1880
telegrafiase la Londra următoarea veste: Am fost învinși de echipa locală,
din care șase erau negri. Și tot Browne a fost cel care, în timp ce milita
pentru suplimentarea slujbelor pentru negri la compania de Radio și
Telecomunicații, susținea, de asemenea, excluderea lor din bănci. Spunea:
„Dacă aș ști că de banii mei se ocupă un negru, n-aș dormi prea liniștit”.
Când venea vorba de cei nefericiți și îndurerați, devenea, fără îndoială,
serios. Era înverșunat doar în scrierile lui. Nu lăsa impresia, ca atâția alții,
că se bazează pe încrâncenarea tacită și crescândă ca sursă a puterii pe
care avea s-o dobândească. Poate că, în timp ce vorbea, încerca, fără să-și
dea seama, să-și flateze ascultătorii, căci Browne prefera, acum mai fățiș
decât la școală, compania celor de alte etnii. Poate că avea nevoie de
martori complet străini cărora să le demonstreze propria lui realitate și să
valideze durerea pe care o analiza atât de minuțios. Sau se poate să-i fi
fost frică să fie singur cu suferința lui și își putea face remarcată
inteligența numai în prezența celorlalți. Frenezia lui părea un lucru atât
de intim! Asta era ceea ce așteptam noi de la poeții noștri și, probabil, de
la măscăricii noștri. Era irezistibil, întotdeauna existau oameni care să-i
sprijine cele mai scandaloase acțiuni. Chiar și eu luasem coperta
pamfletului despre craniul negrilor drept o reclamă: Crippleville este o
suburbie.
Când a venit la casa romană să mă convingă să port numele tatei, își
lăsase barbă și era editorul unui ziar care se chema The Socialist. Barba i se
potrivea cu fața prelungă și cu trupul zvelt. Îi ascundea negul de pe
bărbie și-l făcea să pară mai puțin clovn. Cred că acesta fusese singurul
motiv pentru care o lăsase să crească. N-avea nimic de-a face cu ziarul în
sine care, după primul număr în care își expuseseră pe larg politica, nu a
mai avut aproape deloc inflexiuni socialiste. Browne își făcea întotdeauna
cunoscută orientarea politică a fiecăreia dintre scrierile sale. Era
pamfletar. Din momentul în care își prezenta politica, ziarul în sine nu îl
mai interesa și singurul lucru pe care-l mai făcea era să găsească reclame,
ca să și-l poată vinde. Cu timpul, începuse să scrie tot mai dezlânat și fără
vlagă lucruri care semănau tot mai mult a bârfă, astfel încât cititorii
rămâneau cu impresia că editorul ziarului nu avea probleme doar să
găsească reclame, ci și să găsească ce să scrie între ele.
 Cam în faza aceasta se găsea The Socialist când a venit Browne să mă
vadă. Mi-a zis că are un plan și o idee. Planul era ca eu să investesc niște
bani în ziarul lui sau în orice alt ziar ne-am fi hotărât să punem pe
picioare împreună. Ideea era ca The Socialist să aniverseze exodul
docherilor din oraș, iar eu să scriu editorialul despre tatăl meu.
Unele idei ne copleșesc prin simplitatea lor. Ceea ce mi-a trezit
interesul a fost în primul rând că îmi puteam face cunoscut numele
hindus și apoi m-a încântat ideea unei reviste. Entuziasmul meu întâi l-a
surprins, iar apoi l-a însuflețit pe Browne. A început să gesticuleze în acel
fel atât de binecunoscut mie – își frământa mâinile, bătea cu arătătorul în
masă, se foia în scaun de parcă tocmai rostise ceva plin de miez. A
redevenit interesat de propriul ziar; părea că se apucase să coacă o nouă
declarație detaliată a politicii editoriale. Perspectivele i se lărgiseră.
Vedea The Socialist ca pe un ziar internațional și vorbea despre
necesitatea de a avea o editură „naționalistă” în zonă. Ăsta era unul
dintre planurile pe care le menționa adesea și era exact genul de
aranjament în care se arunca fără să se gândească. Chiar și așa
entuziasmat cum eram, tot mi-am dat seama că propunerea lui de afaceri
nu avea nicio noimă.
L-am adus înapoi la discuția despre The Socialist și numărul aniversar.
Și acolo, în casa romană – unde pregătisem scena pentru o cu totul altă
ocazie – am încheiat o înțelegere. Masa și scaunele de rafie albă și albastră
din Hong Kong, băuturile, piscina luminată, ediția Loeb a lui Marțial:
toate astea erau menite mai puțin să-l copleșească pe Browne, cât să
creeze o imagine a unui om care, în ciuda tuturor bârfelor despre
întâmplările din viața sa privată, își găsise un anumit echilibru. Prezența
volumului lui Marțial poate fi ușor explicată. Mă apucasem din nou de
latină. Pentru mine era ca un fel de terapie. Să învăț în pași mici o limbă
moartă și extrem de precisă, prin intermediul unui autor puțin pretențios
ca scriitură, era pentru mine curios de reconfortant. Necesita efort, îmi
umplea timpul, mă ajuta să trec de la o zi la alta.
Starea pe care o încercam ar putea explica acel entuziasm față de o
idee care le-ar fi părut absurdă foarte multor oameni de pe insulă și care
mie mi s-ar fi părut, cu doar câteva luni în urmă, o jignire. Eram, în
același timp, și prizonier al relației speciale pe care o aveam cu Browne,
acel soi de înțelegere reciprocă ce a luat naștere, a continuat și a dispărut
dintr-o neînțelegere. Resimțeam relația noastră ca pe-o povară și
niciodată când ne-am întâlnit n-am reușit să scap de stângăcia și rușinea
pe care credeam că le îngropasem o dată cu copilăria. De data asta,
situația mă flata într-un fel. Avea nevoie de martori străini cărora să le
dovedească propria realitate. Pentru mine, o dovadă la fel de solidă era
modul frust în care se purta întotdeauna; era ca un fel de generozitate. El
mă privea ca pe un om complet, încă de pe vremea colegiului. Își amintea
cuvinte, idei, întâmplări. Toate astea formau un întreg. Mi-a arătat o
imagine a mea pe care m-a asigurat că încă o analizează. Acesta era felul
lui de generozitate și pentru mine era o ușurare după provocările și
conflictele constante din interiorul grupului din care făceam parte eu și
Sandra. Așa că vechea prietenie dintre mine și Browne a fost reluată. M-a
invitat să-i împărtășesc suferințele. Mi-a arătat de la început care avea să
fie rolul meu. Nu l-am respins. Cum aș putea să privesc ceea ce a urmat
ca pe o trădare?
Nici măcar la prima noastră întâlnire din casa romană nu am reușit să-
mi înfrâng complet stânjeneala. La fel cum o dată îmi văzusem numele ca
pe o diformitate fizică, tot așa mi se părea acum că am un trecut pe care
Browne l-ar putea aduce oricând în discuție. Cu toate astea, nu m-a
întrebat nimic despre Sandra și nu a făcut niciun comentariu despre casa
romană. Doar stânjeneala mea mă făcea să mă gândesc, în timp ce
vorbeam, că nu știu mai nimic despre viața lui privată, că îmi era
imposibil să mi-l închipui, chiar și numai în minte, acasă la el, relaxat. Un
amănunt a acutizat această stare. La un moment dat, pentru că barba
începuse să-l irite, și-a șters cu o batistă porțiunea inflamată de lângă
mărul lui Adam și apoi și-a pus batistă pe gât, în așa fel încât barba să nu-
i mai atingă pielea iritată. Un gest destul de enervant: începeam și eu să
simt picăturile de sudoare care îmi alunecau pe gât. Am făcut o oarecare
remarcă la barba lui. A etichetat-o, în felul lui repezit și autoironie, ca
fiind „barbă de negru”. Nu știam ce trebuie să înțeleg din asta. Pe urmă
mi-a spus că, în toți cei trei ani petrecuți la Londra, nu s-a dus niciodată
la frizer. Nu era o problemă, pentru că părul negrilor nu crește niciodată
prea lung.
Am crezut că glumește. Mă mai întreb și acum dacă a fost sau nu așa:
nu e în niciun caz un subiect pe care să-l discuți cu nonșalanță. În
momentul în care m-a uluit un asemenea detaliu fizic care nu ar fi
surprins pe nimeni altcineva în această insulă pe care acum o revendicam
ca fiind a mea, am avut revelația faptului că acum sunt supus unei
mitologii cu totul noi, tenebroasă și necunoscută și unui șir de lumi
interioare în care nu voiam sub nicio formă să intru. Joe Louis, Haile
Selassie, Iisus, neghiobul ăla negru, copilul-cântăreț-clovn: dezgustul și
panica din copilărie au reînviat cu și mai mare putere. Browne îndreptase
deja discuția spre editura lui naționalistă; auzeam artezienele stropind
totul în jur și, amintindu-mi de soliditatea casei mele romane, fiorul de
panică tribală a trecut. Fusese un amănunt, ca acelea care apar în mintea
unui om care se îneacă: și a rămas cu mine.
Articolul despre tata pentru The Socialist s-a scris practic de la sine. Am
terminat într-o singură seară. Mi-a fost ușor pentru că, îmi dau acum
seama, a fost primul text pe care l-am scris. Toate cele care au urmat au
devenit din ce în ce mai dificil de scris, deși nu mi-am pierdut niciodată
ușurința. În acel moment, în timp ce stiloul îmi alerga pe hârtie, m-am
gândit că propozițiile curg în ordine și fără greșeală pentru că, de fapt,
făceam o mărturisire, proclamam un nume, îmi ispășeam păcatele. Nu
sunt scutit de ironie: articolul nu a fost mai mult decât o născocire. A fost
creația unui om proaspăt convertit, unui om metamorfozat care de-abia
se confruntase cu o nouă imagine despre sine. A fost prima dintr-o lungă
serie de scrieri asemănătoare: echilibrate, imparțiale, în care adevărul
final era evitat până când se pierdea printre rânduri. Să scriu această
carte a însemnat mai mult decât desprinderea de aceste articole, a fost o
încercare de a recupera acel adevăr pierdut.
Și astfel a luat naștere mișcarea noastră politică, într-un mod meschin
și absurd, o dată cu publicarea numărului aniversar din The Socialist.
Gândiți-vă ce agitație am provocat. Gândiți-vă ce putere ciudată avea
numele meu. Adăugați la asta reputația mea de dandy și renumele și mai
înspăimântător de foarte tânăr „milionar de Isabella”, care „muncea tare
și juca tare”. Gândiți-vă la imaginea lui Browne, care era un renegat, un
„romantic” și-un radical, care nu-și putea materializa acest har pe insula
noastră. Iată cum, deși ca indivizi nu aveam nici cea mai vagă forță
politică, ne completam unul pe celălalt și împreună lăsam impresia unui
miracol imposibil de infirmat. Unele idei ne copleșesc prin simplitatea
lor. În trei luni – după doar șase numere din The Socialist, de ale cărui
finanțare și administrare mă ocupam acum eu – ne-am găsit în mijlocul
mai degrabă al unei neliniști politice, decât al unei redeșteptări politice, și
ne-a revenit sarcina să-i dăm o oarecare direcție.
Se mai întâmplase la fel și în alte douăzeci de țări. Nu am de gând să
exagerez în privința realizărilor noastre. Mai devreme sau mai târziu s-ar
fi întâmplat probabil același lucru, cu sau fără noi. Am putea însă să ne
lăudăm că am avut curajul s-o facem. Trebuie înțeleasă natura vieții
politice din insula noastră. Eram o colonie, eram administrați și
depindeam de generozitatea altora. Atâta vreme cât nimeni nu punea sub
semnul întrebării această dependență, politica noastră nu putea fi decât o
glumă. Un om ca tata, oricât de excentric ar fi fost el, trecea drept unul
care ne tulburase, temporar, această tihnă. Se încadra în acest tipar al
dependenței, la fel ca și cei care i-au urmat și au profitat de constituția
destul de sumară la care ni se dăduse dreptul chiar înainte de sfârșitul
războiului. Politicienii noștri erau antreprenori, negustori din orașe,
fermieri din sate, oameni înguști care nu erau capabili să propună nicio
strategie coerentă, singurul lucru pe care-l puteau oferi fiind ei înșiși.
Nimeni nu avea o părere prea bună despre ei. Le apăreau foarte des în
ziare numele și pozele, dar erau considerați personaje oarecum ridicole;
circulau constant tot felul de povești rușinoase, despre cât de analfabeți și
corupți erau.
Să intri în politică nu era pe atunci o decizie atât de ușoară pe cât ar
părea acum. Am fi putut lăsa foarte ușor impresia că suntem în
competiție cu politicienii consacrați, iar asta ar fi fost o greșeală
dezastruoasă. Ne-am fi acoperit de insulte și batjocură. Așa însă i-am
ignorat. Am spus că erau morți și neimportanți. Nu numai că făceam
publică o glumă deja binecunoscută, dar eram confirmarea a ceea ce se
credea a fi necesar și posibil. Aveam resursele – propria noastră
inteligență și susținerea pe care ne-o ofereau ceilalți – să punem întregul
sistem sub semnul întrebării. Am negat putința competiției și, într-
adevăr, nu era nici urmă de așa ceva. Am ieșit pur și simplu în față – eu și
Browne și The Socialist, toți împreună – și am reușit să punem capăt
vechii ordini. Asta a fost tot.
Curaj: e tot ce vreau să revendic pentru stadiile incipiente ale mișcării
noastre. E nevoie de curaj să distrugi un sistem, oricât de anemic ar fi, în
care ai crescut. Nu am văzut această slăbiciune a sistemului ca pe un
anumit fel de ordine propice situației noastre. Nu aveam să ne dăm
seama de asta decât atunci când o distrusesem deja. Cu toate astea,
această uzură nu ne reprezenta și, deci, nu putea dura. Am făcut noi ceva
atunci? Sau ne-au făcut alții pe noi? Când am terminat ce-ncepusem nu
mai era posibil pentru cineva ca bunicul meu dinspre mamă, de exemplu,
să fie membru delegat în Consiliu, să-și păstreze poziția și să fie „în
siguranță” într-o situație care, atunci când s-a terminat totul, necesita un
anumit spirit de aventură, și din această poziție să se lupte, printr-o suită
de acte caritabile și alte opere de binefacere, să obțină vreo decorație sau
vreun titlu.
Știu că scriu din ambele perspective. Nu pot face altfel. Tatăl mamei
mele era fără îndoială un personaj lipsit de demnitate și un obiect facil de
satiră. Și totuși spre sfârșit, după legile vechii noastre orânduiri, a
cunoscut bunătatea și compasiunea. Și nici nu a fost vreodată la fel de
ridicol precum cei pe care i-am numit în locul lui: oameni tară talent și
fără succes, cu excepția priceperii notorii de a reuși să controleze anumite
segmente de populație, oameni neproductivi și fără imaginație care se
remarcă doar printr-un exces de înverșunare, acea înverșunare de care
este în stare orice funcționar fără aptitudini. Cu această înverșunare
răspundeau ei chemării noastre. Iar în acest răspuns al lor noi vedeam
succesul chemării noastre și adevărul ei!
Cum ne puteam da seama, când noi înșine făceam parte din acest
tipar? Nu-i puteam vedea decât pe ceilalți. Îi vedeam, îmbrăcați în
costumele lor noi chiar și în zilele cele mai fierbinți. Observam grimasele
prostești pe care și le pregăteau, ca să nu li se poată citi pe față cât de
încântați erau de gloria pe care și-o câștigaseră. Îi zăream ieșind din
restaurante însoțiți de „secretarii” lor. Îi vedeam îmbrăcați în cămășile lor
cu mânecă scurtă – costumele fiind agățate ostentativ pe cuierele de la
geam –, cum erau duși în mașinile lor date de guvern și însemnate cu
litera M, pe a cărei prezență insistau, ca să-și proclame statutul lor de
miniștri. Mașina, cămășile cu mânecă scurtă, hainele pe cuier: această
modă s-a extins repede printre cei din administrația civilă și ar putea fi
considerată parte din revoluția noastră. La întrecerile sportive, stăteau
întotdeauna în primele rânduri din tribună și, cu cât treceau lunile, le
puteai admira straturile de grăsime adunate pe ceafa, efectul bunăstării și
al lipsei de mișcare. Și, întotdeauna, erau o mulțime de polițiști care roiau
în jurul lor.
Erau oameni ușor de speriat, colegii ăștia ai noștri. Le era frică de
zonele rurale, le era frică de întuneric, începuse să le fie frică tocmai de
acei oameni de voturile cărora depindeau. Oamenii care au dobândit fără
niciun motiv însemnele puterii ajung să se teamă că ar putea pierde
aceste distincții. Sunt atât de nesiguri tocmai pentru că știu că mai există
o mulțime de alții ca ei. Din această slăbiciune am creat drama. Tatăl
mamei mele, cel puțin, pentru că n-a cerșit niciodată un vot, n-a cerșit nici
protecția altcuiva. Măcar el știa cât de solidă îi este poziția și știa și cum
ajunsese acolo.
Curaj. E nevoie de curaj ca să distrugi, pentru că trebuie să ai deplină
încredere în capacitatea ta de a supraviețui. Nu m-am gândit niciodată, în
acele zile de început, la supraviețuire. Nu am considerat-o niciodată o
problemă. Când mi-am dat seama de asta, a fost prea târziu. Pentru că
pe-atunci mie deja încetase să-mi mai pese.
 2

