Povesti de Dragoste-1972 49 Jan Otcenasek - Romeo Julieta Si Intunericul

JAN OTČENÁŠEK
Romeo, Julieta
şi întunericul
49
EDITURA EMINESCU
1972
Romeo,Julieta şi întunericul
Cuprins
1..................................................................................... 10
2..................................................................................... 16
3..................................................................................... 28
4..................................................................................... 41
5..................................................................................... 53
6..................................................................................... 65
7..................................................................................... 74
8..................................................................................... 83
9................................................................................... 101
10................................................................................. 110
11................................................................................. 123
12................................................................................. 137
13................................................................................. 148
POSTFAŢĂ ................................................................... 158
1
Jan Otčenášek
Casele vechi sunt ca oamenii bătrâni: pline de amintiri.

Ele îşi au viaţa şi înfăţişarea lor particulară. Zidurile
putregăite au absorbit de mult toate mirosurile grele ce
dăinuie prin preajma lăcaşurilor omeneşti. De mult s-a
risipit din ele izul acela fără însemnătate de var şi
tencuială, atât de propriu cutiilor moderne, uneori puţin
insipide, de pe platourile suburbiilor, prea noi încă pentru
a-şi fi putut făuri o istorie. Zidurile caselor vechi sunt vii;
ele trăiesc prin destinele celor ce au vieţuit între ele.
Câte n-au văzut! Şi câte n-au auzit!
Casele vechi îşi au şi glasul lor deosebit. Ascultă:
cineva trece pe palier, cu pas lent, greu de oboseală, şi
fluieră în surdină…; acum s-a oprit, o scânteiere scurtă de
chibrit zvâcneşte pe perete… apoi omul îşi vede mai departe
de drum, iar spirala bătătorită a treptelor de lemn răsună
trist; de undeva se aude bolborosind în întuneric un aparat
de radio; pălăvrăgeala lui e acoperită de zgomotul unei uşi
trântite; de departe răzbate un scâncet de copil…
*
* *
Stă întins pe spate cu mâinile lipite de corp, cu ochii
mari aţintiţi spre fereastra înfundată în întunericul
compact. Dincolo de fereastră, palierul cu plăcile dislocate
ce scrâşnesc sub fiecare apăsare de talpă şi fântâna
pătrată a curţii. Peste acoperişuri pluteşte mângâietor
adierea caldă a nopţii de vară. Sus pe cer, totul e cufundat
în linişte; Vega din constelaţia Lirei tace, iar dintr-o
margine zdrenţuită de nor s-a desprins luna şi îşi strecoară
prin fereastră chipul lipsit de expresie.
Noaptea s-a lăsat peste oraş şi tăcerea ei îl pătrunde, îi
foşneşte şi-i sfârâie în tâmple; e plină de şoapte, de
subînţelesuri şi de ecouri nedesluşite; numai pasul
2
tărăgănat al bătrânului ceas cu pendulă răzbate prin
perete cu ritmul lui monoton.
Ceasul? N-o fi oare inima? O aude, o aude cum îi
zvâcneşte vie încă în piept, pompând în sus sângele ce dă
năvală spre tâmple. Iar aici, undeva, se îngrămădesc
gândurile, gândurile fără de sfârşit, ca pădurile fără de
poteci.
Zace din nou aici, pierdut şi părăsit între zidurile
oraşului, în cutia strâmtă a odăiţii sale ce poate fi
măsurată, toată, din cinci paşi. Înainte, înapoi şi iar
înainte… De câte ori a bătut oare, în aceşti ultimi ani,
drumul acesta scurt, lipsit de orice sens şi perspectivă? Cu
strania dorinţă de a-şi zdrobi ţeasta de perete! Dar nu, de
una ca asta nu-i în stare. Şi apoi, la ce bun? Mai bine să
stea nemişcat! Chinuitoare poziţie pentru un tânăr de
optsprezece ani! Mai bine să nu gândească. Dar cum, cum
să faci să nu gândeşti? Închizând poate pleoapele – aşa! şi
să te ascunzi, de toate, îndărătul acestor carapace
arzătoare. De toate: de lume, de tine însuţi.
Închide ochii cu încăpăţânare. Acum totul aduce cu o
fântână. Cade, cade mereu, din ce în ce mai adânc şi fără
speranţă că totul se va sfârşi, că se va mistui în abisul
tămăduitor, lipsit de formă. Memoria! Durere-i să gândeşti,
durere-i să răsufli, durere-i să exişti. Şi lumea a devenit
deodată alta, e acoperită toată de o carapace cenuşie şi e
atât de nepăsătoare!
Şi, mai departe, ce va fi? Se pare că nu mai există nicio
cale. Drumul s-a pierdut sub propriile-i picioare. Ca şi cum
după zile întregi de căutare zadarnică ar fi ajuns acolo
unde se sfârşeşte orizontul.
„Dar nu, tu trebuie să trăieşti!” îl îndeamnă o voce.
De unde o fi venind, atât de clară şi de stăruitoare?
„Hei! M-auzi?”
Ceva mai târziu, un zgomot de pas tărăgănat pe scară îl
smulse din ciudata-i amorţeală; întredeschise ochii cu
3
Jan Otčenášek
pleoapele tremurânde, îşi ascuţi urechile. Târşâitul
şchiopătat al tălpilor îi era cunoscut, venea de departe, se
apropia. Dar nu, nu se clinti nici în clipa în care se auzi o
uşoară bătaie în uşă.
— Paul, eşti aici?
Îşi opri respiraţia; în sfârşit îl podidiră lacrimile.
Nu încercă să le stăvilească. Simţi chiar o uşurare
ciudată.
Ascultă răsuflarea obosită şi o recunoscu.
Cel de după uşă bate pasul pe loc, trage cu urechea şi
ciocăneşte din nou.
— N-auzi? Hai, băiete, deschide! Fii cuminte!
Nu răspunse. Rămase nemişcat, ca un obiect fără viaţă.
Se teme de cuvinte. Şi de sfaturi. Ce să-i spună?
Adevărul? E simplu. Nu mai pot, atât şi nimic mai mult!
Oricum, nu mi-ai împărtăşi părerea. Tu eşti bătrân, vezi
lucrurile altfel; de bună seamă, îmi vei vorbi despre
raţiune. E vechiul tău cântec, atât de uzat! Tu eşti modest,
împăcat cu lumea aşa cum e; de fapt, însă, nu faci decât să
te împotriveşti. Raţiune! La ce bun, când nu pot nici măcar
să respir. Poate că eu nici nu mai sunt eu. Aş pune capăt,
crede-mă, acestei situaţii, dar pentru asta e nevoie, se vede,
de un talent monstruos care, de bună seamă, în mine nu s-
a cuibărit. La ce vrei tu să mă îndemni? La răbdare, la
resemnare? Pentru ce? Ieri seară, când am fugit… ştii
bine… m-am oprit pe pod şi am privit în apă. Nu, crede-mă,
nu m-a ispitit… acum ştiu cu certitudine că nu sunt în
stare de asemenea ispravă. Am stat doar şi m-am uitat,
atâta tot. Când mi-am întors privirea, te-am zărit la câţiva
paşi de mine. Stăteai acolo sub felinarul albastru, cu
scurta-ţi de ploaie ponosită, strivit de griji, încovoiat de
bătrâneţe. Deodată mi s-a făcut milă de toate. De tine, de
mine, de tot. Tu mă păzeai, ştiu, şi în sinea ta erai sincer,
convins că nu te vedeam.
Ah, tată!
4
— Paul…
Ciocănitul încetă.
În urma paşilor târşâiţi răsună zgomotos poarta
imobilului.
*
* *
A fost odată ca niciodată!
Nu rămâne decât să ne întoarcem înapoi; ca racul sau ca
păianjenul care se retrage de-a lungul firului său de argint.
Dar unde? Unde să te întorci?
Îşi aduce aminte că în această odăiţă pătrundeau cândva
dimineţile zilelor de vară. Era destul de bine aici, odinioară.
Din când în când zdrăngănea câte o chitară, însoţită de un
cântec zgomotos, pe podeaua prăfuită zăceau în neştire
cărţile întredeschise… De fapt, nimic nu s-a schimbat:
aceeaşi canapea cu arcurile slăbite, atlasul astronomic,
scăunelul descleiat şi chiuveta cu smalţul crăpat. Sub
fereastră, aceeaşi măsuţă pe care, între statueta prăfuită a
bufniţei cu ochelari şi lampa cu abajur de hârtie, hârâia un
aparat de radio improvizat. Şi-l fabricase singur, cu mâna
lui, şi trebuia să baţi cu nădejde în cutiuţa de lemn dacă
voiai să smulgi dintre pocniturile şi pârâiturile infernale
măcar programul postului de radio Praga. Tata îl privise
zâmbind, cu afectuoasă îngăduinţă, atunci când îşi
amenajase în magazia nefolosită din spatele modestului
său atelier această odăiţă de student. Erau aci două uşi:
una dădea în atelierul de croitorie, şi era întotdeauna
încuiată pe dinăuntru – cealaltă direct pe culoar. Mobilierul
sărăcăcios, cumpărat pe nimica toată, de la negustorii de
vechituri din Oraşul Vechi, nu diminua cu nimic confortul
acestui cuibuşor. Aici se putea citi şi visa. Aici omul se
simţea cu totul independent şi matur. Era de ajuns să
închidă uşa. Uşa pe care uneori intra şi femeia. N-o
cunoscuse, nu-i văzuse niciodată chipul şi nici glasul nu i-l
auzise vreodată; pentru că femeia aceasta era imaterială,
5
Jan Otčenášek
prezentă doar în aşteptarea lui nerăbdătoare, ţesută din
dorinţa neclară şi visul dulceag de care adeseori se jena
puţin faţă de sine însuşi. Era însă încredinţat că într-o
bună zi va veni. Când? Trebuia, trebuia să vină! Cum va
arăta? O va recunoaşte oare? Desigur, o va recunoaşte, nici
vorbă: chiar şi dintr-o mie altele ce vor mai trece prin
preajma lui, şi după care se va uita în treacăt, peste umăr,
fără însă să lase în viaţa lui vreo urmă, decât, poate,
curiozitatea şi aceeaşi veşnică întrebare rămasă fără de
răspuns.
În timpul zilei, din atelier răzbătea huruitul celor două
maşini de cusut Singer; lucrătorul Cepek, cu vocea lui
stridentă, îl muştruluia de zor pe ucenic; apoi glasul
scăzut, de bas, al tatii – „la dispoziţia dumneavoastră, cuta
asta se scade, aici mai luăm puţin, nu-i aşa? – şi să vedeţi
ce costumaş are să iasă, mai mare dragul…” În spatele
ferestrei, pe palier, era un permanent du-te-vino. Uneori,
câte un trecător îşi arunca întâmplător privirea înăuntru,
dar ce putea să vadă prin sticla întunecată de murdărie?
Din când în când, mai dădea buzna aici câte o droaie de
băieţi din clasa lui, umplând odăiţa de strigătele lor vesele.
Nicio lună n-a trecut de când au băut aici, cu eroism, două
sticle de vin de cea mai proastă calitate şi au făcut tărăboi
până noaptea târziu, când bătăile în uşă şi apostrofările
morocănoase ale locatarilor treziţi din somn au pus capăt
acestei sindrofii.
Dar, toate acestea le-a trăit, poate, altcineva, băieţandrul
acela care din timp în timp împrumuta de la tatăl său –
puţin cam fără rost – pensula şi briciul şi îşi scrijelea faţa
ca să-şi radă de pe ea cele cinci fire de păr moale şi să-şi
întărească în felul acesta autoîncrederea, atât de necesară
înaintea unei întâlniri cu vreo fată. „Ai grijă, încet, să nu-ţi
tai beregata” – îl sfătuia tata cu un aer serios, dar în
încreţiturile ridurilor din jurul gurii se ascundea un zâmbet
uşor. „N-avea teamă că te aşteaptă ea!”
Se iubeau nespus tatăl şi fiul. Bătrânul ştia să fie
6
generos, îl înţelegea, îl trata ca pe un om în toată firea şi-i
acorda egalitatea pe care numai un tânăr de optsprezece
ani ştie s-o preţuiască; nu punea întrebări nelalocul lor şi
de aceea nu era nevoie nici să-l mintă. Pe scurt, se
înţelegeau poate tocmai din pricină că între ei era o
diferenţă de vârstă de peste patruzeci de ani. Crescuse
singur la părinţi, mlădiţă întârziată a unor soţi pe cale să
îmbătrânească, sub aripile lor ocrotitoare.
Bătrânii sunt exageraţi şi înfricoşaţi, cu ei trebuie să ai
răbdare. Ei aud până şi cum creşte iarba şi li se pare că din
fiecare ungher pândeşte primejdia. Mai cu seamă mama:
„Asta n-ai voie, asta n-ai voie! Nu te-avem decât pe tine,
Paul! Dragul meu! Nu te amesteca unde nu trebuie, copilul
nostru drag!” Primea izbucnirile ei cu acea proastă
dispoziţie caracteristică bărbaţilor în astfel de cazuri, dar în
acelaşi timp cu o uşoară bănuială că amândoi îşi găseau în
aceste penibile lamentări un fel de plăcere greu de înţeles.
Fireşte: e război, nemţii au violat graniţa şi acum se lăfăie
în toată ţara. Ştirile însoţite de bătăi de tobă, despre
victoriile pe uscat, în aer şi pe apă, se ţin lanţ. I se spune
Protektorat fur Boehmen und Maehren1 dar bătrânul
Cepek denumeşte în mod sistematic această ţărişoară
năpăstuită – „protentokrat”2. „Lăcuste egiptene!” blestemă
mama, frângându-şi mâinile. Pentru orice împrejurare ea
găseşte la iuţeală un exemplu corespunzător dintr-o
întâmplare biblică. La şcoală, să fii obligat să toceşti
biografiile sfinţilor nazişti, dacă vrei să nu te trântească, în
mod sigur, inspectorul neamţ la examenul de bacalaureat.
„Also, sagen Sie mir, wo wurde Adolf Hitler geboren? Und
jetzt etwas über das Winterhilfswerk!”3 Eroicul Wehrmacht
a cufundat iar atâtea şi atâtea tone bruto şi se îndreaptă
spre Moscova; nu mai există un loc unde să te poţi duce să
1 Protectoratul Boemiei şi Moraviei (în limba germană în text).(n.t.).

2 Joc de cuvinte: protentokrat – provizorat (în limba cehă), (n.t.)
3 Aşadar, să-mi spui unde s-a născut Adolf Hitler? Şi acum ceva despre ajutorul de
iarnă! (în limba germană în text), (n.t.)

7
Jan Otčenášek
dansezi, iar la cinematograf, mai mai să ţi se scrântească
maxilarele de atâta căscat în timpul nesfârşitului jurnal de
actualităţi, care duhneşte de atâta lăudăroşenie şi dragoste
la adresa führerului. Mama stă seară de seară în bucătărie,
cu ochelarii pe vârful nasului, citind cu buzele uşor
tremurânde din Biblia de la Kraliky; tata, în faţa ei,
bodogăneşte şi blestemă celofibra: „Vrăjitor să fii ca să scoţi
un costum din porcăria asta – numai lemn şi surogat”;
renunţă chiar şi la partida lui de cărţi de sâmbătă seara în
cârciuma lui Iosif Slapak; rămâne mai bine acasă şi-l
citeşte pe Jirasek. E un patriot puţin cam de modă veche,
ca şi hainele care ies din onestul lui atelier.
Ce mizerie!
Dar nu-i nimic! Ce e val, ca valul trece. Aşa cum au
venit, aşa se vor duce! În cele din urmă aliaţii or să le facă
de petrecanie, şi va fi iar linişte. Dar cu mine ce va fi?
Împlineşti deodată optsprezece ani, grozav ai vrea să faci
ceva, ceva nemaipomenit, nu-ţi dai seama ce anume, e doar
o uriaşă voinţă şi o sete arzătoare ce-ţi cuprinde toată
fiinţa, o dorinţă răscolitoare, nu destul de clară, dar nespus
de puternică, aproape dureroasă. E o otravă acest
protectorat; şi şcoala e o otravă; dar ce e de făcut?
Să înveţi să trăieşti într-un spaţiu restrâns, înghesuit, să
înveţi să trăieşti acest dezgustător deocamdată, care se
întinde la nesfârşit, să te chinui cu tâmpeniile, să te amuzi
cu tâmpeniile, să-ţi spargi capul de perete… şi aşa mai
departe! Şi fetele, întâlnirile fugare şi sfioase de pe colina
Petrinului, terminate cu o sărutare stângace în faţa porţii
încuiate a imobilului, mirosul-dulceag de parfum,
curiozitatea şi dorinţa amestecate cu teama umilitoare de
ceva necunoscut, nedorit încă; teamă pe care el însă o
alungă, refuză să şi-o mărturisească. Ascultă, îşi spunea
adeseori, meditând asupra propriei lui fiinţe, aşa nu e bine!
Poate! Nemţii sunt aici, aruncă oamenii în închisoare, îi
ucid… Dar ce poţi face tu? Aşadar – deocamdată! Oricum:
îţi vei da bacalaureatul, o fabrică de armament te va înghiţi
8
ca pe un fulg sau, mai ştii, vei pleca poate cu bocceluţa în
mână să pribegeşti prin Reich, dar nu ca Honza din
poveste, ci ca rechiziţionat la muncă obligatorie; iar acolo
vei putrezi făcând o muncă dezgustătoare, până când se va
sfârşi odată cu toată povestea asta ruşinoasă. Ani pierduţi,
ani blestemaţi! Visurile tale despre viaţă binevoieşte a le
amâna sine die!4 Dar n-ai încotro, viaţa trebuie trăită!
Indiferent cum! Chiar şi azi…
A fost odată ca niciodată!…
*
* *
Ceasul cu pendulă de pe partea cealaltă a peretelui a
bătut ora unsprezece, bătrâna casă doarme.
Numai el, în odaia lui, zace întins pe spate, cu mâinile
strâns lipite de corp, cu ochii mari fixaţi în noapte şi îşi
continuă drumul prin propriile-i gânduri.
Şi toate se întorc şi revin de unde au început.
Câte zile au fost toate? Cum au început?
Într-o zi, cei din clasa a opta B au terminat lucrările
scrise la examenul de bacalaureat…
4 Fără termen (în limba latină în text), (n.t.)

