Philippe Heriat - Familia Boussardel 2. Copiii Rasfatati

PHILIPPE HERIAT COPIII RĂSFĂŢAŢI (voi.
2) din
ciclul „FAMILIA BOUSSARÊL" (voi. 1.-4)
Philippe Hériat
Les enfants gâtés, ©
Ed. Gallimard Paris,
1940,' 1966
PHILIPPE HERIAT
COPIII RASFATATI
VOLUMUL 2 Roman distins cu premiul Goncourt
Traducere de TEODORA POPA-MAZILU
EDITURA CUCUTEN1 & R.A.I Bucureşti, 1994

57
AGNÈS SPUSE:
— Se poate. Vreau într-adevăr să te cred. Poate că nu-i deloc
inutil ca povestea' asta să nu fie dată uitării şi să fie relatată. Am
să ţi-o istorisesc. Voi face însă acest lucru cu o sinceritate de care
am să te rog, odată pentru totdeauna, să nu te miri. Aminteşte-ţi,
de asemenea, că nu pretind că aş avea dreptate. Adevărul nu-i tot,
nici dintr-o parte, -nici din cealaltă...
Dar în loc să continue, rămase tăcută şi tulburată. Am avut
impresia că-şi ţinea respiraţia. Mă făcea să mă gândesc la un
dirijor care, cu braţele ridicate, înainte de a ataca partitura,
impune un răgaz instrumentiştilor.
Mi se păru că se eliberează în acea clipă de nişte sentimente pe
care până atunci şi le înăbuşise: pudoare, silă, că scoate la iveală
nişte vechi secrete; de asemenea, că se eliberează de cea dè-a doua
natură a solitarilor pentru care tăcerea devine obişnuinţă, şi
Cuvântul, un zgomot limitat.
Repetând, un moment mai târziu: „Ei bine, da, îţi voi istorisi
povestea mea ", simulă - printr-o curioasă schimbare - nepăsarea,
şi se prefăcu a consimţi la acea povestire pentru că descoperise în
ea anumite avantaje pe care nu le întrevăzuse la început. Eu
intuiam, dimpotrivă, că-şi cântărise îndelung propunerea. îmi
aminteam că în ajun chiar, ezitase: sigur că peste noapte nu
dormise, folosindu-şi ceasurile ca să-şi scormonească trecutul, să
dezgroape portrete şi scrisori, să sfâşie, în sinea ei, vălul femeii
care fusese înainte de asta.
Ştiam de asemenea că, în aceeaşi dimineaţă, îşi trimisese
băieţelul pe plaja vecină unde urma să-şi petreacă toată ziua cu
tânăra servitoare care se- ocupa de el. înţelegeam sensul acestui
gest: îndepărtându-şi fiul, îngăduia propriei sale fantome să se
condenseze, să se.reculeagă. Sub acoperişul acestei mame nu
exista loc pentru a-i adăposti laolaltă pe tânăra fată dispărută şi
pe copilul care trăia.
Aşezată în faţa mea pe rustica ei terasă, Agnès Boussardel îşi
ridicase capul: un cap de Junonă cu trăsături puţin cam aspre, dar
pe care tinereţea le ferea încă să devină greoaie.
îşi ţinea ochii frumoşi fixaţi în pământ, părând că strânge astfel
dinainte-i datele povestirii, că face un clasament, o selecţie care
să-i îngăduie a scoate, cu cât mai multă economie şi siguranţă,
maximum de efect din faptele pe care le avea în minte. Eram sigur
că n-aveam să aud o improvizaţie îndoielnică.
Atâta precauţie, pe care aveam s-o văd în curând cedând sub
presiunea amintirilor şi poate a duşmăniilor, nu putea decât să
stânjenească începutul povestirii. Dar fata asta deosebită care nu
înceta, în faţa mea, să se supravegheze, îşi dădu seama de acest
lucru rostindu-şi, pe ocolite, primele fraze, scuzându-se de
dificultatea începutului: de unde să apuce primul nod al înlănţuirii
faptelor?
- Nu-ţi voi istorisi copilăria mea, zise. îţi voi împărtăşi doar
lucrurile de care-mi voi aminti treptat şi care mi se vor părea utile.
Deci să ne întoarcem înapoi. Aşa e mai bine. Pentru a te regăsi în
actele şi gândurile oamenilor, mai ales când e vorba de tine însuti -
cea mai rea dintre călăuze e într-adevăr calendarul.
Adăugă, cu o indiferenţă care arăta că de-acum contam mai
puţin decât umbrele care prindeau contur în mintea ei:
- Nu eşti de aceeaşi părere?
- Ba da.
l-am mărturisit că într-o povestire socoteam cronologia un
instrument lesnicios, dar înşelător. Că anii, zilele şi ceasurile vieţii
nu mi s-au părut niciodătă nişte unităţi fixe, puse conform
scadentelor, într-o ordine care nu se va mai schimba; ci dimpotrivă
mi se păreau un fel de elemente veşnic vagabonde, globule
învârtindu-se la nesfârşit în sistemul activităţii noastre mentale. Şi
că reprezejitau o sumă de momente ce se amestecau tot timpul.
Nu pricep cum povestea unuia dintre noi s-ar putea clădi pe
date, când, la cel mai mic examen, ea se dovedeşte alcătuită din
anotimpuri răsturnate şi din evoluţii contrare ordinii fizice a
lucrurilor, când poţi vedea cum căderea nopţii răspândeşte lumină,
fluviul urcă spre izvor, floarea mai durează după ce fructul a
căzut...
Dar nu mă mai asculta. Cea cu care aveam de-a face nu mai
vedea de acum încolo, în mine, decât un auditor, şi eu nu' trebuia
s-o mai întrerup.
Acum o tulbura nerăbdarea, care nu i se va mai istovi şi care
ceasuri, zile în şir, avea S-o ţină într-o încordare lucidă.
~
I. REÎNTOARCEREA
- Cel mai simplu, zise Agnès Boussardel, ar fi să încep cu New

York-ul. Sau stai, şi mai bine decât New York-ul, cu terasa vastului
imobil de pe FiJfth Avenue unde mi-am petrecut ultimele sferturi de
ceas din America. Sunt sigură că acest început ţi se va părea de un
modernism mai puţin convenţional. Are totuşi avantajul clarităţii şi al
exactităţii. Altfel nu pot. Şi dealtminteri nu m-am urcat atât de sus
chiar în dimineaţa în care mă îmbarcam, doar pentru simpla plăcere a
gestului, ci ca să-mi iau gustarea de dimineaţă. îi cunoşti pe americani?
Una dintre cele mai atrăgătoare virtuţi ale lor e ceea ce numesc eu
veşnica lor bună dispoziţie. îi găseşti întotdeauna gata să facă ceea ce
nu s-a făcut niciodată ori hu se face deloc. Ca de exemplu, să-şi
construiască locuinţe mai înalte decât catedralele, să vândă bere şi
mingi de tenis în cutii de conserve şi să fie pe placul unei necunoscute
care, la ora opt dimineaţa, în barul pustiu de la etajul şaptezeci, cere o
gustare.
Tocmai petrecusem o săptămână la New York. Ajunsesem acolo
foarte odihnită, deşi Stream Liner-xx\, care mă adusese din San-
Francisco, merge trei zile cu o viteză care-ţi pune nervii la încercare.
Dar următoarele patruzeci şi opt de ore aveau să mă epuizeze şi mai
mult iar spre sfârşitul săptămânii, oboseala avea să-mi stoarcă până şi
ultimele puteri.
Cea mai excesivă, cea mai extravagantă dintre săptămâni. Nu stiu
ce sentiment aidoma unei obsesii, unei nebunii mă cuprinsese când am
coborât din vagon şi, timp de opt zile, mă aruncase prin New York, mă
azvârlise dintr-un cartier într-altul, mă adusese de zece ori în aceleaşi
intersecţii. întârziam în fiece noapte afară, până la două sau trei
dimineaţa. Şi, începând de la ora opt, aceeaşi forţă mă gonea din pat şi
din hotel. Voiam să văd tot, iluzie nebună în acest colţ de lume. Apoi
să revăd, să mai trec încă o dată prin faţa a ceea ce mă surprinsese mai
mult, mă încântase ori mă emoţionase. Mă simţeam ca o posedată, ca
o locatară înconjurată de foc şi care în timp ce pericolul creşte,
aleargă dintr-o odaie într-alta pentru a salva ici asta, dincolo cealaltă,
hai şi pe astălaltă, în ciuda oricărei raţiuni.
Cum de nu m-a lămurit atunci zăpăceala aceea despre ce se
petrecea, despre ce se pregătea în mine? Trebuie să fi fost într-adevăr
năucită ca să nu bag de seamă acest lucru. Turbarea asta turistică nu
era normală după doi ani întregi petrecuţi în Statele Unite, în răstimpul
cărora am avut răgazul să mă gândesc la întoarcere, să mă mângâi cu
ideea asta, să amân de mai multe ori plecarea, dar s-o văd totuşi, în
mod fatal, apropiindu-se şi să mă hotărăsc, în sfârşit, să plec, fară
regrete. Instinctul mă făcea să adun o bogată recoltă de impresii şi
amintiri, ca şi cum prevedeam nişte ani de secetă. Asta ar fi trebuit să
mă neliniştească.
1
Cu două ore înainte de a fi condusă la vapor, m-am întors pe jos -
căci drumul nu era lung - în strada 59, unde se afla hotelul meu,
Rockefeller Center. Mă dusesem de multe ori să iau masa sus, pe
terasă. La acea oră matinală, Rainbow Room era lăsat în seama
măturătorilor. Intrarea mea nu iscă totuşi printre ei nici o surpriză, nici
un comentariu, exact contrariu decât s-ar fi petrecut în Franţa şi cu
francezii. Am reflectat la acest\lucru. Dar chiar această reflecţie era un
avertisment. \
Când le-am spus ce doresc, mi-au arătat în faţa unei fei

un colţ din care au luat aspiratoarele. Doar boy-ul japonez care plivea
plantele de pe o platformă interioară nu se deranjă. Continuă să
lucreze, ghemuit pe vine, suplu şi încins cu brâu peste bluza lui^ de
pânză verde; prezenţa sa activă îmi spori starea plăcută. în dosul
geamului, pe roojI, doi băieţi cu bustul gol, sub soarele de dimineaţă,
spălau dalele.
Un chelner aduse nu ştiu de unde o tavă supraîncărcată. Apoi mă
lăsă singură. Băiatul-grădinar nu se ocupa de mine.
I Acoperiş, terasă (engl.).
11 PHILÎPPE HER1AT
Oraşul pe care-l descopeream de la o atât de mare înălţime mi se părea

mai puţin titanic, mai geografic. Se scălda in umbre si semiclarităţi.
Central Park era de pe acum roşu, victima verii new-yorkeze, a
asprimii sale atlantice şi totodată metropolitane; totuşi, pe toată
suprafaţa lui, dimineaţa atârna încă un văl întins de ceaţă, un aer mai
sensibil.
Mă sprijineam cu umărul de peretele de sticlă. Prin ţesătura uşoară
a rochiei, încercam, percepeam până-n străfundul fiinţei mele vibraţia
puternică pe care Vântul o imprima, la acea înălţime, ultimelor etaje.
Nu-mi păsa de grep-fruitul desfăcut- din faţa mea, de cafeaua cu lapte,
de toate acele bucate reci şi fade cu care mă hrănisem timp de doi ani.
Am ieşit curând pe Observation Roof. Eram singură sub răbufnirile
puternice ale vântului. Am mai stat încă o jumătate de ceas ca să
înconjur terasa. După cum treceam, fie din partea de vest spre sud, fie
din partea de sud spre est, un alt oraş se oferea privirii mele. Unul
înecat în lumini şi confundându-şi planurile; al doilea, mai distinct în
linia sa generală, întins spre Ocean ca un animal lungit pe jos al cărui
cap se pierdea în zare; un al treilea^ brăzdat de lumina slabă, enorm de
zbârlit de turnuri pătrate şi de obeliscuri; şi aproape peste tot, departe,
băltoacele metalice ale apelor din jur.
Am pus câteva întrebări băieţilor care spălau dalele. îmi răspunseră
cu familiaritate. Le-am văzut braţele goale întin- zându-se pe dinaintea
ochilor mei, îndrejptate în câte o direcţie ca să-mi indice cutare ioc din
oraş. îmi ţineam pălăria cu amândouă mâinile, ca să nu zboare. Vântul
mă facea să mă clatin pe picioare, mă împingea îndărăt sau- în lături
când mă întorceam spre cei doi băieţi. Ei, obişnuiţi, stând din instinct
cu picioarele îndepărtate, nu se clătinau.
Accentul meu străin, destul de slab, îi miră. Cel mai tânăr începu
să-mi pună întrebări. fiu voia să creadă că-s franţuzoaică. Iar când i-am
sptis că mă duc să mă îmbarc pe vapor, începu să protesteze. Cred că
m-am simţit măgulită. I-am răspuns, surâzând. I-am vorbit despre
studiile mele la Universitatea din Berkeley. El tocmai termina cursurile
Universităţii din Columbia, a cărei echipă de fotbal era renumită.
Pentru a-şi plăti cursurile, făcea aici pe măturătorul. Adăugă că acum
compunea muzică de dans fără să ajungă încă s-o şi vândă.
îşi reluă stropitul şi măturatul care, după ce-i îngăduisera să-şi
cultive mintea şi trupul, îi permiteau acum să scrie muzică. Mi-am dat
seama o dată mai mult că Statele Unite alcătuiesc o ciudată tabără de
12 PHILIPPE HÉRIAT
antrenament unde munca manuală imită sportul, ia forma jocului, într-

o vestimentaţie sumară, în timp ce sportul înseamnă muncă.
M-am aplecat din nou deasupra New York-ului. întârziam,
supraveghindu-mi ceasul şi acordându-mi încă un sfert de oră, apoi
cinci minute. Şi dintr-o dată am simţit că acel început de dimineaţă va
constitui una dintre cele mai vii amintiri ale mele,
5 5
poate unul dintre momentele majore din viaţa mea.

Când m-am apropiat, în sfârşit, de uşă ca să cobor pe pământ, cei
doi băieţi făcură un gest de adio şi strigară:
- So long. Come againI /
Această frază e folosită acolo ca un clişeu. îmi era spusă peste tot,
până şi în magazine. Dar în acel minut, mă izbi. Emoţionată, am rămas
nemişcată, pe pragul pe care mă pregăteam să-l trec. Come again!
Pentru mine nu se punea problema să mă mai întorc vreodată în
America. Chiar şi acum, când timpul a trecut peste toate, această
problemă nu se mai pune. Şi totuşi... Come again...
Pe vapor, când mi s-a deschis cabina şi am intrat, am băgat imediat
de seamă telegramele care mă aşteptau pe masă. Le-am deschis. Am
găsit urări de drum bun care m-au înduioşat, în formulele tradiţionale,
de la colegele mele din Berkeley: Sally, Phyllis, Jeanne... Nici un
nume masculin. M-am mai uitat o dată. Am verificat fiecare
semnătură.
Camerista se oferi să-mi deschidă valizele. Dar chiar în acel
moment a sunat telefonul. I-am făcut semn cameristei să răspundă,
presupunând că era o greşeală.
- Cineva o caută pe domnişoara Boussardel - zise ea, între- bându-
mă din priviri, cu mâna pe receptor.
Am răspuns:
- Da, eu sunt. Dar cine e?
Ea se informă, apoi spuse:
- Comisarul de bord.
îmi întinse receptorul. Avui surpriza să aud, la capătul firului, o
voce foarte mondenă care mă rugă să primesc omagiile sale. în
simplitatea mea, mă aşteptam la un ofiţer, şi când colo, întâlneam un
funcţionar galant. Franţa îşi relua drepturile asupra mea.
Interlocutorul meu declară că pândise cu nerăbdare momentul în
care aveam să intru în cabină. L-am felicitat, în glumă, pentru
misterioasa promptitudine cu care fusese înştiinţat. El luă
I Cu bine. Mai veniţi! (engl.)
COPIII RĂSFĂŢAŢI 13
complimentul în serios şi afirmă că numele de Boussardel, pe lunga lui
listă, îi sărise imediat în ochi.
- Să nu fiţi surprinsă - spuse el cu o dictie plăcută - sunt parizian.
Numele dumneavoastră îmi îngăduie să bănuiesc că faceţi parte din
familia domnului Théodore Boussardel, agentul de schimb.
Nu m-am putut abţine să nu surâd. Nu atât din pricina acelor
ceremonii, ci a apariţiei bruşte a familiei mele. Căc i într-adevăr acest
lucru nu întârziase să se întâmple. Ai mei nu se lăsaseră prea mult
aşteptaţi. Teatrul reîntoarcerii nu era încă iluminat, eii nu eram gata
pentru scenă, era încă departe de a răsuna cele trei lovituri de gong, şi
totuşi devansând ceasul, cu importanţă si bruscheţe, în maniera lor, ai
mei intraseră în scenă condus'i de şeful lor, titularul marilor afaceri:
unchiul Théodore. I-am spus comisarului:
- E unchiul meu.
- Dar atunci dumneavoastră nu puteţi fi decât fata fratelui şi
asociatului său! Am cinstea de a-l cunoaşte şi pe el.
Toată acea discuţie suna, pentru mine, într-un fel ciudat, chiar
străin, aveam impresia că nu mi se vorbeşte pe limba mea. Poate
pentru că era pentru prima oară, după doi ani, când auzeam vorbindu-
se frantuzeşte fără accent. Am răspuns: *
- Da, tata e asociatul iui...'
La aceste cuvinte răsunară exclamaţii şi mi se oferi o cabină mai
bine plasată. Să binevoiesc să poftesc în salonul comisarului si. să-mi
aleg eu însămi, după plan, unul dintre apartamentele rămase libere în
ultimul minut, cel care mi-ar conveni cel mai bine.
- Dacă ţineţi, domnule comisar, i-am spus, mulţumindu-i, vom
rezolva acest lucru după ce plecăm. Mă însoţesc nişte prieteni...,
De ce i-am dat acest răspuns? Nu era adevărat. Nu cunoşteam decât
foarte puţină lume la New York şi mă achitasem în ajun de puţinele
rămasuri-bune.
Nimeni nu traversase marele hol de la French Line, nici nu urcase
pe pasarelă alături de mine. Tot ceea ce-mi fusese într-adevăr drag, în
America, rămăsese de cealaltă parte a continentului, în golful oraşului
San-Francisco sau pe înălţimile de la San-Bernardino Range, iar de
acolo nu primisem nici măcar o telegramă în care să mi se ureze drum
bun.
Nimeni, în mulţimea de pe chei. nu va flutura mâinile pentru mine.
Totuşi gândul unei discuţii cu acest bărbat amabil care mă întrebase şi
deşpre fraţii şi verişorii mei, ba chiar ideea de a rămâne în acea cabină
unde familia mea se şi adunase, când vaporul încă se mai afla la chei,
14 PHILIPPE HÉRIAT
deci pe pământ american... M-am gândit la aerul curat, la soarele care

domnea afară. Am urcat pe puntea de sus, m-am rezemat cu coatele de
bastingaj şi nu m-am mai mişcat. Stăteam acolo, aproape singură.
Mulţimea umplea puntea principală şi holurile interioare. _
Resimţeam oboseala din cursul săptămânii. în taxiul care mă dusese
cu un sfert de ceas mai devreme, spre Hudson, îmi făgăduisem să mă
odihnesc în linişte, la bord, până la masă. Din moment ce "eram
singură... Dar iată că totul conspirase să mă alunge din cabină, urmând
să mă aşeze, pe acea punte, faţă în fată cu oraşul nemăsurat si cu
tinutul întins pe care urma să-l părăsesc.
Or, nu vedeam nimic din New York. Hangarele mi-l ascundeau. Cu
gândul mă şi întorsesem pe terasa de la Rocke- feller Center; mă
revedeam în picioare, în vântul luminos, alături de cei doi băieţi cu
bustul auriu. Alte imagini, alte amintiri începură să se învârte în jurul
acestui grup; întrezăream câmpii fertile si totodată calcinate, puţuri de
petrol presărate pe ţărmuri ba chiar şi în mare, lacuri tăcute, păzite de
brazi şi munţi înalţi, pustiuri cu stânci şi hăţişuri unde poveştile preriei
îmi reveniră în memorie,, autostrăzi cu panglica lor de pe mijloc, albă
până si în noaptea cea mai întunecată, străzile în pante din San
Francisco, tăiate de şosele orizontale. Revedeam fetele de la
Universitate, prietenele mele, cu capul gol, cu pasul liber, cu braţul
îndoit strângându-şi caietele lângă sânul stâng. Revedeam mai ales...
Am auzit sunetul sirenei. Mi se părea că sosisem de mult şi m-am
uitat la ceas. Dacă ar fi depins de mine să declanşez acel semnal, mă
întreb dacă l-aş fi pus să sune mai devreme ori mai târziu. Eram
grăbită, dar în acelaşi timp mă temeam să-l aud. în sfârşit, sirena urlă,
şi atât de aproape de mine încât m-a zguduit din creştet până-n tălpi,
m-a asurzit şi m-a îngrozit. Apoi, mai trecu un timp. N-aş fi ştiut să
spun precis în ce moment anume vaporul încetase de a mai sta
nemişcat. Ceea ce m-a alarmat, ceea ce m-a făcut să pricep că sosise
ceasul despărţirii a fost sporirea agitaţiei la rudele şi la prietenii celor
care plecau, de îndată ce-au coborât de pe vapor. îi vedeam de sus,
aşezaţi pe marginea cheiului; acoperişul hangarului mi-i ascundea pe
mulţi dintre ei. Toate mâinile se puseră în mişcare şi batistele, şi câteva
pălării bărbăteşti. Dar nu vedeam pe nimeni plângând. Gurile, care
strigau cuvinte repede înghiţite de vacarm, păreau toate, vesele.
Mă cuprinsese totuşi o emoţie care devenea din ce în ce mai
apăsătoare pe măsură ce mă deplasam pe deasupra acelor oameni.
Când extremitatea cheiului se ivi si-mi arătă afluenţa
5 5
de lume ce gesticula închisă ca într-un ţarc, pe platforma atârnată peste
apa neagră, mă răscoli un mare elan de sensibilitate, de emoţie, poate
de regret. Aş fi vrut să nu mă despart atât de repede de acea mulţime,
de acei necunoscuţi... Ah, cât fusesem de proastă că dorisem să nu mă
însoţească nimeni! Fiinţa cea mai indiferentă mi-ar fi fost în acel
moment nespus de preţioasă! Aş fi căutat-o cu ochii în înghesuială, aş
fi găsit-o şi, vorbindu-i şi eu prin semne, aş fi urmărit-o cu privirea,
vreme îndelungată, cât mai mult cu putinţă...
Vaporul mă îndepărta de lumea aceea pe care mă pregăteam s-o
părăsesc, pe care-o părăseam. încă treizeci de metri şi siluetele vor
înceta să se mai distingă... Cât mai era încă vreme, mi-am ales una.
Drept în colţul platformei, ca să nu risc s-o pierd. Un bărbat, un băiat
blond. L-am adoptat. A devenit boy- friend-xx\ meu. El habar n-avea
de puntea pe care o aruncasem între noi şi nu se gândea decât la
călătorul sau poate la călătoarea necunoscută mie. Striga zadarnic în
mâinile făcute pâlnie şi râdea de propriile sale cuvinte. Apoi, distanţa
crescând, se mulţumi să agite pe deasupra capului o palmă largă.
Privea spre mine cum priveam şi eu spre el. Dar începu să descrească,
figura îşi pierdea strălucirea şi tindea să se confunde cu masa. Atunci
mi-am aruncat amândouă braţele în direcţia lui, am făcut
5 5 5
nişte gesturi largi de rămas bun şi i-am strigat nu ştiu ce, în engleză...
M-am dus la pupa. în cabina de sticlă, clientela grill- room'-ului
începea să se adune. Se mânca. Dar nu-mi era foame. Ceea ce mă
reţinea pe această punte îmi alunga pofta de mâncare şi mă făcea să
fiu indiferentă faţă de privirile unor persoane aşezate la masă, care
se amuzau să privească, prin geam, această călătoare sensibilă la
spectacolul New York-ului.
într-adevăr, asistam la un spectacol. Ieşeam din golful Hudson.
Vedeam desfăşurându-se, în sens invers, atracţiile sosirii, care cu
doi ani mai înainte mă încântaseră peste măsură.
Un motor-boaf ne escorta. Sălta, la babord, pe dâra vaporului
nostru, şi încerca să fie Ia înălţime. Era ocupat de şase persoane, în
picioare, trei bărbaţi şi trei femei, plus echipajul. Cu capul ridicat
spre pasagerii de pe puntea principală, neavând' ochi pentru mine,
acei americani strigau printr-un megafon pe care şi-l treceau din
gură în gură. în acest timp, New York-ul defila în spatele lor. Când
zgârie-norii flnancial-district-u\m fură depăşiţi, am simţit că
începusem să mergem mai repede. Micul motor-boat era la limita
puterilor. Ocupanţii se ţineau zdravăn. I-am văzut unindu-şi
16 PHILIPPE HÉRIAT
eforturile pentru o treabă pe care mar întâi n-am priceput-o. Reuşiră

în sfârşit să destupe ceva, care se pare că era o sticlă de şampanie.
Cu toată hula, îşi umplură paharele. Aşezându-se cu faţa către
prietenii lor, le închinară toasturi. Fiecare bându-şi paharul, îl
azvârlea în valuri; pe urmă aruncară şi sticla. Apoi mica ambarcaţie
se' întoarse spre New York şi se îndepărtă brusc de noi, cu viteză
dublă.
Atunci mi se păru că şi ultimul fir care mă lega de America se
rupsese. îmi aduc aminte că mi-am încovoiat spatele si mi-am plecat
capul. încetasem să mai lupt împotriva tulburării care mă urmărise
încă de dimineaţă. Ştiam foarte bine de unde îmi venea, cui o
datoram şi cum s-o numesc. Nu-mi păsa că sunt observată. Nu mi-
am desprins privirile de pe faleza neregulată, de piatră, a cărei
înălţime scădea. Amănuntele, unul câte unul, se pierdeau. Şi totuşi,
pentru mine, pe măsură ce ne îndepărtam, tabloul se completa. Se
alcătuia ca unul din acele portrete toscane unde capul unui personaj
se decupează pe un fundal de provincie sau de cetate care pare să
încadreze astfel însăşi figura. Ceea ce vedeam înălţându-se,
înscriindu-se în acel
' Rotiserie (engl.). " Barcă cu
motor (engl.).
peisaj ridicat la marginea apei, era imaginea unui tânăr. îi cunoşteam
fiecare trăsătură, fiecare contur, fiecare mic cusur, fiecare frumuseţe
deosebită. Vedeam o frunte înaltă, vedeam nişte ochi negri în care
strălucea reflexul mineral al agatelor, vedeam o gură aproape violacee,
cu buze fară cute. Mai vedeam de asemenea o dantură de copil, nişte
sprâncene lipsite de asprime, un păr de un şaten strălucitor. Un chip
plin de contraste, al cărui sânge îl cunoşteam, un chip în . care
regăsisem blândeţea saxonă unită cu sălbăticia indiană-. Chipul lui
Norman.
2
Ultima mea noapte pe bord a fost cea în care am dormit cel mai
puţin. La drept vorbind, n-am dormit deloc.
Seara mi se păruse lungă. Nu înnodasem nici o relaţie pe vapor. în
afară de faptul că firea mea nu e înclinată spre aşa ceva, m-am ferit în
mod deosebit de acest lucru în timpul acelei traversări. Doream
singurătatea. Ştiam că nu voi avea la dispoziţie decât cinci zile şi cinci
nopţi, pentru a-mi face - dacă pot spune astfel - inventarul. Ştiam de
asemenea că, cu toate eforturile mele, voi ajunge la Paris insuficient
pregătită.
New York-ul nu mai era acolo, ca să mă distragă, nici febra
ultimelor ceasuri petrecute pe pământ, ca să mă năucească. Leneveala
pe şezlongul de pe puntea descoperită, unde afluenţa era mai mică, în
vântul sănătos, îmi liniştea gândurile. Pe măsură ce Europa se apropia,
vechile amintiri, aidoma unor efluvii prevestitoare ale continentului
natal, se deşteptau în mine. Şi-mi dădeam perfect de bine seama că se
pregăteau să lupte împotriva amintirilor mai .recente, împotriva celor
care priveau viaţa mea la Berkeley si la Big Bear Lake. Şi cu ce re-
zultat, cu ce urmări se va sofda această luptă? Dar eu, care constituiam
totodată si centrul atentiei si miza, în ce stare mă voi afla?
Căci şi începusem să nu mai asist atât de pasivă Ta această
întâlnire. în comportarea, în obiceiurile mele se producea un fel de
dezordine. îmi fusese de ajuns să mă îmbarc pe vaporul care mă
aducea în Franţa, să pun piciorul pe acest aşa-zis pământ francez,
pentru ca, din adâncul singurătăţii mele lăuntrice, unde timp de doi ani
o surghiunisem, o lipsisem de aer, unde chiar ■mă gândisem s-o sufoc,
vechea fiinţă să se reînsufleţească. Timiditatea, sălbăticia mea, puţina
încredere în mine, sentimentul pe care-l încercam prea des că sunt
observată şi criticată, în sfârşit stângăcia şi trufia care rezultau din
toate astea, tot ceea ce primele săptămâni petrecute în America
izbutiseră să înlăture şi de care mă crezusem pentru totdeauna scăpată,
totul se redeştepta în mine, se reorganiza şi ameninţa să mă plămă-
dească din nou după vechea imagine. Dacă nu luam măsuri, cea pe
care portul Le Havre avea s-o vadă debarcând, nu va mai fi acea
french girP care făcuse o impresie bună şi lăsase amintiri plăcute într-
un colegiu, în două sau trei cluburi şi în alte câteva locuri din Statele
Unite, ci va fi fiica familiei Boussardel.
Până la urmă m-am dus, pe la unsprezece noaptea, să mă instalez
în barul de pe puntea de sus. îl preferam celorlalte locuri, mereu
umblate şi incomode. Am ales o masă lângă fereastră în aşa fel încât
din locul unde stăteam să văd puţin din punte, dincolo de care cerul şi
marea se confundau în întuneric.
18 PHILIPPE HÉRIAT
Am rămas multă vreme acolo. în grill-room, unde se dansa,

călătorii americani îşi sărbătoreau ultima noapte de traversare. Intrau
des în bar, singuri sau câte doi, dar fără femei, ca să se dreagă, după
şampanie, cu un whisky-soda. Am priceput că, bând un ceai, pe care
nu l-am mai comandat şi a doua oară, îl încurcam pe barman. Atunci
am comandat un whisky. ,
Puţin după miezul nopţii mi-am shimbat locul, ca să stau în sensul
în care mergea vaporul. Acum mă aflam cu spatele spre
sală, si mă temeam ca oamenii să nu vadă în atitudinea mea un
5
t
protest specific franţuzesc împotriva nepăsării crescânde.
Dar brusc, am tresărit, mi-am bătut joc de tot ce mă înconjura, mi-
am lipit faţa de geam, mi-am făcut palmele pavăză în jurul ochilor şi
întreaga mea fiinţă s-a încordat către ceea ce tocmai zărisem, în
adâncul nopţii şi pe care mă străduiam cu înflăcărare să mai revăd...
Când am fost sigură, m-am întors spre bar şi ani regreiat Că Twaeni
ou-mi dădea atenţie. Nu m-am putut abţii® să wu râd prcsifettej
pvebabjJ c3 ochii îmi străluceau. Cui să-i anunţ descoperirea?
Barmanului care se afla lângă mine.
- The fir st light!I am strigat, din obişnuinţă, în engleză. - Thefirst
light of Europe!2
- S-ar putea, zise omul. E vremea.
Răspunsese în franceză. Şi ceea ce e mai rău, cu un accent din
Bordeaux. M-am simţit cu totul descumpănită. Am rostit, mai moatte
si în limba lui.
- Primele lumini din Europa...
Dar am observat că, în traducere, cuvântul şi lucrul, ba chiar şi
elanul meu îşi pierduseră sensul.
M-am dus să mă culc. Dar n-am adormit. Bagajele erau făcute,
afară de o valiză; deci puteam foarte bine să dorm. Numai că somnul
nu-mi venea. Prea multe sentimente petreceau noaptea cu mine, în
acea cabină. Cele mai simple dintre ele, cele pe care le priveam cu
plăcere, în faţă, erau nerăbdarea, curiozitatea fată de ceea ce voi simţi,
de asemenea dorinţa de a nu pierde nimic din peripeţiile sosirii pe care
mi-o imaginasem atât de des.
Către ora şapte, am ieşit dintr-o somnolenţă tardivă. Ziua mă
învălui. Am alergat cu picioarele goale, la hublouri. în aceeaşi clipă am
văzut apa nemişcată şi coasta engleză. Stăteam pe loc. Ne oprisem în
I' - Prima lumină!... Prima lumină din Europa! (engl.)