Se mai întâmplase și în douăzeci de alte locuri, de țări, de insule, de

colonii sau teritorii aceste cuvinte cu care ne jucăm, închipuindu-ni-le
similare și gândindu-ne că dacă îl vom folosi pe unul anume și nu pe
celălalt, putem schimba adevărul. Nu pot pretinde că situația deplorabilă
în care ne aflam a fost unică. Găsesc chiar și în ziarele de azi descrieri de
evenimente și împrejurări în care, dacă aș schimba personajele și
meleagurile, m-aș potrivi de minune. Se vorbește despre ritmul
schimbărilor politice postbelice. Nu e ritmul unei creații. La fel cum nu
poate fi nici ritmul unei distrugeri. Ambele cer timp. Ritmul
evenimentelor, așa cum văd eu lucrurile, e pur și simplu cel al unui haos
căruia i s-au fixat niște limite. Vorbesc, bineînțeles, despre locuri ca
Isabella, lăsate la voia întâmplării, dar fără să fie totuși complet
abandonate, unde acest haos controlat ajunge să semene în cele din urmă,
după discursuri impetuoase și deportări simbolice, cu o ordine constantă.
Haosul sălășluiește în interiorul tuturor lucrurilor.
N-am să zăbovesc prea mult asupra detaliilor mișcării noastre. Nu pot
vorbi despre această mișcare ca fiind un fenomen generat de
personalitatea mea. De fapt, nici nu mă pot referi la acest eveniment ca la
un lucru personal. Politicianul operează doar cu abstracțiuni, chiar și
atunci când e vorba de el însuși. E un om care s-a desprins din sine însuși
și s-a separat de personalitatea sa, de care însă devine conștient din când
în când. Nu m-am mai ocupat de Crippleville, am abandonat studiul
latinei. M-am dedicat în totalitate ziarului The Socialist și organizației de
partid. Era exact genul de muncă administrativă pentru care mă
născusem. Dar – fără a ține seama de ceea ce s-a întâmplat înainte – n-aș
fi sincer față de mine însumi dacă n-aș recunoaște că povara acestei
munci a fost îndulcită de conștiința faptului că devenisem o figură
publică, și încă una foarte îndrăgită. Era exact imaginea pe care o ghicise
Browne: bărbatul bogat și faimos care trece de partea celor săraci, care se
pare că a renunțat la bani și la vechii săi parteneri, care are deodată
revelația adevărului – îmi dădeam acum seama cât de irezistibil trebuia
că a fost. Și așa, deși datele problemei erau cu totul altele, dandy-ul
londonez a fost readus la viață. Știam exact cât de iubit și de batjocorit va
fi și mi-a plăcut în acele zile de la început să fac acest rol. Nu mai trăisem
nimic asemănător.
Iată cum prindea viață spectacolul nostru. Imaginați-vi-l pe Browne,
liderul, în hainele lui neglijente de reporter energic și entuziast, care trece
cu ușurință în dialectul local, de obicei ca să amuze sau ca să insulte. Și
lângă el iată-mă pe mine, la fel de elegant în vorbă ca și în înfățișare: îmi
cunoșteam bine rolul. Imaginați-vă întrunirile publice pe care le țineam
în piețe sau în săli închiriate. Imaginați-vă lungile drumuri pe șoselele
prăfuite de țară pe care le făceam după-amiază târziu sau seara, și
farurile care luminau trestia de zahăr de pe ambele margini. Gândiți-vă
cum luau amploare întâlnirile de partid din casa romană, solicitudinea
funcționarilor negri de la diverse firme sau din administrația civilă.
Închipuiți-vă interminabilele articole din Inquirer care povesteau despre
discursurile noastre. Imaginați-vă și un alt însemn al puterii și al
succesului: polițiștii în pantaloni scurți din serj, care, pe măsură ce
numărul lor creștea, deveneau tot mai puțin agresivi și din ce în ce mai
protectori. Bunăvoința lor era de-a dreptul deplorabilă: erau la fel de
amabili precum un gangster care se trezește în mijlocul unei mulțimi de
oameni sofisticați și manierați. Adăugați și alte câteva amănunte care să
anime întregul tablou: lumina gălbuie care cade pe fețele negre și
strălucitoare, bătrâna dementă din mijlocul mulțimii care își urlă propriul
ei mesaj apocaliptic, torțele aprinse ici-colo și pe care, pentru că acum
sunt una cu poporul, poliția nu le va mai îndepărta și nici nu va mai
încerca să le stingă.
Adăugați și sudoarea negrilor – toți numai ochi strălucitori și fețe care
radiază – printre care ne facem loc să înaintăm spre tribună, în ropote de
aplauze, ei atât de îndesați și de masivi, noi atât de înalți și de zvelți. Am
încercat să găsesc virtute în acest miros al sudorii pe care altădată îl
respingeam; virtutea celor săraci, celor exploatați, celor asupriți. Aceasta
este vulgaritatea pe care cei din mulțime o stârnesc atât în ei înșiși, cât și
în cei care îi manipulează. Singura virtute pe care am găsit-o în acel miros
dezagreabil era virtutea celor care doar se apără, a celor care nu pot fi
mai mult decât gloată, a celor cărora nu le pasă. Browne avea privilegiul
de a fi mai puțin sentimental.
 — Vechiul bouquet d’Afrique! îmi mormăia la ureche când treceam
printre ei.
Alteori, când eram deja la tribună, îmi șoptea ștrengărește:
— Ți-ai luat lista de pariuri?
Era un sentiment autentic, făcea parte din atitudinea lui ambivalență.
Dar era tot mai mult și o încercare de a-mi spune în stilul laconic pe care
îl practicam de la o vreme în discursurile noastre publice, de a mă asigura
că suntem ca unul.
Mai sunt și alte decoruri care trebuie construite, alte amănunte ce
trebuie incluse: lucrătorii imperturbabili de pe plantații, asiaticii cu figuri
pitorești care n-au chef să-și împărtășească suferința și zac neclintiți pe
marginea drumului de țară la apus, purtându-se politicos doar datorită
numelui pe care îl port. Cineva din partidul nostru se luptă cu un
microfon care nu funcționează sau cu o lampă cu presiune care nu vrea
să se aprindă. Vânzătorul îi vinde impasibil zahăr sau faină unei tinere în
magazinul lui întunecos și misiunea noastră îl lasă rece; în cele din urmă
ne servește și pe noi cu niște bere. Apoi urmează drumul de întoarcere
prin acest ținut încremenit: nu se văd decât niște lumini chioare în casele
cufundate în tăcere. Noroiul și rădăcinile adânc înfipte în pământ ne iau
prin surprindere. Ne dăm foarte bine seama cât de izolat este acel oraș în
care ne aflăm în siguranță și toate acele facilități care credem că ni se
cuvin. Îi compătimim în tăcere pe acei oameni exotici pe care i-am lăsat în
urmă. Și pentru că ne e milă de ei, avem impresia că ne-am îndeplinit
misiunea și ne-am servit cauza. Nu aveam nevoie decât de timp, să-i
unim pe toți în suferință.
Imaginați-vă din nou casa romană plină de oameni. Faceți abstracție
de larma dinăuntru și de veselia debordantă. Rămâne acea răceală care
pecetluiește soarta caselor care au fost abandonate în mințile
constructorilor înainte ca ei să le fi terminat în fapt. Până nu apar noii
locatari ca să le poată readuce la viață, în aceste case nu se poate trăi.
Amintiți-vă bucătăria impersonală și mozaicul din camerele goale pe
unde a pășit o fată pierdută, cu trupul fraged, gândindu-se la alte
meleaguri și la alte priveliști. Umpleți acum aceste camere cu o altă
atmosferă, mai feminină, mai potrivită. Este atmosfera pe care o creează
devotamentul și loialitatea reciprocă, în care cuvintele sunt blânde, iar
afirmațiile, oricât de inexacte ar fi, nu sunt niciodată vehement contrazise,
în care până și băuturile, servite de femei credincioase soților lor
merituoși, fac parcă parte dintr-un ritual.
Cu timpul, s-a construit o adevărată fortăreață în jurul nostru.
Concurența avea și ea propriii ei susținători și, din câte știam, în culise se
puneau la cale acte criminale. În fața porților au început să apară seara tot
felul de persoane dubioase. La început am crezut că sunt polițiști și fără
îndoială că la început au fost câțiva. În timp, am început să le învățăm
figurile. Erau oameni de rând, veniți din oraș, fără să fie chemați, să ne
apere. O dată cu această fortăreață au apărut semnele dramei care s-a
clădit de la sine în jurul nostru. Când au început să ne parvină relatări
despre incidentele violente din diferite zone ale insulei, paza din jurul
nostru a început și ea să crească.
Se părea că ceea ce fusese început nu mai putea fi oprit. Să fi fost
vinovați noi, cei din interiorul fortăreței? în atmosfera feminină din
camerele casei romane, noi eram cu toții numai devotament și
bunăvoință. Eram solemni nu numai când mâncam și beam, ci și în
relațiile curtenilor noștri, dintre bărbați chipeși și femei urâte, dintre
femei atrăgătoare și bărbați respingători. Sexul era un sacrificiu pentru
cauză și o promisiune a eliberării care avea să vină: era atât de diferit față
de irealitatea acelei relații desprinse parcă din desenele animate, dintre
sora lui Browne și iubitul ei, în care urâțenia nu atrăgea decât urâțenie,
legătură la care fusesem martor în acea zi, singura dată, de altfel, când m-
am dus la Browne acasă, pe când eram amândoi elevi la Isabella Imperial.
Și astfel, acele camere din casa romană în care îmi era teamă să intru s-au
deschis singure și mă invitau înăuntru. În această atmosferă, plăcerea nu
putea fi declarată cu voce tare. Relatările care ne parveneau tot mai des,
despre violențele de stradă care aveau un caracter rasial din ce în ce mai
pronunțat, ne înspăimântau. Eram deja destul de îngroziți de noi înșine,
de modul în care ne agitam în nopțile împietrite, în care zgomotul
necontenit al artezienelor scotea și mai tare în evidență liniștea
desăvârșită, de felul în care ne evaluam progresul, ne scriam discursurile,
ne planificam călătoriile. Simțeam că descoperiserăm ceva bun și
adevărat în noi. Noi, scriu. Probabil că noi și simțeam. Doar că această
groază nu mă includea și pe mine. Pentru curtenii noștri, care erau
bărbați și femei cu slujbe modeste de profesori sau de funcționari publici,
era o teamă pe care nu o pot numi decât religioasă. Nu exagerez: era o
teamă la care eram și impresionat și înspăimântat să fiu martor. Era acea
groază a oamenilor fără har care cred că, pentru simplul fapt că trăiesc
aceste spaime, au descoperit pe neașteptate, în această reacție a celor
simpli printre alții asemenea lor, sursa puterii și regenerării pe care au
așteptat-o atât, fără să îndrăznească să spere că o vor avea vreodată.
Nu-mi puteam da seama dacă și Browne simțea același lucru. Era la fel
de implicat ca toți ceilalți. Și totuși era mult mai vesel și mai fără griji
decât am fi îndrăznit noi să ne arătăm. Ne întâlneam frecvent, dar n-am
mai reușit niciodată să fim la fel de apropiați cum fuseserăm în acea
primă seară din casa romană. Era ca și cum fiecare dintre noi
demonstrase atunci tot ce era de demonstrat și orice argumente ulterioare
ar fi părut redundante. Așa încât am redevenit apropiați într-un mod
absurd, doar când ne aflam la tribună și fiecare își intra în rol.
După cum am spus, groaza curtenilor noștri mă excludea. Câteodată
mă gândeam: sunt prea încrezuți, cer prea mult de la mine. Și totuși nu
puteam decât să le fac jocul și foarte repede a venit momentul în care am
înțeles că o declarație care să ne liniștească nu putea veni decât din partea
altora – când un vânzător ambulant asiatic a fost bătut sau când o fată
albă a fost insultată în numele mișcării. Toate astea trebuiau lăsate
deoparte. Erau doar amănunte. Acestea au fost cuvintele mele. Le-am
auzit preluate de alții. Adevărul pe care-l susținea mișcarea noastră se
găsea în casa romană, în fortăreața din interior, în paza acerbă de afară.
Tăcerea și consimțământul meu îmi dovedeau loialitatea față de această
mișcare pe care o începusem. Mai era și vanitatea: trufia inițiatorului care
crede că stă numai în puterea lui să controleze ceea ce a creat. Nu a fost
nici urmă de violare de sine în articolul pe care l-am scris pentru The
Socialist. Acolo spuneam că violența nu era ceva nou pe aceste meleaguri.
Apăruse o dată cu Columb și a rămas o obișnuință până în zilele noastre.
Curtenii noștri și-au însușit acest strigăt de luptă. Am observat, totuși, că
groaza lor neobișnuită a continuat.
 Adevărul mișcării noastre sălășluia în casa romană. La fel cum se
regăsea și în succesul nostru indiscutabil. Ne-am atras susținători de
toate rasele și categoriile sociale. Imediat cum au apărut, le-am oferit mai
mult decât să-i eliberăm de încrâncenare. Le-am oferit dramă. Mișcării
noastre i s-a alăturat un nume care l-a făcut pe al meu să pălească un pic.
A fost vorba de Deschampsneufs: Wendy, căreia trecutul îi era indiferent,
căreia nu-i păsa de respingere și dezaprobare, care se mândrea cu
strămoșii ei excentrici. Ce puteam face? Cum puteam îndrepta acea
relație? Avea dreptate, toți au primit-o cu brațele deschise. A venit în casa
romană și a luat-o în stăpânire vreme de două luni, iar eu am fost
neputincios în fața siguranței de sine pe care o etala. A devenit mama
noastră a tuturor, în felul ei repezit de copilă, și ne-a dat binecuvântarea
numelui și rasei ei, cele două lucruri prin care se deosebea de noi. Urâtă,
cu picioare subțiri și cu voce pițigăiată!
Zvonurile care circulau au învins-o în cele din urmă. Numele ei a fost
legat de mișcarea docherilor. Apoi a fost asociat cu Browne. În cele din
urmă, cu mine. La început a fost un zvon care s-a dovedit favorabil. Mai
târziu, a fost unul dintre lucrurile pe care le-au folosit împotriva mea: el
dovedea că încă din primele zile căzusem pradă atracției fizice și, ca
atare, eram încă de pe atunci susceptibil de trădare. Wendy savura fiecare
dintre aceste zvonuri. La fiecare întâlnire la care ne găseam împreună,
făcea tot ce-i stătea în putință să-mi sugereze că intimitatea noastră avea
acea calitate religioasă pe care am descris-o mai sus. Oamenii se grăbeau
să fie de acord. O adorau pe Wendy pentru sacrificiul pe care îl făcea.
Bărbații îndesați, cu ochi strălucitori și fețe tâmpe, îi ofereau și ei
protecția pe care ne-o asigurau și nouă, celorlalți. Se purta cu ei ca și cum
ar fi fost regina lor cea urâtă. Cât despre mine, nu vi se va părea
surprinzător faptul că am devenit, cel puțin în ceea ce privește
aparențele, tot ceea ce credeau ceilalți că sunt. Pentru mine n-a fost decât
un joc, la fel cum era un joc și pentru ea.
La sfârșitul celor două luni s-a declarat plictisită de întreaga mișcare și
mai ales de insulă. Toată lumea a iertat-o. A plecat să-și vadă fratele, care
era deja în Canada. În anul care a urmat, am tot primit diverse scrisori de
la fratele ei. Încă mai picta și tocmai descoperise hinduismul. Îmi
expunea misterele universului și dilemele existenței și mă ruga în fraze
interminabile să-i împărtășesc străvechea înțelepciune. Am făcut și eu ce
am putut.
O fărâmă de gelozie și teama de a rămâne singur: asta este ceea ce am
simțit când a plecat Wendy. O invidiam pentru libertatea ei și o
consideram mai liberă decât noi toți la un loc. Îi eram, de asemenea,
recunoscător pentru că mă desprinsese într-un fel de tensiunea acelor
zile. Era o tensiune acumulată din confuzie, înșelăciune, frică, încântare,
groază. Spaima mea nu era spaima celorlalți. Erau mirarea și
perplexitatea stârnite de această conștientizare neașteptată a faptului că
există oameni care reacționează și care pot fi manipulați, pentru care
putem pune la cale strategii în spațiul strâmt al casei romane. O dată cu
această uluire am descoperit, acum pot mărturisi acest lucru, că îmi este
frică de acele figuri luminoase; o teamă care mocnea sub acea încântare
pe care o simțeam pentru că sunt protejat de acea putere prostească, la fel
de virtuoasă ca și mirosul sudorii, o teamă mascată de desfătarea pe care
mi-o dădea faptul că vorbesc în public și manipulez oameni, că sunt
mândrul posesor al unui nou descoperit simț al sincronizării, că intuiesc
care e momentul potrivit pentru a rosti cuvinte mărețe, așa încât să
stârnesc murmure de admirație, că știu din instinct unde să strecor o
glumă potrivită pentru a neutraliza trecutul, că sesizez locul potrivit
pentru a deveni dandy-ul care, în cazul meu, funcționa ca acea glumă
nouă cu care comicul reușește să captiveze un public care deja îl cunoaște
prea bine. Mai era și înșelătoria: discursurile pe care toți le considerau
strălucite și pe care mulți parcurgeau distanțe impresionante să le audă,
toate acele cuvântări nu se construiau decât pe dispreț, pe conștiința
faptului că nu contează ce spui. Simpla prezență era suficientă. Orice s-ar
fi rostit, toate se încheiau la fel: aplauze, cărarea deschisă prin mulțime,
palmele care mă atingeau, mă băteau pe umăr, mâini docile de sclavi care
acum slujeau o cauză despre care credeau că le aparține.
Confuzia: în cele din urmă ne-a copleșit pe toți. Am fost orbiți de
succes. Nu mai știam dacă noi fuseserăm cei care creaseră mișcarea sau
dacă ea ne născuse pe noi. Așa că am sfârșit prin a fi din nou îngrozit.
Când mă gândesc la mine, nu-mi trece prin cap niciun motiv, niciun
discurs de politician care să fie într-atât de înflăcărat sau de convingător,
încât să mă poată scoate în stradă, să mă facă să devin unul din acea
mulțime de oameni care se lasă manipulați. Am distrus cu frenezie un
anumit tip de ordine, dar nu ne-am definit niciodată țelurile. La fel s-a
întâmplat și în alte douăzeci de țări: au devenit conștienți de ideea de
oameni, de umanitate, în cele din urmă, a politicianului, acea dovadă
stupefiantă despre adevărul pe care el îl poartă cu sine.
Despre ce vorbeam? Bineînțeles, eram de stânga. Eram socialiști.
Preamăream meritele clasei muncitoare. Propovăduiam valoarea
suferinței. Ridicam în slăvi onoarea insulei, onoarea infamiei noastre.
Cuvinte însușite de la alții! Partide de stânga, partide de dreapta: oare
mai conta? Credeam oare în dispariția proprietății private? Aveau toate
astea vreo relevanță pentru acel abuz pe care-l săvârșeam de fapt?
Vorbeam ca niște oameni sinceri. Dar foloseam cuvintele împrumutate
care făceau parte din acea fugă de propriile gânduri, de acea realitate pe
care pretindeam oamenilor să o vadă, dar cu care noi înșine nu eram în
stare să ne confruntăm. Am statornicit dezonoarea și suferința. N-am
mers mai departe. F Nu sunt sigur că cei mai înverșunați membri ai
partidului nostru nu vorbeau mai sincer decât o făceam noi. Promiteau să
eradicheze sărăcia în douăsprezece luni. Promiteau să renunțe la
permisul pentru bicicletă. Promiteau să facă ordine în poliție. Promiteau
să liberalizeze căsătoriile consangvine. Le promiteau fermierilor prețuri
decente pentru zahăr, copra și cacao. Promiteau să negocieze drepturile
pentru bauxită și să naționalizeze toate plantațiile care aveau proprietari
străini. Promiteau să-i arunce pe albi în mare și pe asiatici înapoi în Asia.
Promiteau și iar promiteau și generau acea frenezie și înfocare pe care le
stârnește predicatorul din colțul străzii care își încântă ascultătorii cu
imaginea unei lumi bogate și intangibile care se preschimbă într-un cerc
de foc. Le dezaprobam atitudinea, bineînțeles. Dar ce puteam face? Eram
îngroziți. Eram neputincioși în fața acestei spaime. Nu a fost vorba de-o
înșelătorie. Dacă am fi fost fie și numai o secundă detașați de toate astea,
ne-am fi dat seama că inutilitatea și utopia se găsesc chiar în succesul
mișcării noastre. Acest succes se confunda cu dezordinea de care, cu
fiecare zi care trecea, ne era tot mai teamă.
 3

Alegerile erau aproape. Euforia oamenilor se întețise și atinsese

punctul culminant. Cei victorioși aveau să fie și mai răsfățați: urmau
întâlnirile constituționale de la Londra și, după aceea, dreptul la
independență. Asta însemna și mai multe întâlniri nocturne, alte
procesiuni, demonstrații, coloane oficiale, drumuri interminabile prin
țară și din nou întrunirile din casa romană. Susținătorii noștri, curtenii
noștri se impacientau din când în când. Îi lăsam să creadă că vor pierde,
ceea ce, în toată acea înflăcărare, trebuie să le fi părut un eșec total. Îi
încurajam astfel să depună un efort și mai mare.
Inevitabilul s-a produs: succesul din noaptea alegerilor, uralele,
oamenii care agitau stegulețele de hârtie, șampania. Totul s-a terminat cu
acel moment al victoriei care, după un așa efort îndelungat, pare că trece
uluitor de repede. E un moment pe care îl poți privi pe ceas cum trece și
se îndepărtează și iar se îndepărtează, lăsând în urmă doar vid, epuizare
și chiar repulsie: nemulțumirea care te apasă din ce în ce mai tare și în
cele din urmă devine neliniște și stânjeneală, jp Neliniște: în ceea ce ne
privește, acesta a fost sentimentul care a pus stăpânire pe Browne chiar
din primele ore ale victoriei. Din când în când, ne trecea prin minte
gândul că, doar în câteva ore, se va transforma din colegul nostru în noul
prim-ministru. Îl izolaserăm prin îndelungile noastre strădanii. Jocul se
terminase. Euforia trecuse și ea. Nu ne mai puteam sprijini unul pe
celălalt pentru a ne recăpăta puterile. Era una dintre acele clipe când
fiecare se privește doar pe sine și descoperă numai slăbiciune, vede doar
copilul sau băiețandrul care a fost și care nu a încetat să fie.
Conștientizându-ne această slăbiciune – care nu a fost tărie decât
atunci când eram în competiție cu ceva care ni se părea a fi puternic – am
sfârșit prin a intra în panică. Era ca și cum, la un concurs de tras frânghia,
cineva ar da drumul pe neașteptate frânghiei. Se mai întâmplase și în alte
douăzeci de țări ca a noastră: momentul deșteptării din aburii victoriei,
când jocul rolului începe să devină serios. Abuzurile noastre se
transformaseră în realitate, ele erau tot ceea ce știam, ele ne îngăduiseră
să ne ridicăm, ele ne creaseră. Ne uimea ușurința cu care învinseserăm și
ne întrebam de ce nimeni nu ne cere să demonstrăm nimic. Simțeam că
succesul nostru era o fraudă, o cacealma. Nimic din toate astea însă n-ar
fi avut importanță dacă n-am fi înțeles că, în acest joc în care intraserăm,
retragerea nu era cu putință. Și fiecare dintre noi era complet singur.
În acea dimineață a luat sfârșit existența noastră din casa romană. În
acele clipe ale victoriei, atmosfera feminină a dispărut. Toată lumea era
irascibilă. Nenumăratele invidii au fost, în sfârșit, exprimate. Au avut loc
chiar și vreo câteva dispute fățișe. Bagheta magică fusese ridicată: prințul
se transformase din nou în broască.
În situații ca aceasta, căutăm pe cineva care se ne îndrume și să ne
justifice noua stare de spirit. Ne-am agățat de Browne. S-a străduit cât a
putut. Ne-a oferit ambele atitudini: și cea oficială și cea familiară.
Simțindu-ne nesiguri la rândul nostru, l-am privit într-un mod foarte
critic, ca atunci când se întorsese de la întrevederea cu guvernatorul. Am
căutat în el slăbiciuni și defecte și le-am găsit. Ne-a uimit să descoperim
cu câtă eleganță și naturalețe se purta în societate. Știam că asta este o altă
față a acelui Browne care poate discuta cu pricepere despre scriitorii și
criticii care colaborau la ziarele pe care le citea el. Făcea parte din firea lui
practică și din entuziasmul lui de a găsi întotdeauna lucruri noi cu care să
poată jongla. Femeile îl admirau însă din cu totul alte motive. Vedeau în
asta rațiunea întregii mișcări și triumful întregii rase, când Browne,
exponentul acestei rase, discuta de pe picior de egalitate cu exponenții
puterii conducătoare. În condiții normale, Browne le-ar fi denunțat
admirația drept servilă. Acum însă nu părea deloc nemulțumit.
Avea o minte analitică ce lucra cu abstracțiuni; n-avea harul
descrierilor. Acum însă vădea un oarecare talent descriptiv. Felul în care
relata întâlnirea cu guvernatorul mi-a amintit de istoria bunicului dinspre
partea mamei după ce s-a întors dintr-o călătorie în Jamaica. Fusese
prima dată când cineva din familie se urcase într-un avion și, ca și acum,
modul în care a spus povestea a reușit să-l facă pe acel om steril să
înflorească.
Acum Browne ne ținea cu discuții despre decorațiuni interioare și
ritualuri, tablouri și imagini din orașul nostru văzut de la ferestre sau
prin ușile deschise. A fost un moment când guvernatorul, conducându-l
pe Browne către un chioșc, i-a spus:
 — Nouă ne plac lucrurile astea.
Cuvântul „lucrurile” se referea la un tablou în alb și roz care înfățișa
un sat de pescari mediteraneean pe care guvernatorul – căruia i-a spus pe
numele mic – îl primise cadou „de la Winston”.
Am împărtășit admirația lui Browne: era un lucru care îl înnobila,
legătura lui cu lumea, cu oameni importanți și evenimente însemnate.
După aceea, Browne și-a adus aminte de rolul pe care îl avea de jucat.
Încântarea a fost înlocuită de solemnitate.
— Și când te gândești, a zis, rupând tăcerea pe care o crease admirația
noastră, că deciziile privind viitorul nostru au fost luate atâta amar de
vreme într-o cameră ca asta!
Țjp A fost dezamăgitor. Dar mă întreb dacă aveam dreptate să fim
decepționați de încântarea lui Browne sau de insistența lui pe aspectul
legal și ceremonial. Dezamăgirea făcea parte din simplitatea noastră.
Ritualul era legătura cu siguranța oferită de trecut. Browne, ca noi toți,
avea nevoie de confirmări; chiar și el a fost iritat la gândul că atitudinea
lui ar putea fi greșit interpretată. Mai târziu aveam să spun că trădarea
mea a fost pusă la cale cu multă vreme înainte, dar nu am crezut asta
niciodată. Noi nu am fost nicicând în stare să operăm cu o asemenea
subtilitate.
Mulțimea se adunase deja în fața casei romane. Diverși afaceriști
veniseră să ne felicite. Mai erau și tot felul de petiționari care-și căutau
case sau slujbe mai bune sau voiau să atace hotărârile judecătorești. Am
obosit repede și am dat ordin să nu mai lase pe nimeni să intre. Era însă
un negru în vârstă care nu a vrut să plece cu niciun chip. Striga tot felul
de slogane, pe care le presăra cu ziceri din Biblie. Era înnebunit de durere
și însetat de dreptate. Când i-au dat drumul înăuntru, aproape plângea.
Nu ne-a băgat pe niciunul în seamă și s-a dus direct la Browne,
salvatorul rasei. A desfăcut un pachet pe care-l căra după el și i-a arătat
ce era înăuntru: o etajeră pentru cărți, pe care spunea că a făcut-o singur.
A început să-și spună povestea. Dar suferința nu i s-a atenuat și nu
înțelegeam mare parte din ce spunea. Ani de zile, zicea, lucrase la o firmă
englezească. Și ani de zile fusese lăsat la o parte când venise vorba să-l
avanseze în funcție. Patronii nu-i alegeau decât pe negrii prost pregătiți,
ca să poată dovedi că negrii nu sunt în stare să aibă funcții de
răspundere. Ani întregi fusese supus insultelor și s-a străduit să țină totul
în el. Acum putea să vorbească. Își vărsa toate necazurile și abuzurile pe
care le suferise atâția ani, ca să ne dovedească meritele și virtuțile pe care
le avea. Lucrase în fiecare seară la etajera pentru cărți și nu găsise pe
nimeni care să merite să o primească. Acum căutarea luase sfârșit. Iată,
etajera avea patru compartimente detașabile și nu folosise niciun pic de
adeziv.
Era o poveste tipică, de felul celor la care deveniserăm imuni. Chiar și
suferința, dacă este exprimată în exces, devine vulgară. Întreaga scenă era
însă spectaculoasă și impresionantă. Iar personajul principal era bătrânul
negru, în costumul lui ponosit, decolorat la margini și pe sub mâneci, un
om pe care îl și vedeam întorcându-se pe bicicletă de la umilințele pe care
le îndurase la serviciu, cu pălăria pe cap, ca un însemn al respectabilității,
ducându-se înapoi pe strada lui, unde era cu siguranță stimat și unde
probabil că își construise imaginea negrului bătrân și înțelept care
cunoaște metehnele lumii albe, dar nu vrea să vorbească despre ele decât
atunci când va veni momentul. Iar acest moment era chiar acum.
Browne l-a ascultat cu calm. Când bătrânul și-a terminat povestea, i-a
zis:
— Trebuie să pleci de la firma asta. E singurul sfat pe care ți-l pot da.
Bătrânul l-a privit perplex. Browne a așteptat o clipă și apoi a spus:
— Uite ce e, pot să iau telefonul ăsta și să vorbesc cu șeful companiei.
Mâine dimineață ai putea să stai pe locul directorului.
Acest fel direct de a vorbi al lui Browne, această familiaritate pe care
reușea să o imprime imaginilor evocate erau la fel de impresionante ca și
încrederea în propria putere pe care o vădea. Bătrânul negru părea
încurcat, imaginându-și cum i-ar sta pe scaunul de director. Noi tăceam
cu toții, privindu-l pe Browne, magicianul, omul care acum nu mai făcea
parte dintre noi.
— Și pe urmă? l-a întrebat brusc și iritat. Pe urmă ce-o să se-ntâmple?
Bătrânul privea în pământ; n-avea de gând să mai zică nimic.
— Pe urmă ce-o să fie? Vrei să-ți spun eu? Cineva de la Londra va
hotărî că ei vor contractul cutare sau contractul cutare. Și pe urmă? Pe
cine o să trimită să-mi ceară contractul? Să mă mituiască? Pe cine?
Negrul, intrând în jocul retoric al lui Browne, i-a răspuns cu mândrie și
satisfacție:
— Pe mine o să mă trimită.
Spectacolul se terminase. Și reclamantul și completul de judecată erau
satisfăcuți. Mă gândeam: Dumnezeule, în doar câteva ore, conștiința
puterii a transformat un semipolitician, un semiideolog, un bufon, într-
un lider al poporului.
Browne își dăduse seama că este admirat. S-a întors spre noi și ne-a
zis, simulând exasperarea:
— Dacă mai rămân aici, blestemații ăștia o să mă mănânce de viu!
În acest moment nu mai regăseam în el acea ambivalență a sa. Credea
Browne cu adevărat în puterea lui? Era oare copleșit de disperarea care
apare o dată cu victoria și de știința faptului că succesul nu poate
schimba nimic? îmi arătase natura abuzului de care profitaserăm până
acum. Simțea oare, ca și mine, că abuzul este abuz și nu poate fi anulat,
chiar și de acolo de unde se afla el, la limita ambițiilor sale? Nu mai
citeam în el acea ambivalență. Tbt ce știam era că venise vremea când
voia să coboare, să se întoarcă la trecutul pe care încercaserăm să-l
distrugem. Dar cum i-ar îngădui asta unui asemenea om, care făcuse
dovada unei asemenea puteri, toți acei oameni fără chip – M de la
ministru, M de la marele stăpân – pe care îi crease? Ca și mine, devenise
prizonier al rolului pe care îl jucase.
În acest fel, casa romană a murit a doua oară. Browne s-a mutat
imediat în apartamentul rezidențial. Acolo era la adăpost de milogi,
petiționari, nebuni și chiar de foștii lui colegi. A început să-mi trimită
scrisori. La început am crezut că erau menite să mă liniștească, întocmai
ca și cuvintele pe care mi le șoptea când ne aflam la tribună. După aceea,
mi-am dat seama că nu erau decât niște exerciții. Îi intuiam stările, așa că
scrisorile mele începuseră să semene cu ale lui. Era parcă o
corespondență între doi studenți, puțin prețioasă, care aducea într-un fel
cu cea purtată cu fratele lui Wendy, care acum se tortura în Quebec cu
problemele statului francez independent și cu dansul vieții și al morții al
lui Shiva. Și eu, și Browne scriam de parcă urma să le publicăm. Scriam
despre cărți pe care le citiserăm, despre idei care ne frapaseră, despre
orice altceva, mai puțin despre munca pe care o depuseserăm și, deși în
scrisori pomeneam despre întâlnirile noastre, când ne vedeam nu
aduceam niciodată vorba despre scrisori. Am continuat, deși mai rar, să
apărem amândoi în public, fiecare încă în rolul lui. Dar nu eram mai
apropiați decât puteam fi în birou, unde toți erau singuri, secretoși,
precauți. Începuse procesul de învățare și fiecare își păstra cunoștințele
pentru sine.
Am învățat despre putere. Am învățat despre sărăcia noastră. Cele
două mergeau mână în mână, dar sărăcia era cea care făcea puterea
imperativă, în zone ca a noastră, procesul de învățare a puterii durează
patru ani. Constituția noastră prevede de obicei ca în al cincilea an să se
organizeze alegeri și în acest al cincilea an, oamenii încep să devină
nerăbdători să își provoace rivalii sau colegii. Fiecare este provocat să-și
demonstreze abilitățile, și cei puternici ies la iveală. E ca un cataclism;
efectul este că, cel mai adesea, nu mai există un al doilea tur de scrutin. În
Isabella venise momentul de criză și eu am fost cel care a trebuit să plece.
M-am dus ca un miel. Nu învinovățesc pe nimeni. Eu fusesem cel care
trebuia să acționeze și n-am făcut-o. Am avut prea multe cărți
câștigătoare. Și le-am aruncat pe toate. Atunci, atitudinea mea mi s-a
părut îndreptățită. Acum mi se pare că am fost iresponsabil.
Era o dovadă a inocenței noastre ca la început să fi considerat
aplauzele și mirosul sudorii ca fiind singura sursă a puterii. Nu ne-a luat
mult să ne dăm seama că depindem doar de gloată și că singura noastră
putere asupra acestei mulțimi era doar cea fragilă a cuvintelor. Eu am
mers puțin mai departe de-atât. Am descoperit că, în situația noastră,
mulțimea, care nu avea nicio pregătire, era neproductivă și nu putea oferi
nimic, și era, așadar, lipsită de putere. Gloata poate da foc orașului, dar la
fel de bine poate fi apoi neutralizată, iar orașul reconstruit cu puterea
banilor. Ne întrebam în clipa victoriei de ce nimeni nu ne cere să
demonstrăm nimic. Foarte repede am înțeles că nici nu era nevoie, că
puterea noastră era la fel de imaterială ca aerul. Nu aveam sindicate care
să ne susțină, nu aveam un capital pe care să-l controlăm. Nu aveam nici
măcar forța brută a naționalismului, ci doar fervoarea negativă a unui
abuz profund, care nu putea duce decât la altă fervoare, imaginea unei
lumi în flăcări: aceasta era singura ispășire.
Situația se deteriorase. Ne aflam însă printre oameni care, în călătoriile
lor în străinătate la invitația guvernatorilor străini, în conferințele de la
Londra, în limuzinele cu șofer și hotelurile de cinci stele din
nenumăratele orașe pe care le vizitau, descoperiseră bogăția lumii. Ne
găseam printre oameni care se simțeau mai trădați și mai înverșunați
acum, că dețineau această putere, decât se simțiseră vreodată în viața lor,
oameni înspăimântați că toate astea le pot fi în orice clipă luate înapoi.
Așa că fiecare dintre ei încerca să dea substanță acelei puteri imateriale,
pe care propriile neliniști i-o înfățișau corect ca fiind incertă. Unii au
căutat-o în bani făcuți peste noapte. Au început să ne caute emisarii
băncilor elvețiene: am fost incapabili să împiedicăm această contaminare
prin învăluire. Alții au încercat să devină liderii muncitorilor. Alții s-au
străduit să submineze poliția. Pentru absolut toți era necesar ca suferința
să fie declarată, împreună cu inerentele antagonisme rasiale.
Era o situație din care nu mai puteam ieși. Fiecare încercare de a ne
crea o oarecare siguranță personală nu făcea decât să deschidă calea spre
o și mai mare dezordine. Să vă spun drept, priveliștea mă îngrijora. Am
pregătit o propunere de cinci mii de cuvinte privind reorganizarea
poliției pe care să o discutăm în cabinet. Țelul meu era să reabilităm
poliția din punct de vedere social, să scăpăm de imaginile asociate cu
incidentele din curțile din spate ale oamenilor; voiam să o văd integrată
în elementele responsabile ale societății noastre. Le-am propus să
păstrăm ofițerii britanici, timp în care să ne pregătim propriii noștri
ofițeri, pentru că nu îi puteam promova imediat pe cei necalificați sau
indezirabili din punct de vedere social. Întreaga poveste m-a făcut să le
apar suspect. A fost catalogată ca neliberală de către cei care promovau
înverșunarea. Nu s-a făcut nimic. Am înțeles că, în situația în care ne
aflam, poliția sau armata puteau deveni un stat în sine, în care, ca și în
statul cel mare, puterea se poate schimba în orice clipă, așa încât un
soldat putea refuza să execute ordinele, iar zece oameni hotărâți puteau
răsturna conducerea de care nu mai voiau să asculte, pentru că li se părea
că nu există niciun motiv pentru care să facă acest lucru.
 Nu mă gândisem niciodată că obediența ar fi o problemă. Acum mi se
părea un miracol al societății. Având în vedere circumstanțele, dacă nu
acționam imediat, anarhia n-avea să înceteze în veci. Ne-am irosit toate
forțele străduindu-ne să ne menținem și să ne consolidăm puterea, până
când am descoperit un adevăr și mai mare: că într-o societate ca a
noastră, fragmentată, anorganică, în care nu există nicio legătură între
oameni și locuri, o societate care nu e susținută de interese comune, o
sursă internă a puterii nu poate exista cu adevărat și că nicio putere nu
este reală dacă nu vine din exterior. Acesta era haosul controlat pe care îl
aveam la dispoziție și pe care îl creaserăm cu atât entuziasm.
Era o imagine a isteriei, necugetată, iresponsabilă într-un mod
criminal. Se poate. Dar m-a răpus. Am fost copleșit de cruzimea
lucrurilor pe care le vedeam. M-am refugiat în rolul meu. La fel a făcut și
Browne, care vorbise despre suferință și onoare ca despre niște
descoperiri în sine, dar nu se gândise să meargă mai departe. N-a mai
învățat nimic după acea primă zi. A rămas liderul poporului, așteptând,
ca și mine, momentul de criză. Singura lui putere era rolul pe care și-l
asumase. Al meu mă expunea pericolelor care aveau să vină din partea
colegilor noștri.
Am continuat să conduc The Socialist, să proclam onoarea suferinței.
Discursurile mele își mențineau mai vechiul ton de protest. N-am
renunțat niciodată la imaginea de dandy. N-a fost vorba nici de
sinceritate, nici de înșelătorie: pur și simplu a fost cea mai ușoară cale de
ieșire. Dar în mințile oamenilor am fost identificat cu un soi de opoziție
apărută în interiorul mișcării, ceea ce mi-a adus sprijinul lor. Foarte
repede mi-am dat seama că, în ochii colegilor, consecvența mea oarbă,
refuzul de a manipula, poziția mea au devenit toate dovezi ale puterii și,
în consecință, au fost considerate periculoase. Aveam prea multe cărți
câștigătoare. Aș fi putut să atrag fonduri grase de partea mea, să mai
strâng cu ușa în stânga și-n dreapta, aș fi putut să câștig băncile,
plantațiile Stockwell, companiile de bauxită, aș fi putut să-mi atrag
sprijinul clasei de mijloc, de care aparțineam prin natură, și aș fi putut să
conving un număr semnificativ de muncitori din zonele rurale, asiatici
pitorești ca și mine, întotdeauna gata să urmeze chemarea sângelui. M-aș
fi putut salva din acea falsitate a poziției mele de simplu participant la
suferință: proaspătul convertit, suspectat și de cei cucernici și de
necredincioși. Aveam toate cărțile. N-am jucat niciuna și i-am uluit pe toți
cu nesăbuința mea.
Ca și Browne, nu eram un politician adevărat. Perspectiva puterii în
Isabella m-a epuizat. Era mai ușor, mult mai ușor, să merg pe calea care
îmi fusese pregătită. Mai era și corespondența cu Browne, precum și cea
cu fratele lui Wendy din Quebec. Unuia îi creionam descrieri fantastice
ale dansului cosmic. Celuilalt îi scriam din ce în ce mai des despre istorie,
care de la o vreme mă interesa din ce în ce mai mult. Mi-amintesc că o
dată i-am trimis un eseu interminabil despre atitudinea lui Pompei în
războiul civil, care m-a contrariat dintotdeauna – acesta era tipul de
subiect „inofensiv” despre care corespondam cu Browne. Am vrut să
întrețin această corespondență de dragul oamenilor cărora le scriam și al
lucrurilor pe care ei le vedeau în mine. Singurul ei efect a fost însă că mi-a
întărit convingerea că am un secret, o viață tainică. Undeva, dincolo de
dandy-ul care eram în public, dincolo de organizatorul și manipulatorul
politic, exista această negare. Nu aveam încredere în ficțiuni. Și totuși iată
cum le cedam.
Bănuiesc că un om luptă doar atunci când speră, când întrevede
putința ordinii, când simte cu tărie că există o legătură între el și
pământul pe care calcă. Dar exista imaginea mea despre o dezordine pe
care niciun om nu ar fi fost în stare să o îndrepte. Exista sentimentul
erorii, care a început cu acea dimineață încremenită în care m-am întors,
am privit insula aceasta de sclavi și am încercat să pretind că îmi
aparține. Mai era și senzația că sunt un intrus, care s-a acutizat când am
înțeles că puterea mea era doar una a cuvintelor. Așa încât, sfidător, în
mintea mea mi-am declarat personajul ca fiind un intrus, asiaticul
pitoresc născut pentru alte locuri și alte priveliști.
Și mai era și iluzia nebunului: credința în steaua mea, nu stea
norocoasă, ci aceea care, dacă m-aș fi supus întâmplărilor, dacă aș fi făcut
ceea ce mi se ceruse, mi-ar fi îndreptat pașii spre locul predestinat.
Compasiunea profetului, omul care face penitență pentru o întreagă
lume: am explicat deja sentimentele absurde pe care le-am descoperit cu
surprindere tocmai în clipa când eram mai puternic și mai mândru de
mine însumi, senzația că suntem călare și ne îndreptăm cu toții spre
capătul unei lumi aplatizate: viziunea copilului sau a cuceritorului,
nașterea unei religii sau a unei nevroze.
 4