9
Jan Otčenášek
1
— Paul – auzi o şoaptă din întuneric.
Glasul acesta scăzut nu-l surprinse. Era încă în el.
— Da…
— Ce se va mai întâmpla?
Mereu aceeaşi întrebare. Atotprezentă. Dar nici aceasta
nu-l surprinse. În primele zile ştiuse cum s-o înăbuşe.
Măcar pentru o clipă. Mai târziu însă situaţia deveni mai
complicată. Când răbufnea cu voce tare, nu găsea altă
soluţie mai înţeleaptă decât s-o cuprindă în braţe şi s-o
sărute pe gură. Era cât se poate de simplu şi eficace. În
acelaşi timp, bolborosea ceva, la întâmplare, simţea că era
necesar să-i îndrepte gândurile, cât mai repede, pe alt
făgaş, pentru că îşi dădea seama că tăcerea ar fi putut
însemna şi un răspuns. Ce să-i răspundă? Posibilităţi erau
o mie. Poate. Sau poate niciuna. Totul era cuprins în acest
poate.
Se ridica şi pornea să bată culoarul dintre măsuţă şi
canapea, gesticulând, trăncănind vrute şi nevrute,
ascultându-şi, cu penibilă uimire, propriile sale cuvinte: în
acelaşi timp reflecta. La început totul i se păruse atât de
simplu… întreaga poveste se rezumase la o constatare
uluitor de simplă. Iată-ne, suntem aici; ea şi cu mine! Dacă
din asta scădea ziua următoare, tot ce se petrecea în oraş,
în ţară, în lume, totul era poate în perfectă ordine. Din nou
acest poate!
Scoase din buzunar pachetul de ţigări mototolit şi se
scotoci, căutându-şi chibriturile, urmărit în acest timp de
privirile ei insistente.
— Nu fuma! Te rog, nu te supăra, dar ştii, noaptea e aici
un aer greu, irespirabil.
Dădu din cap aprobativ. Desigur, are dreptate. Băgă
pachetul de ţigări înapoi în buzunar, şi pe buze îi flutură
10
un surâs.
Îşi aminti că, de fapt, un asemenea pacheţel de ţigări, alb
imaculat, le-a apropiat paşii. Pretextele sunt uneori atât de
banale! Chiar şi o ţigară obişnuită, din prima raţie din viaţa
ta. La optsprezece ani fumatul îţi întăreşte sentimentul
maturităţii. Te aşezi pe scaun cu aerul blazat al omului de
lume şi, cu o mişcare studiată, scoţi din buzunar o ţigară, o
introduci în colţul gurii şi deodată te simţi puternic ancorat
în lumea celor mari. Ce mândrie binefăcătoare! Optsprezece
ani! S-a isprăvit cu rugăminţile umilitoare ale tatii, care
protestează în tăcere, dar cu ochii plini de un vădit reproş,
s-a isprăvit cu insistenţele mamei care te povăţuieşte să
nu-ţi distrugi sănătatea. S-a terminat! Acum e un fumător
oficial, recunoscut ca atare, poate să se ducă cu cartela
personală la tutungioaica din colţ: „Poftim, doamnă
Baraşkova, aici e”, se adresează cu glasul sugrumat de
emoţie chipului ofilit din semiîntunericul chioşcului de
tutun.
Scăpase de lucrările scrise, dar capul îi era încă năuc
după încordarea din cursul dimineţii; în buzunar avea
ascuns, la loc sigur, un bilet de cinematograf şi mai avea
două ore bune în faţa lui, căci la jurnalul de actualităţi nu
se mergea din principiu.
După cină, pornise să cutreiere străzile, pavajul iradia
uşor căldura soarelui de după-amiază, dar încet, pe
nesimţite, amurgul primăvăratic începuse să se furişeze în
oraş. Îi plăcea nespus să hoinărească visător, de unul
singur, pe străzile oraşului. Să umbli cu mâinile în
buzunar, prin dreptul vitrinelor ce dau să se întunece, în
întâmpinarea aventurilor trecătoare, să te strecori printre
oameni, să-ţi arunci ochii după fete, dar aşa, numai în
treacăt, şi cu un aer de ostentativă indiferenţă, ca nu care
cumva să laşi impresia unui boboc, e cât se poate de
plăcut! Fustele lejere, ca nişte evantaie, răspândesc în jurul
şoldurilor suple un parfum ciudat, plin de îndemnuri
neexprimate, de subînţelesuri, pe care le percepi cu toată
11
Jan Otčenášek
fiinţa ta. Ce-ar fi să se apropie de una din ele şi să-i spună,
de pildă: „Bună seara…” Ce-ar fi?… Dar nu, la asemenea
ispravă nu se încumetă!
Se uitase la ceasul din turnul Oraşului Nou.
Mai avea încă destul timp!
O pornise încet spre parc, cu gândul să-şi soarbă în cea
mai desăvârşită tihnă ţigara de seară.
Acolo se întâlniră.
Se aşezase pe o bancă, chiar în margine, şi observase,
fără interes, că la capătul opus mai şedea cineva. În
primele momente fusese atât de cufundat în gândurile sale,
încât nici n-o băgase bine în seamă. Nu era pentru el decât
o umbră, conturul unui trup străin, atâta tot. Îşi întinsese
înainte picioarele lungi şi-şi aprinsese o ţigară.
În spatele lui tânjea ofilindu-se o tufă de liliac;
ciorchinii ştirbi ai florilor ardeau ca nişte candelabre albe
în umbra serii şi răspândeau în jur un parfum dulceag.
Soarele asfinţea în spatele clădirilor de peste drum, copacii
începuseră să-şi piardă în iarbă umbrele lor prelungi. Din
când în când, pe lângă picioarele lui întinse, trecea
şuşotind câte o pereche de îndrăgostiţi lipiţi unul de altul,
un trecător grăbit, cu servietă la subsuoară, o femeie în
vârstă înfăşurată într-un şal de catifea, ducând de zgardă
un căţeluş şchiop; în rest, parcul era pustiu. Freamătul de
seară al oraşului părea că venea de undeva, de departe.
Căscă.
Un suspin? închise zgomotos gura şi-şi întoarse privirea.
Era tot acolo, şedea la capătul opus al băncii, chircită
ciudat în propria ei fiinţă. Cu braţul drept ţinea pe
genunchi o valijoară neagră, o strângea la piept de parcă i-
ar fi fost teamă să nu i-o smulgă cineva. Capul, lăsat în jos,
nu i-l vedea decât din profil. În semiobscuritatea serii, faţa
îi lucea sub părul întunecat; sub stofa subţire a fustei de
vară, genunchii erau strâns lipiţi unul de altul.
Stătea atât de nemişcată, încât avu impresia că doarme.
12
Se surprinse cum o urmărea cu o neascunsă curiozitate
şi se posomorî. Încercă să-şi desprindă privirea, dar nu
izbuti. Acum nu mai era în plăcuta lui singurătate,
preocupat de propriile gânduri. „Ce-i, domnişoară, n-a
venit la întâlnire?” Peste o clipă însă constată cu uimire că
plângea. Un plâns înăbuşit, aproape imperceptibil, îi
scutura umerii încovoiaţi; un scâncet de copil.
Aruncă mucul ţigării pe alee şi după o îndelungă
şovăială se hotărî.
— Vi s-a întâmplat ceva?
Rămase la fel de nemişcată; nici ochii nu şi-i ridică.
Întrebarea se pierdu în întuneric, fără ecou.
El tuşi încurcat şi se dădu mai aproape de ea.
— Plângeţi?
Ea clătină din cap şi continuă să tacă cu îndârjire.
De ce minţea? Se apropie şi mai mult, căută cuvintele.
Dacă ar fi întins mina, ar fi putut s-o atingă.
În sfârşit, îşi ridică faţa cu o mişcare bruscă. Doi ochi
întunecaţi, măriţi de o spaimă de neînţeles, îl priveau ţintă,
cu o privire aproape ostilă. Fu cuprins de o uşoară jenă.
Fără voie, clătină din cap şi îşi întoarse repede privirea în
altă parte. Nu! La prima vedere nu-l impresionase de loc;
remarcase chiar că avea gura puţin prea mare şi câţiva
pistrui pe nas. „Vreo puştancă miorlăită şi înfumurată,” îşi
spuse în sinea lui, şi-şi lăsă capul pe spate. Încetă s-o mai
bage în seamă, făcea pe dezinteresatul; cu toate acestea,
nu fu în stare să se ridice şi să plece. Stătu aşa multă
vreme, într-o tăcere apăsătoare, şi i se păru că trecuse un
ceas încheiat, când se încumetă din nou să-i vorbească:
— Aş putea să vă fiu cumva de folos?
— Nu. Lăsaţi-mă, vă rog! Nu vă ocupaţi de mine!
— Dar eu, ştiţi… dumneavoastră… dumneavoastră
plângeţi… Ştiţi… eu… să nu vă închipuiţi…
Îşi asculta bolboroseala dezlânată şi avea impresia că din
el vorbea altcineva. Se întrerupse ruşinat, abia în clipa în
13
Jan Otčenášek
care, prin preajma lor, trecu o pereche tăcută de
îndrăgostiţi. „Hm… şi acum?” se întrebă cu încrederea în
sine zdruncinată. „Ia-ţi tălpăşiţa, băiete, şi întinde-o, dacă
nu eşti în stare să adresezi o vorbă de doamne-ajută unei
fete pe care n-o cunoşti de pe culoarele şcolii. Şi apoi… nici
nu văd rostul…”
Timpul trecea; încurcat, se uită la ceasul de mână.
Trecuse de nouă, cu siguranţă că va pierde şi filmul
principal; ah, fir-ar să fie!… întunericul primăvăratic se
lăsase de-a binelea peste oraş. Dar, când îşi ridică din nou
privirea, nu izbuti să se scoale de pe bancă. Cu faţa lăsată
în jos, ea continua să plângă înfundat, înghiţindu-şi
lacrimile. Se aplecă spre ea, cu hotărâre.
Fata se îndreptă din spate, cu un gest de parcă ar fi vrut
să sară şi s-o ia la fugă.
Nu mai înţelegea nimic. Ridică din umeri, dezorientat.
— Plecaţi!
— Dar de ce… Ştiţi, eu…
— N-are ce să vă pese de mine! Lăsaţi-mă, nu înţelegeţi?!
— Bine… dacă nu vreţi, mă rog!…
„Fireşte, o fetişcană zăpăcită – îşi zise în sinea lui, iritat.
A lăsat-o şi acum să smiorcăie pe bancă în parc de bună
seamă, se gândeşte la sinucidere. Te pomeneşti c-o fi vrând
să-şi radă gămălii de chibrituri în lapte, hm! Mai ştii? Şi ce
s-a mai zbârlit! Poate c-o face pe interesanta, ca toate
femeile. Şi eu? Ia stai! Cu bine, domnişoară, şi fără la
revedere, binevoiţi a vă consola de una singură, dacă nu
sunteţi în stare de o convorbire ca lumea. Eu nu sunt
obligat să vă asist…”
Nemulţumit de sine, mai scoase o ţigară ca să se
liniştească. O duse la gură, ceremonios, cu un aer degajat,
apoi începu să se scotocească prin buzunare, căutându-şi
chibriturile. În acelaşi timp se ridică hotărât. Fermitatea
acestei mişcări trebuia să-i arate că nu-i pasă de ea nici cât
negru sub unghie.
14
Ea se sperie. Sări în sus ca arsă şi se propti în faţa lui,
într-o poziţie de apărare. Valijoara, pe care tot timpul o
ţinuse strânsă la pieptul ei, îi alunecă din mână şi se izbi
zgomotos de pavajul aleii.
Acum zăcea între ei.
Ar fi vrut să râdă triumfător de spaima ei prostească, să
plece de lângă ea cu sentimentul superiorităţii, s-o
umilească puţin, dar în clipa în care aprinse chibritul,
încremeni pe loc de uimire şi începu să clipească speriat.
În lumina tremurătoare care albise o clipă silueta din
faţa lui, apucase să vadă, pe hăinuţa mototolită, o stea de
culoare gălbuie-deschisă, cu o inscripţie neagră la mijloc:
JUDE5.
5 Evreu, (n.t.)
15
Jan Otčenášek
2
Răsuflă cu gâtlejul sugrumat de emoţie şi înghiţi în gol.
— Dumneavoastră sunteţi…?
Se întrerupse numaidecât. De uimire, uită să-şi mai
aprindă ţigara, aruncă chibritul abia în clipa când simţi că
îi arde degetul. Stăteau acum încremeniţi unul în faţa
celuilalt, uluiţi şi muţi, două umbre plăpânde sub cerul ce
se stingea.
Ea dădu din cap aprobativ, cu un gest vecin cu revolta:
— Sunt. Şi ce dacă sunt? V-aţi speriat acum şi
dumneavoastră! Vă e teamă?
— Nu văd de ce mi-ar fi!
Ridică valijoara, i-o puse înapoi pe bancă, mişcându-se
în acest timp încet, tărăgănat, ca să câştige timp, să-şi
revină din uimire. Ea se aşeză din nou lângă valijoara ei şi
o cuprinse cu braţul.
Se aşeză şi el lângă ea şi, încurcat, îşi frecă faţa uscăţivă
cu palma.
Îi despărţea doar valijoara.
— La urma urmei, de ce? De ce ar trebui să-mi fie
teamă?
Ea scutură din cap.
— De ce, de ce! Ce, acasă nu v-au învăţat? Nici la
şcoală? Ştiţi doar că nu vi se recomandă să aveţi de-a face
cu de-alde astea, ca mine. Sau dumneavoastră nu ştiţi?!
Nu răspunse. Îi asculta, foarte aproape de el, respiraţia.
Ea îşi înălţă capul şi, de data aceasta, calmă, privi cerul
întunecat. El îşi sprijini coatele pe genunchi şi tăcu;
rămase nemişcat până în clipa în care auzi glasul ei
înăbuşit.
— Aş putea să povestesc ore întregi. Când eram mică,
făceam pe bolnava ca să nu mă duc la şcoală…
16
asta câteodată. Mi-era frică de matematică. N-am cap
pentru aşa ceva. Acum însă nu mi-ar mai fi teamă, acum
nu… De fapt, eu n-am voie să merg nicăieri. Nici la
cinematograf…
Involuntar, îşi pipăi portofelul în care se afla biletul de
cinema, dar cu o mişcare bruscă îşi trase repede mâna
înapoi. Oricum, era târziu, constată – spre mirarea lui –
fără pic de regret.
— … poate că nici măcar aici, în parc, n-am voie.
Mai curând nu, decât da, nici eu nu mai ştiu. Acum însă e
totuna. Aţi aflat totul, puteţi pleca.
— Şi dumneavoastră?
— Ce-i cu mine?
— Dumneavoastră nu vă duceţi acasă?
— Nu.
— De ce?
— Pentru că… încă n-am chef – răspunse morocănos. Ce
vă priveşte? Vă rog, nu vă îngrijiţi de mine. Sunt o râioasă!
— Nu vorbiţi aşa – o întrerupse el. Eu nu gândesc astfel.
Ruşinată, îşi lăsă capul în jos şi oftă:
— Nu vă supăraţi – spuse, de data aceasta mai blând. Ar
fi rău dacă aţi gândi aşa. I-aţi putea chema să mă ridice.
O scutură un fior neaşteptat şi se ghemui repede în
hăinuţa ei.
— Începe să fie frig. Să nu răciţi. În definitiv, de ce nu
plecaţi?
— Pentru că nici eu n-am chef – i-o reteză el scurt. Şi
apoi, nu mai sunt copil…
Pauze stânjenitoare se intercalau între fraze; în jurul lor
se aşternu întunericul opac. Nici măcar în zidurile clădirilor
ce împrejmuiau parcul ca nişte metereze înalte nu licăreau
luminile ferestrelor; hârtiile de camuflaj, în spatele cărora
respirau fiinţe omeneşti, erau lăsate. Ce beznă! Un punct
roşu incandescent, din ţigara unui trecător întârziat, licări
printre tufişuri, apoi se stinse; cei doi rămaseră unul lângă
17
Jan Otčenášek
altul, cu valijoara între ei; cu mare greutate izbutiră să
reînnoade firul unei convorbiri incoerente.
— Dumneavoastră eraţi convinsă că voiam să vă acostez,
nu-i aşa?
— Da. Aşa am crezut.
— Nu… Eu sunt un om cât se poate de obişnuit…
Acum stau aici… Aveam bilet la cinema…
Fata îl întrerupse:
— Şi din pricina mea…
— Nu, nu-i nimic, nu vă gândiţi la asta, eu… am şi…
hm… Azi am dat lucrările scrise. Am avut emoţii cu
germana, ştiţi cum e acum, dar…
— Şi eu mi-aş fi luat anul acesta bacalaureatul.
Am fost dată însă afară dintr-a cincea.
— Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău că v-am adus
aminte…
— Nici gând, nu mă supăr. Vreau să sper însă că n-o să
stăm tot timpul să ne cerem scuze, nu-i aşa?
Dădu din cap satisfăcut, în semn de aprobare,
gândindu-se în acelaşi timp cum să continue convorbirea.
Acum ştia cu certitudine că nu mai putea să se ridice să-i
spună „noapte bună” şi, simplu, să plece. Se simţea bine
lângă ea.
Arătă cu degetul spre valijoară.
— Ce aveţi în ea?
— Totul. De fapt, nimic deosebit: rochii, peria de dinţi…
O carte care îmi place. Şi câte şi mai câte… Toate la un loc
nu cântăresc nici pe departe cele cincizeci de kilograme
permise de ei, dar eu nici nu am mai mult.
Nu pricepea.
— Şi, mă rog, de ce tocmai cincizeci de kilograme?
Ea îi explică totul în fraze stângace, vorbind haotic, fără
şir, sărind peste unele cuvinte, dar esenţialul tot îl înţelese.
Trăise împreună cu părinţii ei într-un mic orăşel din
apropierea Pragăi, tatăl ei era medic. Pe urmă au venit
18
nemţii, fratele mai mare a fugit undeva, spre apus sau în
răsărit, nimeni nu ştia exact. În ultimul an ea a locuit în
Praga, la rude, sora tatii era căsătorită cu un arian,
căsniciile de acest gen erau lăsate deocamdată în pace…
Un mic şiretlic care reuşise… Poate că aşa se explică de ce
tata şi mama au plecat la Terezin înaintea ei, anul trecut,
în noiembrie. De trei luni nu mai primise de la ei niciun
rând. „Credeţi că mai sunt acolo? Atunci de ce nu-mi
scriu?” Se înţeleseră asupra unui cifru ca să poată scrie
ceva mai degajat. În primele scrisori nu se plângeau prea
mult, dar poate că n-au vrut s-o sperie. „Credeţi că mai
sunt acolo? Ce părere aveţi?” întreba mereu, cu o insistenţă
necruţătoare.
El ridică din umeri dezorientat, nu se pricepea de loc la
aceste probleme şi până atunci nici nu se gândise vreodată
serios la ele. Şi, mai departe? Mai departe…? Acum i-a
venit şi ei rândul, avea în buzunar ordinul de plecare la
Terezin, în care erau enumerate toate pedepsele ce o
aşteptau dacă nu s-ar prezenta în ziua indicată şi la locul
indicat, de unde urma să plece transportul respectiv. În
esenţă, asta era totul.
— Şi când trebuie să vă prezentaţi? întrebă el cu o voce
ştearsă.
— Trebuia… – răspunse oftând. Azi dimineaţă…
— Şi nu v-aţi dus?
— Nu.
Amuţi. De uimire scoase un fluierat slab. Ce să-i
răspundă? Poate că în timp ce stăteau aici de vorbă, ăia o
şi căutau. Băteau cu piciorul în uşă la rudele ei. Vlăjgani în
haine de piele, cu buzunarele umflate, cu pălării cu
borurile lăsate în jos. Ptiu! Aşa i-a întâlnit odată pe scara
imobilului în care locuia împreună cu părinţii lui şi mai
simţea şi acum în el groaza aceea rece ce te face să dârdâi,
care a cuprins atunci toată casa.
„Deschideţi!”, apoi o ploaie de lovituri în uşă.
19
Jan Otčenášek
Şi ea aici…
Se trezi din gândurile-i apăsătoare în clipa în care ea
izbucni din nou în hohote de plâns. Îşi ascunsese faţa în
palme, încercând să înăbuşe în ele hohotul, dar nu izbuti
să se stăpânească. Abia acum o apucă de umeri şi o
strânse cu putere; de data aceasta ea nu se mai împotrivi.
Vorbe şi iar vorbe! Neputinţa îl îmbolnăvea.
O scutură uşor:
— Ascultaţi! Nu mai plângeţi! M-auziţi? Nu s-a întâmplat
nimic.
— De fapt, nici nu ştiu de ce nu m-am dus – şopti
printre sughiţuri. Nu ştiu… Mi-e teamă că ai mei nu mai
sunt acolo… De ce nu-mi scriu? Unde i-au dus? Am auzit
că… dar nu… să nu mai vorbim despre asta… Doar nu
sunt o vită pe care s-o îndese în vagon şi s-o ducă unde vor
ei… n-am făcut nimănui niciun rău…
O strânse deodată cu toată puterea, încercând s-o
liniştească; un fel de răceală, neplăcută, ce i se ridica din
fundul pieptului, îl făcu să se cutremure din tot corpul, dar
ochii îi ardeau.
— Se spune că ne vom ocupa acolo cu grădinăritul… De
asta nu mi-e teamă, îmi plac mult copacii şi mă pricep…
Mi-a scris Blanka, prietena mea; înainte de a pleca ne-am
înţeles să… Am la mine scrisoarea ei, vreţi s-o vedeţi?
Desigur, vă închipuiţi că sunt o laşă, dar nu vreau… Ştiu
că dacă ajung în mâinile lor… simt că… Dar poate că nu-i
adevărat şi toate astea mi se par numai pentru că mi-e
frică. Am făcut un lucru îngrozitor, aşa-i? De ce nu spuneţi
şi dumneavoastră ceva? Doar nu sunteţi mut?!
I se încleştaseră maxilarele, respiraţia îi înţepenise
undeva, în fundul plămânilor. Apoi din el răbufni ceva
nebunesc, un lucru pe care poate el însuşi nu-l credea şi îl
exprimase doar sub impulsul furiei, fără să fi stat prea
mult pe gânduri.
— Bine aţi făcut!
20
— Credeţi? De ce?
— Acum nu-i momentul să vă mai gândiţi la asta. Totul e
să nu le cădeţi în mâini. Şi încetaţi odată cu plânsul!
— De ce oare v-am spus toate astea? E un lucru care mă
priveşte numai pe mine. Nici nu văd cum arătaţi la faţă.
Nici măcar nu ştiu cine sunteţi!
Ce să-i răspundă? – habar n-avea. Se vedea în clipa
aceea mic şi pipernicit, incapabil să înfrunte o asemenea
avalanşă de impresii şi simţea că de data asta nici ţigara n-
ar fi fost salvatoare. Gânduri confuze i se învălmăşeau
haotic în minte şi nu era în stare să le pună stavilă. Ce să
facă? Să plece? Ştia bine că nu putea. Şi apoi, nici nu voia.
Aşadar? Tăcea, tăcea cercetând întunericul străveziu al
nopţii de primăvară. Câteva perechi de îndrăgostiţi
ocupaseră băncile din apropiere, zărea siluetele lor negre,
luminile ţigărilor aprinse. Îşi întoarse privirea spre fata care
acum tăcea cu înverşunare; băgă de seamă că tremura
toată de frig lângă el, cu valijoara strânsă la subsuoară. Îşi
muşcă buzele sub apăsarea gândurilor ce-l năvăleau.
În cele din urmă, îi veni o idee extraordinară. O
idee nebunească, pe care nu fu în stare s-o gândească
până la capăt – nu-i vorbă, nici nu era timp de aşa ceva – o
idee demnă de un bărbat în toată firea. Şi atât i se păru de
firească, încât îl încântă.
Îşi aprinse cu gesturi hotărâte o ţigară, zvârli cu un
bobârnac chibritul în iarbă, şi se ridică în picioare. Cu
mâna stângă apucă valijoara, iar cu cealaltă o cuprinse
uşor pe după umeri pe tânăra fată, ce stătea nedumerită, şi
o ajută să se scoale.
— Veniţi cu mine. Şi nu vă fie teamă. Nu vi se va
întâmpla nimic.
*
* *
— O stradă, încă una şi încă una, nu-i departe, asta mai
e, apoi o cotim după colţ şi am şi ajuns.
21
Jan Otčenášek
Merg aşa prin ganguri întunecate, ţinându-se aproape de
porţile clădirilor, el cu mâna dreaptă petrecută pe după
umerii ei, cu stânga balansând valijoara, ea fără să se
împotrivească, păşind docil alături de el. Felinarele
proiectează pe pământ fascicule de lumină slabă, iar
ferestrele caselor sunt înfundate de întuneric. O conduce
pe aceste străzi cunoscute, pe unde ar fi fost în stare să
alerge şi cu ochii închişi; de mii de ori le străbătuse de unul
singur şi acum iată-l deodată însoţit de o fată mică şi
tăcută. Din când în când, le apare în cale silueta
întunecată a unui trecător, pe caldarâm alunecă în goană
un automobil, iar de departe se aude huruitul unui
tramvai, care apoi frânează în staţie cu scrâşnetul lui
strident.
Peste acoperişuri tresar stelele pure.
— Gata! Am ajuns! Acum încet, după mine! Cu o cheie
mare şi grea descuie poarta clădirii, apoi o apucă de mână
şi o conduse pe scara întunecoasă, până la etajul întâi; aici
o cheie mică scrâşni uşor în broască şi întunericul odăiţei
neaerisite îi izbi în faţă; plutea un miros greu de tutun şi
mucegai. El intră primul.
Uşa dinspre culoar se închise zgomotos în spatele fetei.
„Sper că nu ne-a văzut nimeni – gândeşte băiatul în
sinea lui. Sper! Nu trebuie aprinsă lumină!” Pe întuneric se
apropie de fereastră şi lasă să intre în odaie un val de aer
proaspăt. Apoi închise ferestruica, trase în jos hârtia
ceruită de camuflaj. Observă, în treacăt, că era ruptă puţin
şi lăsa să se strecoare prin ea o lumină slabă. Va trebui
neapărat s-o repare, cât mai repede – îşi zicea pentru a nu
ştiu câta oară. Căută bâjbâind butonul lămpii de masă,
apăsă.
Becul slab inundă cămăruţa cu o lumină palidă.
Se întoarse către oaspetele său. Stătea şi acum
nemişcată lângă uşă, cu valijoara lângă ea; ochii ei orbiţi de
lumină rătăceau pe cei patru pereţi goi, se simţea
stânjenită. Unde mă aflu? întrebau ochii întunecaţi. Cine
22
eşti tu? De ce m-ai adus aici? Ce vrei de la mine? El
înţelese.
— Făceţi-vă comodă. De acum înainte veţi locui aici.
Când se aşeză cu îmbietoare naturaleţe pe scăunelul
scârţâitor, care se legăna sub el, şi-i zâmbi ştrengăreşte,
prinse şi ea puţin curaj. Se aşeză cu sfială pe marginea
canapelei ca şi când n-ar fi crezut încă în materialitatea ei,
apoi scoase un suspin, îşi roti privirile prin odaie şi, cu o
curiozitate copilărească, încercă arcurile lăsate. Când îşi
ridică din nou ochii, pe faţă i se citi un surâs blând.
— E destul de plăcut aici!
— Nu prea… Dar veţi fi în siguranţă. Pe aici nu calcă
nimeni… Pe mine mă cheamă Paul.
— Pe mine Ester.
— E un nume deosebit.
— Tata avea uneori idei bizare. Nu vă place?
— N-am spus asta. E neobişnuit. Atâta tot.
Se ridică de pe scaun şi, cu fruntea încreţită, porni să
străbată încăperea, meditând caraghios, cu voce tare,
despre tot ce socotea necesar să-i comunice: – Iată pătura
de lână, o iau de obicei cu mine în excursie, mai miroase şi
acum a fân, poftim şi ceaşca, iată-mi şi dulapul, umăraşul
de haine, habar n-am avut de existenţa lui, uşa asta dă în
atelier, ziua să nu vă duceţi niciodată acolo. Şi, aveţi grijă
s-o încuiaţi întotdeauna cu cheia, pe dinăuntru. Ziua să
staţi liniştită, să nu faceţi zgomot, alături se lucrează,
înţelegeţi? Chiuveta şi closetul sunt imediat după uşă,
dimineaţa şi noaptea… şi pentru nimic în lume nu ieşiţi pe
culoar. Nici radioul să nu-l deschideţi. Îmi promiteţi? Şi nu
uitaţi de camuflaj, întotdeauna înainte de a aprinde
lumina, se vede de pe palier, de rest mă îngrijesc eu. Pe
urmă… ce-ar mai fi… ca să nu uit…
În cele din urmă avu impresia că e puţin ridicol. Cu
sufletul la gură se aşeză din nou în faţa ei şi începu s-o
cerceteze. Abia acum, la lumină, băgă de seamă că de fapt
23
Jan Otčenášek
era frumoasă. Sub părul întunecat, chipul ei, de o paloare
ireală, nu respecta întru totul legile simetriei, dar micile
disproporţii nu făceau decât să-i accentueze expresivitatea.
Nu supărau de loc. Ochii, din fundul cărora ţâşnea o
noapte neagră ca tăciunele, străluceau de o lucire
întunecată sub arcadele stufoase ale sprâncenelor,
împreunate de cele câteva fire rare de deasupra nasului.
Sfioşi şi impresionaţi, plini de uimire şi naivitate
copilărească, aceşti ochi erau nespus de frumoşi. Privirea îi
alunecă pe conturul sânilor ei mici, ascunşi sub bluza albă,
de care era prinsă steaua galbenă. Îşi îndreptă repede ochii
în altă parte. Simţi o uşoară ameţeală. Niciodată, nici mai
târziu, n-a izbutit să-i definească mirosul: săpun, apă de
colonie ieftină, păr, miros de subsuoară…
Îşi ridică ochii şi-i zâmbi încurajator.
— Tot vă mai este aşa de teamă?
— Nu. Acum de loc.
Scutură din cap şi când îi surprinse privirea, lăsă repede
faţa în jos şi se posomorî un pic. Se ridică şi se uită la ceas.
— Zece şi jumătate, pentru Dumnezeu, trebuie s-o şterg!
E târziu.
— Mai veniţi? întrebă ea cu voce scăzută.
Îl privea drept în faţă, cu insistenţă.
Stătea în picioare, aplecat asupra ei şi savura, cu
satisfacţie, până la fund, superioritatea lui masculină. Se
simţea bine şi în clipa aceea nu-şi îngăduia niciun fel de
griji.
O mângâie pe păr şi fu bucuros că ea nu făcu niciun gest
de împotrivire.
— O să mai viu – spuse cu voce înviorată. Cât mai
curând. Mâine! Şi’ să nu vă fie teamă, aici nu vi se poate
întâmpla nimic. O să vedeţi, totul se va sfârşi cu bine! Iar
noi, noi o să ne tutuim, nu-i aşa, Ester?
24
*
* *
Se îndreptă spre casă zburând ca vântul pe străzile
întunecate. De la vechea clădire unde o lăsase, nu era
departe: zece minute de mers iute, cinci minute de fugă, nu
mai mult. Preferă fuga; galopa pe pavaj şi în sinea lui se
mângâia cu gândul că bătrânii – aşa le spunea părinţilor în
sinea lui – se vor fi culcat.
Dezamăgire, nu dormeau! Stăteau amândoi tăcuţi, unul
în faţa celuilalt, la masa de bucătărie; tata se uită
ostentativ la ceasul deşteptător de pe bufet, mama avea
ochii umflaţi de plâns. Ah, da! Îi privea clipind de uimire,
apăsat de sentimentul vinovăţiei faţă de aceste două făpturi
blajine şi cumsecade; se apropie de plita rece, ridică
capacul de pe bidonul de cafea; căută un strop de malţ
rece, cu toate că n-avea niciun chef să-l bea. Deşteptătorul
bătea nesuferit în tăcerea apăsătoare.
— Nu ţi se pare – se auzi în sfârşit glasul tatii – că vii
puţin cam târziu? N-ai vrea să ne dai o explicaţie? Ştii bine
că mama şi cu mine suntem îngrijoraţi din pricina ta.
Ridică din umeri, făcându-se că nu înţelege.
— Doar nu mai sunt copil – se apără el fără convingere.
Mama îşi frânse uşor mâinile, bărbia îi tremura de
emoţie.
— V-am spus doar că mă duc la cinema. M-a durut
capul după teze… şi… am mai stat puţin de vorbă în stradă
cu… Vojta…
— Cu Vojta? întrebă tata pe un ton glacial şi-şi încruntă
sprâncenele.
Paul încuviinţă dând din cap. Surprinse privirea
cercetătoare a tatii şi, încurcat, începu să se mişte în loc,
de pe un picior pe altul. Meşterul croitor, gârbovit de
bătrâneţe, se ridică de la masă şi-i întoarse spatele. Tăcea,
şi tăcerea lui provocată de o cumplită decepţie era atât de
apăsătoare, încât Paul ar fi preferat să-l vadă năpustindu-
25
Jan Otčenášek
se asupra lui şi să înceapă să-l bată. Bătrânul îşi aranjă cu
grijă ochelarii în cutie, împături ziarul şi-l puse la locul
obişnuit pe dulăpior. Clătină din cap.
— Credeam că noi doi nu ne minţim… aşteaptă, nu mă
întrerupe! Înţelege-ne, băiete! Trăim timpuri grele! Eşti
totuşi încă prea tânăr ca să… dar să lăsăm asta! E aproape
unsprezece. Nu te voi întreba unde ai hoinărit până la ora
asta, chiar dacă ştiu că ai minţit… Da, ai minţit…
„La urma urmei, ce-o fi ştiind? se întreba băiatul cu
insistenţă. Ce să-i spun? Adevărul? Ce mi-ar răspunde? Că
am înnebunit? Cu siguranţă! Nu, trebuie să mai aştept, să-
l tatonez, poate mâine… Trebuie să-l mint” – constată cu
amărăciune.
— În definitiv, ce s-a întâmplat? întrebă cu voce
nesigură.
— Ce s-a întâmplat? Nimic deosebit. Vojta a fost pe aici
astă-seară, te-a căutat. Asta-i tot.
Ce putea să mai spună în faţa unei asemenea probe,
dacă nu voia să-şi mai încarce cugetul cu alte minciuni?
Nimic.
Nimic decât să strângă din dinţi, să-i evite privirea şi…
să tacă.
Adormi în noaptea aceea pe patul din cămăruţa lui, cu
inima grea, apăsată de simţăminte complicate. Câte nu se
întâmplaseră, începând din seara aceea?! Se cuibărise în el
puţină teamă, dar şi o bucurie ciudată, curiozitatea şi
mândria propriei lui fapte. O cheamă Ester. Ce nume! Te
pomeneşti că a izbutit într-adevăr s-o salveze! Fără
îndoială! Unde s-ar fi putut duce? Se întoarse pe spate, îşi
puse mâinile sub cap. Rămase aşa mult timp, cu ochii
fixaţi în sus, străduindu-se să reconstituie pe tavan
imaginea chipului alb, cu ochii mari şi întunecaţi; emoţia îi
gonea somnul. Să doarmă, trebuia să doarmă; şi cum va
răsări soarele, va da fuga la ea…
Mâine, mâine!
26
*
* *
A doua zi după-amiază toate megafoanele oraşului
anunţau că în dimineaţa zilei de 7 mai 1942 fusese
săvârşit, la Praga, un atentat împotriva protectorului
Heydrich, locţiitorul führerului. O voce aspră, strict
impersonală, o voce mecanică răspândită de megafoane pe
străzile tăcute, răsuna printre zidurile caselor, ecoul o
răsfrângea.
Îl surprinse chiar în colţul străzii lor. Ascultă înfrigurat,
cu respiraţia tăiată, dar în primele clipe nu desluşi decât
frânturi din care nu se putea dumeri prea bine. Nici ceilalţi
trecători, care se opriseră în drum, nu înţeleseră la început
despre ce era vorba. În ochi li se citea întrebarea.
Ce s-o fi întâmplat? Ascultaţi!
…pentru descoperirea asasinilor… zece milioane de
coroane… pe teritoriul Oberlandratului… stare
excepţională… se interzice părăsirea domiciliului după ora
douăzeci şi unu… se vor închide toate… acel care nu va
respecta… şi va fi găsit pe stradă după ora amintită, va fi
împuşcat…
După comunicat se aşternu o clipă de tăcere uluitoare.
Fu spartă de zgomotul unui tramvai ce cobora indiferent pe
strada principală, scrâşnind tânguitor din frânele neunse.
Apoi, vocea mecanică răsună din nou.
27
Jan Otčenášek
3
— Ce tâmpenie sinistră – spuse cu vocea tare şi apăsată
lucrătorul Cepek. Stătea, în timpul prânzului, ghemuit pe
scăunelul lui şi, posomorât, îşi golea castronaşul cu gulaş
de post. Aplecat deasupra mâncării, clipea pe sub ochelari
cu ochii lui miopi şi trăgea câte o duşcă de bere după
fiecare dumicat. Nimeni din atelier nu îndrăznea să-l
contrazică. Îl cunoşteau. În capul lui pleşuv se zămisleau
de obicei păreri ce nu puteau fi combătute pentru nimic în
lume.
— E greu de ştiut – aruncă la întâmplare, fără niciun
rost, meşterul. Privirile îi alunecară cercetător prin atelier.
În afară de cei doi, mai era acolo Pepek ucenicul, care
trebăluia de zor cu mătura, dar acesta îşi vedea de-ale lui,
ca şi cum nimic nu l-ar fi interesat. Avea el însă ideile lui în
tărtăcuţa-i ciufulită.
Şi Paul. Şedea lângă fereastră, cu faţa îndreptată spre
stradă şi, cu o riglă, bătea toba în scândura de călcat.
Soarele de amiază îşi arunca razele pe zidurile caselor de
peste drum.
Meşterul se linişti. Totul era în perfectă ordine. Ah,
afurisitul ăsta de Cepek! Gură spartă! Ştia ce-i poate pielea.
Trecuseră de la sfârşitul primului război câţiva ani buni, de
când lucrau împreună şi-i cunoştea ideile îndrăzneţe; căci,
slavă domnului, nu o dată s-au luat de păr, înaintea
actualului război; cu toate acestea, erau prieteni vechi.
Suporta chiar şi uşoarele jigniri pe care uneori lucrătorul i
le arunca în faţă pentru prudenţa lui de mic meseriaş; dar
n-are decât, spună ce-o vrea
— În asemenea vremuri nu strică să fii prevăzător. Tânăr
nu mai era, ambiţia profesională, dacă a avut-o vreodată, o
pusese de mult în cui; nu-l preocupa decât familia. Paul.
Trebuie educat, pus cu amândouă picioarele pe pământ
28
sigur. Aşadar, mai bine lacăt la gură! Lui Cepek îi convine
să vorbească! Cred şi eu. Stă singur cuc, nu are pe nimeni,
serile şi le omoară în cârciuma „La dracul viu”, cu o halbă
de bere proastă în faţă.
— A ucide lupul nu înseamnă încă a izgoni haita –
arunca, înţelept, Cepek, cu glasul lui strident. Citeşte! Abia
acum se îngroaşă gluma! Ajunge să te uiţi puţin chiorâş, şi
te-ai dus! Pffu! Naziştii or să-şi verse veninul…
Clipeşte pe sub ochelari deasupra ziarului întins pe
planşeta de croit şi îşi freacă cu dosul palmei barba lui
rară. Avea nesuferitul obicei de a citi, cu glas tare, în
timpul pauzei de prânz, ştirile din ziar pe care le însoţea cu
comentariile şi rânjetele lui batjocoritoare.
— Ia te uită! Marea victorie obţinută în bătălia de lângă
Harkov! Dat dracului, Wermachtul ăsta… Grozav… ia te
uită şi japonezii…
Meşterul îndură în tăcere, nu-şi găseşte locul pe scaunul
lui. Nu se simte câtuşi de puţin ispitit să intervină în
monologul lucrătorului. Da’ de unde! Să te ţii abia atunci
ce şi-ar mai da drumul această moară stricată! Nu, nici
vorbă! Astăzi şi pereţii au urechi. Din când în când aruncă
câte o privire cercetătoare băiatului, care stă nemişcat şi
încearcă să schimbe vorba, amintind de haina neterminată
a unui vechi client. Dar nici în această undiţă nu se lasă
prins afurisitul de Cepek. Bine, bine, se face! Nu arde!
Aşteaptă el!
— Ia te uită, şi-au călcat pe inimă! Au început să se
scotocească şi prin pungă – continuă Cepek, bătând în ziar
cu degetul arătător – zece milioane aceluia care recunoaşte
o bicicletă de damă, şapca şi servieta… Ia fă-te încoa’,
Pepik, şi nu te mai scobi în nas, ieşi cu şapca aici, s-o văd
şi eu cum arată. Grozav de bine mi-ar prinde mie acum
biştarii ăştia! Să vedem ce spune mai departe… Aha…
Persoanele aflate pe teritoriul pro… protentokratului, fără
a-şi fi anunţat domiciliul, trebuie să se prezinte imediat…
Toţi acei care nu se vor prezenta până în cursul zilei de
29
Jan Otčenášek
sâmbătă vor fi împuşcaţi… De asemenea, vor fi împuşcaţi
toţi acei care ascund persoane ne… nedeclarate! Hm… Ia
să mă uit mai repede sub masă! Te pomeneşti că depozităm
pe acolo vreunul din ăia… cum le zice… atentatori –
adăugă el, încruntându-şi grav fruntea şi uitându-se cu
coada ochiului la meşter. Cum te ştiu, dragă Alois, ţie nu-ţi
prea plac încurcăturile.
— Ia mai isprăveşte odată cu prostiile astea! mormăi
meşterul, morocănos.
— Nu crezi?! Uite aici, negru pe alb, o vorbuliţă n-am
pus de la mine!
În tăcerea apăsătoare, încetează pe neaşteptate bătăile
de riglă în scândura de călcat şi meşterul îşi întoarce capul
către fereastră. Băiatul şedea tot acolo, uşor înclinat în
afară, cu faţa îndreptată mereu spre strada pe care o
umbră puternică o tăia drept în două, chiar pe mijlocul
caldarâmului. Nu, de câteva zile nu-i plăcea, prea era
tăcut.
Buricele degetelor uscăţive alunecă pe cantul mesei de
croit.
— Ce-i cu tine, Paule? Nu ţi-e bine?
— Nu, n-am nimic. E zăpuşeală. Ce vrei să am?
Minciuna aceasta necesară, întrebarea rămasă fără
răspuns avură darul să aştearnă între ei o încordare
nefirească. Să ridice între tată şi fiu un zid, o placă de
sticlă impenetrabilă pe care întrebarea se scurge,
alunecând încet, ca o picătură de ploaie.
— Ce ştii tu? sparge tăcerea guralivul Cepek. Un
bacalaureat pe vremuri ca astea dă de furcă, nu glumă.
Cred şi eu…
Rigla îi alunecă lui Paul printre degete şi cade zgomotos
pe podea; băiatul se ridică şi, evitând privirile celor din jur,
se strecoară printre cele două maşini de cusut Singer, ce
luceau încă a nou. Până să se trezească ceilalţi din uimire,
uşa se închide cu zgomot în urma lui.
30
*
* *
Aleargă pe stradă urmărit de întrebarea: „Ce-i cu tine?”
Ah, cine să aibă răbdare să asculte într-una această
vorbărie inutilă, uzată ca un fund de pantaloni învechiţi! Şi
privirile tatii! Fuge de ele, aleargă ca un nebun pe strada
încinsă, la întâmplare, încotro îl duc picioarele.
Cunoscutele vitrine: cofetăria – o îngheţată de vanilie de
cincizeci de heleri cerea odinioară, când era copil. Apoi
trebuia să se ridice în vârfurile picioarelor şi să desfacă
pumnul în care strângea moneda umedă de transpiraţie. La
câţiva paşi mai încolo, vitrina golită de război a măcelăriei
şi mezelăriei lui Frantişek Tereba, acela cu mâinile umflate
îngrozitor de apa clocotită din care scoate crenvurştii
fierbinţi. Acum se vând pe cartele, în prăvălie mezelarul
cască plictisit, iar mâinile lui umflate lenevesc. Stăncuţa
prăfuită, cu aripile retezate, mai sare şi acum cu paşi
mărunţi în dreptul scării ce coboară în dugheana de la
subsol a cărbunarului. Aceasta a rămas! Apoi alte străzi,
cu alte clădiri şi alte ganguri, ziduri lovite cu piciorul şi cu
desene obscene pe tencuiala lor năruită. Toate le ştie aici,
cu ochii închişi. Aceasta era lumea lui; lumea în care se
mişcase puştiul cu mers legănat, cu degetul gros de la
picior veşnic lovit, cu nelipsitele lumânări la nas. Cine nu-l
cunoştea! Ăsta e băiatul croitorului de la numărul
unsprezece! Parcă îi vede şi acum: unul se strâmbă la tine
prietenos, altul te trage în glumă de ureche, iar băcăneasa
îţi întinde cu generozitate, peste tejghea, o acadea:
„Ţine, Paulică, ai făcut treabă bună!” Dar toate acestea s-
au dus. Acum eşti bărbat în toată firea, toţi ţi se adresează
cu „dumneavoastră”, mingea dezumflată zace undeva, într-
un colţ întunecat, şi cine ştie dacă astăzi se mai fabrică
acadele din acelea dulci!
Deodată îşi dădu seama că alerga printr-un parc
cunoscut: încetini fuga, mirat el însuşi de forţa
extraordinară a inerţiei care-i conducea paşii. Se întorcea la
31
Jan Otčenášek
locul faptei. O fântână arteziană împingea sfârâind o
vinişoară de apă spre cer, iar adierea mângâietoare a brizei
pulveriza o ploaie măruntă şi binefăcătoare peste faţa lui
încinsă.
Aici e, aici! Se aşeză pe banca aceea obişnuită, cum sunt
cu duzinile prin toate parcurile publice; îşi petrecu palma
pe vopseaua coşcovită. Aici – în capătul ăsta a stat ea.
Dincoace, el. Rămase acolo nemişcat, în arşiţa amiezii, cu
bărbia lăsată în palme şi coatele sprijinite pe genunchi.
Din când în când, câte un trecător moleşit de căldură
bate agale pasul prin preajma lui şi câte un norişor zglobiu
întunecă din când în când lumina soarelui; freamătul
simfonic al oraşului răsună aici de departe, iar de sus, din
prăpastia albastră de deasupra capului, un avion îi
sfredeleşte gândurile cu huruitul lui monoton.
…vor fi de asemenea împuşcate acele persoane…
Ştii tu ce gust are frica? Un gust sărat, fără a avea însă
nimic din gustul sării. E un fior rece ce ţi se trezeşte în
măruntaie şi le cutremură, o caracatiţă cu tentaculele de
gheaţă, ce-ţi umblă prin şira spinării, rătăceşte spre inimă,
se apropie de ea şi o atinge. Apoi deodată dispare. Te
scuturi şi timp de câteva secunde nu te mai gândeşti la
nimic. Nu-i nimic! Nu se întâmplă nimic! Dar… Peste o
clipă, fiorul rece te cuprinde din nou, de data aceasta trece
în mâini. Palmele ţi se umezesc şi tremură uşor.
Tremuratul acesta îl făcu să se ruşineze. După multă
trudă, izbuti, de bine de rău, să-şi îndrepte gândurile pe alt
făgaş, să le ocupe cu sutele de griji cotidiene. Totul aducea
cu un reflux binefăcător, pe care însă fluxul conştiinţei – al
realităţii simple – îl mătură deodată cu un val puternic.
Ea! Era acolo! Şi iată că toate apar din nou şi dispar într-o
îmbinare succesivă de imagini. O uşoară înnourare ce ar
putea aduce ploaie – sau Dumnezeu mai ştie ce – şi o
bucurie nebună, fără sens, ce se înalţă din străfundul
pieptului, ca un refren al curajului, numai aşa, ca să-i facă
în necaz.
32
Ieri dimineaţă… ah, da, dar de atunci parcă ar fi trecut o
veşnicie – se trezise în cămăruţa lui şi, aparent, toate erau
la locul lor: cărţile, diploma pentru „suta de metri”
câştigată în cadrul concursului de juniori al şcolilor medii,
aparatul ieftin de fotografiat Baby-box; canarul piuia în
colivia lui, iar în fereastră strălucea lumina zilei. A fost de
ajuns să-şi frece ochii, să sară iute din pat şi să spele toate
grijile sub duşul binefăcător. „M-au lăsat să dorm mai
mult, după teze” – îşi zice în sinea lui, apreciind gestul
bătrânilor. Tata era de mult în atelier, iar mama plecase să
mai facă rost de ale gurii. Niciun vrăjitor n-ar fi putut face
faţă cu raţiile de pe cartele, ah, doamne!
După micul dejun dădu repede o fugă până la casa cea
veche; urcă în goană treptele cu sufletul la gură, împins de
nerăbdare, plin de curiozitate, îşi aruncă o privire pe scară,
apoi învârti cheia.
*
* *
Dormea pe divan, întoarsă spre perete, cu faţa cufundată
în perne. Cu braţele îşi cuprinsese picioarele ghemuite la
piept. La început zări părul ei des şi negru ca smoala,
ciufulit de somn, şi conturul trupului subliniat de
rotunjimea şoldului. Deodată se întoarse pe spate şi pătura
mototolită alunecă pe duşumeaua prăfuită.
O acoperi la loc şi o privi atent, drept în faţă.
În somn îi apărea micuţă şi lipsită de apărare.
Respira slab. În mijlocul unui vis suspină abia auzit şi
pe buze îi flutură un zâmbet scurt, aproape copilăresc.
Pufni uşor de câteva ori, prin gura întredeschisă.
E ordonată! Băgă de seamă că înainte de culcare îşi
îmbrăcase o pijama vărgată; fusta era aranjată cu grijă pe
scaun, iar pantofii aliniaţi lângă canapea, cu vârfurile în
afară. Mantoul cu stea galbenă era petrecut peste speteaza
scaunului, iar sub jacheta pijamalei, care nu stătea lipită
de corp, lucea o piele albă, imaculată. O privea şi nu
33
Jan Otčenášek
îndrăznea nici să răsufle, nici să se mişte, de teamă să n-o
deranjeze.
Se retrase spre uşă în vârful picioarelor şi căută,
pipăind, clanţa. Va reveni mai târziu, când se va trezi.
Închise cu multă grijă uşa şi porni în fugă spre casă. Şi
acum, gândeşte, reflectează, băiete! Noroc că nu mai
trebuia să se ducă la şcoală, avea acum alte griji decât să
tocească la latină sau să înveţe pe de rost biografia lui
Herman Goering.
Când dădu buzna în casă, constată că mama nu se
întorsese încă de la târguielile ei. Grozav! Se bătu cu palma
peste frunte. Fata trebuia să şi mănânce; pare stupid,
caraghios, dar asta-i realitatea! Deschise cămara, tăie la
iuţeală câteva felii groase de pâine şi le unse cu margarină,
într-o sticlă de limonadă strecură puţin malţ rămas de la
micul dejun şi, chiar în clipa în care îşi înfundase bine
buzunarele bluzei de vânt şi ale pantalonilor, sosi şi mama.
Se nelinişti. Ah, ochii aceştia curioşi, de mamă! Să-i fi
surprins oare mişcarea?
— Ce să fie, mămico, nimic, mi-am uns o bucată de
pâine şi… mă duc puţin pe-afară.
Răsuflă uşurat când scăpă din raza privirilor ei. „Ei da,
treaba asta va deveni şi ea din ce în ce mai complicată” – îşi
zise, îngrijorat. Ce-ar fi să dezvăluie totul băieţilor? I-ar da,
poate, o mână de ajutor. Nu, nici vorbă, nu le va spune
nimic! Ce tărăboi ar mai putea să iasă! Trebuie să tacă!
Când ajunse înapoi, ostenit şi lac de transpiraţie, fata tot
nu se trezise.
Se aşeză cu grijă lângă ea şi aşteptă. Timpul stătea pe
loc, dar lui nu-i păsa. Nici de propria lui fiinţă nu-i păsa.
Din atelier se auzea glasul tatii, pătruns de acea penibilă
slugărnicie a meseriaşului faţă de client, pe care o detesta
atât de mult; se desluşeau paşii pe parchetul scârţâitor şi
bătăile fierului de călcat însoţite de sfârâitul aburilor; de
partea cealaltă a palierului o femeie îşi întindea pe frânghie
rufele colorate şi căsca somnoroasă. Prin curticica
34
pietruită, un sobar mânjit de sus până jos de funingine
căra în spinare, abia târându-şi picioarele, un coş încărcat
cu lut cleios.
Distrat, nici nu surprinse momentul în care fata mişcă
din gene.
Apoi brusc, ea deschise ochii. La început nu înţelese
nimic; se citea în aceşti ochi doar obişnuita spaimă de
fecioară; îşi rotea privirile în jur clipind, buimacă încă de
somn; el nu-şi putu stăpâni râsul. Fata se ridică brusc în
capul oaselor, îşi strânse la gât pijamaua, cu acel
arhicunoscut gest de apărare, şi în primele clipe îl privi ca
pe un intrus.
— Unde mă aflu? rosti în cele din urmă.
— Psst! Mai încet! interveni el, arătând cu degetul spre
uşa ce dădea în atelier. Ne cunoaştem doar. Nu vă
amintiţi…
Se dezmetici şi răsuflă uşurată.
— Da. Acum ştiu. Tu eşti Paul, nu-i aşa?
— Da, eu sunt.
— Şi alături…
— E atelierul tatii… Tata e croitor. Toate astea ţi le-am
spus doar, ieri seară…
Dădu din cap în semn de aprobare. De-acum înainte va
vorbi încet. Îşi aminteşte de toate. Apoi, deodată, ca şi când
şi-ar fi adus aminte că sub cuvertură era pe jumătate
goală, fu cuprinsă de nelinişte. Se aprinse chiar puţin la
faţă, şi-i ocoli privirile.
— Aş vrea să mă îmbrac – spuse cu un surâs nesigur.
— Vrei să plec?
— Nu, nu… nu pleca, te rog! Ştii, singură mi-e cam frică
aici. Azi-noapte am auzit nişte zgomote, alături umbla ceva
pe podea…
— Or fi fost şoareci!
— Şoareci? spuse ea tresărind.
Băgă de seamă cum i se holbară ochii.
35
Jan Otčenášek
— Ce? Te deranjează?
Îşi trase sub pătură genunchii până aproape de bărbie
şi-i cuprinse cu braţele; privea înainte, căzută pe gânduri.
El înţelese şi zâmbi.
— Ţi-e teamă de ei?
Încuviinţă, clătinând din cap, şi îşi dădu într-o parte
şuviţa de păr negru de pe frunte:
— Da, mi-e teamă. Încă de când eram mică…
uneori îi visam chiar… Poate că nici nu mi-e teamă, dar mi-
e scârbă de ei… Odată Marchizul, ăsta-i cotoiul nostru, a
adus un şoarece mort până în vestibul. Şi de el mi-a fost pe
urmă scârbă; multă vreme nu l-am lăsat să se apropie de
mine şi prostănacul nu înţelegea de ce…
Încercă s-o liniştească, zâmbind:
— Nu-ţi fie teamă, aici, cu siguranţă, nu sunt. Numai în
atelier, şi poate nici acolo, numai în magazie. N-ai ce-i face,
ştii, casa asta e foarte veche. Dar în cameră, te asigur, nu
sunt.
— Zău?
— Sigur, crede-mă!
Răsuflă, vădit uşurată:
— Bine. Şi acum, te rog, nu te uita!
Bolborosi ceva cu vocea sugrumată şi se întoarse cu faţa
spre fereastră. Îşi înfundă mâinile în buzunare. Era puţin
surprins de faptul că nu-l lăsase să plece. Auzi mersul
picioarelor goale pe podea, zgomotul pantofilor, foşnetul
lenjeriei pe pielea goală. Sângele îi zvâcnea puternic în
tâmple, iar trupul îi înlemnise din pricina nemişcării.
Încurcat, îşi petrecu palma peste faţa uscăţivă. Se sufoca
de căldură.
— S-a făcut!
Se întoarse greoi ca şi când treaba aceasta nu l-ar fi
interesat prea mult şi îşi impuse o mină cât mai
indiferentă.
Stătea în faţa lui, îmbrăcată în haina cu steaua galbenă
36
pe piept şi cu pieptenul îşi descurca părul încâlcit. Fără
milă, strângând din dinţi, îşi descâlcea coama deasă de
pârâia pieptenele. Îi plăcea în această postură, chiar dacă
faţa ei mai purta încă urmele somnului, iar ochii îi erau
împăienjeniţi…
Căscă şi se întinse ca o pisică.
— Ah, grozav am dormit! De fapt, aş dori să dorm într-
una, să dorm şi să nu mă trezesc până nu se va sfârşi cu
povestea asta şi nu se vor întoarce ai mei. Sau, poate, ar fi
mai bine să nu mă mai trezesc de loc!
— Asta să n-o spui! o întrerupse el brusc. N-ai voie să
vorbeşti aşa!
— Ţie ţi-e uşor să spui „n-ai voie”, „n-ai voie”! Dar pentru
mine e rău acum pe lumea asta, băiete!
— Totuşi n-ai să mai vorbeşti aşa, îmi făgăduieşti?
— Bine, dacă vrei tu!
Se aşeză pe canapea, continuând să se pieptene, şi îşi
ridică privirea.
El îi arătă cu degetul steaua galbenă.
— N-o dai jos?
— De ce? E ceva rău?
— N-am vrut să spun asta! se grăbi el s-o întrerupă,
neştiind deodată ce să mai facă cu mâinile.
De ce…? Socoteam că e inutil aici!
Lăsă o clipă impresia că se gândeşte, dar numaidecât
clătină din cap şi spuse hotărâtă:
— Nu. Pentru noi e strict interzis să mergem fără stea.
Ştii? Eu nu-s de vină. Şi apoi, mie nu mi-e ruşine cu ea. Şi
tata, şi ceilalţi o poartă. Şi Blanka…
— Dar bine, eu nu te silesc. Voiam doar… Ştii, ţi-am
adus ceva. Nimic deosebit. Ţi-e foame?
— Da. Şi încă cum! Să nu râzi de mine; n-am mâncat de
ieri dimineaţă. Am umblat aiurea prin oraş şi am bocit, şi
am bocit, ca o prostănacă. Mătuşa mi-a dat un pachet
pentru drum, dar eu l-am uitat undeva, pe chei. Îmi
37
Jan Otčenášek
pierdusem capul de tot.
Muşca din felia de pâine cu o lăcomie animalică, trăgând
după fiecare dumicat câte o duşcă din malţul neîndulcit.
Înghiţea atât de iute, încât Paul nici n-apucase să se
minuneze, când ea înfulecase totul şi îşi ştergea cu mâna
firimiturile de la gură. O privea cu o bucurie mută şi
totodată cu o tristeţe ce-i strângea inima. Un pui de fiară
înfometat, nimic mai mult. Ea îi mulţumi cu un zâmbet
sfios. Îi făcu un semn încurajator din ochi şi se aşeză pe
scăunelul descleiat. Ţinu să aprecieze:
— Ai avut o poftă! Nu glumă!
Ea încuviinţă din cap şi părul îi căzu pe frunte.
— Grozav a fost! Tata zicea că sunt o mâncăcioasă. Ştii,
parcă-i un făcut, pe om îl pocneşte foamea cea mai grozavă
tocmai atunci când n-are ce pune în gură. La noi acasă am
dus-o greu, tata nu era bogat şi în ultima vreme, de când a
lucrat numai la spital, s-a întâmplat uneori să îndurăm şi
foamea. Din când în când, câte un pacient îşi aducea
aminte de noi şi ne aducea câte ceva de-ale gurii.
Lăsa pachetul noaptea sub fereastră, iar eu mă obişnuisem
să mă uit dimineaţa dacă nu era ceva acolo. Odată, pe
vremea când se tăiau porcii… Da… Tata era iubit de
oamenii de pe la noi… Se spune că medicii de ţară sunt de
obicei grosolani, dar tata era bun şi niciodată nu ţipa la
oameni… Oamenii spun întotdeauna câte ceva, uneori te
apucă nebunia…
Îşi depăna firul amintirilor cu mâinile împreunate în
poale şi faţa i se lumina.
— Vara mai mergea; aveam o bucăţică de grădină în care
mama cultiva înainte trandafiri şi crizanteme. Pe urmă însă
am început să punem zarzavaturi. Morcovi, conopidă şi un
strat de cartofi. Foile le dădeam la iepuri. Ai văzut vreodată
iepuraşi de casă? Din aceia micuţi de tot? Au nişte
botişoare catifelate, e o plăcere să le atingi cu palma… Tata
creştea albine. Dar tu n-ai de unde să ştii toate astea, nu-i
aşa? Se vede de la o poştă că eşti din Praga… Un pui de
38
praghez!
— Cum adică?
O umflă râsul.
— Eşti atât de palid şi de slăbănog! Ca un arac de
hamei…
Îi curmă vorba, intrigat:
— Ascultă… Asta n-are nicio importanţă! Sunt voinic, să
nu-ţi închipui!… se apără el cu aerul omului profund jignit
şi se ridică brusc în faţa ei. Vrei să vezi? Poftim! Până să se
dezmeticească, o înşfăcă cu o mână pe după umeri, cu
cealaltă pe sub genunchi şi gâfâind o ridică în sus. Uf! Fu
surprins că era mai grea decât părea. O sălta în braţe; ea
se împotrivea apărându-se cu amândouă mâinile şi
chicotea sonor: un râs care îi tăia puterile; o lăsă repede să
cadă pe canapeaua cu arcurile uzate şi, speriat, duse iute
degetul la gură…
— Sst, pentru Dumnezeu!
Cu o mişcare a capului arătă spre atelier şi râsul se
stinse numaidecât. Se priveau în tăcere, gâfâind de
oboseala pe care şi-o pricinuiseră unul celuilalt; secundele
se scurgeau, clipă cu clipă, în liniştea privirilor încrucişate.
El îşi trecu palma cu degetele răsfirate peste obraz: gestul
lui obişnuit în momentele de încurcătură. Ca, de pildă,
atunci când se sucea pe postamentul catedrei, sub privirea
posomorâtă a profesorului de latină şi vâna în minte un
cuvânt pe care-l uitase,
— Ai dreptate – spuse ea admirativ. Eşti puternic.
Ridică din umeri cu modestie:
— Destul… când e nevoie…
Dincolo de uşă începu să huruie o maşină de cusut;
soarele scânteietor de amiază se opri deasupra casei.
Curticica aducea acum cu o cutie fără capac, în care
soarele îşi varsă tot jarul lui dogoritor. Pe pavajul încins
stătea tolănită o pisică, toropită de căldură, iar în preajma
ei un puşti bătea de zor o minge.
39
Jan Otčenášek
— Am plecat – spuse el ca din senin, spărgând tăcerea.
— Trebuie?
— Mă aşteaptă cu masa. Ştii, bătrânii s-ar nelinişti.
— Mai vii?
Dădu din cap afirmativ.
— Curând?
— Curând…
— Azi?
Zâmbi încurajator.
— Da, chiar azi. Serios – o linişti el, de data aceasta cu
mâna pe clanţă.
40
4
…ceea ce în mod flagrant se asemăna cu furtul, încă
înainte de a trece la faptă, inima îi bătea sălbatic în piept,
dumicatul i se încurca în gură şi avea un gust ca de leşie.
De câteva zile mesele de seară se desfăşurau într-o tăcere
încordată, tacâmurile ţăcăneau nesuferit la atingerea
porţelanului, iar Paul, cu ochii plecaţi cu încăpăţânare în
farfurie, se foia pe scaun, sub privirile cercetătoare ale tatii.
Da, da, va fi din ce în ce mai greu să treacă neobservat
cu farfuria în odăiţa lui şi acolo să pună deoparte, în
crăticioara furată, o porţioară modestă pentru ea. Mai mare
minunea că încă nu-l dibuiseră!
Victorie! Se învârti încurcat prin antreu, şovăi, apoi băgă
capul în bucătărie pentru a anunţa, pe un ton scurt şi
hotărât, că se duce să joace o partidă de şah. Avusese grijă
încă de după-amiază să-şi aranjeze cu Vojta un alibi în
toată legea. Vojta încuviinţase, cu toate că ardea de
curiozitate:
— Ei haide, spune! Cum arată?
Născocise o aventură caraghioasă ca să nu fie silit să-i
spună adevărul.,
— Fii cu ochii în patru, Paule! oftă mama. Întoarce-te
devreme. Ştii ce se întâmplă afară. Ah, Dumnezeule!
Tata, slavă domnului, prefera – în locul predicilor
plictisitoare, însoţite de întrebări – o privire plină de reproş.
Avea mai mult efect atitudinea lui când clătina din cap şi-şi
cufunda ochii în cartea începută.
Se împlineau trei zile de când Ester era la el. Ieri a fost
mai greu; cum să-i fi explicat că trebuia să plece mai
devreme dacă nu voia să fie împuşcat în stradă? Ce să-i fi
spus? Nimic. Mai bine să nu afle nimic din cele întâmplate!
Mergea grăbit şi zâmbea, cu o bucurie tăcută, fericit de
noul succes, chiar dacă foamea îi chinuia puţin stomacul.
41
Jan Otčenášek
Crăticioara neagră îi încălzea degetele ca o fiinţă vie. Ce
trofeu banal şi cât de preţios totodată! Să-ţi vină să râzi, nu
altceva! Nimic deosebit. Nişte găluşte cu cireşe. Erau însă
pentru Ea! Fiţi dar binecuvântate, voi, cocoloaşe umflate şi
unsuroase, stropite cu margarină sleită!
Înainte de a pleca de acasă îşi aduse aminte că omul nu
trăieşte numai cu pâine. Trebuie să citească dacă nu vrea
să înnebunească de plictiseală şi de gândurile ce o
frământau. La ce s-o fi gândind oare în ceasurile acelea
nesfârşite, când el nu putea fi alături de ea? Pe unde o fi
hoinărind? Trebuie să citească, prin lectură să se lepede de
propriul ei destin, să se ascundă în altele. Hotărî să-i ducă
Jean-Christophe, pe care tocmai îl terminase de citit, la care
i-l mai adăugă pe Švejk. Trebuie să râdă. Da, să râdă!
— Ce bun eşti tu! îi spuse ea, când văzu ce-i adusese.
Îşi dădu părul de pe frunte şi-l privi drept în ochi, cu
recunoştinţă.
— De ce eşti aşa cum eşti? Nu-ţi pricinuiesc decât
necazuri, aşa-i?
O întrerupse cu un gest dezaprobator. Cinstit, izgonea
din el sentimentul propriei sale generozităţi, convins că
nimic nu-l îndreptăţea să şi-l atribuie. Nici nu ştia ce
atitudine să ia.
— De ce eşti aşa?
Îi evită privirea şi ridică din umeri:
— Nu ştiu… De altfel, nu văd în asta nimic extraordinar;
sunt un om ca toţi oamenii… Aş putea oare să te dau
afară? Tu ai putea? Niciun om n-ar fi în stare de una ca
asta.
— Dar ştii tu măcar pe cine ascunzi? În definitiv, nici nu
mă cunoşti!
— Ba da. Uneori mi se pare că te cunosc de o mie de ani.
Se uită la el mirată, cu ochi mari.
— Adevărat?
— Adevărat. De ce întrebi?
42
— Pentru că… şi mie mi se pare… E o prostie? Aşa se
spune întotdeauna, nu-i aşa? M-am gândit la asta ieri,
când ai plecat atât de devreme. De ce-o fi aşa? Te cunosc
parcă de când lumea şi de fapt abia alaltăieri seară ne-am
întâlnit pentru prima oară. Într-un parc, pe o bancă…
Poate că ne-am cunoscut cândva în vieţile noastre
anterioare. Te pomeneşti că suntem frate şi soră. Sau, mai
ştii, poate nişte îndrăgostiţi nefericiţi. Vorbesc prostii, nu-i
aşa…?
— Nu-i nimic. Mie îmi place să te ascult – o întrerupse el,
simţind o tristeţe apăsătoare în piept. Glasul fetei îi făcea
rău, îi tulbura mintea, îl pătrundea ca un fluid catifelat, îi
strângea inima cu o duioşie nelămurită, îi provoca o uşoară
teamă. În umbra slabă a înserării, vedea conturul trupului
ei; şedea pe marginea divanului, cu genunchii strâns lipiţi
unul de altul, cu capul aplecat. Îndrăgostiţi nefericiţi. Nu!
Asta nu! Viaţa anterioară! Uf! Îl cuprinse furia faţă de
asemenea cuvinte. Şi se întunecă la faţă.
— Ştii… eu nu cred în-asemenea năzbâtii. Astea-s basme
pentru domnişoare de pension. Nici stelele nu sunt nişte
găuri în cer, sau în hârtia de camuflaj; de altfel, dincolo de
camuflaj nu-i decât bezna. O beznă ca toate beznele! Lumi,
milioane de lumi; şi luna e o sferă. O sferă care s-a răcit.
Poeţii habar n-au…; asta-i o chestiune de matematică, de
telescoape şi cifre, de ecuaţii fantastice…
În timpul expunerii lui ea tăcea ruşinată.
El întinse mâna şi o mângâie pe umăr, scuzând, cu
stângăcie, preciziunea lucidă a viitorului om de ştiinţă. Dar
ea n-avea de unde să ştie.
— Te superi?
— Nu. Cred că ai dreptate şi că eu sunt o proastă…
— Nu-i adevărat! Nu eşti! De fapt eu mă bucur nespus
de mult că eşti tocmai aşa…
— Aşa nebunatică?
O privi cu un surâs uşor pe buze şi încuviinţă:
43
Jan Otčenášek
— Nebunatică, dacă vrei… Dar ia spune! Te plictiseşti de
moarte aici, aşa-i?
— Da. Uneori mi se pare că toate ceasurile din lume au
încetat să mai bată. Atunci îmi lipesc repede de perete
urechea şi ascult bătăile ceasului de alături. Sunt fericită
când îl aud cum bate. Bim, bam! Apoi mă întreb cât mai
am de aşteptat până vii. Am început să te aud de departe,
recunosc pasul tău pe scară, ştii?
— Hm! făcu el încurcat. Îşi aduse aminte de un lucru şi
îşi ciocăni fruntea cu degetul: Ţi-am adus ceva.
Scoase din buzunarul pantalonilor de catifea un pachet
de cărţi slinoase, pe care le împrumutase după-amiază de
la Vojta, şi le aruncă pe masă. Va fi nevoie s-o distreze
mereu cu altceva; în definitiv, de ce n-ar face o partidă?
— Vrei să jucăm?
— Dar eu nu prea mă pricep – răspunse încurcată.
— Nu-i nimic! Te învăţ, e un fleac. Uite!
Trase măsuţa aproape de divan şi încercă s-o iniţieze
într-un joc în doi, cât se poate de simplu.
Şedea în spatele lui, cu picioarele ghemuite sub ea, şi-l
urmărea cu încordare, peste umăr, atât de aproape, încât el
îi simţi în creştet răsuflarea fierbinte. Se tulbură puţin.
— E clar? Ai înţeles?
— Da’ de unde! Dar mie îmi place să te ascult. Ridică
exasperat mâinile deasupra capului. Se dovedi că nu era în
stare nici măcar să deosebească valetul de damă; îşi bătuse
gura de pomană!
— Acum vezi cât sunt de proastă, te-am prevenit… – se
apără ea cu buzele strânse. Apoi deodată începură s-o
captiveze figurile de pe cărţi şi se învioră. Ia te uită – arătă
ea spre riga de cupă – ăsta seamănă cu domnul Sabata. Tot
aşa are şi el mustăţile, lăsate în jos.
— Nu cunosc niciun domn Sabata.
— Nici n-ai cum să-l cunoşti – râse ea cu poftă. Ăsta era
măcelar, acolo la noi. Avea nişte mâini solide şi era cel mai
44
bun popicar din orăşel. O fi ştiind el oare că e rege? Dar
ăsta ce animal o mai fi? Se minună privind asul de caro.
Leu, cu siguranţă, nu-i. Are nişte mustăcioare ca de motan
şi ochi ca de om. Fui!
Făcu un gest de desperare şi se dădu bătut:
— Ştii ce? Hai s-o lăsăm baltă! Adună cărţile şi le vârî
înapoi în buzunar. Unde s-a mai văzut femeie şi joc de
cărţi!
— Te-ai supărat?
— De ce să mă supăr?
— Oricum, singură tot n-aş putea să joc – replică ea.
El zâmbi liniştit, îşi trecu degetele prin păr şi o aprobă
dând din cap.
— De fapt, ai dreptate.
Peste acoperişuri se lăsaseră umbrele înserării, în
vizuina lor se furişase întunericul, dar nu aprinseră
lumina. Din partea cealaltă a palierului ţâşnea spre ei o
lumină galbenă, cernută prin sita perdelelor; de undeva se
auzea mormăitul unui aparat de radio. Îi erau familiare
toate zvonurile acelea cu care glăsuia bătrâna casă. Bătăile
ritmice de ciocan îi spuneau o poveste despre mobilierul
tinerilor căsătoriţi de la etajul trei; în zilele acestea de
mizerie, soţul era nevoit să-l încropească singur, din nişte
troace uzate, cumpărate bucată cu bucată de pe la
negustorii de vechituri. Din atelierul de la mansardă se
auzea un sunet de chitară, însoţit de un cântec în surdină.
Era pictorul care speria şoarecii şi-şi alunga tristeţea. Nu
de mult îl părăsise nevasta; palierul mai freamătă şi acum
de indignare pentru purtarea ei. O haimana fandosită! Dar
mai erau şi păreri contrarii: „Care alta, dragă doamne, ar fi
dispusă să îndure o viaţă întreagă mizeria şi mirosul de
terebentină din mansarda sărăcăcioasă în care vântul sufla
prin toate crăpăturile?” Glasuri, zvonuri.
Şi peste toate acestea se aşternea, mut, cerul scânteietor
şi plin de luciri pâlpâitoare. Îl contemplă şi deodată i se
45
Jan Otčenášek
păru că a auzit şuieratul acela aproape imperceptibil al
depărtărilor glaciale ce se întind între universuri.
Stele, oameni!
Dădu să se ridice cu intenţia să lase camuflajul;
vocea ei însă îl înmărmuri:
— Spune-mi, ţie nu ţi-e teamă câteodată?
— Teamă? De ce?
— De toate… de viaţă, de tot ce trăim.
Stătu o clipă în cumpănă.
— Uneori…
— Mie tot timpul.
— De ce te temi? De şoareci? O să le pun capcană –
glumi el fără chef.
— Nu râde de mine. Eu n-am pe nimeni căruia să-i pot
spune asta. Tot timpul stă cuibărită în mine, chiar şi
atunci când mă gândesc la altceva, şi chiar atunci când
râd. Parcă m-ar pândi undeva, sub inimă…
— Tata spune că numai pietrele nu ştiu ce-i frica.
Dar astea sunt moarte.
În sfârşit, se ridică de pe divan, lăsă camuflajul şi apăsă
pe butonul lămpii; o lumină nefirească se proiectă pe
chipul ei. Văzând-o cum clipea, orbită de lumină, încercă s-
o tachineze. Vorbeşte, vorbeşte, omule! Se temea de
gândurile ei.
— Va să zică aşa, domnişoară Capulet? Ce mai face tatăl
dumneavoastră? Tot mai e supărat pe familia Montagu?
De bună seamă, ea nu sesizase aluzia, căci privea fix
înainte, gravă şi meditativă.
— Nu. Nici nu poate fi. E la Terezin, sper cel puţin…
Se ruşină de gafa lui; un val de căldură îi năvăli în
obraji. …Dar, spre marea lui uimire, avu impresia că
vorbele lui n-o răniseră, fata rostise adevărul acela crud,
privindu-l de jos, drept în faţă, cu un zâmbet blajin,
atotînţelegător. Se aşeză aproape de ea şi o cercetă atent,
sorbind-o din ochi cu o lăcomie aproape obraznică.
46
— De ce te uiţi aşa la mine? Nu-ţi plac, nu-i aşa?
— Ştii bine că nu-i adevărat – replică el. Îmi placi chiar
foarte mult… Ăsta-i adevărul!
— Şi, mă rog, ce-ai văzut la mine? insistă ea cu
încăpăţânare.
Cumpăni o clipă, neştiind cum să-şi exprime gândul.
— Că eşti la fel ca şi celelalte…
— Ce vrei să spui?… De ce n-aş fi la fel ca şi celelalte?
Nu pricepea. Deodată, în ochi îi scăpără o privire
pătrunzătoare; se întoarse brusc spre el, cu fruntea
încruntată: Vrei să spui, pentru că sunt evreică?
— Da’ de unde! bătu el în retragere, dezorientat. De
fapt… nici nu m-am gândit vreodată la asta. Se spunea…
— Ce se spunea? Ştiu eu ce se spunea! Că am fi altfel…
Că am avea nasul mare şi…
O întrerupse cu un gest stângaci şi, jenat, începu să-şi
treacă degetele prin păr.
— Tot felul de nerozii… Uneori oamenii sunt proşti. Şi
răi…
Se ridică în picioare; umbla de colo până colo cu mâinile
înfundate în buzunare, cu faţa aprinsă de ruşine,
posomorât, adânc nemulţumit. Când îşi ridică privirea şi o
văzu stând în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie, cu mâinile
lăsate în poale şi cu o umbră pământie pe obraji, îşi muşcă
buzele. „Ce imbecil sunt! Trăncănesc vrute şi nevrute, nici
eu nu mai ştiu ce!”
Nu se putu stăpâni şi scoase un suspin.
— Ascultă… Ester… Tot ce am…
Fata îşi ridică capul; în ochii ei se citea un zâmbet
obosit. „Ştiu, nu-i nevoie să-mi explici”, îi spuneau aceşti
ochi. În momentul acela se simţi în faţa ei ca un băieţandru
în faţa unei femei în toată firea şi deodată inima îi fu
inundată de un val de duioşie. O duioşie purtând în ea
gustul amar al milei, dar şi sentimentul unui bucurii
sălbatice, un sentiment puternic, ce creştea să-i spargă
47
Jan Otčenášek
pieptul: „Ester! Cum să ţi-o spun! S-a întâmplat ceva, nu
ştiu… nu ştiu cum…” Strânse din dinţi ca să-şi stăvilească
strigătul gata-gata să-i ţâşnească de pe buze.
— De ce taci? rosti în sfârşit, cu glas răguşit. Spune
ceva!
Se năpusti asupra ei şi, îndârjit, o apucă cu putere de
umeri; nu se mai recunoştea pe el însuşi. Şi o scutură, s-o
smulgă din această amorţeală a decepţiei. Trebuia să
înfrângă tristeţea ei mută! Ea rezista cu încăpăţânare, fără
să scoată o vorbă, cu tot trupul; şi era puternică; dar după
o luptă înverşunată, izbuti să-i întoarcă faţa spre el. Era
străină şi lipsită de expresie această faţă, cu buzele
strânse; iar ochii, scânteind sub genele-i lăsate, îl măsurau
cu o privire stranie şi absentă, ca şi când cu gândul ar fi
fost undeva, departe. Privirile ei îl ocoleau, se îndreptau în
altă direcţie. Şi în clipa aceea îngrozitoare el nu-şi mai
dădea seama ce spune. Vălmăşagul de fraze, curmate la
mijloc, năvăleau parcă singure pe buzele lui.
— Ascultă… tu… m-auzi! Nu plânge, n-ai voie să plângi!
Eu…
O sărută. Stângaci, ca un adolescent. Ea se smuci,
întoarse capul şi buzele îi alunecară pe obraz, dar el nu se
dădu bătut până nu-i atinse gura. Se topea sub
îmbrăţişarea lui; răsuflarea ei fierbinte îi aburea obrajii.
În cele din urmă cedă strânsoarei şi încetă să se mai
împotrivească. Lăsă capul pe spate, cu ochii întredeschişi
şi se lipi de el cu tot trupul. El o cuprinse de mijloc şi o
răsturnă pe divan, fără să-şi dezlipească o clipă gura de pe
buzele ei, apăsându-le cu toată puterea.
Apoi, deodată, totul se sfârşi.
Şi totul începu. O ştiau amândoi…
O tăcere tremurătoare îi încercui, cuvintele ricoşau parcă
din depărtări, şovăitoare. În jurul lor casa adormea într-un
somn agitat, dar ei doi vegheau. Auzi? Ce tăcere e acum!
Zgomotele de paşi mărunţi şi foşnetele abia perceptibile, ce
48
se auzeau de alături, nu erau decât şoarecii…
— De ce ai făcut asta? întrebă ea cu o voce ştearsă,
inexpresivă.
El ridică din umeri. Se aşeză, îşi întinse picioarele pe
duşumea şi se uită la ea fără să rostească o vorbă. Simţea
în el o căldură calmă. Părul risipit pe pernă în jurul
chipului ei sclipea cu o strălucire neagră, ochii ei deschişi,
mari, îl priveau liniştiţi, fără mânie. Fără mirare. Nu se
citea în ei decât o întrebare. Şi o urmă palidă, foarte slabă,
de surâs.
— Pentru că… pentru că te iubesc! O ştii doar. Te
iubesc. Tu… Trebuie… trebuie să mă crezi, Ester…
— De ce-mi spui asta?
— Pentru că acesta-i adevărul. Realitatea! Vezi ceva rău
în asta?
— Nu. Şi când ţi-ai dat seama?
— De ce vrei să ştii?
— Numai aşa…
— N-aş putea să-ţi spun exact… Asta, zău, n-o mai ştiu.
Poate chiar atunci când ne-am întâlnit prima oară sau
atunci când ai înfulecat cu atâta poftă… Ieri dimineaţă, în
timp ce dormeai, mi-a venit o poftă nebună să te sărut. Zău
că aşa e! Dar mi-a fost frică să nu te trezesc. Când anume?
Nici nu aş putea să-ţi spun exact.
Se simţi deodată stânjenit. Îşi împreună degetele osoase
şi le îndoi atât de tare, încât trosniră din încheieturi; apoi,
cu un mârâit de voluptate, se întinse ca după o ispravă
straşnică şi o căută din ochi cu un zâmbet de vinovăţie pe
faţă.
— Dar tu, nu-i aşa, nu te-ai supărat chiar aşa de tare?
Şi dacă…
Ea scutură energic din cap, se aşeză, îşi cuprinse
genunchii cu braţele şi-l privi cercetător. Spuse:
— Şi dacă… mie tot nu mi-ar ajuta la nimic…
— La nimic… – bâigui el.
49
Jan Otčenášek
Când se uită însă în ochii ei, îşi dădu seama de
naivitatea lui. Ce puternic străluceau aceşti ochi!
Şi, când nici nu se aşteptă, ea îi puse mâinile pe umeri.
Simţea greutatea lor şi fără voie închise pe jumătate ochii
în clipa în care ea îl sărută uşor, şi fugitiv pe buze,
izbucnind după aceea într-un hohot de râs copilăresc. Îl
îmbrăţişase dintr-o pornire de bucurie nestăpânită.
Apoi suspină cu aerul omului pocăit.
— Ah, doamne, eşti un… Oare tu nu simţi că şi eu… că
şi eu… te iubesc? Da! întâmplă-se orice s-ar întâmpla: te
iubesc, Paul, băiatul meu drag, ăsta-i adevărul!
*
* *
Fiecare dragoste îşi are istoria ei, chiar dacă uneori
foarte scurtă. Un fel de istorie în miniatură, cu perioada ei
de creştere şi de maturizare; cu piscuri însorite şi căderi
abrupte; cu ploile şi zăpezile ei.
În drum spre casă, Paul avu impresia că străzile erau
inundate de lumina zilei. Fireşte, era o iluzie. Lumina era
numai în el, în jurul lui domnea întunericul. În lumina
aceasta se simţea puternic şi se minuna de energia
simţămintelor ce se descătuşau înlăuntrul său. Îl cuprinse
un sentiment confuz, de milă, faţă de Paul cel de altădată,
care încă n-o cunoscuse, faţă de adolescentul acela imberb
şi uscăţiv, atât de simplu şi de comun. De fapt, cum trăise
el? Trăise măcar? Se ducea la şcoală, citea cărţi, în sinea
lui îşi făgăduia ceva de la viaţă, avea aspiraţii neclare,
prieteni obişnuiţi. Într-un cuvânt, era altul. Altul decât
acum.
Acasă totul se repetă punct cu punct, plicticos şi
minuţios, ca de obicei. Lumina becului de deasupra mesei
de bucătărie îl făcu să clipească nervos. Părinţii şedeau pe
scaune, unul în faţa celuilalt, şi tăceau. Pe bufet cânta în
surdină aparatul de radio cu undele scurte amputate, pe al
cărui buton atârna un bileţel de carton cu inscripţia: „Nu
50
uita că ascultarea posturilor de radio străine se pedepseşte
cu închisoarea sau moartea!” Mama ţesea pe ciupercuţa de
lemn ciorapii destrămaţi. Ce se mai jucase în copilărie cu
ciupercuţa asta! Îşi aminti fără să vrea. Şi deodată îi veni în
minte că bătrânii se înţeleseseră asupra unui joc. Jocul de-
a liniştea. Bine! S-a făcut! Intră şi el în acest joc; căscă
ostentativ şi începu să caute ceva de mâncare.
Abia în clipa în care, absent, îşi bea zeama neagră şi rară,
ce duhnea a cicoare, prefăcându-se că nimic nu-l interesa
mai mult decât cana aceea ciocănită, de tinichea, se auzi
glasul tatii:
— N-ai nimic să ne spui, Paul? întrebă el, aşezând cartea
deschisă pe faţa de masă.
— Nu… nu văd ce – răspunse Paul, după ce pusese cana
goală pe masă.
— Umbli ca un lunatic. Ai optsprezece ani, dar tare mi-e
teamă că-ţi mai lipseşte încă multă minte. Ştii doar ce s-a
întâmplat. Mai înţelept ar fi să stai acasă…
Bătrânul amuţi în clipa în care surprinse privirea
băiatului. Nu descoperi în ea decât dezaprobare; o
dezaprobare mută şi încăpăţânată faţă de spusele lui.
— Nu ştiu ce aveţi mereu cu mine – rosti Paul şi se ridică
de pe scaun.
Apăsă pe clanţă şi, fără să mai scoată un cuvânt, se
strecură în odăiţa lui, trântind în urmă uşa cu o violenţă
nedorită.
Când părinţii rămaseră singuri, mama lăsă din mână
ciupercuţa de lemn, care căzu zgomotos pe masă şi, pe
deasupra ochelarilor cu rama de os, se uită tăcută la soţul
ei.
Acesta se ridicase şi el, pregătindu-se să se ducă la
culcare.
— Nu, nu ştie să mintă. Şi nici nu vrea – spusese el ca
pentru sine. Încă nu!
Strânse din umeri dezorientat şi închise cartea,
51
Jan Otčenášek
zgomotos.
52
5
În afara mâniei neputincioase care clocotea în inima
oricui, sentimentul precumpănitor, în zilele care au urmat,
a fost frica. Acoperise oraşul ca o pilotă ţărănească năclăită
de sudoare, sub care te apasă visurile cele mai urâte. Omul
o simţea sub piele, în preajma inimii, în timpul mesei, în
somn, când îşi îmbrăţişa iubita, când îşi purta în braţe
pruncul.
Fumega din megafoanele atârnate pe străzi, din
coloanele ziarelor.
— La ce te gândeşti? îl întreba ea ori de câte ori îl
surprindea posomorât şi îngândurat, cu fruntea încreţită
de riduri.
Atunci el îşi petrecea palma peste obraji, îşi impunea un
zâmbet palid, dar neconvingător:
— La prostii! Griji obişnuite… nimic deosebit.
Dar îşi dădea seama că nu era în stare s-o înşele.
O ridica în braţe, îi închidea ochii cu buzele, apoi îşi
cufunda faţa în părul ei, refugiindu-se în bezna aceea
mătăsoasă şi parfumată, pentru a scăpa de gândurile care
săpau în el fără încetare.
„Ah, dacă ai şti – îi spunea în sinea lui – dacă ai bănui
măcar…”
Iunie îşi sufla dogoarea fierbinte pe străzi, parcurile
străluceau în risipa de culori a florilor de vară, cărăbuşii se
căţărau pe degetul întins şi îşi desfăceau aripioarele, la fel
ca altădată. Era ceva crud în această totală nepăsare a
naturii; sub razele fierbinţi ale soarelui, proaspete şi
efervescente, părea cuprinsă de delir, în timp ce ecourile
salvelor de puşcă se revărsau peste oraş, dinspre poligonul
de la Kobylisy. Plutoanele de execuţie ale comandamentului
teritorial nazist nu mai pridideau de atâta zor. Ţevile
puştilor n-apucau să se răcească.
53
Jan Otčenášek
…de asemenea vor fi împuşcate persoanele care…
— Te iubesc – îi şoptea ea printre sărutări. Se îmbrăţişau
cu aceeaşi sete nepotolită, dar gândurile obsedante îl
urmăreau chiar şi atunci când simţea atingerea buzelor ei.
Pe dinaintea ochilor i se perindau liste cu nume obişnuite,
din cele mai comune, nume pe care ar fi putut să le poarte
oricine.
Se înşirau pe primele pagini ale ziarelor, printre
declaraţiile gâfâite ale guvernului protectoratului şi
comunicatul comandamentului suprem al forţelor armate
asupra bătăliei de lângă Harkov; puteau fi citite pe afişele
lipite alături de programele de cinema şi reclamele pentru
apa de gură. Expunerea de motive era scurtă şi
nimicitoare: condamnaţii au oferit cu bună ştiinţă adăpost
unor persoane nedeclarate la poliţie – poc! – au aprobat
atentatul – poc! – au îndemnat populaţia să-i sprijine pe
autorii atentatului – poc, poc! – condamnaţi pentru port
ilegal de arme – poc! – Te iubesc!
Doamne sfinte, pentru ce motive mai au de gând să
împuşte? Pentru o privire, pentru un suspin, pentru port
ilegal de viaţă! POC! POC! La centrala Gestapoului din
Praga telefoanele zbârnâiau, receptoarele nu apucau să se
odihnească în furcă; ştirile curgeau cu nemiluita: informaţii
confuze, denunţuri din răzbunare, injurii, blesteme; alte
milioane erau alocate pentru obţinerea unor indicaţii lipsite
de importanţă, care, în imaginaţia lor, ar fi putut duce la
descoperirea atentatorilor. Unde se aflau? Existau măcar?
Poate că erau morţi şi execuţiile nu aveau să mai înceteze
niciodată. Pentru că numai hectolitrii de sânge cald puteau
să-l răzbune pe „omul” care pierise, în patul lui, cu ficatul
ciuruit de gloanţe. Aparatul nazist lucra cu înfrigurare,
politica zvonurilor, amplificată până la panică, funcţiona
din plin.
Te iubesc…
Nume, nume şi iar nume. Şi adrese. Şi împuşcături.
Şi, din nou, alte liste.
54
Acum până şi lucrătorul Cepek a lăsat-o mai moale cu
comentariile lui. În fiecare dimineaţă, după tradiţionala
lectură a ziarului, se ridica solemn în picioare, îşi îndrepta
spinarea încovoiată de anii petrecuţi aplecată deasupra
maşinii de cusut, îşi scotea, în liniştea apăsătoare a
întregului atelier, şapca şi închina un moment de tăcere
celor executaţi.
Era atât de patetic gestul lui, încât ceilalţi simţeau cum
îi treceau fiori de gheaţă.
Paul citea listele cu o încordare mută. Se oprea în
dreptul afişelor, cu răsuflarea tăiată, ochii îi alunecau peste
numele tipărite; mâna dreaptă în buzunar, pumnul strâns,
maxilarele încleştate. Soarele de iunie îşi sprijinea razele în
spatele lui, cămaşa îi era leoarcă de sudoare. Fugea din
faţa acestor afişe cu trupul cuprins de o puternică
moleşeală; dar a doua zi apăreau altele, jilave încă de pap,
mai cuprinzătoare, cu nume noi, şi sub ele, chipuri de
oameni, mâini, guri, ochi, sute de ochi. Fără prea mare
efort de imaginaţie, îşi închipuia printre ele şi numele lui.
Sub al lui, al tatii, al mamei; iar ceva mai încolo, al lui
Cepek. Antonin Cepek, muncitor croitor, domiciliat în…
etc. Etc. Apoi numele ei! Şi al cui încă? Cu nimic nu s-ar fi
deosebit aceste nume de ale celorlalţi, iar ochii ar fi
alunecat peste ele cu un interes fugitiv, apoi cunoscuta
salvă de puşti, al cărei ecou, de data aceasta, n-ar mai fi
apucat să-l audă…
Casa, apăsată de o încordare tăcută, îi devenise
insuportabilă. Trăia acum la intersecţia celor două priviri,
încercuit de un interes mut, pe care îl ocolea cât putea. Mai
rămăseseră străzile albite de soare, aparent indiferente.
Caldarâmul încins. Totul se petrecea sub pojghiţa feţei,
printre ocheade piezişe. În cuvinte rostite doar din colţul
gurii, şi numai după o atentă privire împrejur. Roţile
tramvaielor, suferind de subalimentaţie cronică de ulei,
gemeau întristător, urletele claxoanelor îţi sfredeleau
creierul. Geamurile vitrinelor reflectau o imagine ştearsă a
55
Jan Otčenášek
siluetei adolescentului care trecea prin faţa lor, agale, cu
mâinile în buzunare; răcoarea pasajelor şi a gangurilor,
mirosul înţepător al closetelor publice, dogoarea cheiului
descoperit şi apa râului molcomită de căldura înăbuşitoare.
Un soldat invalid se căznea să surprindă, cu un aparat
ieftin, imaginea Hradului. Clipeştedin ochi, orbit de soare,
satisfăcut de soarta lui; apasă pe declanşator. Avea o
înfăţişare blajină, liniştită şi de bună seamă că această
cunoscută vedere, de mii de ori contemplată, pictată şi
răsfotografiată, o va trimite la el acasă, însoţită de
răsuflatele cuvinte: Meine liebste Monika!6
Bătăile de tobă aminteau organizarea unor manifestaţii.
O haită de miniştri îmblânziţi se ducea să primească
porunca de la noul stăpân, cu o pompoasă şi interminabilă
titulatură. Se trăia sub teroare.
Paul îşi sprijini capul în palme. Stătea pe chei, aşezat pe
o barcă răsturnată, la umbra unei arcade de pod; un
căţeluş rătăcit se apropie de el gudurându-se; îi mirosi
atent pantalonii, dar se îndepărtă numaidecât de omul
acesta inert şi porni în căutarea stăpânului.
Dacă o descoperă, dacă o găseşte acolo – ce se va
întâmpla?
Ce întrebare prostească! Pentru asta fusese fixată doar o
taxă oficială: o vor împuşca fără milă, ca pe o vită. O vor
târî cu forţa din adăpost, la lumină; apoi au să urmeze: el,
tata, mama, poate şi Cepek, şi ucenicul Pepik, toţi, chiar şi
acei care nu bănuiesc nimic; s-ar putea să-i urmărească şi
pe colegii lui de şcoală, să-i înhaţe pe Vojta, pe
Kamil, pe Pidia, pe dirigintele clasei… şi Dumnezeu mai
ştie pe cine!
Totul se năruia peste spinarea lui. Un munte, un munte
de piatră. Îl pătrunsese spaima atât de înfiorătoare, încât
ar fi dorit să se despoaie de propria lui piele ca de o
îmbrăcăminte îmbibată de microbul unei boli contagioase.
6 Iubitei mele Monica (în limba germană în text). (n.t.)