faţa portului Southampton. Orăşelul strălucea în ultimele ceţuri ale
dimineţii. Etala, la ţărmul unei mări de
? ? ' 5
culoarea perlei, nişte galbenuri tandre, rozuri cenuşii, un cărămiziu
plăcut, cu care încercam să-mi obişnuiesc din nou ochii.
Ah! cât de nou era acest peisaj! Şi parcă făcut anume ca să-mi
risipească himerele si spaimele! Ce regrete premature mă chinuiseră de
cinci zile încoace legate de locurile unde mă aştepta un astfel de
spectacol! îl contemplam încântată şi voiam să-i găsesc mii de calităti.
îmi foloseam în acest scop toate resursele raţiunii. Mai întâi, mi-am
declarat mie însămi că acel litoral însemna Europa. Mă străduiam să-i
recunosc o legătură seculară cu nevoile omului. Era vădit că acel loc
nu fusese făcut într-o zi. Aşezarea acelei cetăţi fusese prilejuită de legi
organice, favorizată şi făcută să dureze, poate de aceleaşi legi prin care
un pământ 'rodnic se adună de-a lungul mileniilor, în văi. Clopotniţa
îşi înfigea axul într-un pământ solid şi necesar şi a cărui fixare nu
solicitase preocupările vreunui urbanist. între curba golfului şi grupul
de locuinţe, între relieful terenului si înălţimea caselor, între elemente
si oameni, între atâtea gemi marine, terestre, aeriene, umane se
încheiase un acord în timpuri foarte vechi şi rămânea încă în vigoare.
„Câtă armonie! mi-am spus. Câtă armonie firească!"
Şi stăpânită de această idee m-am întors să mă întind în pat unde
am izbutit să adorm.
Şi am dormit atâta încât am fost printre ultimii care s-au aşezat la
masă. Nu eram totuşi grăbită să mănânc. Acum, când coasta Franţei,
destul de vizibilă, înainta spre mine, m-am simţit cuprinsă de un soi de
nepăsare. Amânam din sfert în sfert de oră pregătirile de debarcare.
Fiindcă, la urma urmelor, sorţii fuseseră aruncaţi! Vom intra în curând
în port. Se va întinde pasarela. încă cinci minute şi voi putea simţi sub
tălpi cimentul din Le Havre. Din acea clipă, o înlănţuire de formalităţi
va pune mâna pe persoana mea. Va trebui să mă conformez mişcării
care mă va plasa într-un vagon, care va mâna acel vagon spre Paris
până la un peron de gară, unde-mi voi găsi, în sfârşit, familia, venită să
mă aştepte.
O astfel de certitudine îmi îngăduia încă să visez, să mă reculeg,
să-mi acord un ultim moment de răgaz.
îmi mai rămânea să împart bacşişurile. Celor din sala de mâncare.
încă din ajun făcusem o listă şi fixasem sumele. Nu fără greutate:
pierdusem obişnuinţa acestor evaluări în Statele Unite, unde asupra
acestui capitol obiceiurile diferă. Teama de a nu da destul mă tulbura
20 PHILIPPE HÉRIAT
mai mult decât de obicei. Căci în Franţa şi în tot timpul tinereţii mele
nu încetasem să nutresc acest gen ae scrupule.
A venit într-adevăr momentul unor precizări: m-am născut şi am
crescut într-un mediu copleşit de avere, dar unde averea a fost
întotdeauna slujită cu credinţă. Banul stă la originea familiei mele, dar
totodată e şi scopul ei, e sclavia şi idealul ei. Am numeroase rude,
reprezentăm ceea ce se numeşte o familie mare. Or, unchii, verii, fraţii
mei, tata, toţi sunt agenţi de schimb, bancheri, notari, avocaţi.
Străbunicul Ferdinand, care avea să se înrudească, prin căsătorie, cu
baronul Haussman, era agent de schimb sub cel de-al doilea imperiu.
Şi dacă-l privim pe acest strămoş ca pe primul autor al bogăţiei
noastre, îl privim de asemenea ca şi pe primul autor al dinastiei. Totuşi
şi el, şi străbunica au avut şi ei înaintaşi şi, fără îndoială, oameni
onorabili. Nu-i ştim. Se pierd în noaptea timpului. Noi nu datăm decât
din vremea primului Boussardel bogat. Funcţia ca si averea au rezistat
schimbărilor secolului, schimbărilor regimului, războaielor si crizelor.
Amândouă durează încă. In
" 5
virtutea dreptului de primogenitură, bunicul - pe care nu l-am cunoscut
- a primit biroul de schimb din mâinile străbunicului, care îmbătrânise;
astăzi, biroul e împărţit între unchiul şi tata şi e aşteptat de fratele meu
mai mare. Dacă te gândeşti, pe de altă parte, la ceilalţi cinci copii ai
străbunicului, la căsătoriile pe care le-au făcut fără a-şi prejudicia
rangul şi la progenitura pe care au răspândit-o fără s-o mai poţi
număra, vei admite că toţi aceşti urmaşi pot să totalizeze un număr
puţin obişnuit de birouri de schimb, de birouri de notariat şi de bănci
particulare.
Există familii unde prin traditie, din tată în fiu, eşti „în"
magistratură, în comerţ sau armata. Boussardelii sunt „în" bani. Asa se
face că au alcătuit, că continuă să alcătuiască, în ciuda schimbărilor
epocii, un fel de trib supus şi strâns unit prin jurământ. întâmplarea a
făcut să mă nasc în el. Tot întâmplarea a făcut ca eu să incarnez
elementul răzvrătitor. Ba chiar mai rău decât răzvrătitor: boem! Totul
este relativ... Fapt e că alături de ai mei, chiar înainte de vârsta la care
începi să judeci, treceam drept o inconştientă care nu cunoştea
valoarea lucrurilor. Totuşi nu-mi făceam micile cumpărături cu ochii
închişi şi nu-mi plăcea să risipesc. Multe mame burgheze ar fi fost
mulţumite să aibă o fiică atât de cumpătată. Dar comparaţiile mă
zdrobeau, în jurul meu, fraţii, verişorii si verişoarele cultivau tradiţiile
familiei Boussardel, de contabilitate' şi de economie, cu o
ingeniozitate, cu un gust si o personalitate care frizau talentul.
Contribuind şi emulaţia, încă din fragedă copilărie îşi împingeau zelul
până la un asemenea punct încât eu aveâm, prin forţa împrejurărilor,
aerul unei nebune risipitoare în mijlocul acelui tineret cu buzunarele
pline, dar cusute.
- îşi va risipi averea! zicea despre mine mama, când eram încă
foarte mică.
îmi mărturisi astfel că într-o zi voi avea banii mei si că trebuia să
fiu chibzuită, ceea ce mă lăsase rece căci nu pricepeam ce voia să
însemne treaba asta.
în concluzie, fiecare îmi arunca anatema. într-o după-amiază, tot
pe vremea copilăriei, mă oprisem în stradă, lângă un om sărman.
Neavând mărunt i-am dat o monedă de doi franci. Nu dădeam de
pomană decât din punga mea de fetiţă; denunţată totuşi de învăţătoarea
mea, am fost adusă seara în fata bunicii.
A 5 J
îmbătrânise şi abia dacă mai catadicsea să deschidă din când în când
gura. Fiica ei mai mare, mătuşa Emma, îndeplinea pe lângă ea, de
îndată ce împrejurarea merita osteneala, rolul de ministru purtător de
cuvânt. învăţătoarea, repetându-şi procesul verbal în faţa tribunalului
familiei, bunica se mulţumi să facă - cu amândouă mâinile - un gest de
invocare şi să ridice ochii spre cer, cu un oftat. Mătuşa însă se lansă
într-o peroraţie. Se exprima întotdeauna cu o uşurinţă demnă de
admirat şi arăta o înclinare vădită către formulele consacrate.
îndreptându-şi degetul spre mine îşi isprăvi diatriba cu aceste cuvinte:
- Eşti ftiână spartă; vei sfârşi în mizerie!
Această dublă imagine mă izbi puternic. Sub puterea emoţiei mi-
am privit mâinile, ceea ce-o făcu pe mătuşă-mea să spună că eram o
adevărată neroadă. M-am dus în odaia mea, foarte încurcată, am
încercat să-mi închipui sfârşitul apropiat. Mă vedeam murind pe o
saltea de paie semănând în acelaşi timp şi cu Iov dar si cu Piele-de-
măgarI, cu palmele străpunse ca sfanţul Francisc din Assisi.
Oare ce-ar fi zis mătuşă-mea Emma dacă m-ar fi văzut împărţind
bacşişurile? Le calculasem cu largheţe în ajun şi totuşi, cuprinsă de un
ultim scrupul, în clipa când să le dau, am mai adăugat ceva. Biata
mătuşă; şi, la urma urmei, întreaga familie, n-ar fi ezitat să considere
această faptă drept o slăbiciune de neiertat, constituind dovada cea mai
sigură a faptului că nu ştiam să trăiesc pe lume.
I Şcoala de fete. (engl.)

22 PHILIPPE HÉRIAT
Chelnerii se arătară satisfăcuţi. Mi-au mulţumit şi eu le-am răspuns

prin câteva.cuvinte amabile.
Asta n-ar fi găsit iertare în faţa alor mei. De câte ori nu-mi
repetaseră şi mama, şi mătuşa că nu ştiam să dau ordine? Şi că, în
consecinţă, nu voi fi niciodată în stare să conduc b casă? Căci, în
mintea celor două cumnate, toate problemele domestice se reduceau la
ştiinţa de a şti să dai ordine. După, asta .se.
recunoştea - ca să folosesc propriii lor termeni - „autoritatea unei
stăpâne a casei".
- Pe cuvântul meu, zicea mătuşa Emma, te vor crede venită pe
lume fără servitori. Te naşti Boussardel şi nu ştii să le vorbeşti
inferiorilor!
Cum să fi ştiut când cuvântul mă dezgusta? Se va admite oare că,
fără a se crede câtuşi de puţin revoluţionară, o fată din secolul
douăzeci să nu poată'vedea decât un nonsens şi chiar un barbarism în
anumite cuvinte cum ar fi „elitele", „inferiorii"? Ca să spun drept,
servitorii mă intimidau. în faţa lor mă întrebam întotdeauna şi mă mai
întreb şi azi ce pot ei gândi despre mine. Nu sunt totuşi timidă decât în
felul meu. Capetele impozante nu mi-au impus niciodată. Şi când
mama, la recepţiile ei bianuale, mă trimitea să fac sljij în faţa unui
diplomat sau unui ministru, îi vorbeam acestui personaj cu o libertate
care adesea îl amuza, dar care-i necăjea întotdeauna pe ai mei. Nu mă
simţeam la largul meu nici faţă de ţăranii pe care-i revedeam în
vacanţe. Ai mei m-au surprins adesea în discuţii însufleţite cu ţîglarii
veniţi să repare acoperişul casei noastre sau cu pavatorii care refăceau
aleea Van Dyck. în felul în care şi unii şi alţii răspundeau la întrebările
mele de fetiţă simţeam că mă acceptau mai cu plăcere decât pe
verisoarele mele; căci, deşi copii, ele le vorbeau de sus, cu acea
familiaritate în care se simte afectarea şi, în fond, linguşirea.
în America, în sfârşit, mai repede decât oricare altă franţuzoaică cu
faimă, de la schoolgirl„îmi însuşisem" şi eu tonul de camaraderie care
apropie acolo clasele şi profesiunile. Atunci cum să-mi explic jena
care mă cuprindea totdeauna în faţa servitorilor? Nici exemplele de
care m-am văzut înconjurată în familia mea, nici educaţia de tânără
burgheză nu putuseră înfrânge, din acest punct de vedere, o rezistenţă
aproape fizică. Nu-mi plăcea să fiu servită, după cum altor copii nu le
place să servească. Dar, în Statele Unite, nimeni nu intimidează pe
nimeni. Poate pentru asta, sau poate pentru că acele maids2 şi acele
23 PHILÎPPE HER1AT
waitressesI mă serviseră surâzând şi-mi spuseseră honeyII, sau mai ales

pentru că mă serveam singură?
Fapt este că tot timpul, în aşea ţară, această cută a firii mele fusese
uitată.
Reapăruse în fiinţa mea încă din prima masă luată pe acel pachebot
francez. în fata primului servitor care vorbea franţuzeşte, resimţeam,
laolaită cu.plăcerea, o încurcătură vagă pe care o recunoşteam.
5
- Peştele domnişoarei - mă întrebase maître-d'hotel-ul — în tigaie
sau la grătar?
Răspunsesem:
- în tigaie. Bine prăjit:
Şi punctasem fraza cu o tuse delicată: - Heum... heum...
Acel tic fusese pentru mine, între zece şi cincisprezece ani, un fel
de atitudine, chiar de apărare, ceva cam ca un fel de a-ţi corija poziţia.
Pe urmă gestul devenise reflex.
Am observat că reapărea de la sine. Am tunat şi am fulgerat
împotriva acestei copilării. Mi-am zis: „Doamne, ce nerozie!"
Maître-d'hotel-ul, servindu-mi peştele, reluă:
- Domnişoara mănâncă pesmeţi?
- Nu, pâine prăjită cu unt.
Mi-o aduse. I-am mulţumitf Şi cum se îndepărtase cu doi paşi:
- Heum-heum, am făcut eu din nou.
El a fost cel care, imediat ce şi-a primit, atenţia, s-a întors la masa
mea ca să mă anunţe:
- Iată-ne aproape de chei, domnişoară!
Am strigat:
- Am ajuns?
Şi am întors repede capul în dreapta şi-n stânga ca şi cum acea
sufragerie amenajată în fundul navei ar fi avut ferestre. Am văzut pur
şi simplu că eram singură sau aproape singură. Am adăugat fără să-mi
iau ochii de la maître-d'hotel:
- Şi eu care voiam să nu scap intrarea în port...
- Domnişoara să nu regrete. La Le Havre intrarea nu e prea
arătoasă.
- Ştiu, i-am spus. Hcum-heum...
I Chelnerite. (engl.)
IIDulcea (literar: miere), (engl.)
24 PHILÎPPE HER1AT
Mi-am luat geanta şi mănuşile. Am aruncat o privire spre masa

unde în timpul celor zece prânzuri nimeni nu venise să mă deranjeze.
O privire chiar şi acelei săli mari, puţin triste.
25 , PHILIPPE HERIAT
Maître-d'hâtel-xx\ se aşeză în spatele meu; m-am ridicat, el a tras
fotoliul pentru ultima oară. A mai spus:
-Dacă domnişoara se întoarce în America, sper că nu va călători cu
alt vapor.
Am privit chipul acelui om care zâmbea, dar care apoi deveni
serios fiindcă eu nu zâmbeam. Am remarcat că avea ochi foarte negri.
I-am spus ridicându-mi capul:
- Sigur. Dacă mă întorc...
Nu mai vedeam în el un maître-d'hotel. . El rosti înclinându-se:
- Să sperăm.
Atunci i-am înapoiat zâmbetul. Pe un ton pe care-l voiam degajat,
am repetat:
- Să sperăm!
Am mai rămas un minut, pe loc, în faţa lui. Dar tuşea revenindu-i,
am plecat.
t
*3
Ascensorul mă lăsă în hol, la informaţii. Am făcut doi paşi, dar m-
am oprit brusc. Nu-mi credeam ochilor. în picioare, în faţa mea, în
mijlocul acelui du-te-vino, fratele meu. Era cât pe ce să mă ciocnesc cu
el. în tot timpul celor cinci zile petrecute pe vapor, în tot timpul celor
cinci nopţi, familia mea îşi amintise în mod atât de imperios de mine,
membrii ei principali mă însoţiseră atât de prompt în această călătorie,
încât în faţa acelei materializări - cum zic spiritiştii - am rămas fară
suflu şi fără glas. Dar materializarea respira şi vorbea în modul cel mai
pozitiv.
— Linisteste-te - si Simon râse cu un râs scurt - nu sunt o
55 5
fantomă.
- Văd, i-am răspuns.
Şi am tuşit. El la fel. Ni se păru că fiecare - printr-o singură replică
- ne spusesem esenţialul din ceea ce aveam de zis. într-adevăr, nu era o
fantomă.. Dar nici nu mai credeam că fusese.
Acum mă simţeam stăpână pe mine. Avertismentele vagi,
meandrele sensibilităţii, micile reveniri, care, începând cu îmbarcarea
mea şi până în acel minut, se multiplicaseră în mine cu o precizie
26 PHILIPPE HÉRIAT
progresivă, duceau către acea ameninţare definitivă, exterioară si într-

un fel, de temut: fratele meu Simon.
Prezenta nedorită a acestui frate mai mare, siguranţa, surâsul lui
îngâmfat din care totuşi - îl cunoşteam doar - răzbătea o uşoară jenă,
evidenţa că se afla acolo pentru un cu totul alt motiv decât cel
sentimental... mi-au creat impresia că mama striga: „Păzea!"
Ghiceam lupta iminentă, adulmecam mirosul bătăliei şi mă
pusesem în gardă. Cât de departe mi se păreau cei doi ani din
America! Aşa cum cufunzi pe cineva într-o cadă, apariţia fratelui meu
mă făcuse să mă reintegrez dintr-o dată în viaţa mea de odinioară pe
marginea căreia ezitam. Pericolul mă reîntinerise. O înnodasem din
nou cu trecutul. Resimţeam mâna fetitei care fusesem, cea pe care
tachinările şi răutăţile fraţilor şi verilor n-o aflau niciodată pasivă, ci
rebelă, pătimaşă, înzestrată adesea cu o energie nefastă care nu i se
deştepta decât în acele momente.
Lucru ciudat, încercam un fel de bucurie să mă recunosc astfel. Mă
simţeam în formă. N-aveau să pună cu uşurinţă mâna pe mine. Aveam
să le dau de furcă. Am vorbit prima.
- Am mâncat târziu. Am şi acostat?
- Nu încă. Am ajuns la bord cu vap6rul pilot.
- Ce drăguţ din partea ta!
Ca să-l privesc, mi-am înclinat puţin capul, am deschis ochii mari
si mi-am alcătuit o astfel de expresie încât putea citi pe chipul meu şi
ironie, dar la fel de bine şi mulţumire. Aveam o practică îndelungată în
privinţa Iui Simon. Nu fusese întotdeauna duşmanul meu, dar nu-mi
fusese niciodată aliat. De ce venise în întâmpinarea mea egoistul ăsta?
Ştiam bine că nu-i plăcea să se deranjeze şi că, mai ales, în nici o
împrejurare, nu făcea nimic degeaba. Asta-l deosebea cel mai mult de
cel de-al doilea frate al meu, Valentin, poate cu o fire la fel de
prudentă, dar mai blând, mai puţin inteligent, mai puţin înzestrat
pentru a obţine ceva. Când eram copil, îl poreclisem pe Valentin
„Interesul simplu" şi pe Simon „Interesul compus". Da, ce interes îl
adusese pe fratele meu mai mare până la Le Havre şi-l făcuse să se
urce pe bord? Până la urmă avea să se dea el de gol: era prea sigur de
ei şi asta-1.pierdea de fiecare dată. Voi să se explice imediat:
- închipuie-ţi că aveam treabă într-una din zilele săptămânii ăsteia
la Le Havre. Da, pentru o operaţie cu devize străine care privea biroul
de schimb şi pe care nu voiam s-o încredinţez unui funcţionar.
„Neîndemânaticul! mi-am zis. Prea multe amănunte; minte:" Apoi
completă:
- Cum puteam alege eu data, am fixat discuţia în dimineaţa asta, ca
să fiu aici la sosirea vaporului şi să mă întorc cu acelaşi tren, odată cu
tine. ^ -
- Ca să vezi... i-am spus prefacându-mă că-l cred.
Acum eram avertizată. Gestul gentil sfârşise prin a mă preveni. Nu
numai că era o minciună, dar o minciună ascunzând un motiv serios.
Mă mirasem adesea de şiretlicurile greoaie pe care le folosea Simon.
Chiar mă întrebasem dacă, cu. o inteligenţă ca a lui, credea într-adevăr
că-i înşală pe oameni; şi dacă asta nu era mai curând la el un fel de
bădărănie leneşă, ceva cam în genul: „Crezi, nu crezi, mi-e totuna. Nu
trage câtuşi de puţin nădejdea c-am să mă deranjez pentru tine".
Nu m-am temut să-l las' să vadă că stăteam de veghe. I-am spus
acestui frate al meu:
- Te găsesc la fel. Nu te-ai schimbat.
L-am privit din cap până-n picioare, îmbrăcat ca întotdeauna, cu
haine de stofă costisitoare, înalt, greoi de când trecuse de treizeci de
ani, dar cu ceva plăcut în el, cam cum erau în fotografiile dinainte de
1914 oamenii avuţi. Nu cunoscuse acea epocă mai bine decât mine,
care n-o cunoşteam deloc, dar dădea impresia c-o îndrăgise şi că se
străduia s-o facă să dăinuie încă, în ceea ce-l privea. Acest efort se
observă de obicei la persoanele care au trăit nişte timpuri pe care le
regretă; în familia mea, l-am surprins la multe din rudele mele, dintre
care unele aminteau astfel de epoca Fallieres I sau chiar de epoca
Grevy^ .
De mirare era să întâlneşti fenomenul la Simon, născut după
sfârşitul secolului. Dar asta se explica prin nişte afinităţi obscure" sau
prin exigenţa vreunei legi conservatoare. Fapt e că el facea să reapară
un tip sfârşit, depăşit. în haine, ca şi în chiloţi de baie, arăta o plastică,
o cambrură şi o mustaţă demne de un Arthur sau un Cyprien. Mi-a
răspuns că, în ce mă privea, mă schimbasem puţin. Şi asta în avantajul
meu.
- Tu, care voiai atâta să slăbeşti, zise el, sunt sigur că ai pierdut în
greutate.
- Nu. Am făcut sport, asta da; mult. Am căpătat muşchi şi o formă
mai bună. Dar n-am slăbit. Şi nu m-am putut abţine să nu adaug: în
America viaţa e atât de sănătoasă!
Nu mă urmă pe acest teren şi zise:
- Nu mă săruţi?
I Armânii Fallieres (1841-1931), om de stat francez; deputat al stângii republicane, a
devenit preşedintele statului între 1906-1913.
:
Jules Grevy (1807-1891), om politic francez; în 1885 ajunge preşedinte al Republicii.
28 PHILIPPE HÉRIAT
A trebuit să încep să râd văzându-l că surâdea el însuşi, înfumurat

si cu braţele deschise. Hotărât, era un jucător foarte bun. I-am întins
obrajii. Braţele nu mi-au înconjurat umerii şi mustaţa lui abia m-a
atins. în acea pupătură, fără îmbrăţişare, în acel sărut fără căldură si
fără carne, am recunoscut sărutul Boussardel şi am întrebat:
- Tata şi mama sunt bine? Şi Valentin, şi soţia ta, şi bunica?
Nu-mi dădu amănunte despre sănătatea nimănui. Nici măcar
despre sănătatea soţiei sale. Totuşi, era însărcinată, doar îmi scriseseră;
o sarcină avansată, mai mult nu ştiam. în loc să-mi vorbească despre
nevastă-sa, Simon îmi vorbi despre copilul pe care-l purta ea, adică de
proiectele care se şi făceau în legătură cu el. De o lună, această
nădejde dovedea o vitalitate deosebită şi făgăduia o greutate serioasă.
Viaţa mamei conta mai puţin decât o existentă încă intrauterină, dar
care si realiza un
• 1 1 ' '
moştenitor legal.
Povestea lui Simon justifica - dacă pot spune astfel - acest mod de
a simţi. Se însurase prima oară cu fata unui magistrat foarte bogat.
Eia îi dăruise doi copii, apoi un al treilea, la a cărui
naştere murise. N-a fost o lovitură pentru fratele meu care preferase
copilul, propriei sale soţii. Lovitura n-a venit decât peste trei zile,
odată cu deschicferea testamentului. Dintr-o prudenţă pe care familia
mea n-avea să i-o ierte niciodată acelei tinere mame, toată averea
rămăsese moştenire copiilor ei, minori la vârsta aceea. După ce chibzui
îndelung, fratele meu se întoarse spre sora moartei. Pe atunci era încă o
fată foarte tânără, o adolescentă. Nu se gândea să se mărite şi cu atât
mai puţin cu Simon, care reprezenta în ochii ei un cumnat destul de
copt. Atunci părinţii mei intrară în luptă, secondaţi de elocinţa mătuşii
Emma şi a unchiului meu Théodore si de muţenia, plină de prestigiu, a
bunicii. Simon se prefăcu indiferent. Magistratul şi soţia sa capitulară
fără prea multă greutate. în acea familie, ca şi într-a noastră, banul era
iubit nu pentru ceea ce-ţi procură, nici un mod absolut pentru el însusi,
ci pentru puţerea lui de a se înmulţi. Şi prima dintre porunci era ca sub
acelaşi acoperiş averea să se împartă cât mai puţin cu putinţă, să se
acumuleze cât mai mult, în aceleaşi mâini, într-un cuvânt să rămână în
familie. Odinioară, nici mama nu se măritase din alte motive cu tata,
care-i era văr primar şi pe care nu-l iubea.
Dar astfel de argumente poate că n-ar fi fost suficiente în faţa
preatinerei pretendente. Atunci, încercară să-i atingă coarda sensibilă. I
se înfăţişă nefericirea celor trei copii rămaşi fără mamă. Văduvul
manevra din culise, fară să părăsească doliul, dar marcând loviturile.
Se însură, în sfarsit, cu micuţa lui cumnată. Căsătoria fu
' 5' ?
celebrată la Saint-Honoré-d'Eylau. Când, după terminarea ceremoniei,
cele două familii se alineară în sacristie, am surprins între mama şi
fratele meu o privire la care m-am gândit adesea. Triumfau. Cei doi
aliaţi, cei doi mai puternici, care în aparenţă interveniseră cel mai
puţin, îşi declarară, prin această privire, nu numai bucuria, ci şi
solidaritatea. Ea se arăta mulţumită de el, după cum el era mulţumit de
ea. Invitaţii începură să defileze. Mama, într-o rochie ciclam care nu se
potrivea cu faţa eiv părea să lumineze' sacristia. Strângând mâinile, nu
se putea abţine să nu întoarcă mereu capul spre Simon, spre acel văduv
proaspăt însurat, care era într-adevăr fiul ei. Formulele de politeţe
rostite în faţa lui nu mi se mai părură banale, ci pline de un dublu
înţeles. Da, desigur, puteau să-l felicite. La urma urmei, recupera
întreaga sumă pierdută, reintra în banii lui. Revanşa era cu atât mai
completă cu cât, ştiam asta, Simon acum învăţându-se minte, ceruse
prin cel de aî doilea contract de căsătorie cele mai mari avantaje pentru
el.
Şi iată că azi noua iapă de prăsilă era la rândul ei grea şi i se
apropia în mod firesc termenul. Amintirea moartei fusese uitată. N-
avea să se mai vorbească despre ea. Ba da: după optsprezece ani, la
majoratul copiilor săi. Ei p vor moşteni. Vor constata că într-adevăr
existase. Moştenirea va da o realitate tangibilă acestei umbre cam vagi.
Dispoziţiile testamentului ei o vor face să reintre în viaţa celor trei
tineri care se vor putea gândi la ea, cu cifrele în mână.
M-am mângâiat adesea cu iluzia că, dacă ar fi trăit, prima soţie a
lui Simon ar fi devenit prietena mea. Şi că aş fi fost mai puţin singură.
Totuşi ea se arătase întotdeauna mai apropiată de familia mea decât de
mine şi probabil că, cu anii, nu de mine s-ar fi apropiat, ci de ai mei.
N-are importanţă. Am simţit întotdeauna împotriva celei care o
înlocuise un soi de resentiment, după cum nu m-am apropiat nici de
nevasta lui Valetin, iar dispăruta a rămas cumnata mea preferată.
Te rog să mă crezi: emoţiile pe care mi le făgăduisem la sosirea în
portul Le Havre fuseseră reduse la nimic prin prezenţa fratelui meu.
Singură, m-aş fi năpustit, aş fi privit tot şi as fi ascultat tot, aş fi
cumpărat zece ziare. M-aş fi dus la barul din gara maritimă ca să
comand acolo, pe un pământ francez care nu se mai clătina, ceva tot
atât de francez, ca de pildă, o cafea-filtru sau rachiu de cireşe. în loc de
asta, îmi observam
7
5
30 PHILIPPE HÉRIAT
însoţitorul, după cum şi el mă observa pe mine.