Cutreierând cu bunicul său pe drumul de țară într-o zi ploioasă,

copilul observă din mașină colibele de chirpici, îmbibate cu apă, ale
lucrătorilor de pe plantație. Vede muncitorii târându-și gleznele prin
noroiul negru, glezne care, uscându-se, vor căpăta o crustă albă, ca o pată
pe pielea lor închisă la culoare. Și atunci exclamă:
— De ce nu le pot da niște încălțări?
Iar bunicul îi răspunde:
— Încălțările costă.
Răspunsul îl dezamăgește și, când vede cum arată casele
supraveghetorilor, cu pereții ocru și acoperișul roșu și copiii blonzi
jucându-se în grădinile acoperite cu zgură, copilul se revoltă.
Politicianul poartă cu sine același sentiment al revoltei. Însă, stând în
cabinet sau dezbătând în Consiliu, el trebuie să privească agricultura ca
pe o problemă. El îi cunoaște valoarea în economia precară a țării. Are la
îndemână fapte și cifre, cunoaște prețul internațional al zahărului și știe
cine îi poate garanta piața de export. Știe, de asemenea, că agricultura
făcută doar cu țărani este un lucru neproductiv și că schemele de
recolonizare sunt pure utopii. Știe că interesul țării sale este strâns legat
de cel al plantațiilor și că cei de pe plantații sunt de partea lui. Mai știe și
că acestea se pretează la modificări de impozite. Astfel că alege să uite
siluetele înglodate în noroi și să-și ignore revolta în fața caselor
supraveghetorilor.
Toate acestea sunt chestiuni de suprafață, deci irelevante, dar tocmai
ele îi câștigă faima. Calitatea sa de lider rezidă în a purta acest mesaj
înapoi, către oameni. E politician, un om care și-a ieșit din sine însuși.
Am început printr-o mistificare. Și am continuat această mistificare.
Există însă o diferență. Am pornit din inocență, crezând în virtutea
sudorii. Am continuat cu descoperirea. A sărăciei și a puterii. Omul
politic din colonii este un subiect facil de satiră. Dar prefer să evit satira,
astfel că voi lăsa deoparte poveștile despre incultură și inocență socială.
Și nu pentru că încerc să-l prezint ca fiind mai nobil sau cu mai puține
defecte decât este. Doar că situația lui e ridicolă prin ea însăși, o satiră
izbucnită din interior și dusă până în punctul în care atinge patosul și
chiar tragicul. Din acest imens abuz, cuvintele îi vin ușor, poate prea
ușor. Iar el trebuie să se întoarcă purtând aceste cuvinte. Pentru a avea
succes, trebuie să lase deoparte această agresiune. Trebuie să se trădeze
și, în final, nu mai luptă pentru nicio altă cauză, decât propria-i
supraviețuire. Îi trădează și îi zdrobește chiar și pe cei care l-au susținut,
și nu ideal pentru ideal, ci amărăciune pentru amărăciune: emanciparea
nu e posibilă pentru toți.
Vorbiserăm, de exemplu, despre nevoia de a ne debarasa de
expatriații englezi care efectiv monopolizau administrația civilă. Priveam
prezența lor ca pe o ofensă și o presiune intolerabilă asupra ministerului
de finanțe. Primeau alocații din Regat, șederea lor era subvenționată și, la
fiecare trei ani, le erau plătite călătorii la Londra pentru ei și familiile lor.
Fiecare dintre ei ne costa de două ori mai mult ca un localnic. O doză de
inocență mai puțin și ne-am fi dat seama că eram incapabili să ne
descurcăm fără ei: expatriații erau atât de numeroși, încât, dacă le-am fi
plătit compensațiile, ne falimentam finanțele pentru cel puțin doi ani și,
pe deasupra, nu ne puteam permite să încălcăm acordurile. În plus, mulți
dintre specialiștii cu putere de decizie în agricultură și silvicultură erau
subvenționați de Londra, conform unei scheme generoase de ajutor
colonial.
Am lăsat chestiunea în aer. Am emis însă o declarație a încrederii
noastre în administrația civilă, iar propriii noștri oameni din minister,
ceva mai modești în funcții, debitau din când în când, cu ipocrizie,
parabole despre clapele albe și negre ale pianului, care doar împreună
creează armonii. De fapt, începeam să descoperim în noi o rezervă
puternică față de transformarea administrației civile în instituție locală. În
atmosfera tainică a propriului nostru joc al puterii, unii preferau să fie
slujiți de oameni care nu reprezentau o amenințare și care, la finalul
serviciului, se vor întoarce în țara lor.
Asta nu era însă pe placul localnicilor. Iar ei se găseau printre cei mai
inteligenți susținători ai noștri. Acum se simțeau înșelați. Un om de
cincizeci de ani nu putea accepta ideea, cu oricâtă compasiune i-ar fi ea
transmisă, că va fi promovat numai după ce superiorul lui, de patruzeci
și cinci de ani, își va încheia contractul pe viață.
 Era o stare generală de nemulțumire. Se infiltra și în White Paper, ziarul
administrației civile, care, până la venirea noastră, publica doar liste de
numiri, transferări și pensionări și, uneori, câte o povestioară scrisă cu
grijă și care de obicei începea cu oameni stând în vreun bar la un pahar și
cu o persoană căreia i se povestea câte un incident neobișnuit. Ne-am
hotărât să clătinăm poziția câtorva personalități care-și declarau cu voce
tare dezamăgirea. Și nu a fost greu. White Paper ne-a ajutat. Am comparat
vechea stare, tacit consensuală, cu cea nouă, de nesupunere lipsită de
respect, și am sugerat că ținta atacurilor era, de fapt, noul regim.
Funcționarii publici care ne atacaseră erau cei de culoare; își petreceau și
ei concediile în Anglia, își trimiteau copiii la școli englezești și încercau
să-și păstreze culoarea pielii și asprimea părului prin căsătorii selective.
Pedepsirea lor era îndreptățită. Nimic din ceea ce spuseserăm nu era
neadevărat, așa că publicul a consimțit.
De la Londra au început imediat să sosească tot mai multe oferte de
asistență tehnică și experți cu contracte pe termen scurt. Noi acceptam
îndatoritori, astfel că, în final, existau mai mulți expatriați decât înainte.
Unii dintre miniștrii noștri făceau eforturi să fie văzuți în public
împreună cu secretarii lor englezi care se comportau impecabil. Era ceea
ce acești miniștri ofereau succesorilor lor: spectacolul negrului servit de
către alb – revoluția pe care pretindeam că am creat-o.
Satira își face loc. Dar politicianul din colonii trebuie înțeles. Poate că l-
au impulsionat propriile lui suferințe și înjosiri. El nu poate replica
succesului decât cu demnitatea personală și, pentru scurt timp, asta îi
mulțumește pe cei care îl susțin. El este un simbol: poartă speranța pentru
noi toți. Astfel că e de datoria lui să poarte însemnele puterii: mașina
însemnată cu M, costumele purtate în zile caniculare, însoțitoarele și
însoțitorii săi albi.
Trebuie înțeleasă și nervozitatea sa. E conștient de inutilitatea lui și, de
fiecare dată când se întoarce din lumea prosperă, reacția lui față de
propria țară – „Cel puțin această parte a lumii îmi aparține!” – se pierde
repede în neliniștea pe care o generează fragilitatea poziției sale. Trebuie
să adune bani pentru un viitor pe care nu-l poate prevedea; neliniștea se
transformă în panică încă de pe drumul ceremonial de la aeroport până
în oraș, drum care-l poartă pe lângă complexul de case înalte, zugrăvite
în ocru și roșu ale supraveghetorilor. Trebuie, așadar, înțelese
nervozitatea sa, sensibilitatea lui la critică, singurătatea.
La fel, sunt de înțeles și comportamentul irațional și panicat al lui
Browne, dispariția oricărei frivolități, descinderile sale furibunde printre
noi și printre oameni, nevoia afirmării propriei demnități, proclamarea
unei dureri care nu este nici pe departe alinată, ci o suferință abia
descoperită și mai acută ca înainte. Browne s-a conformat statutului său
de erou al plebei. Nu a avut curajul să meargă mai departe și s-a împăcat
în cele din urmă cu disprețul de sine și cu amărăciunea pe care acest rol
trebuie să le fi generat.
Discursurile lui s-au schimbat, deși pentru oameni mesajul lor a rămas
același. Pe când înainte le vorbea despre suferință doar celor suferinzi,
acum părea că se adresează în aceeași măsură și celor vinovați. Îi
apostrofa, se lamenta, încerca să-i îngrozească. Sfidarea sa a devenit la fel
de condamnabilă ca și lucrurile pe care le acuza. Mi-am dat seama că se
afla în competiție tocmai cu aceia care îi erau inferiori. Dar a meritat.
Toate astea au făcut din el o figură unică, i-au câștigat articole în
săptămânale de circulație internațională. Cei de pe margine, înainte
paralizați de mai vechile sale apeluri la demnitate și stoicism – pentru că
acele apeluri îi excludeau –, erau acum flatați demult mai familiara
suferință pe care el o invoca și erau gata să-l accepte, în sfârșit, ca lider.
Chiar dacă ar fi avut voința să meargă dincolo de zădărnicia propriei
poziții, această recunoaștere i-ar fi slăbit autoritatea.
Corespondența noastră a continuat, acel schimb incomplet și
irelevant, dar prin care, totuși, îmi dau seama acum, am descoperit multe.
Și tocmai din această corespondență am început să percep dorința lui
crescândă de a păși în afara acestui rol ce-l făcuse prizonier, așa cum îl
întemnițase o dată vechea sa casă de lângă frizeria Kremlin. În scrisorile
sale mă purta înapoi, în trecut, la Londra, la manuscrisul romanului său
niciodată terminat, înapoi la Colegiul Isabella Imperial, în zilele de
adânci frământări ale tatălui meu, la copilul gătit și ferchezuit, care, spre
deliciul părinților și invidia colegilor, cântase acel atât de celebru cântec
al negrilor.
 Acele scrisori îmi revelau nu numai disprețul lui pentru colegii noștri,
ale căror suferințe personale încetaseră să-i mai modeleze în niște indivizi
ageri și sarcastici, nu numai disprețul pentru nesfârșitul șir de cerșetori
care îi cereau ajutorul în numele rasei și al trecutului comun. Simțeam, în
același timp, că pătrund într-o ficțiune care semăna cu a mea. Era mai
mult decât nostalgia unui trecut pe care l-am distrus, cu reviste dezlânate
care-și prezentau politica editorială, pamflete ocazionale și idei concepute
în bloc, la repezeală. Tânjeam, de fapt, după priveliști diferite, după o
lume diferită, în care prima amintire despre școală a copilului este mărul
pe care l-a oferit profesoarei și unde, cel puțin în eseuri, oamenii își petrec
zilele la ferme din zone temperate. Tânjeam, atât eu, cât și el, după
libertate și după ceea ce noi consideram a fi adevărata esență a
personalităților noastre.
În jocul ficțiunii, probabil că acest adevăr era unul dintre acele lucruri
ce ar trebui să vină o dată cu succesul, dar dezamăgirile generate de iluzii
nu sunt mai puțin reale. Astfel că ne explicam unul altuia ceea ce
făcuserăm și ceea ce nu făcuserăm – care altul ar fi fost rostul eseului meu
interminabil despre Pompei? – în timp ce continuam să fim parteneri în
politică, susținându-ne reciproc.
În cel de-al treilea an al guvernării noastre, a avut loc acel incident care
a făcut faimoasă insula
Isabella, dar care nu ne-a clătinat totuși reputația în străinătate, unde
eram respectați pentru că eram moderați și consecvenți.
A fost ideea lipsită de gust a clubului Cercle Sportif să sărbătorească
ziua de naștere a lui Browne printr-un bal mascat, dar mai ales prostul-
gust al unora care au apărut deghizați în membri ai unui trib african, cu
bărbi și sulițe. Vestea a ajuns la Browne înainte ca seara să ia sfârșit – un
ospătar a crezut că e de datoria lui – și în dimineața următoare au sosit pe
loc ordine de deportare pentru toți cei care luaseră parte la petrecere și
puteau fi deportați. În acest fel, un număr însemnat de funcționari publici
expatriați au fost prinși.
În următoarele două-trei zile, Browne a tunat și a fulgerat pe unde-a
apucat: la întruniri publice, în Consiliu, la radio. Părea că-și ieșise din
minți. Era ca un om nerăbdător să stârnească o revoltă rasială. Într-un
târziu, au reacționat și ziarele. Unul a publicat o caricatură, care înfățișa
în holul aeroportului trei intrări: Sosiri, Plecări, Deportări.
Browne s-a calmat imediat. A făcut o declarație prudentă despre
atitudinea sa și a guvernului privind cluburile rasiale, împotriva cărora
nu aveau nicio obiecție, cu condiția ca acestea să nu fie susținute în niciun
fel prin bani publici. De asemenea, nu aveau nicio obiecție nici împotriva
clubului Cercle Sportif, pentru că acesta nu mai era locul unde „deciziile
privind cele mai importante interese ale țării se iau la un pahar de
whisky”.
Izbucnirea lui ne-a stânjenit pe mulți dintre noi. Pe el însă nu l-a
afectat în niciun fel. I-a consolidat chiar poziția și a generat o serie de
comentarii semnificativ solidare din partea presei străine, așa încât
această declarație a fost pentru cei de-afară cea a unui om de stat, iar
pentru susținătorii lui, una „diplomatică”. Bietul Browne!
În ce poziție ajunsese? Mai știa oare ce gândea? Despre orice?
A existat și o urmare. Peste aproape o lună a început să circule o satiră
anonimă intitulată Nigerul și Sena. Era scrisă în engleză, dar îndeaproape
modelată după Candide, încât putea fi citită ca o traducere a francezului.
Sclavia tocmai fusese abolită și fiica unei familii creole franceze vine
acasă, anunțându-și rudele că are de gând să se căsătorească cu un negru.
Tatăl îi întrerupe argumentația ireproșabilă privind motivele,
îmbrățișând-o. Nu numai că e de acord cu căsătoria, dar îi promite să facă
tot ce îi stă în putință ca să-i reabiliteze pe tânărul negru și pe familia
acestuia; își va trimite ginerele la Paris și îi va plăti studiile. Totul are loc
după cum era prevăzut și, foarte repede, apare pe insulă o familie de
culoare, cu un însemnat statul social. Descendenții acestora vor continua
practicarea căsătoriilor interrasiale. La fel și succesorii familiei franceze:
sentimentul de vină atârnă greu și liberalismul lor e tenace. În timp,
ambele familii suferă într-o anumită măsură transformări rasiale. Se
întâmplă însă că într-o zi, fiica familiei de culoare, acum complet albă, să
vină acasă și să anunțe că vrea să se mărite cu moștenitorul francez, acum
negru. Tatăl său refuză, abuzul rasial plutește în aer, fata se sinucide.
Cercul liberal se închide; și-a atins scopul și nu se va mai repeta.
Nigerul și Sena era o operă elaborată și caustică, lucrată meticulos și
abil, de o cruzime aproape insuportabilă. De la vizita lui Froude, nimic la
fel de fățiș nu mai fusese scris despre Isabella. A imprimat
interminabilelor discuții despre atitudini rasiste o brutalitate care până
acum fusese stigmatizată tacit în insula noastră. Abuzul dăduse naștere
unui anumit echilibru și unei anumite ordini. Acum, cu balul mascat, cu
izbucnirea lui
Browne și apariția acestei satire, devenea clar că ordinea se prăbușea.
Și bineînțeles că aceia care aveau să sufere erau intrușii, cei care se aflau
undeva între înțelegerea completă și reciprocă dintre stăpân și sclav.
 5