56
Şi ea, care nu ştia nimic! Nici nu trebuia să ştie, taina asta
trebuia s-o poarte el singur în lume, căci dacă ar fi aflat ea
ceva, primejdia ar fi devenit şi mai mare. Într-un moment
de desperare, ar fi putut săvârşi un act necugetat.
Nimeni nu trebuia să ştie nimic! Chiar nimeni?
Cât timp va mai putea oare să o ducă în felul acesta? Şi
cum? Când nervii lui nu vor mai rezista şi va începe să
urle? Când va înnebuni ea de groază, între cei patru pereţi
goi ai odăiţei? Dar nu, ea trebuie să supravieţuiască,
trebuie, altfel totul şi-ar pierde orice raţiune. Când se va
sfârşi o dată cu toate astea? Când se va termina acest
război? Când îşi vor lua tălpăşiţa? Se gândea acum la ei,
altfel decât înainte, cu o ură vecină cu furia, cu o sete
arzătoare de a lupta împotriva tuturor. Ah, să fi avut o
mitralieră! S-o fi îndreptat spre piepturile lor umflate pe
care zornăiau decoraţiile! Să fi apăsat pe trăgaci – tra-ta-ta-
ta! – să fi aruncat cu grenade asupra lor; da, să se bată cu
ei ca o fiară încolţită – să facă ceva, să facă ceva! Era
aproape mâniat pe oameni că nu ieşeau în stradă cu
mâinile goale; li s-ar fi alăturat cu o nespusă voluptate şi ar
fi mers în primele rânduri. De ce tăceau? De ce-şi şopteau
numai? Ce aşteptau?
— Ce crezi, domnule Cepek – îl întrebă într-o zi pe
lucrător, cu prefăcută indiferenţă – când se va sfârşi cu
povestea asta?
— Ce anume? Ce să se sfârşească, tinere?
— Ce, războiul! Ce altceva!
— A, da! Războiul ăsta afurisit…
Potrivit obiceiului, lucrătorul îşi roteşte privirile prin
atelier, îşi freacă firele rare de pe bărbie cu aerul omului
care gândeşte, lasă foarfeca pe masă şi face din ochi,
conspirativ.
— La toamnă, rusul îi face marţ, ţine minte ce-ţi spun.
Pentru asta, băiete, pun capu’!
De doi ani umblă Cepek cu asemenea profeţii! O să li se
57
Jan Otčenášek
înfunde! Îi lasă ruşii în izmene! Ehei, aşteptaţi numai să
vină iarna! Dumnealor au mizat pe o carte proastă.
Bătrânul Bonaparte ar fi avut ceva de povestit în legătură
cu asta! Generalul Iarnă! Ruşii sunt învăţaţi cu gerurile
siberiene, dar băutorii ăştia de bere de München…! Or să-i
aducă acasă în lăzi ca fileuri de peşte congelat… Masa de
croit se transformă deodată în câmp de bătălie şi lucrătorul
începe să se războiască. Metrul de hârtie reprezintă Niprul,
aici sunt friţii, aşa, iar fierul de călcat închipuie artileria
rusească. Bun. Şi acum, uitaţi-vă! rusul aşteaptă, îi lasă să
se răsfire bine şi pe urmă – aici – un bobârnac în scândură
– îi taie în două ca pe o râmă. Şi, s-a zis cu ei, fără drept de
apel!
Dumnezeu ştie pentru a câta oară lichida el
Wehrmachtul pe această scândură. Era neobosit în
prorocirile lui. La primăvară! Ştiţi voi ce înseamnă noroaiele
Ucrainei? Un adevărat ocean!
În zilele acelea Paul se năpustea lacom asupra ziarelor şi
sorbea din ele până şi cele mai laconice comunicate ale
comandamentului suprem, căutând cu încăpăţânare,
printre rânduri, vreun semn de slăbiciune, vreo repliere în
răsărit, vreun simptom cât de mic de răsturnare a situaţiei.
Nici vorbă de aşa ceva. Dacă voinţa unui singur omuleţ ar
fi avut forţă şi rază de acţiune, toate fronturile germane s-
ar fi prăbuşit într-o singură clipă. Comunicatele puţeau
pur şi simplu de lăudăroşenii ditirambice cu privire la
invincibilitatea bravilor ostaşi ai führerului, la înfrângerile
nimicitoare ale bolşevicilor, la alte nave de război
scufundate, la asaltul victorios al trupelor japoneze asupra
Ciunkinului, la grandioasele victorii ale mareşalului
Rommel în Africa de Nord, şi tot aşa, la nesfârşit…!
Într-una din seri se repezi până la Vojta, care izbutise să
monteze într-un aparat de radio cu două lămpi, amputat de
undele scurte, o instalaţie provizorie. Astfel, cu uşile bine
închise, putu să asculte posturile străine. Cele auzite îl mai
încurajară puţin, dar sobrietatea comentariilor şi a ştirilor
58
nu avură darul să-l încânte! Poate chiar dimpotrivă!
Pronosticurile erau lipsite de optimismul minunat de
simplu al prorocirilor lui Cepek. Ce să întreprindă?
Gândeşte, gândeşte, băiete! Să fugă împreună? Dar unde?
Încotro? Se apucă să cerceteze în odăiţa lui harta Europei
şi-şi muşcă neputincios buzele. „Am înnebunit de-a
binelea! Pretutindeni, unde te uiţi, e plin de ei! În nord, în
apus, în răsărit, în sud, s-au împrăştiat în toată Europa ca
gândacii, ca lăcustele hămesite. Nu mai există scăpare
decât sub pământ, cu o gaură rotundă în ţeastă”. Îl scutură
un fior rece, bolnăvicios. Abia acum începuse să simtă
unde trăia – un lucru de care nu-şi dăduse seama până
atunci. O cuşcă!
Te iubesc!
Trebuia să facă ceva! Dar ce? Să se căsătorească cu ea,
de pildă! Ar fi ajutat la ceva? Naiv, se informase, cu
prudenţă, şi asupra acestei posibilităţi. Nu – inutil! Acum
ea era în afara oricărei legi; era în aer, oficial nu mai exista
nici ca evreică. Şi toate drumurile înapoi erau blocate,
încetă să se mai ocupe de tot ceea ce nu era legat de fiinţa
ei; examenele orale se apropiau ameninţător; pe el însă îl
lăsau indiferent. Nici cu prietenii nu se mai întâlnea; din
când în când, câte unul mai întreprinzător ciocănea cu
putere în uşă; atunci cei doi din odăiţă îşi opreau
răsuflarea. Nu le deschidea, îi ocolea. Încetase să şi
citească, şi nici stelele nu-l mai atrăgeau. „De ce să-mi
pierd vremea cu ele? Ce-mi pasă mie de ele acum, când nici
măcar pe propria-mi viaţă nu sunt stăpân?”
Îşi omora vremea hoinărind prin oraş, cu senzaţia că
zbura pe străzi ca un ghemotoc de hârtie rostogolit de vânt;
căsca gura pe la colţuri de stradă, cu mâinile în buzunare,
năuc de cap, se oprea pe malul râului şi lovea cu piciorul
pietricelele, azvârlindu-le în apa leneşă, poposea pe câte o
bancă într-un parc, până când o răpăială de ploaie de iunie
îl gonea într-un gang, de unde, apoi, stăpânit de nişte
simţăminte stranii, contempla isprăvile furtunii de vară
59
Jan Otčenášek
care destrăma cerul deasupra acoperişurilor, spălând la
iuţeala pietrele caldarâmului şi inundând, pe neaşteptate,
gurile de canal, cu valuri de apă gâlgâitoare, înnegrite de
praful străzii. Trăgea până în adâncul plămânilor aerul
rece, împrospătat de furtună, dar nu-i percepea aroma.
De fapt, nu sesiza nimic din câte se petreceau în jurul
lui, atât era de potopit în propriile necazuri. La început,
naivul, îşi închipuise totul mult mai simplu: „iată-ne,
suntem aici: ea şi cu mine!” Curând însă se dovedi că
numai să hrănească un omuleţ de optsprezece ani, în zilele
acelea de mizerie era o povară grea şi că nu era de ajuns să
pună deoparte în fiecare zi din farfuria lui câte o porţioară
amărâtă şi s-o scoată din casă, în taină, sub privirile
bănuitoare ale părinţilor, dacă voia ca foamea să nu-i
vlăguiască pe amândoi de puteri. De altfel, flămânzi erau
deopotrivă, şi unul şi celălalt, cu toate că nu şi-ar fi
destăinuit acest lucru nici în ruptul capului. Foamea! Un
sentiment penibil, umilitor, cum nu mai cunoscuse în viaţa
lui. Iar acum, adeseori, la cel mai mic efort, chiar şi atunci
când urca grăbit scările, simţea cum îl lăsau puterile şi-l
treceau năduşelile, cum îi tremurau mâinile şi i se muiau
picioarele; iar stomacul i se chircea de durere. Ce era de
făcut? Să fure de-acasă, din cămară, era cu neputinţă. Nu
se pricepea şi apoi îi era silă să-i înşele pe aceşti doi
bătrâni cumsecade, care respirau numai pentru el şi cărora
noaptea le fura somnul cu purtarea lui neînţeleasă. Mama
şi-ar fi dat seama şi altădată, darămite acum, când se trăia
din raţii de mizerie, cu care abia puteai face faţă, şi numai
dând dovadă de adevărată artă în materie de economie,
acum când până şi lui îi ungea, printre oftaturi, fiecare felie
de pâine numai cu un strat subţire de margarină. Nu, asta
nu pot! Da’ de unde să iau cartele? De unde? Îl rugă pe
domnul Tereba, măcelarul; i-a dat o dată, de două ori, dar
pe urmă n-a mai putut nici el; nu era speculant acest
bătrân cinstit, cu degetele umflate. Izbuti, după un
îndelungat şi suspicios interogatoriu, să obţină de la un
60
coleg din provincie nişte cartele de carne şi pâine albă, dar
astea nu se căpătau de pomană. De unde să facă rost de
bani? Îşi frământa mintea toată noaptea. Mai întâi veni
rândul cărţilor, pe care le vându treptat, una câte una, la
anticariat. Se despărţi de ele cu un regret amar, dar altă
cale nu era. Apoi urmară pe rând: busola, puloverul şi
ghetele de atletism – ah, şi cât le dorise! Se gândea că va
trebui poate să vândă şi cortul nou-nouţ, şi bicicleta, dar
oricum – cât putea să mai dureze până aveau să-l
dibuiască bătrânii?
Nu – nici asta nu era o soluţie.
Cel mai rău era însă acasă. „Paulică încoa’, Paulică
încolo!” Asta era, fireşte, mama. „Ce dracu’, doar nu mai
sunt un copil!” Mama era de-a dreptul imposibilă, dar
supără-te pe ea dacă poţi! O vedea serile cum şedea în
bucătărie, singură, aplecată asupra bibliei şi cum în
şoaptă, cu ochii întredeschişi şi mâinile împreunate, stătea
de vorbă cu dumnezeul ei. Ah! Îi venea să plângă ca un
băieţandru! „Mătuşa Beta scrie să vii să-ţi petreci vacanţa
la ei. O să le ajuţi la seceriş; vezi ce frumos se poartă acum
cu noi?” „La vară! Ştiu eu ce are să fie la vară?” – „Paulică!
taci, te rog, şi nu mă necăji!” – „De când obiceiul ăsta să-ţi
duci masa de seară la tine în odaie? Întotdeauna am
mâncat împreună! Ce-i cu tine, copilul meu? Eşti bolnav?
Iar pleci? Unde te duci?” Minciuni şi iar minciuni! Se văzu
nevoit să-i înhame la ele şi pe prietenii lui, care îi
acopereau plimbările nocturne; dar aceştia, la rândul lor,
ardeau de curiozitate. Din când în când îşi întorcea din
mers privirea să vadă dacă nu-l urmăreau. Tata tăcea cu
înverşunare, cu un aer distant şi jignit. Nu se mai
înţelegeau, dar Paul simţea cum nu-l scăpa o clipă din
ochi. Era în aşteptare.
Odată, pe asfinţite, când se ducea spre ea, se opri puţin
la un colţ de stradă şi îşi aruncă, peste umeri, privirea
înapoi; îl zări, nu departe de el. Mergea grăbit în urma lui,
târându-şi piciorul drept, simplu, în scurteica lui de stofă
61
Jan Otčenášek
păroasă, cu pălăria peste părul cărunt şi rar. La primul val
de mânie, Paul grăbi pasul. Mergea din ce în ce mai repede.
Aproape că alerga. Din fugă, îşi întoarse capul şi, cu o
spaimă penibilă, constată că şi tatăl lui alerga. Ce spectacol
îngrozitor! O fugă gâfâită de om bătrân şi infirm ce abia îşi
trăgea răsuflarea. Uf! O coti după un colţ, ca un ştrengar,
se strecură într-un gang şi se ascunse în spatele porţii. Cu
inima bătându-i sălbatic în piept, îşi urmări părintele prin
crăpătura uşii întredeschise. Îl văzu rotindu-şi întristat
privirile prin stradă, în timp ce întunericul se lăsa pe
nesimţite; sufla din greu şi se învârtea în loc, ca un dop de
undiţă pe luciul apei, gârbovit de bătrâneţe, istovit de
hăituiala aceea ruşinoasă. Îşi ştergea cu batista fruntea
năduşită, iar cu pălăria îşi făcea vânt să se răcorească. I se
păru deodată nespus de îmbătrânit şi părăsit, micşorat şi
încinchit de griji acest croitoraş obosit, acest meseriaş
mărunt şi lipsit de noroc, care trăia şi respira numai
pentru ai săi. Trebui să facă un efort ca să nu ţâşnească
din ascunzişul lui şi să nu i se agaţe plângând de gât.
„Tată! Ce poţi tu să-mi spui? Nimic! Mi-e frică de teama ta,
abia o suport pe a mea, mi-e teamă de ochii tăi. Mi-ai vorbi
despre raţiune, ştiu, dar la ce-mi poate folosi ea mie,
acum? La urma urmei, ce e raţiunea? Unde e? O ai tu? O
am eu? Nu ştiu, stau şi mă întreb, tată! Cu raţiunea n-aş
putea decât s-o alung. S-o izgonesc din adăpostul ei. Poate
chiar… s-o şi omor. Mi-aş putea spune: din motive de
autoapărare. Încet, în linişte şi cu premeditare. Apoi s-o iau
în braţe, s-o scot în beznă şi s-o arunc, ca un laş, peste
zidul cimitirului. Acum, nicăieri în altă parte, n-ar mai fi
primită. Ea nu mai aparţine nimănui. Numai mie.”
Şi întunericului.
În seara aceea auziră un ciocănit uşor în uşa dinspre
culoar. Paul duse degetul la gură, stinse lampa şi-şi reţinu
răsuflarea. Recunoscu vocea lui: – „Paul!” întunericul îi
adăpostea. Clipa aceea, cât zăbovi bătrânul în spatele uşii,
i se păru o veşnicie. Paul auzi bătăile inimii ei.
62
Îi puse mâna pe piept şi îi simţi zvâcnirile speriate sub
palmă.
Dar omul de după uşă nu se dădu bătut cu una cu
două. Intră pe cealaltă scară, în atelierul său, şi începu să
bată în uşa ce dădea dintr-acolo. Zadarnic. Uşa era
încuiată. Cheia stătea ţeapănă în broască. Clanţa alunecă
uşor, în jos, în sus şi iar în jos şi în sus. Dar nu cedă.
Bătrânul plecă, dar plăcerea acelei seri se mistuise. De
undeva, de jos, se auzi un zgomot de uşă trântită.
Ea nu mai încercă să-l reţină când el se ridică de pe
divan, tras la faţă, pregătindu-se de plecare. Îşi dădea
seama ce era în sufletul lui. Un amestec penibil de
stupoare şi spaimă, o ruşine grea, ce-i stătea ca un nod în
gât. O mângâie uşor pe păr şi pe faţă-i miji un zâmbet
chinuit.
Ea dădu din cap şi răspunse la rândul ei cu un zâmbet
trist. Îl înţelegea.
În seara aceea se retrase fără să mănânce în odăiţa lui,