Trenurile speciale de la „Tranşat" aşteptau în hala ,de la subsol de
unde se auzeau nişte cântece răsunătoare. Un picup urla cu toată
puterea. Erau refrene din Montmartre alternând cu aceleaşi refrene de
pe timpul războiului din 1914. Această cacofonie destinată, îmi
închipui, să le dea americanilor o idee despre gav ParisI, producea din
nefericire, asupra mea, un alt efect. Se adăuga decepţiilor mele şi mă
introducea într-o lume categoric realistă. M-am oprit o clipă la
marginea acelei subterane, în capul scării rulante care avea să mă ducă
jos. Şovăiam, dar din complezenţă pentru starea mea de spirit şi fără să
mă amăgesc. Oare alături de mine nu se afla fratele meu, ducându-mi
blana şi valiza? Crezu că coborârea pe scara rulantă mă sperie. Mă
apucă de braţ. M-am desprins cu un surâs puţin ironic.
- Pot şi singură, i-am zis.
Am făcut un pas, m-âm lăsat în voia scării şi, însoţită de melodia
Mont'la-d'sus, care urmase după Tipperarv, m-am lăsat dusă până jos.
Am făcut, împreună cu Simon, cei o sută de paşi de-a lungul
vagoanelor. Ca să poată călători împreună cu mine, îmi explică el,
trebuise să reţină două locuri la ultimul tren. Celelalte erau ticsite. Se
pregăti să-mi dea biletul. Aceste formalităţi îmi'reamintiră cât de
ciudat părea totuşi acest drum al fratelui meu. Oare când voi dezlega
enigma?
Simon zise:
- Ultimul tren ne va întârzia cu treizeci de minute.
- Ca să vezi, am răspuns eu. Doi ani de absenţă, sau doi ani şi
treizeci de minute... Numai că am fi făcut bine să dăm un telefon acasă
ca să-i prevenim... N-are rost ca tata şi mama să vină la gară cu o
jumătate de oră mai devreme şi să ne caute pe peron printre călătorii
din celelate două trenuri.
- Dar, Agnès... zise Simon.
Şi-şi lăsă fraza în suspensie. Ne-am întrerupt plimbarea. Ne-am
privit drept în faţă. L-am văzut cu gura căscată, holbându-si ochii,
uluit; eram eu însămi uluită din pricina lui. Nici un fel de comedie în
clipa aceea, nici din partea mea, nici dintr-a lui. Dar mirarea mea se
prefăcu repede în nerăbdare şi am luat, din instinct, un ton de
provocare, ca să spun:
- Ce „dar Agnès"?
Atunci fratele meu lăsă să cadă aceste cuvinte:
I Parisul vesel, (engl.)
- Doar nu-ţi închipui că te va întâmpina cineva din familie?
Tăceam. Simon profită de tăcerea mea ca de o deschidere
prin care să se strecoare. Se prefăcu a fi alături de mine. Această
poziţie i se păru mai favorabilă scopurilor sale pe care încă nu le
întrezăream. Cu duplicitate, prin două mici fraze, mă lăsă să înţeleg că
nu-şi aproba familia decât cu unele rezerve.
- Ii cunoşti. Stii cum sunt ei.
? 9
Lipsa de respect de care se folosea, fără altă precizare, acel „ei",
marca intentia fratelui meu. Continuam să tac. Făcându-si
"' 5 ?
numărul, Simon mai adăugă:
- Te aşteptai să-ţi sară de gât?
-Ah! am spus încet. Ah! Deci aici am ajuns... vor să-mi facă mutre.
- Drace! Nu uita cum s-au petrecut lucrurile...
Eram cât se poate de sigură că el nu uitase. Aveam să aud un
excelent rezumat.
- Stai un pic... Pleci pentru două luni în vacanţă la o familie din
San Francisco. Cele două luni odată trecute, anunţi că te-ai înscris la
Universitatea din Berkeley. După un an, mai stai unul.
Şi toate astea iară să le ceri părerea. Nu s-au opus decât din principiu
pentru că-cu tine se puteau aştepta întotdeauna la orice... -
Persoana a treia plurală devenise colectivă.
- ...Şi poate, am precizat, şi pentru că eram majoră.
- Da. S-a spus şi asta.
Din aceste două cuvinte puteam trage concluzia că se gândiseră la
un ultimatum şi prevăzuseră că nu mă voi supune.
-N-are importanţă, adăugă Simon, că toată povestea asta are nişte
laturi nu prea clare. Ti s-a întâmplat să laşi să treacă mai mult de o
lună fără să scrii...
- Nu mi-aţi răspuns...
- Pune-te în locul lor. Crezi că n-aveau de ce?
- Ah, dacă în povestea asta s-a amestecat amorul-propriu...
- Nu chiar până într-atât, draga mea. Debitul lui Simon se însufleţi.
- Dovadă că'chiar dacă nu ti se scria, ti se trimiteau bani. Nu ţi-a lipsit
niciodată nimic.
- Dar, oricum...
- Bineînţeles... N-aveai decât... - cuvântul îl deranja - decât să ceri.
Ai averea ta personală. Recunoaşte totuşi că n-ai fost obligată să te
32 PHILIPPE HÉRIAT
atingi de ea. Ştii bine că nu ăsta-i genul familiei noastre. Veniturile tale
au şi fost fructificate, ţi-o spun eu... Ce mai, s-au arătat prea răbdători.
Chiar când aveau cele mai mari motive de îngrijorare.
Am ridicat glasul:
- Lasă, lasă, Simon! Grija faţă de ceea ce fac şi de ceea ce gândesc
eu nu i-a tulburat niciodată nici pe mama, nici pe tata. Nu mi-ar fi prea
greu să-ţi dau unele exemple şi să le aleg din perioade foarte diferite.
Numai că ar fi cam de prost-gust. Şi mai ales de prisos.
- Nu te înfuria! zise fratele meu.
Tăcu un moment. Subiectul i se părea riscant. Nu-mi greşisem
ţinta. Simon ştia foarte bine că sunt în stare să-i amintesc cu precizie
din pricina cui m-am văzut eu înlăturată din inima alor. mei. Cunoştea
la fel de bine ca şi mine adevăratul chip al părinţilor mei. Un tată atât
de şters în familie, încât nu părea cu mintea întreagă, dominat de
nevastă-sa, negândindu-se şi nesimţindu-şi familia decât prin ea. O
mamă care nu iubea pe nimeni pe lume decât pe cei doi băieţi ai ei.
Oare nu Simon fusese cel care, prin propriile-i strădanii, dusese
această dragoste până la limitele absurdului şi anormalului, într-o
inimă de femeie atâta vreme frustrată si ajungând astfel la patimă?
Această mamă, plămădită în întregime dintr-o indolenţă aparentă şi
din schimbări tainice de dispoziţie, această mamă, până la urmă,
victimă a ei însăşi... Cine ştie dacă fratele meu nu descâlcea şi el, cum
descâlceam şi eu, alte mobiluri, mai tulburătoare, datorită cărora
indiferenţa în ce mă privea se schimbase la ea în animozitate, în
aversiune? Nu, desigur, în această privinţă nici un fel de prevenire n-ar
fi aranjat lucrurile, căci oricare ar fi fost misiunea fratelui meu - nu i-ar
fi facilitat succesul.
Simon reluă cu calm:
- încerc doar să-ţi explic, Agnès, de ce nu va veni nimeni la gară.
îţi vei -ocupa locul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, la masa
restrânsă de familie care are loc astă-seară. Dar nimeni nu va veni la
gară.
Uitasem acea „masă restrânsă de familie". Tradiţie săptămânală de
care fiecare se plângea sau îşi bătea joc, dar de la care nimeni n-ar fi
lipsit nici pentru un imperiu; adunare de cincisprezece ori optsprezece
suflete legate unele de altele doar prin legăturile geloziei, neîncrederii,
spionajului şi apropiate totuşi, ca să fim drepţi, prin orgoliul de a fi
Boussardel. Acestei reuniuni îi preferasem întotdeauna inofensiva
„mare masă de familie", care n-avea loc decât de şase ori pe an, şi care
totalizase într-o seară la cele trei mese - bătrânii în sufragerie, tinerii în
salonul cel mare şi copiii în galerie - patruzeci şi opt de persoane.
Aşa că mă întorceam drept la ţanc ça să mă aşez la masa restrânsă
de familie unde aveau să-mi facă mutre. Prost mijloc folosit împotrivă-
mi toată copilăria şi adolescenţa! Mijloc care dealtfel dăduse greş
întotdeauna, pe când câteva cuvinte cu judecată ori pornite din inimă
m-ar fi îndreptat mult mai lesne. Dar pentru a rosti aceste cuvinte ar fi
trebuit o oarecare simplitate a inimii şi a manierelor iar mama, mătuşa
şi bunica, toate trei atât de teatrale, n-o puteau nici măcar simula.
Simon şi cu mine ne reluarăm plimbarea. Cu un fel de copilărie pe
care astfel de amintiri o deşteptau în mine, îmi repetam: „Or să-mi facă
mutre". Aceste cuvinte îmi redes- chideau o întreagă perspectivă, o
întreagă galerie de tablouri care-mi umbriseră toată copilăria: mese la
care, prin consemn, nimeni nu-mi adresa un cuvânt, gustări de după-
amiază, „matinee^ de copii", iar mai târziu baluri de la care eram
exclusă. îmi revedeam fraţii răutăcioşi, verisoarele care suso-
? 5' ? î5
teau, mătuşile înţepenite într-un dispreţ suveran, moşii şi strămoşii cu
priviri încărcate de un fulger olimpian. Cele patru cuvinte „Or să-mi
facă mutre", îmi aminteau de vechile bosumflări, încăpăţânările
disperate, delectările morocănoase, singurătatea mea în mijlocul unui
palat plin de aurării, de covoare şi de opulenţă, dar pustiu pentru mine
de orice prezenţă prietenă. Căci îmi dresau dădacele să nu-mi vor-
bească în acele zile, si fata bucătăresei avea ordin să închidă pisicile în
pivniţă ca nu cumva să mă consolez cu ele. „Or să-mi facă mutre - îmi
ziceam - am douăzeci şi patru de ani şi mă întorc la ei".
Simon, mergând, nu mă slăbea din ochi. Mi-am dat seama de asta.
Şi mi-am amintit de situaţia în care mă aflam. I-am spus fratelui meu:
- Ei cum, tu nu-mi faci mutre? Evident, din moment ce ai venit...
- Ah, eu... Ştii bine că în fond am vederi largi.
N-am protestat în nici un fel. El se manifestă totuşi ca şi cum aş fi
strigat: probabil că asta îi convenea. Ridică din sprâncene, făcu pe
omul cinstit a cărui bună-credinţă nu trebuie pusă la îndoială şi rosti:
- Cum aşa? M-ai auzit vreodată spunând că ţi se îngăduie prea
multă libertate? Fii dreaptă. I-am sfătuit vreodată să te ţină în zgardă?
într-adevăr. Nu era atât de prost. Nu comisese greşeala de a-şi face
din mine o duşmancă. Eram nedisciplinata familiei; dar totodată si cea
care arăta mai multă îndrăzneală si voinţă; stia
34 PHILIPPE HÉRIAT
5 5 95
bine. Nişte ostilităti fatise între el si mine n-ar fi dus decât la
complicaţii păgubitoare pentru amandoi. In timp ce o neutralitate
tacită, dar vigilentă ar fi dat, şi într-o tabără şi în cealaltă, cele mai
bune rezultate.
- Bun! am spus ca pentru a trage o concluzie la propriile mele
gânduri. - Bun! Atunci, dacă.pricep eu bine, tu, Simon m-ai înţeles.
9
Mi se părea că întârzie să se descopere şi căutam un mijloc de a
sfârsi discuţia.
-Ei da, zise fratele meu, ti-o declar fară ocolişuri. Te-am înţeles
până la un anumit punct.
- Si ce anume ai înţeles, Simon?
9 5 5
/V
Păru mai puţin încurcat decât prevedeam. îmi spuse totul, dintr-o
răsuflare, ca şi cum vorbele fuseseră gata pregătite în mintea lui:
- Ţi-am înţeles dorinţa de a vedea lumea. Am înţeles că Statele
Unite te-au atras si te-au retinut. Că tu, atât de modernă,
5 ? ' '
te-ai simţit bine în acea ţară a zgârie-norilor, a activităţii devorante, a
acelei „strugglefor lif'e"'....
- Ce idee ciudată ai despre America!
El înşiră fără să se întrerupă:
- ...A plăcerilor violente, a plimbărilor cu maşina, a legăturilor fără
perspectivă...
Hotărât, mintea lui Simon era plină de imagini convenţionale.
- ...A căsătoriilor facile.
După acest cuvânt tăcu. L-am apucat de braţ. L-am oprit şi l-am
obligat să mă privească în faţă. Primul moment de stupoare odată
trecut* mă apucă o ngvoie cumplită de a râde.
- A, i-am spus. Deci asta era?
- Asta ce?
Mima într-adevăr foarte bine tonul inocenţei. Strângându-mi
buzele, umflându-mi nările, umflându-mi pieptul cu aerul din acea
gară, îmi observam fratele, întârziind momentul în care aveam să-i râd
în nas. Mărturisesc: mă bucuram de acea clipă. Era de nesperat. Era
prea frumos. Iată deci la ce dusese îndelunga noastră scrimă. Iată de ce
fratele meu venise înaintea mea la Le Havre! Iată ce tulburase,
înspăimântase familia mea, până la punctul de a alege din sânul ei un
plenipotenţiar însărcinat să-şi dea seama, la debarcare, în ce stare se
întorsese fiica risipitoare!
Mă bănuiau că m-aş fi măritat! La ideea discuţiilor familiale pe
care absenţa mea le prilejuise timp de doi ani şi în care toate
explicaţiile, afară de cea bună - nevoia mea de libertate - fuseseră
trecute în revistă; la ideea că mama sau mai curând mătuşa Emma
spusese într-o zi, bătând cu dosul mâinii în masă: „Şi dacă s-a
măritat?" la care fără doar şi poate, careva adăugase că în Statele
Unite, se ştie foarte bine că copiii se căsătoresc fără să-şi consulte
părinţii; la ideea că-şi putuseră imagina un ginere seif made mariI, un
evreu american sau poate un cow-boy capabil să scoată banii din
familie; la ideea problemelor, reproşurilor, temerilor, necazurilor pe
Care spectrul măritişului meu le putuseră crea - adevărul mă obligă s-o
spun - o bucurie rea a rupt în mine toate zăgazurile şi am izbucnit într-
un râs care nu se mai isprăvea.
Fratele meu arătă prin mimica lui că nu pricepe nimic. Asta îi era
tactica. Prefera să facă pe nătângul, ca să se lămurească.
- Ce-am spus chiar atât de stupid?
Râsul mi s-a frânt. Lucrurile încetară să mi se mai pară comice. Le-
am văzut cealaltă faţă.
- Taci, i-am spus cu voce înăbuşită. Taci! E groaznic!
- Ai să mărturiseşti totuşi...
I-am tăiat vorba:
- Da, ştiu. Asta explică totul. Pare verosimil din partea unei
americance; ar trebui să fie şi din partea unei fete care-a trăit doi ani,
americăneşte... Te pregăteşti, desigur, să-mi spui că atitudinea,
mutismul, ezitările de a mă întoarce acasă, amânările repetate
îndreptăţeau toate supoziţiile.
- Fapt e că unele scrisori alte tale, din puţinul care se putea citi
printre rânduri, arătau... un soi de schimbare.
Dar nu voiam să-l mai aud.
-Lasă-mă să vorbesc, Simon! Ceea ce vă reproşez... atât cât vă pot
reproşa, e că dintre toate supoziţiile, nu v-aţi oprit decât la una singură.
Nu v-a venit ideea că aş putea fi bolnavă, sau rănită, imobilizată de
vreun accident de maşină, sau pur şi simplu fericită... Oricare dintre
aceste eventualităţi, mai ales ultima, n-ar fi explicat oare atât neputinţa
mea de a părăsi America precum şi tonul reticent al scrisorilor mele?
N-ar fi însemnat o schimbare în viaţa mea? Dar voi n-aţi avut chiar
I Bătălii pentru viaţă (engl.).

36 PHILIPPE HÉRIAT
atâta fler! N-aţi reţinut decât o ipoteză: măritişul! Pentru că măritişul,

numai el, vă atingea, vă aducea un prejudiciu. Ah! Cât poate fi de
Boussardel acest lucru!
Dar Simon încă nu se simţea jignit. Luă un aer senin ca să zică:
- Ei, puteai să prevezi că ne vom pune o astfel de întrebare. Nu?
- Nu, închipuie-ţi! N-am prevăzut asta. Cât pe-aci să cred că încă
nu vă cunoşteam. Când te-am văzut pe vapor, oh! mi-am dat seama că
nu veniseşi acolo pentru ochii mei frumoşi. Nici pentru o afacere cu
devize străine...
Vocea începuse să-mi tremure. Mă cuprindea mânia şi mi se părea
îndreptăţită.
- Dar nu mi-am închipuit că i se încredinţase fratelui meu misiunea
de a verifica puritatea stării mele civile - am bătut din picior - şi a
rufelor mele murdare!
- Pe scurt, zise Simon care nu pierdea firul, te simţi acuzată de o
crimă pe care n-ai făptuit-o?
Mânia, decepţia, pudoarea mea ofensată, nimic din toate astea nu-l
interesa. Voia să stie.
5
I-am replicat:
- Taci! Nu-ţi voi spune nimic!
într-adevăr tentaţia, pentru mine, era prea puternică. Pentru că
procedau astfel, îi voi, lăsa în neştiinţă. întorceam îm- potrivă-le
armele lor! Ei singuri mi le întinseseră: cu atât mai rău, căci acum mă
slujeam de ele.
...Nu, totuşi, mă calomniez puţin. Ascultam, nevorbind despre
acest lucru, de un sentiment intim, feminin. Mă gândeam la_Norman.
Greoiul de frate-meu voise asta: imaginea, prezenţa, căldura lui
Norman le mai simţeam încă în flinta mea. Nu de mine eram
îngrijorată. Singură, m-aş fi amuzat de rudele mele şi de temerile lor
egoiste. Cu Norman în fiinţa mea, mă apăram. Ne apăram. Amintirea
mi-era mai bănuitoare decât demnitatea. Probabil că mă schimbasem la
fată. Printr-o mis-
5 5
care nechibzuită, din reflex probabil, mi-am luat mantoul de la fratele
meu, mi l-am aruncat pe umeri, m-am înfăşurat în el şi mi l-am închis
până la gât. M-am îndreptat apoi spre vagonul meu. Simon mă urmă în
tăcere. I-am spus, fără să întorc capul spre el:
- Dacă vrei să-ţi termini ţigara, rămâi pe peron. Eu vreau să stau

jos. Şi urcându-mă pe scara vagonului:
- Mă simt dintr-o dată obosită...
Nu minţeam.
4
Abia m-am aşezat pe locul meu că am uitat si de ceasul si de
1 ^ 5 5
locul unde mă aflam. Cu capul în colţul spătarului, îmi ridicasem în
jurul feţei gulerul hainei de blană ca să mă izolez şi mai bine. în sfârşit,
am închis ochii. Curând, în mintea mea, urmă o desfăşurare de soare,
de spaţiu şi de aer. Din realitatea care mă înconjura, totul pieri.
Zgomotul trenului şi al picupului puteau să tulbure alte urechi, pentru
mine, ele se pierdeau în larma Universităţii înlocuită la rându-i de
tăcerea fabuloasă a munţilor înalţi si a lacului la malul căruia trăisem.
5 ?5
Suportam cu destulă greutate brutalitatea reîntoarcerii în trecut.
Nu-i opuneam totuşi decât inerţia. Cu membrele la fel de nemişcate ca
şi cum ar fi fost paralizate de un anestezic, cu pleoapele lăsate peste
lumea interioară care se lărgea înlăuntrul meu, cu buzele închise, îmi
ascultam amintirile.
îmi dădeam seama însă că dacă portul Le Havre, gara, Simon şi
familia mea se şterseseră, dispăruseră, mai persista totuşi, cu precizie,
ceea ce Simon şi ai mei voiseră să afle. Nu le divulgasem taina, dar mă
făcuseră să mă gândesc la ea.
Norman... Când îl văzusem prima oară? Unde să plasez ziua aceea?
Unde s-o regăsesc? Iată-mă în imposibilitatea de a vorbi despre acea
„primă oară". Norman îşi amintea că se încrucişase cu mine chiar când
sosisem la Berkeley, reţinută şi prost aclimatizată cu Statele Unite.
- Mergeai, mi-a mărturisit el mai târziu, cu atâta superioritate! Mi-
am spus: „E o fată înţepată şi nu vom fi prieteni!"
Când am vrut să-i explic că trufia mea nu era decât o atitudine
stângace, datorată timidităţii, n-a vrut să mă creadă. Nu-i părusem
38 PHILIPPE HÉRIAT
niciodată o persoană timidă. M-am întrebat adesea dacă nu cumva

propriul lui suflu era cel care-mi alunga spaimele şi tulburările.
- în ziua aceea, îmi mai spuse el, soarele te făcea să clipeşti din
ochi. Ai trecut fară să mă vezi.
Am trecut multă vreme fără să-l văd.
Urmam, în parte, aceleaşi cursuri. îl confundam adesea cu colegii
lui. Şi când a survenit ceea ce eu numesc „noaptea din Monterey" l-am
văzut, în sfârşit, şi am băgat de seamă că chipul lui îmi era cunoscut.
Dar de când? Astfel încât pe acest băiat alături de care aveam să
cunosc o dragoste limitată, înşelătoare, dar totuşi singura mea
dragoste, pe acest băiat, imagine, pentru mine, a unor vremuri mult
prea uşoare, a unui climat prea puţin tulburat, a unei vieţi prea trupeşti,
pe acest băiat dispărut atât de repede, acea „primă oară" când l-am
văzut nu există. Şi dacă amintirea lui trecătoare n-ar trăi, n-ar creste
zilnic în fiul meu, aş putea crede că n-a fost decât un miraj, o nălucă,
un fel de boy-friend, un pic animal şi un pic semizeu, jumătate Ariei şi
jumătate mânz.
Aşezată alături de fratele meu, acum mut, dusă de acel vagon care
se pusese în mişcare, şi care mă purta spre familia mea, retrăiam - cu
amare delicii - primele timpuri de la Berkeley.
Gândul la dragoste nu-mi bântuia încă mintea când am sosit acolo.
Cum aş fi prevăzut că dragostea mă aştepta tocmai în această
Universitate de lângă San Francisco şi încă o dragoste atât de diferită
de cea la care as fi visat? Nu mă aflam în Statele
/ V 1
Unite decât de două luni. întârziam acolo sub pretextul că-mi
perfecţionez „engleza". Această socoteală neroadă, mai plauzibilă dacă
aş fi vorbit de înscrierea mea la Oxford sau la Cambridge, nu putea,
recunosc, să înşele pe nimeni. Puţin îmi păsa dealtfel, că, transmisă
prin cablu, îmi tulbura familia. Poate că ideea asta nici nu-mi
displăcea. Manevrele matrimoniale pe care mama şi mătuşa mea le
întreprinseseră cu o înverşunare încă necunoscută - în privinţa mea - în
iarna precedentă, ultimatumurile, ameninţările mă îmbolnăviseră
moralmente. Autoritatea folosită în familia mea nu putea să dea decât
nişte rezultate extreme si să creeze două feluri de flinte: Supuşii si
5 5 * 5 5
rebelii. Fraţii, verişoarele, verii mei, cu mai multă ori mai puţină lipsă
de vlagă şi de ipocrizie, alcătuiau primul fel. Din cel de-al doilea,
eranl, din păcate, singura reprezentantă, cu atât mai izolată şi mai de
neînvins.
Pe scurt, nu venisem să caut la San Francisco si nu continuam să
caut la Berkeley decât liniştea. Nu nădăjduiam la alte bucurii. Mi se
pare drept să adaug că la Universitate şi în acel sororitvx unde locuiam,
unele dintre colegele mele care - şi erau destul de numeroase - optaseră
pentru moravurile uşoare, păstrau, în acest libertinaj, un sânge-rece şi
un simţ practic foarte puţin ispititoare. Nici o dezordine în uşurătatea
lor. Se dădeau fără să se lase pradă pasiunii. Exemplul lor nu era
ispititor.
în concluzie, băieţii nu mă asaltau decât- de formă. Atitudinea mea
le întorcea pe dos noţiunile etnografice, pentru că, deşi franţuzoaică,
mă arătam mai puţin superficială decât americancele. N-aveam nici un
iubit, dar aveam"mulţi camarazi. Pe studioasele cu ochelari le atrăgea
mai curând faptul că vorbeam cu accent străin. Aşa că nu eram nici
prea puţin, dar nici din cale-afară de populară. Invitată întotdeauna la
acele parties, puteam, fără să nemulţumesc pe nimeni, sau să refuz sau
să mă fofilez, după cum aveam chef.
Situaţia asta de mijloc îmi satisfăcea nevoia de linişte. în ea era de
asemenea cuprinsă setea mea de dezrădăcinare, dorinţa de a mă pierde
într-un mediu atât de diferit de cel de care eram sătulă până peste cap.
în Europa, visasem multă vreme la „conformismul american"; îmi
făgăduisem mii de distracţii. Acum, veniseră de la sine. Pentru prima
oară în viaţa mea nu mă mai simţeam în opoziţie cu anturajul.
Rezistenţa mea, totdeauna gata să joace feste, acel soi de veşnică
încordare care mă înăsprea, mă îmbătrânea de timpuriu, toate astea
pieriseră în mod spontan. Depusesem armele, nu mai ştiam unde se
află. în toată tinereţea mea, nici inima, nici mintea n-au mai cunoscut
vreodată o asemenea vacantă, vacantă demnă într-adevăr de
> ' 5
acest nume.
Am ajuns astfel în luna decembrie. Era prima iamă pe care o
petreceam la acea latitudine şi nu mai recunoşteam anotimpul. Bine
adăpostiţi în golful nostru din San Francisco, ne bucuram de blândeţea
aerului, de dulceaţa soarelui, chiar si de dulceaţa
5 ' 5 ' 5 ?
ploii care cădea fără asprime. Mă simţeam infinit de departe de
noroaiele şi de frigul parizian. Palatul Boussardel, la marginea parcului
40 PHILIPPE HÉRIAT
Monceau, saturat de umezeală, pierea în adâncul ceturilor si al