Astfel am adus drama în insula noastră. O voi revendica drept una

dintre realizările noastre. Sentimentul dramaticului, oricât de
înspăimântător, ne ascute percepția asupra lumii, ne conferă un sens al
identității, ne preschimbă în actori, face ca fiecare zi să capete sens și,
câteodată, glorie. Transformă un peisaj monoton. Așa că se întâmplă
foarte frecvent – după cum au descoperit mulți – ca în condiții de haos,
care ar părea ostile oricărei dezvoltări, personalitatea să se dovedească
mult mai complexă și mai extinsă. Iar asta înseamnă cu adevărat a crea!
Poate că scriu subiectiv, dinăuntrul ordinii neclintite a acestui hotel
suburban, așezat în vuietul orașului industrial – altădată oraș al luminilor
fermecate – și al cărui freamăt continuu nu poate ascunde faptul că e
mort, un spectru care se arată de fiecare dată când te afli înăuntru, unde
această agitație se descompune în fiecare dintre particulele sale. Cine a
venit? Un infanterist. Oare ce a vrut? Bere de băut.
Drama pe care o creaserăm m-a remontat. A nimicit plictiseala atroce
pe care o cunoscusem în copilărie și pe care am asociat-o conturului
acelei zile de duminică fierbinți și împietrite, când tatăl meu, îmbrăcat în
vestă și pantaloni, vorbea fără șir despre vechea noastră casă de lemn și
despre grădina stearpă, și din când în când se apuca să curețe meticulos
bicicleta, pregătind-o pentru corvoada din săptămâna ce urma.
Trebuie să vorbesc despre jocul personal pe care obișnuiam să-l practic
de la începuturi: jocul de a numi. Când începeam un discurs, aveam
mereu grijă să precizez: „Tocmai am venit de la o întrunire, la intersecția
străzilor Wellington și Cocoye…”
Erau niște străzi anoste cu case din beton și tablă, dar îmi făcea o mare
plăcere să le rostesc numele, la fel cum îmi plăcea să categorisesc
documentele și declarațiile după denumirile satelor sau ale orașelor unde
fuseseră întocmite. Astfel că am continuat, numind și iar numind, iar mai
târziu mi se părea necesar ca orice lucru – clădirea guvernului, fiecare
șosea, fiecare proiect de agricultură – să fie etichetat.
Îmi sugera ideea de activitate, de dramă, îmi fortifica percepția asupra
realității. Îmi consolida acel simț al proprietății care mă copleșea de
fiecare dată când mă întorceam pe insulă după o călătorie în străinătate;
să nu credeți că eram scutit de acest sentiment.
Drama mă remonta, îmi era suport în ceea ce făceam și exista
dramatism în acea nevoie de a numi. Înainte administrația stătuse la locul
ei. Acum, noi, actorii principali, cu toate că eram lipsiți de autoritate și
până la urmă chiar inutili, eram figuri publice și eram remarcați oriunde
ne duceam. Era dramatic acest joc al puterii din care m-am retras.
Exista un nivel la care diviziunile și grupările erau bunuri publice,
exista însă și un altul unde era posibil să pretinzi că ele nu există. Drama
ne însoțea pretutindeni și nu era deloc neplăcut. O voi numi o realizare,
deși consecințele nu au fost deloc plăcute pentru mine.
Așadar, ne mobilizam forțele ca să facem public ceea ce deja exista.
Eram ocupați. Am deschis școli care înainte și-ar fi primit elevii fără surle
și trâmbițe, am tăiat panglici inaugurale pentru tot soiul de sectoare de pe
șoseaua națională, am deschis spălătorii, magazine de pantofi și
benzinării. Ne fotografiam cu turiștii sosiți prin agenții americane și
germane, care spuneau exact ceea ce trebuia, ne pozam strângând mâna
reprezentanților unei firme de automobile franțuzești, care venise să
evalueze potențialul regional. Ne implicam în tot felul de activități sau în
orice altceva trecea, în țări ca a noastră, drept investiție sau
industrializare.
O firmă din Anglia a început să fabrice biscuiți. O alta făcea pastă de
dinți sau aducea aparatura necesară pentru a umple tuburile de pastă.
Acum nu mai sunt sigur ce făceau exact. Am încurajat un localnic
îndrăzneț care producea conserve folosind fructe autohtone. A fost un
eșec total. Nu i-a trecut nimănui prin cap să se intereseze dacă oamenii
vor să cumpere citrice proaspete sau conservate. Același îndrăzneț a
încercat mai târziu cu cutii de margarină și a avut succes. Margarina era
importată, cutiile de asemenea. Singurul nostru efort era să mânuim o
mașinărie care transforma cutiile aplatizate în cilindri. Capsam un capăt,
umpleam cilindrul cu margarină, apoi capsam și celălalt capăt. Îmi
amintesc bine procesul tehnologic. Am deschis chiar și o fabrică.
Margarina noastră era puțin mai scumpă decât cea importată cu totul și
trebuia să ne protejăm investiția. Mi-amintesc că fabrica a angajat cinci
femei de culoare, pe care le-am fotografiat în halatele lor albe, care le
dădeau un aer solemn, de specialist.
Într-o regiune ca a noastră, industrializarea se pare că însemna nu mai
mult decât umplerea diferitelor cutii și tuburi cu tot soiul de produse din
import. De câte ori încercam să depășim acest stadiu, ne găseam într-un
impas. De exemplu, am încercat o dată o afacere cu plastic, care mai
târziu a devenit un adevărat scandal, cu care a fost asociat și numele
meu.
Într-o zi, a venit la mine un ceh. S-a prezentat ca fiind un fost angajat al
unei celebre corporații daneze și mi-a propus să conducă o fabrică de stat
care să producă material plastic. Prezentarea lui despre infinitele
posibilități ale plasticului ne-a năucit complet. Trebuie să recunosc că m-a
cucerit felul său cehesc de a fi. În timp, am produs niște perii și niște
castroane. Erau fie cu dungi maro, fie de un albastru deplorabil. Era,
totuși, ceva complet greșit în ceea ce făcea. Toate erau niște rateuri
înfiorătoare.
Se apropia vremea căderii iremediabile – trebuie să amintesc de asta în
toiul tuturor acestor aventuri, al acestei drame – și nu am nicio îndoială
că afacerea cu plastic m-ar fi clătinat serios, dacă nu ar fi apărut – tocmai
când cehul își anunța retragerea – extraordinarele vești despre contractul
pentru bauxită.
Ne implicaserăm încă de la început în renegocierea contractului.
Bauxita fusese singura noastră resursă majoră și exploatarea ei la sfârșitul
anilor ’30 a fost probabil singurul lucru care ne-a salvat economia de la
ruină și insula din pragul revoluției. Dar pentru mulți nu a fost de ajuns.
Exista o senzație generală că acest contract fusese semnat la repezeală și
în necunoștință de cauză, drept pentru care nu primeam ceea ce am fi
meritat.
Ziarul The Socialist prezenta imagini strălucitoare despre ceea ce am fi
putut face dacă am fi avut drepturi exclusive asupra contractului.
Problema bauxitei venea însă din faptul că aproape nimeni nu era
specialist. Oamenii politici din colonii care promiteau solemn să
renegocieze contractul se găseau în postura unui profesor de fizică ce
promite să producă o bombă atomică pentru elevii fruntași. Ne găseam
într-o dilemă încă dinainte să începem. Nu aveam suficiente cunoștințe și
nici nu știam de unde am putea învăța. Londra nu ne-a ajutat prea mult.
Aveam nevoie de un specialist, eram gata să plătim. Dar se părea că nu
există un expert în bauxită care să fie disponibil sau măcar doritor să ne
ajute.
Am trimis cereri oficiale diverselor companii. Mi-au răspuns cu
invitații neoficiale la petreceri în aer liber, cu grătar și piscină. Erau niște
reuniuni extrem de amicale. Bărbați îndestulați, a căror bunăstare se
aduna în jurul taliei, aruncau mingi bine-hrăniților lor câini, dojenindu-și
din când în când copiii care se stropeau cu apă. Carnea sfârâia pe grătar,
iar soțiile distinșilor domni o ungeau din când în când cu grăsime. În
această atmosferă, să aduci vorba despre bauxită ar fi fost complet
nepotrivit din partea mea, și de-a dreptul înspăimântător dacă ar fi fost
inițiativa lor. O menajeră tăcută, localnică probabil, și-a făcut intrarea; a
fost întâmpinată cu o veselie generală; cineva râdea de un câine care
înota. Apoi mi s-a spus că, în America Latină, bauxita, bineînțeles, de o
calitate superioară, valora mai puțin decât nisipul alb; că în Jamaica era
mai ieftină decât un metru de pământ fertil și că Australia era, de fapt, un
continent întreg de bauxită. Cea care se găsea în Isabella era dificil de
exploatat și de calitate medie. Dacă vom continua să facem prea mult caz,
ne jucăm, de fapt, cu viitorul nostru – și așa întâmpinau greutăți în a opri
marile companii să plece din insulă –, situație în care localnicii vor putea
să se joace cum vor cu praful roșu, așa cum făcuseră și înainte de 1935. În
plus, orice dovadă de nesiguranță în privința viitorului va atrage după
sine abandonarea planurilor, și așa fragile, de instalare a echipamentelor
de prelucrare a aluminiului. Iar asta însemna o investiție de câteva
milioane.
Se exagera prea mult în această privință. Nu m-am alarmat. Ziarul a
continuat să-și exprime dezacordul, dar se părea că e tot ce putem face.
Cum poți negocia asupra unui lucru a cărui valoare nu o cunoști?
Tuturor demersurilor noastre oficiale, companiile le răspundeau cu
invitații neoficiale. Cred că unii dintre directori s-au schimbat cu timpul,
însă picnicurile, atmosfera și conversațiile noastre au rămas aceleași.
Reprezentanții companiilor nu voiau să pară nepoliticoși. Eram o țară
nouă, iar ei intraseră în viața noastră și făceau acum parte din ea – asta
era tema tuturor reclamelor din ziarele noastre prin care încercau să-și
convingă clienții, dar regula era că nimic nu se negociază. Iar noi nu
puteam face mare lucru. Nu se punea problema să cerem sprijin
muncitorilor. Nu aveam nicio influență asupra acelui sindicat. Mai ales că
angajații acestor companii erau cel mai bine plătiți din insulă – era o luptă
continuă pentru obținerea slujbelor – și atâta vreme cât aveau privilegii
privind locuințele și condițiile de recreere, erau niște angajați model.
Cam asta era situația noastră. Un alt mesaj pe care trebuia să-l ducem
înapoi oamenilor, un alt exercițiu al puterii.
Am fost salvați de Jamaica. Ei aveau mai multe resurse, un guvern mai
energic și mai multe contracte internaționale. În plus, aveau și experiența
obținerii bauxitei; fusese mai ușor de exploatat și apoi de renegociat și, în
sfârșit, se părea că realizaseră ceva. Noi pur și simplu le-am urmat
exemplul și sfatul. Petrecerile în aer liber au încetat, în schimb, ne
fotografiam în sălile de conferință împreună cu cei care ne ajutau, în fața
registrelor nedeschise încă, printre sticle și pahare de șampanie. Arătam
toți serioși și preocupați, ca niște adevărați oameni de afaceri. După cum
arătau toate aceste reclame, nimeni nu era mai mulțumit decât
companiile. A fost un triumf. Culmea realizărilor mele politice. După
asta, declinul avea să fie rapid.
Cu cât este mai mică o țară, cu atât sunt mai complexe problemele.
Ostilitățile și amicițiile dintr-un parlament cu șase sute de membri sunt
mai ușor de urmărit decât cele dintr-un consiliu local cu douăzeci de
membri. Pentru mine, chiar și acum, totul nu a fost decât o succesiune de
evenimente. Motivele fiecăruia rămân obscure și am îndoieli că o comisie
de investigații va indica altceva decât confuzie sau va putea oferi o
soluție de vreun fel. Sunt convins că motivele și alianțele s-au schimbat
rapid în luna care a urmat renegocierii contractului pentru bauxită.
Timpul declinului se apropia; panica și nervozitatea începuseră să-și facă
simțită prezența.
O dată cu dispariția cehului cu plasticul inutilizabil, o dată cu jubilația
și publicitatea din jurul noului contract, au avut loc importante și
îndelungate tulburări la plantațiile de zahăr Stockwell, asupra cărora
poliția nu a avut control aproape o săptămână.
 Primele două evenimente m-au avut pe mine în mijlocul lor, iar
atmosfera generală de neliniște m-a legat de cel de-al treilea. A fost o
mișcare a asiaticilor, cărora ideea de a-și împărtăși suferințele le era, de
altfel, complet indiferentă. A fost prima dată când a trebuit să ne
confruntăm cu o amenințare serioasă a ordinii și am recunoscut-o ca pe
un spectacol real de forță.
Era anotimpul recoltei. Trestia de zahăr zăcea pe câmpuri, așteptând
să fie tăiată; pierderile în urma incendiului erau imense. Iată cât de
repede nervozitatea se transformă în panică, iată în câte feluri se poate
interpreta această revoltă, care la început părea scăpată de sub control.
Iată câte feluri de a reacționa li s-au arătat oamenilor care nu aveau
încredere unii în ceilalți și își priveau puterea ca pe o mistificare. Exista
dorința de a învinge și a controla această etalare subită de forță, dorința
de a o nimici. Se vorbea despre oameni exploatați și despre absența
moșierilor și, în același timp, ici-colo, prin orașe, aveau loc manifestații
împotriva violenței, toate de natură etnică.
Mă găseam în mijlocul unor evenimente pe care nu le puteam stăpâni.
Îmi dădeam seama că toți ochii erau ațintiți asupra mea. Eram conștient
de fiecare zvon. Chiar și acele picnicuri erau acum interpretate într-un
mod sinistru: drept strategii de tergiversare ale unui om mituit, ale unui
om legat, în tot timpul carierei sale politice, de bogățiile nației sale.
Lucruri ușor de demonstrat într-un anume fel, căci The Socialist, neavând
simțul realității, a continuat să susțină naționalizarea plantațiilor de zahăr
ca pe un țel demn de urmat.
Fusese ceea ce-mi conferise soliditate, într-un cuvânt puterea mea, iar
acum îl foloseau ca să mă distrugă.
Și totuși, din toată confuzia, în ciuda tuturor rapoartelor zilnice
despre recolta în flăcări și violențele din orașe, acesta a fost singurul
cuvânt care se auzea dintr-un capăt în altul al insulei: naționalizare.
Plantațiile trebuie naționalizate pentru unitate, pentru a pune capăt
exploatării despre care se vorbise atât. Plantațiile trebuiau naționalizate
ca să contrabalanseze șansa oferită de noul contract pentru bauxită.
Plantațiile trebuiau naționalizate ca să prevină în viitor asemenea
amenințări la adresa ordinii. Toate se învârteau în jurul meu: era sarcina
mea. Browne a luat cuvântul, dar a fost evaziv. Era datoria mea.
Susținătorii mei – și erau mulți – sperau într-un miracol. Naționalizarea
era la fel de improbabilă ca și plecarea funcționarilor publici englezi. Iar
Londra ne-a spus răspicat acest lucru. S-a propus chemarea unei delegații
din Anglia. Răspunsul lor a fost previzibil: nu se negociază nimic. Dar
acea izbucnire din insulă nu s-a stins. Nu am putut să o ignor.
Naționalizarea devenise doar un simplu cuvânt. Nu mai avea nicio
semnificație. Purta doar inflexiuni ale amenințării asiatice. Și ale speranței
asiatice. Pentru unii era cuvântul împlinirii, pentru alții, cel al răzbunării.
Naționalizarea a devenit mai puțin decât un cuvânt: era doar un sunet cu
vagi conotații emoționale. Câmpurile de trestie de zahăr arseseră, câteva
secții de poliție fuseseră luate cu forța, în orașe se jefuiseră magazine și
case. Ne aflam în mijlocul unei revolte etnice, dar vorbeam despre ea ca
fiind naționalizare. Iar eu aveam legătură cu orice rosteau prietenii, cu
orice rosteau dușmanii: naționalizare, unitate, demnitate, suferința
generală.
Când eram tânăr, mai fusesem o dată în situația să pășesc spre moarte
râzând, cu un pistol în ceafă pe o plajă fără soare. A trebuit să pretind
până la sfârșit că a fost o glumă, pentru că ar fi putut să fie. Acum mă
simțeam din nou prizonier al acestei pretinse seninătăți, când era clar ce
mi se pregătea. În ambele situații aș fi putut să strig:
— Nu, nu mă veți omorî!
Și, în ambele situații, răspunsul ar fi venit:
— Dar cine vrea să te omoare?
Mai bine prefăcătoria, gluma!
Cu cât mă lăsam mai mult în voia sorții, cu atât devenea mai dificilă
retragerea. Cu fiecare zi care trecea, eram din ce în ce mai puțin rezistent.
Puterea îmi aparținea: se așteptau să dețin controlul, să fac o declarație
fermă. Nu exagerez. În această situație confuză, poziția mea era la fel de
clară cum fusese dintotdeauna; și tocmai din falsitatea acestei poziții aș fi
putut să adun suficiente resurse ca să-mi legitimez puterea și să
reinstaurez calmul.
Erau ideologi pentru care The Socialist rămăsese instrumentul opoziției
interne, dar mai erau și aceia care vedeau în contractul cu bauxită singura
realizare adevărată a guvernului; mai era și clasa de mijloc, eterogenă,
care îmi asigurase poziția în cabinet, erau și muncitorii de pe plantații,
care aveau nevoie de un purtător de cuvânt. Toți priveau către mine și pe
toți i-am dezamăgit. Controlul, provocarea de a ucide, era singura
alternativă la prefăcătorie. Dar controlul, perspectiva puterii și
consecințele sale, perspectiva menținerii puterii într-o situație care ar fi
putut oricând sări în aer, toată această priveliște mă îngrijora.
Îmi pierdusem simțul dramaticului. Aceasta era pentru mine
adevărata pierdere. Timp de patru ani îmi fusese singurul suport; acum,
brusc, era sortit eșecului. Era o pierdere personală; gândul că fusesem
iresponsabil sau că nu-mi făcusem datoria devenea absurd. Mă luptam
să-mi mențin drama în viață, căci n-ar fi înlocuit-o decât disperarea:
imaginea unui copil pe o plajă părăsită și nesfârșită, cu o vegetație vie,
dar prăbușită și o mare nepăsătoare. Calmul nu era posibil: poate doar
mai târziu, trecător. Eșuând în dramă, am cunoscut frenezia. Și ea m-a
amuțit. Iar tăcerea m-a legat iremediabil de această prefăcătorie.
Naționalizare? Aș fi plecat la Londra. Ideea unei delegații fusese
acceptată: se trăseseră multe sfori în culise, de către dușmani și prieteni
deopotrivă. Aveam să fiu subminat complet după doar două săptămâni
de la plecarea mea. Violența avea să fie susținută în continuare și eu nu
mai aveam pentru ce să mă întorc. Ca să fiu sincer, începeam să mă simt
ușurat. Tânjeam să plec.
 6