se trânti pe pat, sleit de puteri, dar somnul nu se lipea de
el; zăcea întins pe spate, cu mâinile sub ceafă şi nu era în
stare nici măcar să stingă lampa. Deodată auzi scârţâitul
uşii; nu deschise ochii. Se prefăcu că doarme. Ştia bine
cine intrase. Printre genele întredeschise îi vedea faţa sub
săgeţile razelor de lumină. Se aplecă asupra lui cu faţa
acum obosită, brăzdată de cute; ochii bătrânului încercau
să-i citească pe faţă gândurile. Îi auzea de aproape
răsuflarea înăbuşită.
— Paul…
Strânse pleoapele cu nădejde şi se strădui să respire
uniform, prefăcându-se că doarme. Undeva, în adâncul
pieptului, îl apăsa plânsul. Ca o piatră acoperită de mâzgă.
„Mint! Îl mint pe el, care m-a învăţat să spun întotdeauna
adevărul. De ce m-a învăţat aşa, când eu acuma mint şi
trebuie să mint!”
63
Jan Otčenášek
— Paul, dormi? M-auzi, băiete?
Palma ofilită a croitorului îi alunecă pe păr, uşoară ca o
adiere de vânt, apoi ea stinse lampa de deasupra capului.
Şi bătrânul, mergând în vârful picioarelor şi scoţând un
oftat abia perceptibil, se întoarse în bucătărie să-şi
continue lectura ziarului, a cărui primă pagină anunţa,
deasupra unei uriaşe fotografii încadrate în chenar negru,
că SS Obergruppenführerul Heydrich murise în urma
rănilor grave pricinuite de atacul criminal.
64
6
Zgomotul vieţii cotidiene răzbătea până aici, de departe.
Nu stânjenea. Cheagul de spaimă şi deznădejde pe care-l
purta toată ziua cu el, când rămânea singur, era spălat de
o singură atingere, de un sărut, o mişcare din gene. În
zilele acelea viaţa lui era împărţită între două existenţe
foarte puţin asemănătoare.
Între ele se ridica un zid.
Aici trăiau împreună serile acelea dulci de iunie, singuri,
cu stelele şi răsuflarea lor, fericiţi unul de existenţa
celuilalt; în jurul lor respira bătrâna casă. Vorbeau în
şoaptă, adeseori se tachinau, îndrugau vrute şi nevrute, şi
râdeau pe înfundate, pentru că, potrivit firescului tinereţii,
în ei mai sălăşluia totuşi bucuria de viaţă. În asemenea
clipe li se părea că totul mergea strună, că au izbutit să
scape de ceva urât, că se pierduseră între zidurile oraşului
şi acum se odihneau în deplină siguranţă.
Da, siguranţă! Cinci paşi înainte, cinci paşi înapoi.
Din când în când el amuţea, nemaigăsind cuvinte şi
atunci îi vorbea din ochi: „Vezi tu… nici n-am ştiut că pe
lumea asta poate fi ceva aşa de frumos
— Înainte de a te întâlni, pentru mine totul nu era decât
indiferenţă… aşteptare şi… iar aşteptare. Prostii! La
paisprezece ani visam o aventură dulceagă: eram pilot şi
deasupra Oceanului Pacific am salvat o fată nespus de
frumoasă… apoi m-am îndrăgostit de ea şi am luat-o de
soţie. I-am născocit chiar şi un nume. Văzusem, poate,
toate astea undeva, la vreun cinematograf. Caraghios, nu?
Nu-ţi semăna de loc. N-a fost decât o umbră de care astăzi
mă ruşinez. Acum eşti aici tu, te sprijini de umărul meu şi
părul tău miroase atât de plăcut. A ce miroase oare?”
În asemenea clipe timpul se oprea în loc şi între ei se
desfăşura un dialog fără cuvinte, o înlănţuire de imagini
65
Jan Otčenášek
mute. Umblau lipiţi unul de altul pe alte drumuri decât
acelea care se încrucişează acolo jos, dincolo de fereastră;
lumea se îneca în potopul luminii solare şi pământul era
sigur sub picioarele lor. Alergau împreună pe o costişă
năpădită de iarbă, vântul tăios de munte se juca prin părul
ei şi-l despletea. Deasupra lor, pajiştea bătută de vânturi a
cerului albastru. Ah, şi cum ştia ea să râdă! Un râs al cărui
ecou răsuna în cascade peste văi. O ridica în braţe. O aşeza
în iarba înaltă şi se lipea de ea ca să poată contempla de
aproape buzele acelea vii, umede şi tremurătoare, genele ei
întredeschise, în spatele cărora scăpăra o lucire neagra ca
tăciunele stins. Îşi lăsa faţa pe pieptu-i dezgolit, pe sânii ei
zvâcnitori şi închidea ochii. Auzi lumea cum freamătă? Ah,
cum sună! Eşti aici, lângă mine? Simţea apăsarea uşoară a
sânilor, o trăgea mai aproape de el şi amândoi aveau
senzaţia că pământul pornea să se mişte sub ei, îi legăna
cu braţele lui puternice şi sigure şi totul în jur se cufunda
în tăcere. Înotau într-o apă verzuie şi străvezie; ea, la cinci
metri înaintea lui, se întorcea şi-i făcea semn cu mâna.
„Unde am văzut toate astea? îl frământa gândul. De unde
cunosc iazul cu malurile acoperite de stuf, închis între
luncile drepte şi netede, aleea de plopi cu drumul bătătorit
ce se pierdea în umbra albă a crângului de mesteceni?
Unde era această lume? Cum se putea ajunge la ea?” Apoi
totul revenea de la început; stăteau înghesuiţi unul lângă
altul pe culoarul îngust al vagonului de cale ferată, şi
peisajul ce se desfăşura dincolo de fereastră era când alb,
când cafeniu, când auriu…
— Paul…
Se trezi din visare. În jurul lor se ridicau siniştri cei
patru pereţi mohorâţi.
— Hm…? Ce s-a întâmplat?
Ea stătu o clipă în cumpănă, căutând cuvintele potrivite
cu care să-şi îmbrace gândul.
— Spune-mi, tu ai avut vreodată… o femeie?
El se ridică, sprijinindu-se în coate:
66
— Ce vrei să spui? Cum adică? Dacă eu…
— Da… – bâigui ea încurcată. Vreau să spun… dacă ai
avut! Ştii tu cum…
El tăcu, neplăcut surprins de întrebarea căzută ca din
senin. Ca şi când l-ar fi stropit cu apă rece. Se lăsă din nou
pe spate, privi ţintă în plafon, înverşunat. De ce îl întreabă?
Ezită câtva timp, dar în cele din urmă, călcându-şi pe
inimă, îi mărturisi, simplu:
— Nu.
Şi adăugă numaidecât:
— De ce mă întrebi?
— Aşa… Sunt bucuroasă.
— De ce?
— Nici eu nu ştiu. Dar, zău, sunt tare bucuroasă!
Izbucni într-un râs înăbuşit şi îşi ridică capul de pe
umărul lui; în lumina palidă, îi apucă faţa între mâini şi i-o
mângâie uşor. Apoi se alintă şi se întinse ca o pisicuţă într-
un culcuş cald.
Suspină, mulţumită.
— Dar tu?
Poate că ea nici nu-i auzise cuvântul, atât era de
transportată de gândurile ei hoinare, dar clipa aceea de
tăcere ce se lăsă după întrebarea lui îi scormoni inima,
dureros. Ceva se frângea în el, simţea cum îi înţeapă
plămânii.
— Dar tu? repetă el întrebarea.
Ea ridică, surprinsă, capul.
— Eu? Nici eu n-am avut. Îţi închipuiai că…
— Nu-mi închipuiam nimic – o întrerupse morocănos.
— Dar… şi tu te bucuri, nu-i aşa?
— Asta da… – mărturisi el cinstit şi scoase un suspin.
— Dar lucrurile astea te-au preocupat, nu-i aşa?
— Nu prea. M-au interesat alte lucruri… Dar, de fapt…
Da!… De ce nu? M-a preocupat chiar foarte mult. De ce te-
67
Jan Otčenášek
aş minţi? M-am gândit la asta…
— Şi, la mine… tot aşa?
Oftă încurcat, apăsat de o ruşine şi o teamă stupidă.
— Şi la tine! Te superi?
— De ce? Doar te iubesc! Şi aş vrea să-ţi dau totul, tot ce
am. De ce-aş minţi?
— Eşti bună – spuse el înduioşat.
— N-aş zice. Dar ştii, mi-e frică de…
— Nu trebuie să-ţi fie. Eu nu te voi sili… dacă…
— Ştiu. De asta sunt sigură. Când am locuit la mătuşa,
m-a sâcâit mereu vărul meu Ota. Are douăzeci de ani. Dar
nu i-a mers, sunt puternică. Odată l-am muşcat de mână,
aşa cum scrie la carte, dar tot nu s-a astâmpărat…
El o întrerupse izbucnind:
— Un om murdar ca ăsta ar… ar fi meritat…
— Altădată – reluă ea – când locuiam încă acasă,
directorul nostru, un om tare cumsecade, un flăcău
tomnatic… îl iubeam cu toţii… şi eu… Se purta cu mine
foarte frumos şi-mi zicea că-i pare tare rău că nu mai
puteam merge la şcoală… Până când, într-o zi, l-am întâlnit
în stufărişul de pe malul iazului; soarele ardea şi mie mi-
era îngrozitor de cald. M-a oprit şi m-a întrebat de una, de
alta, pe urmă a început să mă mângâie ciudat… Era altfel
decât atunci când mă mângâi tu… ştii… îi tremurau
mâinile şi glasul, şi ochii îi erau înecaţi în lacrimi. Respira
atât de ciudat şi tot timpul îmi şoptea: Sărmană
ovreicuţă… ce se va întâmpla cu tine… puişorul meu…
apoi, deodată m-a atins, ştii cum, aşa… ca un…
neobrăzat… Pe mine m-a apucat plânsul şi am luat-o la
fugă…; am ajuns acasă şi am continuat să bocesc, atât de
mult mă dezamăgise…
— Nu mai vorbi despre asta! o întrerupse el nemulţumit
şi începu să se foiască nervos…
— Bine, n-am să mai vorbesc. Ştii, eu… am fost mai întâi
o fetiţă obişnuită, o puştancă, fetele îmi spuneau Esta;
68
Esta încolo, Esta încoace, pe urmă am crescut şi deodată
am devenit evreică. Ca şi când aş fi fost alta. De ce aşa,
deodată? Tata, e drept, îmi atrăgea atenţia că treaba asta
avea să-mi aducă numai necazuri. De fapt, eu nici n-am
vrut să iubesc pe nimeni. Ne era interzis chiar să ne
întâlnim cu… arienii. Ascultă, Paul, ştii că de fapt tu eşti
arian? Şi încă blond! Se zice că lor le plac grozav blonzii…
Se porni pe un râs piţigăiat şi începu să-i umble cu
degetele prin păr.
— Nu mai vorbi asemenea prostii – mormăi el, încercând
parcă să se ferească de mângâierea ei, dar în realitate se
simţea nespus de bine.
— Ei şi! Şi mie îmi place părul tău! Totul pare deodată
atât de caraghios! Astăzi îmi vine să râd de toate. Şi pe
urmă… pe urmă toate au venit de la sine, iată-mă, sunt
aici şi nu am nicio vină că vă iubesc, domnule arian, zău…
crede-mă, n-am nicio vină…
— Ascultă… mă superi!
Deodată, îi veni în minte o nouă idee:
— Spune-mi: tu ştii să dansezi?
— Ce… ce-ţi veni… răspunse el încurcat. Ştiu…
aşa şi aşa. Oricât, am fost şi eu pe la saloanele de dans…
— Mie mi-a fost interzis. Am avut o rochie frumoasă, dar
până la urmă mama a trebuit să mi-o prefacă. Să dansez
m-a învăţat tata.
— Pe mine lucrul ăsta nu prea m-a amuzat. Asta-i
distracţia făcută parcă anume pentru filfizoni şi fandosiţi.
Să-ţi trânteşti în chică o creastă de cocoş şi alte aiureli.
Întotdeauna înainte de începerea seratei, mulţi o ştergeau
la toaletă. Eu, după ei…
— Mie grozav mi-a plăcut să dansez.
— Şi, mă rog, unde dansaţi voi, de fapt? întrebă
neîncrezător.
— Acasă, unde în altă parte? În hol. Lăsam camuflajul,
nimeni nu trebuia să ne vadă, şi nici să ne audă. Mama se
69
Jan Otčenášek
aşeza la pian şi cânta un vals, iar tata îmi arăta paşii. Un,
doi, trei, îmta-ta, îmta-ta, se pricepea grozav; curând am
învăţat şi eu. E uşor. Au vrut să-mi facă o bucurie. Hai,
vrei să dansăm împreună?
— Tu ai înnebunit de-a binelea! Căscă nişte ochi miraţi,
dar n-apucă să se mire prea mult, că ea şi sărise de pe
divan, în papuci, trăgându-l şi pe el după dânsa. Se ridică
fără niciun chef, scărpinându-se în capul ciufulit şi
opunându-i o uşoară rezistentă.
— Paul, dacă ai şti ce mult doresc! îl imploră ea cu
obrajii aprinşi, cuprinsă deodată de o emoţie greu de
înţeles – nu ne vede nimeni şi eu… eu mă simt aici lângă
tine nespus de fericită! Ştii ce? Hai să-ţi arăt ceva! Aşteaptă
puţin! Mă întorc numaidecât, între timp tu încearcă să
prinzi la radio o muzică de dans, vrei?
Până să se dezmeticească, ea învârti cheia în uşă, se
strecură în atelierul întunecat şi aprinse lumina.
El rămase uluit, uitându-se după ea, şi se înspăimântă.
— Pentru Dumnezeu, stinge! Nu-i lăsat camuflajul!
Stinge lumina!
Răsuci butonul cutiei caraghioase de pe pervazul
ferestrei, încercând zadarnic să găsească o muzică după
care să se poată face câţiva paşi de dans.
În afara hârâiturilor şi pocniturilor, tot ce se putea
prinde la postul de radio Praga erau nişte sunete lugubre şi
triste de trompetă şi un duduit prelung de tobă. Se
transmitea reportajul transportării de la spital la Hrad a
trupului neînsufleţit al protectorului.
Fiori de gheaţă îi trecură pe şira spinării. Învârti repede
butonul, închise aparatul şi răsuflă uşurat.
Când se întoarse, nu putu să-şi stăpânească râsul.
Ea stătea proţăpită în pragul uşii, într-o ţinută de-a dreptul
caraghioasă; trăsese la iuţeală de pe un manechin de
croitorie o haină aproape terminată, cu mânecile prinse
numai în ace, şi se îmbrăcase cu ea. Îi era mult prea mare,
70
pumnii ei micuţi dispăruseră de tot în mânecile largi,
bărbăteşti; umerii îndesaţi cu vată atârnau în jos de
greutate, iar lungimea hainei îi ajungea până mai jos de
genunchi.
De uimire, îşi împreună mâinile deasupra capului:
— Ţineţi-mă, oameni buni, că nu mai pot! Ce-i halul ăsta
pe tine, fetiţo?
— Nu cumva nu-ţi plac? spuse ea şi se înecă râzând de
fericire. Apoi, cu paşi curtenitori de menuet, se apropie de
el ţanţoşă, şi-i făcu o plecăciune adâncă:
— Îmi permiteţi, milord, să vă solicit dansul următor?
— Cu plăcere – răspunse el, complăcându-se în jocul ei.
Arboră o mină gravă, plină de importanţă. Dar ştiţi, lady,
programul muzical l-am uitat pe pian, acasă. Muzică nu
vom avea!
Îi scoase haina aceea caraghioasă, cusută dintr-o stofă
ce foşnea de atâta lemn şi celofibră. Cu o stângăcie
caracteristică bărbaţilor, o cuprinse de mijloc şi începu să
fluiere în surdină un vals banal care îi mai persista în
minte de la seratele dansante, îmta-ta, îmta-ta – se
învârteau în piruete scurte, în spaţiul îngust dintre divanul
cu arcurile uzate, măsuţă şi scăunelul descleiat; gâfâind,
abia trăgându-şi răsuflarea, deveniră deodată gravi,
preocupaţi de jocul de-a viaţa; dansau şi umbra
pântecoasă a celor două trupuri lipite aluneca pe pereţi, se
căţăra pe tavan, fâlfâia în aer, se frângea în colţuri; lumina
şi umbra cădeau alternativ pe chipul ei în timpul
piruetelor. Deodată i se păru că o vede altfel. Se lipise de el
cu capul lăsat pe spate, cu ochii şi buzele întredeschise.
Şi era atât de suplă, înfierbântată de mişcarea ritmică,
fragilă şi uşoară, nefiresc de uşoară, ca o libelulă, ca un
fulg de zăpadă sau ca suflarea omenească.
Se împiedică de valijoara ei şi îşi pierdu echilibrul. Ea îi
alunecă din braţe şi căzu pe divan cu faţa în sus.
El se prăbuşi peste ea ca un copac retezat din rădăcină
71
Jan Otčenášek
şi amândoi izbucniră, simultan, într-un hohot năvalnic de
râs. Se jucă cu mâinile prin părul ei bogat.
— Suntem nişte nebuni!
— Şi ce! Şi ce dacă suntem…
Râsul se stinse, subit.
— Ester…
— Da…?
În clipa aceea, el nu-i mai recunoscu ochii. Luceau de
febră. Îi contemplă, hipnotizat de strălucirea lor stranie;
răsuflarea i se opri când simţi trupul ei fierbinte, încins
încă de dans.
Sânii îi săltau de emoţie.
Apoi, pe neaşteptate, ea îl îmbrăţişă violent. Îl strânse cu
putere la pieptul ei, cu o forţă străină, nebănuită, şi îşi
cufundă buzele adânc în buzele lui. El închise fără voie
ochii şi nu mai îndrăzni să facă vreo mişcare.
— Dragul meu… – auzi ca într-un vis ameţitor şoaptele ei
pline de tandreţe şi teamă; dragul meu… să nu mă
părăseşti… niciodată… Paul, dragul meu! Aş vrea să mă
cuibăresc în tine, să mă ascund de toate…
O strânse la pieptul lui cu toată puterea. Focul se
încingea în ei deopotrivă, le tulbura minţile. Totul se
mistuia, se risipea; nu rămânea pentru el decât ea, focarul
dătător de viaţă. Visul lui se asemăna cu un zbor ameţitor.
O mângâie pe obraji cu o tandreţe aspră, orbit de senzaţii
necunoscute. Ah, inima lui! Bătea deasupra ei ca un
clopot. Şi răsuflarea ei! I se prelingea pe faţa aprinsă, i se
furişa tulburător printre firele de păr, spre tâmple. Abia
când îşi lăsă buzele pe pieptu-i dezgolit între sânii ei cu
sfârcurile micuţe, ea îşi încordă tot trupul într-o supremă
sforţare şi se apără cu înverşunare.
— Nu, Paule, te rog… nu! Încă nu… Paul. Nu te uita aşa
la mine… m-auzi? Te rog, nu…
O slăbi din strânsoare abia când îi văzu ochii înecaţi în
lacrimi.
72
Începu să se trezească. Totul se sfârşise, acum venea
refluxul, un reflux vertiginos; încordarea scădea, lăsând în
urma ei doar un tremurat umilitor şi ecoul unei tristeţi
amare. Se simţi deodată gol şi părăsit, între ei se aşternea
din nou distanţa aceea apăsătoare. Îi venea să plângă ca
un copil.
Se aşeză pe marginea patului, cu picioarele pe podea şi
îşi frecă cu palmele faţa uscăţivă. Încetul cu încetul, îşi
revenea din starea de euforie, copleşit de gândul posturei
sale ridicole. Şi de o ruşine umilitoare. Un băieţandru, un
boboc! Nu îndrăznea s-o privească în faţă. Se ridică în
picioare şi, cu o voce piţigăiată, tremurătoare, încercă să
alunge tristeţea ce-i apăsa pieptul.
— Mă duc să deschid fereastra. E o căldură înăbuşitoare
aici…
73
Jan Otčenášek
7
Rămaseră pe întuneric. Tăceau. Pe porţiunea de cer
cuprinsă în cadrul ferestrei, licăreau primele stele. El le
privea, indiferent, cu inima încărcată de un simţământ
nedesluşit. Regretul şi amărăciunea unor remuşcări fără de
cuvinte. O ruşine nefirească. Făcu puţin pe îmbufnatul,
prelungind dinadins tăcerea; trupul îi înţepenise de atâta
zăcut în aceeaşi poziţie, dar nu se mişcă, de teamă să n-o
deranjeze. De ce? De ce l-a respins? Ca să-l umilească? Nu
ştia. Îi simţea respiraţia, abia perceptibilă în scobitura
subsuoarei, trupul ei iradia o căldură slabă. Adormise?
Deodată, din întuneric, ea îl întrebă în surdină:
— Decepţionat?
— Nu…
— Adevărat?
Tăcu, nu voia să mintă.
— De ce taci?
— Mă gândesc.
— La ce? Vorbeşte, te rog, spune ceva! Numai nu tăcea!
— La nimic. Numai aşa, ştii… La nimic serios.
Băgă de seamă că se îndepărtase puţin de el.
— Eşti rău. Ce ţi-am făcut? Eşti tare supărat, aşa-i…?
— Nu te mai gândi la asta – o întrerupse el nervos. Doar
nu s-a întâmplat nimic…
— Tu nu spui adevărul. S-a întâmplat. Ştii… mi-a fost
teamă. Dar altădată… mă crezi? Spune-mi, şi tu simţi în
tine aşa… o tristeţe?…
— Hm…
— Crede-mă, n-am vrut asta. Zău. Sunt o proastă…
şi o nerecunoscătoare… acum ştii cine sunt.
El oftă.
— Of, Dumnezeu să te mai înţeleagă!
74
Îi căută capul bâjbâind prin întuneric, îi umblă cu
degetele prin păr, o scutură uşor, dar tot ceea ce trăiseră
cu câteva clipe în urmă se dusese pentru totdeauna. Nu
fură în stare să ascundă acest lucru. Nici nu voiau.
Ea îşi lăsă capul pe pieptul lui şi îşi lipi urechea în
partea inimii.
— Ce-ţi mai veni?
— Ascult. Ascult cum bate. O inimă vie. Stai, nu te
mişca, să pot auzi. Acum, buf-buf! Ca o pompă. Ce poftă aş
avea s-o sărut, dacă aş putea…
— Eşti o zăpăcită. De ce n-ar bate, ce lucru grozav vezi
tu în asta?
— Când omul moare, nu mai bate…
— Şi ce ţi se pare atât de ciudat? replică el, morocănos.
— Nimic, ştiu. Şi respiraţia se opreşte. Pe mine, cel mai
mult mă înspăimântă că n-am să mai pot respira. Uneori,
când mi-e inima grea, îmi zic: „Ah, fetiţă prostuţă ce eşti,
nu vezi că respiri, că poţi respira? Ce voluptate, ajunge
numai să-ţi dai seama la timp. Hai să încercăm împreună,
vrei? Respiră… inspiră adânc, aşa, ah! simţi aerul? Şi în
timpul acesta spune-ţi în gând: Respir, respir, încă mai
respir… sunt bogat…”
Fără voie, se lăsă prins de ideea ei năstruşnică.
Traseră adânc din aerul umed al nopţii de iunie. Era ca
un fel de scurt exerciţiu de înviorare nocturnă, din cele mai
comune, care putea ispiti pe oricine. „Ne prostim – îşi zicea
el în sinea lui – dar fie: respiră, respiră, Ester, te implor,
respiră pe această lume şi nu te mai opri niciodată, fie
chiar şi numai pentru mine – respiră!” La un moment dat
se ridică şi se duse să închidă fereastra.
— Nu lăsa camuflajul, vreau să văd cerul! Mă simt aici
ca într-o văgăună. Urăsc întunericul.
— Şi eu!
Îi făcu pe plac şi reveni pe divan; îşi aprinse o ţigară şi
lumina roşie se legăna deasupra lor ca o geamandură pe
75
Jan Otčenášek
luciul unei ape unduite. O cuprinse cu mâna stângă pe
după umeri, încercând să-şi îndrepte gândurile pe făgaşul
preocupărilor comune. Ura cu toată fiinţa lui reflecţiile
acelea zadarnice şi inutile despre moarte, care n-aveau
decât darul să chinuiască omul, fără rost. Ce i-a venit să
înceapă cu ele? Nu era de ajuns că moartea împânzea tot
oraşul? Dar ea nu avea de unde să ştie.
— Ce ai de gând să faci după război? Vreau să spun, în
afară de faptul că vei deveni soţia mea?
O simţi lipindu-se de el cu recunoştinţă:
— Soţia ta? Paul…
— Da. Ce ţi se pare aşa de extraordinar? E un lucru
firesc.
— Firesc… – repetă ea în şoaptă, ca pentru sine.
— Nu crezi?
— Ba cred. Pe tine te cred. Încolo, pe nimeni, numai pe
tine. Ştii? Acum eu nu mai am pe nimeni, în afară de tine…
Dar totul mi se pare atât de ciudat! Când va fi asta? Şi ce-
ai să te faci cu mine? O să mă mai iubeşti oare, când s-o
termina. Cu povestea asta? Poate că dacă nu ar fi venit
nenorocirea asta, nici nu ne-am fi cunoscut şi nu ne-am fi
iubit cum ne iubim. Ce zici? Poate că am fi trecut pe
stradă, unul pe lângă celălalt, tu ai fi mers cu alta şi nici n-
ai fi întors capul…
— Asta nu-i adevărat – se apără el, violent.
— Nu ştiu. Dar totul mi se pare atât de aparte. Şi… pe
urmă… ne deosebim mult unul de celălalt. Tu eşti aşa…
serios…
— Înainte nu am fost aşa…
— … şi puţin cam morocănos. Pe când eu…
— Tu eşti o zvăpăiată.
— Tata spunea… trăsnită.
— Avea dreptate. Dar mie nu-mi pasă. Eu te iubesc cu
adevărat. Pe nimeni încă n-am iubit pe lumea asta, aşa
cum te iubesc pe tine. Crede-mă!
76
— Şi eşti fericit aici, lângă mine?
Ezită să răspundă. Cuvântul i se păru puţin nelalocul
lui, fără rost, artificial, ca dintr-un roman siropos pentru
fetele de pension.
Încuviinţă în tăcere şi fugi cu privirea în altă parte. Simţi
pe ceafă mâna ei mângâietoare; îi alunecă pe umăr; îşi
întoarse capul şi surprinse privirea ei fixă şi gravă.
— Eu sunt tare fericită lângă tine!
Îi apucă faţa cu amândouă mâinile şi o sărută uşor pe
buze.
— Bine. Asta mă bucură. Dar tot nu mi-ai răspuns la
întrebare. Ce ai de gând să faci când s-o isprăvi cu toate
astea?
— Eu? Eu, aş vrea să dansez.
— Ca Salomeea?
— Da, dar eu n-am să retez nimănui capul. Ştii, dansul
dă multă bătaie de cap, dar eu o să recuperez anii pierduţi.
Acasă dansam, dar numai aşa, ca să nu mă vadă nimeni.
Uneori trăgeam din sufragerie faţa de masă în carouri, tata
mă vedea cum mă zbenguiam cu ea prin grădină, râdea şi-
mi spunea: Esto, zăpăcită mică, ce-i halul ăsta pe tine?
Singură nu ştiam ce dansam! Mă prosteam aşa, pentru
mine. Când mă apăsa tristeţea, dansam trist, în schimb,
când eram veselă, dansam plină de voioşie. Odată am fost
cu mama la un spectacol de balet, îi spunea „Din poveste în
poveste”. Ce minunat! Aş vrea să dansez cândva la teatru,
pe o scenă mare; aş dansa şi fasciculul de lumină s-ar ţine
scai după mine, ca un câine credincios. Apoi se vor aprinde
candelabrele, oamenii vor aplauda, eu mă voi înclina în faţa
lor şi pe urmă… pe urmă o să ies afară la aer curat…
— Acolo te voi aştepta eu şi-ţi voi spune, de pildă: Astăzi
ai dansat foarte frumos!
— Şi vom merge împreună undeva, unde vom fi singuri.
Noi doi şi vântul! Ţie îţi place vântul?
— Îmi place. Mai cu seamă toamna, când cad frunzele.
77
Jan Otčenášek
Îmi place toamna. Are în ea ceva aşa, liniştit şi ordonat.
— Dar tu, tu ce ai de gând să faci?
— Eu? Să studiez. Am încă o grămadă de treabă în faţa
mea.
— Stelele?
— De unde ştii? o întrebă mirat. Îşi ridică capul.
— Mi-am închipuit.
— Hm… da. Seara o să mă duc la observator. O să
deschid cupola şi o să observ cerul. Am şi trăit asemenea
clipe. Ştii, e un lucru grozav. Când eram mic, mă duceam
pe la mătuşa mea la ţară şi noaptea stăteam acolo, întins
pe iarbă. Stai aşa culcat, cu faţa în sus, şi priveşti cum
deasupra ta totul tresare şi, deodată, ai senzaţia că
pământul a dispărut de sub tine. Zbori prin univers, te
întâlneşti în drum cu stelele şi le fluturi din mână. Noroc,
Jupitere, unchiaşule ceresc, ce mai face Venus? Te uiţi la
lună un timp mai îndelungat şi deodată îţi dai seama că de
fapt nu-i o turtă rotundă, cum de obicei o văd oamenii, e o
sferă ce se înalţă în spaţiu, fără grinzi, fără stâlpi de
susţinere, îţi imaginezi treaba asta şi ţi se învârteşte capul.
Dar când te apuci de toate astea în mod serios, trebuie să
te înfunzi în cifre şi ecuaţii, ştii, asta e matematică, nu mai
e poezie…
Rămase înmărmurită de câte ştia el despre lumile acelea
străvechi şi taciturne de deasupra noastră, îi povesti despre
catastrofele astrale, despre alte discuri solare, care nu
luminează pământul, despre stelele căzătoare de august – li
se spune perseide pentru că noi avem senzaţia că ele curg
din constelaţia Persea, ca seminţele dintr-un cornet –
despre cefeide, farurile Universului, despre gigantul Antas,
faţă de care soarele nostru nu-i decât o bilă din aceea mică
cu care se joacă copiii primăvara; se încurcă în nişte
complicate expuneri despre legile lui Keppler, privind
mişcarea planetelor, fără să-şi dea seama că de fapt ea nu
avea cum să le înţeleagă. Dar asta nu avea nicio
78
importanţă. Ea îl asculta fără să scoată o vorbă, cu capul
pe umărul lui: şi percepea înflăcărarea lui cu o bucurie
radioasă şi în clipa aceea simţea profund cât de mult îl
iubea.
— Şi toate astea ai să mi le arăţi, nu-i aşa?
— Mai încape vorbă!
— Te pomeneşti că ai să descoperi o nouă stea.
Ştii cum va trebui s-o botezi? După mine! Nu cumva există
o asemenea stea?
— Prostuţo – zâmbi el cu indulgentă superioritate. Tu
crezi că o stea nouă se descoperă aşa, cu una cu două?
Uneori durează ani şi ani…
— Cum se numeşte, de pildă, aceea luminoasă, o vezi?
întrebă ea, arătând cu degetul către cer.
— Vega, asta-i steaua Alfa din constelaţia Lirei.
Uită-te bine la această constelaţie. Vezi? Steaua asta, asta
şi… cealaltă, toate la un loc formează Lira.
— Nu prea aduce cu o liră.
— Hm… Au botezat-o aşa din vremurile străvechi. Se
vede că pe atunci oamenii aveau mai multă putere de
imaginaţie decât noi. Dar ia spune, tu ai văzut vreodată o
liră adevărată?
— Nu, n-am văzut.
— Păi vezi…
— Dar tu ai văzut?
— Hm… nici eu.
— Păi vezi! i-o întoarse cu promptitudine şi-l sărută cu o
bucurie ştrengărească pe buze. Apoi flutură din mână spre
cer: Noroc, Vega, din constelaţia Lirei, te salut! Aici e Ester!
Ai văzut… ai băgat de seamă cum mi-a făcut cu ochiul?
Aproape că te înţelegi mai bine cu ea decât cu oamenii, cu
toate că ea e atât de departe şi oamenii atât de aproape.
O cuprinse în braţe şi îi închise gura cu buzele.
„Femeie pălăvrăgioaică,” îşi zise în sinea lui. Dar se simţea
fericit că era tocmai aşa cum era, vioaie şi neastâmpărată,
79
Jan Otčenášek
clocotind de idei surprinzătoare, plină de o curiozitate
nepotolită, de o fantezie uluitoare şi cu o variaţie spontană
de dispoziţii şi sentimente; o idee o fugărea pe cealaltă, abia
izbutea să le urmărească.
— Paul – întrebă deodată, ca din senin – dar dincolo de
stele ce se mai află?
— Cum adică…? Ce vrei să fie, alte stele. Universul.
Nesfârşitul…
— Şi mai departe? Dincolo de toate astea?
— Alte stele, alte lumi, şi tot aşa mai departe… li se
spune galaxii…
— Şi acolo e Dumnezeu?
Nu şi-a pus niciodată asemenea probleme; pentru un
viitor om de ştiinţă i se păreau de-a dreptul umilitoare.
— Nu ştiu – mormăi el, fără niciun chef. Strânse din
umeri. Nu m-am gândit la asta. Ştii, eu sunt pentru ştiinţă.
Celelalte nu sunt decât basme fără cap şi fără coadă. Dar
tu? Tu crezi în Dumnezeu? În care? În al vostru?
— Eu? Nici eu nu ştiu. Îţi mărturisesc sincer că uneori
aproape că aş vrea să existe. Ştii, un bătrânel bun şi drept,
căruia omul să i se poată plânge atunci când alţi oameni îl
persecută fără să ştie de ce. E o prostie, nu-i aşa? Dar
poate că atunci nu mi-ar mai fi aşa de frică… Poate că mi-
ar face un semn cu degetul şi mi-ar spune: Hai, Ester, vino
aici la mine sus, şi nu te mai teme de nimic, fetiţa mea!
Acolo jos nu te mai vor, fiindcă nu eşti ariană…
— Ester! ţipă el, înspăimântat. Dar eu te vreau!
— Da, ştiu. Dar el probabil că nu există, nu-i aşa? Ar
putea oare să stea şi să privească la toate astea, numai
aşa…? Ştii, acasă noi nu am trăit de loc în spirit religios.
Tata se ducea o dată pe an la Cadiş7. Cred că o făcea mai
mult din obişnuinţă şi din respect pentru bunicul. Tata
credea în ştiinţă, ca şi tine. Şi eu cred în ea. Şi sunt fericită
7 Cadiş — rugăciune pentru pomenirea morţilor la evrei, (n.t.)