amintirilor.
5 5
Se apropia Crăciunul. Pe colegii mei începuse să-i tulbure un fel de
febră a petrecerilor. Acele parties urmau unele după altele. Şi acel
sorority unde locuiam, care era unul din cele mai aristocratice din
Berkeley, dădu un bal. Cu amestecul specific de ceremonie şi
copilărie, de care mă amuzasem atâta în prima lună, se trecu la noile
prezentări. Fuseseră primiţi fete şi băieţi veniţi din alte colective, care
nu mai fuseseră la noi. Pătrunşi de cinstea care li se făcuse şi pe care-o
solicitaseră, acei neofiţi defilară prin faţa fetelor - gazdele casei -
alineate în şir, şi se prezentară pe rând.
După care se dansă. Eu n-am dansat deloc. Fetele din sorority, toate
puţin snoabe, afectau maniere şlefuite; dar asta nu le împiedica să
danseze într-un stil foarte americănesc pe care nu izbuteam să-l imit.
Băieţii mă invitau deci rar, cu atât
5 '
mai mult cu cât mă ştiau refractară la acest capitol. Şi pentru un tânăr
american, certitudinea că un dans nu va putea degenera, când de fapt el
nu doreşte decât asta, coboară acest dans la nivelul amuzamentelor
unor copii, nedemne de un bărbat.
După miezul nopţii, neofiţii, conştienţi de ceea ce aveau de făcut,
se retrăseseră cu discreţie. Nu rămăseseră decât cei mai populari. Se
dansă iarăşi. încă nu mă urcasem în camera mea, ştiind că muzica mă
va împiedica să dorm. Distracţiile, ca întotdeauna, se isprăviră şi se
organiză un concurs pentru cea mai bună idee privind felul în care
urma să se sfârşească serata. Cea care reuni cele mai multe sufragii,
suna astfel: „Să mergem să admirăm clarul de lună, la Monterey".
Monterey, la o sută şi ceva de mile de Berkeley, pe ţărmul Pacificului,
e unul dintre locurile cele mai pline de semnificaţie din acea regiune.
Ştiam ce însemna o astfel de plimbare. Văzusem, în nopţile
frumoase, şiruri lungi de maşini staţionând, roată lângă roată, cu toate
farurile stinse, afară de cel din spate, în faţa unui peisaj de care
întreaga asistenţă se dezinteresa.
Proiectul, odată adoptat, perechile se alcătuiră, oferindu-se şi
acceptându-se locuri în maşini. Gata! Se vor cărăbăni cu toţii, vor lăsa
casa tăcută si eu mă voi bucura de liniştea odăii mele.
5 1
N-aveam de refuzat nici o invitatie căci nici un băiat nu mi se va
adresa.
...Şi totuşi... Mă înşelasem. Un băiat pe care-l cunoşteam din
vedere se apropie şi-mi propuse un loc în maşina lui. Eroarea lui mă
înveseli. Dacă acceptam, bietul băiat avea să fie decepţionat.
I-am răspuns cu aceste cuvinte:
- Nu mai ai pe cine invita?
- De ce vorbeşti astfel? replică el.
Am regretat cuvintele care mi s-au părut prea puţin amabile, prea
puţin fireşti şi prea mult franţuzeşti. Şi ceea ce era mai rău,
nejustificate, căci în jurul meu aranjamentele nu se terminaseră şi mai
avea încă de unde alege.
- Mă simt puţin obosită, am spus ca un fel de rectificare.
- Oh, într-adevăr? Sunt dezolat.
Si asa cum e obiceiul acolo, nu mai insistă. Brusc, mi-am
• > 1 .''
muşcat buzele. Am spus:
- Adică...
Apoi l-am privit. Blândeţea şi cruzimea i se citeau deopotrivă pe
chip. Am fost frapată pentru prima oară de acest lucru, şi mi-am aţintit
ochii asupra lui ca să-mi dau mai bine seama de acest amestec.
Văzându-mi expresia, băiatul crezu, desigur, că mă străduiam să-mi
aduc aminte cine era, căci se prezentă:
- Mă numesc Kellog, Norman Kellog.
Şi înainte ca eu să răspund:
- îţi cunosc numele - zise el. Chiar şi prenumele: Agnès.
Rosti Ag'niss americăneşte, ceea ce păru să dea o realitate cu
totul diferită şi cu totul nouă acestui prenume, până şi mie, care mă
aflam în faţa acelui tânăr. Oare ce surprize îmi rezerva noua Agnès
care devenisem?
Şi brusc, mă cuprinse un sentiment ciudat; vreau să spun un
sentiment de care habar n-aveam. Tocmai îi văzusem mâinile. Nu
se distingeau prin nimic deosebit, nefiind nici foarte lungi, nici
foarte subţiri, nici foarte musculoase; si totuşi constituiau o
prezenţă, cel puţin pentru mine; ceva din ele mi se adresa, îmi
vorbea.^ M-am simţit roşind. Doream ca acele mâini să mă atingă.
în acelaşi timp mi-am dat seama cât de ridicol ar fi fost să ne
strângem mâiniîe la acest sfârşit de serată.
42 PHILIPPE HÉRIAT
Băiatul repetă:
- Sunt într-adevăr dezolat...
Şi făcu un pas înapoi.
- Nu fi, i-am spus cu grabă. Primesc cu plăcere.
Atunci el râse. I-am privit iarăşi chipul şi am simţit un nou şoc.
De data asta i-am văzut dinţii. Niciodată nu privisem o fiinţă atât de
amănunţii cum făceam cu el. Dinţii, dezvăluiţi de
? 5 57 ?
gura lui puţin cam mare, erau scurţi, aidoma dinţilor unui copil
după cum îi era şi surâsul de pe chipul lui tânăr. Străluceau între
buzele de un purpuriu întunecat, buze de culoarea prunei. Şi cei doi
incisivi de sus, despărţiţi printr-o mică strungăreaţă, dinţi ai
norocului, se adăugară acelor trăsături atât de contrastante.
- Maşina mea e în spatele casei, zise el.
După ce trecurăm de San-José, caravana începu să se lungească.
Număra vreo douăzeci de maşini. Una dintre ele, care adăpostea o
pereche mai nerăbdătoare, o apucă spre un drum împădurit, salutată
de clacsoanele şi de strigătele celor care mergeau înainte. Trenul
Southern Pacific ne ajunse brusc" din urmă şi trecu peste taluzul
din dreapta şoselei. Avântul marelui tren luminos şi vuietul lui în
noapte îi aţâţară pe mulţi
din cei aflaţi la volan la o întrecere de care la un moment dat ?
m-am cam temut. Spre surpriza mea, s-a terminat fără nici un
accident. Şi tot spre surpriza mea însoţitorul meu n-a participat la
această întrecere.
- E o noapte prea frumoasă ca să mergi repede, zise el, ceea ce mi
s-a părut cu totul ciudat.
I-am privit din nou mâinile. Fixate pe volan, se detaşau întunecate
în lumina slabă a tabloului de bord. La viraje, rare în acea parte a
drumului, mâinile se inversau, se schimbau, se încrucişau, apoi o clipă
suspendate, lăsau volanul să revină în mod automat în poziţia lui.
Adesea, pentru a atinge o cheie, o manetă, una din cele două mâini
cobora în zona luminată. Distingeam atunci porii pielii şi curăţenia
unghiilor. încercam să mă conving că acele mâini iiiă tulburaseră
astfel, pentru că aveau un aer atât de sănătos. îmi spuneam: „La
Monterey, îşi va trece, ca şi ceilalţi, braţul pe după spatele meu şi-mi
va cuprinde umărul cu mâna dreaptă. După o clipă îi voi simţi căldura
palmei prin mantou. Iar celălalt umăr al meu va fi lipit de pieptul lui.
Cum voi face ca să mă desprind, ca să-l opresc, ca să-i arăt că se
înşală? Şi încă şi mai puţin să-l las să-şi plimbe mâinile pe gâtul ori pe
genunchii mei..."
Pentru a justifica aceste închipuiri, aceste imagini, mă sileam să-mi
aduc aminte de scenele surprinse de zeci de ori, în care colegii mei se
arătau a fi lipsiţi de orice sfială. îmi spuneam: „Sigur că nu-mi va fi
prea greu să-l potolesc pe Norman şi să-l fac să-şi vină în fire; teama
de urmări, şi mai simplu, teama de policeman, nu-i părăseşte niciodată
de tot pe aceşti don juani fără pălărie. Dar în acest caz în ce postură să
mă situez? Trebuia sau să revin asupra a ceea ce fusese luat drept
consimţământ tacit sau să rabd mângâierile pe care nu le doream. Oare
nu exista vreo cale de mijloc prin care să ies din toată povestea asta?
Bine că măcar băiatul nu se arăta grosolan! Şi că prezenţa lui era
agreabilă..."
în sfârşit, dacă ispita s-a strecurat vreodată în mine, atunci asta s-a
întâmplat în noaptea aceea, pe drumul acela, în maşina aceea!
Pe terenul întins care domina marea, automobilele se aranjară
paralel, cu partea din faţă spre apă, ca pentru o plecare spre infinit.
Nimeni nu puse piciorul pe pământ. După ce geamurile fură coborâte,
tinerii se strigau, se recunoşteau. Posturile de radio pe care nimeni nu
le oprea îşi amestecară diferitele concerte împotriva • cărora se ridicară
proteste. Şi aparatele fură potrivite toate pe aceeaşi muzică havaiană
pe care o ştiam nimerită în acele împrejurări. Pacificul îşi unduia apele
adânci sub lună. Talazuri mari se alcătuiau departe, se năpusteau spre
pământ, spre noi, dar plaja, fiind ascunsă sub şosea, nu le vedeam
spărgându-se.. Le auzeam doar izbind ţărmul. Cântecele havaiene
deveniră mai slabe. în maşini, câte o mână făcea muzica mai discretă şi
stingea farurile. Râsetele se răriră.
Aşteptam prima intenţie a însoţitorului meu... Care se mişcă. Se
ridică uşor, scoase de sub scaun o pernă veche şi mi-o oferi fără
fasoane.
--Ai să stai mai bine, zise el.
Mă instală, mă sprijini puţin pieziş pe peretele maşinii, în aşa fel
încât m-am trezit mai la distanţă de el. Apoi îşi puse amândouă mâinile
pe volan, încrucişându-şi-le şi. din gestuî lui, am înţeles că nu va
încerca nimic.
Prima surpriză odată trecută, am simţit emoţia. Acel gest, sau mai
bine-zis acea lipsă a gestului, atât de neobişnuită, mă flata; voiam să
44 PHILIPPE HÉRIAT
mă simt flatată şi nu-mi era greu. O astfel de atitudine din partea acelui
băiat îşi avea valoarea ei din moment ce totuşi mă invitase. Mi-am
amintit jenată că-l crezusem capabif de anumite libertăţi şi că mă
pregătisem împotriva lor. I-am spus lui Norman, sigură că această de-
claraţie nu va fi răstălmăcită de el în alt sens decât cel dat de
5
mine:
- Eşti un băiat drăguţ şi sunt mulţumită că am venit!
întoarse capul spre mine, surâse în umbră şi răspunse:
- Si eu la fel, si eu sunt multumit.
Oceanul ne trimise miresmele sale pe care le crezusem mai aspre.
M-am gândit că plimbarea noastră ne făcuse să coborâm spre sud, că
marile văi populate cu arbori fructiferi nu erau departe şi că numai
după cinci sute de mile am ajunge în Mexic. Drept în faţa noastră se
aflau Japonia şi China. Eram în Lumea Nouă. Eram departe, dar nu
eram singură.
L-am făcut pe prietenul meu să vorbească. îşi termina ultimul an la
Berkeley. Se pregătea să devină arhitect. Şi lucrase ca asistent la un
proiectant de bungalowuri şi cabinsI , în timpul
vacantei trecute. ?
Familia lui era de origine scoţiană. Dar în vinele lui curgea sânge
indian. îl datora unei bunici cherokee, măritată odinioară cu străbunul
lui, în Oklahoma, în vremuri încă eroice. Ca să vorbească de această
origine, arborase un ton deosebit, plin de orgoliu. Ştia că-n el retrăiau
unele din trăsăturile acelei rase, în timp ce la surorile lui, blondul
anglo-saxon le ştersese. Spunea că aerul oraşelor îl apăsa, că în faţa
spaţiilor largi ale preriei sau în mijlocul pinilor seculari îşi recunoştea
sângele. Cea mai frumoasă vacanţă din viaţa lui o petrecuse cu o vară
în urmă, cu acel proiectant, în Yosemite.
Ascultându-l mă miram că nu-l deosebisem mai curând printre
colegii lui. îmi spuneam: „Dar mă înşel, l-am cunoscut, i-am vorbit".
Drept urmare, începând din -acea seară, a acaparat locul tuturor
celorlalţi si chiar a celor mai multe din amintirile si
55 5
speranţele mele.
La întoarcere, în Oakland, aproape de porţile Universităţii din
Berkeley, ne-am oprit. Cred că nu ne puteam hotărî să ne raliem micii
lumi a Universităţii. M-am aşezat alături de
9 9
I Cabane, (engl.)
Norman la barul unui drugstore unde o cafea proastă ne-a încălzit.

Afară, animaţia începutului de zi îşi vestea zarva. M-am văzut în
oglindă. Mă temeam ca acea noapte albă să nu-mi fi făcut tenul
pământiu şi să mă fi tras la faţă. Dar nu. Mă găseam, dacă nu
frumoasă, cel puţin destul de drăguţă şi aşa trebuie să fi fost într-
adevăr. Am avut cochetăria să nu mă duc la lavabou să-mi aranjez faţa.
Şi am înfruntat cu bravură, ieşind afară, lumina zilei care sporise.
Abia în clipa în care prietenul meu mă părăsea am băgat de seamă
că mâinile nu ni se- atinseseră niciodată. Nu le simţisem
5
atingerea. I le-am întins pe ale mele. Norman surâse la acest gest, puţin
obişnuit în ochii lui, dar îmi întinse totuşi mâna. O strângere scurtă şi
din nou am simţit tulburarea din ajun; aceeaşi căldură cerută si de
inima si de viata mea. Norman
5 5 5 5
zise:
- Te revăd mai târziu.
Si eu:
9
- Foarte bine. Şi mulţumesc pentru seara plăcută.
Atunci el răspunse, accentuînd cuvintele:
- Eu îti mulţumesc dumitale.
...Cuvintele cele mai plate. Frazele americane cele mai banale. Şi
totuşi în gura lui, ca şi într-a mea, aveau o virtute fără seamăn... „Te
revăd mai târziu... Foarte bine... Si eu îti mul-
" 5 5
ţumesc dumitale...", o rezonanţă din pricina căreia mai tremur şi acum,
după atâta vreme.
Familia din San Francisco la care-mi petrecusem primele două luni
în America mă invită de sărbători. Una dintre fete, măritată cu un
ofiţer, locuia într-o casă încântătoare, în Presidio. Aflat la marginea
unui oraş, sigur mai puţin ciclopic decât New York-ul, dar plin de
reliefuri mai tumultuoase, foarte aproape de centrul afacerilor, acel
cartier înfăţişa în mod paradoxal o cetate mică într-una mare, un oraş
plăcut într-un oraş al haosului. Mi s-a repetat adesea că* europenii în
trecere prin San Francisco scot cu toţii acelaşi strigăt când trec prin
Presidio şi declară că acolo le-ar plăcea să trăiască.
Puteam deci sau să petrec sărbătorile la tânăra pereche care era
veselă si cultivată şi ieşea destul de des în lume, sau să mă duc cu
cealaltă fiică si cu părinţii ei, în Arizona. Un frate mai mic se trata
46 PHILIPPE HÉRIAT
acolo cfe plămâni şi membrii familiei, care se puteau deplasa, voiau să

fie alături de el de Crăciun şi de Anul Nou. Am optat pentru călătorie,
argumentând că Arizona. mă atrăgea. Dar de fapt, mă atrăgea distanţa.
Asemenea tuturor flintelor reţinute cărora li se face pe neaşteptate o
făgăduială de fericire,'mă simţeam depăşită de eveniment, ochii mei se
speriau de lumină, îmi lipsea suflul în faţă ferestrei deschise. Voiam să
pun puţină distanţă între mine şi Norman ca să văd mai clar.
Poate că de asemenea în străfundul fiinţei mele vegheau întruna
demonii mei posomorâţi. Poate că-mi şopteau: „Cum? îl cunoşti abia
de două săptămâni. Totuşi îi ştii de pe-acum cusururile': egoismul
instinctiv, incapacitatea de a suferi, setea lui de viaţă, excesiva
ingenuitate. Ştii că-n realitate nu-i nici mai sănătos, nici mai frumos
decât ceilalţi băieţi de care esti
' 5 5 5
înconjurată. Poate doar mai puţin standard graţie ciudăţeniilor
chipului său, căruia tu îi găseşti poezie, caracter şi mister. Pleacă. Stai
câtva timp fără să-l vezi. întoarce-te. Şi misterul îşi va dezvălui faţa".
îndoiala, o rămăşiţă de orgoliu şi lunga obişnuinţă de a' nu primi
niciodată cfe la altul nimic din ce-i plăcut, iată ce m-a determinat să
mă îndepărtez. Mă simţisem mult prea des aidoma acelor trupuri prea
pline de cicatrice care, la cea mai.mică schimbare a vremii, suferă din
pricina rănilor! Cicatricele mele nu se datorau rănilor: nu mă făcuseră
niciodată să sângerez. Ele nu erau decât semnele, urmele replierilor
mele.
Am plecat deci, dacă nu cu nădejdea, cel puţin cu ideea că-l voi
uita pe Norman. M-am întors îndrăgostită. Despărţirea mă copsese ca
pe un fruct. Trebuia să-l văd şi să-l aud din nou: n-avea să mai fie
acelaşi Norman pe care eu îl înălţasem, îl completasem, îl
învesmântasem... Eram atât de naivă! Se şi ivise în mine o femeie
nouă, o femeie care nu mai cunoştea vechile obiceiuri ale spiritului şi
trecutele prudenţe ale inimii. Vechea mea monedă nu mai era bună.
L-am revăzut. Mi-a declarat că timpul i se păruse lung.' Am aflat
această extraordinară noutate. în seara întoarcerii mele, m-a dus nu ştiu
unde. Ploaia cădea în jurul maşinii. La un moment dat, a oprit şi ne-am
sărutat pentru prima oară.
Adormeam în fiecare seară aşteptând cu nerăbdare să înceapă o
nouă zi. Am uitat să mai scriu în Europa. îl vedeam pe Norman tot
timpul. Nici nu mai ştiam în ce zi a săptămânii eram. Eu, care trăisem
din lecturi, din visări, cu ore de muzică, cu distracţiile unei solitare,
aflam acum că puteam să trăiesc din plin şi ziua care trece şi pe cea
care vine. Am aflat de asemenea că pe sufletul meu nu apăsa nici un
blestem; că n-aveam ciudăţenii, nici dedesubturi întunecate.
Descopeream că sunt crediiiă, puţin .naivă, uşor de manevrat. îmi
ziceam adesea surâzând: „Fato, te supraestimai!" .
Când primăvara se isprăvi, Norman îşi termină ultimul an de studii.
Atunci, primi o ofertă de serviciu. Acelaşi proiectant la care mai
lucrase, îl chema la el. Voiau să lanseze o nouă staţiune de sporturi de
iarnă, mai în sud, în munţii din San-Benardino. Trebuiau construite, la
malul lacului Big Bear, nişte bungalowuri şi cabane, o tabără întreagă.
Asistentul, cu atribuţii sporite, primea leafa bună şi locuinţă.
- Dar, zise Norman, n-am să mă duc. Prefer să te văd zilnic.
I-am răspuns cu o simplitate foarte nouă:
- Fii practic, Norman. împacă amândouă lucrurile. Ia-mă cu tine. .
Nu era la fel ca ceilalţi băieţi, fiindcă nu protestă. în momentele lui
de reflecţie' chipui îi căpăta un aer grav şi
enigmatic în care îmi plăcea să văd masca adevăratei safe rase.
*
- Treaba se poate aranja, zise el după un moment.

Sfârşise de cântărit lucrurile şi pro şi contra.
-Locul trebuie să fie aproape pustiu. Deci n-are cine ne bârfi.
Dealtfel, vom sosi din altă regiune; oamenii ne vor crede căsătoriti.
/ V ?
«
îmi surâse şi adăugă că patronul lui nu era curios. îl ascultam,
convinsă dinainte de ceea ce spunea. încă nu fusesem" a lui.
II. FAMILIA BOUSSARDEL
Din acel minut avea să înceapă pentru mine o altă epocă. N-am
înţeles niciodată acest lucru atât de bine cum l-am înţeles peste
cincisprezece luni, în timpul drumului de la Le Havre la Paris. în ziua
aceea, n-am putut depăşi momentul la care m-am oprit acum; ajunsă în
acest punct al amintirilor, la această staţie, simt nevoia de o pauză. Ca
să-mi trag sufletul înaintea unei noi etape. Aşa că mă întorc înapoi la
mine, la. trenul şi la fratele meu... Noua etapă, departe de a se numi
Big Bear, va căpăta numele de Maison-Laffitte.
Viata noastră e făcută doar dintr-atât: din cavalcade care alternează,
din acea suprapunere a senzaţiilor noi peste cele anterioare şi din
învăţămintele pe care le căpătăm după asta. îi imităm pe acei arhitecţi
italieni care încorporează în construcţiile lor noi pietre din vechile
Colisee.
Rămăsesem înfofolită în blană, atât pentru a-mi încălzi memoria
cât şi pentru a mă ascunde de Simon, aşezat în faţa mea. înaintea celor
două ore de tren, niciodată nu mă gândisem atât de pe îndelete, cu atâta
metodă şi bunăvoinţă la zilele de la Berkeley. Atâta timp cât îl aveam
pe Norman alături, desfăşurarea şi deznodământul fericirii noastre
fragile mă acaparaseră ceas după ceas. Chiar când între noi se
strecurase neînţelegerea şi-şi săpase un loc, repede lărgit, nici chiar
atunci nu mă întorsesem spre ceea ce fusese „începuturile noastre".
O fiiceam azi. Si ceea ce vedeam mi se arăta pentru prima oară. în
acele luni de debut, întrezăream momente ignorate, incidente care la
început îmi scăpaseră, legături, simboluri.
Am avut conştiinţa descoperirilor. Acum îmi vine în minte acea
poveste arabă ori persană în care o femeie bătrână, regre- tându-si
tinereţea, capătă de la nu ştiu ce duh făgăduiala de a-i îndeplini dorinţa
cea mai aprigă. „Să redevin copilă!" strigase ea. Şi-şi recăpătase
deîndată talia de copilă. Uitase însă să adauge: „Şi cu un suflet de
copil". Astfel încât ochii ei de fetiţă aveau să privească de-acum încolo
viata cu nişte ochi de bătrână; fericirea pe care o văzuse reîntorcandu-
se îi scăpase.
. Tot la fel deschideam şi eu, acolo, în vagon, nişte ochi mai
clarvăzători decât înainte. Ei îmi arătară un nou Corman. Pe celălalt, pe
primul, care mă decepţionase, care mă obosise, pe care în sfârşit am
vrut să-l părăsesc, abia îl mai distingeam. Sigur că el rămăsese acolo,
în munţii lui, la malul lacului. Al doilea însă mă însoţea; n-avea să mă
mai părăsească multă vreme de acum încolo, adăugând şi această vrajă
la toate celelalte. Acesta avea să fie cel mai puternic dintre cei doi
Norman, cel mai adevărat.
Căci nu-l alesesem eu: se impunea el. Aidoma unei păsări sălbatice,
cu care poate că se şi înrudea puţin, îşi schimbase penele, îşi aruncase
primul penaj care deseori mi se păruse întunecat, strălucind-din nou'în
faţa amintirii mele. Nu-l mai puteam vedea decât aşa.
îmi scăpă un oftat lung, dureros. Vai! Nu încetasem să-l regret pe
Norman...
- Tot obosită? zise Simon.
Ajunserăm.
Fratele meu nu se înşelase: nici un Boussardel pe peronul gării.
Umbra nici unui văr, a nici unei verişoare. Sosirea unui tren
transatlantic, cu contingentul lui de celebrităţi, ar fi putut să-i atragă
măcar pe cei mai tineri, la ora când ieşeau de la liceu, sub pretextul că
vin să mă întâmpine. Dar nu! Nimeni! Am măsurat asprimea
consemnului după respectarea lui atât de riguroasă. Trebuie să şi-l fi
trecut unii altora, să şi-l fi repetat la telefon prin tot Plaine Monceau-ul,
unde trăia înghesuită întreaga familie.
Când am pus piciorulpe pământ, încă era multă lume. Primele
trenuri aduseseră două sau trei staruri americane. Mulţimea totuşi nu se
împrăştiase: aştepta un boxeur, care luase ultimul tren din aceleaşi
motive ca şi noi. Alături de el se aflau cei care-l primiseră la Le Havre,
adică o întreagă armată de prieteni şi de rude în care predominau
femeile şi copiii ţinuţi în braţe.
Adăugându-li-se jurnaliştii şi fotografii, această sosire pricinui pe
peron o mare îmbulzeală. Pierzându-mi si regăsindu-mi hamalul,
despărţită de fratele meu, împiedi- cându-mă în cablurile de la Radio,
fofilându-mă şi aplecân- du-mă ca să trec, abia am izbutit să găsesc
ieşirea. Oamenii înaintau în masă, în sens invers; mă îndepărtau, mă
împingeau înapoi;.am fost într-adevăr ultima căreia i se deschideau
braţele. Am ajuns, în sfârşit, la ieşire, unde l-am întâlnit pe Simon care
mă trase spre maşina lui. Mă simţeam mâhnită şi prost impresionată.
Mi se părea că intrasem în Paris pe ascuns, pe uşa din dos si împotriva
voinţei cuiva.
(jeţurile subţiri ale serilor de toamnă scăldau străzile şi se lipeau de
geamurile maşinii. L-am coborât pe cel din dreptul meu şi am privit cu
lăcomie afară. Mă comportasem la fel şi la sosirea mea în Statele Unite
50 PHILIPPE HÉRIAT
când străbătusem, cu taxiul, un New York ce-mi depăşea imaginaţia.