Ușurare: am fost uimit de această stare care mă cuprinsese. Nu fusese

prima dată când ezitasem să plec. Acum, în sfârșit, reușeam: împlinire și
adevăr. Bineînțeles că aveam să mă întorc, dar atunci va fi mai mult ca o
vizită, o revenire spre locuri pe care știu că le voi găsi acolo. Momentele
dinaintea plecării sunt un lucru fantastic. Mi-am făcut pregătirile pe
îndelete. Darea de seamă era ultima dintre grijile mele. Aveam toate
datele la degetul mic și știam toate argumentele pe de rost. Londra își
făcuse clară poziția. Ne dădeau acordul pentru o delegație, dar nu
ministerul va fi cel care o va primi. Nu aveau de gând să ne facă jocul
decât până la un anumit punct, ca și cum ne-ar fi făcut o favoare.
În Isabella era timpul recoltei, câmpurile de trestie de zahăr erau în
flăcări; la Londra de-abia începea primăvara. Mi-am luat, așadar,
pardesiul, pe care îmi plăcea întotdeauna să-l țin pe mână, cu toată
lumina și zăpușeala din holul aeroportului: era însemnul celor care
trebuie să călătorească. Drumul către aeroport: case de lemn și tablă,
culori mediteraneene, câmpuri, copaci, magazine, depozite, fețele
negrilor din reclamele la bere și pastă de dinți: le priveam pe toate fără să
mai simt că îmi aparțin. În fața aeroportului erau niște grupuri de
demonstranți. M-a uimit cât de completară acest tablou. Mitingul era,
bineînțeles, al organizației noastre Am ținut repede un discurs care să se
potrivească evenimentului; mi-a fost la fel de ușor ca și în celelalte dăți.
Ultimul meu discurs: am păstrat același stil până la capăt. Imediat după
aceea ne-am îmbarcat și în câteva minute zburam deasupra câmpurilor,
râurilor și așezărilor ale căror semnificații îmi apăreau acum mai
deslușite ca niciodată.
Așa o despărțire festivă și o sosire aproape neștiută pe aeroportul din
Londra! Asta ar fi putut să-mi sporească luciditatea față de patosul politic
din locuri ca ale noastre. Acum însă se potrivea cu starea în care eram.
Un reprezentant al Comisiei, niște începători de la minister, niciun ziarist.
Au fost, totuși, o mașină și un șofer și, la finalul călătoriei, un hotel de
cinci stele. Foarte puține lucruri se compară cu sosirea la un hotel de cinci
stele dintr-un oraș mare. Te cazează ceremonios într-o cameră
somptuoasă și singura ta responsabilitate până la sfârșit este nota de
plată. În jurul tău roiesc discret, dar preocupați, tot felul de oameni,
așteptând să-ți ofere, la cel mai mic semn, o avalanșă de servicii. Totul
este strălucire și fast: camerista, vocea telefonistei, ale cărei accent și
intonație îți rămân în minte mult timp, recepționerul, fata de la standul
de ziare. Toți fac parte din acest tărâm fermecat, ce continuă să ți se pară
astfel până când dai cu ochii de telefonista din fața panoului plin de
luminițe care clipesc și a căror semnificație doar ea o înțelege și de
siluetele în uniforme care zac sfârșite pe scaunele din spălătorie, până
când îl vezi venind pe recepționerul de noapte, încotoșmănat în
fulgarinul lui ponosit, până când toată această lume magică devine
banală, iar hotelul nu se mai dovedește a fi decât un loc de muncă, care
nu mai are legătură cu orarul zborurilor de la aeroport, ci cu toate acele
case pe care le-ai văzut pe drum. Acesta este momentul în care trebuie să
pleci, când zilele încep să treacă repede pe lângă tine și să devină anoste.
Și totuși, până când vine acea clipă, hotelul rămâne locul fermecat din
oraș.
Eram liber. Întâlnirile oficiale pe care le stabiliserăm nu aveau să se
petreacă decât peste câteva zile. Eram singur. Majoritatea celor care mă
însoțeau se pierduseră deja prin diverse colțuri ale orașului, căutând
plăceri sau vechi prieteni și rude, acum studenți sau imigranți, cărora le
aduseseră cadou rom și țigări. Cu câtă ușurință se evaporaseră în marele
oraș! Toate astea aveau o legătură cu propriul meu trecut din acest loc.
Dar era orașul pe care, studiindu-l acum din camera mea de hotel,
încercam să-l suprim. Îl disecasem și îi distrusesem strălucirea, îl
percepusem ca fiind compus doar din indivizi; încetasem să-l mai văd.
Acum încercam să-l recreez ca spectacol: acel oraș al luminilor
fermecate prin care pășeam fără umbră. Mă străduiam să redescopăr
parfumul dulceag și înțepător din tutungerii și aerul înecăcios și rece de
la apus. Încercam să fiu turist în orașul care mă învățase cândva că
evadarea este imposibilă. Și eram într-o asemenea stare, încât am reușit.
Timp de trei zile am fost complet fericit, în fiecare zi era un eveniment de
care puteam să mă agăț: un prânz cu niscaiva oameni de afaceri, o cină cu
trimișii ziarelor noastre la Londra, un interviu pentru redacția de știri
externe de la BBC, înregistrat în Bush House, în a cărei cantină de la
subsol Sandra, îmbrăcată în balonzaid și isterică din pricina perspectivei
unui viitor pe care îi era teamă să-l descifreze, mă ceruse în căsătorie.
Mai era însă și misiunea delegației. Din Isabella soseau vești tot mai
proaste; violențele se întețeau; a apărut chiar și un scurt articol în Daily
Telegraph. Am discutat cu oficialii. Ne-au spus ceea ce ne mai spuseseră
de atâtea ori până acum, ceea ce ne așteptam să ne spună. Ne-au enunțat
clar și concis consecințele naționalizării. Întâlnirile noastre ar fi putut
dura foarte bine câteva minute; dar le-am făcut să țină trei zile întregi și
am organizat conferințe de presă pe care ziarele londoneze le-au ignorat.
Să fi fost doar imaginația mea cea care a detectat o anumită ostilitate a
oficialilor direcționată exclusiv către mine? Am simțit că dezaprobarea
lor se îndrepta asupra mea personal, că eram privit ca un rasist și un
radical, un om periculos, un instigator care a stârnit probleme când noi
nu aveam nevoie decât de puțină liniște și stabilitate.
Atitudinea care îmi devenea din ce în ce mai defavorabilă în Isabella și
care se deteriorase în timpul celor trei zile libere se reflecta acum în
atitudinea celor de la Londra. Nu puteam face nimic; intrasem de
bunăvoie în acest joc. Mai mult, nu mă puteam abține să nu le alimentez
această atitudine potrivnică. Discuțiile cu oficialii au eșuat lamentabil.
Am insistat să mă întâlnesc cu ministrul: era singurul lucru care îmi mai
rămăsese de făcut. Am fost refuzat de două ori. A doua oară mi s-a spus
că s-ar putea să aranjeze să fiu invitat la un prânz unde va fi și ministrul.
Am folosit ultima manevră de care mai eram în stare: i-am chemat pe
trimișii presei din Isabella și le-am spus despre cererea mea. Două zile
mai târziu am fost înștiințat că ministrul era de acord să mă primească,
însă fără ceilalți membri ai delegației. Tot era mai bine decât nimic.
A fost o întâlnire scurtă și umilitoare. Omul acesta, pe care îl mai
întâlnisem de câteva ori cu ocazia diverselor vizite oficiale la Londra, pe
când avea o altă poziție, mai modestă, și pe care îl consideram o persoană
amabilă și puțin caraghioasă, acum nu avea timp de politețuri.
Atitudinea lui îmi dădea clar de înțeles că acest joc ține de prea mult timp
și că el are lucruri mai importante de făcut decât să aibă grijă de imaginea
publică a politicienilor din colonii. În aproximativ patruzeci și cinci de
secunde mi-a zugrăvit un tablou atât de viu colorat despre consecințele
măsurilor necugetate luate de guvernul din Isabella, încât m-am simțit
personal admonestat.
Apoi am spus fraza care m-a torturat din momentul în care am rostit-o.
Fără îndoială că acesta este motivul pentru care amintirea acestei întâlniri
mă doare atât de mult. Am zis:
— Cum le pot duce eu acest mesaj înapoi oamenilor mei?
„Oamenii mei”: pentru asta am meritat tot ce-a urmat. Mi-a răspuns:
— Poți să le duci oamenilor tăi orice mesaj dorești.
Și asta a fost tot.
Am fost devastat. Intrasem în joc atât de firesc. Am colindat ca un
turist prin orașul ministrului, îmi construiam în minte, de data asta
neputincios, fiind conștient de izolarea mea, imagini ale distrugerii. Iar
peste tot în jurul meu erau semne ale bunăstării și veseliei, ale
reconstrucției și culorii. Simțeam cât de inutilă era dorința mea de a mă
răzbuna pe toate rănile pe care mi le provocase acest oraș. Cu câtă
ușurință mă puteam pierde în el! Cu câtă ușurință deveneam iar băiatul
și studentul care fusesem cândva! Unde erau luminile fermecate de
altădată? Mergeam printr-un oraș care acum mi se părea înspăimântător.
Străzile erau mai largi decât mi le aminteam, mașinile erau mai
numeroase, mirosul era mai pregnant. Era prea cald pentru pardesiu;
transpirasem. Am intrat în dispute cu taximetriști, m-am certat cu
chelneri și vânzătoare. Era umilitor, dar aveam senzația că sângerez: era a
doua oară când descopeream că sunt abandonat într-un oraș în care, de
fiecare dată, îmi pusesem atâtea speranțe!
Mângâierea a venit dintr-o sursă neașteptată, de la lordul Stockwell
însuși, ale cărui plantații stârniseră atâtea controverse. Mi-a trimis o
scrisoare în stilul lui năucitor – fiecare literă era scrisă separat, dar textul
era aproape indescifrabil – în care mă invita la cină. M-am gândit că ar fi
o lipsă de tact să-l refuz, deși perspectiva unei cine festive nu era prea
plăcută. Cel puțin așa cum mi-o imaginam eu. Mă așteptam la ceva
oarecum oficial, căci eram sigur că ministrul îi dăduse raportul,
savurându-și probabil fiecare cuvânt, despre scurta noastră întrevedere.
Începuse deja să mă cuprindă înverșunarea, ceea ce-mi dădea o oarecare
putere. Aceasta a fost starea, care îmi displăcea atât de mult în ceilalți, cu
care m-am dus. Era ceva dramatic în această dispoziție care s-a
intensificat în taxiul cel întunecos; eram pregătit să-l atac pe taximetrist la
cel mai mic semn că ar vrea să mă păcălească. Eram numai bun de o
scenă de proporții în public. Era o reacție rudimentară, izvorâtă din
ignoranță: nu-l cunoșteam prea bine nici pe lordul Stockwell și nici nu
știam cum se comportă cel care se simte în siguranță. Ar fi trebuit să fiu
în stare de mai mult. Și am și fost. Eram uluit de mine însumi, de această
dovadă de abrutizare și de lipsă de autocontrol.
Șoferul de taxi n-a încercat să mă păcălească. Ne-am despărțit fără
niciun cuvânt. Am sunat la ușă. Mi-a deschis un sud-european, cu o
figură palidă și protocolară. Nimic altceva nu mi-a atras atenția în acel
moment. Simțeam că-mi petrecusem întreaga viață în interioare ca acela.
A reușit să șteargă, când, în acea clipă, ar fi trebuit de fapt să le acutizeze,
amintirile mele despre noroiul negru și casele supraveghetorilor de pe
plantații, cu pereții ocru și acoperișul roșu. Bărbatul mi-a luat haina, a
împăturit-o și a așezat-o pe un scaun, sub o pictură indiană care pe
moment m-a tulburat, pentru simplul motiv că nu m-aș fi așteptat să o
găsesc acolo: Krishna, zeul albastru, în poziție verticală, cu piciorul stâng
în fața celui drept, cântând la flaut și seducând-o pe lăptăreasa albă. S-a
deschis o ușă, mi-am auzit numele. Am văzut niște femei, de la care mi-
am întors repede privirea: a fost ca o reafirmare neașteptată a educației
pe care o primisem în copilărie; un bărbat bondoc care stătea într-un colț
al camerei și altul imens care se îndrepta spre mine. Era foarte înalt, cu
buza de jos răsfrântă și cu un burdihan uriaș care era și mai vizibil în
sacoul încheiat cu nasturi. Mă așteptam să fie mult mai mărunt și mai
delicat.
Au fost făcute prezentările. O voce de femeie mi-a tunat în urechi.
Probabil ceva despre vreme, o întrebare despre cum mi se pare Londra,
ceva despre zilele însorite din Isabella. N-aș putea spune cu exactitate.
Din momentul în care i-am auzit vocea, am încetat să mai ascult tot ce
îndruga. Starea mea se intensifica, periculos, în interior. De data aceasta
aveam să ucid dușmanul, și chiar pe loc.
Apoi lordul Stockwell a zis:
— N-o să chelești niciodată, sunt sigur.
 Camera a devenit din nou reală. Am fost impresionat, am fost
mulțumit, am fost ușurat. Aveam o nevoie disperată de o asemenea
alinare. Mi-am arătat cu stângăcie recunoștința. Pe urmă a adăugat.
— Tatăl tău n-a avut problema asta niciodată.
Și m-a lăsat să-mi cântăresc în liniște numele.
Mult timp după asta nu a mai spus nimic.
Femeile au preluat discuția. Erau trei: lady Stockwell, fiica ei, Stella, și
încă o femeie în jur de patruzeci de ani, căreia n-am reușit să-i rețin
numele toată seara. Se străduise îndelung și meticulos să-și pună în
evidență trăsăturile lipsite de personalitate; era împreună cu bărbatul
scund, al cărui nume și funcție mi-au scăpat, de asemenea. Din fericire, se
părea că nici ei nu știau prea bine cine sunt. Se interesau de mine
politicos, dar fără entuziasm și din când în când îmi mai puneau câte o
întrebare – venisem la Londra cu afaceri? – care, date fiind
circumstanțele, era complet lipsită de tact, dar, în general, vorbeau mai
mult cu lady Stockwell despre cunoștințe comune și lucruri personale.
La cină am stat lângă lady Stella. Mă gândeam că trebuie să aibă puțin
peste douăzeci de ani. Când tatăl ei a ieșit tăcut din cameră, s-a purtat de
parcă era de datoria ei să mă întrețină. Era foarte deșteaptă. Probabil că
am fost o povară. Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu vocea ei
pițigăiată, atât de diferită de a mamei sale, care era aspră, dar limpede,
astfel că, deși mă uitam conștiincios la Stella și o urmăream vorbind, de
fapt o ascultam – nu că m-ar fi interesat ce spune, dar mi se părea o
ușurare – pe mama ei. Stella mi se părea ușor agitată, dar nu simțeam că
mă aflu într-o poziție care să-mi permită să fac aprecieri; seara se
desfășura într-un fel care îmi era complet nefamiliar. Mă concentram
asupra vocii ei, încercând să desprind cuvinte din înșiruirea de sunete
ciripitoare și doar când ne-am așezat la masă mi-am dat seama cât este de
frumoasă. După care m-am simțit stânjenit, așa că nu am mai putut să o
privesc fix, în ochi, în timp ce vorbea. Era o frumusețe a transparenței: o
piele translucidă, părul fără culoare, ochii limpezi. Probabil că cel mai
mult mă nelinișteau ochii ei; mie ochii albaștri și strălucitori mi se par goi
și fără nimic de spus, încât atunci când mă uit în ei, nu le văd decât
culoarea. Așa că poate ei erau cei care, împreună cu vocea cea greu de
ascultat, să-mi sugereze frenezie.
Continua să-mi vorbească. Distingeam din ce în ce mai multe cuvinte,
schimbul de idei a devenit posibil. Mă întreba despre cărțile pe care le-am
citit în copilărie. Mi-a venit în minte Popoarele ariene și migrațiile lor, dar
am alungat repede acest gând. O interesau cărțile pentru copii, dar
trebuie să mărturisesc că, în afară de niște povești ale lui Andersen, nu
citisem niciuna.
— N-ai citit Henty sau Enid Blyton sau altceva de felul ăsta?
A trebuit să dau din cap că nu.
— Nici măcar basme sau poezii pentru copii?
— Mi se pare că era o poveste cu zâne într-unul din manualele de
școală.
Părea întristată și neîncrezătoare. Cărțile pe care le citise când era mică
păreau foarte importante pentru ea și era de părere că nu este posibilă
niciun fel comunicare între oamenii care nu au citit aceleași cărți sau n-au
ascultat aceleași poezii în copilărie.
Lady Stockwell a zis că nu e de acord cu acest cult al copilăriei și al
cărților pentru copii; erau doar lucruri care se vindeau bine. A adăugat că
asta e o atitudine tipic englezească și că societăți ca a mea, dacă poate
judeca după spusele mele, au mai multă dreptate să încurajeze copiii să
devină adulți „cât mai repede posibil”.
Fruntea Stellei s-a încrețit. Mi-a zis:
— Știi povestea Gâscane nătâng?
Am scuturat din cap.
— Nu știi Gâscane, gâscane nătâng, pe unde să mă plimb?
Lady Stockwell a zis:
— Mi se pare obscen să îmbraci în haine toate animalele alea. Nu pot
să-i suport pe ursuleții și iepurașii ăia în volănașe.
—  Să mă duc jos, să mă duc sus sau în al doamnei mele crâng?
— Mie nu-mi plac toate mâncărurile alea ale lor, a spus doamna de
patruzeci de ani. „Ciuperci culese în rouă dimineții” sau ceva în genul
ăsta. De ce nu pot să zică doar ciuperci?
— Și lapte de la vaci fericite, a adăugat însoțitorul ei.
—  Văcuță bună, frumoasă, dă-ne lapte în vase, a început să recite Stella, și-
o să-ți dau și eu o rochie de mătase. N-o știi nici pe-asta?
— Pe asta n-o știu nici măcar eu, a spus lady Stockwell. Cred că ai scos-
o din vreuna din cărțile tale de la Oxford.
— Ar trebui să le studiezi mai des. Au înfiorător de multe conotații
sexuale.
— Mi s-a părut întotdeauna, a zis doamna de patruzeci de ani, că Jack
și Jill sunt cel mai vulgar cuplu din literatura engleză.
— Nu știu, a spus lady Stockwell. Am citit că cele mai multe au fost
compuse în secolul al XVIII-lea și că erau despre oameni adevărați.
— Cele care nu au nicio semnificație sunt cele mai fascinante, a
răspuns Stella.
În tot timpul acestei discuții, mi-am dat seama că lordul Stockwell mă
privește fix. Din când în când mă uitam și eu la el: fața mare și pământie,
ochi mici și tulburi sub o frunte lată și pătrățoasă. N-a reacționat la
privirile mele. Continua să se uite fix la mine, ducându-și mecanic mâna
stângă de la farfurie la gură. Arăta ca un om care mănâncă nuci; de fapt
culegea firimituri de pâine și apoi le ducea la gură, dar gestul era foarte
amplu. L-am lăsat să mă privească și mă gândeam la tata și la copilăria
mea și la toate acele cărți și versuri de care nu avusesem parte. Era mai
mult decât vinul și sentimentul meu de alinare. Seara se desfășura într-un
mod care îmi era complet nefamiliar.
Mi-a vorbit din nou doar când doamnele au părăsit încăperea. Cel
puțin atunci, avea și el ce să facă. Ne-a oferit coniac, pe care el însă n-a
vrut să-l bea, ne-a oferit trabucuri pe care nimeni nu voia să le fumeze.
Continua să mănânce firimituri de pâine. I-am zis:
— Nu știam că l-ați cunoscut pe tata.
— Ne-am întâlnit de două ori.
Știam atât de puține despre tata. Fusese alegerea mea să știu atât de
puțin. Era ceva în vocea lordului Stockwell care îmi dădea de înțeles că
orice dovadă de stânjeneală din partea mea ar fi fost deplasată. Mi-a
spus:
— A doua oară când l-am văzut renunțase la politică. Avea o căsuță
lângă mare. Destul de ciudat, era pe o colină. Nu mai avea nimic de-a
face cu politica și, cu toate astea, erau mulți oameni care stăteau la coadă
ca să intre la el. M-a întrebat ce vreau. Nu știam ce să-i spun. Mi-a zis:
„Bine, găsește-ți un loc pe-aici și stai jos”. M-am așezat într-un colț. A fost
de-a dreptul impresionant. Oamenii ăia simpli veneau și-i povesteau
necazurile. Lucruri obișnuite. Muncă, boli, moarte. În timp ce vorbeau, el
făcea mereu altceva. Dar la sfârșit le spunea întotdeauna câte un cuvânt,
două, uneori o propoziție. A fost extraordinar. Cum stăteam acolo, într-
un colț, martor la toate astea, m-am simțit cu desăvârșire împăcat. Nu
mai puteam să plec.
— Foarte neobișnuit, a zis bondocul.
Nu mă simțeam deloc în largul meu. L-am întrebat:
— Ce fel de lucruri le spunea?
Fruntea lordului Stockwell s-a încrețit, la fel ca a fiicei lui.
— Unele lucruri sunt simple, banale. Și totuși unii oameni te pot face
să le trăiești.
A zâmbit, dar nu i se potrivea.
— E exact ca și cu Codul rutier. Nu ți se pare bun până când ajungi pe
șosea. După care ți se pare mai mult decât logic.
Îl dezamăgisem, simțeam.
Încercam să par solemn. Am spus:
— Nu l-am văzut prea mult pe tata în acea perioadă.
— Bineînțeles. Să-ți mai spun și altceva despre el. A doua oară când l-
am văzut nu era îmbrăcat decât într-un dhoti galben. Avea pieptul gol.
Pielea îi strălucea.
Am rămas tăcuți ceva vreme. Conversația s-a îndreptat spre cu totul
alte lucruri. Mi-am cerut scuze și m-am dus la baie. Am crezut că o să-mi
pierd cunoștința. Dar n-a fost decât un moment trecător de leșin. În timp
ce stăteam în încăperea aceea strâmtă și încercam să-mi revin, aș fi putut
să plâng de singurătate.
Chiar înainte să plec, lady Stella mi-a spus:
— Așteaptă-mă un minut.
A ieșit în fugă din cameră și s-a întors cu Antologia Oxford de versuri
pentru copii.
— Aruncă-ți un ochi pe astea. Vreau să știu ce părere ai.
Am încercat să obiectez; șederea mea era scurtă și era destul de dificil
să-i returnez cartea. A avut imediat replică:
— Ești foarte ocupat? N-ai putea să mi-o aduci înapoi mâine sau
poimâine?
Nu era deloc cum mă așteptasem eu. M-am simțit extrem de flatat. Era
o legătură cu trecutul, cu orașul luminilor fermecate. Am stabilit să ne
întâlnim la prânz. Avea un apartament numai al ei; mi-a dat numărul de
telefon.
0: M-am întors pe jos la hotel. Simțeam aerul rece și înecăcios. Cerul
părea foarte jos, iar puțin deasupra nivelului străzii, se vedea lumină, de
la felinare și vitrine de magazin. Orașul parcă era camuflat, nu am avut
nicio clipă senzația că sunt expus. Cerul strălucea în jurul meu. Probabil
strălucea și în Isabella, din cu totul alte motive. Era după miezul nopții.
În acel trecut de care era legată starea mea, orașul ar fi fost încremenit la
această oră; acum străzile erau pline de zumzetul mașinilor ale căror
faruri roșii păreau niște semnale de avertizare în întuneric. Nu era nicio
diferență.
Cu Antologia Oxford de versuri pentru copii în mână, care părea ciudat de
groasă și de școlărească și ca înfățișare și ca material, am intrat în tărâmul
magic al hotelului. Am făcut o baie fierbine și, sorbind din laptele cald
care mă aștepta în fiecare seară într-un termos, am început să citesc.
Citeam, după cum fusesem sfătuit, cu ochi de copil. Nu necesita cine știe
ce efort. Cine a venit? Un infanterist. Oare ce a vrut? Bere de băut. Eram
destul de moale. Foarte repede m-am întristat, într-un mod plăcut, și nu
numai din cauză că, în acest oraș zgomotos și în flăcări, pierdusem
priveliștile verzi din sate, cu călăreți și păstorițe și bâlciuri și ouă în coșuri
și drumurile pe care le făceau sătenii până la Londra, ci și din cauza
acestei imagini deslușite și precise a unei lumi. Și niciuna din acestea
două nu-mi aparținuseră: nici imaginea, cea a plăcerii, nici lumea, cea a
ordinii.
Dar când sunt curați, spălați și parfumați, Se-mbracă ca o domnișoară Și ies
să-ncingă o horă-afară.
—  Winnie the Pooh? am întrebat-o, înapoindu-i cartea. Am văzut-o de
multe ori în vitrină și am auzit multă lume pomenind de ea. Dar trebuie
să recunosc că n-am citit-o niciodată. Bănuiesc că titlul mi-a tăiat cheful.
 —  Ther Pooh, a zis Stella.
— Ther Pooh?
— Nu-nțelegi? Văd că trebuie să ți-o dau și pe-asta să-o citești.
S-a ridicat și și-a tras pătura până sub bărbie.
— Ești gata? Atunci încep.
Ceilalți membri ai delegației se întorseseră în Isabella. Eu am rămas la
Londra. Nu voi mai încerca să explic, ci doar să constat. Am rămas la
Londra opt zile, timp în care dramul de reputație pe care-l mai aveam a
fost nimicit, dar am rămas, ținut de ceea ce detectasem în atitudinea
Stellei la prima noastră întâlnire. La început crezusem că era frenezie și
într-adevăr era frenezie, de un anume fel. Era capacitatea de a se desfăta,
la fel ca aceea pe care o găsisem în Sandra, dar fără angoasele Sandrei.
Era puterea de a fi imperturbabilă. Era mai mult, mult mai mult decât
priceperea Sandrei de a construi ocazii și evenimente. Era un anume fel
de a privi orașul și totodată de a fi în el, felul în care părea că îl mânuiește
și îl împarte într-un șir de plăceri distincte, perfecte. Era un fel de a-mi
menține acea stare la care îmi era frică să renunț, știind că n-o să se mai
întoarcă niciodată. Era ca și cum ar crea acel oraș pe care îl căutasem o
dată: o împlinire neașteptată. Se poate să mă fi înșelat atitudinea și
priceperea Stellei, pe care probabil că le avea datorită clasei din care
provenea. Dar m-am lăsat înșelat de bunăvoie.
Trebuia, totuși, să plătesc pentru toate astea, în după-amiezile acelea
din apartamentul ei. Ceea ce știu despre performanțele sexuale ale
celorlalți, știu din cărțile pe care le-am citit. Din perspectiva acestor
cunoștințe ale mele, n-aș putea spune că pretențiile pe care le avea de la
mine erau excesive, dar cred că am spus suficient în această carte ca să fie
evident că dorințele mele sexuale erau mediocre și complet nestatornice.
De fapt, îmi era groază de acele după-amiezi din spatele draperiilor trase
și, în cele din urmă, din cauza lor am plecat. Totul a început la a doua
mea vizită în apartamentul ei; îmi promisese că o să-mi spună și alte
povești. Era îmbrăcată într-o cămașă sau halat în carouri roz. Am sărutat-
o ușor pe frunte. Mi-aduc aminte un miros neplăcut de ars: tocmai fusese
la coafor. Expresia feței ei nu s-a schimbat, iar eu nu eram pregătit pentru
reacția ei. M-a întrebat:
 — Mergem în pat?
M-a frapat contrastul dintre vocea ei liniștită și copilăroasă și ceea ce
îmi propunea. Dar îmi suna cunoscut; mi-am amintit.
— Vrei să-ți arăt desenele mele deocheate?
Întrebarea era la fel de abilă. Refuzul era cu neputință.
De fiecare dată făceam dragoste în același fel. Urmam tiparul din acea
după-amiază. Existau întotdeauna două părți: prima îmi era dedicată
mie, a doua era revendicată de Stella. În prima etapă, se întindea și era
pasivă. În a doua, era toată peste mine, se lăsa pe spate, sprijinindu-și
mâinile de pat sau de gleznele mele; era toată o zvârcolire, ținea ochii
închiși și avea pielea umedă. Nu scotea niciun sunet, doar o singură dată
a zis, ca pentru sine:
— Nu-i așa că trupurile sunt un lucru minunat?
Atunci nu-i împărtășeam bucuria, dar mai târziu m-au uimit precizia
și sinceritatea ei. Avea niște sâni atât de mici când se arcuia pe spate! Era
o frenezie atât de intimă, că aș fi putut să nici nu fiu acolo. Mă neliniștea
puțin. Pentru mine, această a doua parte, fără cuvinte și tară sfârșit, era
un calvar și-o tortură. Îmi fixam gândurile la cu totul alte lucruri și îmi
reușea foarte bine, atât de bine încât, o dată, am luat un album de pe
noptieră – era despre comorile din mormântul lui Tutankamon, mi se
pare – și m-am auzit spunând ceea ce aveam impresia că doar gândesc
— Deci ai și chestia asta.
Răspunsul pe care l-am primit a fost o palmă scurtă, dar totuși destul
de blândă. Am pus cartea la loc.
Așa că acum ascultam, cu inima tot mai grea, aventurile lui Pooh și
Eeyore și ale porcușorului, știind că va veni un moment când va trebui să
fac față unor lucruri mult mai serioase și mai neplăcute.
Și momentul a venit. Cearșaful zăcea pe jos, cartea era la locul ei, eu m-
am întins docil pe spate. Cartea era încă la îndemână și nu-mi doream
nimic mai mult decât să fiu lăsat să-mi continuu lectura în tăcere. Îmi
studiam sacoul. Mi-a rămas întipărit în minte și chiar și acum, de câte ori
îl văd, mă cuprinde un sentiment de iritare care se definește imediat ca
fiind cel al deposedării. Apoi s-a întâmplat inevitabilul, după cum mă
temeam. Am început să dau greș. Silueta de deasupra mea era toată o
efervescență și un patetism; îmi doream să o pot ajuta. Mai târziu, când
eșecul a fost complet, figura ei copilăroasă devenise lividă de mânie
neiertătoare și dezamăgire cruntă. A fost sfârșitul. Nicio relație, mai ales
una teatrală ca a noastră, nu își poate reveni în urma unui asemenea
insucces.
Era cu adevărat timpul să plec, să las în urmă orașul fanteziilor și
tărâmul fermecat al hotelului, care deja nu mai era fermecat. Dar a fost
drăguț din partea Stellei să-mi trimită la hotel o ediție ieftină a volumului
Casa din colțul lui Pooh.
 7