80
că eşti aşa de înţelept, că ştii atât de multe.
— Iar eu sunt fericit că exişti – spuse el oftând, dureros
înduioşat de cuvintele ei. O cuprinse în braţe, o acoperi cu
trupul lui şi o sărută pe buze pur, de data aceasta, fără
vijelia simţurilor învolburate; o mângâie pe obraji, biruit de
ecoul surd care răsuna între ei. Un fel de cântec în surdină,
fără cuvinte, vibra în el; un cântec pe care nimeni altul
decât ei nu putea să-l audă şi totuşi era atât de material şi
de prezent. Se ridică, lăsă hârtia şifonată a camuflajului şi
aprinse lampa. Dorea nespus să-i privească faţa.
Îl aşteptă cu ochii strălucitori şi cu braţele deschise; el
îşi lăsă capul pe pernă alături de al ei şi îi şopti în păr tot
ce-i venea pe limbă, un refren fără cuvinte pe care nimeni
altul decât el nu-l putea auzi şi totuşi era atât de material
şi de prezent. „Ştii, eu sunt fericit că te-ai născut. Ester? O
stea?
Am descoperit-o din întâmplare într-un parc, pe o bancă.
Ah, ce prostie! Dar nu-i nimic, fie! Din ce constelaţie o fi
căzut? Nu ştiu. Trebuie să devii soţia mea, m-auzi? M-auzi?
Poate că vorbesc stângaci, prosteşte, nu mă pricep să
vorbesc astfel… dar crede-mă, aşa e! Tu-mi eşti atât de
aproape… mai aproape chiar decât tata, decât mama. De
acum înainte mi-ar fi teamă pe lumea aceasta fără tine!
Nici nu-mi pot închipui aşa ceva. Odată, când o să-i
întâlnesc pe părinţii tăi o să le spun: Vă mulţumesc! Şi o să
le mai spun că niciodată nu voi înceta să te iubesc. Te voi
iubi mereu…”
*
* *
Şi în clipa aceea minunată, singurătatea lor fu violată şi
ei nici nu bănuiră că prin mica crăpătură dintre hârtia
mototolită a camuflajului şi cadrul ferestrei, un ochi
întredeschis privea din întuneric spre lumină. Privirea
aceasta hoinări peste pereţii odăii şi mobilierul sărăcăcios,
apoi se opri o clipă fixând mantoul fetei petrecut peste
speteaza scaunului; mantoul pe al cărui rever strălucea o
81
Jan Otčenášek
stea galbenă, de loc asemănătoare cu cele de pe cer.
Apoi dispăru.
Un pas greu răsună pe spirala treptelor de lemn.
Tăcerea învălui bătrâna casă.
82
8
Ia te uită – lumea s-a schimbat! S-a înghesuit între cei
patru pereţi goi, între plafon şi duşumeaua prăfuită. Mai
era şi fereastra; în spatele ei lumea oamenilor. Prin această
fereastră vedea fâşia îngustă de cer pe care era în stare s-o
contemple ore în şir; vedea şi acoperişul îmbrăcat în ţigla
coşcovită, încovoiat de bătrâneţe, ca şi când s-ar fi lăsat
peste el mâna nevăzută a unui uriaş; coroanele celor doi
castani ce-şi sprijineau crengile înalte de creasta
acoperişului. Prin preajma ferestrei nu-i era îngăduit să
apară, ca să n-o zărească cumva vreun locatar. Aşa se
înţeleseseră şi el ţinea la lucrul ăsta morţiş, cu o prudenţă
de-a dreptul exagerată. Lumea ei! Se asemăna cu o celulă.
Glasurile omeneşti ajungeau până aici ca de departe.
Uneori le înţelegea. Devenise martorul nevăzut al vieţii
imobilului; din când în când, prindea câte un crâmpei de
convorbire, o ceartă pe palier, clipocitul apei pe fundul
jgheabului de tablă. Paşi, Dumnezeu ştie ai cui erau; ziua
auzea huruitul maşinilor de cusut de alături; vocile
familiare din atelier începuse acum să le desluşească. Celei
stridente îi răspundea o voce domoală, liniştită, apoi
glasuri străine, necunoscute. Pe înserate răsunau de
undeva nişte bătăi insistente de ciocan, apoi urmau
acordurile sfâşietoare de chitară însoţite de un cântec
neclar. Scâncetul unui copil, care-şi cerea drepturile lui, o
înduioşa. În tăcerea nopţii se auzeau de aproape, de
dincolo de perete, bătăile solemne ale ceasornicului cu
pendulă, împărţind, cu bimbangul lui maiestuos, orele în
jumătate; pe undeva ronţăiau şoarecii. Se obişnuise cu
zgomotele acestea mărunte şi, în cele din urmă, cu
dezgustul caracteristic femeilor, încetă să le mai bage în
seamă. De sute de ori îşi rotise privirea prin universul ei;
acum nici aceasta nu-i mai solicita atenţia. La început,
83
Jan Otčenášek
avusese impresia că va înnebuni de atâta singurătate.
Din când în când citea din cărţile aduse de el, dar rândurile
îi dansau sălbatic în faţa ochilor. Cum să se concentreze
asupra destinelor altora când ea nu ştia cum să se
descurce cu al ei? Atât era de copleşită de stupiditatea şi
tristeţea lui. Uneori asculta câte o convorbire din atelier,
dar huruitul maşinilor acoperea cuvintele, desluşea un
cuvânt din zece şi sensul se pierdea.
Îşi împărţise ziua în treburi mărunte, ca să nu
înnebunească de sentimentul inutilităţii şi al pierzaniei
între cei patru pereţi sumbri. Dimineaţa încerca să facă
exerciţii de gimnastică: cinci paşi înainte, cinci paşi înapoi;
pe urmă poruncea corpului moleşit să execute douăzeci de
ghemuiri, îşi mişca trunchiul şi braţele, dar nici asta nu
ajuta prea mult. Apoi începea să deretice; se străduia să-şi
întreţină cuibuşorul într-o ordine desăvârşită, dar nu prea
avea ce să deretice şi, în afară de aceasta, trebuia să facă
cât mai puţin zgomot. Ce-i rămânea de făcut? Decât să
aştepte şi iar să aştepte. Să te apuce desperarea! Dar lui
nu-i mărturisea niciodată tristeţea ce o apăsa, nu voia să-i
mai înmulţească necazurile. Aşadar, strânge dinţii, fetiţo, şi
taci!
Zăcea ore întregi, culcată pe burtă, cu faţa cufundată în
pernă şi plângea. Când se lăsa înserarea, avea grijă să se
pieptene şi să-şi şteargă bine ochii, să-l întâmpine cu aerul
omului liniştit şi bine dispus.
— Ceva nou?
— Nimic, să trăiţi – raporta ea salutând milităreşte, cu
pieptul scos înainte şi cu faţa numai zâmbet de fericire.
Totul în ordine, generale!
— Perfect! răspundea el cu un aer grav şi saluta la
rândul lui, tot milităreşte. Pe loc repaus! Dar înainte de
toate, să mănânci! Trebuie să-ţi fie foame! Nu-i aşa?
Ea scutură din cap atât de tare, încât părul îi jucă pe
umeri.
84
Niciodată nu-i mărturisea foamea cumplită care o
chinuia.
— Minţi! Eu ştiu bine că ţi-e foame. Eşti doar femeie, o
femeie ca toate femeile, nu zână!
Sfios, cu mişcări stângace, el scotea din ghiozdanul lui
de şcolar crăticioara cu smalţul plesnit şi ea înghiţea
conţinutul cu o lăcomie care-i trăda numaidecât minciuna.
— Hm… – bolborosea ea cu gura plină, continuând să
mănânce – or fi existând oare şi zâne neaeriene? Tu ce
crezi?
— Prostii! se întunecă la faţă băiatul şi băgă cratiţa
golită în ghiozdan. A fost puţin, nu-i aşa? Mai mult n-am
putut face rost, nu te supăra… – adăugă cu un zâmbet de
scuză.
Ea îşi şterse gura cu dosul palmei şi-l sărută pe frunte.
Într-o zi el veni cu o cutie lungă sub braţ din care se
auzea la fiecare pas un zornăit ciudat. În acelaşi timp ochii
lui o priviră semnificativ.
— Ce-ai adus? întrebă ea plină de curiozitate.
Nu răspunse, duse conspirativ degetul la buze.
Apoi desfăcu în faţa ei jocul „Omule, nu te supăra!” şi,
fără să scoată o vorbă, începu să aşeze pe tablă figurile
colorate.
— Tu joci cu roşul, aruncă!
Ea nu mai putea de bucurie, jocul acesta simplu îl
cunoştea, îl jucase acasă cu tata.
Rostogoliră zarul negru, mişcară figurile de pe un loc pe
altul şi uitară de lumea dinafară! Ah, şi cum ştia să se
supere când el îi scotea o figură din câmp! – Eşti o brută!
Nu – asta nu-i valabilă! Ei bine, lasă, ţi-o plătesc eu, numai
să-mi cadă un şase! Ah, iar trei. Făcea o mină când
belicoasă, când nefericită, se burzuluia şi-l trăgea de păr
ori de câte ori el o lua peste picior, trăia jocul acesta cu o
înflăcărare aproape copilărească. Când pierdea, mătura
figurile de pe tablă şi începea să se răsfeţe. El îi intra cu
85
Jan Otčenášek
mâinile în păr, o răsturna pe divan cu faţa în sus, iar
atunci când ea se împotrivea, se încingea între ei o bătălie
plină de râsete cu sughiţuri. În acest timp ea făcea uz de
toate mijloacele de luptă de care dispune femeia şi cu care
bărbaţii, din principiu, nu sunt de acord. – Tu zgârii, pisică
ce eşti! scrâşnea el gâfâind şi o strângea puternic în braţe.
Se zbătea în strânsoarea lui ca într-un cleşte şi se lupta cu
înverşunare până îi scăpa din mâini.
— Nu mai mă joc, dacă te porţi aşa.
— Bine – îi răspunse el flegmatic. Eu nu mă ploconesc.
Ea scoase limba şăgalnic şi îşi dădu la o parte părul de
pe frunte. Ridică de jos zarul negru, îl învârti în mână,
medită o clipă, apoi îl aruncă. Doi. Dacă îi vine un şase,
toate se vor sfârşi cu bine. Aruncă din nou. Hm. Cinci.
Ceva mai bine. Primele două n-au importanţă, valabilă e a
treia aruncare. Şi iar aruncă. Trei. Nici asta nu-i valabilă,
asta a fost numai aşa, de încercare. Hm. Şi iar trei. Ah, trei
afurisit! Şase nu voia să cadă nici în ruptul capului. Se
posomori.
El băgă de seamă şi o întrebă:
— Eşti superstiţioasă, nu-i aşa…?
— Hm… Şi ce-ţi pasă ţie? i-o reteză ea scurt, cu proastă
dispoziţie; apoi deodată se întoarse spre el cu faţa numai
întrebare: E o prostie, nu-i aşa? Dar nu trebuie să te mire –
îi spuse cu un aer de vinovăţie şi gândurile i se întoarseră
înapoi, din lumea plăcută a jocului, la realitate. Tu nu eşti
de loc superstiţios?
El ridică din umeri, dar numaidecât răsuci din cap cu
hotărâre:
— De loc! Doar nu sunt o babă…
Amuţi contrariat, dar nu-i mărturisi că şi el avea grijă în
fiecare dimineaţă să coboare din pat cu dreptul şi că se
înfuria pe el însuşi ori de câte ori ocolea, în mod
inconştient, canalul şi că… ei şi… E o prostie, într-adevăr,
dar n-are importanţă dacă… şi… în definitiv destul despre
86
asta! Luă zarul şi îl aruncă pe masă.
— Priveşte! îi spuse el morocănos. O întâmplare! Zarul se
oprise arătând pe faţa de sus şase puncte albe, luminoase.
Omul n-are voie să se lase copleşit de prostii. Odată şi
odată trebuie să se sfârşească totuşi cu povestea asta şi
totul va fi iar bine.
I se agăţă cu recunoştinţă de gât şi îşi întinse corpul,
fericită. De bună seamă, are dreptate, ca întotdeauna.
El era singura ei legătură cu lumea oamenilor vii. Era
acum pentru ea totul. Când îl avea lângă ea, când o
îmbrăţişa, stângaci, cu braţele lui vânjoase şi-i ciufulea
părul, era bine. Când era departe, nu-i rămânea decât ura
faţă de cei patru pereţi, în care nu vedea nicio ieşire, şi
dorinţa fierbinte de a fugi. Da, să fugă! Să spargă uşa şi să
fugă! Indiferent încotro, numai să fie între oameni! La tata,
la mama! Dar unde erau ei? Poate că o aşteptau, poate că îi
scriau scrisori lungi şi frumoase, care se pierdeau,
rătăceau prin lume ca firele de funigei. Să fugă acasă! Dar
unde era acum casa ei? Să fugă acum, înainte de a se lăsa
bezna care umplea odăiţa ca un gaz sufocant. Se temea de
beznă. Doar nu se putea trăi numai şi numai în aşteptarea
clipei în care clanţa uşii se mişca încet, cu grijă, şi el îşi
făcea apariţia cu un zâmbet pe faţă simulând indiferenţa,
dar în ochi cu o nelinişte care-i trăda prefăcătoria.
Şi ştia că pe zi ce trece erau tot mai apropiaţi unul de
celălalt, chiar dacă încă nu se cunoscuseră ca bărbat şi
femeie. Şi mai ştia că amândoi erau cuprinşi de o teamă
ciudată care se apropia de ei ca un arc de cerc ce stătea
suspendat deasupra lor, ca o întrebare fără cuvinte, un arc
ce ţâşnea din adâncurile tandreţei şi iar se îndepărta,
împins de valurile timidităţii care se lupta nebuneşte cu
dorinţa. Ah, dorinţa! Era prezentă la cea mai mică atingere,
în ochii lui, pe buzele lui, iar el o biruia cu un efort
supraomenesc, pentru care ea îi era recunoscătoare.
Se surprindeau în anumite momente fugind cu ochii unul
de celălalt.
87
Jan Otčenášek
*
* *
Se ridică, îşi aprinse o ţigară, îşi trecu palma peste faţă.
— N-ai să mai rămâi mult aici. Eşti palidă. Ai nevoie de
soare. De ce taci? Ce-i cu tine?
— Făgăduieşte-mi… că astăzi n-ai să te uiţi niciodată la
ceas. Niciodată!
— Eu… asta… o fac numai din obişnuinţă…
— Ştii, am impresia că tot timpul stai gata să pleci.
— De ce vorbeşti aşa? Nu-i adevărat!
— Am ajuns să fiu, uneori, o piedică chiar şi pentru
mine însămi. Ştii, Paule, câteodată mă gândesc că noi doi
ne prostim. Dacă aş fi destul de înţeleaptă, dacă te-aş iubi
mai puţin, ar trebui să plec.
— Ai înnebunit? Tu nici nu ştii ce…
— Ce?
— Nimic… Ai răbdare, ştiu eu ce fac. Poate chiar peste
câteva zile, dar trebuie să ai răbdare, să rezişti, pentru că…
ce vrei tu e cu neputinţă… te rog… ai încredere în mine!
*
* *
În asemenea momente o strângea cu putere la pieptul
său, o frângea în braţe ca şi când ar fi vrut să reverse în ea
toată voinţa lui. Ea se lăsa pradă mâinilor lui vânjoase, cu
ochii întredeschişi; îl îmbrăţişa la rândul ei cu toată
vigoarea dorinţei şi simţămintelor ce o stăpâneau. Căci
dorinţa era şi în ea, neclară, izvora din străfundul
pieptului, cu o duioşie necunoscută, îi tulbura simţurile. Ar
fi dorit să se ascundă în el, de toate, să nu mai existe, să
şteargă graniţa aceea dureroasă de unde se sfârşea unul şi
începea celălalt. Cum ar fi putut oare să plece?
Şi iat-o din nou singură, uşa iar s-a închis cu un zgomot
surd.
Zace, fără vlagă, pe jumătate adormită, şi totul devine
iarăşi indiferent şi mut, noaptea ca şi ziua – câte s-au
88
scurs oare? – şi din nou i se pare că inima se opreşte încet
şi sângele din vine îşi domoleşte circulaţia. Numai memoria
lucrează din plin. Proiectează incoerent, ca o fantastică
lanternă magică, nişte imagini palide, fără continuitate.
Câteodată avea impresia că tot ceea ce trăise înainte nici
nu fusese viaţă.
Nimic decât aşteptarea unui eveniment ce se apropie, o
nălucire, un vis.
Şi în acest vis era totul. Tata, mama, orăşelul lor, şcoala
veche cu bufniţa şi liliacul împăiate din sala de ştiinţe
naturale, iazul acoperit de mătasea broaştei de la Tronicek,
unde se ducea să se bălăcească vara şi micile petreceri la
iarbă verde din grădina lor. Prisaca tatii, unde în timpul
verii nu mai contenea zumzetul acela încântător şi rochia
pentru seratele dansante, care a trebuit să rămână în
străvechiul şifonier moştenit de la răposata bunica. Şi mai
era în acest vis şi cabinetul medical, alb şi lucind de
curăţenie, îmbibat de un miros plăcut de săpun şi
dezinfectante, împărăţie în care micuţa zvăpăiată nu avea
voie să pună piciorul. Apoi sala de aşteptare cu mobila
neagră de stejar şi cu calendarul mototolit pe masă, pe
perete un tablou cu o locomotivă gâfâindă şi un afiş,
închipuind un medic care într-o mână salvatoare ţinea o
fetiţă goală, plângând, iar cu cealaltă împingea scheletul
hidos, care cu ghearele lui reci ar fi vrut să înşface pruncul
înspăimântat. Medicul acela era tânăr şi nu semăna de fel
cu tata, dar ori de câte ori îl privea, se simţea mândră şi de
tatăl ei. Şi sub acest tablou, bocăneau cu ghetele înglodate
pacienţii veniţi de peste câmp, lăsând în urma lor un miros
de grajd şi amprentele noroiului de primăvară.
Chipuri, glasuri, cuvinte. Sunetul strident al clopoţelului
străbate toată casa, tata stă de vorbă cu cineva în poartă,
clatină din capul lui impozant cu părul argintiu, se întoarce
acasă pe cărare şi se îndreaptă spre garaj. Şi iată-i acum pe
amândoi, zgâlţâindu-se într-o rablă hodorogită pe şoseaua
plină de noroi; tata, grav, mânuieşte volanul, roţile
89
Jan Otčenášek
hurducăie printre hârtoape, împroşcând noroiul într-o
parte şi într-alta. Tata trebuie să alunge cu mâna lui
catifelată scheletul acela urâcios. Şi în timp ce se află la
cineva în casă, ea îl aşteaptă afară, în maşină. Priveşte
lumea înconjurătoare. În prag, nişte femei gesticulează
agitate, pline de emoţie, prin preajma ei trece cineva pe
bicicletă şi stropeşte, cu apa murdară dintr-o băltoacă, o
gâscă ciufulită; apoi iese tata pufăind satisfăcut din
trabucul lui şi rabla porneşte iarăşi voiniceşte. Şi abia când
se leagănă din nou pe şoseaua dintre ogoarele umezite de
ploaie, ea se năpusteşte asupra lui cu o avalanşă de
întrebări. – Doamna la care am fost a născut un băiat? – Şi
doare rău când naşti…? Ah, curioaso! Ai să îmbătrâneşti
repede. Şi amândoi se pornesc pe un râs năvalnic şi se simt
nespus de bine sub cerul întunecat de toamnă.
Treisprezece ani! Are o prietenă intimă, Jitka;
cu forţe unite o îmbunează pe mama s-o lase să-şi taie
codiţele. Un mic complot în faţa căruia chiar şi tata
mormăie dezaprobator. Apoi e aproape o domnişoară, pe
jumătate copil, pe jumătate femeie; pe pieptu-i neted se
rotunjesc sfioase, două moviliţe. Şi iat-o când exuberantă,
când galeşă, uluită de subita transformare ce se petrece în
ea, de noul care îi pătrundea trupul şi-i tulbura gândurile,
neputincioasă în faţa senzaţiilor atât de variate ce o
asaltau, când răscolitoare, când moleşitoare, cufundată în
lumea ei mohorâtă. Confidenţele şi şuşotelile, şi iar râsul
strident de fetiţă şi plimbările singuratice cu batista
mototolită în pumnul strâns. Ce e de făcut? Apoi o mică
aventură, neîndemânatică. Îl chema Jaroslav, dar toată
lumea îi spunea Jarek. Era cu o clasă înaintea ei şi până
atunci nici n-o băgase în seamă.
De fapt, de unde a început toată povestea? A, da! Era pe
o luncă cosită de lângă iazul Tronicek. Zburda pe acolo
desculţă, şi fredona, acompaniindu-şi singură dansul
fantezist. Când îl zărise pe mal, rămăsese înmărmurită. Şi
se întunecase la faţă. El stătea sprijinit de un copac, cu
90
mâinile în buzunar, şi se schimonosea la ea. De obicei era
grav, zâmbetul ieşea din el puţin cam strâmb şi chinuit, ca
la martiri; de data aceasta însă, când o văzu cum se zgâia
la el, îmbujorată la faţă şi nemaiştiind ce să facă cu mâinile
şi picioarele, el chicoti nesuferit şi se bătu, semnificativ, cu
palma peste frunte. Bu! Şi, înainte de a o lua la fugă, mai
apucă să-i scoată limba. Fireşte, cu asta însă povestea nu
s-a terminat. În zilele următoare începu să dea târcoale
discret, prin preajma căsuţei lor, cu capul aplecat înainte,
cu mâinile înfundate în buzunarul pantalonilor de catifea
reiată; simţea privirea lui ciudată aţintită asupra ei de sub
sprâncenele încruntate şi se pierdea toată cu firea. Pe
vremea aceea citea tocmai Bunicuţa Bojenei Nemţova; şi
iată-o devenind deodată Viktorka cea nebună, iar el
vânătorul negru. Nu! Numai că acesta al ei avea ochii de un
albastru spălăcit, guriţa ca de copil şi nişte negi caraghioşi
pe frunte.
Primise o scrisoare memorabilă, mâzgălită în grabă cu o
mână şcolărească pe o filă liniată, smulsă dintr-un caiet:
„Vă iubesc, vreţi să vă plimbaţi cu mine? Vă aştept mâine
la ora patru la locul cunoscut. Al dumneavoastră devotat,
J.P.” Şi dedesubt, un insistent post-scriptum: „Distrugeţi
numaidecât!!! J.”. Rupsese scrisoarea, convingându-se
astfel de propria ei indignare, dar la întâlnire n-a putut să
nu se ducă.
Îl mai vede şi acum: stă rezemat cu spatele de copac,
caraghios de grav, cu părul lins, albit de soare, cu faţa
tresărind de emoţie; se desprinde de trunchiul copacului, îi
vine în întâmpinare cu pas legănat, clipind din ochi nervos,
apoi, cu vocea lui în schimbare, aruncă prima frază pe
care, de bunăseamă, o pregătise cu grijă pe drum. Fireşte,
ea îi spune că trecea pe acolo întâmplător. El se întristează
şi îşi pierde şirul cuvintelor. Pe urmă uitară oarecum de
scopul mărturisit al plimbării ei. El păşeşte curtenitor
alături de ea pe poteca îngustă de-a lungul iazului
Tronicek, cumpăneşte greu dacă trebuie sau nu s-o ia de
91
Jan Otčenášek
braţ, iar ea, cu o tăcută şi răutăcioasă satisfacţie, se
bucură de chinul lui. Nici nu ştie despre ce să-i vorbească,
nici cum să-şi descleşteze limba înţepenită. – Nu vă e frig?
– Nu. Hm… Se întâlneau, era amabil, de sub chipul
bărbatului echilibrat răbufnea timiditatea adolescentului. Îi
destăinui dorinţa de a pleca în lume şi că pentru asta îşi
cumpărase un atlas gros. Nimic nu-l înspăimânta mai mult
decât ideea că va trebui să preia farmacia tatii, din piaţă, şi
să vândă aspirine şi purgative în spatele tejghelei. Mai bine
îşi ia câmpii. Când îi propuse, cu o gravitate conspirativă,
să-l urmeze, ea izbucni într-un râs batjocoritor. De fapt,
râdea de el tot timpul. Dar în intimitatea ei se gândea la el
cu toată seriozitatea, ca la prima ei cunoştinţă. Când se
scutură de sfiala începutului, încercă un prim asalt. Scurta
dar înverşunata bătălie se termină cu înfrângerea ei voită.
La drept vorbind, nu înţelegea ce satisfacţie putea el să
aibă. Sărutările lui nu-i spuneau nimic. Mai târziu, nici nu
i se mai împotrivi. El o acoperea de sărutări, cu o dărnicie
nepotolită.
Ruptura! Altfel nu poate fi denumită. N-a venit
întâmplător. În ziua în care prin oraş au trecut, stropite de
noroi, motocicletele nemţeşti, aveau întâlnire la marginea
pădurii. Câmpul era plin de noroi ca în orice prag de
primăvară. Mergeau tăcuţi prin clisa subţire. Zilele se
scurgeau cu iuţeală. Prea multe nu pricepea din cele ce se
întâmplau, prindea doar câte ceva de pe feţele părinţilor şi
din convorbirile lor secrete. Ce se întâmplă, tată? – Nimic,
Estuşka, nimic deocamdată. De ce amuţeau în prezenţa ei?
Apoi toate se precipitară, una după alta: matineele
dansante, şcoala; nu mai avea voie să le frecventeze; apoi,
cu o uimire mută, constată că oamenii ar fi vrut să-i bage
în cap, fără însă să-i spună, că ea ar fi altfel decât celelalte.
Era evreică. Câteva familii evreieşti fugiră peste hotare şi în
casele lor se mutară nişte oameni străini, necunoscuţi. De
ce au fugit? Va trebui să plecăm şi noi, tată? – Nu, Esta,
noi rămânem aici! Aici e casa noastră…
92
Ştia că mulţi dintre cunoscuţii tatii erau de altă părere.
Dar tata era neclintit în hotărârea lui. Într-o zi veni să-şi ia
rămas bun fratele ei, Kamil. Studiase la Praga medicina,
dar de mult fusese izgonit din sălile de cursuri. Dispăru din
viaţa lor cu ochii umflaţi de plâns şi fără urmă. Apoi
situaţia se înrăutăţi şi mai mult. A durat o vreme până
când a înţeles de ce Jitka avea din ce în ce mai puţin timp
pentru ea. Venea pe la ea numai seara, şi pe portiţa din
fundul grădinii. Era o fată bună. Stăteau împreună în
chioşcul vopsit în verde şi Jitka o mângâia pe păr. – Nu
plânge, fetiţo, odată se va termina şi cu povestea asta. –
Da, ştiu, n-am să mai plâng. Ce se mai aude pe la şcoală?
Dar pe la matineele dansante? Cu cine dansezi mai mult?
Hai să-ţi arăt rochiţa mea, vrei?
Şi el. Era pe zi ce trecea mai sfios. Întâlnirile deveniră
mai rare şi mai tăcute. Zicea că nu mai putea de atâta
muncă la şcoală. Îi ocolea privirea, pe faţă i se citea un aer
de vinovăţie, iar zâmbetele lui erau şi mai artificiale.
Înţelese: cei de acasă i-au vorbit din inimă şi sărăcuţul de
el tremura tot, ca varga; uite cine ar fi vrut să fugă în
lume!? Nu, ăsta se va împăca cu soarta lui, până la urmă
va eşua tot în spatele tejghelei din farmacia micului
târguşor. Şi va fi chiar fericit să vândă aspirine şi
purgative. Nu-i fu milă de el, văzându-l cum vorbea pe
ocolite, bâlbâindu-se atunci când ea îl întrebă, deschis,
dacă nu îi era teamă să se plimbe cu o evreică. Se temea,
fireşte! Ceva se zdruncina, se destrăma în sufletul lui.
Curând ea se închise într-un fel de autoapărare
sentimentală şi încercă să se dezobişnuiască de el, de
întâlnirile lor, de sărutările lui. O dezamăgise. Apoi el
începu cu compătimirile. Pentru acestea îl ura. Într-o zi
uită să mai întrebe de întâlnirea următoare. Se aşteptase şi
la asta. La câteva zile după aceea urmă o scrisoare prost
bătută la maşină. O asigura de dragostea lui nepieritoare. Îi
vorbea despre raţiune şi despre o anumită necesitate de
fier, făcând apel la înţelegerea ei. Şi, fireşte, promisiunile:
93
Jan Otčenášek
când se va sfârşi cu nenorocirea asta, o va lua în căsătorie
şi vor pleca împreună în lumea largă. O rugă să-i înapoieze
fotografiile. Era mai bine aşa. Uitase s-o semneze dar nu-şi
îngăduise să uite post-scriptumul: „Te implor, distruge
numaidecât această scrisoare!” Totul se termină fără cea
mai mică strângere de inimă din partea ei; rămase doar cu
un dispreţ nemărturisit şi o amărăciune mută; nu mai
simţea aproape nicio emoţie când îl vedea şi nu se sinchisi
nici chiar atunci când îl zări curtând-o, la fel de stângaci,
pe Jitka. Probabil îi făgăduia şi ei aceeaşi dragoste veşnică,
fuga împreună în lumea largă.
Simţea în jurul ei un gol ca o încercuire, pretutindeni, la
orice pas. E drept, majoritatea oamenilor din orăşel şi din
împrejurimi se comportau bine; le dădeau să înţeleagă, în
taină, dar vizibil, că nu erau de acord cu tot ce se întâmplă,
că îi socoteau, ca şi până atunci, de-ai lor. Îndeosebi cei
mai sărmani dintre pacienţi nu-l uitară pe „domnul doctor”
al lor, în ciuda faptului că îngrijitul său cabinet, cu albu-i
strălucitor, tânjea acum pustiu şi părăsit. Nu lipseau nici
vorbele prieteneşti, nici bunăvoinţa de a da o mână de
ajutor, nu, din aceştia erau întotdeauna destui, dar golul
acela straniu, de neînţeles, nu putea fi înlocuit numai cu
mila. Apoi se abătu peste ei o ploaie de noi decizii, care de
care mai îngrozitoare; ah, şi privirile acelea compătimitoare
ale oamenilor! I se părea că tocmai această participare
adâncea şi mai mult prăpastia dintre ea şi ceilalţi. Parcă îi
aude: „Biata micuţă, noi ştim că voi n-aveţi nicio vină. Noi
îl iubim cu toţii pe tăticul tău, sunteţi o familie de oameni
cumsecade.” – Ce vor să zică cu asta? Îşi frământa mintea
zi şi noapte. De ce? De ce ne compătimesc? Dar s-au găsit
şi excepţii, mai cu seamă din ziua în care mama a trebuit
să le coasă stelele galbene pe reverele hainelor. Cineva
pusese ochii pe căsuţa lor. Fireşte, bunii prieteni veniră
numaidecât să le atragă atenţia. Eh, şi foştii colegi de
şcoală! Îi ocolea cât putea! Când o întâlneau nu se
comportau cu toţii deopotrivă. Unii se mulţumeau doar să-i
94
şoptească, privind-o în treacăt, cunoscutul lor „noroc”, fără
însă să-şi domolească pasul. Alţii îi făceau cu ochiul
conspirativ, se întorceau spre ea şi-i spuneau: – Ce-i cu
tine, ce faci? Mai vino printre noi din când în când! S-a
întâmplat chiar ca la începutul anului şcolar să primească
de la un expeditor anonim un pachet cu manuale de clasa
a şaptea, ca să poată învăţa singură. Dar s-au găsit şi din
aceia care o măsurau de sus cu o morgă nesuferită, se
holbau la ea cu un interes neruşinat şi cu o neascunsă
curiozitate, ca la o raritate, ca la o oaie străină. Pe aceştia îi
ura. Deosebirea de care înainte vreme nu erau conştienţi
fusese dezvăluită, iar oiţa izgonită din turmă. Odată, nu se
putu stăpâni şi arătă unuia dintre aceşti gură-cască limba.
Vezi? Cum să ştergi din memorie inscripţia aceea scrisă
cu cretă pe gardul lor? O descoperise într-o dimineaţă în
timp ce ieşea din casă: „Afară cu jidanii!” Nişte litere albe,
grosolane. Se năpusteau asupra ei, le avea întipărite în
ochi; se repezi în casă şi se aruncă direct în braţele tatii.
Tata îi cuprinse capul în mâini şi o strânse tare la pieptul
lui, fără să scoată o vorbă. Tată, de ce? şoptea ea printre
sughiţuri – ce rău le-am făcut? Mă duc să şterg! Dar el
tace, cu un calm de neînţeles, împăcat parcă cu toate. –
Nu, Esto, la ce bun, tot n-ar ajuta. Fă-te că nu vezi…
trebuie să fim tari… să rezistăm… Şi nu mai plânge, fetiţa
mea.
Deschise ochii. Unde mă aflu? Totul revenea, de la
început. În curticica din spatele casei începea să se furişeze
alt amurg, cineva păşea agale pe plăcile pavajului,
fluierând în surdină. Ea zace pe spate cu măruntaiele
chinuite de foame – ah, doamne, de ce nu vine odată!
Tata! Se apleacă deasupra ei, atât de aproape încât simte
mirosul acela fin de dezinfectant ce răzbate din halatul lui
scrobit; o mângâie pe păr, cu mâna tremurândă şi tace. De
ce tace? De ce nu se revoltă? De ce…? Ce lucru îngrozitor
ştia el? Ce crimă a făcut? Vede faţa pământie, brăzdată de
cute, cu ochii albaştri întunecaţi şi silueta jalnică pe care
95
Jan Otčenášek
atârnă haina ponosită cu steaua galbenă în piept; îl vede
ieşind din casă, clătinându-se, în timp ce afară abia se
crăpa de ziuă; tăcut, cufundat în necazurile lui mute; şi
totuşi e tatăl ei, acelaşi care şi acum, o dată cu venirea
serii, la lumina lămpii şi cu camuflajul lăsat, ştie să
stârnească râsul şi s-o înveţe paşii delicaţi ai valsului. Iat-o
şi pe Blanka, noua ei prietenă, de care o leagă soarta stelei
galbene; iat-o şi pe mama, care ştie să gătească din te miri
ce, mama care plânge pe ascuns, şi iată în sfârşit şi casa
încercuită de beznă şi presimţiri – nu, nu! – mai sunt încă
cu toţii împreună.
Săptămâni şi luni posomorâte şi deşarte! Unde mă aflu?
Visez, cu siguranţă, nu-i decât un vis chinuitor despre
ploaie şi un căruţ hodorogit cu două roţi…; zdrăngăne pe
caldarâmul lucios zdruncinând raniţele şi cuferele aşezate
pe el, cincizeci de kilograme de persoană. Tata trage, şi ea
împreună cu mama păşesc alături de el; până la poarta cea
mare larg deschisă. Acolo se vor despărţi. Trebuie.
Plouă. În jurul lor, într-un permanent du-te-vino, trec
oamenii obişnuiţi, amestecul pestriţ de culori spălăcite al
afişelor aleargă în direcţie opusă, totul e umed, plouă,
plouă peste întreaga omenire; aşa a început, se vede,
potopul lumii – îi fulgeră prin minte; ah, şi plăcile de pavaj,
mereu aceleaşi, pe care apa şiroieşte neîntrerupt. Dacă nu
va călca niciodată peste dunga neagră, atunci cu toţii se
vor regăsi din nou. Crede şi nu crede. Aici însă nu pot
rămâne o veşnicie! Căci iată, sosesc mereu alte căruţe şi
alte cărucioare, iar unii vin numai aşa, cu valizele lor în
mână, cu aceleaşi stele galbene prinse uniform pe reverele
paltoanelor; bărbaţi şi femei şi copii, lacrimi şi râsete şi
ploaie; un bătrânel cu barbă mare, udă de burniţă, o fetiţă
cu părul bălai împletit în codiţe, cu o păpuşă murdară în
braţe, o doamnă mai înstărită, şi din nou picăturile de
ploaie, cuvintele şi actele oficiale, zidurile umede ale
clădirilor, lăzi cu cenuşă răsturnate, canalul în care gâlgâie
zgomotos apa, ferestre şi ochi. Tata şopteşte ceva de
96
îmbărbătare, îşi şterge cu fularul fruntea năduşită, e agitat,
dar zâmbeşte uşor, picăturile de ploaie îi alunecă pe borul
pălăriei. În momentul îmbrăţişării, mama nu-şi mai poate
stăpâni lacrimile. – Ah, fetiţa mea… – Tată – îi şopteşte la
ureche – de ce…? Ce am făcut? – Nimic, Esta, crede-mă,
nimic. Numai pentru că suntem… mă înţelegi, Esto? Trăim
timpuri grele, e beznă, ai grijă, fereşte-te de ea… şi nu mai
plânge, ne vom întoarce din nou în grădina noastră şi vom
merge iar împreună, cu maşina, în vizită pe la pacienţii
noştri… fii tare şi… să ne scrii! Doar nu suntem criminali,
toate se vor sfârşi cu bine.
Dar cuvintele lui de îmbărbătare nu mai ajută.
— Eu vreau să merg cu voi, tată! Luaţi-mă cu voi! Fără
voi eu nu mai am ce căuta aici!
Singură, are să-mi fie teamă…!
Bătrânul cărucior cu două roţi se urneşte din loc, trece
poarta; ploaia urâcioasă îi biciuieşte nemilos trupul,
oamenii care trec grăbiţi prin preajma ei o înghiontesc. –
Tată! – Cu bine, Esto, ne vedem în curând, la revedere,
fetiţa mea, la revedere la Terezin. – Tată! Tată! strigă ea în
urma lor…
Şi apoi nu-i mai vede…
*
* *
Se ridică brusc de pe divan, îşi freacă obrajii cu palmele.
Trase în jos hârtia de camuflaj şi aprinse lampa. Trebuie să
se pieptene, să se aranjeze înainte de a veni el. „Vai, cum
arăt?” îşi spuse în sinea ei, profund nenorocită. De când
era aici se simţea în permanenţă murdară şi şifonată; n-
avea posibilitatea nici să facă o baie, nici să-şi calce bluza,
într-un cuvânt, nu avea nimic. Zilele erau îngrozitor de
calde şi ea n-avea cum să-şi aerisească temniţa să scape de
neplăcuta senzaţie că pielea îi era tot timpul lipicioasă de
transpiraţie. Era de-a dreptul desperată. „Mă descompun,
îşi spunea mereu în sinea ei, ah, doamne! Şi cum aş vrea
97
Jan Otčenášek
să-i plac, da, să-i plac mult de tot; în definitiv orice femeie
vrea să placă bărbatului pe care-l iubeşte, numai eu nu
pot! Mai bine să îndur foamea, da, foamea, decât mizeria
asta!” Sprijini oglinjoara de buzunar de vaza goală să-şi
pieptene părul încâlcit. Suprafaţa lucioasă răsfrângea, în
semiîntunericul odăii, o faţă răvăşită de un somn agitat.
Făcu nişte ochi mari, speriată. „Nu! Asta nu sunt eu! Nu
e cu putinţă!“
În clipa aceea i se păru că plafonul se lasă încet, încet,
peste capul ei. Sări iute de pe marginea divanului şi se
năpusti spre uşă, cu respiraţia tăiată de emoţie. Nu, nu
cădea. Plafonul era la locul lui. Îşi dădu numaidecât
seama: era foamea, foamea care-şi făcea de cap, îi sfredelea
măruntaiele, îi tulbura simţurile şi-i pricinuia dureri
chinuitoare. O clipă, trupul i se încordă sub pintenul ei
ascuţit, dar numaidecât slăbiciunea îl copleşi.
Dumnezeule, de ce n-o fi venind odată?
Rămase cu mâna pe clanţă.
Îşi lipi urechea de uşa ce dădea spre culoar, ascultă
tăcerea. Vuia surd. Sau, te pomeneşti că îi vâjâia capul? Îşi
aduse aminte de fetiţa care lipea urechea de stâlpii de
telegraf de pe alee. Auzi zumzetul acela îndepărtat al lumii.
Să fug, să fug! În momentul acela simţi că într-o bună zi nu
va mai putea să rabde, că va trebui să fugă, să se ascundă
de această lume, să se afunde într-un muşuroi de frunze
căzute, să se furişeze în văgăuna iepurilor din spatele
grădinii lor. Voinţa îi cuprinse deodată tot corpul, puse
stăpânire pe mâinile şi picioarele ei, iar inima începu să-i
bată cum bate ciocanul pe nicovală. Acum!
Apăsă pe clanţă. Aproape că se sperie în clipa în care
uşa cedă cu atâta uşurinţă, căscându-se încet spre
culoarul întunecos, iluminat doar de un beculeţ albastru ce
atârna de plafon. O izbi un miros greu de mucegai. De
undeva se auzi un zgomot de uşă trântită. Pic-pic-pic,
clipoceau pe fundul jgheabului picăturile de apă ce se
scurgeau din gura robinetului.
98
Încă un pas şi încă unul! Scurtă vreme nu mai auzi
nimic, apoi, deodată, un pas greu făcu să răsune scara de
lemn. Învăţase să desluşească paşii locatarilor din imobil,
ai oamenilor pe care nu-i văzuse niciodată la faţă. Era
pasul unui bărbat gras, cu respiraţia greoaie. Nu era pasul
lui Paul, pe acesta îl recunoştea fără niciun efort, cu auzul
ei şlefuit de veşnica nerăbdare. Astăzi poate că nici nu vine.
A avertizat-o de ieri!
Ce seară posomorâtă!
Paşii se apropiau. Speriată, începu să bată în retragere.
Se strecură în odăiţă şi trânti uşa.
Emoţia făcea să-i salte inima până în gâtlej.
Paşii se îndepărtară; de pe palier se auzi scrâşnetul
plăcilor dislocate.
Răsuflă uşurată. Ah, dacă ar fi văzut-o el în halul în care
era! Nu, trebuie să se spele! Şi să aştepte.
Poate că totuşi va veni.
Se apropie de cealaltă uşă, învârti cheia şi iute, ca o
nevăstuică, se furişă în atelierul întunecat. Se obişnuise să
umble pe aici cu ochii închişi; ocoli fără greş maşinile de
cusut şi manechinul umplut cu paie pe care atârna,
fleşcăită, o haină însăilată. Chiuveta era într-un colţ al
încăperii: bâjbâi orbeşte căutând robinetul. Îşi descheie
bluza şi lăsă şuviţa de apă să-i curgă pe braţele goale. E o
adevărată voluptate să-ţi scufunzi obrajii în căuşul
palmelor, să te stropeşti cu apă rece pe gât şi în păr. Nu se
mai putea sătura.
Aşa se face că nu auzi zgomotul comutatorului electric.
Trase un chiot de spaimă. Căută, bâjbâind, prosopul şi-l
strânse la pieptu-i dezgolit; clipea din ochi, uluită de
lumina lămpii de deasupra mesei de croit.
— Aha, care va să zică, te-am prins!
În pragul uşii dinspre odaia vecină, foarte aproape de ea,
un bărbat cu ochi micuţi, plini de curiozitate, stătea şi o
cerceta pe deasupra ramei ochelarilor săi. Vocea îi era
99
Jan Otčenášek
familiară. Un bărbat înalt cât o prăjină, puţin adus de
spate, cu capul pleşuv, cu faţa numai zâmbet de bunătate,
amintindu-i parcă de figura moşneagului misterios din
basmele populare. Nu avea în el nimic înfricoşător şi totuşi
ea nu izbutea să scoată o vorbă.
Tăcea dârdâind toată de frig. Se uita ţintă la el, cu
pupilele mărite şi gura întredeschisă, continuând să
strângă cu înverşunare prosopul la sân.
— Aşadar, tu eşti spiriduşul care ne dă noaptea târcoale
pe aici? spuse el, chicotind în surdină. De mult te pândesc
eu: ei, acuma te-am găbjit. Da ce-i cu tine? De ce nu
vorbeşti? Te pomeneşti că ăi fi un spiriduş mut?
Ea dădu din cap, dar nu fu în stare să sufle o vorbă.
— Nu-i nimic… de mine nu trebuie să-ţi fie teamă.
Ei, acum îmbracă-te frumuşel şi pe urmă mai stăm noi de
vorbă; despre toate, nu-i aşa?
100
9
La trei zile după aceea se întâmplă o nenorocire.
Locatarii de pe palier, fără să stea prea mult pe gânduri,
căzură repede de acord: asta era isprava lui Rejsek! Din
pivniţă şi până în pod, casa era ocupată de vechi locatari
care – cum se zice pe şleau – se uitau unul în oala celuilalt,
se cunoşteau până în a cincea spiţă şi ştiau cu cine se
putea sta în zilele acelea de vorbă, din inimă, şi pe cine era
mai bine să-l ocoleşti de la o poştă.
Nimeni nu ştia ceva precis. Rejsek? Serios? Psst…
Locuia la etajul al treilea de când lumea; cu toate acestea
niciunul dintre chiriaşi nu putea să spună, cu toată
certitudinea, că-l cunoştea. Din ziua în care telegraful fără
fir al imobilului răspândise, din palier în palier, zvonul că
pactizase cu nemţii, le pierise tuturor pofta să mai aibă
câtuşi de puţin de-a face cu el.
Şi-l aminteau dinainte vreme ca pe un vecin ursuz, care
trăia închis în dosul uşii lui şi nu suporta ca nevasta să-i
stea cu mâinile în şolduri, să tăifăsuiască cu vecinele la
cişmea. Avea ceva din înfumurarea omului căruia îi place
să-şi dea importanţă, fapt care obligă de la bun început să
eviţi conversaţia cu primul venit, dar în acelaşi timp să ai
grijă de a păstra o atitudine cât mai cuviincioasă. Se ştia
despre el că avusese undeva, la marginea oraşului, un
atelier de instalaţii electrice care în timpul crizei dăduse
faliment, fără drept de apel. Suportase greu această
lovitură. Vecinii se obişnuiseră să-l vadă întorcându-se
seara în micul său apartament, cu o servietă îndesată la
subsuoară; buhăit, astmatic, stârnind o uşoară milă, în
decăderea lui, cu respiraţia gâfâită şi cu nasul roşu de
beţie. Nevasta i s-a stins subit în treizeci şi opt, ca un muc
de lumânare înăbuşit între degete; nimeni din imobil n-a
simţit, în mod deosebit, dispariţia ei. Moartă şi îngropată –
101
Jan Otčenášek
viaţa în bătrâna casă şi-a continuat drumul înainte, cu
pasul ei monoton.
Feciorul lui, un găligan lung şi deşirat, se pierdu şi el,
fără urmă, cu doi ani mai târziu. Se spunea că studiază în
reichul german politehnica. Aţi văzut? Rejsek! Apoi, din
timp în timp, îl auzeau bocănind pe plăcile scrâşnitoare ale
palierului, cu cizmele lui de călărie, lustruite glanţ;
îmbrăcat într-o manta neagră, cu gulerul întotdeauna
ridicat, cu pălăria îndesată pe frunte, se îndrepta spre
locuinţa tatălui său. Ultima oară fusese zărit cu câteva luni
în urmă. Ieşise din locuinţa părintească îmbrăcat într-o
uniformă de soldat german, care curgea pe el, cu o
valijoară în mână. Îşi luă rămas bun de la taică-su în
pragul uşii, căzură unul în braţele celuilalt, se sărutară pe
gură şi bătrânul Rejsek îşi bătu ostentativ ostăşelul pe
spate. În aceeaşi seară, bătrânul se îmbătă în locuinţa lui
în tovărăşia unor indivizi necunoscuţi, prieteni de-ai lui;
zbierară până în zori cântând, cu voce răguşită, tot felul de
marşuri guturale, sparseră sticlele goale; nimeni în toată
casa nu izbuti să închidă ochii în noaptea aceea. De atunci,
petrecerile de acest fel se înmulţiră, locatarii consemnară
faptul în tăcere şi fără interes: Rejsek s-a apucat de
băutură! Conştiinţa se puse însă în mişcare. Dacă
odinioară fusese considerat o figură de-a casei, inofensivă
şi neinteresantă, uşor comică, în ultima vreme devenise
atât de suspect, încât numai simpla lui apariţie avea darul
să curme convorbirile la mijlocul frazelor. Locatarii îl
ocoleau. Atenţie – şase – Rejsek! Pssst!
Şi parcă anume, în aceste ultime luni, bătrânul
morocănos şi solitar de altă dată părea să-şi fi regăsit
spiritul uitat al bunelor relaţii; devenise mai comunicativ,
saluta de departe şi se străduia să închege convorbiri.
Naivul! Era împresurat de o prăpastie, încercările lui eşuau
în gol, oamenii îl evitau strângând din umeri.
Beţiile în casa lui începură să se ţină lanţ; bani, se pare,
avea destui. Slavă domnului! În cele din urmă, începu să se
102
îmbrace mai arătos; pe palier se şoptea că acasă umbla
într-un halat cu fireturi, din acelea pe care le poartă numai
proprietarii de imobile. Din când în când, îl întâlneau
îmbrăcat în haine nou-nouţe şi cu floare la butonieră.
Arăta ca un mire. – Ia te uită! Te pomeneşti că…– Fugiţi de-
aici – îşi spuneau oamenii. Nimeni nu ştia nimic precis,
nimeni nu-l întreba nimic. Făcea mare risipă de
amabilitate, dar cu toate acestea, încordarea mută dintre el
şi ceilalţi ai casei creştea.
Cu două zile în urmă, se întâmplase un lucru deosebit.
Ieşise valvârtej din locuinţa lui pe palier, urmărit de zeci
de ochi prin sita perdelelor de la ferestre; ţinea în mână o
hârtie împăturită. Părea că nu vedea nimic din pricina
lacrimilor care-i şiroiau pe obraji. Tremura din tot corpul.
Bătuse în uşa unui vecin şi întinsese hârtia aceea femeii
uluite care venise să-i deschidă; nu fusese în stare să
îndruge o vorbă de doamne ajută. Printre suspine şi
oftaturi îşi sufla nasul în batista lui pestriţă. Vecina citise
scrisoarea, dăduse din cap compătimitor, dar nu suflase o
vorbă. De la ea aflase întregul imobil ce se întâmplase;
feciorul căzuse eroic pe frontul de răsărit în timpul
ofensivei de la Harkov, pentru führer, pentru marele reich
german, vai, vai!
Îi dăduse scrisoarea înapoi şi-i închisese uşa în nas.
Bătrânul rămăsese pe palier, singur. Începuse să se
târâie pe scări, în sus, până la mansardă; acolo, ciocănise
la uşa ce dădea în atelierul pictorului şi, fără să aştepte să
fie poftit, dăduse buzna înăuntru. Dumnezeu ştie ce-i
venise să se ducă tocmai acolo! Pe pictor îl ştiau bine
locatarii: era un om cinstit, chiar dacă avea el ciudăţeniile
lui. O fi simţit Rejsek nevoia să-şi descarce inima unui om
la fel de părăsit? Sau pur şi simplu pentru că există în
viaţă momente în care niciun om nu poate îndura să
rămână singur cu tristeţea lui?
Câteva clipe după aceea, locatarii îl zăriseră din nou.
Venea învârtindu-se pe trepte, de sus din pod, ca un
103
Jan Otčenášek
cărăbuş stângaci şi nătâng. Se oprise de câteva ori în loc,
ţinându-se cu mâna de balustradă şi strigând cu glas
răguşit înspre uşa atelierului:
— Ei da, sunt mândru! Ai ghicit… Dacă vrei neapărat să
ştii… sunt… sunt mândru!
Toată lumea fusese convinsă că se întrecuse cu băutura
sau că-şi pierduse minţile; dar din răcnetele lui sugrumate
răbufnea un iz de ameninţare furioasă. Aşa se face că,
atunci când se întâmplă nenorocirea, vecinii se înţeleseseră
cu toţii dintr-o privire: Da, era isprava lui!
*
* *
Se făcea că se căţărau împreună pe un vârf stâncos de
munte şi ajunseră sus, deasupra perdelei de nori; urcau,
urcau mereu, tot mai sus, luptând pentru fiecare colţ de
piatră, pentru fiecare metru de stâncă. Cineva îi poruncise
să ajungă până sus, dar de chipul lui nu-şi amintea nici în
ruptul capului. Ea nu mai putea. Îi arăta mâinile, cu podul
palmelor pline de zgârieturi sângerânde şi plângea, plângea
mereu, în hohote. El o îmbărbăta, o îndemna să meargă
mai departe. Dar vorbele lui nu se auzeau. Îi lipsea glasul!
O trăgea, târând-o după el peste pietrele ascuţite; plămânii
îi trosneau de încordarea supraomenească. Mai sus! Se
temea să privească în jos, ca să nu se prăbuşească
amândoi în abisul înghiţit de ceaţa murdară; se uita mereu
în sus, spre culmi. Poate că nu mai rămăseseră decât
câţiva metri: să ocolim pietroiul acela şi pe urmă, sus pe
treptele vâscoase, tăiate în pietrele de granit. Un vânt tăios
îi zgâlţâia năprasnic; încercă să-l acopere cu strigătele lui,
îşi încordă coardele vocale, dar nu auzea decât şuieratul
întristător al vântului; ea se prăbuşi la picioarele lui. Curaj,
rezistă! Câţiva paşi încă, strânge dinţii! Mai sus! Apoi,
deodată, cu un ţipăt de groază, văzu o pasăre rotindu-se
deasupra stâncii; un vultur sau poate un şoim, de proporţii
gigantice. Umbra aripilor desfăcute cădea pe faţa ei. Se uită
în ochii pasării. Erau nişte ochi omeneşti. De unde
104
cunoştea el aceşti ochi? Stătea în picioare pe ultima
treaptă, cu mâna stângă se ţinea încordat de o scoabă de
fier, cu dreapta strângea mâna ei. Ea atârna agăţată de
această mână peste gura prăpastiei, învârtindu-se în jurul
propriei axe; pe hăinuţa ei jerpelită strălucea orbitor steaua
galbenă. Pasărea uriaşă se ivi din nou din adâncul cenuşiu.
Observă acum că în locul ghearelor răpitoare avea mâini
omeneşti. Cu acestea o apucase pe Ester de picioare şi o
trăgea în jos, încercând s-o rupă de el cu o forţă
extraordinară. Nu mai pot! Se priveau fix, mişcând din
buze în gol, cuvintele se epuizaseră. Nu le rămaseră decât
ochii. Deodată băgă de seamă că ea nu mai avea ochi. În
locul lor apăruseră două scorburi adânci, înecate de
întuneric. Te pomeneşti că pasărea aceea… O scăpă din
mână. Ea începu să cadă. Cădea vertiginos, prăbuşindu-se
în ceaţa tulbure, devenind tot mai mică, din ce în ce mai
mică, ca o marionetă; strigătul ei se revărsa în ecouri, ca
într-un naos de catedrală. Apoi se stinse. Se simţi deodată
uşor ca un fulg, o forţă străină îl împingea sus spre culme
şi s-ar fi înălţat şi mai sus, dacă nişte mâini puternice nu l-
ar fi reţinut. Erau nişte mâini izolate, fără trup. Ar fi vrut
să se arunce după ea în abis, dar mâinile acelea îl
împiedicară. Ar fi vrut să strige, dar aceleaşi mâini îi
astupară gura. Se zbătea să scape din strânsoarea lor, dar
ele erau mai puternice. Le recunoscu şi înmărmuri. Porni
în goană după ele, împiedicându-se pe stâncile acoperite de
mâzgă; alunecă şi căzu în genunchi. Mâinile acelea se
pierdură o clipă în ceaţa rară, dar apoi apărură din nou,
aproape de el. Ah, mâinile acestea…!
În fereastră strălucea o minunată dimineaţă de iunie, din
bucătărie se auzea hârâitul râşniţei de cafea, iar lucrurile
erau toate la locul lor. Îşi plimbă buimac privirile prin
odaie, apăsat încă de visul lui, de care nu era în stare să se
descotorosească. Îl apăsa pe suflet; ziua o petrecu toată în
umbra lui himerică, cuprins de nişte presimţiri tulburi care
făceau să-i tremure uşor mâinile şi picioarele. În ziua aceea
105
Jan Otčenášek
se prezentă la examenul oral de bacalaureat.
Nici nu-i păsa.
În faţa examinatorilor recită papagaliceşte, ca un
automat, cu inima copleşită de o greaţă amară şi mută,
biografia führerului; totul îi era indiferent, totul i se părea
întristător, absurd. Umbla năuc pe coridoarele reci ale
şcolii, cu trupul dirijat numai de obişnuinţa mersului şi a
mişcării; îşi ocolea cunoscuţii. Ce-i cu dumneata? Îi spunea
parcă chipul întrebător al dirigintelui. Eşti bolnav? Ai
răspuns bine, dar nu-mi place cum arăţi, băiete!
Eh, şi prietenii, care mai de care cu întrebările:
— Îţi filează o lampă, Paule? Ascultă, omule, ce mă fac
eu dacă n-o scot astăzi la capăt cu nemţeasca lor?!
Pidia stătea în faţa uşii, lângă sala de examene, galben
ca o lumânare de ceară.
— Cum se conjugă de fapt verbul lor imbecil sein? Adolf
Hitler wurde in Braunau geboren8… Mai ieşi şi tu din
văgăuna ta… mai lasă tocitul; vino să-i mai ardem şi noi o
partidă de biliard, ce dracu! Noroc… şi nu te mai omorî
atâta cu firea…
Trecu examenul, fu declarat bacalaureat şi-l lăsară în
pace.
Lui îi era totuna. I se părea totul nespus de ridicol şi de
caraghios.
Îşi târa picioarele pe strada încinsă de soarele fierbinte
de iunie şi visul acela urât se ţinea scai după el, aşa cum
se ţine câinele de stăpânul său orb.
Un afiş proaspăt la un colţ de stradă îl ţintuieşte de
caldarâm. Parcurse repede, cu senzaţia unor fiori de gheaţă
în oase comunicatul cu privire la lichidarea unui sătuleţ al
cărui nume nu-l auzise niciodată. În spatele lui se
îngrămădeau mereu alţi oameni; citeau peste umerii lui…
Tăceau, abia respirau…
8 Adolf Hitler s-a născut în Braunau (în limba germană în text), (n. t.).
106
„Bărbaţii au fost împuşcaţi… femeile transportate în
lagăre de concentrare, copiii… la reeducare! Casele au fost
rase de pe faţa pământului…”
Şi alături de comunicat – o nouă listă de împuşcaţi!
Destrămă grupul de oameni croindu-şi drum printre ei,
cu capul lăsat în jos, să nu privească pe nimeni în faţă, în
ochi.
Şi o luă la fugă. Zbura pe străzi nebuneşte. Şi din nou
visul acela înfiorător se ţinea după el; pasărea aceea cu
mâini omeneşti. Grăbi pasul, alerga din ce în ce mai
repede, să scape de el. Alerga spre Ester…
Fără suflu, se opri în colţul străzii, i se părea că toţi
trecătorii erau cu ochii ţintă la el.
Îşi potoli respiraţia, îşi vârî mâinile în buzunare.
Când îşi ridică ochii de pe desenul anost, de o mie de ori
văzut şi revăzut, al plăcilor de pavaj, o descărcare de groază
îi trecu prin tot corpul. Căscă ochii mari, începu să dârdâie
de frig, i se muiară picioarele.
Visul acela! Se sprijini cu spatele de o cabină telefonică
goală.
În faţa bătrânei case stătea încremenită o maşină
neagră, lată, cunoscutul Mercedes cu faimă dubioasă;
şoferul aştepta pe trotuar, cu mâinile îndesate în
buzunarele scurtei de piele, fuma şi căsca, plimbându-şi
privirile pe pereţii clădirilor din jur, pe la ferestrele
oamenilor. Păreau pustii ferestrele astea, ai fi spus că pe
stradă viaţa pulsa în ritmul ei obişnuit, monoton; şi totuşi,
el ştia că maşina aceea neagră era ţinta privirilor piezişe ale
trecătorilor, că era urmărită de zeci de ochi măriţi prin sita
deasă a perdelelor. Groaza pusese stăpânire pe întreaga
stradă; nu ştia nimic, cu toate acestea el o simţea plutind
în aer, aşa cum se simte gazul scăpat de pe conductă.
„La ea, repede, la ea! înnebunesc!” îi vuia în tâmple. Se
dezlipi de peretele cabinei telefonice şi porni ca un
somnambul spre casa în care se afla ea. Mergea. Nu vedea
107
Jan Otčenášek
nimic în afara automobilului negru. Restul lumii se risipea
ca într-o ceaţă; simţea cum îi pocnesc tâmplele, auzea
ţipete, comenzi, dar nu, nu era nimic, îl înşelau simţurile,
era linişte, nu se auzeau decât scârţâitul frânelor de
tramvai, freamătul oraşului şi… automobilul acela negru
era de fapt un magnet uriaş, o lampă întunecată, care
atrăgea un fluture de noapte… Mergea. Era hotărât să se
bată cu ei, să muşte…
Cineva îl trase de mânecă. Întoarse capul şi zări o figură
cunoscută de pe palier. Îşi scoase mâinile din buzunare şi
aşteptă.
— Nu te du acolo, Paule – îi murmură omul, fără să-şi
încetinească, pasul. Îl apucă de mânecă, uşor, dar cu o
insistenţă dură şi îl trase înapoi.
— Ce… ce…?
— Ei! Au venit să ridice pe cineva. Mai mult nu ştiu…
*
* *
Se trezi din nou lipit de cabina telefonică din colţul
străzii, soarele îl bătea nemilos, sfredelindu-i cu săgeţile lui
fierbinţi pielea insensibilă, bătătorită, a obrajilor,
broboanele de sudoare i se prelingeau pe gât, sub cămaşă.
„Trebuie să mă trezesc – îşi repeta în sinea lui cu
încăpăţânare, trebuie să mă trezesc, da, da, să mă trezesc
şi iar va fi bine şi toate la locul lor: odăiţa, canarul, cărţile,
atlasul astronomic. Totul nu-i decât un vis! Poate chiar şi
Ea! Nu – asta nu vreau!” Urmărea prin geamurile cabinei
automobilul negru, bătea pasul în loc de pe un picior pe
celălalt.
Oare cât de lungă o fi de fapt veşnicia?
De ce nu ieşeau odată?! Ce aşa mare ispravă pentru
nişte vlăjgani, pentru nişte asasini bine plătiţi şi ghiftuiţi ca
ei? Oricum, ea va muri de frică în labele lor monstruoase.
Iată-i, au apărut în poarta imobilului. Erau cinci
găligani. Unul mai voinic decât celălalt; nu-i vedea la faţă şi
108
era fericit. În încercuirea trupurilor ghiftuite apăruse şi un
om între două vârste, în capul gol. Mergea doar aşa, în
haină, cu gulerul de la cămaşă descheiat. Vlăjganii îl
conduceau spre portiera maşinii, fără cătuşe la mână,
siguri de ei, de pumnii şi revolverele lor, stăpâni pe meseria
lor de toate zilele; de departe puteai crede că era vorba de o
invitaţie în excursie. În sfârşit, au ajuns lângă maşină,
şoferul se repede la volan, portiera se deschide şi motorul
porneşte docil.
Omul în capul gol se opreşte o clipă în loc şi soarele îi
izbeşte trupul, ştergându-i, cu lumina lui ascuţită,
trăsăturile feţei, care acum arată ca o pată când albă, când
gălbuie. Îşi mai ridică o dată capul, îşi roteşte privirile în
stradă, pe la ferestrele casei cu ghivece cu azalee şi ficuşi,
din spatele cărora îl însoţesc zeci de perechi de ochi;
respiră adânc, trage aerul până în străfundul plămânilor şi
îşi îndreaptă trupul.
Da, era el: pictorul de la mansardă!