Pe strada Pépinière, i-am spus fratelui meu:
- Uite! Cafeneaua aceea mi se pare că nu exista.
Drept răspuns şi parcă pentru a se_ preta capriciului meu, Simon
declansă ştergătoarele maşinii. în faţa meà se deschise un drum plin de
lumini, de maşini'şi de mulţime. Maşina se opri brusc. Era o
intersecţie.
- Saint-Augustin, am spus fără să vreau.
-Hm! Da! zise Simon cu un aer de superioritate. Ai să le găseşti pe
toate la locul lor.
La capătul străzii Courcelles, încetini şi coti în aleea Van Dyck.
Trecurăm pe sub grilajul monumental pe care se aflau cele patru
globuri înstelate şi fără luciu, după moda veche. Inima începu să-mi
bată. Fratele meu se opri în faţa casei; nu intră în curte. El nu locuia
acolo; după masa restrânsă de familie, avea să se întoarcă la el, în piaţa
Malesherbes, împreună cu ai săi.
în picioare, pe trotuar, am ridicat capul. Felinarele străluceau în
ceaţă. Fascicolele de umbră şi de lumină din jurul lampioanelor agăţate
foarte sus erau împrăştiate de crengi şi de ultimele frunze din copaci.
Faţada casei era întunecată. Dar ghiceam, simţeam mulţimea de
ornamente care supraîncărca acest edificiu familial. Imaginaţia
excesivă a unui arhitect căruia stilul Garnier trebuie să i se fi părut
primitiv, înflorise, plantase si populase fiecare bandou, fiecare lintou,
fiecare cornişă. Vedeai, în piatra dură, cioplită în toate stilurile, ver-
miculi, festoane, lei şi neptuni, dragoni şi negri, oale pline cu conuri de
pin şi şemineuri ca nişte mausoleuri, rodii în coşuri, ciocuri de corăbii,
care la capăt se preschimbau în capete de femei. Pe faţada dinspre
miazăzi, unul din acele capete avea o expresie nobilă, dar buimacă;
fusese descoperit odinioară de fraţii mei care declaraseră că semăna
leit cu chipul meu. într-o zi a aniversării mele, printr-o fereastră aflată
alături, puseseră-pe acel cap de piatră o coroană de hârtie. Pe urmă
străbătuseră casa şi cântaseră: „Asta-i capul Decapitatei!" N-aş fi
mărturisit-o pentru nimic în lume, cu glas tare, dar vai! mi-am dat şi eu
seama că semănăm într-adevăr cu Decapitata.
Portarul nu ieşi din pavilionul lui; bătu gongul pentru a-i înştiinţa
pe servitorii din casă. Două lovituri: o persoană din familie. Lin valet
tânăr pe care nu-l cunoşteam, îmi deschise, sus, pe peron, uşa casei.
- Nu mai e Emile? l-am întrebat pe fratele meu.
- Emile, dragă, a îmbătrânit. Şchioapătă puţin. Nu mai e bun decât
să supravegheze servitul mesei.
Ne-am scos hainele. în vestibul nu apăru nimeni. Mi-am îndreptat
privirea spre scară, dar în zadar. I-am spus servitorului: -
- Unde e doamna? Şi, pentru mai multă precizie, am adăugat:
Bunica mea.
- Doamna e în salonul oel mic, la primul etaj, domnişoară.
începusem să urc scările, ignorând ascensorul. Simon se
eclipsase cu dibăcie. Eram sigură că urcase pe scara de serviciu, spre
apartamentul mamei care-l aştepta, însetată de noutăţi. Am intrat
singură la bunica mea. Am găsit-o stând în fotoliul ei obişnuit, cu
spatele spre ferestre. Nu admitea să fie mutată şi rămânea şi după
apusul soarelui în acel loc care în timpul zilei, o ferea de lumină. Găci
casa dădea direct în parcul Monceau şi lumina puternică a zilei care
bătea aici îi dădea bunicii, dacă era s-o credem, crâncene dureri de cap.
O declarase odată pentru totdeauna, cu douăzeci de ani în urmă; nu
mai revenise asupra acestui lucru la cei nouăzeci de ani trecuţi, pe
jumătate neputincioasă şi aproape mută. Nu-şi mai aruncase niciodată
privirea spre parc, spre peluze şi spre straturile cu flori, nici spre
sicomorul centenar, vecin cu casa şi ivit cu puţin înaintea ei.
- Tot acel vacarm pe care-l face grădina publică, zicea bunica,
odinioară, va sfârşi prin a mă înnebuni.
Nu s-a întâmplat astfel. Dimpotrivă, cu cât înainta în vârstă, cu atât
devenea mai nepăsătoare la zgomotele vieţii de afară.
Când am intrat, camerista ei îi ţinea companie. Acea femeie de treabă,
doar cu puţin mai tânără decât cea pe care o slujea, îmbătrânită în
slujba Boussardelilor, stătea din discreţie, incomod, doar pe marginea
unui scaun. Rămăsese credincioasă bonetei de odinioară din ţinutul ei.
Cu nişte ochelari cu rame de oţel, puşi pe nas, citea cu glas tare ziarul
Le Temps. Ca şi ieri, ca întotdeauna, bunica, în timpul acestui ceas
cotidian, ţinea ochii închişi, ca să audă mai bine, zicea ea.
Sigur că dormea, legănată de lectură. Dacă femeia se oprea sau
aţipea ea însăşi, stăpâna deschidea ochii şi bătea cu mâna în braţui
fotoliului în semn de chemare la ordine: tăcerea o trezea. Când eram
mică, mi se părea că mintea bunicii era populată de o lume vagă şi
tenebroasă.
-E domnişoara Agnès, zise bătrâna Francisa, ridicându-se în
picioare.
Mă apropiasem. Străbuna mea ridică pleoapele şi mă privi
îndelung, parcă pentru a se obişnui din nou cu prezenţa mea. întinse
mâinile şi-mi cuprinse faţa, fără blândeţe, moto- tolindu-mi pălăria. Mă
trase spre ea, se făcu că mă sărută pe frunte şi-mi dădu drumul fără să
52 PHILIPPE HÉRIAT
fi scos un singur cuvânt. Mi se păru şi mai îndesată. încă din tinereţe

şi-o luase ca model pe regina. Victoria şi ţinuse la această alegere.
Până în ultima zi, avea să fie marele ei model. Sfarsise într-adevăr prin
a se asemăna cu ea. Dar acum, când îşi depăşise cu mulţi ani modelul,
părea că merge prea departe si că abuzează de dreptul ei condescendent
de imitaţie. Bunica afunecase în caricatură. Se lăţea, se turtea. Capul i
se înfunda din ce în ce mai mult în pieptul pe care totuşi corsetul i-l
ţinea foarte sus; această prăbuşire îi buhăia pielea gâtului şi obrajii.
Avea urechi mari, cu lobul gros ca urechile unor Buddha. Dar buza de
jos răsfrântă într-o atitudine dispreţuitoare şi satisfăcută îi dădea un fel
de majestate.
Ea rămânea singurul personaj al familiei care poseda, dacă nu
distinctie, cel puţin clasă. Ceilalţi, toţi ceilalţi nu erau decât nişte
burgkezi grosolani; bunica era o mare burgheză. Tatăl ei fusese contele
Clapier. înnobilarea data din timpul primului imperiu iar averea din cel
de al doilea. O avere considerabilă şi provenea mai ales din guano-ul
adus din Peru.
M-am aşezat pe un scaun scund. Nu mă mai săturam s-o contemplu
pe femeia aceea foarte bătrână din care, la urma urmelor, mă trăgeam.
Cât de bătrână era! Ce viaţă lungă avusese! Până în urmă cu doi ani, nu
existase nici un eveniment din familia mea pe care să nu-l fi prezidat,
din fundul fotoliului ei. Prin forţa împrejurărilor, o iubeam cu adevărat.
I-am luat mâna care i se odihnea pe genunchi.
- Cum te simţi, bunico, am întrebat cu un nod în gât. Durerile te-au
mai lăsat?
. Drept răspuns, ea scoase un mormăit scurt, fără să-şi desfacă
buzele.
-Văd, am adăugat surâzându-i bătrânei cameriste, că eşti totdeauna
bine îngrijită.
Bunica îmi dădu acelaşi răspuns. Acel mormăit îi ţinea, de-acum
încolo, loc de vorba.
în odaie încă nu se ivise nimeni. Nu mai găseam nimic de spus. M-
am gândit s-o sărut pe Francisa. Cum ea m-a întrebat despre călătoria
peste Ocean, m-am agăţat de această portiţă de scăpare. I-am descris
pachebotul, cabina, viaţa pe bord. Bunica închisese din nou ochii. Dar
bătrâna ţărancă nu mai putea de uimire: „Ascensoare pe vapor! E cu
putinţă?" Mi-am dat toată osteneala faţă de acel modest auditoriu.
Usa se deschise, în sfârsit, cu zgomot. Mătuşa Emma. Ea intra in
felul ăsta, precedând-o cu paşi mari pe mama. în ciuda celor şaizeci şi
şapte de ani şi în ciuda covoarelor, pantofii ei fără tocuri făceau un
zgomot puternic. Vechiul salon se trezi dintr-odată.
-Bună seara, pisicuţo! strigă mătuşa cu glasul ei ca o trâmbiţă.
Avea totdeauna aerul că triumfa, că tocmai ieşise victorioasă dintr-
o dispută.
Ca un ecou, o altă apostrofare o dublă pe a sa. Dar înăbuşită şi mai
blajină.
- Bună seara, odorul meu!
Era mama, care venea după ea.
Fiecare în registrul ei, fiecare în mod diferit, rostiseră acele cuvinte
cu aceeaşi indiferentă, cu care ai zice: „Bună seara, fato", unei bone
care ţi-e antipatică. Fiindcă pentru mătuşa mea, care-mi spunea
„pisicuţă", nu reprezentam câtuşi de puţin acel animal drăgălaş; iar
pentru mama, eram cu atât mai puţin „odorul ei". Dar sărutul
Boussardel îmi si fusese dat. De patru ori, câte două săruturi de fiecare.
Simufacm aruncat din zbor „ptiu... pţiu...", luat îndărăt înainte de a fi
dat, uitat înainte de a fi primit. Sărutul acesta se reîntorcea la mine din
străfundul îndepărtatei mele copilării. Recunoscusem, de asemenea,
mirosul mătuşii Emma. Miros de doliu - îl purta întotdeauna - miros de
cenuşă rece şi de pământ sterp. De când suferea de ficat acest miros
devenise mai intens şi era din ce în ce mai greu de suportat.
- Ei..., îmi spuse încetişor mama clătinând din cap cum faci când le
vorbeşti copiilor.
Bonomie înşelătoare şi mult mai de temut decât uscăciunea tăioasă
a mătuşii Emma. Căci în bonomia asta a ei nu puteai avea încredere.
- Ei... nu prea eşti obosită?
- Dragă Mărie, zise mătuşa Emma, la vârsta ei ar fi cumplit! Deşi...
Mă apucă de bărbie cu degetele ei aspre. Mă întoarse şi într-o parte
şi într-alta. Strânse din buze şi se strâmbă, făcând pe cunoscătoarea.
- Scoate-ti pălăria să te văd mai bine. Ei, drăcie!
Altă specialitate Boussardel era acel „ei, drăcie". - Apropo, câţi ani
ai?
- Douăzeci şi patru, mătuşă Emma. Doar ştii bine!
' - Dacă mă deranjez să te întreb, o fac fiindcă am uitat. Mai am si
altceva la ce să mă gândesc, slavă Domnului! Cred că nu-ţi închipui că
în fiecare seară, în loc de rugăciune, îmi repet curriculum vitae al
dumitale! Mi-ar fi frică să nu mă prăpădesc!
- Ha! Ha! Emma asta! zise mama râzând.
Prea perfidă pentru a lansa făţiş înţepăturile, mama excela în arta
de a sublinia .răutăţile altora şi de a le schimba astfel în perfidii.
- Douăzeci şi patru de ani? reluă mătuşa. Ei bine, pisicuţo, pari
mai mare!
- Tot ce se poate.
54 PHILIPPE HÉRIAT
- Nu! Nu! Zău aşa... Ai... Nu mai ai acel ceva de fată tânără. Oare
să mă înşel?
- Oh! mătuşă Emma, am spus eu susţinându-i privirea - ştii bine că
nu te prea poţi judeca pe tine însuţi. Am încredere în părerea ta.
- îmi faci într-adevăr cinste... Ceea ce vrea să zică pe limba
noastră: „Ai dreptate, mătuşă Emma!"
- Nu. Ceea ce vrea să zică că mi-e perfect egal.
- Că nu mai aduci a fată tânără?
- Că nu mai aduc a fată tânără: nu-s cochetă.
- Hai, hai! zise mătuşa. Totdeauna vrei să ai ultimul cuvânt.
' 5
Nu m-am putut abţine să nu adaug:
- Vezi totuşi bine că nu m-am schimbat.
Iată. Ne şi reluasem rolurile. Le aveam în fiinţa noastră. Nu mai
puteam să schimbăm nimic în acest sens.
M-am simtit si amuzată, dar si nemultumită. Urmă o tăcere.
5 5 ' 5 i
Mătuşa Emma şi cu mine ne măsurăm din priviri, surâzând, dar nu cu
acelaşi surâs. Ea îşi ocupase locul dintotdeauna: în picioare, sprijinită
de spătarul fotoliului mamei sale. Dacă ar fi fost nevoie ar fi vorbit în
numele bunicii, rămasă şefa familiei. O facea dealtfel, deseori, fă^ă s-o
consulte, sigură că poate perora nepedepsită.
Mama stătea alături, ea nu era decât nora bunicii şi fata mai mică a
cumnatei sale. Asta o şi facea să-şi cunoască lungul nasului. Dealtfel,
era mulţumită cu poziţia asta subalternă fiindcă o lăsa într-o umbră
propice. Simula întotdeauna o estompare benevolă de care facea uz
cum fac alte femei de strălucirea sau de autoritatea lor.
încercam deci să fac fată celor trei rude. Mătuşa Emma îmi î Î
zise: ^
- în orice caz, arăţi bine.
' 5
La aceste cuvinte, mama îşi îndreptă brusc privirea spre mine, acea
privire făcută pentru un alt chip. Căci blândeţea trăsăturilor sale, unde
se băteau cap în cap un ten roşu şi un veşnic surâs cam tâmp, era
dezminţită de mobilitatea, de fineţea unor priviri pătrunzătoare. Părea
că poartă o mască, masca unui om vesel, din dosul căreia, prin cele
două găuri din dreptul ochilor, se trăda un alt suflet.
După ce m-a sfredelit astfel, privindii-mă în continuare, zise
încetişor:
-6a... E superbă!
Atunci i-am văzut acea privire coborându-mi de-a lungul trupului.
Apoi privindu-mă de jos în sus. întârzie pe picioarele, pe talia, pe
pieptul meu. O simţeam cum mă dezbracă. Mă deranja cum te
deranjează o privire cinică.
Mama nu fusese niciodată frumoasă: nici măcar plăcută. Şi mai
puţin, distinsă. Albumele de familie aflate acolo puteau să confirme
acest lucru. La douăzeci de ani refuzase totuşi un ofiţer care-i plăcea,
pe care poate că-l iubise. Dar băiatul n-avea avere. Exact la timpul
nepotrivit! Fiindcă nici ea nu dispunea de un venit prea mare. Se
născuse din cea de-a doua căsătorie a mamei sale, sora bunicului, care
rămăsese văduvă la treize'ci şi trei de ani cu patru copii de la primul
bărbat. Un prea mare număr de fraţi şi de surori micşorase şi dota şi
„nădejdile" tinerei fete. Se înrudea cu Boussardelii fără să le poarte
numele, fără să^ se înfrupte din opulenţa lor. Cum să îndrepte acest
lucru? îl alese pe vărul ei primar. Se mărită de bunăvoie cu el, cu toată
sila profundă ce i-o inspira. Nu l-a iertat niciodată.
Nu-l ierta nici pentru miiie. Ar fi vrut ca eu să nu cunosc acele
împrejurări din pricina cărora ea îsi sacrificase fericirea de femeie.
Pretinsese odinioară, nu din dragoste, ci pentru a se achita faţă de
conştiinţa ei, să mă formeze după propria-i imagine. Mă arătasem
refractară. Odioasă trădare! O fiică rebelă şi care mai avea şi pretenţia
să trăiască? Ei drăcie! Mama fu plină de furie, dar şi mai rău de
nerăbdare. I-ar fi plăcut să mă facă să dau greş, să-mi îngrădească
drumul...
Şi pe deasupra nu eram nici urâtă. Sigur, în ochii mei, silueta mea
era cam lipsită de fineţe şi de modernism. Aveam să mă văd în curând
silită să lupt împotriva îngrăşării, care-mi ameninţa şoldurile şi bărbia
şi unde recunoşteam cu neplăcere o dublă moştenire. Se spunea despre
mine că aveam „ţinută"; şi complimentul se oprea aici. Dar pentru
Mărie Boussardel, născută pe vremea rochiilor cu turnuri, şi măritată în
timpul Expoziţiei Universale, fizicul meu trebuie să fi reprezentat un
adevărat ideal.
Multe mame, în ziua în care fiicele lor devin nubile, nu mai văd în
ele decât nişte rivale. Ah! Probabil că mama era geloasă şi suporta
greu nu numai pe revoltata, dar şi pe femeia din mine! Nu se bucurase
niciodată de sănătatea mea; n-avea nic\ picioarele mele cu muşchi
lungi, nici pântecele meu ferm, nici sânii tari; nici gura, ocfiii sau părul
meu. Toate astea mă făceap să mi-o spun, să mă gândesc la gelozia ei.
Şi-mi îngăduiau s-o privesc fără mânie.
O vedeam greoaie, umplând cu trupul ei o frumoasă beijeră
Ludovic al XVI-lea, care, sub ea, părea lipsită de orice proporţii. Purta
56 PHILIPPE HÉRIAT
o rochie gen căldare. Toată viaţa îi plăcuseră toaletele în culori

ţipătoare. Credea că-şi ameliorează prin asta înfăţişarea, pe când,
dimpotrivă, îşi evidenţia si mai bine grăsimea. Alegea dealtfel liniile şi
modelele menite să-i stea rău. Această persistenţă în eroare mă uimea.
O văzusem întotdeauna pe mama dând dovadă de competenţă în
îndatoririle casnice. Cunoştea metodele cele mai sigure de a conserva
tapiseriile, mătăsurile vechi, dantelele. Camera si budoarul ei aveau un
7
5
anumit aer. Dormea în lenjerie fină şi frumoasă. Dar gustul era departe
de persoana ei. Ai fi spus că se lăsa îmbrăcată de cea mai rea
duşmancă a ei. Se îmbrăca însă numai după gustul ei şi împotriva
sfaturilor oricui.
2
Mătuşa Emma se arăta mai pricepută. Ea susţinea că doar casele de
doliu rapide ştiau să croiască corect o rochie. Era astfel, de mai bine de
douăzeci şi cinci de ani, clienta unică a uneia dintre aceste
întreprinderi. Şi de mai bine de douăzeci şi cinci de ani purta, uşor
retuşată în pas cu moda, rochia care se făcea în douăzeci şi patru de ore
pentru un serviciu funebru.
îmbrăcase această rochie la moartea bunicului declarând „că nu va
mai părăsi niciodată doliul după tatăl său pe care-l adorase". De câte
ori n-o auzisem repetând acest lucru cu vocea-i repezită şi fără accent?
Ăsta era refrenul ei. Suferise din pricina acelei morţi? îşi iubise tatăl,
ea care nu iubise niciodată pe nimeni? Habar n-am! Eu de-abia mă
născusem. Dar de atunci n-o mai auzisem niciodată pe mătuşa Emma
rostind nici cel mai neînsemnat cuvânt, evocând fie si cel mai
7
5
mic gest al tatălui ei. Nu făcea din povestea asta decât o chestiune de
haine. Nu era vorba de o umbră dragă, ci de doliid-după-tatăl-ei-pe-
care-1-adora. Sigur că se socotea chit fată .de orice durere cu preţul
acestui soi de aiureală. Ţi-o trantea, când nici nu te aşteptai şi adesea
fără nici o legătură.
Mătuşa Emma se ataşase de acest doliu cum te ataşezi de o formulă
avantajoasă. Asta-i servea de fapt planurile. Căci simţea mult mai
puţină durere decât ai fi putut crede văzând-o şi auzind-o. în fond, cu
toate vorbele crude pe care le trântea
adesea, era o persoană prea puţin subtilă. Răuvoitoare prin
structură, n-avea ambiţii nefaste. Era stăpânită de o singură idee:
familia. Nu ca dragoste de familie, căci mătuşa mea nu iubea în
mod individual pe nici una dintre rudele ei, ci Familia propriu-zis,
tot ceea ce poţi, în ea şi prin ea, resimţi, proiecta şi împlini. Sufletul
ei se asemuia cu cel al unor şefi care nu-şi iubesc oamenii în
subordine, ci doar bucuria de a comanda.
Sigur că dintre cei patru copii ai bunicii, adevăratul fiu mai
mare era într-adevăr unchiul Théodore; ceilalţi urmau astfel:
mătuşa Emma, tata, mătuşa Louise. Mătuşa Emma nu era deci
decât a doua. Dar în familia Boussardel, legată prin tradiţii şi
ierarhii, cei doi mai mari îşi aveau întotdeauna locul lor.
Unchiul Théodore se preta la acest partaj. Era o fire jovială şi
detaşată. Nu se prea omora cu biroul de schimb; lăsa toată treaba pe
capul tatii. El nu se ocupa decât cu supravegherea gestiunii
imobilelor. Cea mai mare parte din timp şi-o consacra vânătorii. De
îndată ce sezonul de vânătoare se închidea, abia aştepta să se
redeschidă, istorisind, printre hohote de râs, povestea animalelor
ucise. Văduv, după ce copiii i se însuraseră, se reîntorsese în casa
părintească. Dar, din indiferenţă, nu încercase să domnească.
Aşa că frânele puterii le ţinea, în straiele ei de doliu, mătuşa
Emma. Punând stăpânire pe întreaga casă, exploata, fără opoziţia
nimănui, neglijenţa unchiului Théodore, atonia tatei şi letargia
bunicii. Acest atelaj în trei îi îngăduia să conducă familia după cele
mai stricte vederi ale ei, dar şi cele mai puţin periculoase. îi era de
ajuns să simtă că-i manevra pe cei apropiaţi, ca să fie fericită.
Totuşi, la rândul ei, era manevrată pe ascuns de mama, şi în
nişte scopuri deloc nevinovate. Exact ca un administrator care crede
că-şi ruinează stăpânii, în vreme ce un servitor şiret îl. ruinează pe
el.
Mama se prefăcea că se supune părerilor, poruncilor mă- tuşii.
O linguşea; îi aplauda replicile; îi ridica în slăvi superioritatea, mai
ales de faţă cu ea. Nu se temea, la nevoie, să facă pe modesta şi pe
ştearsa. Spunea cu un surâs blajin: „Eu n-am,
vai! mintea Einmei. Eu n-am decât bun-simt!" Dar, rostind
?7
aceste vorbe, o vedeam cum îşi întoarce privirea plină, de sarcasm,

care ar fi dat-o de gol. Aceste manevre o costau foarte puţin.
58 PHILIPPE HÉRIAT
întoarsă cu totul spre cei doi fraţi ai mei, mama îi părtinea si se

străduia prin toate mijloacele să fie avantajaţi. La biroul cfe schimb ca
si acasă, maximum de bunuri disponibile, de privilegii şi cfe favoruri
lor le erau destinate. Nimeni nu părea să bage de seamă, eu însă
observasem. Cu atât mai mult cu cât se ascundeau de mine. Adesea -
mărturisesc - îmi făcea plăcere, mâncând la Simon ori la Valentin, să
arăt cu degetul vreun bibelou, vreun tablou apărut de curând acolo: „Ia
uite, ziceam. Micul Girodet care se afla în aleea Van Dyck, în
fumoar!" Sau, tot la vreuna dintre cumnatele mele, recunoşteam, cu
glas tare, vreo bijuterie veche de-a bunicii pe care bătrâna declarase că
mi-o rezervase mié. Dar jocul ăsta m-a plictisit. Dacă insistam prea
mult asupra acestor sustrageri i-aş fi putut face să creadă că mă
simţeam lezată. Căci ceea ce ai mei numeau „firea mea josnică", era
din fericire dezinteresată.
Cum totuşi să nu admiri geniul deosebit al mamei? Şiretlicurile
sale, rezultatele pe care le obţinea datorită lor; în favoarea fiilor ei
depăşeau cu mult importanţa unui cadou. Avea alte operaţiuni la
activul ei si altele în curs. Era o femeie foarte complexă, o foarte
reuşită diplomată. Merita o soartă mai bună. Iată că stiu să fiu şi
dreaptă. Putea fi un personaj istoric. în alte vremuri ar fi fost o prinţesă
de Ursini, o doamnă de Maintenon. E adevărat că fizicul ar á
dezavantajat-o.
în concluzie, trecutul şi viitorul Boussardelilor rămânea atât de
legat de treburile domestice, încât moravurile schimbaseră această
dinastie, până la urmă, în matriarhat. Femeile erau cele care guvernau.
Bunica doar cu titlul, mătuşa Emma în aparenţă şi mama de fapt.
Scurta noastră încăierare părea să-i fi fost de ajuns mătuşii.
Deocamdată, şi ea şi mama aveau să se mărginească doar la atât.
Simon le repetase, cu siguranţă, discuţia noastră din Le Havre şi le
mărturisise eşecul lui. Ele mă cunoşteau destul ca să prevadă că mă voi
încăpăţâna şi că nu le voi spune nimic. Mama - pe care-o cunoşteam şi
eu la fel de bine - n-avea rost să încerce, să se mai informeze decât
prin surprindere.
- Dacă vrei să faci o baie, pisicuţo, zise mătuşa Emma, îţi dau voie!
Camera pe care mi-o amenajaseră, la etajul al treilea, în aripa de
nord, nu se bucura decât de un cabinet de toaletă cu duş. Nu fusese loc
şi pentru o cadă de baie. Dar chiar şi aprobarea pentru un simplu duş
era greu de obţinut: nu exista o sală de baie la etajul al doilea şi o alta
la primul? N-aveam puterea să cobor treizeci de trepte? Şi apoi ce idee
să te instalezi sub acoperiş, la etajul personalului de serviciu! Fata asta
face întotdeauna opinie separată!
Sălile de baie erau sub jurisdicţia mătuşii. Ca să dispui de una din
ele trebuia să te adresezi ei, să-i ceri cheia, întocmai ca în pensiunile de
familie. I-am mulţumit pentru oferta ei spontană, pe care am respins-o.
- Mă voi mulţumi cu dusul, mătuşă Emma. Dealtfel am
5 >' ?
făcut baie dimineaţa târziu, în cabina mea.
5
In cabină? zise ea ca şi cum i-aş fi vorbit păsăreşte. Ah, adevărat,
te aflai pe apă! Nu ne-am gândit la asta!
Tăcu o vreme, ca şă mă facă să-mi dau seama că voiajul meu, în
sine, n-o interesa. Şi ca să mă facă să cred că nu se îngrijorase deloc
din această pricină, continuă:
- Dă, dar după aceea ţi-ai petrecut ziua în tren!
-Ziua! am spus. Două ore! Şi vagoanele acelea ale „Tranşatului
sunt de o curăţenie...
5
- Haida de! Trenurile nu sunt niciodată curate! Căci nu-i de ajuns
doar prezenţa ta ca să le purifice!
Mama râse.
- în sfârşit... zise mătuşa Emma. Cum vrei! N-ai decât să nu te
speli!
I-am observat pielea pământie şi părul prost periat, rochia strânsă
la mâini şi la gât.
- Fii liniştită, i-am spus. Voi fi prezentabilă la masă. N-am să te fac
de ruşine.
Ajunsă în odaia mea, nu ştiu ce idee preconcepută, teamă ori
pudoare m-a împiedicat să arunc o privire de jur împrejur asupra
lucrurilor care alcătuiau acel decor. Mi-am întors ochii de la pereţi. Nu
m-am dus la ferestrele sub care se întindea parcul copilăriei mele,
despopulat şi depoetizat de căderea nopţii.
în timpul cât stătusem la bunica, îmi urcaseră sus valizele.
Conţineau câteva amintiri pentru rudele cele mai apropiate. Am scos
micile pachete. Le-am ţinut un moment în mână. Apoi am spus: „Nu,
am să le dau mai târziu. Va fi prea multă lume deseară la masă. Si n-
am adus nimic nici pentru verii mei, nici pentru mătuşa Julienne". Şi
am închis pachetele în dulap.
Nimeni nu veni să bată la usa mea; nimeni nu mă chemă la
5 '
telefonul interior. De ce să mai aştept? Am trecut în cabinetul de
toaletă.
60 PHILIPPE HÉRIAT
Duşul mi se păru slab. Cele din America, a căror biciuire încă o

mai simţeam pe piele, asa cum mai păstrezi un gust în gură sau un
sunet în ureche, îmi punea odinioară în mişcare tot sângele şi-mi masa
carnea. Poate că în parte lor le datoram faptul că-mi ameliorasem linia
siluetei. Prin ce voi înlocui acum binefacerea lor, dacă nu voiam să mă
îngraş?
Stăteam pe marginea divanului îmbrăcată într-o rochie pentru
„masa restrânsă", cu mâinile pe genunchi, leneşă şi prostită. Deci nu se
va întâmpla nimic în astă-seară? Timpul mort se eterniza. Unde erau
toţi ceilalţi? în ce odaie se adunaseră şi pentru ce consiliu privat?
Fiecare venea devreme la masa de familie. Probabil că şi veniseră
aproape toţi. Mi se părea c-o aud pe mătuşa Emma primindu-i unul
după altul: „încă nu ştim nimic!"
Simon, pentru a-şi scuza insuccesul, descria - fără nici o îndoială -
întâlnirea noastră, în felul lui, si lua în zeflemea incapaţanarea mea.
Şi fiecare, după cum îi era felul, striga: „Ce vă spuneam eu?...
Vedeţi că... Şi Agnès asta..." Apariţia mea îi va face pe toţi să tacă; vor
schimba vorba; se vor preface că puţin le pasă de .mine. Nu eram deloc
grăbită să le întrerup congresul. Nici să-i revăd. îi şi regăsisem.
Am rămas nemişcată în acea luciditate tristă pe care o simţi când
nici o nerăbdare nu-ti mai atâtă nervii, când nici o iluzie
5. ?? '
nu te mai încântă. Am rămas acolo, stând jos, trăgând cu urechea, cu
sufletul la pândă. Simţeam, sub mine, întreaga casă. Toate acele
praguri, acele uşi, acele culoare şi unghere, odăile mari şi mici pe care
le cunoşteam şi unde m-aş fi descurcat cu ochii închişi; aşezarea lor...
Le percepeam, prin podele şi plafoane, aşa cum percepi, pe un vapor,
sala cazanelor pierdută în adâncul navei. Simţeam, sub mine, casa,
simţeam în jurul ei cartierul Plaine Monceau. îl domina aidoma unui
păianjen, în mijlocul pânzei sale. Ţineam prin atâtea fire de acel
cartier! El ne îmbogăţise. Străbunicul şi fratele străbunicului, autorii
averii noastre, îl ridicaseră în întregime prin speculaţiile cu terenuri
COPIII RĂSFĂŢAŢI i 61
dintre La Petite-Pologne si Le Haut-Roule; străbunica, născută