Era timpul să plec. Dar nu trebuia să mă întorc în Isabella. Și totuși nu

mi-am dat seama de asta decât prea târziu, când avionul era la doar
câteva minute de insulă și ne puneam centurile de siguranță. Oraș și
zăpadă, insulă și mare: nu o poți schimba pe una decât cu cealaltă. Așa
lucra mintea mea: plecarea înseamnă întotdeauna o destinație. Eram
calm. Era liniștea care apare în momentele de criză. Încă eram contaminat
de felul în care Stella privea experiența, hybrisul ei personal cum îl
vedeam eu, ori darul rasei sau clasei din care provenea, convingerea ei
plină de generozitate că ceea ce există va continua să fie. Împlinirea
aduce cu sine propriile-i iluzii. Sandra devenise nepăsătoare față de
belșugul după care tânjise toată viața, iar eu întorceam acum spatele fără
să clipesc unui oraș pe care, în sfârșit, reușisem să-l văd strălucind. Doar
când am ajuns la aeroport – am aterizat la timp – am devenit conștient de
calmul meu. Am început imediat să-l suspectez. Eroare! Dubii,
autoanaliză, alinare: procesul devenise continuu și m-am temut să nu mă
proiecteze înapoi, în binecunoscutele gheare ale nevrozei. În acel moment
mi se părea că e doar efectul fricii, îmi era frică și îmi dădeam seama că
temerile mele erau justificate. În doar câteva clipe lumea mea – până de
curând întreagă – a fost spulberată și liniștea mi-a dispărut.
Nici măcar atunci nu mi-am pus întrebarea dacă întoarcerea mea în
Isabella era sau nu necesară.
Nu îmi doream decât să o pot amâna, să fac un ocol, să-mi găsesc o
scăpare temporară. Să îmi pot recăpăta calmul și acea imagine deslușită a
lumii: asta era acum singura mea grijă. Toate celelalte se estompaseră:
Stella, Isabella și orice mă aștepta acolo. Eram din nou student prin oraș.
Aveam nevoie de priveliști noi, locuri neumblate, limbi necunoscute.
Nordul Spaniei sub viscol, pământul cafeniu albindu-se, lumina
devenind deodată cenușie; Provence într-o dimineață însorită, toată o
ceață și-un verde și-un galben, ceașca de cafea din vagonul de dormit,
proptită cu o lingură de metal.
Vizitați-ne: cuvântul din reclamele din aeroport mi-a răsunat în urechi.
Nu era chiar ușor în aceste condiții. Cu toate astea, euforia mea a învins
întotdeauna reproșurile și a surmontat toate obstacolele. Așa că, doar
câteva ore mai târziu, mergeam ca într-un vis, pe străzile unui oraș pe
care credeam că nu-l cunosc, dar în care descopeream, totuși, repere
familiare, locuri pe care mi le aminteam pe jumătate: așa încât acea
realitate părea deformată, sunetele amuțiseră într-un mod bizar, iar eu
aveam senzația că urmăresc sau execut anumite acțiuni pentru a doua, a
treia, a patra oară. Am băut același alcool pe care îl încercasem prima
dată acum doisprezece ani, am gustat aceleași mâncăruri condimentate și
mi-au căzut la fel de greu la stomac. Am văzut niște rumeguș pe un
parchet al cărui model îmi părea cunoscut, m-a orbit lumina fluorescentă
a unui neon dintr-un colț de cameră, am distins o figură, am auzit
frânturi de conversație într-o limbă pe care nu am înțeles-o decât parțial:
eram complet bulversat. Pentru a doua oară în aceeași zi, am urlat la
funcționarii din aeroport. Dar nu mai erau avioane spre Isabella pentru
acea zi. Mâine, în schimb, cu toată plăcerea: mi-au lipit un cartonaș nou
pe bilet. Mă așteptau șaisprezece ore de stat în aeroport.
Am intrat în librării și m-am uitat prin edițiile exorbitante și greu de
mânuit ale clasicilor țării, până când vânzătorii au început să se
impacienteze. Pe urmă s-au închis și magazinele, iar străzile nu aveau ce
să-mi ofere. Am pierdut vremea pe lângă hotel, prin hol, în cameră.
Deasupra clopoțelului pentru room-service era o poză cu o cameristă care
se zgâia placid și un steward subțirel care alerga cu sârg, cu tava ridicată
pe-o mână și coada fracului în vânt. Perspectiva plăcerii! Am sunat și am
comandat gustări de care nu voiam să mă ating și băuturi pe care nu
eram în stare să le termin. Am epuizat serviciile oferite de hotel. Am
făcut o baie și m-am băgat în pat. După ceva timp, m-am dat jos din pat.
Era de-abia ora nouă. M-am îmbrăcat cu greu și m-am aventurat pe
străzi.
Am comandat diverse băuturi barmanilor osteniți și fără chef din
baruri de cărămidă și fiecare pahar pe care îl beam îmi cădea și mai greu.
O intersecție, o clădire, o șosea în pantă, o curbă: o zonă pe care mi-o
aminteam. O femeie care mergea încet în fața mea a intrat într-o cafenea.
Memoria a tresărit. Am urmat-o până la ușa turnantă. Am intrat. Nu
eram doar îngrețoșat de atâtea băuturi, eram epuizat, așa că era ultimul
loc unde m-aș fi dus. Dar stomacul meu a cedat în fața unei mai vechi
tresăriri. Simțeam că parcă fusesem condus spre acest loc: lumina,
scaunele și mesele joase, paharele fine umplute pe jumătate, bărbații
singuri, tineri și bine făcuți, îmbrăcați în sacouri la două rânduri și
femeile machiate conștiincios, câte două sau câte trei la masă, atât de
nepăsătoare, ascunzând atâta pricepere, atâta energie!
M-am dus întotdeauna în asemenea locuri ca să le privesc figurile.
Trupurile nu mă interesează, fiecare seamănă prea mult cu celălalt. Îmi e
suficient să le privesc, ceea ce urmează după e doar perversiune sau, mai
ciudat, o datorie. Am ales o figură proaspătă, atractivă, inteligentă și
curios de subțire și prelungă pentru locurile astea, cu atât mai mult cu cât
de față era atașat un corp la fel de dolofan ca oricare de pe-aici. Era
amabilă și blândă, așa cum sunt toate femeile de felul ăsta, iar cât am
mers pe jos spre hotel, a pălăvrăgit tot timpul despre una și alta, că cine
ne-ar fi văzut ar fi zis că suntem prieteni de când lumea. Buna ei
dispoziție nu mi s-a părut deplasată nici când am ajuns la hotel.
Recepționera subțirică și mai în vârstă, deși părea destul de înțepată și de
necomunicativă în șortul ei scrobit, a întâmpinat-o pe însoțitoarea mea cu
un entuziasm debordant. I-a spus că e o plăcere să o revadă și că arăta
superb; se simțea mai bine? I-a răspuns că da. În timp ce studia cu atenție
registrul în care semnasem, recepționera i-a zis că nu o miră și i-a
reproșat în glumă că fusese atât de supărată, după care i-a spus că în
orice situație e mai bine să lăsăm lucrurile în voia Domnului. Și așa am
luat-o în sus pe scările întunecoase și acoperite cu pluș. Nu mi-a adresat
niciun cuvânt, căci aceste doamne de la hotel aveau întotdeauna grijă să
nu îi bage în seamă pe clienții clienților lor. Însoțitoarea mea era toată un
zâmbet și, apreciind îngrijorarea mea tăcută față de discuția lor despre
problemele ei de sănătate, mi-a explicat că ținuse cură de slăbire.
Schimonosindu-se și depărtându-și mâinile de corp ca să-mi dovedească,
mi-a spus că fusese foarte grasă, ba nu, enormă.
Camera cu draperii trase era destul de primitoare, iar lămpile cu
abajur roșu de lângă pat îi dădeau un aer intim. Dar în același timp
semăna într-un fel cu o cameră de spital, din cauza chiuvetei lucioase și
albe, cu două prosoape la fel de albe care atârnau deasupra și un alt teanc
de prosoape împăturite cu grijă și așezate lângă pat. I-am dat suma de
bani pe care o stabiliserăm mai în glumă, mai în serios, la restaurant. M-a
mângâiat pe obraz și mi-a spus că nu-i place să ia banii înainte – e o
chestie pe care o fac doar fetele astea noi și lacome –, dar avusese câteva
experiențe neplăcute. Grația cu care inventa scuze mi s-a părut
încântătoare. A ieșit din cameră, probabil să-i dea o parte din sumă
recepționerei; am auzit discuții aprinse de jos. S-a întors într-un minut,
gâfâind, și și-a cerut scuze, așa cum îi ceri unui copil, că a lipsit atât de
mult. Mă dezbrăcasem deja și mă întinsesem în pat. Eram mai epuizat ca
oricând, îmi dispăruse orice urmă de satisfacție pe care o simțisem când
am intrat în camera cea primitoare, iar zelul cu care tânăra femeie încerca
să mă mulțumească – îmi dădeam acum seama că e tânără – îmi părea
undeva departe, întrucâtva înduioșător, întrucâtva absurd.
Așa cum stătea, fără hainele pe care și le agățase cu grijă pe spătarul
scaunului, mi s-a părut deodată mai mare decât crezusem eu. Depășise
cu mult standardele generoase ale țării. Avea niște brațe lungi și
dolofane. Sânii îi erau prinși într-un sutien care îi ridica și aproape îi
strivea de piept, dar chiar și așa păreau mari și plini. Deodată, cu un
suspin care s-a transformat în chicotit, le-a dat drumul din strânsoare. S-
au revărsat grei în jos. Erau enormi, erau grotești, ca niște saci goi și
hrăpăreți, care păreau să capete formă și substanță doar spre vârfuri. Pe
urmă s-a dezbrăcat de tot. Carnea s-a revărsat nevolnică în jurul ei, în
falduri cutate și încrețite. Sub acei sâni, ca niște carcase flasce care îi
atârnau până la talie, i se prăvălea o burtă buhăită; carnea îi curgea în
crețuri lichide până spre pulpele care îi tremurau ca un aluat crescut. Era
o apariție înfricoșătoare și tragică, ieșită din infern, cu o figură
zâmbitoare de copil, cu fața trasă și lihnită a celor care țin cure de slăbire.
Chinuită de propria-i carne, îmi oferea știința cărnii. Grasă, grasă, îmi
repeta zâmbitoare și tragică, iar politețea și mila răspundeau în locul
meu: Nu, nu. Știam că nu aveam să o ating niciodată și îmi era groază să
fiu atins. Și totuși nu m-am clintit. Carne, carne, îmi stăruia în minte: cum
puteam s-o resping? Cum puteam să o judec? S-a ridicat și s-a așezat pe
pat, cu carnea prăvălită fluid în lateral și sânii atingându-i ceea ce treceau
drept coapse. Am închis ochii și am așteptat.
Nu a urmat îmbrățișarea umedă și sufocantă pe care mi-o imaginam, ci
doar un susur de cuvinte blânzi, o răsuflare caldă și o mângâiere – să fi
fost acei sâni? – pe sfârcuri, apoi o atingere ușoară, cu unghiile probabil.
N-am atins-o, mâinile îmi erau țintuite de pat. Și totuși judecata începea
să dispară, mă încercau tot soiul de senzații. Unghiile, limba, răsuflarea și
buzele erau instrumentele cu care examina acest trup imaterial. Două
linii pe care le-a tras de-a lungul pieptului, o atingere scurtă cu limba
deasupra stomacului și mușchii mei crispați au tresărit, s-au contractat, s-
au lichefiat. A continuat să mă atingă; nu mai era nevoie de un efort de
concentrare, nu mai trebuia să mă izolez de lumea creată în jurul meu, de
suspinele și sunetele lichide. Judecata a dispărut, nu mai simțeam decât o
senzație dureroasă. Carne, carne! Și totuși, nu-mi mai dădeam seama de
ea decât vag. M-a întors pe burtă. A continuat să mă examineze, cu
aceleași instrumente. Am încetat să mai exist, iar ceea ce mai rămăsese
din mine fusese redus la o singură celulă perceptivă, indiferentă la durere
sau plăcere; era o percepție neutră, din ce în ce mai acută și care își
legitima existența doar datorită acelei examinări a trupului care,
stingându-se, trebuia întreținută, pentru că era singura dovadă că sunt
viu: o acuitate care reacționa doar la trecerea timpului, care era singurul
univers care ne mai înconjura. A fost un moment care s-a prelungit iar și
iar. Nu e nicio îndoială, a fost un moment care, atunci când a luat sfârșit
fără să se împlinească și când percepția a început din nou să se lărgească,
s-a conturat ca un moment prelungit de oroare. A fost o clipă pe care încă
o port cu mine. Chiar și după acești trei ani, o pot retrăi cu exactitate: acel
moment de atemporalitate, oroare, alinare. Codul rutier! Să înveți despre
carne dintr-o carne vlăguită și hidoasă și, prin carne, să te ridici deasupra
ei!
Dar, într-un fel monstruos, ea era pe culmile disperării! Zâmbetul ei
isteric fusese înlocuit de lacrimi și își reproșa ei însăși ratarea mea. Am
încercat să o liniștesc – în acel moment eram sincer. Grasă, grasă, repeta
zguduindu-se de plâns, săltându-și burta și sânii. Iar eu i-am răspuns:
Nu, nu e adevărat. A început să zâmbească din nou, și-a clătit gura, s-a
machiat, și-a aranjat părul. Am vorbit, puțin stricat, în limba ei. A înțeles
greșit ceva ce spusesem eu și mi-a zis, ca și cum mi-ar fi răspuns la
întrebare:
 — În acele momente nu deschid niciodată ochii. Nu gândesc niciodată.
Am fost prea mișcat să mai rostesc ceva. Am privit-o urnindu-și trupul
ca să se întoarcă la cafenea, fără să fie disprețuită, fără să o judece nimeni:
era tot ce-i puteam oferi. Am condus-o până la ușa turnantă. Trecuse mai
puțin de-o oră.
În noaptea aceea la hotel, m-am trezit cu o senzație acută de greață. Nu
mi-a trecut nici când am intrat în baie: toată băutura și mâncarea
nedigerată din ziua precedentă. Stomacul meu se revolta, mă durea
fiecare fibră. Deasupra soneriei pentru room-service, camerista se holba
încă și chelnerul alerga la fel de zelos. Era de-abia trei; hotelul părea
încremenit. Am început să aștept dimineața. Nu dormisem bine. Într-un
vis care se tot repeta, mă găseam stând pe spate pe vreo stradă sau în
vreun tunel din Londra, prin care treceau de pe o șină pe alta trenuri
roșii. Și dincolo de trenuri îi vedeam pe Sally, pe Sandra, pe lordul
Stockwell, care păreau nerăbdători să vină spre mine, dar eu nu puteam
să fac niciun pas către ei. În timp ce dormeam și mă trezeam, așteptând
lumina să se reverse peste orașul de vis, știutul și neștiutul, amintirile și
visul curgeau împreună. Când a apărut în sfârșit lumina, m-am simțit
slăbit și bolnav. Escala se terminase. Trebuia să mă ridic și să mă
pregătesc de o nouă plecare.
 8

Nu s-a făcut mare vâlvă la sosirea mea. Nu mă aștepta nimeni. Escala

prelungită dăduse naștere unor zvonuri cum că aș fi dispărut sau aș fi
fugit. Așa că m-am urcat în taxi și m-am dus spre casa romană ca
persoană privată. Aveam nevoie să dorm. Drumul cu mașina a fost foarte
scurt; mai târziu s-a spus, și pe bună dreptate, că mă întorsesem pe furiș.
Mă uimea cu adevărat că, în această insulă în care aveam nevoie de
drame și spectacole publice care să mă susțină, acum prețuiam
intimitatea. Câtva timp am cochetat cu ideea imposibilă de a-mi prelungi
această intimitate dându-mi demisia și retrăgându-mă în tăcere. Ceea ce,
bineînțeles, era imposibil într-un sistem politic ca al nostru.
Nu mi s-a îngăduit să rămân mult timp o persoană privată. Vestea
întoarcerii mele s-a răspândit imediat. În dimineața următoare, în fața
porții era deja un ofițer de poliție. Aveam nevoie de protecție. Escala mea
zădărnicise eforturile unui grup de demonstranți care veniseră să mă
întâmpine la aeroport; oprobriul public sporea. Am aflat că la această
demonstrație de la aeroport mi s-ar fi dat dreptul să fac o declarație și să
răspund la întrebări; ar fi făcut parte din spectacol. Doar că la întâlnirea
pe care au stabilit-o în grabă nu am fost lăsat să vorbesc. De fapt, nici nu
am fost invitat.
La această întrunire mi s-au adus acuzații contradictorii, dar
satisfăcătoare. Viața mea personală – faptul că făceam bani sistematic,
exclusivitatea etnică din Crippleville, căsătoria mea cu Sandra, relația cu
Wendy, aventura cu Sally – toate astea au fost folosite la conturarea
imaginii mele de impostor public. Îi trădasem în problema naționalizării;
era atitudinea mea de playboy față de suferințele oamenilor. În același
timp, fermitatea cu care susținusem cauza naționalizării, de pe urma
căreia beneficiau cu precădere asiaticii, fusese doar o încercare de a crea
scindări și tensiuni rasiale, care să-mi consolideze astfel poziția și
puterea. Atitudinea mea față de suferință a fost întotdeauna echivocă. Mă
alăturasem mișcării, ajutasem la crearea ei, doar ca să distrug mai apoi tot
ceea ce însemna ea. Încercasem chiar să dobândesc controlul asupra
poliției și le sugerasem în secret că ar trebui să rămână sub comanda
britanică. Erau acuzații grave, după cum am spus. În acea isterie a
întrunirilor publice, trebuie să le fi părut copleșitoare. Nu puteam
răspunde satisfăcător și limpede unor astfel de acuzații care conțineau
atât de multe adevăruri, și mai ales de pe această poziție instabilă. Li se
putea răspunde doar printr-o provocare, de pe poziția celui puternic.
Dar răspunsurile mele nu interesau pe nimeni, într-o singură lună îmi
abandonasem puterea, într-o singură lună fusesem discreditat. Ziarele
erau libere, dar niciunul nu mi-a luat partea. Nu mi-a fost impusă nicio
restricție, dar nu mai venea nimeni în casa romană, iar eu nu am părăsit-o
niciodată. Creaserăm o dramă, o conștientizare a puterii și
vulnerabilității, statorniciserăm dorința de a nu răni. Mama a venit să mă
vadă, la fel cum au venit și surorile mele, cu copiii lor. Ne-am hârjonit în
piscină. Era ciudată această intimitate care mi se îngăduia, tocmai mie,
ale cărui delicte umpluseră pagini întregi de ziar. Le citeam în fiecare
dimineață, ca orice alt cetățean. Foarte repede am încetat să mai
reacționez în vreun fel când îmi zăream numele; nu mai reprezenta ceva
care să aibă legătură cu mine. Am urmărit întâmplările fericite prin care
treceau ceilalți. Am citit anunțul despre logodna lui Wendy în Canada cu
un bărbat cu nume franțuzesc. O fotografie, cu o inscripție dulceagă. Cei
cu vederi de mijloc, supraviețuitorii!
I-am scris lui Browne. Nu mi-a răspuns, iar acum, citind ziarele, mi-am
dat seama că nu acordasem destulă atenție tăcerii lui. Nu fusese la acea
întrunire publică în care mi se pronunțase condamnarea. Am aflat la
puțin timp după aceea că nu fusese chemat și mi s-a sugerat delicat că
fuseserăm prea apropiați. Mi-am dat seama atunci că reîntoarcerea mea
în Isabella nu fusese numai un gest inutil, ci unul mai iresponsabil decât
însăși plecarea mea.
Văzusem deja că Browne, liderul negru al poporului, era incapabil să
se smulgă din acea soartă sterilă, din competiția cu toți acei oameni fără
față pe care îi creaserăm. Chiar dacă eu mă întorceam sau nu, acea luptă
avea să continue și încă la același nivel. În interiorul mișcării noastre,
puterea avea să fie redefinită și adevărații ei posesori aveau să iasă la
iveală. Eu nu mai aveam niciun loc în toată povestea asta, în ciuda
spațiului pe care îl ocupam în ziare. Dar întorcându-mă, punându-mă în
mijlocul evenimentelor, continuând să fiu dandy, rămânând asiaticul cel
pitoresc, i-am dat acestei lupte o anumită direcție. Prezența mea a făcut-o
mai plauzibilă, a făcut-o mai mult decât un conflict al personalităților. A
dictat termenii în care avea să fie purtată această luptă, care pentru mine
era irelevantă, le-a sugerat acelor oameni fără față modul în care, creând
dezordine, își pot demonstra puterea. Iar presa străină, arătându-și
mereu compasiunea formală față de proclamarea suferinței, îi aproba! Ce
puteam să fac? îl aveam pe ofițerul de poliție în fața porții. Am rămas în
casa romană.
Sunt într-o mare măsură responsabil pentru calamitatea care a urmat –
nu există alt cuvânt care să descrie conflictul rasial deschis dintr-un
teritoriu mic ca al nostru. Am devenit responsabil din momentul
întoarcerii mele în acea insulă a sclavilor, în acea dimineață încremenită,
și a continuat până în clipa reîntoarcerii mele finale. Să nu credeți – doar
pentru că este mai ușor și, într-un anumit fel, mai satisfăcător, să-ți asumi
vinovăția decât să faci ceva – că încerc pur și simplu să iau toată vina
asupra mea. Acei oameni fără față, care într-o asemenea dezordine ajung
în vârf și cunosc gloria trecătoare, acei oameni nu sunt niciodată vinovați.
Ei se joacă cu suferința incurabilă din chiar interiorul ei. Sunt creați de
această suferință și fac parte din ea. Și același lucru va fi valabil și pentru
succesorii lor. Să nu credeți, de asemenea, că vorbesc de pe poziția celui
care se află în siguranță, cel puțin din punct de vedere fizic, de pe poziția
omului care și-a găsit refugiul la sute de kilometri depărtare, într-un
hotel de periferie, și care ia în fiecare seară masa sub portretele unui
bărbat și al unei femei care aici sunt priviți drept protectorii noștri. Lipsa
mea de acțiune și necugetarea mea erau la fel de grave ca și cruzimea.
Doar că eu nu am fost decât spectator al acestei cruzimi. Eram
neputincios și, cu toate astea, n-aș putea spune că în acel moment mă
simțeam vinovat. Am continuat să trăiesc, am trecut peste zilele care au
urmat. Casa romană a continuat să funcționeze la fel ca înainte. Apa din
piscină era schimbată cu aceeași regularitate, trecea fără nicio întrerupere
prin filtru. Dacă mașinăria aia s-ar fi oprit mai mult de treizeci și șase de
ore, piscina cea albastră, pe fundul căreia se jucau lumini diafane și
tremurătoare, ar fi devenit la fel de nemișcată, de mâloasă și opacă din
cauza vegetației, ca o baltă oarecare din junglă. Așa că artezienele au
continuat să stropească vesele în jur, iar eu îmi luam în fiecare dimineață
micul dejun lângă ele – avocado, banane fripte, ciocolată caldă cu aromă
de scorțișoară, pe o față de masă abia călcată, cu șervețele albe și o vază
cu flori proaspete – și citeam ziarele.
Când au început violențele organizate, când oameni turbați de mânie
și frică și revoltă, care considerau că i-am trădat, dar care, în același timp,
își dădeau seama că nu au altul căruia să-i ceară ajutorul, când acești
oameni, sfidând străzile orașului, veneau la casa romană și-mi povesteau
despre nenorocirile asiaticilor, despre femei și copii agresați, despre
înjunghieri și familii arse de vii în casele lor de lemn, eu închideam ochii
și mă gândeam la călăreții care se îndreaptă spre capătul lumii. Văzusem
o dată o poză într-o carte despre lagărele de război din Japonia: un
australian legat la ochi, în genunchi, departe de casă, pregătindu-se să i
se taie capul. Mi s-a părut eroic acel personaj, în panica ce mă cuprinsese
la vederea fotografiei: eroic și foarte enigmatic, și, prin această taină pe
care o păstra, ridiculiza batjocura călăilor săi.
Acum le ceream oamenilor să mă scutească de detalii. Le ofeream
alinarea pe care mi-o ofeream mie însumi. Le spuneam:
— Gândiți-vă la toate astea ca și cum le-ați citi într-o carte, într-un ziar.
Nu-mi dați nume. Nu-mi spuneți cum au murit. Spuneți: „Au avut loc
incidente de stradă”. Spuneți: „Au existat pierderi de vieți omenești”.
Un bărbat a adus cu el o piatră pătată cu sânge închegat și câteva fire
de păr, probabil ale unui copil. Ce puteam face cu această probă pe care
mi-o adusese, singurul lui martor? Am încercat să-l fac părtaș al
imaginației mele, să-l iau cu mine spre capătul lumii. Durerea l-a făcut,
cum îi făcuse și pe ceilalți, receptiv. Era noapte. L-am dus în grădina casei
romane și l-am pus să arunce piatra. A fost bucuros să se supună.
Legătura dintre noi însemna mai mult decât o legătură stabilită prin
cuvinte. Alinarea pe care i-o ofeream era aceeași pe care mi-o ofeream și
mie, ca să distrug imaginile cărnii vulnerabile. Era o cruzime sau o
fraudă? Darul alinării pe care l-am descoperit în mine în acele clipe, acea
abilitate de a împărtăși lumii viziunile mele, cu toate acestea știu că aș fi
putut face adevărate miracole chiar și acum, când era târziu. Dar pentru
asta ar fi fost necesar să îi asigur de iminența ordinii, or eu nu-i puteam
face să creadă în asta. Acțiunea și împlinirea de sine erau necesare
completării acestei viziuni pe care le-o ofeream, tară ele însă, darul meu
era inutil, distructiv. Așa că am abandonat acest dar, chiar în momentul
în care l-am descoperit. Devenisem lider prea târziu.
N-am fost surprins să aflu că tocmai acel om, căruia nici măcar nu i-am
putut zări figura în grădina întunecată, s-a întors la mine două săptămâni
mai târziu când a auzit că acceptasem din nou, din partea noilor noștri
conducători, oferta unei călătorii gratuite și în siguranță la Londra, cu
avionul, cu treizeci de kilograme de bagaj și cincizeci de mii de dolari. O
mică parte din averea mea. Devenisem iresponsabil chiar și față de mine:
nu-mi luasem măsurile de precauție necesare. Erau oameni simpli,
înspăimântați. Sunt sigur că nu au vrut să-mi facă rău. În situația în care
se aflau, nu mai aveau încredere nici în ei înșiși, și mi-au oferit exact ceea
ce sperau că vor primi la rândul lor când va veni timpul. Poate că atunci
am fost un trădător. Dar nu în felul în care se credea. Așa ceva nu se
putea explica unui reporter, asta în cazul în care ar mai fi fost vreunul
interesat să-mi ia un interviu. Iar faptul că am consimțit să joc un rol ce-
mi fusese din nou atribuit nu trebuie să mire pe nimeni.
 9