Unul din cei cinci îi dă un ghiont în coaste şi-l împinge
în întunericul maşinii; portiera trosneşte şi, automobilul
negru porneşte cu un zgomot infernal, în sus, pe strada
înspăimântată şi înmărmurită.
109
Jan Otčenášek
10
…Şi toate lucrurile, şi casele, şi ferestrele, şi chipurile
trecătorilor, firmele magazinelor şi zidurile cu tencuiala
năruită de pe la colţurile imobilelor – totul ţâşneşte deodată
ca din apă, se scutură de haina groazei; încetul cu încetul,
în silă, strada revine la aspectul ei obişnuit; de undeva se
aude un lătrat caraghios de potaie, iar caii distribuitorului
de bere tropăie sonor cu copitele lor, făcând să răsune
pietrele pavajului.
Paul se urni din loc. Mergea înainte, fără ţintă;
simţea în inimă o fărâmă de uşurare care nu-i făcea cinste;
se ruşina, dar, totuşi, o simţea în el: o uşurare egoistă,
nedemnă, ruşinoasă. „Ei, şi acum, gândeşte, băiete, pune-ţi
mintea la bătaie!” Începuse să-i fie limpede că acolo ea nu
mai putea să rămână. Era posibil ca ei să cerceteze întregul
imobil ca pe un cuib de elemente subversive, să
percheziţioneze locuinţă cu locuinţă, pod cu pod, pivniţă cu
pivniţă; poate azi, poate mâine, de îndată ce-şi vor şterge
năduşeala de pe frunte şi vor avea puţin răgaz. Trebuia să
plece. Dar unde? Încotro? La mătuşa, la ţară! Da, mătuşa
locuieşte într-un cătun izolat, poate că s-ar putea face
ceva; are să stea de vorbă cu tata, cu mama, are să-i
convingă, chiar de-ar fi să moară de frică, are să-i silească
să înţeleagă; pentru că ea trebuie să trăiască! Numai să se
termine o dată cu isteria asta, să se mai răcească un pic
ţevile de puşcă; de îndată ce se va restabili liniştea imbecilă
şi alterată a vieţii cotidiene în odiosul protectorat.
Se întoarse, pe ocolite, copleşit de povara gândurilor
apăsătoare. Strada, albită de dogoarea soarelui de amiază, i
se părea nepăsătoare şi indiferentă, amorţită de somn. I se
uscase gâtlejul de sete. Se va repezi mai întâi până în
atelier, îşi va potoli setea, apoi va căuta să afle noutăţi de
prin imobil.
110
Găsi atelierul într-o dispoziţie foarte ciudată.
Atmosfera era înăbuşitoare, de două ori mai înăbuşitoare
ca de obicei, pentru că de data aceasta se afla acolo un
muşteriu nou.
Şi încă ce muşteriu!
Stătea cu picioarele răscrăcărate pe duşumeaua prăfuită
pe care zăceau, împrăştiate în dezordine, bucăţele de stofă
stricată. Îi expunea lui Paul spatele său proeminent. Îl
recunoscu numaidecât şi încremeni locului. Ce voia?
Muşteriul vorbea într-una; nu-i mai tăcea gura şi
îndruga vrute şi nevrute…
I se răspundea cu zgârcenie. Meşterul stătea
îngenuncheat în faţa lui şi, cu metrul de pânză, îi lua
măsura pantalonului de la crăcane până la manşetă.
Apoi înscrise măsura în carnetul lui jerpelit şi, tăcut, cu
fruntea numai cute, trase cu coada ochiului la fiul său.
De fapt, toată lumea tăcea; în afară de Rejsek, care
sporovăia şi gesticula cu însufleţire.
Şi-i mergea gura, ca o moară stricată.
— Mi-am zis: unde să încep să caut un croitor, când îl
am aici, sub nas, în casa noastră! Aşa că, precum vezi,
meştere, am sosit! Încearcă să mă faci gigea…!
Nimeni nu râdea, în intervalele dintre frazele lui se lăsa o
tăcere surdă, tulburată numai de smiorcăitul din nasul
înfundat al ucenicului Pepek, care scotea firele dintr-o
vestă de pânză aproape terminată. O muscă mare,
albăstruie, ameţită de zăpuşeală, încerca să răzbată prin
sticla ferestrei care răsuna sub loviturile ei. Bzzz… bzzz…
Cepek se sprijinea cu burta lui scăzută de masa de croit
şi freca stofa între degete; apoi o apropie de ochii lui miopi
şi cu un aer de cunoscător făcu, dând din cap: – Hm, hm…
— Ce ziceţi? întrebă Rejsek. Scoase din buzunar o pungă
cu pastile de mentă şi, cu un gest de om pofticios, îşi
îndesă una în gură. Stofă, nu glumă! Material clasa întâi…
— Ce mai, un poem – confirmă lucrătorul, fără să
111
Jan Otčenášek
schiţeze vreun gest şi fără să ţină seama de privirile
rugătoare şi prevenitoare ale meşterului său. Aşa stofă zic
şi eu… nici n-o găseşti astăzi prin magazine…
— Cred şi eu… – se făli Rejsek, mormăind cu gura plină;
bomboana îi împiedica vorbirea; ceva însă nu-i plăcu în
această apreciere admirativă: Ce vă închipuiţi? O am acasă,
de multă vreme… V-aş ruga numai să-mi daţi hainele gata
cât mai repede. Am motivele mele… Şi… ştiţi… eu plătesc
cu bani peşin!
— Numai să nu vă fie prea cald în ele – ţinu să
sublinieze, grijuliu, Cepek şi împinse cu mâna stofa într-o
parte.
— Credeţi? întrebă Rejsek cu o privire indiferentă de om
somnoros.
În aceeaşi clipă pe meşter îl înecă o tuse sufocantă şi
Cepek înţelese numaidecât tâlcul acestei crize subite.
Bătrânul încerca să acopere cu horcăitul bronhiilor sale
hodorogite penibila şi primejdioasa convorbire.
— Se zice că o să avem o vară fierbinte, şi se pare că aşa
va fi, explică lucrătorul grav, împungând cu degetele
balotul de stofă. Hm… fir pieptănat!
— Aha!
— Aţi spus ceva, vă rog?
— Nimic. Am zis numai „aha”!
— Aha! Nu de mult am cunoscut unul care, tot aşa, n-a
zis decât aha, şi până la urmă a sfârşit-o rău. Şi, credeţi-
mă, nu era chiar trăsnit cu leuca. Da, da, azi e mai bine
să…
— Dumneata vorbeşti ca Švejk.
— Da? Şi, mă rog dumneavoastră, ce părere aveţi despre
Švejk?
— Un tâmpit – răspunse prompt Rejsek. Un tâmpit
primejdios. Astăzi mulţi dintre ai noştri fac pe Švejcii.
Joacă teatru. E o boală naţională. La toţi dracii, n-au decât
să gândească ce vor, nătărăii, numai să se lase de prostii.
112
Încep ca Švejk şi termină pe eşafod ca sabotori, sau ca
elemente subversive. Păcat de atâtea capete cehe, nu-i aşa?
— Se înţelege – aprobă Cepek. Păcat de ele…
— Stimatul domn doreşte costumul la un nasture sau la
doi? se amestecă în vorbă meşterul, ştergându-şi
broboanele de sudoare de pe frunte.
Paul se simţi copleşit de o sfârşeală care-i înnegura
simţurile.
— Unul, unul singur! răspunse plictisit clientul şi
numaidecât îşi continuă expunerea întreruptă: da, războiul
ăsta! E un lucru îngrozitor! Numai Dumnezeu ştie cum se
va termina…
— Ce anume, războiul? se minună Cepek. E cât se poate
de limpede! Nu? Scrie doar şi la gazetă…
— Desigur! Dar e nevoie de raţiune, da, de înţelepciune
cu carul – se încălzi clientul cu propriile lui cuvinte. Ai
noştri încă nu ştiu să preţuiască şansa de a nu fi nevoiţi să
se tăvălească prin toate noroaiele frontului. N-au astâmpăr.
Îi mănâncă spinarea; habar n-au ce înseamnă să poţi trăi
acasă, în linişte…
— Ba eu aş zice că nu ştiu să fie destul de recunoscători
pentru protecţia de care se bucură din partea Reichului…
Rejsek amuţi pentru o clipă, urmărindu-l cu o privire
fixă, meditativă, pe lucrător, apoi ridică din umeri şi spuse:
— Fireşte, eu înţeleg, sentimente naţionale… Păstrează-
ţi-le sănătos, dar priveşte situaţia cu ochii deschişi! În mod
realist! Ei n-au timp de pierdut;
Şi aşa nu mai prididesc de atâta zor! Şi oricum:
cu capu’ zidul tot nu-l spargi!
— Înţelepte cuvinte – încuviinţă cu însufleţire lucrătorul
Cepek.
— La urma urmei, niciun stat nu poate accepta
anarhia… Auzi dumneata: s-a găsit unul să ascundă o
puşcă sub saltea… închipuiţi-vă: o puşcă veche. Poate
chiar din timpul războiului de treizeci de ani! Un ciuruc!
113
Jan Otčenášek
Nici nu se putea trage cu ea, da! Şi cu asta ar fi vrut
dumnealui să iasă, pesemne, împotriva tancurilor şi a
avioanelor. Nişte descreieraţi! Dar se mai găsesc şi din
aceia – adăugă el după o scurtă clipă de tăcere – care
ascund persoane nedeclarate. Şi chiar jidani! Vă daţi
seama ce înseamnă asta?… Se înţelege că pe urmă ei n-au
încotro şi procedează… fără… milă… şi… mde… Nici nu
mai ştii cum să-i previi pe aceşti naivi, visători şi fantezişti,
ca să priceapă odată…
Vorbea cu zel, plimbându-şi privirile prin atelier; ajunse
cu ele până la uşa ce dădea spre odăiţa vecină, apoi ochii
lui obosiţi alunecară pe rând, pe chipurile celor de faţă. –
Ei, da!
— Ca ăla de sus – reînnodă discuţia neobositul Cepek.
— Ca cine?! făcu mirat clientul.
— Ăla de la mansardă. Chiar azi l-au ridicat.
— Un bolşevic!
— Serios? Şi, mă rog, de unde ştiţi dumneavoastră?
— Da’ cine nu-l ştie în casa asta… în casa asta veche…
Meşterul se grăbi să intervină, ajunse la capătul
puterilor:
— … Şi… mă rog frumos, pe când ar dori stimatul domn
să aibă gata costumaşul…
— Cât mai repede, patroane! într-o săptămână; e bine?
S-a făcut; peste trei zile viu la probă. Ne-am înţeles?
Pregătindu-se de plecare, clientul se legănă în loc ca un
urs bătrân; îşi şterse ceafa cu batista lui tărcată şi zâmbi,
schimonosindu-se la faţă. Spuse:
— Ei, plăcut ne-a mai trecut timpul, nu-i aşa? Mda, şi
acum, la revedere!
Cu o iuţeală neaşteptată se răsuci din călcâie şi apoi…
se produse un lucru nemaipomenit: se încurcă şi, în loc să
pornească spre ieşire, se îndreptă către uşa ce dădea în
odăiţă.
Până să apuce cei de faţă să se dezmeticească, clientul
114
pusese mâna pe clanţă şi apăsase.
Nimeni nu se clinti din loc. În afară de Paul. Se ridică de
pe scaun, livid la faţă; nimeni nu-l băgă în seamă. Bâjbâi
cu mâna pe masă, în spatele lui, căutând foarfeca de croit,
o găsi, o strânse în pumn, atât de tare, încât i se albiră
încheieturile. Acum! Urmărea cu ochii întredeschişi mâna
sprijinită de clanţă. Ah, bestia!
Clanţa se mişcă din nou.
„Acum! împunge-l! Năpusteşte-te asupra lui şi înfige-i cu
toată puterea vârful foarfecii între coaste, loveşte-l peste
mâna aceea blestemată!” Trupul se încordă, într-o supremă
sforţare, gata pentru un atac desperat.
Nimic.
Clanţa nu cedă. Clientul se întoarse spre atelier schiţând
un zâmbet de vinovăţie; cercetă încă o dată din ochi feţele
celor prezenţi şi ridică din umeri cu aerul omului încurcat.
— Ieşirea e pe aici, mă rog frumos – şopti respectuos
meşterul.
— A, da! Fir-ar să fie! Am confundat uşile. Asta, ştiţi, din
cauza căldurii! Ah, ce zăduf!
Dispăru lăsând în urma lui o linişte mormântală.
Tăcere, zăpuşeală.
Primul îşi reveni lucrătorul. Pe chip i se aşternu din nou
expresia obişnuită.
— Văzuşi? făcu el, arătând cu capul spre uşă. Te-ai
pricopsit cu un client nou!
Meşterul stătea aplecat cu nasul în carnetul său, ca şi
când s-ar fi gândit la măsură; se foia în loc, ridicând nervos
din umeri; nu cumva îl strângea gulerul şi se sufoca?
— Bine… bine… hm… hm…
— Ai de gând să-i coşi ţoalele astea? trecu repede la atac,
fără să se codească lucrătorul, şi îşi înfipse cu scârbă
degetele în stofă.
Meşterul îşi desfăcu braţele, cu un gest de autoapărare.
— Ce vrei? Ce te legi mereu de mine? Îi cos, nu-i cos! Mă
115
Jan Otčenášek
priveşte! Trebuie să fim rezonabili, da! De raţiune avem
nevoie acum, nu de trăncănelile tale! Asta nu-i mariaj cu
licitaţie.
— Asta am vrut să aud! Într-o zi, când o să-ţi aducă o
piele de om tăbăcită, te rog să ai grijă să-i coşi o haină la
doi nasturi! Să vezi atunci abia ce material…!
— Eşti nebun! se apără fără convingere meşterul. Ăsta
eşti tu! Ar fi o provocare făţişă dacă nu i-aş…
— Aşadar, i le coşi?
— Înţelege, omule, pentru numele lui Dumnezeu! Ce vrei
să fac?
— Să faci în pantaloni! Ce să faci?! Asta trebuie tu s-o
ştii! Tu eşti patronul aici. N-au decât să se îngraşe pe
spinarea noastră, că suntem deştepţi! Ah, negustoraşule!
Dar înainte ca obişnuita ceartă să se poată încinge,
foarfecele de croit curmă avalanşa de injurii a lucrătorului.
Căzu zgomotos pe placa de lemn a mesei.
*
* *
„N-a fost decât un vis” – îşi spuse uşurat Paul, seara, pe
întuneric, în timp ce stătea întins alături de ea. Realitatea
cea vie şi caldă era lângă el. Palpabilă. N-avea decât să
întindă mâna, să intre cu degetele în părul ei parfumat;
putea să-şi petreacă degetele pe arcurile sprâncenelor, să-i
atingă buzele întredeschise, să-şi lipească gura de ele.
Scăpase de vis, îşi revenea în fire. Dar rămase în el ceva
ce-l apăsa. Toate evenimentele zilei se transformau acum în
simboluri absurde. În avertismente nedesluşite, venite de
undeva, din necunoscut. Ceva parcă îi împresura.
Imaginea unei cuşti! Invizibilă, dar el o simţea.
— Dormi?
— Nu.
Îşi lăsă capul pe spate şi privi cerul. Era mut acum cerul
şi nu-l mai ispitea să zboare. Stelele se aşterneau pe el,
rânduite după legile universului, în constelaţii; ar fi putut
116
să le enumere; clipeau glacial, indiferente şi mute în
drumul lor neabătut. Îl dezgustau acum până şi ele, stelele!
— Ce au să facă cu el? auzi deodată din întuneric.
Se ridică, sprijinindu-se în coate:
— Cum, tu ai văzut?
— Da. Îl îmbrânceau pe sub fereastra mea. Unul din ei s-
a oprit şi şi-a aprins o ţigară. Era palid şi slăbănog, o fi fost
bolnav; mâna dreaptă o avea înmănuşată, poate că-şi
ascundea vreo rană.
— Te-a văzut?
— N-a avut cum. Am stat ascunsă sub pătură.
— Bine – încuviinţă el şi ţinu să mai adauge:
bine ai făcut.
— Cine era?
— De unde vrei să ştiu?
— Mă gândeam la acela pe care l-au ridicat.
— A, da! Era pictorul. Pictorul de la mansardă, îl ştii
doar. Ăla care cânta la chitară.
— Cânta nişte cântece atât de triste…
— Înainte cânta şi altfel de cântece. Se spune că l-ar fi
părăsit soţia. Nu ştiu… în fond, eu nu ştiu nimic. Oamenii
spun atâtea, că nu mai ştii ce să mai crezi!
— De ce l-au ridicat?
— Ştiu doar atât ce se vorbeşte prin imobil… Cică ar fi
comunist…
— Şi de ce îi urmăresc pe…?
— Pentru că în Rusia sunt comunişti şi luptă împotriva
lor. Dar eu nu prea ştiu multe despre toate astea. Până
acum nu m-au preocupat.
— Până la urmă tot îi bat ruşii. Tu ce crezi?
— Sunt convins. Au să-i bată cu siguranţă. Dar când va
fi asta?
— Şi pe noi de ce ne persecută?
— Pentru că sunt nişte fiare. Au născocit o teorie infamă
117
Jan Otčenášek
despre rase şi acum îşi fac de cap. Ca în evul mediu. Pe
vremea aceea, asta se numea gheto.
— Bine, dar acum nu-i evul mediu. Suntem în secolul
douăzeci…
Paul zâmbi cu amărăciune.
— Ai dreptate. Aşa e. Dar trăim nişte vremuri ciudate.
Înainte de a te întâlni, nici nu mi-a trecut prin minte una
ca asta. Ca şi când deodată mi s-ar fi deschis ochii.
Protectoratul ăsta al lor e ca o cuşcă, mă înţelegi? Oricât
te-ai da cu capul de gratii, tot nu le spargi. Înainte de a te
cunoaşte n-am simţit aşa…
Amuţi; se întinse din nou pe spate. Îi căută prin
întuneric trupul şi-l lipi de al lui. O mângâie pe păr, îi
frământă între degete şuviţele rebele, suflă în ele,
străduindu-se să-şi concentreze gândurile numai asupra ei.
Nu izbutea.
— Paul – se auzi din nou glasul ei, molcom.
— Ce e?
— De fapt, ce se întâmplă afară?
Simţi în această întrebare o insistenţă amestecată cu
durere, care îl nelinişti. Se ridică în capul oaselor, întinse
mâna în întuneric şi apăsă pe butonul lămpii. Se făcu
lumină. Se întoarse spre ea, cu o mină aparent nepăsătoare
şi se posomori puţin la faţă:
— Nimic… în fond nu ştiu ce vrei să afli; vorbea
anapoda, îndrugând vrute şi nevrute, îşi ferea privirea şi
când, întâmplător, i-o întâlni, îşi dădu seama că ea ştia
ceva. În definitiv, tu ce ştii? o întrebă cu nelinişte.
— Prea multe nu ştiu. Ştiu doar atât, că tu mă minţi. De
ce?
O apucă de umeri şi o zgâlţâi uşor. Arătă cu degetul
către cutia mută şi hodorogită a aparatului de radio şi
izbucni într-o adevărată explozie de reproşuri:
— Ai ascultat, mărturiseşte! Cutie blestemată, trebuia s-
o arunc pe fereastră! Te-am rugat doar să nu faci asta! De
118
ce sunteţi cu toţii aşa de curioşi? Ţi-am spus: în casa asta
sunt oameni de tot felul. Poate că nu sunt răi, cu siguranţă
că nu toţi sunt răi, dar se tem… Deasupra noastră
locuieşte unul care s-a dat cu ei… Voi fi silit să duc de aici
lada asta afurisită. N-ai minte! Aici eşti în siguranţă. Lângă
mine! Ce se întâmplă afară nu te priveşte pe tine, înţelege
odată…
— Ba mă priveşte! Şi pe mine, şi pe tine. Şi tu o ştii
foarte bine!
— Şi… mă rog, ce ştiu? Ce ştiu, spune, pentru numele
lui Dumnezeu!
Izbucni în plâns şi-l strânse la pieptul ei.
Îi cuprinse capul între palme şi în clipa aceea ea îşi vărsă
tot amarul care îi stătea pe inimă de câteva zile. El se
desprinse din îmbrăţişarea ei şi se aşeză pe marginea
divanului. Asculta cu fălcile încleştate, mototolind în
buzunar un cocoloş de hârtie. Se scotoci prin buzunare,
sperând să găsească măcar un muc de ţigară. Nu găsi. Îi
tremurau degetele.
— Nu mai pot să tac, mă înţelegi, Paule… ar fi rău
dacă… Ştiu tot, m-auzi? tot… ştiu că te vor împuşca dacă
dau de mine aici; şi nu numai pe tine… şi pe tatăl tău, şi
pe mama ta, pe toţi… îmi vine să urlu de frică… de frică
pentru mine… Dar una ca asta nu trebuie… Nu trebuie să
se întâmple…
— Taci…! Linişteşte-te…
— Azi i-am văzut, Paule… i-am văzut şi nu mai pot să
continui aşa… nu mai pot! Te iubesc mult, mai mult decât
propria-mi fiinţă, aş înnebuni de frică… Te iubesc nespus
de mult… dar eu, eu nu mai am ce căuta aici… locul meu
nu mai este între oameni, iar tu… tu trebuie să trăieşti…!
Mă înţelegi? Paul!
Îi înăbuşi strigătul cu palma. Se zbătea în braţele lui
într-o explozie de desperare, dar el nu cedă până când ea
nu se linişti. Scăpată din strânsoare, îşi cufundă faţa în
119
Jan Otčenášek
pernă şi hohotele unui plâns nervos îi scuturară umerii. El
se aşeză pe scaun în faţa ei, cu capul lăsat în palme,
privind absent valijoara neagră din faţa lui.
— Şi ce ai de gând să faci?
— Să plec! Imediat… chiar azi…
— Nu – izbucni el aspru. Nu-ţi dau voie!
— Trebuie, Paule! Ce, tu nu înţelegi?
— Nu. Nu înţeleg. Şi nici nu vreau să înţeleg. Ar pune
mâna pe tine cât ai clipi…
— Dacă mă găsesc aici, te ucid şi pe tine.
— Ce să-ţi spun…! Mult îmi pasă… Fără tine mi-ar fi
totuna!
— Paul! strigă ea înspăimântată.
— Acesta-i adevărul. Aşa simt eu. Simplu, nu vreau şi
nu te las! Pentru mine asta ar fi egal cu moartea. Chiar mai
rău. Dacă n-ai fi tu aici, n-aş mai dori nimic. Nici să ştiu,
nici să aud, nici să simt. Ce vrei? Lumea în care trăim
acum nici nu merită să trăim în ea. Stau şi mă întreb de ce
nu ne-am născut mai bine în altă parte? Printre sălbatici!
Sau în preistorie? Cel puţin am fi avut deasupra capului
cerul. Un cer cât se poate de obişnuit. Nu de mult am
respirat împreună, îţi aminteşti? Împreună! Ce bine m-am
simţit atunci… Să respiri numai pentru tine e un nonsens.
Să inspiri pentru nimeni, să expiri pentru nimeni, un-doi;
un efort stupid, fără rost. Demn de un om imbecil.
Brr! Mulţumesc frumos… nu vreau!
— Vorbeşti cu păcat, Paule. Eu… eu vreau să trăiesc…
— Şi eu. De o mie de ori! Dar nu fără tine!
Cuvintele ţâşniră din el cu o încăpăţânare frenetică, cu o
furie sumbră, pe care ea n-o mai cunoscuse până atunci la
el. În timp ce vorbea, îşi lovea genunchii cu pumnii
încleştaţi.
— Şi ce-i mai prost în toată povestea asta e că n-aş mai
avea nimic de aşteptat de la viaţă. Ce să mai aştept? Până
când oamenii au să-şi spintece burţile unul altuia? Până
120
când au să-şi arunce cu foc în cap? Nu vreau! Nu mai cred
în nimic. În nimic, decât numai în ceea ce se află acum în
mine. În ceea ce simt eu în acest moment. Nu ştiu, dar e
ceva putred şi confuz în luminatul nostru secol douăzeci.
Gheto! Progresul, tehnica şi evul mediu! Cum se împacă
toate astea? Curată menajerie! Chiar dacă dispune de
încălzire centrală! Să-ţi verşi maţele, nu altceva… Aşa îmi
imaginam eu ultimele ceasuri ale omenirii. Pretutindeni
întuneric…
— Trebuie să fie pe undeva şi lumină…
— Poate – acceptă el, şi dădu din mână, plictisit. Dar
unde?
— Trebuie s-o găsim!
— De ce s-o căutăm? E aici, lângă tine. Alta nu există!
— Bine, dar… nu trăim singuri pe lume…
— Mă rog – o întrerupse el, neavând chef să continue
această discuţie. Dar acum avem alte griji. La urma urmei,
poate că-i mai bine să ştii tot. Dar atunci ascultă-mă: îmi
dau foarte bine seama că aici nu poţi să rămâi o veşnicie.
Îmi închipui ce-i în sufletul tău. Voi întreprinde ceva,
numaidecât, şi ştiu şi ce. Dar tu făgăduieşte-mi că până
atunci ai să fii cuminte! Ai să rezişti! Trebuie să rezişti!
Dacă mă iubeşti cu adevărat şi ţii să fim împreună, îmi
făgăduieşti?
— Da – spuse ea suspinând.
Se întinse pe spate lângă ea, îi apucă mâna şi i-o puse pe
pieptul lui. Era caldă şi uşoară, lipsită parcă de greutate
materială; închise ochii istovit de ziua aceea îngrozitoare şi
se strădui să nu gândească. Cu neputinţă. Se cuibărise
adânc în el această zi, îi infectase creierul. Şi ar fi dorit să
doarmă, să se cufunde în lumea iluzorie a visurilor.
Să se refugieze în ele.
Ah, să doarmă!
— Paul – auzi el, de data aceasta ca de departe.
— Hm…?
121
Jan Otčenášek
— Ce crezi, îl vor ucide, Paul?
— Nu ştiu. Nu te mai gândi la asta. Eu… eu… nu ştiu…
Adormi în braţele ei într-un somn agitat. Respira în
părul ei ca un copilaş, şi din când în când se cutremura de
nelinişte. Ea îi veghea somnul, privindu-l ţintă în faţă. Se
pierdea toată în el. Îşi dădea seama că trebuia să-l
trezească, pentru ca părinţii lui – bătrânii, cum le spune el
– să nu se alarmeze; se tocmea în sinea ei pentru fiecare
minut, pentru fiecare secundă, îi asculta răsuflarea.
Se topea toată în el, cu duioşie. Era al ei şi era pentru ea
totul – tot ce-i mai rămăsese pe lume.
*
* *
Răspunsul la întrebarea ei îl aduseră ziarele. Pe lista
proaspătă a celor executaţi, locatarii imobilului citiră pe
penultimul loc, jos de tot, la sfârşitul coloanei, numele şi
adresa pictorului de la mansardă.
122
11
Aerul devenise irespirabil. Evenimentul apocaliptic se
îndrepta vertiginos spre deznodământul final şi nimeni în
oraş nu bănuia ce avea să se întâmple. Fusese lansat un
ultimatum destul de confuz. În ziua cutare, la ora cutare.
Până atunci fantomaticii autori ai atentatului trebuia să fie
scoşi din bârlogul lor şi aduşi la lumina protectoratului.
Altfel… altfel ce? De descoperirea lor depindea, pesemne,
răsăritul soarelui de a doua zi.
— Citeşte aici! spuse Cepek, bătând cu degetul arătător
în jurnal. Poftim, Emanuel ţi-o spune limpede cum se
pedepsea la Roma solidaritatea cu rebelii… După Lidice,
nimic nu mă mai poate surprinde…
Meşterul se uită chiorâş la ziarul de pe masa de croit;
dădu din cap, uluit:
— Bine, dar asta… nu e cu putinţă…
Se vede că nu fuseseră în stare să născocească ceva mai
original. Ceea ce intenţionau să facă acum aducea cu o
solemnitate a răzbunării, cu o orgie sângeroasă,
dezgustătoare, împestriţată de masacrele de la poligonul
din Kobylisy. Salve de puşcă, bocănituri pe la uşile
oamenilor. Razii şi percheziţii domiciliare, devastări de
locuinţe, prilej de asiduă activitate pentru mâinile
pungaşilor travestiţi, care se aflau acum în elementul lor.
Groază şi furie. Şi plânsete. Convoaie de evrei transportate
într-o grabă nebună, însoţite de urlete cumplite ce trădau
setea de răzbunare. Zbârnâit de telefoane, scrisori de
denunţ, informaţii de loc edificatoare cu privire la autorii
atentatului care, pesemne, intraseră în gaură de şarpe.
Liste proaspete la colţuri de stradă, nume, nume, mereu
alte nume. Adrese şi nume vărsate de presă şi radio alături
de comunicatele despre zdrobitoarele înfrângeri suferite de
aliaţi pe toate fronturile. Nimic nou. Într-una aceleaşi
123
Jan Otčenášek
vociferări gălăgioase la posturile de radio, bubuituri de
tobe, manifestaţii servile convocate cu forţa, la care nişte
manechine de ceară, deghizate în miniştri, gâfâind şi cu un
patetism gutural, se scuturau de lepra iudeo-bolşevică de
pe trupul sănătos al naţiunii. „Vai nouă – tuna şi fulgera
un patron cu capul chel – vai nouă dacă Reichul va fi silit
să pronunţe sentinţa împotriva naţiunii!”
— Ăsta e acum călare pe situaţie – sublinia Cepek, sec.
Capu’ îl are neted ca palma, dar pe chestia asta s-ar putea
ca Reichul să-l numească blond de onoare. Dumnealui ar
vrea, pesemne, să găurească burta poporului cu
trăncănelile lui. Uac… Uac…
Zvoniştii lansează, cu iuţeala vântului, o ştire care îţi
încrâncenează pielea: dacă până mâine seara atentatorii nu
vor fi descoperiţi, atunci… din zece în zece…
În ziua aceea, intră din nou în atelier, după ce bătuse de
două ori în uşă, clientul Reisek. Venise la probă, aşa cum
fusese învoiala, şi clipi din ochi foarte mirat când zări pe
masă stofa lui încă necroită. Doborât de căldură, se aşeză
pe scăunelul rezervat clienţilor, îşi şterse cu batista ceafa,
răsuflă din greu, topindu-se în propria lui zeamă. Începu să
se plângă:
— Ah! Ce căldură, ufff!… Ei, patroane, ce se aude?
În atelier, toată lumea tăcea; fiecare stătea aplecat
asupra lucrului său. În această situaţie, clientul începu să
peroreze singur, fără să se codească şi fără o introducere
meşteşugită. Vărsă din el un ciudat amestec de văicăreli,
manifestându-şi durerea pentru calvarul naţiunii cehe –
„Dumnezeule sfinte, un al doilea Munte Alb!9 pentru
blestemata ei rigiditate politică” – după care urmară
obişnuitele injurii la adresa „jidanilor”, care, fireşte, îşi
băgaseră coada în toată povestea… Şi în tăcerea aceea
încremenită, clientul se înflăcără de propriile lui cuvinte, îşi
9Locul de desfăşurare al vestitei bătălii din 1620, care a avut drept urmare înrobirea
poporului ceh de către dinastia Habsburgilor. (n.t.)
124
încălzi furia ce dospea în el, plimbându-şi neobosit ochii
prin atelier. Privirea lui insistentă poposi o clipă mai
îndelungată pe uşa încuiată ce dădea spre odăiţă. În cele
din urmă, scoase din buzunar un cornet mototolit şi îşi
îndesă în gură o bomboană.
Pentru calmarea nervilor!
Când tăcea, avea o mină obosită de om blajin.
Meşterul se trezi din stupoare şi începu cu obişnuitele
scuze:
— Muncă până peste cap – minţi cu zel – stăm aici cu
toţii şi nu mai prididim, dar dacă aţi dori, scumpe domn…
poimâine… sau mai bine… luni… dacă vă convine…
— Bine – mormăi Rejsek, cu gura plină. Şi adăugă
mărinimos: Aştept. Dar nu prea mult…
Se ridică de pe scaun concentrându-şi asupra acestei
mişcări toată atenţia. Apoi întinse punga desfăcută, oferind
fiecăruia, pe rând, o bomboană.
— Serviţi, prieteni, sunt foarte bune. De data asta,
eucalipt.
Până în clipa aceea Cepek tăcuse tot timpul, cu
înverşunare; acum mormăi ceva pe sub nas şi refuză să
servească. Meşterul, după o reflecţie fulgerătoare, nu
îndrăzni să refuze pentru a nu da naştere la interpretări.
Cotrobăi sfios prin cornet, uitându-se în acest timp cu ochi
vinovaţi către lucrătorul care stătea întors cu spatele la ei,
cu aerul omului indiferent. Meşterul răsuflă uşurat:
— Mulţumesc – şopti el cu voce sfârşită.
Clientul se retrase mergând de-a-ndoaselea spre uşă şi
semănând în urma lui fraze scurte, mustind toate de
jovialitatea bunei vecinătăţi. Când uşa se închise, Cepek nu
scăpă prilejul să arunce, fără să clintească o geană, una
din usturătoarele lui observaţii:
— Ai grijă să nu-ţi rămână în gât!
De mult nu-şi mai înţepase meşterul ca să-l înfurie în
aşa hal cum izbuti acum, cu această frază scurtă şi seacă,
125
Jan Otčenášek
deşi la explozia subită a acestui bătrân blajin şi cumsecade
contribuise, fără îndoială, şi căldura, şi încordarea care
îmbibau aerul până la saturaţie.
— Ce vrei! izbucni meşterul cu glas piţigăiat, neobişnuit
să reziste la un forte veritabil. Ce-i tot dai din gură? Lasă-
mă în plata domnului! Ce vrei…! Eu am familie de ţinut…;
un băiat pe care trebuie să-l cresc… şi o femeie bolnavă…;
asta tu… n-ai să înţelegi niciodată!…
— Ba înţeleg, Loizik, înţeleg – spuse de data aceasta cu o
voce surprinzător de domoală lucrătorul.
— Vrei să zici că sunt un colaboraţionist? se tângui
mânios micul meseriaş. De ce? Pentru că vreau să-i înţep
ţoalele astea? Ce mare scofală…? Şi chiar dacă am luat o
bomboană…? Ce? Îţi închipui poate că vor câştiga cu asta
războiul?! Eu nu sunt nici războinic, nici erou, eu nu-mi
pot îngădui…
— Trebuie! îl întrerupse Cepek, cu asprime.
Aruncă pe masa de croit haina la care lucra şi continuă:
— Trebuie; măcar o dată în viaţă, trebuie! Cât de puţin,
chiar de-ar fi să faci şi în pantaloni din pricina asta. Ori e
laie, ori bălaie! Altfel rişti să ajungi o lepădătură. Nici eu nu
sunt Janosik Viteazul10, pe legea mea, crede-mă, dar sunt
în viaţă momente când omul trebuie să arate că e om dacă
vrea să mai poată privi vreodată, fără să roşească, în ochii
oamenilor cinstiţi.
— Ce… ce tot îndrugi, pentru numele lui Dumnezeu…?
Lucrătorul se ridică de pe scaun, puse mâna pe umărul
meşterului şi-l împinse ca pe un somnambul în odăiţa de
alături. Îi era oarecum milă de acest bătrânel amărât, care
stătea în faţa lui cu metrul de croitorie atârnat în jurul
gâtului.
— Şi acum, ascultă-mă – îi spuse în şoaptă când
rămaseră singuri. N-am vrut să te sperii, dar ştii, ceva nu-
10 Haiduc slovac care a trăit la începutul secolului trecut, devenit ulterior legendar, (n.t.)
126
mi iese mie la socoteală aici, trebuie să ţi-o spun pe şleau,
până nu se răceşte…
*
* *
Paul avu impresia că altcineva se întorsese acasă în locul
tatălui său. Intrase în bucătărie abia târându-şi picioarele,
pământiu la faţă şi cu nişte ochi ce trădau o mare nelinişte;
mâinile îi atârnau fără vlagă de-a lungul trupului.
Se aşeză încetişor şi tăcut la locşorul lui, rostind în
şoaptă, cu vocea sugrumată, obişnuitele cuvinte de bineţe,
străduindu-se din răsputeri să zâmbească.
Îşi aplecă repede capul deasupra farfuriei în care aburea
supa de cartofi.
Nu căută nici ziarele, aşa cum făcea de obicei, şi nici
radioul de pe bufet nu-l deschise. Se vedea de la o poştă că
în sufletul lui se dădea o luptă încordată, căznindu-se din
răsputeri să impună feţei obişnuita expresie blajină – dar
era un actor prost.
Lingura îi tremura între degetele zbârcite.
— Ce-i cu tine? îl întrebă femeia.
Bătrânul se sperie, ridică uşor capul şi un zâmbet şters i
se citi pe faţă.
— Nimic, Marenko, nimic… ce vrei să fie? explică el cu
vocea scăzută, fixându-şi din nou privirea în farfurie. Nu
ştiu, dar astăzi nu prea… cum să zic… Cred că mă încearcă
un guturai, ştii, nimic serios…
— Să-ţi fierb un ceai de tei.
— Nu… nu-i nevoie! Îndată mă duc să mă întind.
Cinară fără ca vreunul să scoată o vorbă; croitorul stătu
tot timpul cu capul plecat, ocolind privirile băiatului;
neliniştea făcea să-i tresară cutele pe faţa-i brăzdată. Paul
îi auzea respiraţia şuierătoare şi sacadată. „Te pomeneşti c-
o fi într-adevăr bolnav” – îşi zicea în sinea lui. Dar ceva,
ceva neînţeles ce-şi căuta drum plana deopotrivă asupra
lor. Pe bufet ticăia nesuferit ceasul deşteptător, pasul lui
127
Jan Otčenášek
grăbit se îmbina cu clinchetul tacâmurilor.
Ce tăcere sufocantă!
— Ruja ne-a trimis o bucată de carne afumată – rosti
într-un târziu mama cu vocea ştearsă, în mijlocul acestei
tăceri apăsătoare.
— Hm… Hm… E o femeie cumsecade. După război poate
c-om avea prilejul s-o răsplătim…
— De ce nu mănânci?
— Nu pot…! Nu ştiu de ce, dar astăzi nu prea am poftă –
se scuză bătrânul, clipind sfios din ochi.
Deodată, tresări speriat; lingura ţăcăni zgomotos la
atingerea farfuriei:
— A bătut cineva la uşă, n-aţi auzit? bâigui cu voce
gângăvită, încercând să se ridice. Dar picioarele se
înmuiară şi căzu înapoi pe scaun. Desigur…
— Cine ar putea să vină la noi, la ora asta? obiectă
mama.
— N-am auzit nimic – spuse Paul.
Se ridică de pe scaun, trecu în săliţa întunecoasă şi
dintr-o singură smucitură deschise uşa spre culoar.
Se dovedi că pe bătrânul lui tată nu-l înşelase auzul.
În uşă stătea vecina lor; venise să împrumute de la
mama scândură de călcat. A ei se stricase din pricina
fierului prea încins. Venirea ei şi plângerile la adresa fiicei
neatente care – netoata! – îi arsese scândură, avură darul
să risipească pentru o clipă tăcerea aceea insuportabilă din
bucătărie şi-l ajutară pe Paul să comită obişnuitul său
furtişag. Pălăvrăgelile vecinei distraseră într-atâta atenţia
mamei, încât el avu răgazul să deschidă dulăpiorul de
bucate de pe săliţă şi să mai taie câteva felii de pâine. Pe
policioară zări bucata de carne afumată, împachetată în
hârtie. Era încă neîncepută, nu îndrăzni să taie din ea.
În odăiţă, trase repede pe el cămaşa nouă, cadrilată, pe
care o purta cu plăcere, scoase o carte din mica lui
bibliotecă, plimbă, ca de obicei, unghia peste gratiile de
128
sârmă ale colivioarei în care zburda canarul şi se grăbi să
plece, ca să scape de privirile speriate ale mamei.
În întunericul săliţei îi atrase atenţia un pacheţel, de un
alb strălucitor, aşezat pe marginea dulăpiorului, chiar
lângă uşa ce dădea spre culoar. Cu câteva clipe înainte nu
era acolo, lucrul acesta îl ştia cu certitudine. Pipăi cu
uimire hârtia, desfăcu pachetul şi zări, în semiîntuneric, o
bucată de carne afumată tăiată în grabă şi două felii groase
de pâine. Nu mai înţelegea nimic.
Abia când se întoarse, uluit, băgă de seamă că lângă
uşă, în spatele lui, stătea ca o umbră neagră, tăcut şi
luptându-se din greu cu respiraţia, tatăl lui; i se păru în
clipa aceea nespus de micşorat…
Înmărmurit, Paul suspină adânc.
— Tată…
— Psst…! şopti înspăimântat bătrânul, arătând cu
degetul spre bucătărie, unde soţia lui mai tăifăsuia încă cu
vecina guralivă. Ia şi asta cu tine!
— Cum… tată… tu ştiai… ştiai că…
— Taci! Taci, pentru Dumnezeu! Îl întrerupse desperat,
cu vocea scăzută, bătrânul. În spaima lui îşi apucă fiul de
umeri şi-l zgâlţâi uşor, ca şi când ar fi vrut să-l trezească
din visare, să-l împiedice de la un act necugetat. Mama nu
trebuie să afle nimic, m-auzi? Nimic! Nimic! E bolnavă, ştii
bine că are inima slabă… Eu… nici eu… nu ştiu nimic…
Nu vreau să ştiu! Ah… vino, vino în odaia ta, trebuie să
stăm de vorbă… să vedem, pentru Dumnezeu, ce se mai
poate face!…
*
* *
Alergă în seara aceea pe străzile ce abia se întunecau, de
parcă s-ar fi scuturat de povara grea a unei pietre de moară
pe care până atunci fusese nevoit s-o tragă singur. Zorii
unei dimineţi luminoase se revărsau în el cu o speranţă
abia perceptibilă. Un neastâmpăr sălbatic puse stăpânire
129
Jan Otčenášek
pe picioarele lui. Da, era pe calea cea bună!
„Ar trebui să-mi domolesc pasul, zbor ca un zănatic. Se
uită oamenii la mine”, îi trecu prin minte, în timp ce inima
îi bătea năvalnic, un-doi, un-doi; tălpile sandalelor pocneau
zgomotos pe pavajul încins încă de dogoarea după-amiezii.
Se simţea mai uşor cu greutatea aceea dulce a pacheţelului
de sub braţ. Ceva îl împingea în sus, îl sălta deasupra
caldarâmului; ar fi putut să se înalţe, fără greutate, şi să
plutească prin aerul catifelat, ca o frunză uscată, ca un
fulg de pasăre.
Iată şi strada, şi casa cea veche; pe pervazul ferestrei de
la parter, o pisicuţă durdulie cască de zor, în timp ce el
trece grăbit pe lângă ea, apoi poarta grea a imobilului, cu
clanţa de alamă, la care nu putea să ajungă când era mic;
goneşte ca vântul, cu respiraţia tăiată, pe spirala de lemn a
scării, ia câte trei trepte odată şi nu se opreşte decât în
dreptul uşii. Acum trebuie să-şi dreagă suflul, să nu apară
în faţa ei ca un mucos fără experienţă.
Stă singur în faţa uşii, îşi calmează respiraţia, trage aer
în piept.
Şi în clipa aceea, la lumina palidă a becului albastru,
băgă de seamă că pe uşă era desenat ceva.
Nu, nu era cu putinţă, i se părea! îşi apropie ochii, dar
nu izbuti să distingă nimic. Şi totuşi… Pe uşă se vedea ceva
alb… chiar şi în lumina aceea ştearsă…
Îşi roti prevăzător privirile în jur, apoi aprinse repede un
chibrit.
O spaimă rece ca gheaţa îl pătrunse până în măduva
oaselor.
Steaua aceea fusese desenată stângaci, de o mână
greoaie, cu cretă. Două triunghiuri strâmbe trecute unul
prin celălalt; nu erau prea mari, dar destul de vizibile. Paul
înlemni. Panica îi străbătea tot corpul. Ca o descărcare
electrică. „Ce vrea să însemne asta? O întâmplare? Fii
rezonabil, imposibil, nu mai face pe prostul! Cine a putut
130
afla? Cine? Şi dacă ştia… de ce n-a încercat mai demult…
of, Dumnezeule… simt că înnebunesc… de ce toate astea…
ah, s-a sfârşit, repede, trebuie să fac ceva…”
JUDE, cuvântul îi juca cu litere albe în faţa ochilor, îi
urla în urechi din mii de megafoane declanşate. Totul se
năruia în el, se prefăcea în pulbere, ca atunci când
magnezitul arde precipitat şi nu rămâne din el decât o
cenuşă fină – pfff, şi s-a dus! S-a spulberat! S-a sfârşit!
Se apucă cu mâinile de cap. Îşi frecă ochii. Pachetul îi
alunecă din mână şi căzu zgomotos pe duşumeaua de
ciment. Se dezmetici. Ajunge! Nu te mai gândi la asta!
Mâine totul se va lămuri! Totul!
Se aplecă să ridice pachetul şi-şi încleştă cu înverşunare
maxilarele. Alungă gândurile şi spaima. Scoase din
buzunar batista, scuipă în ea şi cu o risipă inutilă de
energie şterse creta, frecând cu putere vopseaua coşcovită.
În odăiţă ardea lămpiţa de masă, hârtia de camuflaj era
lăsată, cu toate că afară nu se aşternuse încă bine
întunericul. Pe ea însă n-o vedea. Numai valijoara neagră
se afla la locul ei obişnuit. Rămase înmărmurit, cu mâna
pe clanţa interioară a uşii; stătea în cumpănă, nu-i venea
să-şi creadă ochilor.
— Ester!
Îi auzi răsuflarea. Apoi o zări. Era lipită de perete, în
spatele uşii deschise. Paul trânti repede uşa. Stătea acum
în faţa lui, gata de plecare, îmbrăcată în hăinuţa jerpelită,
cu mâinile lăsate de-a lungul trupului; se uita la el cu ochii
ei mari, rotunzi şi întunecaţi.
— Ce-i cu tine, Ester? Ce faci? Nu cumva ai vrut să…?
Se simţi înecat de o duioşie amestecată cu milă.
O strânse la pieptul lui şi-i sărută buzele reci.
— De ce te ascunzi? Vino-ţi în fire! Uite ce ţi-am adus…
Ei, hai… Ţi s-a întâmplat ceva?
Când o lăsă din braţe, ea se aşeză pe marginea
divanului, cu genunchii strânşi lipiţi unul de altul şi privi
131
Jan Otčenášek
nemişcată înainte, ca o păpuşă fără viaţă; în pumn
strângea batista udă, mototolită.
O apucă de umeri şi o zgâlţâi uşor:
— Ester!
Îi răspunse suspinând:
— A fost cineva pe aici…
— Eu, eu am fost… Voiam să…
— Nu, nu acum. Mai demult. Nu erai tu…
— Ţi s-o fi părut. Cine ar fi putut.
— Nu, nu… I-am auzit respiraţia… Sunt sigură! S-a şi
uitat la mine prin fereastră.
— Te-a văzut?
— Nu ştiu… cred că n-a avut cum.
— Hm…
Trase haina de pe ea şi o împinse uşor pe canapea.
— Poate că totuşi ţi s-a părut. De altfel, acum, lucrul
ăsta nu mai are nicio importanţă. Mâine vei pleca de-aici.
Tu mă asculţi?
Se aşeză lângă ea şi îi expuse amănunţit planul său.
Mâine avea să o ducă la mătuşa lui, la ţară. Cu trenul nu
era departe. E drept, ea n-avea voie să călătorească cu
trenul, dar dacă îşi va descoase steaua şi se va schimba
puţin, nimeni nu va bănui ce-i cu ea. Cu puţin noroc, nu
se poate întâmplă nimic. Nici vorbă, nu se va întâmplă
nimic! Mătuşa locuieşte într-un sat izolat, pentru început
va fi în siguranţă; peste câteva zile va veni şi el să-şi
petreacă acolo vacanţa… Mătuşa e o femeie bună. Restul,
vom vedea…
— Ai să trăieşti ca în rai. Pe acolo, oriunde te uiţi, numai
păduri şi iar păduri; şi nori; şi aer curat. Trebuie să
schimbi aerul. Când o să viu şi eu, vom fi tot timpul
împreună. Numai tu şi cu mine. Tu şi cu mine! M-auzi?! O
să privim amândoi cerul. Îţi mai aminteşti cum arată Vega?
Îl asculta în tăcere cum zugrăvea în faţa ei, înflăcărat de
propria lui imaginaţie, închipuirile acelea de domeniul
132
basmului. Totul era gândit până în cele mai mici
amănunte. Vor părăsi împreună odaia, vor merge aproape
unul lângă altul, până la gară; el va duce valijoara, iar ei îi
va da să ţină sacoşa de cumpărături; vor merge aşa,
amândoi, ca frate şi soră.
— Şi ce scăldătoare grozavă avem acolo! Două iazuri!
Ascultă, tu ştii să înoţi? Nu care cumva să mi te îneci! Ce
m-aş face pe urmă?
Cuvintele lui entuziaste avură darul să risipească,
încetul cu încetul, toată tristeţea şi spaima care o
copleşiseră. Începu să zâmbească firav, fericită de grija ce i-
o purta, pentru care îi nutrea o recunoştinţă nemărturisită.
— Dar dacă ne prind?
— Nu, n-or să ne prindă! Nu te gândi la asta. Vom fi doar
împreună! Şi apoi, sper că nu-ţi mai este teamă! Mâine,
chiar mâine plecăm!
Amândoi aveau acum impresia că micuţa odăiţă devenise
mai luminoasă; ceasul de pe mâna lui bătea voios şi
neînfricat.
Se întinse şi el pe canapea lângă ea şi stinse lampa. O
cuprinse în braţe. Se ghemui în braţele lui, aşa cum îi
plăcea, şi închise ochii. O simţea toată; îşi cufundă faţa în
părul ei, aspirând cu nesaţ din parfumul lui atât de
deosebit. Tăceau; cu toate acestea între ei se desfăşura un
dialog neîntrerupt: fără zgomotul cuvintelor, în limbajul
cald, curat, al trupurilor, al sângelui şi al respiraţiei; se
gândeau amândoi la ziua următoare; la cerul înnourat, la
pădurile necuprinse, la constelaţia Lirei, la tot ce vor vedea
şi vor simţi, la tot ce vor trăi împreună. Poate chiar de
mâine…
Totul aducea cu o ameţeală dulce, catifelată. Şi totul era
atât de palpabil…
De undeva, de sus, răzbăteau până la ei nişte frânturi de
scandal. Un scrâşnet de sticlă spartă. Şi o voce răguşită.
Urlete de beţie. Cine ştie, poate că Rejsek bea cu prietenii
133
Jan Otčenášek
lui să-şi mai omoare singurătatea?! Zgomotul venea parcă
de undeva, de departe, nu-i tulbura.
— Dragul meu – auzi el, deodată, şoaptele ei. Unica mea
fiinţă dragă pe lumea asta! Tu ştii că astăzi am vrut să fug?
— Unde?!
— Nici eu nu ştiu. Poate la părinţii mei, la Terezin. Mi se
făcuse un dor cumplit de ei. Nu primesc nicio veste. Ce-o fi
cu ei? Crezi că mai sunt acolo? De ce oare nu-mi scriu?
Nu ştia ce să-i răspundă, n-ar fi vrut s-o consoleze cu o
minciună ieftină, dar în acelaşi timp se temea nespus de
gândurile ei. Ţineau de lumea ei. Preferă să tacă.
— Dar, ştii, n-am putut. N-am putut. Te iubesc! Te simt
tot timpul în mine. Şi atunci când mă gândesc la alte
lucruri. Chiar şi atunci când mă cuprinde melancolia. Eşti
mereu cu mine, în toate. Niciodată n-aş fi crezut că pe
lumea asta poate exista aşa ceva. Totul îmi place la tine:
glasul, buzele, părul tău blond şi ciufulit, inima o aud când
eşti aproape… Şi cuta asta, aici, când te apasă grijile… ah,
şi cum tânjesc după mâinile tale, să mă mângâie… şi
răsuflarea ta… Dacă vom supravieţui, o să te răsplătesc
pentru toate; fireşte, dacă ai să mai vrei să fiu a ta…
— De ce vorbeşti aşa?
— Pe urmă, ştii, n-o să-mi mai fie frică de nimic pe
lumea asta. Îţi făgăduiesc! Şi aş vrea să am cu tine un
copil. Da, dragul meu! Copilul tău! Nici nu-mi pot închipui
că l-aş putea avea cu altcineva…
Paul simţi cum i se învârteşte capul. Îşi opri respiraţia. O
frământa cu braţele lui de teama cuvintelor ce aveau să
urmeze, îi era frică de ele. Să tacă! Firescul acela ciudat,
însoţit de ceva necunoscut, care se apropie, îi făcu pe
amândoi să tremure din tot corpul.
Ea îl asaltă cu atâta tandreţe, încât el n-o mai
recunoscu. Se ridică, sprijinindu-se în coate, şi şoaptele ei
îl înconjurară, îi tulburară minţile, iar inima în piept
începu s-o ia razna.
134
„Auzi! Trezeşte-te!”
— Paul!
— Ce e? bâigui răguşit, cu gâtlejul uscat.
Îl trase spre ea cu toată puterea, îşi lipi gura de buzele
lui nemişcate. Apoi îi auzi glasul:
— Vreau, vreau să mă iei! Ia-mă, chiar acum, dragostea
mea, nu mai aştepta…
*
* *
În afara timpului! Timpul fremăta în jurul lor, fără însă
să-i atingă. Căzuseră din caleaşca lui zdruncinătoare… Ea i
se dărui pe neaşteptate, toată, cu o pudoare descătuşată de
orice sfială; trupul ei tresălta puternic în braţele lui, se
mistuia toată în el. Se pierdea. „Dragostea mea!” Un strigăt
înăbuşit din adâncuri; îl percepu cu toată fiinţa lui şi se
cutremură.
De sus se auziră din nou strigăte răguşite, zgomote de
sticle sparte, un duduit de uşă trântită; cineva trecu
împleticindu-se pe plăcile dislocate de sub fereastra lor;
înjura şi blestema înfiorător, ameninţând de zor cu pumnul
strâns, ridicat deasupra capului. Apoi se aşternu din nou
tăcerea, tulburată doar de foşnetul îndepărtat al lăbuţelor
de şoricei şi de tic-tacul maiestuos al ceasului cu pendulă
de dincolo de perete. Tic… Tac…
Totul revenea ca un reflux; se întorceau înapoi, uluiţi
încă de forţa uriaşă care continua să persiste în ei,
pătrunşi de o recunoştinţă mută ce nu putea fi exprimată
în cuvinte. El îşi lăsă faţa fierbinte pe pieptul alb dezvelit,
sânii goi săltau sub presiunea respiraţiei; inima ei îşi
domolea bătăile. O auzea. Tăceau – le lipseau cuvintele. El
ţinea ochii închişi, o mai simţea şi acum cu toată fiinţa lui.
Din întuneric veneau ca din zbor atingerile ei uşoare,
mângâierile şi tandreţea ei, parfumul ei ameţitor.
Rămaseră aşa multă vreme pierduţi unul în celălalt, între
zidurile oraşului, două bile micuţe rostogolite şi uitate
135
Jan Otčenášek
undeva, sub gura unui burlan. Ceasuri în şir? Poate că ani,
ani-lumină, din aceia cu care se măsoară depărtările dintre
stele.
Se uită la cadranul fosforescent al ceasului de pe mână
şi se îngrozi.
În spatele ferestrei se aşternuse noaptea întunecată.
Cu multă grijă se desprinse din braţele ei, se ridică de pe
divan şi aprinse lampa. Se minună că în odăiţă nimic nu se
schimbase. Absolut nimic. Toate erau la locul lor: masa,
scaunul, valijoara neagră; pe pervazul ferestrei stătea mută
cutia aparatului de radio improvizat. Îşi întoarse ochii spre
ea.
Adormise.
Lumina gălbuie cădea peste părul ei.
Se plecă asupră-i, reţinându-şi respiraţia. Îi sorbi chipul
din priviri. Ea se mişcă, poate sub impulsul privirilor lui
insistente; un zâmbet firav, aproape copilăresc îi flutură pe
buze. Scoase un suspin uşor, în timp ce îşi cufundă faţa în
pernă. El o sărută pe păr şi pe piept, în valea albă dintre
sânii ei micuţi. Simţi o atingere uşoară pe frunte, dar în
aceeaşi clipă, cu o mişcare inconştientă, ea îşi trase bluza
peste pieptul dezgolit, fără să se trezească.
O acoperi grijuliu cu pătura şi se îndepărtă în vârfurile
picioarelor spre uşă.
Nu se putu stăpâni şi se mai întoarse o dată.
Apoi dintr-o singură smucitură deschise uşa şi ieşi în
întuneric.
136
12
Poc! Un foc de armă, izolat, răsună în noapte. Apoi, o
clipă îndelungată de tăcere. Afară, întunericul încă nu se
risipise. Noaptea înstelată abia se pregătea să se întoarcă
spre revărsatul zorilor. Nici urmă de lumină nu se zărea.
Detunătura se strecură în somnul adânc ca un pocnet
venit de departe, şi somnorosul care abia se trezea nici nu
i-ar fi dat crezare dacă… deodată n-ar fi răsunat alte şi alte
împuşcături însoţite de data aceasta de scurte rafale de
mitralieră. Ta-tata-ta-ta-ta…!
Şi din nou o clipă de tăcere năucă se aşternu peste
străzile pustii şi întunecate.
Apoi totul reîncepu cu o forţă înzecită şi de aproape;
salvele de puşcă se amestecau acum cu lătratul sacadat al
mitralierelor, contopindu-se într-un vacarm infernal ce
făcea să se cutremure sticla oarbă în ramele ferestrelor.
Zgomotul asurzitor se revărsa în ecouri de-a lungul
străzilor, asemenea unei păsări negre, uriaşe, care în
zborul ei înspăimântat se izbea cu aripile de zidurile
caselor.
Sufla năprasnic peste oraş, pătrunzând până în oasele
oamenilor.
Sticla dârdâi din nou.
Groaza atingea inima cu o putere sporită de întunericul
din spatele ferestrelor, iar creierul ce abia se dezmeticea,
greoi, din amorţeala somnului, în primele clipe nu înţelegea
nimic.
Ce se întâmplă? De unde acest zgomot asurzitor? De
aproape! Parcă dinspre râu…
„Doamne Dumnezeule, Isuse Cristoase!” repeta într-una
o voce uniformă din odaia vecină. Era vocea mamei. Când
Paul se trezi, bătrânii erau de mult în picioare în
dormitorul lor. N-aveau somnul adânc. Auzea, după fiecare
137
Jan Otčenášek
val de tunete şi bubuituri, văicărelile necontenite ale
mamei: Dumnezeule Cristoase, ocroteşte-ne…
Sări iute din patul călduţ, dârdâind de frig. Buimac, se
năpusti, dezbrăcat cum era, spre fereastra deschisă; nu
pricepea nimic. Ciocnirea genunchiului de un colţ de scaun
îl asigură că era treaz. Gemu înfundat. Se aplecă în stradă,
degetele i se crispară pe pervazul de lemn al ferestrei.
Afară domnea încă întunericul. Peste acoperişurile
caselor licăreau stelele pălite de primele presimţiri ale
dimineţii. Pe la ferestrele clădirilor de peste drum albeau,
deasupra ghivecelor cu flori şi a borcanelor de dulceaţă,
chipuri omeneşti.
Încremenite. Mute.
Se repezi înapoi în odaie, mânat de un singur gând: să
fugă la ea! Repede, la ea! Aprinse în grabă lampa de
deasupra patului, dar o stinse numaidecât, îngrozit, în
clipa în care de peste drum se auziră strigăte de alarmă: –
Camuflajul! Stinge lumina! Lumina!
Un bubuit asurzitor îl pironi locului. Bubuitul se
strecura ca o vijelie prin strâmtoarea străzilor înguste,
sufla peste oraş, se izbea de ferestre, zgâlţâind sălbatic tot
ceea ce nu era bine fixat, pătrundea în odăi. Tunuri! Paul
se împletici prin cameră, zăpăcit, căutând orbeşte în jurul
lui: cămaşa, pantalonii, sandalele! Pe acestea le dibui
tatonând pe podea, cu tălpile goale. Dârdâitul geamurilor şi
văicărelile monotone ale mamei ce se pierdeau în furtună îi
zdruncinau nervii.
La ea! La ea! Creierul măcina într-una aceste două
cuvinte, în gol, ca o moară, fără boabe. La ea! La ea!
Din stradă se auzi un fluierat strident şi în clipa
următoare pe artera principală răsunară motoarele
autocamioanelor militare; duduiau prin întuneric, gonind
în jos, spre cheiul Vltavei, unde se desfăşura o ciudată
bătălie nocturnă, în inima oraşului.
Alte maşini, alte fluierături. Du-du-du-du-du.
138
Deschise uşa şi aprinse lumina în vestibul.
Se trezi faţă în faţă cu tatăl său. Croitorul era îmbrăcat
în pardesiul lui ponosit, cu stofa lucioasă – în vârful
capului îi stătea ciufulit smocul de păr cărunt cu nuanţe
verzui, în ochi i se citea o privire apatică, de resemnare. Se
uitau tăcuţi unul în ochii celuilalt, dârdâind de frigul lor
lăuntric. Un ridicat din umeri de oameni dezorientaţi.
Tată!
Se strecură repede pe lângă el, deschise uşa spre culoar
şi nici n-apucă să se dezmeticească bătrânul, când el o
zbughi în jos, pe scară… Poarta imobilului… apucă cu
putere clanţa grea, de fier…
O scutură cu înfrigurare.
Închisă!
Încă o dată…!
O siluetă întunecată, de bărbat, stătea în spatele lui; o
mână îl apucă de braţ; chipul omului nu-l vedea, dar după
glasul răguşit îl recunoscu pe intendent.
— Încotro?
— Deschideţi! Eu trebuie…! Zgâlţâi din nou clanţa. Dar
uşa nu cedă. Mâna omului, care-i strângea braţul ca într-
un cleşte de fier, îl trase înapoi. Paul se smulse din această
strânsoare, cu o forţă turbată.
— Deschideţi! N-auziţi! Deschideţi! Eu trebuie… repede,
vă rog!
— Ai înnebunit? Acuma îţi veni? Nu-i auzi? Omul îl
apucă de umeri şi-l scutură. Vino-ţi în fire, băiete! N-am
voie să dau drumu’ nimănui… m-auzi? E interzis… Şi chiar
dacă ţi-aş da… Prea departe tot n-ai ajunge… te împuşcă
cât ai clipi… Încercuiesc blocuri întregi… poate că şi pe
noi… şi sunt mulţi, ca muştele.
Îşi cuprinse capul în palme şi-l strânse cu putere.
Ah, şuieratul acela ascuţit şi sfredelitor! îşi sprijini fruntea
de grilajul porţii. Îi simţi apăsarea şi răcoarea
binefăcătoare. O bucată de materie, tare. Se prinse cu
139
Jan Otčenášek
degetele de gratii şi se agăţă de ele cu toată greutatea
trupului. I se înmuiaseră picioarele. Deschideţi! murmură
fără glas ceva în adâncul lui. Deschideţi! Deschideţi! Auzi
cum îi clănţăneau dinţii; vai, ce sunet caraghios şi penibil!
Nu-şi putu stăpâni horcăitul sacadat şi suspinele
amestecate printre hohotele de plâns. Ce era de făcut? Să
aştepte! Să aştepte până aveau s-o găsească şi s-o scoată
din întuneric la lumină? Da… şi… pe urmă, pe urmă au să
vină să-i ridice şi pe ei! Ah, ce noapte! întunericul ei
apăsător îl copleşi. Sufletul îi gemea de groază. Strânse
pleoapele. Poc! Apoi glasuri; glasuri înăbuşite pe culoar, în
spatele lui. Puţin îi păsa!
— Ce i s-a întâmplat? întrebă cineva, în şoaptă.
Apoi pe rând, alte glasuri: – Şi-o fi pierdut minţile,
sărmanul! – Fugi încolo! Un băiat aşa de tânăr…? – Pe
vremuri ca astea… nu m-ar prinde mirarea! – Duceţi-l
acasă, la culcare… – Staţi… Ce s-a întâmplat? Linişte!
O mână uşoară se aşeză pe umărul lui, apoi simţi o
mângâiere tremurătoare pe păr. Ştia a cui era această
mână. Se întoarse spre el, absent, cu privirea pierdută.
Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji, dar nimeni nu le
vedea. Tată! îşi sprijini capul pe umărul lui şi abia desluşea
vocea sacadată a bătrânului care-i şoptea la ureche:
— E târziu… e prea târziu… băiete… nu ne rămâne…
decât să aşteptăm… să sperăm… poate că… poate că nu s-
a întâmplat nimic… trebuie să avem răbdare… răbdare…
mămica… mă înţelegi… nu trebuie… nimic, e bolnavă, nu
trebuie să afle… Îi auzi? Au şi ajuns pe strada noastră…!
Frazele lui sincopate fură curmate de două bubuituri