Bitzius, era verisoară cu baroana Haussmann; această înrudire, şi
părerea bună despre ei făcuseră din „fraţii Boussardel" rivalii,
adesea fericiţi, ai bancherului Pereire. Familiei îi rămăsese
5"
astfel o avere considerabilă şi treizeci de imobile prezidate de
acelaşi palat pe care străbunicii se apucaseră, prin 1860, să-l
construiască la marginea vechiului parc Philippe-Egalité. în jurul
acestei case-mame se răspândeau locuinţele unde trăiau
Boussardelii direcţi si indirecţi. Nici una din aceste case nu trecea
dincolo de limitele fiefului. Cei mai puţin avuţi dintre ai noştri îşi
impuneau sacrificii ca să aibă, la marginea cartierelor Batignoles
sau Ternes, nişte mezanine obscure. Cei mai favorizaţi, care aveau
case proprii în partea de jos a aleii Hoche sau în piaţa Malesherbes,
dispretuiau cartierele snobe de pe malul Senei sau de pe lângă
Bois. du totii rămăseseră fideli cartierului- Plaine Monceau dintr-
un sentiment complex care ţinea de demnitate, de recunoştinţă şi de
superstiţie.
Dar pe mine cine mă obliga să stau acolo? De ce locuiam,
captivă, în acea cetate din oraş, în acel cămin fără căldură, în acea
familie unde nimic din ce-i intim nu-mi aparţinea? Jugul ei mă
apăsa: nu-l scuturam; îl purtam cu durere, cu revoltă, dar îl purtam.
Şi după ce, din întâmplare îl scosesem, mă reîntorsesem să mi-l
pun din nou.
Legăturile de sânge erau deci atât de puternice? Le ţineau
strâns unite pe toate acele" fiinţe care nu se iubeau dar carş^ccl
puţin, se asemănau sufleteşte. Mă legau şi pe mine, pe mine care
nu aveam nimic comun cu cei de acelaşi sânge .cu mine, nici
măcar calităţile, nici măcar defectele lor.
Ce vrajă, ce atracţie cumplită era asta?
3
Se auzi gongul pentru masă. Mă făcea întotdeauna să mă
gândesc la semnalul folosit de anumite teatre ca să anunţe ridicarea
cortinei.
62 PHILIPPE HÉRIAT
Am avut într-adevăr impresia că se va juca o piesă, importantă că,

în sfârşit, ceva se va petrece în acea seară! Haide! Aş fi fost răsplătită
pentru suta de mici decepţii îndurate de când mă înapoiasem, pentru
acea sosire pe furiş, pentru acea primire reticentă.
Intrarea mea în salonul de la primul etaj, unde se aflau adunaţi cu
toţii, nu provocă nici o exclamaţie. Ba chiar se străduiau să păstreze un
soi de rezervă. Mătuşa Emma, care grupase mai multe persoane în
jurul bunicii, începu brusc o nouă scorneală de-a ei.
Prin simetrie, Simon, în partea cealaltă a camerei, reîncepu să le
vorbească verişorilor lui de care era întotdeauna foarte ascultat.
- Dacă citeşti noile decrete, declară el, nu te poţi abţine să nu te
gândeşti că autorii lor n-au simţit niciodată, pe propria lor piele, ce
înseamnă o moştenire. Şi oamenii ăştia guvernează! Iat-o! adăugă el
întorcându-se spre mine. Avu grijă să nu-şi schimbe tonul.
- Iat-o pe Agnès!
Apoi totul păru destul de curios. Ai fi putut jura că pe-acolo trecuse
un regizor care aranjase acel moment al comediei. Tineri şi bătrâni mă
priviră, fără dispreţ, dar cu nepăsare, îmi spuseră bună ziua şi se
comportară, în sfârşit, ca şi cum în loc să mă întorc dintr-o călătorie în
America, mă dusesem doar să-mi petrec week-end-ul la Fontainebleau.
O surpriză totuşi. Mătuşa Louise, cu un pas pe care nu i-l simţeam
prea sigur, străbătu salonul.
- Nepoată Agnès, zise ea. îmi face plăcere să te revăd!
îmi dărui un sărut adevărat şi se înapoie în colţul ei în mijlocul unei
atmosfere reci. Fiecare se gândea la papara pe care începând din acel
moment i-o pregătea mătuşa Emma. Şi fiecare se ferea să rupă tăcerea
care dădea acestei biete iniţiative aspectul unei manifestări. Din
fericire, bătrânul Émile apăru drept la ţanc ca să anunţe că doamna era
servită.
Locul meu la masă se schimbase. Mulţi din tânăra generaţie a
familiei ajunseseră, în lipsa mea, la vârsta la care puteau fi admişi la
masă. Acest adaos nu-i deranja pe mesenii din centru, dar schimba
capetele mesei. M-am văzut deci aşexată între vărul meu de-al doilea şi
cel mai mare dintre nepoţi. Ceva mai încolo le aveam pe verişoara mea
Geneviève şi pe cumnata mea mai mică Hélène-Valentin.
Căci trebuie să spun că dacă numeroşii Boussar- del-bărbaţi se
deosebeau prin prenume şi prin titlurile de unchi, văr ori nepot,
lucrurile nu se petreceau tot atât de uşor cu nevestele lor. Familia mea
se arăta prea mândră de numele ei ca să tolereze adăugirea numelui de
fată. Mări- tându-se, ele deveneau Boussardel: asta le reducea originea
la nimic. După aceste trei silabe - Bous-sar-del - ce-ar mai fi însemnat

vreun patronim oarecare adăugat printr-o trăsătură de unire? Şi apoi,
să-i imiţi pe acei oameni care cred că se disting intitulându-se Durand-
Michard sau Morin-Duval! Atunci puneau, simplu, prenumele soţiei
lângă cel al soţului. Boussardel rămânea subînţeles. Cumnatele si
verişoarele mele se numeau deci Hélene-Valentin sau àuzane-Gaston.
Existau două Jeanne: Jeanne-Simon şi Jeanne-Paul. Mama însăşi era
Marie-Ferdinand. Aproape toate îşi semnau în acest fel corespondenţa,
după cum alte neveste, în istorie, semnaseră La Vergne-La Fayette sau
Polastron-Polignac.
La capetele reîntinerite ale mesei, socoteam să găsesc la vecini mai
multă îngăduinţă si bunăvoinţă: aveam să le vorbesc despre Statele
Unite. Mă simţeam într-o dispoziţie bună de povestit. Oh! Nu căutam o
ocazie ca să strălucesc, mai ales în faţa acelui auditoriu de tineri
sedentari uşor de impresionat. Nu: doream să vorbesc despre ţara
părăsită, să rostesc câteva nume de oraşe, câteva prenume americane.
Eram ca acele îndrăgostite naive care, pe căi ocolite, aduc în discuţie
un subiect ce nu le interesează decât pe ele pentru a putea să repete
nişte cuvinte dragi, să arunce, în trecere, numele „unui prieten", în
sfârşit să se trădeze...
Dar nimeni dintre cei aflaţi lângă mine nu mă întrebă nimic. Băieţii
aceia desigur nu cutezau, sau se fereau. Nu puteam totuşi să cred că nu
erau curioşi în privinţa voiajului meu. Deci aveam sa le vorbesc eu
prima. Numai că n-am mai avut când. Mătuşa Emma îşi puse, cu
afectare, lingura în ciorba pe care avea s-o soarbă mai târziu, si strigă:
- Ia ghiciţi ce mi s-a întamplat în autobuz!
Aruncând' o privire rapidă în dreapta şi-n stânga, alertă întreaga
masă. Trebuia ascultată.
-Vai! Dragă Emma - zise mama prefăcându-se speriată. Sper că nu
ţi s-a întâmplat nimic supărător?
- Fiindcă am ştiut să dau dovadă de caracter!
9 *
- Oh, asta nu mă surprinde, zise mama cu respect.
Tăcerea fiind stabilită, mătuşa înghiţi jumătate din ciorbă.
Nu-şi vâra lingura drept în gură cum fac de obicei toţi oamenii;
delicată, o aşeza pe marginea buzelor şi sorbea cu putere lichidul, cu
un zgomot de apă care clocoteşte.
Toţi aşteptau.
- Ei, zise ea în sfârsit. Luasem autobuzul S...
Şi-şi isprăvi de golit farfuria.
64 PHILIPPE HÉRIAT
Mătuşa Emma adora transporturile în comun. Măcar că palatul

Boussardel dispunea de trei maşini, ea nu cerea niciodată vreuna.
Adesea, când se prefăcea că se întoarce epuizată după alergăturile ei
prin Paris, o întrebam: - „De ce nu iei limuzina?" îmi răspundea: „-
Pentru că e de prisos!", pe tonul cu care anunţi un motiv absolut major,
ca şi cum ai spune: - Fiindcă maşina a fost vândută!
^ 9
In realitate, transporturile în comun o distrau. Leneşă şi vorbăreaţă,
nu ştia cum să-şi umple zilele şi se temea să nu le termine prea repede.
Pe deasupra, în autobuz, nu-i era frică de accidente. Acoîo, spunea ea,
se simţea mai puternică. în ce priveşte taxiurile, pe care le numea
coşciuge, avea oroare de ele. In taxiuri, odată cu respiraţia, vârai în tine
ciuma, şi apoi, puteai să stii în mâinile cărui şofer te încredinţai? Asa
că prefera de o
5 5 5 9 r
sută de ori autobuzele.
Făcea dealtfel parte dintre acele persoane care au în mod constant
„o afacere", prin magazine, la ghişeul Băncilor, în metro. Autobuzele
constituiau un câmp de acţiune preferat. Cu atât mai mult cu cât prin
ele intrau în contact cu viaţa din jur. Afla mii de lucruri pe care nici nu
le bănuia. Pentru ea, oamenii nu existau, evenimentele exterioare nu se
produceau, decât dacă erau cunoscute de ea. Ziarele abia le răsfoia, dar
din maşină culegea toate bârfele. Striga: „Ştiţi ce spunea ieri o doamnă
în autobuzul 37? în Spania se moare de foame!" Până atunci, această
problemă nu se pusese niciodată.
- Luasem maşina S. Mă întorceam de la Saint-Sulpice unde mi se
semnalase o prăvălie cu obiecte bisericeşti, nişte lumânări răsucite cum
îmi place să văd girandolele din salon. Nu se găsesc în marile
magazine. Dealtfel' nici nu mă miră: totul se duce de râpă! Ţinusem să
mă duc eu însămi la negustor ca să-mi dau seama la fata locului. Căci
nu mă crut deloc!
9 9
Păstră o scurtă tăcere, fără să se uite la nimeni, în aşa fel încât
fiecare putea să creadă că înţepătura îi fusese adresată. Apoi se lansă în
povestea ei. O întâmplare oarecare cu o staţie schimbată din pricina
reparării străzii Courcelles. Mătuşa Emma nu putuse să coboare lângă
felinarul ei obişnuit. Şi drama luase amploare. Autobuzul care urma,
aleea Van Dyck depăşită, oprirea în bulevard, protestele călătoarei,
discuţia care se înveninase pe platformă. Mătuşa Emma o ţinea întruna
pe-a ei: că modificarea nu era afişată în ifrteriorul vehicolului...

Taxatorul
5
dă semnalul de plecare. Admirabil! Vor s-o ducă la capătul liniei? Va
merge până la capăt, îl va chema pe inspector, va face reclamatie cum
scrie la carte!
Am încercat o discuţie aparte cu vărul meu.
- închipuie-ţi că la New Yor, în subwavI...
- Stt... făcu el repede şi mă opri cu un gest al mâinii.
îşi fixase cu atenţie ochii asupra vorbitoarei. într-adevăr, o asculta.
Atunci, dintr-odată, mi-am spus: „Ce proastă eşti, biata mea fată! Crezi
că sub acest acoperiş mesele de familie au fost vreodată altfel decât
asta? Ai auzit vreodată abordându-se subiecte mai elevate decât
poveşti cu servitori, cu furnizori şi cu boli de-ale copiilor? Nu
bănuieşti că astfel de cuvinte, de a căror prostie fiecare dintre aceşti
meseni îşi dă seama, se bucură aici de un privilegiu, devin brusc
demne de interes pentru singurul motiv că sunt legate de Boussardeli?
Nu ştii că ăsta-i un nume magic care înlătură orice? Şi că la cei mari
totul e mare? Dacă nu pricepi, dacă în aceste discuţii spiritul tău
tendenţios vede platitudinea, ce nevoie aveai să te mai întorci şi ce
nevoie ai să rămâni?"
în acest timp, masa se desfăşura după tipic. Dacă nu te uitai decât la
mâncăruri, la vinuri, la masă şi la felul cum era ea servită, te credeai în
societatea cea mai aleasă. Fata de masă de
' 5
damasc, cu motive mari, reprezenta scene de la culesul viilor.
Punea în valoare vesela de Limoges,' cu desene delicate şi demodate,
dar cât de fin era porţelanul! Paharele de cristal erau atât de grele încât
mâna, când le ridica, nu-şi dădea seama dacă sunt pline sau goale. în
mijloc, fructele se îngrămădeau într-un talger de argint semnat de
Odiot şi aşezat pe o tavă simplă cu oglindă.
Şi ăsta nu reprezenta decât serviciul numărul trei. Văzusem, în
dulapurile din oficiul închis cu cheia, serviciul de Sèvres cu cei doi B
înlănţuiţi, Boussardel-Bitzius, din care mâncase
,,5 1
principesa de Metternich. Şi argintăria stil empire, şi suporturile pentru

pahare şi sticle, vasele de Saxa şi cele de Wedgwood şi acele bizarerii
căzute în desuetudine, dar cu atât mai încântătoare pentru ochii mei de
I Metroul (engl.)
66 PHILIPPE HÉRIAT
copil: pahare de clătit gura, făcute din cristal fumuriu, servicii lăptoase
de punci.
Ştiam că în pivniţă se odihneau vinurile cele mai alese. Colecţia lor
făcea parte din tradiţiile Boussardelilor tot la fel ca si bucătăria aleasă.
Dar era în traditia Boussardelilor ca hrana
5 * 5
spiritului să rămână grosolană. In această casă nu exista decât un
rafinament menajer. Oamenii mâncau ca nişte mari seniori şi discutau
ca nişte portari.
Masa înainta greu. Iată şi felul care urma după supă. Fazani à la
Sfânta Alianţă. Friptura, complicată, reuşise la perfecţie. Era udată cu
un vin Çlos-Vaugeat, foarte vechi! Vai! Dacă în familia mea trebuie să
te pricepi la bucate şi.la vinuri, e dimpotrivă „inutil", să le savurezi.
îmi vedeam rudele înfulecând acele mâncăruri delicioase şi negăsind
în ele decât un surplus de forţă oratorică. Şi ca să spună ce? Vânatul
preparat cu artă, vinul vechi de Bourgogne dispăreau în gurile lacome
şi, din ele, ca într-o poveste cu zâne, ieşeau perfidii şi "fleacuri.
Nu mai ascultam. Acele cuvinte rostite la masă puseseră din nou
stăpânire pe mine în mod cumplit. Mă împingeau în partea cea mai
adâncă a bălţii, în ciorba Boussardelilor. O masă de familie, reuniuni
bicotidiene pe care nu le poţi scurta! Masă de familie! Masă de
contraziceri, de gelozie, de umilire şi de ranchiună... în sufragerie, mai
ales copiii sunt cei care ascultă, observă, judecă. Acolo îşi dau de
obicei părinţii arama pe faţă. Acolo fetele se tem de mamele lor. Dacă
aş mângâia pereţii cu degetele, pereţii îmbrăcaţi în acea frumoasă piele
de Cordoba demnă de o altă societate, aş aduna colbul vechilor mele
iluzii, al dragostei mele inutile şi al tinereţii pierdute.
Iată-l acum pe unchiul Théodore vorbind. Şi el vorbeşte tare ca
aproape toţi ai mei. Vorba aceasta ţipătoare, peremptorie, senină, este
însăsi vocea familiei mele. Unchiul... Vorbeşte cu atât mai tare cu cât
vorbeşte bine şi ştie asta. O depăşeşte cu mult pe soră-sa, Emma,
exprimându-se, pe legea mea, aproape cum scria Voltaire. Si această
franceză admirabilă, pusă în serviciul unei atât de făţişe lipse de idei,
dă impresia de favoare nemeritată, de nedreptate a soartei.
Acest mare vânător e păros, bărbos până sub ochi. Pielea, odinioară
arămie, acum e alb-gălbuie. Unchiul Théodore seamănă cu un bătrân
animal al pădurilor. E un personaj autumnal şi cinegetic. Fumează cât e
ziua de lungă, nişte ţigări cumplite, care i-au pătat barba şi mustăţile
incolore cu o pată întunecată de rugină. Are mâini păroase, pătate de
acelaşi ruginiu. Nimic sportiv, în afară de vânătoare. Dar pe asta şi-o
reclamă ca pe o practică interzisă vulgului. Când vorbeşte despre ea,

mătuşa Emma îi furnizează replicile. Ea însăşi e o mare iniţiată:
vânează; sângele animalelor n-o sperie; aşteaptă, ca un bărbat, cu
răbdare, iepurele, şi povestea ei favorită, pe care o istoriseşte rânjind, e
cea a unei tinere femei căreia i-a făcut cinstea să-i întindă un picior de
iepure si care a leşinat primind bucata de carne caldă încă. îl ascult,
fară să vreau, pe unchiul, care spune:
- Aveam o căţea Saint-Germain care se numea Câline.
A 5 A
învăţase să se oprească exact când trebuia. Intr-o zi, în Sologne, în timp
ce şovăiam dacă să mă întorc, căci se făcuse târziu...
N-am vrut să mai ascult povestea asta pe care dealtfel o cunoşteam.
Mă străduiam să mă gândesc la altceva. S-a întâmplat ca numeTe de
Sologne, departe de a-mi aminti câmpia noastră de pe malurile râului
Beuvron, să mă îndrepte, prin contrast, spre nişte prerii cu totul
diferite.
Spre ceea ce voi numi de-acum încolo Preria şi unde, pentru prima
oară, mi-a apărut în excentricitatea şi în măreţia sa soarta pionierilor
din Lumea Nouă; unde personajele lui Fenimore Cooper şi Mayne
Reid, necunoscute odiîîioară, s-au înălţat în faţa ochilor mei cu
adevăratul lor chip...
în Statele Unite, când începe primăvara, pustiul înfloreşte timp de
câteva săptămâni. Oamenii vin din oraş cu maşinile ca să se bucure de
această minunăţie. Merg mile şi mile prin singurătatea neroditoare şi în
sfârşit descoperă singurătatea înflorită pe care-o caută.
Se opresc la marginea petei colorate ca la marginea unui lac. Ea se
întinde până departe. La cea mai mică ondulare a solului, se uneşte cu
cerul şi capătă atunci aceeaşi culoare cu zarea. Acele peisaje sunt
numeroase şi nu se aseamănă, căci fiecare are culoarea sa. în deşertul
Mojave, cresc catifeluţe şi poppies portocalii care se zbuciumă în vânt;
aproape de Bakesfield, cresc verbine roz; spre Silver Lake cresc acele
flori albe, scurte, al căror nume l-am uitat...
- Ascultă şi tu, pisicuţo!
Somaţia venea din partea mătuşii Emma care luase iarăşi cuvântul.
Avea să urmeze o nouă poveste... Fiecare din cei (ie faţă, reîntorcându-
se seara acasă, va spune, cu ochii la cer: „Ah, mătuşa Emma, ce
calamitate!" Dar, pe moment, o ascultau cu un respect aparent şi poate
- miracol al sentimentelor colective - cu o vagă sinceritate.
68 PHILIPPE HÉRIAT
Dar ea mi se adresa cu deosebire mie, mie, „pisicuţii ei". Bănuia că

noua ei lecţie putea să-mi folosească sau lăsasem să se vadă că, cu
gândul, plecasem dintre ei?
Se trecu la dulciuri: masa nu se mai termina. Mătuşa Emma
?
îşi povesti întoarcerea de la Hardelot. Acolo avea Simon o vilă
moştenită de la prima lui nevastă. în fiecare vară, familia îşi descărca
în acel loc copiii şi adulţii neimportanţi. în acel an, cei şase nepoţi şi
nepoate ale mele, dădacele lor, mama şi cumnata mea însărcinată.
Această familie numeroasă „făcea băi de mare", în vreme ce fratele
meu mai mare, sot fericit si tată fericit, făcea o croazieră în Orient, cu
Valentin şi Hélène, în vreme ce la Paris, tata avea grijă de bunul mers
al biroului de schimb, în vreme ce bunica somnola în fotoliul ei
întorcând spatele parcului Monceau, şi-n vreme ce unchiul Théodore
vâna în Sologne. Mătuşa Emma vâna şi ea. Dar îşi sacrifica cu plăcere
patruzeci şi opt de ore din „vacanţa ei", ca să vină în sprijinul bietei
Marie şi să-i dea o mână de ajutor să aducă acasă liota de copii,
englezoaicele şi pe nefericita de noră-sa care stătea să nască. Din
Boulogne, mătuşa Emma poruncise să se rezerve două compartimente
întregi, dintre care unul avea să fie umplut cu copii şi cu dădace. Şi
cum ştia să călătorească, alese ca zi de întoarcere sâmbăta. Era o zi
neaglomerată pentru întoarcerea la Paris.* Asta îi priva pe copii de
douăzeci şi patru de ore de aer curat, căci cursurile celor mai mari
începeau abia luni; dar n-avea importanţă. Din moment ce nu va fi
aglomeraţie... De la Etaples nu se va urca nimeni. Cele trei femei se
vor simţi în largul lor.
Ceai să se deschidă compartimentele; se instalară; porniră. Totul
merse bine. Doar doi dintre cei mici vărsară. Lui Jeanne-Simon nu-i fu
rău. Se apropiau de Paris. Au ajuns la Saint-Denis. Dar ce-i asta?
Trenul stă? Şi încă dincolo de gară, în plin oraş? Trec cinci, zece
minute. Oh! pardon! Mătuşa Emma coboară geamul, îşi apleacă bustul
în afară, inspectează împrejurimile. N-are noroc: pe drum, nici un
funcţionar pe care să-l chestioneze. Şi de-a lungul trenului, nici un cap
la ferestre. Nimeni care să se aplece pe geam? Ah, ea e într-adevăr
singura care se nelinişteşte! Oamenii sunt de-o inconştienţă! Uite, aşa
se întâmplă tamponările! Trage cu urechea, se apleacă şi mai tare...
Cum? Ce se aude? Cerule! Internaţionala!
La acest cuvânt, la această amintire, la acest „spectru hidos",

mătuşa Emma rămâne un moment fără glas. Şi pentru a-şi justifica
jocul de scenă, zice:
-Ha! Mi s-a tăiat răsuflarea. Puneti-vă în locul meu!
5
Răspunderea a zece persoane! Internaţionala! Mărie nu voia să mă
creadă... Nu-ţi fac un reproş pentru asta, draga mea cumnată. Era într-
adevăr de neconceput! Dar iată, sunt douăzeci de ani de când mă omor
spunând că nu mai poţi călători în siguranţă! Doar ai auzit şi tu, se
cânta Internaţionala! Şi cu nişte glasuri piţigăiate, isterice! N-am mai
şovăit: am apucat-o pe Mărie de braţ şi i-am spus: - Cumnată, nu te
părăsesc! I-am căutat pe copii, pe dădace; voiam să fie toţi sub mâna
mea... Oh! oh! Eram hotărâtă! I-aş fi apărat cu pumnii ca să-i intimidez
pe ticăloşi! Răzvrătiţii ar fi avut de-a face cu mine!
- Răzvrătiţii? am întrebat eu. Deci au fost tulburări la Paris?
-Bineînţeles că ziarele n-au suflat nici un cuvânt. Ca să sufle,
trebuie să curgă sânge! Şi chiar şi atunci tac...
-Poate că erau nişte muncitori, nişte tineri care cântau
5 7
5
Internaţionala, fară ca pentru asta... am spus eu.
- Iaca, strigă mătuşa întrerupându-mă. - Iaca! Mereu gata cu
explicaţiile! Se vede bine că vii dintr-o ţară care fraternizează cu
sovietele!
^ Te înşeli, mătuşă Emma. Te asigur că Statele Unite...
- Puţin îmi pasă, pisicuţo! se grăbi ea să spună. Te asigur că şi
Statele Unite şi ceea ce se petrece acolo mă lasă rece. Spectacolul din
ţara mea e de ajuns ca să-mi atragă atenţia. Eu nu-s decât franţuzoaică.
^ 5
Îşi ridică gulerul, privirea îi deveni şi mai pătrunzătoare. Apoi,
mătură cu mâna tot ceea ce nu era esenţial.
- Dealtfel, zise ea, nu asta-i problema... Marie, invoc mărturia ta:
se cânta Internaţionala sau nu? Da! Ne aflam în inima periferiei roşii?
Da! Trenul îşi întârzia plecarea? Da! Funcţionarii dispăruseră? Da! Iată
care era situaţia!
Se bucura de efectul ei oratoric şi de tăcerea generală pe care-o
obţinuse. Pe urmă emise această sentintă:
A ? s
70 PHILIPPE HÉRIAT
- în împrejurările actuale, dacă pleci din Paris pentru o lună sau

pentru douăzeci şi patru de ore, nu ştii niciodată în ce stare ai să
regăseşti oraşul!
...Dar să-i scurtez relatarea: trenul pleacă, trece prin Saint-Denis
fără încurcături, ajunge în gara de Nord şi-i depune acolo neatinşi pe
copiii năuciţi, pe mama, pe dădace şi pe cumnata mea însărcinată.
- De fapt, spun eu, ce se întâmplase?
Mătuşa Emma ridică două degete într-un gest doctoral şi
rosteste silabă cu silabă:
?
- Nu-s-a-stiut-ni-cio-dată!
Hélène-Valentin, care este gafeuza familiei, riscă aceste cuvinte:
- Totuşi, dădaca mi-a spus...
O privire a mătuşii Emma o făcu să-şi înghită vorbele.
- Ei drăcie! zice ea. Ştiu! Mi s-a repetat şi mie acest lucru. Un
funcţionar i-ar fi explicat dădacei dumitale că în Saint-Denis copiii de
la şcoala laică, ori de câte ori se întâlnesc cu copiii de la şcolile de
ocrotire conduse de un preot, cântă acest cântec revoluţionar. Asta e,
nu-i aşa? Ei bine, să le-o spună altora! Eu nu-s atât de neroadă ca fata
aia! Care, fie vorba între noi, ar face mai bine să nu-şi mai picteze faţa,
ca o firmă, dar asta te priveşte pe dumneata, micuţa mea dragă...
Ce puteam face? Nu puteam totuşi, ca să nu mai aud, să-mi astup
urechile cu mîinile sau să recit versuri ca odinioară când nu-mi găseam
somnul:
Apropie-te Nero, şi locul ţi-l reia...
Cât despre bănuială, să-ţi satisfac aş vrea...
Mă voi juca cu firimiturile de pâine, dacă nu mi le vor. lua: căci
valetul şi începuse să perie faţa de masă fiindcă se aduceau
brânzeturile. Haide! N-au mai rămas de adus decât fructele şi
prăjiturile. Toată povestea asta se va isprăvi în curând. Am apucat cu o
mână piciorul paharului mai mare şi cu cealaltă mână, piciorul
paharului mai mic. Cristalul în faţete primea lumina de la lustre şi
arunca pe faţa de masă două mici evantaie irizate, inegale. Le puteam
face să se răsucească, să se întâlnească, să se amestece...
M-am simţit dinHiou mica Agnès. Ea se ridica din străfundul
fiinţei mele, creştea, se umfla ca un balon de săpun suflat înlăuntrul
unui alt balon; pe dinafară, adera la forma mea adultă; mă copleşea...
Ei! Doar nu mă întorsesem de dincolo de Ocean pentru a face să
renască propria-mi fantomă, care era, ştiam bine, bănuitoare,

morocănoasă, solitară şi, în felul ei, sentimentală!
...Dar... Dar ce nume s-a rostit? Ce nume mi-a izbit auzul, m-a
făcut să ies din toropeala şi din copilăriile mele? Numele s-a repetat în
jurul mesei. însemna că se va vorbi despre acea persoană... Nu. Mătuşa
Emma i-ă arătat, din ochi, pe servitori şi a murmurat, cu ambiguitate:
- Ceea ce am să vă spun în legătură cu el, e confidenţial. în
curând... în salon...
Atentia tuturor s-a trezit. Am bănuit că nu mai e vorba de fleacuri.
Şi pentru prima oară, m-am aflat şi eu în aceeaşi stare ca şi cei care mă
înconjurau. Eram curioasă. Numele a început să circule. El mi-a evocat
pe cineva din familie, dar destul de puţin conform cu tipul Boussardel.
Cineva despre care mă miram că nu mă intrigase mai curând. Cu toate
că la Le Havre îi cerusem lui Simon veşti despre unul, despre altul...
Oh, mătuşa Emma, tocmai anunţase întoarcerea acestui cineva. Şi cum
vărul meu, care nu auzise despre cine era vorba, se aplecă spre capătul
mesei şi ne întrebă: „Despre cine e vorba?", i-am răspuns: „Despre
Xavier!"
4
Xavier Boussardel era vărul meu mai mic. Ne despărţeau doar trei
ani: el avea douăzeci şi unu, eu douăzeci şi patru. în familie totuşi, nu
aparţineam aceleiaşi generaţii. Ne trăgeam într-adevăr, si eu si el,
direct din străbunii Boussardel-Bitzius-, dar cu o treaptă în plus din
partea lui Xavier. Această ramură mezină a Boussardelilor a dovedit în
căsătorii si în naşteri atâta
1 5
grabă, încât s-a distanţat de ramura vârstnică. Totuşi, printr-o ciudată
represiune, bolile şi morţile violente stăviliseră o descendenţă atât de
grăbită; nu i-au lăsat decât un rod şi acela fragil: Xavier. Şi asta,
fiindcă în patrimoniul Boussardel nu contează decât bogăţia. Există un
pasiv, care figurează în cu totul altă parte decât în conturile noastre de
la Bancă. La noi, eredităţile nu valorează cât moştenirile. O boală
veche bântuie prin familia noastră: dispare ici, apare dincolo. La
ascendenţii mei paterni, urma s-a şters. Bunica, străbună puternică, fata
72 PHILIPPE HÉRIAT
Clapierilor, a ştiut să ne consolideze şi mai tare averea urbană printr-o

avere de o altă origine: a infiltrat în sângele nostru un sânge nou. Dar
după asta a fost de ajuns ca unul dintre fiii ei, tata, să se însoare cu o
verişoară primară a cărei mamă era o Boussardel, pentru ca terenul să
se şubrezească: sora mea a murit de piept, Valentin avea plămânii
delicaţi şi era obligat să-şi supravegheze, la rându-i, copiii. Totuşi,
neamul lui Xavier a fost cel mai lovit. Bunicul lui a murit la treizeci de
ani de tuberculoză, şi tatăl lui, lovit aproape de Ypres de un obuz
german, n-a făcut decât să se sustragă bolii; băieţaşul, fiu unic, a
manifestat în curând semnele aceleiaşi boli. Mama lui Xavier, ca să
scape de febrele acelea ucigătoare, s-a remăritat; în afara familiei. S-a
căsătorit cu un înalt funcţionar colonial. Apoi, într-o zi, a plecat cu el.
Orfanul fusese astfel părăsit? Nicidecum! O avea pe nasa lui. Iar nasa
lui era mătuşa Emma. Nu
^ ? 5 5
dispunea ea de mijloace largi şi de o tandreţe nefolosită? Iat-o
asumându-şi grija copilului, cu condiţia, spusese ea, să i se dea mână
liberă. Şi sub rezerva, dar asta n-o mai spusese, ca această nouă
misiune să n-o deranjeze cu nimic din obiceiurile ei. înainte de orice,
sănătatea! îat-o deci pe cea de a doua mamă adunându-i pe specialişti.
Totul se aranjează prompt şi cum nu se poate mai bine prin trimiterea
lui Xavier la Davos. Băiatul rămâne acolo câţiva ani. Din când în când
reapare, mirat, străin de viaţa din casă, de zgomotul Parisului, de
obiceiurile de la câmpie. De fiecare dată arată mai bine. Răul e pe
ducă; s-a şi dus... Ei, drăcie! Să crezi chiar aşa, orbeşte, în medici? Hai,
să nu fim atât de naivi! Mătuşa Emma înţelege să-şi cântărească bine
fiul ca să n-aibă nimic ce-şi reproşa. Oh, nu că băiatul, acum un tânăr
în lege, ar putea s-o stânjenească în casa aceea mare! Nici că naşă-sa,
„care-l adoră ca pe propriul ei fiu", n--ar fi în culmea fericirii să-l aibă
alături de ea! Dar... Dar parcul Monceau este atât de umed! Vreţi să i
se întoarcă boala? Mătuşa Emma nu şi-ar ierta-o toată viaţa! Nu:
prudenţa cere ca Xavier să se întoarcă în munţi. Dacă nu la sanatoriu,
ei bine, într-o cabană, pe care-o vor închiria, cu vreo femeie de treabă
din ţinut, care să-i gătească... Şi mătuşa Emma îl trimite din nou la aer.
Pentru un an. Apoi pentru încă un an. în sfârşit, după al unsprezecelea
an de şedere, trebuie să-l ia acasă. Aşa o sfătuiesc doctorii. Să nu se
creadă că nu vrea să-l primească în familie. în orice caz, gurile-rele ar
putea afirma acest lucru...
Şi iată-l pe Xavier...
Dar toate astea le ştiam de multă vreme. întoarcerea