Când am început această carte, mă gândeam că va trebui să muncesc la

ea vreo trei sau patru săptămâni. Amintirile despre fluența cu care
vorbisem în cabinet despre The Socialist erau încă proaspete, iar ca să
scriu propunerea mea de cinci mii de cuvinte despre reorganizarea
poliției, un document deloc neglijabil, avusesem nevoie de o singură
seară de efort susținut. După optsprezece luni în această ordine
anesteziantă a vieții din hotel, disperarea și pustietatea din sufletul meu
se stinseseră de la sine. Încercând un delicios sentiment de anxietate și
senzația că am din nou un rost, i-am convins pe cei de la hotel să-mi dea
o masă de scris, pe care am așezat-o lângă fereastră, și m-am apucat de
lucru.
Era imediat după micul dejun. Camerista irlandeză, amabilă și între
două vârste, terminase devreme cu curățenia și urma să-mi aducă
cafeaua pe la unsprezece. Mă simțeam proaspăt, iar brațele îmi erau
încordate și-mi tremurau de nerăbdare. Cafeaua a venit la ora stabilită.
Avântul meu se transformase deja într-un fel de oboseală agasantă: nu
scrisesem nimic. Tapetul era colorat în gri, negru și roșu și avea un fel de
model cu mașini de epocă, draperia din rips roșu cădea grea pe lângă
masă, avea pete maro în locurile de unde o manevrau și avea faldurile
decolorate acolo unde bătea soarele. Fereastra, cu un cadru modern de
metal, era joasă și dădea înspre micuța peluză din fața hotelului, care era
străjuită la capete de un zid de cărămidă de un roșu spălăcit. Dincolo de
el, erau alte construcții de cărămidă stacojie: depozite, garaje, case, numai
o mică parte din oraș. Mă simțeam copleșit, atât de lipsa de formă și
concretețe a experiențelor mele și de irelevanța lor pentru acest decor în
care îmi propusesem să le istorisesc, cât și de decorul însuși, starea mea
fizică, orașul acesta, încăperea aceasta, cu această vedere, cu această
lumină fără strălucire. Doar spre după-amiază, când înflăcărarea se
stinsese cu totul, lumina dispăruse și draperiile urmau să fie trase, iar
capul, ochii și stomacul îmi erau toate cuprinse greață și amorțeală, doar
atunci mi-a apărut acea amintire care, chinuindu-se să răzbească la
suprafață întreaga zi, mi-a lăsat prima pagină a caietului complet goală,
cu excepția locului unde notasem data: era amintirea primei mele ninsori
și amintirea, pe care am analizat-o circumspect, a orașului luminilor
fermecate.
Trecuseră paisprezece luni de când, într-o cameră supraîncălzită cu un
calorifer electric, am recreat drumul pe scările întunecoase care mă
duceau în mansarda domnului Shylock, de unde privisem printre fulgi
de zăpadă acoperișurile albite din Kensington. Prin această recreare,
episodul devenise ancorat în timp și ușor de manevrat; îi dădusem un loc
și nu avea să mă mai tulbure. Acesta devenise țelul meu: ca din acest
decor concret, prezența mea în acest oraș, pe care îl cunoscusem ca
student, politician, iar acum ca imigrant refugiat, să impună ordine în
propria mea istorie și să îndepărteze neliniștea pe care o relatare
cronologică ar fi putut să mi-o creeze.
Când eram la început în Isabella, vorbisem la fel demult ca oricare
dintre noi despre cultură și despre necesitatea unei literaturi naționale.
Dar, ca să fiu sincer, nu aveam prea multă considerație pentru scriitori ca
oameni, oricât demult mi-ar fi plăcut cărțile lor. Îi priveam ca fiind niște
ființe incomplete, pentru care scrisul era un substitut pentru ceea ce
atunci îmi plăcea să numesc viață. Când m-am hotărât să scriu această
carte, imaginându-mi că nu va dura mai mult de trei-patru săptămâni,
speranțele mele legate de ea erau cu totul altele. Știam că recompensa
financiară de la sfârșit avea să fie mică. Și totuși mă gândeam că aveam
destule șanse ca, publicând-o, să-mi fac rost de tot felul de colaborări
neregulate și, în felul lor, destul de plăcute: cronici și articole despre
problemele coloniale sau ale „Lumii a Treia”, poate ceva telefoane de la
sediul BBC, ca să pregătesc discursuri sau, ocazional, să particip la
discuțiile și tachinările inofensive de la radio și, tot ce se poate, după
vreun an de muncă în anonimat, să găsesc o portiță de intrare în
televiziune: expertul colonial, care nu-și divulga gândurile și părăsea
calm hotelul suburban, doar ca să se întoarcă mai târziu, într-un taxi pe
care îl plătiseră alții, și să-și dea seama că tocmai el este motivul pentru
care îl cuprinde o groază pe care bineînțeles că nu va recunoaște că există.
Această ultimă parte era, recunosc, un vis cu ochii deschiși pe care îl
aveam în mod repetat. La hotel nu mă cunoștea nimeni. Mă prezentasem
în chip necugetat drept om de afaceri, iar acum inactivitatea mea,
prelungindu-se mai mult de optsprezece luni, începuse să stârnească
suspiciuni.
Jjp Nu mi-a trecut niciodată prin cap că această carte ar putea deveni
un scop în sine, că relatarea unei vieți s-ar putea preschimba într-o
continuare a acelei vieți. Nu mi-am imaginat niciodată că aș putea ajunge
să-mi placă ordinea și constrângerile vieții la hotel, aceleași lucruri care
înainte mă aduseseră în pragul disperării, și că acel contrast dintre
încăperea în care stăteam și care nu se schimba niciodată, și evoluția lentă
a ceea ce cream în acea cameră ar putea să îmi provoace o asemenea
satisfacție. Ordine, succesiune, regularitate: sunt toate acolo ori de câte
ori contorul electric scoate acel sunet metalic care îmi spune că a primit
încă un șiling. În paisprezece luni, contorul mi-a înghițit sute de șilingi,
răspunzându-mi câteodată cu un clinchet gol, alteori cu un sunet
înfundat. Am văzut cum arată peluza în toate anotimpurile și cel mai
mult îmi place iarna, când colocatarele noastre între două vârste, oi
deghizate în mielușele, după cum spune barmanul nostru, nu mai ies să
se bronzeze, iar bărbații fără casă și fără treburi nu mai năvălesc la sfârșit
de săptămână, îmbrăcați în haine sport și sporovăind cu veselie.
Știu fiecare dungă de pe tapetul de lângă masa mea de scris. Nu dă
semne că s-ar deteriora, și totuși se zvonește că vor să redecoreze
camerele. Când am primit prima dată masa, mi s-a părut prea tare și prea
îngustă. Suprafața înnegrită era pătată și zgâriată, iar crestăturile erau
pline de praf și pietricele, sertarul nu se deschidea și picioarele mesei
fuseseră scurtate. Nu făcea parte din mobila standard de hotel. Fusese
adusă special; era doar o vechitură care nu aparținea nimănui și fără
vreun scop anume. Acum mi se pare curată și reînvestită cu sens, îmi e
familiară și confortabilă și chiar și zgârieturile strălucesc într-un anume
fel. Acesta este darul observării exhaustive pe care l-am dobândit o dată
cu scrierea acestei cărți, o ordine, din care fac parte, care răspunde unei
altei ordini, pe care am creat-o. Iar o dată cu acest dar, a apărut și un
altul, la care nu m-aș fi așteptat niciodată: acela de a mă bucura constant
și în tăcere de trecerea timpului.
M-am integrat perfect în viața de la hotel, lucru care fusese remarcat.
Suspiciunile au dispărut, neavând din ce să se hrănească, pentru că am
învățat să-mi umplu zilele. Iau micul dejun. Lucrez în cameră. Mă duc să
iau prânzul la barul din apropiere. Tovarășii de bere nu se schimbă
niciodată. Cine a venit? Un infanterist. Câteodată, mă duc după-amiezile la
un restaurant unde mirosul și vaporii de ulei încins atârnă ca o ceață în
aerul închis, iar dincolo de geamul aburit se văd camioane, autobuze și
mașini trecând fără întrerupere într-un nor albăstrui de fum. Îmi cumpăr
un ceai și-mi citesc ziarul. Duminica ne adunăm cu toții în hol la ceai și
pe atunci exista acest obicei să fim serviți de femei. Cei mai în vârstă joacă
cărți, noi restul ne ocupăm timpul cu diverse ziare. Apoi îi citesc în palmă
– complet inexpresivă, de altfel – unei femei din clasa de mijloc, dar
drăguță, care fusese în India până în 1947. Acum, după ce fusese în Kenia
și Rhodesia de nord, după ce îi murise soțul și familia se risipise care-
încotro, abandonase complet Imperiul. Ca și mine. De obicei, înainte de
cină cobor la bar să beau câte ceva și să mă uit la televizor. E un bar
privat, în care sunt expuse respectuos tot felul de vederi și suveniruri de
la oaspeții care au plecat în străinătate. Am locul meu în sala de mese. E
ascuns în spatele unui stâlp dreptunghiular, împodobit cu lemn de brad
lăcuit. E o masă la fel de lată cât masa mea de scris și îmi garantează o
anume intimitate. Îmi mai dă și prilejul să privesc, fără să supăr pe
nimeni, mâinile unui bărbat căruia îi spun Rămășiță.
Rămășiță are și el masa după un stâlp. Nu văd din el decât mâinile.
Sunt mâini lungi, mature, îngrijite și singura lor preocupare pare să fie să
transforme farfuria cu carne și legume într-o farfurie plină de resturi și
rămășițe acceptabile. În timp ce în alte farfurii se dezlănțuie simultan
haosul, în timp ce carnea e sfârtecată și ciopârțită, iar legumele sunt
terciuite și întinse într-o mâzgă de sos, în timp ce cuțitele și furculițele
pregătesc fără astâmpăr noi îmbucături din această amestecătură și
investighează haosul pe care l-au creat, tăind și înfigându-se și iar
mozolind, în tot acest timp, cele două mâini conturează meticulos și
științific rămășițele, mențin ordinea, separă ceea ce va fi în cele din urmă
îngurgitat de ceea ce va fi aruncat. Resturile care urmează să fie aruncate
sunt ridicate și depuse cu grijă într-o anumită parte a farfuriei, una care
devine din ce în ce mai mare și rezervată întotdeauna pentru rămășițe.
Doar când separarea este completă – celelalte farfurii sunt deja
abandonate până atunci – începe să mănânce. Nu durează decât câteva
clipe și farfuria este gata să fie luată împreună cu celelalte. Chelnerița
trece printre mese. Nemișcate, disprețuitoare, cele două mâini țin întins
produsul acelei munci minuțioase: o farfurie plină de rămășițe ordonate.
Am senzația că am fost martorul unui soi de ritual pre-creștin. Căci asta
nu e tot. După farfuria cu resturi urmează sacrificarea brânzeturilor.
Mâna stângă și mare se arcuiește deasupra calupului de brânză Cheddar,
degetul mare și mijlociul își găsesc un punct de susținere și presează
ușor, iar mâna dreaptă apasă în jos cuțitul curbat, cu doi dinți. Dar în
ultimul moment, mâinile se prefac că brânza ar fi vie și ar încerca să
scape. Calupul alunecă pe locul de sacrificiu care acum este unsuros; are
loc o luptă, degetul mare și mijlociul își slăbesc strânsoarea, doar ca să
apuce și mai ferm și lama cuțitului cade imediat, ca o ghilotină, tăind
neșovăielnic și cu precizie până când brânza se transformă în bucățele
minuscule, neclintite. Aproape că mă aștept să văd sânge.
Și așa trece timpul. Mai sunt și incidente ocazionale. Cineva are
probleme cu un comesean surd care scrijelește și lovește farfuria cu
furculița; spre deosebire de Rămășiță, lui îi place să dea înapoi o farfurie
complet goală. Se mai îmbată barmanul, chelnerița pleacă în trombă după
o ceartă. Uneori trebuie să îndur câte o săptămână dificilă când camera
dublă de lângă a mea e ocupată de angajații unei fabrici din apropiere
care, cred, transformă neîncetat porumb american în glucoză. Atunci sunt
nevoit să ascult un șir neîntrerupt de flecăreli grosiere, înainte de bar,
după bar, întotdeauna insipide, întotdeauna lipsite de gust și întotdeauna
punctate de râsetele egale, fără haz și în patru timpi pe care le detest.
Acești oameni însă vin și pleacă mereu și sunt repede uitați; nu fac
parte din viața noastră de la hotel. Când am venit prima dată aici,
priveam această viață ca fiind una a celor schilodiți. Dar noi, cei care
trăim aici, nu suntem nici schilodiți, nici prea bătrâni. Trei sferturi dintre
bărbații din hotel sunt de vârsta mea și au slujbe respectabile la care se
duc în fiecare dimineață cu mașinile lor personale. Suntem doar niște
oameni care, dintr-un motiv sau altul, au renunțat la țările lor, la orașul în
care se găsesc acum, la familiile lor. Am renunțat să ne atașăm de oameni
și să ne responsabilizăm inutil. Ne-am simplificat viețile. Nu pot să cred
că stabilimentul nostru este unic. Este reconfortant să mă gândesc că doar
în acest oraș mai sunt probabil sute și sute de alții ca noi.
Trăim și noi propriile noastre întâmplări. Și mai avem și propriile
noastre evenimente. Cel mai important este, desigur, Crăciunul. Este
momentul care face diferența între cei cu adevărat credincioși, care
rămân, și ceilalți, care, deși statornici de-a lungul unui an întreg, își scot
la iveală întristătoarea loialitate față de alte locuri. Cei credincioși încep
să discute despre acest eveniment cu săptămâni întregi înainte. Circulă o
listă cu semnături: facem schimb de cadouri cu patronul și patroana
noastră, iar ei își fac cadouri cu personalul. Apoi vorbim mai în glumă,
mai în serios, mai ironic sau mai nostalgic despre cine are întâietate, căci
în acea zi unim toate mesele, până formează un E, și ne așezăm cu toții,
patronul și patroana și cei credincioși, iar cel care a venit printre ultimii
se așază cel mai departe de centru.
M-am mutat din ce în ce mai în față cu fiecare an care a trecut, dar știu
că n-o să ajung niciodată să stau în dreapta patroanei. Acel loc este
păstrat pentru un domn care locuiește aici de douăzeci și trei de ani, un
bărbat blând și timid, cu trăsături delicate, care arată încă destul de tânăr
și care e atât de sfios și trece atât de neobservat în hol, la bar sau în
grădină, încât toată lumea este uimită de importanța care i se acordă în
acea zi. Este un eveniment complet onest și autentic. Nimeni nu este
meschin, iar prețurile la vinurile și lichiorurile care curg nestingherite nu
cresc nici cu o centimă. Le suntem însă recunoscători pentru mai mult
decât cina în sine. Ne sărbătorim siguranța pe care ne-o dau și emoția
noastră este una veritabilă. Este un moment atât de impresionant, că e
aproape insuportabil, atunci când chelnerița cea amabilă și în vârstă care,
în asemenea ocazii, devine reprezentanta întregului personal, iese dintre
colegii ei îmbrăcați în uniforme care stau în ușa bucătăriei, și poartă pe
brațe, în tăcere, până la masa din centru, un buchet imens de flori în
celofan pe care, după un scurt discurs gâtuit de emoție, care nu conține
nici măcar un cuvânt fals sau afectat, i-l oferă patroanei noastre. Trebuie
să mărturisesc că, anul trecut, când patroana hotelului a închinat pentru
prima dată paharul în cinstea „oaspeților noștri din străinătate” și toți
ochii s-au îndreptat spre mine, am simțit cum mă năpădește plânsul. Și
am fost printre cei care, lăcrimând fără rușine, m-am ridicat în picioare la
sfârșitul mesei și i-am aplaudat pe patronii noștri până au ajuns la ieșire.
Într-adevăr, îmi spun în dialectul francez din văile răcoroase cu arbori de
cacao din Isabella, je vens ci’lue. Am venit „de departe”, de la margine.
Așa că această ședere în Londra, care bănuiesc că ar putea fi numită
exil, s-a dovedit a fi extrem de productivă. A început într-un mod mai
absurd decât oricare din cele anterioare. Când am ajuns eram hotărât să
nu stau în Londra. Îi văzusem strălucirea de prea puțin timp și, pe
deasupra, voiam să evit să dau peste cineva cunoscut. M-am gândit să
stau la un hotel, undeva în provincie. Nu mai făcusem acest lucru nici în
Anglia, nici în altă parte, dar după recentele evenimente, aveam
convingerea că mă aflu din nou într-o țară bine organizată. Nu am făcut
niciun fel de cercetări prealabile. Pur și simplu am ales un oraș în care
fusesem cu un grup de la Consiliul Britanic pe când eram student.
Imaginația mea, jonglând cu cuvintele „provincie” și „hotel”, a creat
imagini pitorești cu grădini tihnite, răcoare și singurătate, garduri vii care
freamătă în bătaia vântului și plimbări de dimineață, încăperi spațioase și
politețuri demodate. Era tot ceea ce ceream. Doar că, după cum aveam să
descopăr, venise timpul vacanței, sezonul cornetelor de înghețată și al
sticlelor de băuturi răcoritoare, al copiilor care fac pipi la pom și aruncă
pe jos ambalajul după ce și-au mâncat sandvișurile cu muștar și
maioneză. Hotelurile erau pline și murdare sau pe jumătate pline și
foarte murdare; toate clocoteau și sfârâiau a prăjeală făcută în fugă.
Tavanele scorojite stăteau să cadă, pereții despărțitori erau subțiri ca o
coală de hârtie, singura lumină venea de la niște becuri anemice de
patruzeci de wați, fără abajur, iar în holurile îngălate zăceau aruncate pe
mese niște exemplare soioase din reviste de mașini, broșuri sau fluturași
de la aeroport. Drumurile de țară deveniseră autostrăzi, iar grădinile
erau, de fapt, parcări. Gardul viu înalt, care făcea imposibilă evadarea din
mașinile de vacanță ticsite de oameni, transforma aleile șerpuite în
tuneluri verzi ale morții și distrugerii, iar sticla spartă era zdrobită la
intersecții până devenea praf. Mai erau și hanurile morții adevărate, zone
ale liniștii desăvârșite, unde cei mai bătrâni se adunaseră să-și aștepte
sfârșitul. Acolo mâncarea era lichidă și ornată cu medicamente, și fiecare
dintre mesenii cei bătrâni avea legat la ureche, ca un aparat auditiv,
propriul lui aparat de radio, iar ventilatorul minuscul de plastic tresărea
din când în când spasmodic, doar din cauza aerului fierbinte al verii.
În fiecare zi, luam diverse autobuze al căror program era complet
haotic și făceau extrem de anevoioasă orice deplasare, și călătoream din
orășel în orășel, căutându-mi un adăpost și târând după mine cele treizeci
de kilograme de bagaje, devenind dureros de conștient în fiecare după-
amiază că încă nu am un loc unde să trag. În timpul zilei îmi umpleam
timpul cu așteptări lungi și foarte scurte perioade în care călătoream
efectiv. Banii, de a căror valoare ajunsesem în sfârșit să-mi dau seama, mi
se scurgeau din buzunare într-un ritm amenințător. Hainele curate
începuseră să fie și ele o problemă. Am încheiat săptămâna complet
epuizat. Și totuși, nici măcar atunci nu am renunțat la căutările mele;
eram prea deprimat să iau această decizie. Am luat-o însă în a
unsprezecea zi, când am descoperit că nu mai am cu ce să mă îmbrac. Am
hotărât să mă întorc la Londra. Și din nou nu am luat în calcul sezonul de
vară, care se pare că a atins apogeul exact în acea zi. Nu am luat în calcul
întârzierile și cursele anulate, care într-o asemenea zi preschimbă orarul
trenurilor într-un ghid spre infern.
Am pornit foarte dimineață. După-amiaza m-a prins pe peronul unei
gări goale și necunoscute, la ore întregi distanță de Londra. Trenurile
înalte treceau în viteză și nu opreau pentru mine. Erau trenuri lungi,
ticsite de oameni care stăteau pe coridoare. Fețele de masă erau toate
pătate de cafea vărsată și sos de friptură și de roșii. Știam toate astea. Un
asemenea tren mă adusese cu multe ore în urmă în această gară pustie.
Acum așteptam un altul care să mă ia de aici. Nerăbdarea de mai
devreme se transformase în panică și apoi în disperare, iar disperarea
făcuse loc indiferenței și indiferența se preschimbase într-o percepție
complet neutră. Peronul de ciment strălucea alb în soare, cu dungi
diagonale și umbre precise și negre. Valuri de căldură zvâcneau deasupra
șinelor încinse și a pietrișului nivelat și uleios dintre ele. În tufișurile de
dincolo de șine, uscate și verzi, și ici-colo, galbene, albe și cafenii, erau
aruncate niște bucăți de fier ruginit, care era atât de încins, că nici nu
puteam să-l privesc.
 J* Mă luptam cu panica de după-amiază la gândul că nu am niciun loc
unde să stau, parte inseparabilă a acestei vieți de țigan pe care eram
nevoit, în mod inexplicabil, să o cunosc. Deznădejdea mea a luat sfârșit
cu această senzație. Acel moment nu a dus la nimic. Simțeam că nu am
niciun trecut. Nu se întâmplase nimic în dimineața aceea sau cu o zi în
urmă sau în timpul celor unsprezece zile care trecuseră. Să încerc să îmi
explic prezența în gara aceasta sau să mă gândesc mai departe, la o nouă
căutare care devenea din ce în ce mai improbabilă, într-o Londră de care
nu mă apropiam deloc, la oricare dintre aceste două lucruri m-aș fi
gândit, ar fi însemnat să mă pierd cu adevărat, să mă văd deja la capătul
lumii. Ușile verzi ale bufetului din gară erau ferecate. Înăuntru erau trei
mese rotunde și soioase, o tejghea la fel de soioasă și foarte îngustă, o
podea lipicioasă și murdară. Tăvile pentru pahare erau goale, la fel de
goale ca și storcătorul de portocale, în care se vedeau niște dâre de
colorant pe pereții de plastic vălurit.
Trenurile înalte și purpurii treceau pe lângă mine, cu haine de vară
atârnate la geamuri și metalul înnegrit dedesubt, și mă orbeau cu
umbrele fulgerătoare și tremurate pe care le lăsau în urmă pe peron și pe
chipul meu. „Stând singur în gara Swindon.” Erau cuvintele domnului
Mural, instructorul băieților cercetași. Bietul împărat, mă gândeam, să fie
privit astfel! Și totuși îl văzusem pe peronul gării Swindon, tot așa cum îl
văzusem și în fotografia din casa lui Browne: îmbrăcat în manta, cu capul
dat pe spate, impunător, imperturbabil. Acesta era exilul celui observat
de domnul Mural, căci semeția și impasibilitatea au avut întotdeauna
nevoie de public pentru a se manifesta. Doar că nu era nimic din toate
astea, ci doar un om aflat la capătul puterilor, în pragul disperării, cu
treizeci de kilograme de bagaje înghesuite în două valize, concentrându-
se asupra unui moment pe care nu trebuie să îl asocieze cu nimic altceva.
Va exista măcar cineva ca domnul Mural care să își amintească de asta,
dovedind că acest moment a existat cu adevărat? A fost un moment al
neputinței desăvârșite. A avut loc într-o după-amiază fierbinte, printre
trenurile de vacanță care treceau fără să oprească.
Asta s-a întâmplat demult. Un asemenea moment nu se mai poate
întoarce. Este momentul care pune de-adevăratelea punct acelei părți din
viața mea, despre care am tot povestit de-a lungul acestor paisprezece
luni. A fost un moment absurd, dar de la el și prin el îmi pot da seama în
ce măsură mi-am revenit. Je vens d’lue.
Acum nu mă mai îngrijorează, așa cum mă neliniștea când m-am
apucat să scriu această carte, că, la vârsta de patruzeci de ani, eu mă
găsesc, de fapt, la sfârșitul vieții mele active. Nici măcar nu mai cred că
este adevărat. Nu mai tânjesc după priveliști ideale și nu mai vreau să-l
găsesc pe zeul orașului. Iar acest fapt nu mi se pare o pierdere. Simt, în
schimb, că am supraviețuit legăturilor pe care le-am avut cu ceilalți și am
reușit să mă eliberez de un anumit lanț de evenimente. Sunt foarte fericit
să descopăr că, făcând toate aceste lucruri, am împlinit învățăturile
strămoșilor noștri arieni despre cele patru stadii ale vieții: am fost
învățăcel, cap de familie, întreprinzător, pustnic.
Viața mea fizică nu a fost niciodată mai limitată ca în acești trei ani. Cu
toate astea, simt că în acest răstimp m-am adunat, cum se spune, și m-am
pregătit să pornesc de la capăt. Și vor fi faptele unui om liber. În ce vor
consta aceste fapte, nu știu sigur. Cândva mă gândeam la jurnalism,
alteori la vreo slujbă la Comunitatea Europeană, însă toate astea nu i se
puteau părea atractive decât unui om hărțuit. Poate voi intra din nou în
afaceri. Sau poate îmi voi petrece următorii zece ani scriind o istorie a
Imperiului Britanic. N-aș putea să spun sigur. Îmi rămâne, totuși, ceva
din teama de a acționa. Nu vreau să intru iar în acel lanț din care tocmai
m-am eliberat. Mi-e frică să mă pierd iarăși în acest oraș.
Acum nouă sau zece luni, când povesteam despre căsătoria mea și,
scriind, m-am cufundat din nou în iubirea dureroasă pentru Sandra,
obișnuiam să mă întreb ce-aș face dacă într-una din zile, stând ascuns
după stâlpul meu din sala de mese, aș vedea-o intrând singură.
Bineînțeles că știu ce aș face: întrebarea nu era, de fapt, decât o dorință.
Acum descopăr că m-am întors către o imagine mai apropiată de cea
inițială. Încă o dată, căsătoria mea îmi apare ca o perioadă în paranteze,
îmi dau seama că toate sentimentele care s-au consumat în ea au fost o
mistificare. Astfel că, simplul fapt că scriu reușește, în ciuda deformărilor
inerente, să le clarifice și devine un proces de viață în sine.
Nu cred că exagerez, nici în privința Sandrei, nici a stării mele.
Sâmbăta trecută era mare agitație la hotel. Am fost onorați cu vizita unui
tânăr, dar renumit bancher, care participa la cina organizată de filiala
locală a unui concern internațional. Cina a avut loc într-unul dintre
saloanele de la etaj, de obicei rezervate pentru nunți. Noi, atât personalul,
cât și cei credincioși din sala de mese, îi studiam pe oaspeții care intrau și
urcau la etaj. A sosit și invitatul de onoare, împreună cu soția sa. Lady
Stella. M-am ascuns după stâlpul cel pătrat și l-am urmărit pe Rămășiță
care mânuia cu pricepere cuțitul lui cu lama curbată, luptându-se cu
brânza pe cale să fie sacrificată. Dixi.
August 1964 – Iulie 1966
 Postfață

„Intuiția m-a condus spre scrierea unei cărți ample despre viața
familiei noastre. În timpul în care am scris acest roman, O casă pentru
domnul Biswas, ambițiile mele scriitoricești creșteau. Dar când l-am
terminat, am simțit că făcusem tot ceea ce se putea face cu insula mea;
epuizasem toate resursele. Oricât am reflectat asupra ei, nu am mai reușit
să scriu nimic.
Am fost salvat de un accident. Am început să călătoresc. M-am dus în
Caraibe și am înțeles mai multe despre lumea colonială din care făcusem
parte. Apoi am fost în India, tărâmul strămoșilor mei, și am stat acolo un
an întreg. A fost o călătorie care mi-a scindat viața. Cărțile pe care le-am
scris despre aceste două călătorii mi-au dezvăluit noi lumi de sentimente
și senzații, mi-au deschis o viziune asupra lumii pe care nu o avusesem
niciodată înainte, m-au ajutat să mă dezvolt sub aspect stilistic. Astfel
încât, în romanul care a urmat, am reușit să cuprind atât Anglia, cât și
insula în care mă născusem – și cât de dificil era acest lucru pentru mine!
Am fost în stare să surprind în el toate diviziunile și grupările etnice din
insulă, lucru pe care nu-l reușisem niciodată înainte. Această nouă carte
vorbea despre rușinea și fanteziile coloniale, era, de fapt, un roman
despre oameni neputincioși care mint o lume întreagă și se mint și pe ei
înșiși, minciuna fiind singura lor resursă. Cartea aceea se numea
Măscăricii. Și nu era despre măscărici. Era despre oamenii din colonii care
nu reușesc decât o imitație a condiției umane, oameni care au ajuns să-și
piardă încrederea în tot ceea ce se află în jurul lor. Chiar zilele trecute mi
s-au citit niște pasaje din carte – nu o mai deschisesem de mai bine de
treizeci de ani – și mi-a trecut prin minte că scrisesem, de fapt, despre
schizofrenia colonială. Dar pe atunci nu o priveam astfel. Nu am folosit
niciodată cuvinte abstracte ca să-mi descriu țelurile scriitoricești. Dacă aș
fi făcut asta, n-aș mai fi putut scrie cartea în sine. Această carte a fost
făcută intuitiv și a fost doar rezultatul unei observări atente și minuțioase
a lucrurilor.”
Astfel își descria romanul Măscăricii autorul însuși, în discursul
susținut pe 10 decembrie 2001, cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru
literatură. O temă controversată și mereu actuală – (de) colonizarea și
efectele ei, o perspectivă detașată, lipsită de false modestii și
sentimentalism, de o obiectivitate necruțătoare, în cel mai pur stil
Naipaul. Iată doar câteva dintre motivele pentru care am simțit nevoia
traducerii unui autor atât de prețuit în spațiul de expresie engleză, dar
cvasinecunoscut publicului român.
În cei aproape cincizeci de ani de activitate, V.S. Naipaul s-a impus ca
un personaj controversat, cu o istorie personală fragmentată și
bulversantă care transpare în cea mai mare parte a operelor sale, o viață
care este, de fapt, ea însăși o poveste. Scriitorul s-a născut în comunitatea
hindusă din Chaguanas, Trinidad, în 1932, unde a trăit până la vârsta de
șase ani, când familia lui s-a mutat în capitala Port of Spain. Copilăria și
adolescența lui au marcat cristalizarea sentimentului de dezrădăcinare,
nucleu tematic al întregii opere de mai târziu. Neaparținând nici
aristocrației albe din insulă și nici majorității de culoare, Naipaul decide
să surmonteze această dublă neapartenență, renunțând complet la viața
de până atunci în favoarea unei lumi pe care nu o cunoștea decât din
cărțile de școală. Astfel că, în 1950, pleacă în Anglia, unde va rămâne
pentru tot restul vieții.
În 1957 apare primul său roman, Maseurul mistic, o carte despre viața
din colonii, scrisă cu mult umor și, pe alocuri, cu duioșie, prefigurând
temele scrierilor ulterioare: creolizarea indianului, capcanele mentalității
coloniale, fragmentarea identității culturale.
Tonul satiric devine mai evident în capodopera O casă pentru domnul
Biswas, o semiautobiografie, al cărei protagonist este modelat
îndeaproape după imaginea tatălui său, o istorie tragicomică despre viața
indienilor în Trinidad. Seepersad Naipaul, ziarist cu idei novatoare, a fost
cel care l-a îndemnat pe tânărul de numai optsprezece ani să devină
scriitor. „Am fost un om care nu avea nici cea mai vagă idee despre ce
trebuie să scrie”, mărturisește autorul despre eforturile artistice din
primii ani petrecuți la Londra. „Tata a reușit să-mi înfățișeze vocația de
scriitor drept cel mai nobil lucru de pe pământ și atunci am hotărât că
vreau să fiu un om nobil.” Seepersad Naipaul a murit în urma unui atac
de cord în 1953, la numai 47 de ani, fără să aibă ocazia de a fi martorul
succesului artistic al fiului său.
După 1960, scriitorul începe o lungă serie de călătorii. Identitatea
colonială va rămâne tema constantă a scrierilor sale, în timp ce tonul și
perspectiva se vor schimba succesiv, iar formulele narative cu care
jonglează vor deveni extrem de variate. Autorul creionează tabloul politic
și afectiv a ceea ce azi ar numi „societăți pe jumătate”: India (Tărâmul
întunericului, 1964, India: o civilizație rănită, 1977), Africa (La cotul râului,
1979), America Latină (întoarcerea Evei Peron, 1980). El denunță ca
„basme” atât ideea de națiune eliberată și renăscută, cât și nostalgiile
după confortul ideologic și siguranța economică oferite de Imperiu.
Imaginea acestor popoare, de obicei reduse printr-un schematism la
sintagma „Lumea a Treia”, și contactul lor ireversibil cu universul alb,
care nu le aparține, dar ale cărui convenții au fost siliți să și le însușească,
generează la autorul britanic reacții variind între consternare, iritare,
amuzament, tristețe, dezamăgire și dispreț.
Enigma descinderii, apărută în 1987, seamănă mai degrabă cu ceea ce
Franpois Mauriac numea „une memoire interieure”. Centrat pe fantezia din
tabloul cu același nume al pictorului suprarealist Giorgio de Chirico,
romanul este o sinteză construită retrospectiv a „lumilor și culturilor care
m-au creat”, după cum mărturisește însuși autorul, pornind din și
revenind mereu în punctul de plecare, în reședința din Wiltshire. Este
descinderea scriitorului într-o Anglie pe care nu
1 știa decât din imaginile confecționate în manualele după care învățase
în Trinidad și pe care o putea doar recompune din elementele disparate
de comportament și de limbă ale coloniștilor albi din aceeași insulă. Este
o lume pe care acum o poate redescoperi din interior, iar suprapunerea
celor două imagini nu se concretizează în judecăți aspre sau în deziluzii
acute, ci în conștientizarea reconfortantă a faptului că este infinit mai
ușor să te confrunți cu propria-ți dezrădăcinare într-un teritoriu străin.
Anglia devine lumea care, în ciuda clișeului, chiar îi oferă „o a doua
șansă și o nouă viață”.
O dată cu Descoperirea centrului (1984), analiza critică a problemei
libertății face loc conturării unor tablouri neutre, însă laborios construite
și înfățișate cu o exuberanță și o vivacitate copleșitoare.
 Criticii i-au imputat lui Naipaul o anumită inflexibilitate în gândire,
precum și intransigența afirmațiilor.
2 S-a reproșat, de asemenea, disprețul swiftian față de ceea ce el
consideră a fi eforturile ridicole ale națiunilor Lumii a Treia, care
oscilează între proclamarea unei independențe culturale, în fapt
artificială, și reîntoarcerea la un paradis impracticabil, construit pe
structuri tradiționale atrofiate. „Cât de lehamite îmi este”, spune Naipaul
într-un interviu din 1979, „de acești așa-ziși admiratori ai Indiei, care îi
tot dau înainte cu «cât de frumoasă e India» – ultima suflare a hidoasei
vanități imperialiste! Și amprenta neîndoielnică a unui intelect de mâna a
doua.”2
Naipaul își asumă poziția de scriitor contaminat de „Occident”, la fel
cum își revendică și dreptul de a pronunța – în engleza sa impecabilă cu
accent oxfordian – dezgustul față de o societate din care, spre deosebire
de teoreticienii care îl acuză, a făcut parte. Astfel, percepția lui este
ancorată în această lume și, ca atare, este legitimată de propria sa istorie:
„Eu nu pot avea față de oamenii pădurilor acea blândețe și duioșie pe
care o afișează cei care se simt în siguranță. Eu mă simt amenințat de ei.
Atitudinea mea și a celor asemenea mie nu poate fi aceeași cu aceea a
oamenilor care trăiesc în afara pădurii sau care se duc acolo cu cortul la
sfârșit de săptămână. … Oamenii aceia din Trinidad duc niște vieți pur
materiale, pe care le găsesc vrednice de dispreț. Iar chestia asta îi face
interesanți doar în ochii zeloșilor din universități, care vor să elaboreze
studii pline de compasiune despre brute”.
Care este acest proces complex și multistratificat prin care națiuni
întregi rămân prizonierele unei indubitabile dependențe culturale? Orice
pretenție de exhaustivitate este deplasată atunci când vine vorba de
analizarea discursului (post) colonial (ist), însă schițarea principalelor
elemente și mecanisme de manipulare, apropiere sau reinvestire
semantică este absolut necesară pentru înțelegerea unui scriitor ca
Naipaul, catalogat (sau nu) drept scriitor postcolonial.
Dominația colonială a fost mai mult decât una politică, economică sau
militară – ea a fost în primul rând una culturală. Acest fenomen a