asurzitoare.
Le auzi şi Ester, în ascunzătoarea ei. Cu mult mai de
aproape. Vacarmul infernal se apropie pe neaşteptate, era
la o întindere de mână. Să fie oare toate astea din pricina
ei? Aş, de unde, nu era cu putinţă! Nu înţelegea nimic. Din
140
când în când îşi astupa urechile.
Stătea înghesuită într-un colţ al odăii, pe canapea,
îmbrăcată în hăinuţa ei şifonată, cu steaua galbenă în
piept; picioarele strâns ghemuite sub ea; cu mâna dreaptă
strângea la piept valijoara neagră, de teamă parcă să nu i-o
smulgă cineva. Rămase aşa multă vreme, încremenită,
mută şi surdă, la hotarul dintre somn şi veghe. Mişcând în
gol din buze, se gândea la tatăl ei, la mama ei, la el; un
bubuit îngrozitor, mai-mai să crape zidurile bătrânei case,
scutură din ea totul: cuvintele,gândurile, imaginile. Îi mai
rămaseră doar lacrimile, sărate şi binefăcătoare.
Paul1
Stătea aşa, pe întuneric, cu toate că hârtia camuflajului
era lăsată; se uita fix, cu ochii mari, spre fereastra
întunecată, a cărei culoare era cu o idee mai deschisă decât
negrul de abanos al odăii. Se căznea să nu gândească, să
nu simtă; o cuprinse calmul apatic al resemnării; şi se
minună ea singură de acest lucru. Apoi fereastra, din ce în
ce mai luminoasă, se smulse din întuneric. Încetul cu
încetul se crăpa de ziuă, lumea ţâşnea pe nesimţite, ca din
adâncurile unor ape întunecate; în lumina plăpândă,
sfioasă, a palierului, se legănau ca într-o pâclă siluete
omeneşti, mici contururi tăiate din hârtie neagră şi lipite pe
un fond cenuşiu. Dădeau nervos din mâini, agitându-se de
zor pe sub fereastra ei. Bătrâna casă stătea de veghe.
Treziţi prin violenţă din somnul lor liniştit, locatarii ieşeau
grăbiţi pe paliere. Tremurau de frig, în răcoarea dimineţii
timpurii.
Ester se furişă de-a lungul peretelui, mai aproape de
fereastră; îşi încordă auzul. În scurtele răstimpuri de tăcere
înfrigurată, auzea glasurile de afară. Voci aspre, bărbăteşti.
Voci de femei. Pe unele le recunoştea. Plânsete, văicăreli,
spaimă. Un scâncet de copil trezit din somn. Zgomote de
uşi trântite, paşi, bocănituri pe scară. Oameni!
Ta-ta-ta-ta-ta…!
Tirul nu contenea; după scurte intervaluri de tăcere,
141
Jan Otčenášek
răbufnea din nou cu salve puternice de puşcă, cu alte
rafale de mitralieră, acoperite din când în când de
bubuituri zguduitoare, care spărgeau văzduhul şi speriau
păsările de noapte adăpostite prin turnuri.
— Tunuri! strigă cineva. Le cunosc de pe front.
— Tunuri? În oraş? Prostie… Împotriva cui?
— Vă spun că nu e cu putinţă!
— Nu ştiu împotriva cui, dar astea-s tunuri… Şi încă de
aproape… parcă dinspre râu. Nu! Mă înşel, dintr-acolo vine
numai ecoul, îl auziţi? Acum!
— Tată… tăticule, ce se întâmplă…?
— Nu se lasă, afurisiţii, se ţin de cuvânt, ne-au făgăduit-
o doar… De-abia acum începe veselia…
— Doamne fereşte, au înnebunit de-a binelea…
Bum! Bum!… ta-ta-ta-ta-ta-ta…
— Hai acasă; te rog, hai acasă…
Cineva venea de afară. Pasul lui duduia pe treptele scării
bătătorite. Apoi, nou-venitul ieşi pe palier şi se opri lângă
grupul de siluete adunate lângă fereastra ei. Într-o clipă fu
asaltat de o avalanşă de întrebări, care de care mai
alarmante. Ce se aude? Ce se întâmplă?
— Nu ştiu nimic precis, se spune doar că i-ar fi prins.
— Pe cine?… Pe cine să prindă?
— Ei, pe cine… pe ăia de i-au făcut de petrecanie lui
Heydrich… i-au încercuit în biserica ortodoxă de pe
Resslovka…
— E aproape de aici…?
— Dumnezeu să-i aibă în paza lui, sfântă fecioară…
— Tăceţi! Tăceţi! Plecaţi de aici! Duceţi-vă! Duceţi-vă
acasă! Cu chiu cu vai am putut ajunge până aici… auziţi,
auziţi zgomotul din stradă?
O siluetă de bărbat dădu buzna din casă pe palier,
aducând cu el o veste înspăimântătoare:
— Nemţii… sunt aici… încercuiesc totul… şi pe noi…
142
Duceţi-vă de vă uitaţi pe fereastră, e plină strada de ei, au
venit cu camioanele… au arme…
Într-adevăr. Clipele de tăcere, în care bubuiturile şi
rafalele încetau, erau acoperite de huruitul monoton al
automobilelor din stradă; iar pe fondul acestui zumzet
monoton se auzeau tropăitul scrâşnitor al bocancilor
cazoni, bufnituri de uşi trântite, fluierături; comenzi
guturale acoperite de alte bubuituri şi în mijlocul acestui
vacarm infernal se strecura timid, şovăitor, din primii aburi
ai dimineţii timpurii, un straniu revărsat de zori. Nimeni nu
credea în el.
Răsărit de soare fără cântat de păsărele?!
— Împrăştiaţi-vă – repetă cu o insistenţă dură cel care
venise de afară. E adevărat. Se pare că vor începe cu
percheziţiile domiciliare. Dacă găsesc ceva aici, suntem
pierduţi. Duceţi-vă acasă şi încuiaţi uşile! Făceţi-vă că
dormiţi!
De sus se auzi o voce răguşită. Cuvintele erau
nedesluşite, dar în lumina slabă recunoscură o faţă
buhăită de un somn febril caracteristic beţivilor.
Rejsek! Venea valvârtej spre ei, pe scara în spirală,
ţinându-se cu labele grăsune de balustradă;
se rostogolea ca un butoi de bere, împleticindu-se pe
picioarele nesigure, numai în pantaloni şi cu cămaşa
descheiată la piept.
— Aţi văzut?! zbieră el cu o voce îngrozită, ridicând
pumnii ameninţători deasupra capului. Se agita în faţa
chiriaşilor înmărmuriţi, gâfâia, arătându-i cu degetul.
Acum… acum… or să ne împuşte pe toţi! Aşa! Aşa vă
trebuie… aţi ştiut… aţi ştiut, cu toţii aţi ştiut… şi… aţi
tăcut…
Cineva îl apucă de umeri şi-l scutură:
— Şterge-o acasă, eşti beat…
Se îndepărtară de el cu scârbă; unii se retraseră
bănuitori, socotind că spaima îi luase minţile. Dar Rejsek,
143
Jan Otčenášek
parcă dăduse strechea în el, se foia în mijlocul lor bâjbâind,
vărsând din el nişte ameninţări nedesluşite. Răsuflarea îi
duhnea a băutură, iar pe faţa-i ofilită curgeau şiroaie de
lacrimi.
— Linişte! Să-şi ţie gura! Ce tot îndrugă?
— Ce am ştiut noi?!
— E beat ca un porc!
— S-a scăpat pe el…!
— Ce spuneai că am ştiut cu toţii?
O mână îl zgâlţâi vârtos.
Rejsek se smuci din strânsoare lovind în jurul lui cu
pumnii în gol:
— Acuma vreţi să tăgăduiţi…? Cu to… cu toţii aţi ştiut
că aici, aici… în spatele ferestrei se află o… o ovreică!
Nedeclarată! Da, acolo e… au s-o găsească şi… pe urmă.
„poc! poc! Ha-ha-ha! La dracul…
O mână îl apucă de gât, pe la spate; alta încercă să-i
închidă gura spumegândă. Rejsek se lupta cu ei pe plăcile
dislocate ale palierului, ca un şobolan turbat. Trăgea cu
pumnii în dreapta şi în stânga; nimeri pe cineva în coastă.
Gemea în strânsoarea ca de cleşte a braţelor bărbăteşti,
lovind cu picioarele în gol; nimeri genunchiul cuiva. Se auzi
un răcnet de durere. Cu o furie de câine înrăit el îşi înfipse
colţii în mâna care-i astupa gura. Femeile se împrăştiară.
Nu puteau să suporte spectacolul acestei fioroase lupte
fără cuvinte, presărată de gemete, suspine de durere şi
răsuflări gâfâite.
— Lăsaţi-mă… daţi-mi drumul! strigă cu vocea răguşită
Rejsek, în mijlocul unei canonade.
— Nu zbiera! Vrei să atragi atenţia celor de afară…?
— Gura!
Izbuti să scape din strânsoarea de fier, cu puterea
supranaturală a omului ieşit din minţi. Se clătina pe
picioare. Se izbi cu trupul de perete; pe jumătate beat, pe
jumătate îndobitocit de cele ce i se întâmplaseră; se lovea
144
cu pumnii în pieptu-i pe care atârna cămaşa făcută
ferfeniţă; abia îşi trăgea răsuflarea:
— Sunteţi nebuni… eu… nu… nu vreau… m-auziţi! Nu
vreau… din pricina unei jidoavce împuţite… nu vreau; să
se ducă singură… cât mai e timp… eu… eu mă duc s-o
gonesc din bârlog… acum… chiar acum…
Până să apuce ceilalţi să se dezmeticească din uimire, el
se năpusti pe culoar ca un taur înfuriat; se îndreptă spre
uşa odăiţei. Se lăsă pe ea cu toată greutatea trupului său,
izbi cu pumnii în placa de scândură, izbea mereu, gâfâind
de oboseala efortului, orbit de o ură feroce ce izvora din
adâncul obsesiei lui de smintit. Încercă să spargă uşa.
Deschide! Deschide! Loviturile surde făceau să răsune
sumbru întreaga clădire, groaza cutremura bătrâna casă,
de la subsol şi până la mansardă.
— Aufmachen! Auf-ma-chen! zbiera Rejsek cât îl ţinea
gura. Scutură clanţa cât putu, apoi, cu un reflex de
neînţeles, începu s-o împingă în sus, încercând să o
sucească şi s-o smulgă din lemn. Nu izbuti.
Se apucă din nou să lovească cu pumnii strânşi în placa
de scândură, cu o pasiune demonică. Aufmachen!
Deschide… bestie jidovească! Ştiu că eşti aici, că te
ascunzi! Auf-ma-chen!
Înăuntru, Ester auzise totul. Ştia că sfârşitul era