2 Interviu cu Elizabeth Hardwick, în The New York Times, 13 mai 1979.

presupus un experiment care implica fonduri, vieți, dar mai ales
semnificații. Un principiu fundamental al discursului colonial afirmă că
Imperiul a fost în egală măsură guvernat de reprezentări simbolice prin
care și-a impus și și-a consolidat autoritatea. Imaginea colonistului
rapace, impasibil la suferințele celor oprimați, sigur pe sine și necruțător
este în mare parte nefundamentată. Experiența Imperiului, ca orice altă
intersectare a două culturi diferite, a fost traumatică în egală măsură și
pentru cei de la margine, și pentru cei veniți din centru, chiar dacă
porniseră să cucerească și să supună această margine. Iar colonialismul și
consecințele lui au fost catalizate în mare parte de reacția lor la această
traumă. Coloniștii întâlneau o lume nouă, care era nu numai o imagine a
fabulosului și a incertelor promisiuni de împlinire, ci și un univers al
necunoscutului, al nesfârșitului, al pericolelor imediate sau nedefinite. Ei
au avut nevoie de un transfer de imagini și de metafore familiare care să
le înlesnească înțelegerea, să le re-prezinte contextele noi și nefamiliare.
Categorii și coduri importate din Europa au fost astfel aplicate unor
locuri, unor oameni și unor culturi în întregime noneuropene. Și asta
deoarece, pe lângă dorința de a înțelege și de a domina, exista și nevoia
de a delimita tot ceea ce scăpa de sub control. Strategiile retorice prin care
coloniștii au încercat să transforme acest univers necunoscut într-unul
inteligibil ar putea fi împărțite în două categorii. În primul rând, a existat
ceea ce teoria postcolonială numește practica reproducerii simbolice. În
tot Imperiul Britanic, vom găsi, de pildă, nenumărate locuri numite
Londra, Newcastle sau Winsdor – contexte noi, dar toponime vechi, ale
regiunilor și orașelor lăsate în urmă. Călătorii și coloniștii au creat astfel
un spațiu comprehensibil și viabil, prin aplicarea numelor și a
structurilor retorice din centru. Europa avea nevoie de siguranța oferită
de stereotip.
În al doilea rând, procesul prin care oamenii și culturile întâlnite
deveneau „celălalt” este esențial în configurarea discursului colonial.
Noneuropenii au reprezentat întotdeauna termenul subordonat în raport
cu care s-a definit identitatea europeană. Superioritatea albă a fost
axiomatică, astfel încât reprezentarea nativilor în acest fel de definiție a
devenit una de tip „mai puțin”: mai puțin civilizați (de unde recurenta
imagine a sălbaticului), mai puțin maturi (cu precădere în textele
Imperiului, unde apar frecvent ca națiuni tinere sau personaje-copil), mai
puțin umani. Coloniștii, care, conform aceleiași autodefiniri, purtau
marca adiției, și-au consolidat dominația printr-un proces de remediere a
acestei lipse. Crusoe, să nu uităm, și l-a făcut supus pe Vineri tocmai prin
încercarea de a-l transforma într-o copie a lui. Astfel, nativilor li s-a oferit
o nouă limbă, noi norme sociale și comportamentale, noi semnificații
culturale. Însă acest progres, promovat de colonialism, nu se putea face
cu prețul superiorității europene. Chiar dacă vorbea engleza, chiar dacă
era școlit în instituțiile omului alb, chiar dacă era acceptat în metropolă,
„celălalt” nu putea niciodată deveni cu adevărat european.
Ideologiile supremației coloniale erau însă complexe și stratificate.
Imaginea confecționată a celuilalt nu era numai dovada supremației, ci se
născuse dintr-o acută nesiguranță. Colonialismul nu a însemnat peste tot
exploatarea de masă și distrugerea structurilor locale, căci anumite
grupuri socioeconomice au ales să coopereze cu puterea colonială și să
beneficieze într-un fel sau altul de prezența ei. În același fel, departe de a
fi un proces unidimensional de impunere a reprezentărilor simbolice,
colonialismul a implicat o tranzacție între culturi, de vreme ce autoritatea
colonială, ca oricare alta, se legitimează prin negocierea permanentă cu
acei oameni pe care caută să-i supună, astfel încât prezența acestor
oameni e un factor crucial în studiul autorității înseși.
Elitele din colonii au purtat amprenta acestei percepții scindate. Prinși
între două limbi și între două culturi, având, în accepțiunea lui Homi
Bhabha, „un acces de tip Ianus” atât la cultura locală, cât și la cea
metropolitană, dar fiind în același timp înstrăinați de ambele, scriitorii
din colonii au înțeles că monopolul imperial poate fi subminat prin
compromisuri pe care le pot întoarce în favoarea lor, pentru că ele
însemnau totodată și accesul la putere. Desemnați drept civilizați sub
patronajul colonial și prin moștenire culturală, ei erau încă stereotipizați
ca primitivi prin origine. Chiar și în eforturile de a fi similari, ei erau
denunțați ca diferiți. Îi imitau pe europeni și erau ridiculizați pentru acest
lucru. Pentru mulți dintre scriitorii coloniali, migrarea către metropolă a
fost un pelerinaj cultural necesar. Pentru elitele din diversele zone ale
Imperiului, metropola reprezenta sursa ultimă a cunoașterii, iar călătoria
către acea sursă funcționa ca un rit de trecere. Dar, deși incluși în cultura
metropolitană, erau foarte rar acceptați ca participanți de drept la acea
cultură. Din perspectiva Europei, ei nu și-au depășit niciodată statutul
marginal.
Prin accesul la două culturi și, deci, la două tipuri de retorică, ei au
dezvoltat moduri hibride de expresie. Literatura postcolonială timpurie a
cunoscut, în mare, două tipuri de manifestare. Prima tendință a constat în
reîntoarcerea la o existență și la o istorie precoloniale necontaminate, la
afirmarea unei identități naționale pure, marcată formal prin utilizarea
idiomului nativ. Un mod de rezistență care s-a dovedit însă ineficient,
pentru că stereotipurile colonialiste au fost menținute, iar identitatea
culturală nu reprezintă doar o chestiune de ființare, ci și una de devenire,
astfel încât reîntoarcerea la trecut nu este niciodată suficientă pentru
afirmarea ei.
Cealaltă direcție s-a materializat în rezistența la monopolul colonial în
două moduri: prin apropriere și prin imitație. Pentru că era produsă în
interiorul structurilor coloniale, aproprierea acestor mecanisme s-a
dovedit mai eficace decât simpla reinversare nativistă. Antagonismul era
cel puțin neproductiv, dacă nu un risc. Tocmai pentru că nu puteau fi
suficient de albi sau suficient de europeni, ei au reușit să transforme acea
condiție de simpli imitatori într-o strategie de rezistență. A fost nevoie de
noțiunile iluministe occidentale de egalitate și drepturi ale omului pentru
ca nativii din colonii să-și formuleze revendicările și să-și ceară dreptul la
independență. A fost nevoie de limba engleză pentru ca scriitorii
coloniali să-și facă publică istoria și să dea glas propriei lor experiențe.
Homi Bhabha3 demonstrează că discursul colonial produce moduri de
rezistență și subminare dinăuntrul propriei sale logici, deoarece aceste
atitudini ambivalențe față de nativii din colonii au condus la o imitație
care devine mai degrabă „amenințare” decât „asemănare”, și care naște
mai curând o ruptură decât o consolidare. Și asta pentru că procesul
replicării nu este niciodată perfect sau complet, iar produsul final nu este

3 Homi Bhabha, în Colonial Discourse and Postcolonial Theory, Columbia

Univ. Press, New York, 1994.
imaginea fidelă a originalului, ci o distorsiune a lui, datorată contextului
diferit în care se manifestă.
El sugerează că autoritatea colonială devine hibridă și ambivalență
prin acest proces de replicare și, ca atare, îi dă ea însăși supusului
posibilitatea de a submina discursul stăpânului său.
Scriitorii postcoloniali au utilizat astfel ideile și modurile de expresie
fabricate și impuse de Occident, au hibridizat ceea ce au împrumutat, le-
au juxtapus alături de ideile indigene, le-au reinvestit cu sens prin
propriile filtre interpretative și, uneori, le-au folosit pentru a-și afirma și
susține alteritatea, dar de pe pozițiile alese de ei. Toate aceste teme
transpar în romanele și în cărțile de călătorie ale lui Naipaul. Formal, el
poate fi considerat un scriitor postcolonial, deși, după cum el însuși
afirmă, categoriile sunt foarte rar funcționale într-o mișcare culturală de o
asemenea complexitate și atât de amalgamată. Autorul se distinge însă
prin perspectiva complet diferită asupra propriei culturi.
Literatura postcolonială a fost nevoită să se distanțeze față de culturile
indigene pentru a le putea reconfigura retrospectiv. Lucru pe care îl face
și Naipaul, însă, în timp ce majoritatea scriitorilor produc o reconstrucție
afirmativă, întrevăzând posibilitatea regenerării, el practică disecția
laborioasă a unui tablou cultural, în care optimismul pare o invenție, iar
diagnosticul pare să fie cel al unui complex de dependență niciodată
recunoscut și asumat și, ca atare, fără nicio șansă de ameliorare. Această
lume haotică și în derivă, fizic fragmentată și cultural schizofrenică, este
universul pe care ni-l înfățișează Măscăricii.
Și aici apare prototipul colonialului dezrădăcinat, pendulând între
lumea din insulă, paralizată de prejudecăți dobândite și interiorizate, și
Londra, „orașul luminilor magice”, unde speră să dea, ca prin farmec,
constanță și sens acelei lumi pe care a lăsat-o în urmă. Întregul text se
construiește pe câteva concepte-cheie, traduse narativ prin prezența unor
termeni recurenți. Un asemenea nucleu semantic este contaminare. El
apare pretutindeni în roman, prin cuvinte din aceeași arie: „pângărit”,
„corupt”, „infestat”, „pervertit”, „fraudă”, „contrafăcut”. Acestea sunt
semnele lumii pe fundalul căreia se mișcă protagonistul. Insula este
pervertită încă dinainte de colonizarea britanică – pângărirea ultimă –
prin istoria ei, care este una a sclavilor și a incongruențelor rasiale.
Succesul lui Ralph Singh în afaceri este și el un dar „întinat”, care nu
poate da naștere decât unui orășel artificial și efemer numit simbolic
Crippleville, căsătoria sa poartă însemnele fraudei chiar și după ce se
sfârșește, Londra însăși devine „mată”, hotelurile prin care trece sunt
„sordide”, iar barurile „soioase”. Naratorul se confruntă cu un univers
care nu este unul de sine stătător, pentru că singurul lucru care îl
validează este contaminarea care l-a generat. O lume care nu există decât
prin contactul devastator cu o alta.
Iar efectul imediat este condensat într-un al doilea cuvânt-cheie, și
anume dezordine. Protagonistul analizează cu meticulozitate toate
locurile, oamenii și fenomenele cu care se vede pus față în față și încearcă
să-și reinventeze retrospectiv insula. Însă aceste tentative se soldează
doar cu stupefianta constatare că lumea îi este guvernată de haos și,
ulterior, cu o căutare obsesivă a ordinii restauratoare. Suprapunerea unei
civilizații peste o alta, acceptarea acestei intruziuni – prin mijloace
complexe de adoptare și adaptare – și interiorizarea unor valori și
atitudini importate creează un anumit tip de dezordine, pe care însă
naratorul îl identifică lucid ca venind din „interior”. Societatea din
Isabella – modelată îndeaproape după Trinidad – este deja una fracturată
și eterogenă sub aspect rasial, caracterizată de acceptare sterilă și conflicte
latente. Paradoxal, pentru o astfel de societate, colonizarea britanică
devine sinonimă cu un prilej și o modalitate de a scăpa de
responsabilitatea propriei istorii. Principalul cap de acuzare a acestor
oameni, punctează Naipaul prin personajul său, este fățărnicia. Nativii
din Isabella se folosesc de dominația britanică în două feluri: în primul
rând, ea le oferă mecanismele sociale și culturale prin care, îmbrățișându-
le, se pot descotorosi de propriile eșecuri și neliniști. În al doilea rând,
reprezentând un instrument al puterii, ea le ordonează acest univers,
devenind unica răspunzătoare pentru orice tip de control și de
represiune. Dar, în același timp, recunoscând-o ca străină, ei își arogă
dreptul de a se simți nedreptățiți și deposedați, se revoltă împotriva unei
dependențe în care, în fapt, se simt confortabil.
Acest tip de atitudine se va menține și va căpăta noi valențe și în
perioada decolonizării. De data aceasta însă, singurii deținători ai ordinii
au plecat, iar lumea nativilor, în sfârșit „liberă”, amenință să se
prăbușească. Ei și-au însușit niște forme – după cum se va dovedi, fără
fond – și niște concepte pe care le vehiculează ca dovezi ale progresului
cultural. Nașterea și declinul rapid al mișcării „socialiste” din insulă este
poate cel mai ilustrativ exemplu în acest sens. Politicienii din colonii
funcționează după principii împrumutate și golite de sens, iar măsurile-
surogat pe care încearcă să le adopte sunt ale altor popoare și, ca atare,
lipsite de eficacitate. Ei își privesc teritoriul ca pe o țară abstractă și, cu
toate acestea, în luptele acerbe și fără noimă pe care le dau pentru
supremație fac apel la conștiința etnică și la trecutul comun. Ceea ce le
lipsește este asumarea conștientă a specificității locului. Să fie oare doar o
reminiscență a modului în care au fost stereotipizați de către cei care i-au
colonizat?
Acesta este haosul interior despre care vorbește Singh. Acestea sunt
mecanismele acelei lumi căreia nu îi poate aparține. Identitatea sa nu mai
este scindată între monolitul cultural indigen și modelul alb superior și
interzis. Dislocarea sa nu se mai poate face decât în raport cu un loc pe
care nu l-a simțit niciodată al lui și cu un altul, îndepărtat, privit drept loc
de refugiu, dar care, o dată cunoscut, i se relevă a fi la fel de contrafăcut.
Viața din insulă nu are nimic din aura magică, puțin dulceagă, din alte
texte coloniale. Isabella nu este tărâmul unei copilării cufundate în mit și
datini fermecate, nu este spațiul iubirii și nici al confortului oferit de
spațiul familiar, de sentimentul complicității inocente născut din
împărtășirea unor tradiții pe care cei din afară nu le pot înțelege. Insula
este aceea a unei copilării marcate de artefacte și de sentimente
importate. Pe de o parte, ele vin, în mod firesc, din Imperiu: povestea
unchiului lui Singh, Cecil, care crește adulând imperiul Coca-Cola,
superba imagine a copilului care își amintește că în prima zi de școală i-a
dăruit profesoarei un măr, deși în insulă nu cresc decât portocale,
nesfârșitele peisaje și lumi îndepărtate descrise în cărți, întâlniri cu
personaje la fel de tipice din Europa sau Canada, care îi dezvăluie alte și
alte priveliști și istorii pe care și le asumă fără să le fi trăit vreodată.
Paradoxal însă, propria-i cultură îi pare și ea importată. Tradiția este
practic inexistentă, căci a fost redusă la o serie de ritualuri domestice ale
căror semnificații nu mai sunt cunoscute nici măcar de cei care le
practică. Singura relație afectivă pe care o are cu cultura indiană și cu
strămoșii săi „arieni” este construită, ironic, tot din cărți. Copilul și, mai
târziu, tânărul Singh nu se poate visa „căpetenie printre călăreți arieni
înaintând spre capătul unei lumi necunoscute” decât după ce descoperă
această imagine studiind textele antice și „prăfuite” din biblioteca
colegiului, mai degrabă cu interesul unui student occidental.
Rezultatul îl constituie senzația acută de vid sufletesc, omniprezentă în
text. O consecință a acestui sine amorf este că personajul își caută
împlinirea identitară creându-și și interpretând o serie de roluri sociale. O
altă noțiune recurentă în roman este tocmai aceasta a rolului, însoțită de
explicația – și ea repetată – oferită de personaj, conform căreia „omul nu
este decât reflexia pe care și-o distinge în ochii celorlalți”. Singh își asumă
aceste roluri cu ironie și autoironie, iar eșecul este de fiecare dată
previzibil, pentru că proiectarea conștientă în rol e întotdeauna însoțită
de conștiința faptului că rolul nu îi aparține și, ca atare, nu-l poate
reprezenta decât temporar și imperfect. Astfel că nu va reuși nici ca soț,
nici ca politician și nici ca prieten. Dar rolul asupra căruia protagonistul
insistă cel mai des este cel al dandy-ului, al personajului extravagant și
exotic din colonii. Și acesta este un dublu eșec. El nu izbutește să fie
suficient de colonial nici pentru cei din Anglia, dar nici pentru cei din
insulă. Fapt ce aduce cu sine un sentiment copleșitor al impropriului, al
inadecvării în orice context. Ralph Singh se transformă dintr-un sceptic
într-un cinic, căci îndoielile lui devin certitudini.
În consecință, relațiile pe care le dezvoltă cu cei care îi ies în cale iau
forma unor oglinzi sfărâmate. Intimitatea pare imposibilă și singurele
momente de apropiere autentică sunt de fapt revelațiile unor angoase
comune. Și, bineînțeles, purtând cu toate stigma întinării.
O altă noțiune-nucleu este cea a peisajului. Aproape toate momentele
de analiză și introspecție ale naratorului pornesc dinspre sau se întorc
către decodificarea unei priveliști. Ea nu este doar fundal sau pretext, ci
un scop în sine, căci spațiul este și el o marcă a identității. În cazul lui
Singh, toate locurile poartă însemnele naufragiului, iar naufragiul
presupune existența unei înfrângeri inițiale, imposibilitatea alegerii,
iluzia apartenenței, improbabilitatea statornicirii, credința (hrănită de
autosugestie) în existența unor alte locuri mai bune, dar intangibile, și, în
consecință, conștiința captivității într-un spațiu imperfect. Aceste
priveliști „mai bune”, mai spectaculoase, mai „simbolice” se schimbă
succesiv. Protagonistul simte încă din copilărie că insula nu îi aparține și
tânjește după munți și zăpadă. Le va cunoaște mai întâi indirect, din
poveștile altor oameni, din descrierile altor cărți. Apoi pleacă în Anglia,
pe care nu a idealizat-o niciodată, dar care a întrunit calitățile refugiului
pe care îl caută. Cartea se deschide și se închide cu amintirea primei
ninsori din Londra. Însă chiar și în acel moment, la care a visat să fie
martor întreaga sa copilărie, Singh se gândește la alte locuri și la un alt
anotimp, pe care le găsește din întâmplare într-o fotografie veche: este în
inima metropolei, dar gândurile i se îndreaptă spre provincie, în sfârșit
ninge, dar el meditează la primăvară și soare. Căutarea febrilă a mereu
altor și altor peisaje este întotdeauna suprapusă locurilor în care se află,
iar sentimentul dislocării și alienării culminează cu acela al intruziunii. O
modalitate, chiar și efemeră, de a înțelege și de a manevra cu mai mare
ușurință aceste spații este jocul numelor. El nu inventează denumiri, nu
încearcă luarea în posesie prin redefinire, ci se rezumă la reiterarea
toponimelor consacrate. Jocul numelor, rostirea lor cu obstinație îi
reconfirmă propria lui existență în acel spațiu pe care îl poate astfel
revendica. El ființează ca parte a acestor locuri chiar și atunci când este
vorba de peisajele altora, când un dascăl îl transpune în tabloul prăfuit și
supraaglomerat din Liege, când un altul îl poartă prin munții înzăpeziți
din Canada sau când oamenii din jur îi descriu nordul Spaniei sau
fermele normande. Pentru că nu aparține în fapt nici unui loc, el poate
exista autentic în orice ficțiune.
Confruntarea cu toate aceste locuri, cu oamenii și întâmplările care le
populează poartă amprenta dramei. Drama are pentru Naipaul și pentru
naratorul lui conotații polivalente. Ea reprezintă, pe de o parte, un
conflict. Unul interior, izbucnit și hrănit din exterior și din nou
internalizat. Ea aduce cu sine o acuitate a percepției, iar finul observator
al acestei lumi în descompunere își prețuiește simțul dramatic ca pe unul
dătător de luciditate și obiectivitate. Dar, în același timp, drama, așa cum
este ea înțeleasă de cei din afară, implică și un anumit tip de spectacol.
Așa cum oamenii din insulă valorizează suferința, ea necesită o etalare
publică, durerea trebuie declamată pentru a putea fi împărtășită. Această
reprezentație este însă una grotescă, pentru că afirmarea ostentativă a
suferinței o golește de sens, devenind redundantă prin reiterare. Oamenii
din insulă se proiectează ca marionete într-un spectacol care le scapă de
sub control. Tensiunile rasiale din Isabella degenerează în violență, însă
acestor violențe deschise li se răspunde printr-o agresiune și mai mare.
Ele nu sunt neutralizate prin forță, ci prin manipularea acelor oameni
deja înfrânți prin promisiunea unui viitor improbabil, enunțat în slogane
împrumutate. Abuzul nu este îndreptat doar împotriva celor care s-au
revoltat fățiș, ci împotriva oricărui element care amenință să pună sub
semnul întrebării haosul ordonat pe care l-au confecționat. Măsurile lor
de represiune funcționează pe alte coordonate și cu o altă eficiență decât
cele ale autorității coloniale, pentru că unor intruși li se iartă mai ușor
trădarea unei țări care, până la urmă, nu le aparține, pe când trădarea
propriilor tradiții este impardonabilă. Tentativele politice anemice de a
funcționa ca un stat independent sunt denunțate ca încercări de creare a
noi diviziuni rasiale, prin exploatarea și acutizarea celor vechi în vederea
dobândirii sau consolidării unei puteri personale care oricum nu-și
justifică scopul. Dată fiind circularitatea hidoasă a acestui spectacol,
înfierarea acestor elemente deviante se va face, din nou, în numele rasei
și al trecutului comun. Iar condamnarea lor va fi cu atât mai
convingătoare, cu cât ea va fi articulată în sintagmele lăsate moștenire de
sistemul colonialist.
Lumea analizată de Naipaul cu atâta minuțiozitate și luciditate este
una a derizoriului, incapabilă de a se rupe de ilar și grotesc și sortită nu
renașterii miraculoase, ci stagnării și extincției în acest amalgam cultural
pe care nu îl poate pricepe și, în consecință, nu-l poate interpreta și
utiliza. În viziunea lui, națiunile Lumii a Treia nu sunt și nu pot deveni
contestatarii culturali ai Occidentului, pentru că, din acest contact
vremelnic, tot ceea ce și-au însușit acești oameni au fost niște formule de
reprezentare fixe din care nu pot sau nu vor să se smulgă. Eroii lui
Naipaul nu sunt capabili de acel joc al semnificațiilor și al subminării prin
imitare. Acesta este amendamentul pe care scriitorul îl adaugă teoriei
postcoloniale. Imitația poate deveni o armă doar în mâinile unor oameni
care sunt conștienți de istoricitatea lumii și de ei înșiși. Altminteri,
„maimuțăreala” lor poartă doar inflexiunile ridicolului, pentru că ei
rămân captivi statutului lor de imitatori, sunt bufonii ne-înțelepți,
nebunii de curte care nu au niciun adevăr camuflat de rostit – simpli
măscărici.
Ana-Maria Baciu