aproape.
Afară se lumina, repede, de ziuă. Prin fereastră se
strecura o lumină trandafirie, bubuiturile nu mai
conteneau. Stătea în mijlocul odăiţei, gata îmbrăcată, cu
mâinile atârnând de-a lungul trupului şi aştepta. Acum nu-
i mai rămânea decât să aştepte. Respiraţia i se încetini,
oprindu-se undeva în gâtlej. Preferă să închidă ochii. Era
mai bine aşa. Un calm glacial. Resemnare. Să nu mai ştie
nimic. Curând totul se va sfârşi. Regretul apăsător, care-i
strângea inima, era numai pentru el.
145
Jan Otčenášek
Paul!
Unde o fi? De ce nu era aici, lângă ea? îl simţea şi acum,
era încă toată plină de el.
Ploaia de lovituri în uşă şi urletele înăbuşite o readuseră
la viaţă. Şi trosnetul lemnului care se spărgea. Încotro?
Încotro? Vuiau în ea semnalele de alarmă. Alerga năucă
între cei patru pereţi; trupul îi era dirijat de instinctele
fiarei încolţite, încotro? Spre fereastră? Şi?… înapoi! Să se
ascundă sub divan!
În cele din urmă, sub impulsul unei spaime oarbe,
izbucni în hohote de plâns, loviturile înverşunate i se
înfigeau în creier ca nişte piroane. Căzu grămadă pe divan
şi îşi astupă urechile.
— Auf-ma-chen! Deschide!
O forţă străină o ridică şi o împinse cu putere spre
cealaltă uşă; sub lovitura corpului, uşa se deschise larg şi
ea se trezi în atelierul pustiu. Camuflajul lăsat, întuneric
beznă! Mergea împleticindu-se, bâjbâind în faţa ei cu mâna
rămasă liberă: masa, scaunul, manechinul de croitorie,
fierul de călcat, pachetul cu vechi jurnale de modă, foarfeca
lungă de croit! S-o apuce, s-o întoarcă cu vârful ascuţit
spre piept, s-o înfigă aici, în locul în care palpita viaţa.
Sfârşitul, liniştea, refugiul suprem! O lovitură puternică în
tâmplă făcu să-i scape din mână primejdiosul instrument;
încet-încet, picioarele i se înmuiară, leşinul binefăcător îi
învălui simţurile… în sfârşit! împuşcăturile şi bubuiturile le
auzea acum de departe –, cădea, cădea uşor, ca într-o
alunecare, ţinându-se cu o mână de placa netedă şi
lucioasă a maşinii de cusut, iar în cealaltă strângând
valijoara ei neagră. Linişte… tăcere… poate că de acum
încolo va fi linişte; numai linişte şi tăcere – aah, ce bine! –
răsuflă uşurată lăsându-se pradă delicioasei senzaţii a
necunoştinţei…
Lumină! E oare cu putinţă? Acum, la sfârşit…?
Şi totuşi…
146
Pătrundea printre genele ei dese, se revărsa pe faţa ei ca
o fâşie îngustă; strânse ochii cu încăpăţânare. În aceeaşi
clipă simţi o atingere de mână omenească.
O şoaptă insistentă, aproape de ureche:
— Hai! Repede, fetiţo… de mine nu trebuie să-ţi fie
teamă…!
Îi dădu crezare abia în clipa când, pe jumătate vie, se
simţi ridicată de nişte mâini bărbăteşti; nu se împotrivi
când aceste mâini o târâră pe podea.
— Ei hai, ridică-te! o îndemnă ca pe un copil răsfăţat o
voce gâfâită. Acum trebuie să rezişti, spiriduşule!
Mâinile o lăsară. Căzu pe ceva moale şi tot ceva moale o
acoperi ca un val fierbinte, catifelat, şi deodată se făcu iar
linişte şi întuneric. Cunoscutul miros acru de stofă aburită
îi pătrunse pe nări.
— Rămâi aici… şi nu scoate o vorbă… îţi spun eu când
va trebui…
Unde-i? Valiza! Unde-i valiza?! O căută bâjbâind prin
întuneric, o găsi şi o strânse la pieptul ei. O
va păstra până la capăt! Se strânse ghem ca să fie cât mai
mică şi nu deschise ochii.
147
Jan Otčenášek
13
Uşa cedă. Rejsek izbuti în cele din urmă s-o forţeze şi să
smulgă clanţa. O avea încă în mână în clipa în care dădu
năvală cu trupul lui masiv în odăiţă.
Bâjbâi pe perete, căutând comutatorul electric;
răsuflarea obosită îi şuiera în plămâni.
Îşi roti nătâng privirile prin ascunzătoarea pustie. Cu
dosul palmelor îşi frecă ochii, căznindu-se să desluşească
misterul. A dispărut! Siluete negre, bărbăteşti se strecurară
în odaie după el, se îngrămădiră, mute, în spatele lui. Le
simţea în ceafă răsuflarea.
Băgă de seamă că uşa dinspre atelier era întredeschisă;
se repezi într-acolo şi se înfipse în ea cu umerii lui largi;
dar întunericul ţeapăn dinăuntru îl pironi locului.
Deodată, un fascicul prelung de lumină străpunse
întunericul, îi căzu pe faţă şi i-o dezgoli: lobii urechilor roşii
de furie, ochii mici, înlăcrimaţi, clipind prosteşte în bătaia
luminii – expresie jalnică de diavol ameţit de beţie.
— Ce vrei? tună o voce din întuneric.
Îl scutură un fior de spaimă, apoi făcu un pas înainte,
agitând pumnii în gol.
— Unde-i…? Ştiu că se ascunde aici…
Din odăiţă se năpustiră câteva siluete negre. Stăteau în
spatele lui, formând un semicerc. Tăceau. Rejsek înaintă
ferindu-şi ochii de razele ameţitoare.
O voce aspră şi dârză îl făcu să se oprească.
— Niciun pas mai departe! Şi nu mai zbiera!
Vrei poate să vină ăia… din stradă? Te împuşcă şi pe tine,
o dată cu noi! Ca pe un câine…
Tirul izbucni din nou, ca o vijelie, făcând să se
cutremure ramele ferestrelor.
— Dar tu, tu cine eşti? întrebă Rejsek cu respiraţia
148
şuierătoare.
— Ce-ţi pasă… Ce cauţi tu aici? Oi fi vreun pungaş?
— Eu… eu… pe ovreicuţa aia… nu, nu se ascunde
aici…?
— Vită încălţată! Beţiv ordinar! Cine ştie ce-ai văzut…
Şterge-o! Caută de-o întinde cât mai repede, până nu-mi
pierd răbdarea, bagă-te în cotlonul tău şi uită ce ţi s-a
năzărit…; şi bagă de seamă, dacă ciripeşti ceva, seara n-o
mai apuci… sute de ochi stau aţintiţi asupra ta…
— Ce…? Cum… cum… ai…?
Lanterna se apropia cu pas lent de oaspetele nepoftit, îi
inundă faţa puhavă cu o lumină albă… Rejsek bătu în
retragere, ca un rac, din faţa punctului orbitor; bolborosi
ceva neînţeles… Se ciocni cu spatele de zidul trupurilor
bărbăteşti şi simţi cum acestea se îndepărtau de el cu
scârbă. Căzu în prăpastia deschisă între ei, căută zadarnic
cu mâinile un sprijin; nu dădu decât de golul pustiu şi
întunecat.
— Nu te apropia! strigă el, de spaimă, cu voce piţigăiată,
şi întinse mâinile înainte. În aceeaşi clipă ceva moale îl
plesni peste faţă. Până să-şi vină în fire, se trezi plesnit
încă o dată şi încă o dată. Loviturile cădeau surde peste
obraji şi el se ferea, acoperindu-se cu amândouă mâinile.
— Ţine! strigă omul din umbră. Îi aruncă peste ochii
holbaţi sulul de stofă. Tunde-o! Aici se coase numai pentru
oameni!
O tăcere prevestitoare de rele se aşternu din nou peste

atelier, o linişte pe care n-o mai tulbura acum nici măcar
foşnetul lăbuţelor de şoareci. Doar bubuitul sinistru al
tunurilor, amestecat cu lătratul sacadat al mitralierelor
spărgea tăcerea dinafară.
Lanterna se stinse.
Târându-şi piciorul, omul din umbră se apropie de
fereastră şi ridică hârtia neagră de camuflaj.
149
Jan Otčenášek
Zorii dimineţii de iunie începuseră să deseneze în
penumbră contururile obiectelor. Lucrătorul le ştia pe
dinafară. În mijlocul lor se scurgea viaţa lui de toate zilele.
Parcurse cu privirea atelierul, apoi cu mersu-i şchiopătat
se îndreptă spre scăunelul lui; se aşeză, adus de spate, în
poziţia în care îl mulaseră anii îndelungaţi de croitorie.
Simţi o apăsare grea în piept. Îşi lăsă capul pleşuv în
palme, îl chinuiau gândurile. „Eh, viaţă amară! Bum-
bum… duduie deasupra acoperişurilor de se cutremură
sticla în ramele ferestrelor… Ta-ta-ta-ta-a. Îi auzi? Nemţii!
Eh, oameni buni… e de rău!” Spaima îl sugrumă, dar acum
nu se mai gândeşte la el. El ca el! Un bătrân fără rost, care
n-a avut nici femeie, nici copii, viaţa şi-a omorât-o la jocul
de cărţi; inutil, ca un pietroi ce încurcă drumul! Ce avea să
mai aştepte el de la viaţă? Destul hoinărise prin lumea asta
târându-şi piciorul stâng după el. De, războiul din ’914…
Galiţia… şi… toţi dracii!
Un foşnet în spatele lui îl făcu să se întoarcă, gândurile i
se împrăştiară ca un stol de vrăbii speriate.
Ea stătea în pragul uşii dinspre cămăruţă. Chipul ei, sub
păru-i despletit, arăta ca o pată întinsă. Strălucea de
albeaţă în întunericul rar. Privirea ei aproape că-l
înspăimântă. Steaua galbenă din piept, valijoara neagră în
mână. Se ridică. De bună seamă, nu-l vede sau, poate, nici
nu voia să-l vadă. De acum încolo, pe nimeni! Până să se
urnească din loc, ea porni înainte, greoi, cu mişcări
mecanice, ca de marionetă. Un, doi! O ajunse abia lângă
uşă, şi-i baricadă drumul cu tot corpul. Nu-i plăcea
privirea aceea năucă a ochilor ei mari, cu pupilele dilatate
de întuneric. Ascultă! Îşi aşeză mâinile pe umerii ei. O
scutură, încercând s-o trezească.
— Încotro, spiriduşule?
— Lăsaţi-mă!
— Ei hai, vino-ţi în fire! Nu-s decât eu… numai eu…
Afară sunt ei, îi auzi?
— Eu, eu… trebuie… – murmurară buzele ei; eu
150
trebuie… trebuie să plec… altfel l-ar… l-ar omorî…
— Şi încotro?… mititico… încotro ai vrea…
— Mă duc la ai mei. La Terezin. Lăsaţi-mă… poate că ei
îmi scriu şi… Eu nu mai am ce căuta aici… n-aveţi voie să
mă împiedicaţi… l-ar ucide… ştiţi… l-ar ucide… daţi-mi
drumu’…!
Strânse în palme umerii firavi şi scutură uşor copăcelul
mlădios al trupului ei feciorelnic, ce se zbătea sub degetele
lui. O strânse la piept, cu toată puterea, şi-i mângâie părul,
încercând s-o liniştească. Din ochi începură să-i picure
lacrimi mărunte şi-i umeziră faţa. Plângea. Plângea de
soarta ei, de a lui, de soarta acestei lumi năpăstuite şi
abrutizate.
O implora, dar ea nu-l auzea.
— Lăsaţi-mă, daţi-mi drumu’, vă rog…
Se bătea cu el ca o pisică sălbatică; nici n-ar fi bănuit la
ea atâta forţă şi supleţe. Se propti cu amândouă mâinile de
pieptul lui şi, cu o bruscheţe neaşteptată, îl împinse atât de
puternic, încât zbură împleticindu-se şi se izbi de colţul
mesei; căzu pe scaun gemând şi trăgându-şi din greu
respiraţia; până să-şi revină, ea apucă clanţa şi apăsă…
Pe dinăuntru, uşa era descuiată; cu o agilitate de
şopârlă, se strecură afară, se auzi ţăcănitul broaştei şi fata
dispăru! Se făcu nevăzută!
Culoarul! Pustiu şi tăcut!
Îşi roti privirile în jur, inima îi bătea nebuneşte.
Apoi treptele; se năpusti în jos pe spirala întunecată;
valijoara se izbea de perete, scândură bătătorită răsfrângea
în ecouri surde bocănitul confuz al tălpilor; o trăsni
mirosul de mucegai din gang – încă o privire în jur: în
dreapta decorul dezolant al curţii interioare, cutia de
cenuşă plină cu vârf, căruciorul sobarului; în stânga
întuneric, poarta imobilului! Porni iute într-acolo; în
treacăt, observă în spatele ei o siluetă neagră. Omul care o
păzea scoase un strigăt de uimire. Îl împinse cu mâna într-
151
Jan Otčenášek
o parte; o clipă simţi în palmă răcoarea clanţei de alamă.
Uşa se crăpa încet, tot mai mult – strada!
Lumina zilei! Dar soarele nu se înălţase încă pe cer.
O bubuitură înfiorătoare sparse văzduhul, o ţintui
locului; apoi detunături de puşcă. Poarta se închise
zgomotos în urma ei. Se lipi cu tot trupul de firma lăcuită a
unei băcănii.
Cafea, vinuri, lichioruri. Articole coloniale.
În clipa aceea îi zări! închise repede ochii, apoi îi
deschise!
Erau tot acolo!
Se cutremură toată, cuprinsă de o spaimă sălbatică, dar
ochii rămaseră fixaţi într-acolo.
Stăteau numai pe o parte a străzii, la marginea
trotuarului, la doi paşi unul de celălalt, întorşi cu spatele
spre zidurile caselor, cu spatele spre ea. Nu-i vedea la faţă.
Ţevile automatelor întinse înainte, căştile de oţel pe cap.
Tăcuţi. Nemişcaţi. Statui! Stane de piatră, răscrăcărate,
fantome fără viaţă, înfiorătoare în nemişcarea lor
încremenită. Deocamdată n-o vedeau şi erau liniştiţi.
Deocamdată…
Nişte comenzi fulger în creier: Acum… Acum!
Îşi roti privirea în jur, ca o fiară hăituită. Încotro?
Fără să răsufle, cu spatele lipit de zidurile caselor şi de
obloanele trase ale vitrinelor, se furişă încet încet până în
colţul străzii. Doi, trei paşi! Un pas… şi încă unul… Ce
ciudat că n-o băgaseră încă în seamă, că nu-i auziseră
bătăile sonore, ca de ciocan, ale inimii! Şi ce senzaţie
ciudată: se dedublase parcă; o spaimă ameţitoare îi învălui
ca o negură simţurile, o smulse din propria-i piele; un corp
cu totul străin de al ei se strecura acum în spatele
trupurilor masive, verzi-cenuşii, iar ea îl urmărea doar din
detaşarea exterioară a visului. Nu, nimic din toate astea n-
o priveau pe ea, nimic nu era adevărat… Paul! Ah, dacă ai
vedea!
152
Încă un pas… Colţul străzii…!
Picioarele o trădară: o zbughiră singure într-o goană
nesăbuită, împinse de energia absurdă a spaimei… – iată şi
colţul străzii… pe aici – purtau un corp lipsit de viaţă pe
uliţa îngustă…; cât mai departe, cât mai departe! În calea
ei nimic decât porţi închise, ferestre camuflate…
Un ţiuit strident de fluier o surprinse la capătul altei
străduţe, ca vârful unei săgeţi. Nu-şi domoli pasul; nu
vedea, nu auzea, totul se concentrase deodată în picioare…
ah… valijoara…! s-a dus… canatul ieşit al unei porţi i-o
smulse din mână, dar ea nu se opri din fuga-i
nebunească… înainte, mai departe, cât mai departe!… un
hohot de plâns îi scutură trupul; trase forţă din plămânii
aprinşi… şi… deodată alte fluierături… şi din nou altele…
din toate părţile… şi un tropăit de bocanci cazoni, zeci,
sute… zăngănit metalic de potcoave… Înainte!…
Încotro? Uliţa se scurgea deodată într-o stradă
principală…; la încrucişare, autocamioane militare,
burduhănoase, şi în jurul lor roiau, ca furnicile, siluete
verzi-cenuşii…; cu căştile de oţel în cap…
Ei, nemţii!
Erau acolo…
Se lipi de nişa unei intrări, se furişă încet, alunecând de-
a lungul porţii… clanţa!… o încercă… încuiată! Aşadar, în
sfârşit… în sfârşit…! îşi zise în sinea ei cu senzaţia aceea
nespus de dulce a uşurării pe care tot trupul o dorea, în
sfârşit…; dar o nouă fluierătură o trezi la viaţă.
Se uită sălbatic în jur.
La câţiva paşi de ea un imobil tăiat de tunelul întunecat
al unui pasaj; două-trei salturi şi… gata! A ajuns!
Zbura pe pietrele vâscoase, bâjbâind cu mâinile întinse
prin bezna înecăcioasă…; duhoarea closetelor, amestecată
cu mirosul acru al scursorilor de bere; un pasaj lung,
întrerupt de o curte îngustă; butoaie şi sticle, stinghii de
bătut covoare, ochi; da, zărise în goana ei nişte ochi
153
Jan Otčenášek
înspăimântaţi, dar ea alergă înainte, fără ţintă, fără
gânduri în mintea-i delirantă, cu părul despletit fluturând
în bătaia vântului… ca o maşină, nimic decât o maşină…
un-doi, un-doi…; se poticni cu piciorul de ceva: o tencuială
umedă, sfărâmicioasă, îi alunecă sub palme, o opri în loc…;
un fluierat strident, pătrunzător, o repuse pe picioare…
poc! du-du-du-du-du… Înainte! Începu să vadă… bezna
pasajului se risipea, se termina acolo… Nu-i venea să-şi
creadă ochilor… acolo… vezi?!
Lumină!
Ah, în sfârşit, îi venea să strige din răsputeri – lumină
adevărată!… Şi se apropia de ea cu fiecare salt… Câteva
zeci de metri încă şi… peste drum, dincolo de trotuar, în
strălucirea soarelui, care tocmai răsărea, înverzeau
boschetele stufoase ale parcului…; şi iarba, şi copacii
înalţi, cu scoarţa crăpată pe trunchiuri, falnici în
nemişcarea acestei dimineţi liniştite de vară… şi soarele…
ia te uită; prostuţă fricoasă, uite cum sfarmă şi împrăştie
stâncile acelea de beznă îngrămădite… ce lumină
puternică, arzătoare… poc! poc!… Câţiva paşi numai şi te
arunci în coama catifelată a ierbii, îţi înfigi degetele şi te
pierzi iar printre firele ei ca o furnică. Printre tufişuri se
vede albind ceva… desigur, e o grădină, grădina lor, da, nu
se înşală… halatul acela alb, scrobit… porneşte fuga într-
acolo şi zboară… zboară prin aerul proaspăt al dimineţii şi
e atât de minunat şi nefiresc de uşoară; zboară spre
mirosul acela alb de dezinfectant… Tată! îi strigă în
întâmpinare, tată! Aşteaptă-mă, viu, chiar acum… ştiu, ţi-a
fost greu, nu-i aşa? Tată, dar nu, nu, ştiu… psst! despre
astea să nu mai vorbim… bine că trăiţi, ah, tăticul meu…
de ce nu mi-aţi scris?… Unde, unde sau pierdut scrisorile
voastre?… ştii, îl iubesc nespus de mult, tată, ia-ne pe
amândoi acasă!… crezusem c-o să mor de groază… dar
nu… n-au pus mâna pe mine… Tată, aşteaptă-mă…
Ţâşni iute din pasaj.
154
Acum nu mai auzea fluierăturile prelungi ce răsunau
asurzitor din toate direcţiile. Nici zbieretele de uimire ale
urmăritorilor, nici comenzile lor guturale! Toate eforturile
se concentraseră spre realizarea celor câţiva paşi care-i mai
rămăseseră până la adăpost. Gata, a ajuns!
Căzu cu tot trupul, ca secerată dintr-o singură lovitură,
pe marginea peluzei necosite, îmbrăţişând pământul cu
mâinile larg desfăcute; degetele frământară lutul răcoritor
şi se înfipseră în el. Picături din roua dimineţii, lucind pe
firele de iarbă legănate, îi căzură pe păr.
Focurile de armă încetară, se făcu linişte.
O linişte ca după furtună.
Nu-i băga în seamă. Nu se clinti nici atunci când câteva
perechi de bocanci grei, cazoni, se apropiară de ea în fugă,
tropăind.
Nici nu-i lua în seamă. Nu se clinti din loc nici atunci
când tropăind în goană pe pietrele pavajului se apropiară
iarăşi cizme grele, cazone.
Se opriră pe iarbă, roată în jurul ei.
Stătură aşa o clipă; apoi, unul din ei, încet, cu o mişcare
învăţată, o întoarse pe spate, cu faţa spre soare.
Cineva scoase un fluierat de uimire şi spuse cu voce
calmă, de data aceasta fără ură:
— Schau mal, Emst! Da ist ja eine junge Judin11.
*
* *
Casele vechi sunt asemenea oamenilor bătrâni: pline de
amintiri. Ele au înfăţişarea şi parfumul lor particular.
Zidurile lor stranii sunt vii, neobişnuit de vii. Câte n-au
văzut? Câte n-au auzit? Câte n-au absorbit de-a lungul
anilor aceste ziduri cu tencuiala lor crăpată! Da, zidurile
acestea sunt vii prin destinele oamenilor care au trăit între
ele.
11 Ia te uită, Ernst ! Într-adevăr, o tânără evreică (în limba germană în text), (n.t.)
155
Jan Otčenášek
Unele sunt deseori pomenite, peste altele se aşterne praful
uitării. Despre unele se tace. Acestea trăiesc fără cuvinte,
îndărătul buzelor, îndărătul ochilor. Ele ţin de zguduitoarea
istorie, nescrisă, a caselor vechi.
„Tu trebuie să trăieşti” – îi spune o voce lăuntrică.

Cunoaşte această voce.’
Stă şi acum întins pe spate, cu ochii mari aţintiţi spre
fereastră. În spatele ei o zi ca toate zilele se strecoară din
aburii dimineţii timpurii, o zi obişnuită, la capătul
întâmplării…
De sute de ori s-a întors pe firul acestei întâmplări,
înapoi spre banca aceea inofensivă din parc şi iarăşi
înainte, spre momentul acela dramatic, de neînţeles… În
fond nu se întâmplase nimic: a apăsat pe clanţă şi a intrat.
Odaia era goală! Nimic!
De fapt nici pe urmă nu s-a întâmplat nimic. Îi rămaseră
doar căutarea drumului, bâjbâitul în gol. Întrebări fără
răspunsuri. De ce toată lumea tace? Tac oamenii, tac
lucrurile. De ce nu s-a întâmplat nimic? De ce toate s-au
întors şi s-au împotmolit în mocirlă, în atmosfera
mucegăită a protectoratului? De ce nu s-a năruit cerul?
Şi inima continuă să bată în piept, la fel ca înainte!
Chipuri, cuvinte, glasuri. Un glas, un zvon! Numai pe
acesta îl aude mereu când închide ochii. „Trebuie să
trăieşti!” Trebuie să trăieşti! Dar cum? Se luase la harţă cu
glasul acela, dar glasul era mai puternic. Era în el, chema
cu încăpăţânare în noaptea aceea înfiorătoare în care el
măsura adâncimea deznădejdei. Şi, în cele din urmă,
capitulă: ajunsese la capătul drumului.
Se ridică.
Deschise larg fereastra şi lăsă să pătrundă în odăiţă
ciripitul gureş al vrăbiilor.
Se trezea parcă dintr-un vis îndelungat; îşi trecu mâna
peste faţa boţită. Apoi îşi dădu seama că durerea aceea
156
chinuitoare, care îi sfredelea stomacul nu era altceva decât
foamea, o foame obişnuită, cumplită. De cât timp nu mai
mâncase?
Căscă. Îşi împreună mâinile după ceafă şi-şi întinse
trupul atât de tare, încât îi trosniră zgomotos oasele. Trase
adânc în piept aerul tare al dimineţii de vară. Jos, curtea
strâmtă în care zăcea căruciorul părăsit al sobarului; sus,
peste acoperişuri, cerul azuriu. Încet, pe nesimţite, se
crăpa de ziuă.
Acum! Prima rază alunecă tăcută peste bătrânul
acoperiş şi rămase suspendată undeva, în coroana stufoasă
a castanului. O zări şi îşi încleştă maxilarele.
Înainte! „Trebuie să trăieşti!”
*
* *
Casele vechi au glasul lor matinal. Ascultă:
cineva umblă pe scară, fluieră în surdină, o şapcă turtită
trece fulgerător prin dreptul ferestrei, sandalele lipăie pe
pătrăţelele de piatră; de sus se aude deodată sunetul
ascuţit al unui ceas deşteptător şi un copilaş trezit din
somn îi răspunde cu ţipete de indignare. Paşi şi glasuri;
şuviţa de apă face să vibreze sonor jgheabul de tinichea din
cotul palierului, de undeva răsună strident un râs de
fetiţă… casa se trezeşte şi prin uşile deschise ale
bucătăriilor răzbate huruitul râşniţelor de cafea…
157
Jan Otčenášek
POSTFAŢĂ
Am fost unul din martorii frământării creatoare a lui Jan

Otčenášek pe când în mintea lui prindeau viaţă eroii
romanului Romeo, Julieta şi întunericul. Era în toamna
anului 1957 la Dobriş, în apropierea capitalei cehoslovace. În
Casa de creaţie a scriitorilor, cu prilejul unui seminar al
traducătorilor, organizat de Ministerul Învăţământului şi
Culturii din ţara prietenă, am stat deseori de vorbă cu
autorul cărţii de faţă, care îmi povestea cu multă însufleţire
despre destinul tragic al lui Paul şi Ester, constrânşi să-şi
consume focul pasiunii lor într-un moment de grea încercare
pentru poporul cehoslovac.
Istorisirea lui Otčenášek m-a impresionat profund. În
lunile şi anii care au urmat, m-am întors, nu o dată cu
gândul la destinul nefericit al celor doi eroi ai săi. Aşteptam
cu nerăbdare şi emoţie apariţia cărţii, convins fiind că
autorul va izbuti să zugrăvească în cuvinte răscolitoare
acţiunea unui roman plin de patosul dragostei curate şi al
luptei drepte împotriva întunericului nazist.
Cartea este o revelaţie. Încredinţarea tălmăcirii ei în limba
română a constituit pentru mine o sarcină de cinste.
Otčenášek este un scriitor puţin cunoscut în ţara noastră.
Din opera lui a fost tradusă doar lucrarea Kluci z Oreši
(Băieţii din Oreşi, apărută în anul 1958, la Editura
Tineretului cu titlul „Copiii noştri”), o povestire cu caracter
educativ, vădind o înţelegere remarcabilă a psihologiei celor
mici.
S-a născut la Praga, la 19 noiembrie 1924. Şcoala primară
şi secundară le-a făcut în oraşul natal. Tot aici şi-a
desăvârşit învăţătura, studiind cu pasiune filosofia. A trăit
intens, în anii adolescenţei, clipele dureroase ale cotropirii. A
ascultat cu inima sfâşiată tropăitul sinistru al cizmelor
hitleriste pe străzile Pragăi, a văzut cu durere cum mii de
158
eroi ai libertăţii luau drumul închisorilor, al lagărelor şi al
eşafodului, l-a înflăcărat lupta dârză, înverşunată a
poporului, l-a impresionat unitatea de monolit a comuniştilor.
După eliberare, s-a consacrat scrisului, devenind unul din
cei mai buni prozatori ai ţării sale. Pentru merite deosebite în
domeniul literaturii, a fost distins cu titlul de Laureat al
premiului de stat „Klement Gottwald” şi ales membru în
prezidiul Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci.
Otčenášek este un prieten sincer al ţării noastre pe care a
vizitat-o în 1953, cu prilejul Festivalului Mondial al
Tineretului şi Studenţilor. De atunci m-am întâlnit cu el de
mai multe ori, la Praga, între anii 1955—1960. De fiecare
dată, în timpul îndelungatelor noastre convorbiri, Otčenášek
îşi amintea cu plăcere de clipele frumoase pe care le-a
petrecut în mijlocul poporului român.
Prozator de mari resurse, şi-a îndreptat de la început
atenţia spre actualitate, socotind, pe bună dreptate, că
aceasta îi oferă un vast câmp de inspiraţie. Marile
transformări care se petrec sub ochii săi i-au dat imboldul
legitim de a deveni cronicar atent al vremii sale. A fost unul
din cei dintâi scriitori cehoslovaci care au oglindit, cu rară
fineţe, eforturile susţinute ale muncitorilor pentru
îndeplinirea obiectivelor primului plan cincinal.
Romanul Plnym krokem (Cu pasul mare), apărut în 1952,
este una din preţioasele mărturii ale acestor vremi. Eroii sunt
muncitorii Cehoslovaciei noi. Coordonatele acţiunii sunt
determinate de noile condiţii de viaţă care s-au statornicit în
ţara prietenă după memorabilele evenimente din februarie
1948.
Într-un roman de mare răsunet, Obćan Brych
(Cetăţeanul Brych) apărut în 1955, Otčenášek ne dezvăluie
modul în care evenimentele mai sus amintite şi momentele
care le-au precedat s-au răsfrânt în conştiinţa unei părţi a
intelectualităţii cehoslovace.
Eroul principal al cărţii, Frantişek Brych, intelectual de
origine proletară, cade victimă educaţiei sale formate la
159
Jan Otčenášek
şcoala burgheză dintre cele două războaie. Ademenit de
elemente retrograde şi descompuse, este gata să fugă
împreună cu acestea peste hotare. În cabana de munte din
apropierea frontierei, unde se pregătea „marea aventură”,
intelectualul „obiectiv” Brych începe să-şi dea seama de
mocirla morală în care se bălăcea. Eroul e zguduit de un
puternic proces de conştiinţă, care învederează cât de
profund au acţionat evenimentele din Februarie asupra
intelectualilor din generaţia lui Brych şi, respectiv, a lui
Otčenášek.
Cu Romeo, Julieta şi întunericul, Otčenášek păşeşte pe
făgaşul literaturii de valoare universală. Pretextul este
eternul sentiment al dragostei cântat de scriitorii lumii din
antichitate şi până în zilele noastre. Cadrul acţiunii îl
constituie vremurile sumbre ale ocupaţiei –, eroii sunt doi
adolescenţi, Paul şi Ester, care descoperă, ca şi tinerii din
miile de generaţii precedente, dragostea. Prezenţa celor doi
protagonişti este extrem de vie, celelalte personaje există
numai în funcţie de ei. Acţiunea este astfel construită, încât
totul ne îndreaptă către cunoaşterea perfectă a acestei
perechi de îndrăgostiţi, care, la urma urmei, nu reprezintă
decât o fărâmă de lume, repetând aproape maşinal gesturi şi
atitudini arhicunoscute. Cu toate acestea, dragostea lor are
ceva cu totul aparte. Ei nu se pot bucura de ea în deplină
libertate. Pentru Paul, un tânăr ceh, absolvent de liceu, şi
pentru Ester, o tânără evreică, care urma să plece pe drumul
fără de întoarcere al lagărului de la Terezin, dragostea este o
sursă de bucurii intense dar şi de mari primejdii. Ea are
caracter conspirativ; tinerii o ascund pe bună dreptate lumii
tenebrelor din jur ocupanţilor şi slugilor lor – dar şi celor
apropiaţi – părinţilor lui Paul – de teama de a nu o pierde, de
a nu o primejdui.
Ei se iubesc în spaţiul strâmt al celor patru pereţi ai unei
încăperi pragheze, mică oază în mijlocul deşertului. Afară e
ceaţa compactă a ocupaţiei: hitleriştii patrulând pe străzi,
afişe care anunţă executarea a mii de patrioţi, lagărul de la
160
Terezin, trădătorii care ascultă şi transmit şoaptele.
Paul şi Ester ar vrea ca cei patru pereţi ai camerei să-i
izoleze de întunericul înfricoşător. Sentimentele puternice,
dublate de o mare doză de naivitate, izbutesc vremelnic să le
dea iluzia unui spaţiu departe de orice frământare umană.
Dar crunta realitate îi contrazice dureros. Atmosfera
apăsătoare a „oraşului de aur”, călcat de cizmele fasciste,
pătrunde treptat, treptat în încăperea Esterei. Iubirea ei
pentru Paul capătă alt înţeles, după cum şi dragostea
acestuia îmbracă o nouă şi profundă semnificaţie. Inimile lor
palpită de grijă. În fiecare din ei se naşte puternic, irezistibil,
gândul ocrotirii celuilalt. Bucuriile şi necazurile, izbânzile şi
insuccesele, alternează. Aşa cum apar, circumscrise la viaţa
celor doi eroi, au o mare forţă simbolică, întruchipând o rază
de lumină, de speranţă în mijlocul unor imense tenebre.
Totul în relaţiile dintre cei doi eroi poartă pecetea unei
puternice tensiuni. Poate din această cauză, Ester găseşte
cu cale, în cele din urmă, să părăsească ascunzătoarea, să
se jertfească spre a nu pricinui moartea lui Paul şi a celor
apropiaţi lui. Şi Ester şi Paul, conştient sau inconştient, au
atitudini eroice. Ei constituie o părticică de lume, care
acţionează cu mijloace naive pentru ca întunericul să se
risipească. Sentimentele lor curate, atitudinea curajoasă
sunt semne ale unor înalte virtuţi, caracteristice eroismului
oamenilor cinstiţi, care n-au îngenuncheat în faţa naziştilor;
aceştia au dat o pildă luminoasă de acţiune celor doi tineri
îndrăgostiţi. Cititorul simte pulsul acţiunii populare din
fiecare pagină a cărţii. Vorbele cu tâlc ale bătrânului lucrător
Cepek, atitudinea umană a părinţilor lui Paul, ecourile
luptelor directe, toate sunt o prezenţă stenică, demonstrând
fără echivoc că tenebrele se vor împrăştia şi în locul lor se va
revărsa irezistibil lumina.
Dragostea lui Paul şi Ester se ridică la marea înălţime a
sentimentelor din dramele shakespeariene.
În condiţiile proprii de desfăşurare, ea are darul de a
transmite prezentului dar şi viitorului un mesaj în plus: acela
161
Jan Otčenášek
al profundului umanism, dezbărat de prejudecăţi rasiale,
încărcat de semnificaţia nobilă a dragostei dintre oameni, a
urei faţă de întunericul în care fasciştii au izbutit să arunce,
temporar, popoarele asuprite.
Romanul lui Otčenášek conţine un serios şi grav
avertisment. El atrage atenţia asupra reînvierii fascismului şi
constituie – aşa cum scrie revista sovietică „Literatura i jizni”
(Literatura şi viaţa) un îndemn „la vigilenţă şi la adevărata
frăţie între oameni”. Romeo, Julieta şi întunericul este o
expresie puternică a umanismului, aşa cum a fost
caracterizat în cuvintele lapidare, emoţionante, ale eroului
poporului cehoslovac, Julius Fucik:– Oameni, v-am iubit,
vegheaţi!
În Romeo, Julieta şi întunericul, Otčenášek se relevă ca
un artist deplin format, care stăpâneşte la perfecţie tehnica
construcţiei epice, izbutind să transmită milioanelor de
cititori din lumea întreagă (cartea a fost tradusă în 18 limbi)
un mesaj vibrant ce poate fi comparat – citându-l pe Louis
Aragon – cu „un cântec durabil”.
Apariţia romanului în traducere românească pune la
îndemâna cititorului una dintre pasionatele cărţi ale
literaturii antifasciste, de paginile căreia te desprinzi cu
greu. Amintirea ei va răsuna ca o mărturie a unor momente
întunecate, care nu trebuie să se mai repete sub nicio formă.
JEAN GROSU
---- Sfîrşit ----
162

Povesti de Dragoste-1972 49 Jan Otcenasek - Romeo Julieta Si Intunericul

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Povesti de Dragoste-1972 49 Jan Otcenasek - Romeo Julieta Si Intunericul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

JAN OTČENÁŠEK

Casele vechi sunt ca oamenii bătrâni: pline de amintiri.

1 Protectoratul Boemiei şi Moraviei (în limba germană în text).(n.t.).

iarnă! (în limba germană în text), (n.t.)

4 Fără termen (în limba latină în text), (n.t.)

6 Iubitei mele Monica (în limba germană în text). (n.t.)

În seara aceea se retrase fără să mănânce în odăiţa lui,

7 Cadiş — rugăciune pentru pomenirea morţilor la evrei, (n.t.)

Da, era el: pictorul de la mansardă!

Frazele lui sincopate fură curmate de două bubuituri

Înăuntru, Ester auzise totul. Ştia că sfârşitul era

O tăcere prevestitoare de rele se aşternu din nou peste

„Tu trebuie să trăieşti” – îi spune o voce lăuntrică.

Am fost unul din martorii frământării creatoare a lui Jan

---- Sfîrşit ----

S-ar putea să vă placă și