5
vărului meu mai mic o ameninţa pe maică-sa adoptivă încă dinainte de
plecarea mea în America. Fără această înverşunare de a-l trimite înapoi
în munţi, l-aş fi regăsit în sânul familiei, instalat în timpul absenţei
mele. Acum mătuşa Emma îi anunţase sosirea; mi-am închipuit lesne
prin ce stări sufleteşti trebuie să fi trecut! Să se trezească dintr-odată în
braţe cu acest
5
bărbat! Căci Xavier ajunsese la vârsta majoratului. Ce să facă cu el?
Prin ce mijloc să scape de tânăr? Unde să-l expedieze? într-adevăr,
eram foarte curioasă!" Curioasă pentru el. Mătuşa Emma spusese că va
vorbi în salon. Dar când am trecut acolo, împreună cu ceilalţi, n-am
aflat nimic. De îndată ce servitorii au dispărut, mătuşa a alcătuit în
jurul bunicii, care stătea în fotoliu,
un fel de cerc al adulţilor. Adică al celor trecuti de cincizeci de.
>?
ani. Căci deşi majoritatea erau taţi şi mame de familie, toţi ceilalţi erau
socotiţi „copii". Venirea pe lume a unei noi generaţii ivită dintr-a
noastră nu ne făcea să trecem în clan, drept persoane mari. Afară de
Simon. El fu cel care-o chestionă pe mătuşa Emma. Mânată de o
curiozitate care mă mira şi pe mine, m-am apropiat, cu o ceaşcă de
cafea în mână. Dar mama m-a văzut venind. A avertizat-o din ochi pe
mătuşa Emma, care a tăcut brusc.
-Ne vei scuza, dragă, mi-a spus mama, surâzând larg. Mătuşă-ta are
să ne spună ceva... Şi sublinie: - Ceva confidenţial...
5
■ Privirile grupului se aţintiră asupra mea.
- Eu trebuie să vă cer scuze - am spus - pentru o indiscreţie atât de
grosolană. Aduceam o ceaşcă de cafea.
-Toţi cei care au vrut cafea, s-au servit, pisicuţo! mi-a trântit-o
mătuşa Emma.
M-am îndepărtat. Dar, în trecere, mătuşa Louise a întins mâna spre
mine şi m-a eliberat de ceaşcă, cu un timid: „Mulţumesc!" M-am dus
la verii si la cumnatele mele.
" 5 1
Respectuoşi faţă de uzanţe, stăteau la distanţă. Jos, în jurul bunicii,
areopagul îşi coborâse glasul. Am tras concluzia că se vorbea despre
bani. Căci aceasta e trăsătura cea mai frapantă a familiei. Ca în alte
părţi, atunci când se vorbeşte despre probleme sexuale, Boussardelli
74 PHILIPPE HÉRIAT
îşi scoboară vocea şi-şi îndepărtează copiii atunci când discută despre
venituri, dote şi moşteniri. Odată cu prima educaţie ni s-a inoculat şi
religia banului şi orgoliul faţă de ceea ce avem, dar ni s-a refuzat
dreptul de a pune vreo întrebare în legătură cu asta. Discuţiile privind
acest subiect sunt rezervate persoanelor în vârstă, iniţiatorilor, celor
care deţin banii. Dreptul tinerilor este ignoranţa în orice privinţă. Eu,
de pildă, ştiu că mătuşa Louise trece drept săracă şi că mătuşa Emma
drept bogată, dar habar n-am cam cât are fiecare. Totalul averii
familiale se află încă în mâinile bunicii, dar oare cât reprezintă?
Douăzeci, treizeci de milioane? Sau o sută? Totul e cu putinţă.
Semnele exterioare arată un trai pe picior mare, deşi ai mei nu se sfiesc
să facă economii la zahăr şi la lumânări, fără de care se pare că n-am
ajunge „s-o scoatem la capăt". Şi când întrebăm, ni se răspunde: „N-ai
nici o nevoie să stii!" Au vrut să mă mărite si fiindcă
" > 5
respinsesem partidele care mi se ofereau mi-au spus: „Atunci fa tu
însăţi o sugestie, iar noi o vom examina!" Dar au refuzat să-mi spună
ce dotă aveam.
De ce tactica asta? Corespundea vreunui principiu moral? Nu, căci
ar fi fost contrazis de vanitatea banilor care, pe de altă parte, fie e dată
de exemplu. Atunci poate că vor să ne înarmeze împotriva unei
eventuale sărăciri, a unei vieţi mai modeste? Dar în acelaşi timp se
proclamă în faţa noastră că în Franţa capitalul îşi va păstra puterea şi
că, în ciuda crizşlor financiare şi a impozitelor fiscale, o avere bine
administrată trebuie să crească mereu, şi istoria familiei ilustrează
această dogmă. Să existe oare, în mintea alor noştri, ideea că atâta timp
cât nu ştim ce avere ne revine, ea ne scapă din mâini şi rămâne în
mâinile lor, mai sigure? Să fie un fel de avariţie verbală?
îmi amintesc cu ce mutre ciudate mi-au vorbit mama si tata,
5 '
la majorat, despre dota mea. Ceea ce-mi revenise din moştenirea
bunicului sporise cu alte două sau trei legate şi-mi alcătuiseră o avere
pe care tata îşi asumase sarcina s-o gireze. Mama îmi porunci, în mod
solemn, să mă aşez. Avea fruntea plină de cute, privirea piezişă. Luase
tonul unei persoane obligată să facă o mărturisire penibilă. Tata clătina
din cap, cu fatalism. Am crezut că mica mea avere era periclitată, că
se, redusese la zero. Câtuşi de puţin. Dimpotrivă, eram bogată. Mă
îmbogăţiseră fără ştirea mea. Asta era ceea ce trebuiau ei să-mi spună.
- Dar e minunat! am exclamat mai mult ca o reacţie faţă de ceea ce

presupusesem decât dintr-o bucurie adevărată.
Atunci mama, cu un accent amar, pe care-l mai aud şi acum, îmi
replică:
- Da... Ca rezultat, e un rezultat frumos!
Şi simţind că, de-abia revenită din surpriză, aveam să le
mulţumesc, se grăbi să-mi taie elanul:
- Ai putea să ne mulţumeşti.
E adevărat însă că mama era geloasă pe mine. Fericită, mai mult
din dragoste pentru bani decât din sentiment, de a-i fi făcut fetei sale
avere, poate că un înger rău se întrista în ea tocmai din pricina asta.
Totuşi cazul lui Xavier era cu totul altul şi mult mai simplu.
Personal, el nu poseda nimic. Precizările negative de acest gen nu
beneficiau, în familie, de nici un mister. Dar mătuşa Emma era nasa
dezmoştenitului: o cunoşteam, ştiam că ceea ce n-avea
î 5 ' 5 '1
să facă din dragoste şi generozitate va face din glorie deşartă şi din
înfumurare. Nu-şi asumase ea singură cheltuiala lungilor ani petrecuţi
la munte, la început într-unui din cele mai bune sanatorii şi pe urmă
într-un şalet confortabil? Cruţase acele fonduri familiale de binefacere?
Nu, într-adevăr. Acest lucru era şi el foarte Boussardel. Cu siguranţă că
avea să-şi continue opera caritabilă; îl va înzestra pe Xavier, va ţine ca
generozitatea să-i fie sărbătorită. Atunci de ce acest complot, unde
sigur că nu .era vorba decât de bani din moment ce discutau atât de
încet şi-i îndepărtaseră pe cei tineri? Mă neliniştea faptul că-i vedeam
amestecându-se pe mama şi pe Simon. Cu ei, lucrurile nu mai
rămâneau doar platonice. îl observam. Fratele meu intervenea adesea.
Ce încerca oare să împiedice? Sau să combine? Niciodată n-o voi afla.
Dar povestea asta n-avea să-mi iasă din minte în acea seară.
După plecarea mătuşii Louise, întotdeauna prima care-şi lua rămas
bun, m-am dus în odaia mea, pretextând că sunt obosită din pricina
călătoriei; m-am dezbrăcat, m-am aşezat în pat şi am stins lampa, cu
această idee înfiptă în minte.
După puţin, mă aflam cu toată familia mea pe balconul Boussardel.
Dar nu în rândul din fată. Aveam în fata mea
5 5
spatele lat şi fundul mare al mamei.
Toate persoanele mari se aplecau şi se sprijineau de balustradă. Era

de mirare că, sub greutatea lor, nu ceda! Când se năpusteau toţi
împreună, ca nişte girlsI de music-hall, când, dimpotrivă rămâneau
locului, strânşi unii în alţii, coastă-n coastă; căutam degeaba un loc
printre ei. Cum să pot vedea şi eu? Ştiam că jos, foarte mic pe strada
adâncă, trecea un alai al unui personaj ilustru care se întorcea dintr-o
călătorie. între buildinguriII pluteau bucăţele mici de hârtie care
fuseseră aruncate. Unele din acele confeti care zburau pe deasupra mea
intrară în casă. M-am dus în odaia mea să le adun, dar atunci am băgat
de seamă că erau pene de porumbel. Am profitat de asta ca să alerg
spre scară. Am coborât-o fără să ating treptele. Mă sprijineam simplu
cu mâna de balustradă şi săream din jumătate în jumătate de etaj.
întotdeauna făcusem astfel. Jos, trecea un tramvai. Un salt mai
mare şi iată-mă afară. Eram în picioarele goale, dar nimeni nu băgă de
seamă şi pluteam, la câteva degete de planşeu. De îndată ce tramvaiul a
intrat în Twin Peaks Tunnel am văzut, la capăt, arcul de lumină pe
unde avea să iasă. Pe măsură ce arcul creştea, mă ridicam puţin câte
puţin, deasupra podelei mobile. Asa se face că ceilalţi călători erau
scuturati, în vreme ce eu nu.
1 5 5'
Când tramvaiul a ieşit din tunel, în punctul cel mai înalt al oraşului San
Francisco, am atins cu capul tavanul. îmi plăcea să privesc oraşul din
acel loc. Vedeam totodată şi micul Presidio, şi plajele mele din Pacific
şi bungalowul din munţi. Coşul lui a început să fumege drept la capătul
drumului, acolo unde se întâlneau cei doi pereţi de marmură albă pe
care îi cioplise vârtejul de zăpadă. Capul mi se lovea din ce în ce mai
tare de plafonul tramvaiului, ca o minge de tenis care sare înapoi.
Aveam să sfârşesc prin â-l sparge. Sau, dacă nu, atunci trebuie să mă
ţin bine de pieptul acela, de scobitura acelui umăr. Dar pielea lui era
prea caldă şi-mi ardea obrazul... Bum, bum, bum, bum, capul meu...
M-am trezit cu o durere crâncenă de cap. Sângele îmi zvâcnea în
tâmple; aveam febră; obrazul, care mi se odihnise pe braţul gol, îmi
ardea. Cel puţin bine că o bună parte din noapte trecuse. Insomnia mă
speriase întotdeauna. Am aprins lumina. Unu fără un sfert. Nu
dormisem decât o jumătate de oră.
Nu trebuia să sting lumina. Nu trebuia să-mi continui somnul. Dar
somnul va fugi şi febra va continua; mă va conduce unde va vrea ea
I Fete (engl.).
IIClădiri (engl.).
77
\ COPIII RĂSFĂŢAŢI
prin acea stare de semi-veghe care sporea puterea coşmarului. M-am
ridicat în picioare. Dacă m-aş fi aflat în America aş fi luat din
frigiderul aşezat în chicinetă un pahar mare cu suc de portocale sau de
grepfruit pe care-l puneam întotdeauna acolo să se răcească. Uneori
găseam o pojghiţă de gheaţă pe deasupra sucului. îmi plăcea să ronţăi
lama aceea subţire, chiciura aceea de fructe. în loc de asta
55
n-aveam decât o singură posibilitate: aceeaşi şi pentru gură şi pentru
frunte: apa de la robinet. Altădată mi se interzicea s-o beau, deşi mi se
părea mai bună ca apa filtrată. Sigur că puteam să sun, să cer un pahar
cu apă de Vichy, un ceai; nu era chiar atât de târziu.
Totuşi gândul de a revedea una dintre mutrele alor mei, fie chiar şi
pe cea a unui servitor... Nu: mai bine apa de la robinet. Dar ca să fie
proaspătă trebuia mai întâi s-o las să curgă. Trebuia să aştept să urce
până în acea odaie, să străbată etajele întregii locuinţe. O dată în plus,
dimensiunile, complexitatea cuibului natal de termite retrăiră în mod
material în mine. Apa nu se răcea. Iat-o pe cea care stagnase la etajul
al doilea, iat-o pe cea de la etajul întâi. Se consuma puţină la ora aceea,
în casă: familia mea n-o sacrifica decât dimineaţa pentru baie şi atunci
pe sponci. încă un moment de răbdare şi voi obţine şi apa rece, cea din
conductele înfundate în pământ, dincolo de terenul nostru, o apă care
nu era apă-Boussardel.
Am băut-o cu sorbituri lungi. Am luat o pastilă. îmi rămăsese din
America si-mi plăcea să cred că nu găseai şi în Franţa acea marcă
superioară. Farmacia curentă nu-i oare acolo, de prima mână? De
exemplu, cremele lor împotriva pistruilor: foarte eficace. Şi-n acelaşi
timp grase. Un soi de cremă cu aluminium, o spumă de argint. E
adevărat că ţi-o dădeai pe faţă fară zgârcenie. Nu erau rare cazurile în
grupurile cele mai şic de la school-girls să vezi câte una care-şi plimba
un nas cu totul alb. Părea că poartă între cei doi ochi un cornet de
hârtie, un nas fals de carnaval. Iată ce avea încântător America: lipsa
aceea imbecilă de pudoare, francheţea, loialitatea.
Comprimatul încă nu începuse să-şi facă efectul. M-am apropiat de
fereastră. Am stins lumina ca să văd mai bine parcul. Nu era lună, dar
ceaţa care-o ascundea răspândea o lumină misterioasă, ce se risipea
pretutindeni. Peluza cea mare se adâncea ca un lighean, fară vreo altă
neregularitate a solului decât o ridicătură, spre mijloc, acolo unde se
înălţa pâlcul de castani. Grupul de copaci, cu ramurile pierdute în
ceaţă, părea astfel că tine ridicat covorul de iarbă ce se întindea si se
78 PHILIPPE HÉRIAT
mişca aidoma unei draperii. Când eram mică, visam întotdeauna să mă

duc pe întuneric, după ce pleca publicul, şi să mă plimb în acel loc.
Puteam ajunge acolo prin grădina noastră, dar grilajul parcului
Monceau se închidea după cină; în plus, mă temeam de rondurile
paznicilor, dintre care cel mai sever, ştiam asta, locuia în vechea
rotondă.
De o sută de ori mi se spusese istoria parcului. Era legată de istoria
familiei mele pentru că, în 1852, la confiscarea bunurilor casei
Orléans, proprietatea Monceau trecând jumătate în stăpânirea oraşului
şi jumătate în stăpânirea bancherului Pereire, acesta băgase de seamă
că unele dintre parcelele sale erau legate de nişte terenuri din Haut-
Roule aparţinând fraţilor Boussardel. De unde, importantul episod al
îmbogăţirii acestora şi cesionarea terenurilor în schimbul locului unde
avea să se înalte într-o
?
zi casa noastră. Dar aceste amănunte nu-mi intraseră în cap decât cu
timpul şi prin forţa împrejurărilor. Pe atunci preferam actele, pe care le
descoperisem într-o lucrare semnată de însuşi Carmontelle şi care
facea parte din arhiva familiei noastre. O tot citeam întruna fără să mă
plictisesc.
Călăuzită de el, mă plimbam, plină de încântare, prin vechea Folie.
Aproape de Castel, vizitam Turnul, Calvarul şi Fortul care era o ruină
în stil medieval. Templului lui Marte, al cărui nume mă cam speria, îi
preferam Jeu de Bâgues. Mă aşezam acolo; mă cocoţam pe unul din
păunii fabuloşi care ţineau loc de cai de lemn şi manejul se punea în
funcţiune. Nu coboram decât când eram obosită de atâta învârtit.
Rătăceam atunci prin cele trei grădini simetric asamblate: una albastră,
alta galbenă şi a treia de „culoarea trandafirilor". Un drum ce şerpuia
mă ducea la bolta plină de flori, la „pădurea simetrică", la voliere, la
viţa italiană şi la acea alee a castanilor despre care citeam, ad literam,
că „de acolo domneai peste toată câmpia din împrejurimi".
Eram vrăjită de acele tablouri. Ele se reconstituiau cu uşurinţă, dar
numai noaptea când - într-una din odăile întunecoase ale casei unde mă
strecuram pe ascuns constatam, printre persiene, că nu mai era nimeni
în grădina publică. Aceasta îşi regăsea atunci frumuseţile dispărute,
ciudăţeniile în deplin acord cu visele mele şi, mai ales, acea izolare
regală în mijlocul regiunilor campestre lipsite de Boussardeli.
III. NORMAN
Stăteam în dosul geamului ca şi altădată. Oare îmi voi petrece

întreaga viaţă în această atitudine, despărţită de visele mele printr-un
perete invizibil şi rece?
Am avut impresia că febra îmi mai scăzuse. Nu mi se mai părea
totul atât de fierbinte ca adineauri. Pulsul îşi revenise... Sar de la una la
alta. Când Norman si cu mine, în maşină,
5 ' 5
coboram din munţii noştri în desertul din Victorville, sau când 5
î 5 ?
făceam drumul înapoi, resimţeam amândoi, cu precizie organică, în
piept, în urechi, în sinusuri, diferenţa de altitudine. Dacă nu eram prea
grăbiţi, ne opream o dată sau de două ori ca să ne obişnuim cu această
trecere de la o altitudine la alta. Sau
5
poate ca să ne şi bucurăm de acel ceas. La înapoiere, ne întorceam cu
faţa spre Lucerne Valley unde apusul soarelui îşi amesteca culorile
violente. Ne gândeam la bungalowul care ne aştepta, atât de aproape şi
într-o altă lume, afundat în mijlocul zăpezilor, ca şi cum prin greutatea
şi căldura lui îşi scobise culcuşul acolo.
Erau de ajuns douăsprezece mile de drum, pe acel versant, ca să
ajungem la aproape două mii de metri altitudine. îţi puneai în grabă
ceva, pe tine, te îmbrăcai în timp ce mergeai cu maşina, într-un sfert de
ceas ochii noştri, arşi de roşul prăfos al preriei, se răcoreau din nou în
aerul tare al înălţimilor si se făceau mici
1 5
din pricina albeţii continui. Ni se părea că însăşi tăcerea, atât de
elementară în deşert ca şi pe zăpadă, se modifica, îşi schimba
tonalitatea.
... Vai, iată că din nou ceasul pe care l-am lăsat, din nou amintirea
acelor zile şi a tânărului bărbat fac apel la gândurile mele, mi le smulg
fară voia mea... Care să fiu eu, între acele amintiri imediate şi
amintirile din copilăria mea? Mă solicitau, îşi disputau sufletul. îl
aleseseră ca teatru al luptei lor alternative; simţeam asta, ştiam că nu
voi mai avea linişte, cortina
7 ?
> '5 1
80 PHILIPPE HÉRIAT
nu se va mai lăsa, decât după ce cele două personaje îşi vor fi rostit
toate tiradele. Norman nu-şi debitase întregul rol. Deci trebuia ascultat.
1
Arhitectul cu care semnase contractul i-a pus mai întâi la îndemână
un Ford. De fapt nu era decât o camionetă mică, dar cu caroserie de
limuzină şi cu patru uşiv Avea să-i servească la deplasările pe teren şi
la transportul planurilor şi al materialului necesar lucrului său acolo.
La început, ne-am servit de această maşină ca să ajungem în munţii
San-Bernardino. Nu ştiu ce i-o fi spus Norman patronului său despre
mine, dar acel om, care mi s-a părut incapabil de orice ironie, mi-a
spus chiar din prima zi „doamna Kellog" şi mi-a arătat aceeaşi
camaraderie ca si prietenului meu. N-a cerut să ne vadă actuf de
căsătorie, cu atât mai mult cu cât nu ni se ceruse nicăieri, nici chiar în
hotelurile pe unde poposisem. O noţiune în plus adusă din Europa şi
care dezminte moravurile americane.
Mai bine de patru sute cincizeci de mile despărţeau oraşul San
Francisco de San-Bernardino, primul nostru popas. Fordul era rodat,
dar cum Norman nu ştia acest lucru, prefera să nu facă dintr-o dată cei
şapte sute şi ceva de kilometri. Ca să n-o ia pe drumul spre Fresno, am
pretextat monotonia lui, o succesiune de linii drepte, prea puţin
seducătoare în prima zi a unei aventuri atât de mari. în realitate,
celălalt itinerar prezenta calitatea de a fi fost urmat cu şase luni mai
înainte, până la Monterey. Deci plecarăm în direcţia aceasta; dar, spre
amiază, am observat că Norman o ia la stânga.
- De ce nu trecem prin Monterey? am zis eu. Mi-ar plăcea să văd
locul acela ziua.
El nu zâmbi, încetini doar pentru o mică corectare a motorului şi
spuse că drumul de pe ţărmul mării nu era prea bun. N-am cutezat să
insist. îl cunoşteam destul de bine ca să-mi aduc aminte că orice
sentimentalitate îl descumpănea. Şi apoi atunci nu prea ştiam dacă
aveam, putere asupra lui.
Fericirea era un teren atât de nou pentru mine încât nu mă simţeam
încă plină de cutezanţă; mă aventuram în ea cu pas timid. Maşina îşi
continuă drumul. M-am consolat pentru mica mea decepţie felicitându-
mă că m-am priceput să evit o stângăcie. Mai ales că în ceea ce privea

diplomaţia amoroasă eram convinsă că trebuia să-mi fac ucenicia.
Urmăream pe hartă călătoria. Anunţam oraşele prin care treceam.
Proporţia numerelor engleze şi a numerelor spaniole încet, încet, se
inversă. Peisajul începu şi el să-mi amintească de faptul că - cu mai
puţin de un secol în urmă - pământul pe care mergeam aparţinuse
Mexicului. Aleserăm, pentru popasul de noapte, un oraş care se numea
San-Luis Obispo.
- Două camere, ceru Norman.
Ni se dădură două odăi care comunicau între ele. Norman mă rugă
să mi-o aleg pe a mea; dar camerele se asemănau într-atât, încât fără
tisa din ele, care într-una se afla în dreapta, iar în cealaltă, în stânga,
le-ai fi putut înçurca. Norman mă întrebă dacă aveam nevoie de ceva,
mă consultă' la ce oră să luăm gustarea de dimineaţă, îmi spuse noapte
bună si se duse glonţ în camera lui. Nu l-am auzit răsucind cheia. Àm
rămas nemişcată în faţa uşii dintre cele două odăi fară să îndrăznesc
să-mi încui uşa de afară. Eram frământată de sentimentele cele mai
contradictorii. M-am mărginit să mă duc şi să mă închid în baia mea ca
să-mi fac toaleta de noapte. Când m-am întors în odaie, credeam că-l
voi găsi pe Norman acolo. M-am strecurat în pat, tremurând. Am stins
lumina.
Poate lumina zilei sau poate odaia aceea străină m-au trezit. Era ora
şapte. Dormisem liniştită toată noaptea. M-am ridicat în capul oaselor.
Eram aceeaşi Agnès din ajun. Ochii mi se fixară în mod spontan pe
uşa dintre cele două odăi care nu se deschisese fără zgomot, în
întuneric, cum ar fi fost de aşteptat, înlesnind trecerea unui băiat în
pijama. M-am gândit ca poate datorită lui mă trezisem la acea oră.
Căci urându-mi noapte- bună, îmi spusese: „Gustarea e la şapte şi
jumătate. Ai grijă şi nu te scula mai târziu de şapte!" Probabil că
dormisem cu această oră în ureche. Fiindcă după ce trecuse noaptea şi
acul ceasului meu, aşezat la căpătâi, ajunsese în dreptul orei şapte,
deschisesem, docilă, ochii.
Nu l-am văzut pe Norman decât jos, în holul hotelului. De îndată
ce m-am aflat lângă el, m-am mirat că trecusem printr-o atât de
cumplită încurcătură. Sub privirea lui mă simţeam roşind până la
rădăcina părului. De ce oare? Pentru că dormisem pentru prima oară la
câţiva metri de acest bărbat tânăr? Sau pentru că fusesem respectată de
el?
82 PHILIPPE HÉRIAT
Am pornit-o din nou la drum. Fordul îşi reluă goana în aceeaşi

dimineaţă. Nu vorbeam. Dar fiecare dintre noi vorbea cu sine însusi. Si
brusc, cu tonul acela uniform cu care continui
?5 7
o discuţie începută, Norman încetă de-a se mai gândi şi rosti:

- Eşti prea deosebită de celelalte, pricepi? Tu Ag'niss, eşti o she-
girl, ba chiar mai mult. Ceea ce apreciez eu la tine nu e faptul că vii
din bătrâna Europă şi că sufletul tău e altfel croit decât al fetelor din
Berkeley. Căci pe ele, slavă Domnului, le cunosc destul de bine. Am
profitat şi eu, fireşte, de faptul că sunt atât de uşuratice. Deşi nu prea
des. Lucrul acesta nu mă prea interesează. Poate că, în mediul
colegilor mei, eu reprezint un tip diferit. Dar nu le pot stima pe fetele
acelea care-şi oferă băieţilor trupul, fără o dragoste reciprocă şi care-şi
închipuie totuşi că nu-s prostituate. Eu socot, dimpotrivă, că sunt. Am
astfel de idei din pricina rasei bunicii mele. Nu judec modern si există
oameni care râd de asta. Dar sunt sigur că tu înţelegi de ce îţi spun
acest lucru.
Nu i-am răspuns. Eram tulburată dincolo de orice expresie, chiar
dincolo de tăcere. Mă străduiam să mă uit la Norman. El însă nu-şi
întoarse faţa spre mine. Drumul îi solicita toată atenţia. Conducea,
întinzându-şi deasupra volanului profilul senzual şi delicat. Chiar în
acel moment - îmi amintesc - mi-am zis: „Va fi o nebunie să fiu a lui,
dar dacă nu voi fi, voi regreta toată viata!"
în munţi, viaţa noastră s-a organizat imediat. înainte de a începe
lucrările, la malul lacului, Norman trebuia să se înţeleagă cu
antreprenorii din regiune. Şederea în vale, la San-Ber- nardino, urma
să-i faciliteze acele relaţii prealabile după cum vara avea să-i uşureze
dusul şi venitul între viitoarea staţiune şi oraşul de care o despărţeau
patruzeci de mile, pe un drum foarte prăpăstios. Patronul lui Norman
n-avea să sosească de la San Francisco decât peste o lună; până atunci
ne punea la dispoziţie casa închiriată de el în Highland, în
împrejurimile oraşului. Era o locuinţă frumoasă, cam veche, dar de un
autentic stil colonial. Cedând la ceea ce Norman numea „marota mea
franceză", o botezasem Frontonul din pricina triunghiului de zidărie
susţinut- pe faţa principală - de patru coloane netede de lemn.
Arhitectul avea să petreacă aici împreună cu soţia şi copiii lui restul
verii si toamna în timp ce noi urma să trăim chiar la Big Bear, în
mijlocul şantierului.
Aristocraţia din vale era alcătuită din proprietari de plantatii.
Această societate nu data decât de la reacţia împotriva iureşului către
aur şi, mai mult decât în alte state, se arătă primitoare. Patronul lui
Norman ne recomandase la două sau trei familii unde el însuşi fusese
recomandat. Aşa că, chiar în după-amiaza sosirii noastre, familia
Jeremy Farrish, fără să mai aştepte, ne-a telefonat ca să ne invite la
week-end. Ei se duceau în fiecare sâmbătă la vila lor de la Laguna
Beach, pe ţărmul Pacificului. Am admirat o dată mai mult virtuţile
americanilor de întrajutorare şi ospeţie. Sosiţi vineri, Norman şi cu
mine, n-am mai avut decât o noapte cfe dormit la Fronton. Popasul de
la San-Luis Obispo mă instruise în privinţa tacticii pe care bov-
friend-ul meu înţelegea s-o adopte faţă de mine. Pe de altă parte,
călătoria şi primele griji ale instalării ne obosiseră. Aşa că n-am mai
fost surprinsă când, la sfârşitul acelei prime seri, cel pe care-l
urmasem atât de departe mă părăsi pe pragul odăii mele. Dar ce avea
să se întâmple a doua zi? Trebuia să petrecem la familia Jeremy
Farrish nopţile de sâmbătă şi de duminică; sigur că gazdele noastre ne
credeau căsătoriţi. M-am lămurit încă de la sosirea noastră la Laguna
Beach, *unde ni s-a oferit camera de oaspeţi; avea două paturi unul
lângă altul.
- Sper că vă va plăcea în această odaie, îmi spuse doamna Farrish.
Am asigurat-o că da. Dar şi măsurasem cu privirea mica distanţă
dintre cele două-paturi; m-am dus să arunc o privire în sala de baie,
prea mică pentru a putea pune acolo o saltea; am înţeles că voi înceta
de a mai fi fecioară. Imaginea, gândul în legătură cu Norman mi se
schimbară dintr-o dată. începeam acum să-l privesc cu alţi ochi pe cel
care de atâta vreme reprezenta pentru mine doar un simplu camarad.
Emoţiile care o asaltează pe fata ce urmează să se apropie de cel
căruia va trebui să-i aparţină aveam să le trăiesc şi eu, să le asimilez
una câte una. N-aş fi ştiut să spun dacă această asimilare treptată făcea
să le suport mai uşor sau dacă, dimpotrivă, nu făcea ca încercarea să
fie rafinată.
Vila fu vizitată repede. Zidul împrejmuitor dădea direct pe plaja
unde se ajungea pe o scară. Era unsprezece dimineaţa. Cei din jur
începură a vorbi de scăldat, dar eu nu mă gândisem să-mi aduc un
costum de baie. Cea mai mare dintre fetele Farrish, care era destul de
dezvoltată, îmi dădu unul de-al ei. Fata îmi îngădui să mă dezbrac în
odaia sa. Dar când, alături de ea, am coborât pe nisip nu m-am putut
abţine să nu privesc îndelung trupul lui Norman. Se afla pe ţărmui
oceanului, cu apa până la glezne. Nu purta decât un chilot galben, pe
care i-l mai văzusem la piscina din Berkeley. Cunoşteam acest trup; se
asemăna întru totul cu cel al atâtor alţi tineri americani care sunt
aproape perfecţi, dar construiri parcă în serie, mai mult adolescenţi
84 PHILIPPE HÉRIAT
decât virili, lipsiţi de sex-appeal, mult mai puţin senzuali decât sunt
băieţii francezi plini de cusururi. Şi totuşi, când l-am văzut pe Norman,
m-a trecut un fior. M-am felicitat că stătea cu spatele şi nu putea să-mi
observe tulburarea. Căci faşia de nisip era destul de îngustă, ne
despărţeau doar zece metri. Gâtlejul mi se strânsese şi nu-şi mai
revenea. Ca să rămân singură, mai în spate, m-am prefăcut că mi-a
intrat o scoică în papucul de cauciuc. Mi-am vârât degetul în el,
ridicând şi îndoind genunchiul; stăteam astfel prosteşte, într-un picior,
ca un piciorong. Nu-rpi puteam desprinde ochii de la acel băiat gol, de
la umerii şi de la muşchii scăldaţi de soare care-mi vorbeau, altfel de
când văzusem cele două paturi alăturate. Abia acum îl înţelegeam: sub
sărutările lui Norman rămăsesem castă. începând de la San-Luis
Obispo şi mai ales de la Laguna Beach, nu mai eram. Aş fi fost foarte
surprinsă dacă mi s-ar fi demonstrat că mai întruchipam încă o fată
ignorantă. Căci eu, dimpotrivă, nu socotisem că săvârşesc un fals când
semnasem „doamna Kellog".
Ziua nu fu decât un fel de vis toropit de căldură, orbit' de soare,
asurzit de puternicul freamăt al valurilor. înclinaţia plajei făcea ca apa
să fie adâncă încă de^ la mal şi menţinea, foarte aproape de ţărm, o
hulă ca în larg. înotătorii mediocri, cum era de pildă, domnul Farrish,
trebuiau să se ducă să se scalde la o sută de metri mai încolo unde
rămăşiţele unui dig fixaseră un banc de nisip, lipsit de primejdie. în ce
mă privea, cu o vară în urmă mă obişnuisem cu duritatea Pacificului.
Totuşi, spre ora cinci, mareea se făcu simţită şi băieţii profitară de ea
pentru un sport pe care eu nu-l puteam practica. Era vorba de acel
surf-board, joc violent adus cred din Honolulu şi pe care femeile nu-l
practică. M-am aşezat, prudentă, pe nisip, cu noile mele prietene, de
unde ne uitam la Norman, la Charlie Farrish şi la prietenul pe care îl
adusese acesta din urmă, cum intrau în apă împingând fiecare înaintea
sa o scândură de lemn. După ce treceau dincolo de bară, se aşezau : pe
burtă, pe bucata de scândură şi, înotând cu amândouă mâinile,
ajungeau cu această plută improvizată în larg. Acolo pândeau, adesea
vreme îndelungată, formarea unui talaz propice. Şi-l alegeau, îl lăsau
să se apropie şi aşteptau gata pentru întrecere. Valul sosea, iar când
ajungea sui) ei, îşi însuşeau ritmul lui, îl urmăreau ca nişte acrobaţi de
circ călătorind într-o rână pe bidiviii lor. Apoi, acordul odată stabilit,
luaţi brusc de valul iute, se ridicau în picioare pe scândură, cu braţele
în echilibru şi se îndreptau către mal, pe apă, învăluiţi în palele
vântului, încălţaţi cu egretele lichide, fiecare din ei asemuindu-se cu
un duh al valurilor. Până la urmă m-am întors în apă ca să fiu aproape
de Norman, să împart cu el măcar momentul în care, prăvălit în
vâltorile de la mal, îşi lăsa scândura să plutească şi-şi trăgea răsuflarea.

Cred că în memoria mea va stărui îndelung imaginea lui, aşa cum arăta
pe acel ţărm al Pacificului, îndreptându-şi trupul smăltat de apă si de
lumină, dându-si - printr-o mişcare'bruscă a gâtului - pleteie ude pe
spate, făcând să strălucească în juru-i spuma oceanului, soarele si
bucuria.
- Bun sport! striga el.
Dinţii îi străluceau, şirul de~ sus tăiat la mijloc de mica
strungăreaţă. Bănuiam ca în acele momente sentimentul aventurii
noastre şi incertele zile de mâine care ne erau sortite se aflau foarte
departe de gândurile lui. Observasem mai demult la Norman această
înclinare, cu totul americană, de a gândi fără dedesubturi. Pentru mine,
dimpotrivă, ceea ce dădea pret orelor si minutelor - în acel loc ca si în
altele - erau tot
felul de
amintiri, de apropieri şi de temeri.
Când Norman o pornea în larg, mă amuzam să trec dincolo de
bară, înotând alături de el. Mă măguleam cu gândul că dacă un val m-
ar fi dat peste cap, însoţitorul meu m-ar fi prins cu braţul lui subţirel si
m-ar fi smuls de acolo. La un moment dat,
5 ? î '
am întârziat în mijlocul talazurilor, străduindu-mă să lupt împotriva lor
ca să nu fiu împinsă spre mal. Şi dintr-odată l-am auzit pe Norman
strigându-mi să mă feresc. Venea drept peste mine, pe creasta unui val,
împins nebuneşte de talaz, neputând să atenueze viteza scândurii.
- Scufundă-te! strigă el.
Surf-board-u\ era la doi metri. L-am ascultat pierdută. Masa de apă
deplasată de scândură trecu peste mine în trombă, izbindu-mă cu
brutalitate1peste şale. Această senzaţie mă năuci. M-am afundat şi mai
mult. într-o străfulgerare, m-am întrebat dacă lemnul nu mă atinsese,
dacă n-aveam capul spart, dacă nu eram pe cale să mor sub apă. Doar
instinctul mă mai făcea să înot. Norman trebuia să fie de-acum
departe, dar eu continuam să înot sub apă. Gândul că băiatul se
neliniştise probabil văzând că nu mai apar m-a readus la suprafaţă. Am
ieşit la aer. L-am căutat din ochi pe Norman. L-am găsit la vreo
douăzeci de metri mai în spate; cum tocmai îşi terminase cursa,
apucase scândura şi şi-o punea din nou pe apă. Cum mă zări, începu să
râdă şi din pricina zgomotului apei îşi forţă glasul, strigând:
- Ai avut noroc!
Şi continuându-şi treaba, continuându-şi de asemenea plăcerea pe
care i-o prilejuia acel sport, se avântă încă o dată în larg. Am ajuns pe
86 PHILIPPE HÉRIAT
plajă. Când am pus piciorul pe nisip, genunchii îmi tremurau. Am

continuat să resimt până-n străfundul fiinţei mele acea avalanşă lichidă
care-l aruncase pe Norman peste mine, mă scufundase ca pe o algă şi
putea să mă omoare. M-am dus să mă întind pe nisipul uscat alături de
cele două surori; ele nu văzuseră nimic. Mi-am scos casca, dar ure-
chile, pline de apă, îmi asurziseră. M-am întins pe spate ca să-mi vin în
fire. N-am mai intrat în apă.
în noaptea aceea am devenit femeie. Am fost fericită. Totul s-a
terminat, totul s-a hotărât în pacea acelei locuinţe americane, în
zgomotul oceanului, stăpânită de gândul că nimănui nu-i păsa de mine
ca şi de o uşurare ciudată, aproape decepţionată.
Trăgându-mi cuvertura până sub bărbie, căci lăsasem fereastra
deschisă, m-am mirat că după căldura de peste zi noaptea era atât de
răcoroasă; mă străduiam să caut o explicaţie; de fapt la ce latitudine ne
aflam? M-am oprit îndelung asupra acelui amănunt. M-am gândit de
asemenea - oare s-o,mărturisesc? - si la mama. Dacă m-as fi măritat la
Paris, cum dorise
9 5
ea cu atâta nerăbdare în anii precedenţi, ce atitudini pline de
semnificaţii complexe ar fi adoptat oare Mărie Boussardel? Ce emoţii
ar fi afectat? Ce discursuri tradiţionale şi pline de ipocrizie mi-ar fi
ţinut? Nu mă puteam abţine să nu surâd, în patul meu, gândindu-mă cât
de bine trecusem peste aceste ceremonii. Eram fericită. Pe băiatul care
se odihnea alături; atât de aproape de mine încât trupurile ni se
atingeau, familia mea nu-l cunoştea; şi ştiam că şi el era fericit. Nu
puteam adormi. Toate acefe gânduri, cam sumare, îmi făceau plăcere.
îmi făcea de asemenea plăcere pulsaţia sângelui, în dosul urechii.
Pulsaţia se contopea cu zbaterea oceanului ale cărui valuri se
realcătuiau întruna şi veneau să se izbească de ţărmul aflat la picioarele
vilei. Uneori conştiinţa mi se înceţoşa fără ca somnul să mă cuprindă
cu adevărat. Prin faţa ochilor mi se perindau diverse imagini: un trup
smălţuit, înconjurat de spumă, o familie străină care habar n-avea de
nimic, perspectiva unor săptămâni şi luni lipsite de orice piedici... Mi
se părea, în sfârşit, că fericirea mea era prezidată de cineva ori de ceva,
entitate conciliatoare, persoană verbală şi însufletită, dar greu de
definit... şi care poate că nu era decât un cuvânt: cuvântul „Pacific".
2
Si totuşi viata noastră în doi nu-si căpătă adevărata ei
9 5 5 5 *
culoare decât atunci când muntele, unde locuiam acum, şi-o căpătă pe
a sa: în cursul lunii decembrie zăpada căzu pe Big Bear si totul deveni
alb. Mai multe şiruri de cabins şi de bungaîowuri, clădite şi amenajate
în serie pe malul lacului, îşi şi aşteptau amatorii de sporturi de iarnă.
Atribuţiile lui Norman, de două feluri, după anotimp, îl obligau acum
să asigure închirierea si întreţinerea acestei tabere ieşită din mâinile
sale.
5 5 5
Din ordinul patronului, construise la marginea drumului o locuinţă
mult mai arătoasă decât celelalte. Această locuinţă servea atât la
publicitatea statiunii cât şi la comoditatea celui care-şi petrecea iarna
acolo. Cat şi a tinerei sale soţii.
Locuinţa noastră, fără etaj, scundă între înalţii pini Secvoia, era
construită din trunchiuri aşezate orizontal. Singura lucrare de zidărie,
un horn din pietre groase, o flanca pe dinafară după moda veche,
aidoma unui turnuleţ cu patru muchii. în interior dispuneam de un
living-room în care ajungeai coborând două trepte. în dreapta, unica
odaie şi baia, în stânga biroul şi bucătăria. Podeaua era din lemn
nevopsit.
Am vrut să aranjez odaia cea mare după gustul meu. în această
intentie, chiar si desenasem nişte machete. Norman le
5 5 5
examină cu atentie.
?
- Sunt frumoase, declară el. Ai gust.
Cum un astfel de compliment mă umpluse de orgoliu, mă simţeam
copleşită de bucurie. îl ştiam pe Norman, ca dealtfel pe toţi semenii
săi, capabil de cele mai cumplite erori în materie de mobilare sau de
decoraţiuni, dar lui nu-i păsa. Numai că aici nu se punea o astfel de
problemă. Aşa că, înapoindu-mi cro- chiurile, spuse:
-Numai că ăsta nu-i un stil potrivit pentru munte. Şi mai puţin, un
stil american. Oamenii vor fi derutaţi. Interiorul nostru îi va obliga să-
şi facă o idee falsă despre bungalowurile de închiriat.
A trebuit să mă supun acestei evidenţe; l-am lăsat pe Norman să
facă ce vrea si am fost astfel initiată în stilul
5 . ?
vânătorilor din stepele Americii. Pereţii, din trunchiuri necojite de
brad, fură împodobiţi cu capete împăiate de uşi, expediate de un
88 PHILIPPE HÉRIAT
naturalist din Nevada, acoperiţi cu nişte pături indiene a căror evidentă

neautenticitate nu-l făcu pe urmaşul tribului Cherokee să protesteze.
Câteva banderole de la Universitate, nişte trofee sportive, adăugară o
notă personală. Vatra şi canapeaua clasică aşezată în faţa ei erau destul
de vaste amândouă ca să încălzească şase persoane aşezate una lângă
alta. Acel colţ de lângă foc ocupa el singur jumătate din odaie. Izbită
de această disproporţie, i-am semnalat-o lui Norman.
- Asa trebuie să fie, zise el.
Până la urmă, m-am obişnuit repede cu acest cadru. Dealtfel îl
recunoşteam. Se asemăna cu acele decoruri zărite în filmele sau
operetele americane; m-am obişnuit de asemenea şi cu ideea că mă
asemănam cu vreuna din eroinele lor.
Norman se dărui cu un zel deosebit noilor sale ocupaţii. Din acest
punct de vedere era aidoma cu mulţi dintre americanii pe care-i
observasem, arăta pentru munca lui, pentru job-u\ lui, un fel de
consideraţie. De îndată ce se afla în exerciţiul funcţiunii îşi extindea
această consideraţie până la sine însuşi. Cu tot atâta seriozitate pe care
văzusem că o acordase şi studiilor universitare, apoi realizărilor sale de
arhitect, îşi migălea acum micile lucrări şi-şi ţinea contractele de
închiriere. Dispărea dimineţi întregi. 'Cancf mâncarea ameninţa să se
ardă coboram alergând până la tabăra de pe malul lacufui şi-l găseam
absorbit de vreo treabă măruntă. îşi folosea ochii şi mâinile lui de tânăr
vrăjitor ca să astupe o crăpătură. Cerbul meu ager, ultimul dintre
mohicani, îşi folosea dibăcia şi priceperea trebăluind ici şi colo.
Dimineaţa se scula cumplit de devreme; era noapte de-a binelea, de
când venise iarna. I-o reproşam oftând. El răspundea:
- Am treabă! Munca de dimineaţă e cea mai bună.
Săream, cu regret din pat, fericită totuşi să trec în bucătărie
în timp ce el intra în baia rudimentară. îi făceam surpriza unei cafele
calde.
- Oh! De ce? spunea el găsind-o aburind pe masa din bucătărie.
Puteam să mă servesc şi singur.
- Da, Norman: Dar nu izbuteai să faci o cafea ca asta. Eu am o
anumită îndemânare pentru o astfel de treabă.
- într-adevăr? Un truc? Eu doar încălzesc cafeaua făcută în ajun.
Ăsta-i trucul meu.
Mă indignam.
- Cum poţi spune aşa ceva, Norman! Cafea încălzită? Dar e de
nebăut!
- Cât sunteţi de caraghioşi, voi, europenii! spunea el.

Şi sorbindu-şi cafeaua cu înghiţituri mici, îşi ridica ochii spre mine,
pe deasupra ceştii. Stăteam în picioare lângă măsuţă, sub lampa
aprinsă care atârna de grindă. întruchipam în faţa lui pe europeanca -
tip de grecoaică, de norvegiană sau spaniolă, acum în capot, zgribulită
şi trezită doar pe jumătate.
Abia în acele momente întrezăream caracterul banal şi totodată
straniu al aventurii mele. Ce venisem oare să fac în acea cabană de
vânător, în mijlocul zăpezilor, la zece zile distanţă de patria mea şi în
faţa acelui băiat „două sute la sută", american, cum îşi spunea el însuşi,
cui slujeam de semizeiţă şi în acelaşi timp de bucătăreasă?
Norman continuă:
- Da, voi, oamenii din Europa sunteţi caraghioşi. Pe noi ne găsiţi
puerili şi grosolani. Iar voi, voi acordaţi o importanţă fără margini
celor mai mici amănunte.
- O masă bună e un mic amănunt?
- Exageraţi prea mult cu bucătăria voastră.
Nu m-am putut abţine să nu replic, nu fără pedantism, că francezii
stiuseră să facă dintr-o necesitate o artă si că asta nu
5 5
era chiar de dispreţuit.
- Această artă, răspundea Norman cu seninătate, nu durează decât
câteva minute: timpul cât înghiţi.
Răspunsul lui mă făcu să râd, un râs scurt. Căci îl proferase cu acel
aer de demnitate şi de enigmă care-l facea atât de frumos în ochii mei
şi care îl apropia de adevărata sa rasă. Mă aşteptam ca imediat, când
avea acea expresie, să-l şi văd rostind nişte maxime de o înaltă
înţelepciune. Am trecut în spatele scăunelului său; mi-am pus braţele
pe umerii lui, tari prin cămaşa de lână; mi-am aplecat faţa lângă faţa
lui; i-am simţit - lângă obrazul meu - obrazul lui cald încă după ras,
pielea pe care i-o ştiam fără cusur şi al cărei contact îşi păstrase asupra
mea întreaga putere. O spaimă foarte vagă, totuşi o spaimă mi se urcă
în gâtlej.
- Oh! Norman... am spus, aş vrea... aş vrea...
îsi puse mâinile pe braţele mele si mi le apăsă uşor pe umerii lui. '
- Da, dragă, zise el cu voce mai prevenitoare. Ce-ai vrea?
Nu ştiam nici eu prea bine. Aş fi preferat să stau aşa, fară să
vorbesc. Mă năpădise o mare melancolie. Cu Norman lucrurile
trebuiau totuşi precizate.
90 PHILIPPE HÉRIAT
-Aş vrea, am spus, să mă iei cât mai curând, mâine, de pildă, sus pe
munte. Ne vom pune schiurile.
- Ce plăcere, zise el. Dar de ce?
-Nu ştiu, Norman... Ca să fiu cu tine, într-un peisaj care-ţi
seamănă... Nu râde de mine!
- Nu râd...
Şi am adăugat:
-Dacă vrei, poţi să vânezi... Animalele pe care foamea le alungă
din vizuinele lor... Animale cu blană...
- Ştii, zise el, de fapt acum e sezonul raţelor.
într-o după-amiază de ianuarie, în timp ce măturam micul nostru
peron, îngropat sub un nou strat de zăpadă, l-am auzit pe Norman
strigându-mă de mai multe ori din partea unde era tabăra. Imediat după
asta, o fetiţă din sat dădu fuga, cu răsuflarea tăiată, ca să-mi spună că
doamna Kellog era chemată pe malul lacului, unde se petrecuse un
accident. M-am năpustit, temându-mă de tot ce putea fi mai rău.
îndemnată de lumea îngrămădită în faţa unui bungalow pe care-l ştiam
totuşi ne- oeupat, am intrat. L-am găsit pe Norman, şiroind de apă şi
pufnind ca un mânz murat, dar stând pe picioarele lui; îmi spuse el
însuşi ce se întâmplase. Fiul unui pescar de păstrăvi, stabilit pe malul
de nord al lacului, voise să vină ca să vândă turiştilor peştii amărâţi pe
care taică-său izbutea să-i prindă în timpul îunilor de iarnă, făcând o
copcă în gheaţă. Cum plugul de zăpadă nu degajase decât drumul de
pe malul sudic, băieţaşul o pornise pe jos peste lacul îngheţat.
Aproape de malul nostru, în faţa gurii unui râu, gheaţa se rupsese.
Norman auzise ţipetele copilului care se scufunda, sufocat; îi sărise în
ajutor. Plonjase în apa aceea îngheţată şi adusese la suprafaţă un
trupuşor zdrobit, cu chipul vânăt de frig. L-am recunoscut.
- Dar e Mike! am strigat eu.
Din nenorocire, printre excursionişti, nu se afla în acea săptămână
nici un medic. I-am dat afară pe curioşi, păstrând lângă mine doar pe
doamna Potter; era o cumătră de treabă care ţinea alături de pompa de
benzină o mică spiţerie. Mai întâi am rugat-o să facă un foc zdravăn în
sobă; şi-n timp ce-l dezbrăcăm pe băieţaş, l-am silit pe Norman să se
despoaie şi el căci, la rându-i, tremura. Se încălzi repede sub nişte
cuverturi. Dar tot răsucind copilul care continua să rămână inert, am
scos o exclamaţie: amândouă picioarele îi erau rupte. Oare aveam să
fiu în stare să-i scurtez leşinul, să previn congestia pulmonară şi să-i
pun la loc oasele? Am avut în faţa acestei sarcini, a acestei răspunderi,

o clipă de deznădejde. Dar am ridicat capul şi l-am văzut pe Norman.
Apa îi încreţise părul pe frunte. Semăna cu fibra unui lemn ud a cărui
culoare dealtfel o şi avea. De sub această pieptănătură, cel pe care-l
iubeam mă privea cu interes, cu siguranţă, aproape cu admiraţie, cum
lucrez. Trebuia să mărturisesc că de fapt acest lucru m-a stimulat. în
sfârşit Mike şi-a venit în fire. I-am aplicat cataplasmele cu muştar
pregătite ae doamna Potter. Dar fracturile erau multiple. Trebuia să mă
hotărăsc fără întârziere. Nu mai putea fi vorba să-i anunţ pe părinţi; pe
gheaţă, mesagerul ar fi riscat acelaşi accident fără să ajungă prea
departe; pe malul lacului ar fi ajuns fără pericol, dar după patru ceasuri
de mers prin troiene. Norman, îmbrăcat cu hainele uscate pe care
trimisesem să i le aducă, nu mai păstra nici o urmă din acea
scufundare. Se mira de înclinările mele de infirmieră, eu mă miram de
puterea lui de a reacţiona, de superba lui imunitate.
- Te simţi într-adevăr bine? i-am spus.
- Perfect.
- Atunci, Norman, ai să ne duci cu Fordul, pe mine şi pe copil,
până la Victorville.
L-am întrebat pe micul rănit, care, strângând din dinţi, lupta
bărbăteşte împotriva durerilor:
- Vrei să mergi cu mine?
- Da, răspunse.
Apoi, cu o demnitate de la care încă nu abdicase:
- Am încredere în dumneavoastră, doamnă Kellog!
- Mulţumesc, Mike.
I-am explicat, atât pentru el cât poate şi pentru Norman:
- Ştiu că la Victorville există o staţie de radio şi o clinică mică.
Doamna Potter va fi atât de bună să telefoneze şi să ne anunţe sosirea.
5
- Sigur, doamnă Kellog, zise spiţereasa. Şi-mi asum eu sarcina să-i
anunţ pe părinţi.
- Vrei să trimiţi pe careva până acolo? Gândeşte-te că peste două
ceasuri va fi noapte.
- Dar semnalele cu focuri? strigă ea cu jovialitate. Lăsa- ţi-mă să
mă urc, cu un felinar în mână, pe stânca aia care se vede de la cabană;
vă garantez că bătrânul şi cu mine ne vom înţelege.
- Cred că are dreptate, zise Mike.
-Ha! Ha! reluă doamna Potter, nu uitati: sunt munteancă si
92 PHILIPPE HÉRIAT
' 9 9
încă din generaţia cealaltă!
Şi izbucni în râs dintr-o nevoie de destindere de care nu mă mai
miram.
Drumul nostru, al lui Norman, al lui Mike şi al meu, fu lung. Până
la micul lac Baldwin, n-am avut a neHeme de dificultăti.
' 5
Plugul de zăpadă, desfundând drumul, nu ajunsese până la pământ şi
lăsase un strat îngheţat tot atât de neted ca şi pereţii verticali din părţi.
înaintam printr-o tranşee de alabastru unde se concentrase ultima
lumină a după-amiezii. Nu şedeam la locul obişnuit, alături de
Norman. în dosul scaunului, în fundul maşinii care n-avea banchetă,
dar care era destul de spaţios pentru a adăposti de obicei materialele,
pusesem o saltea şi o gutieră improvizată pe care micul bolnav suferea
fără să geamă. Aşezată jos, alături de el, cumpăneam cu greu pe
genunchi o sobiţă aprinsă cu petrol. La ieşirea din defileu am oprit
pentru prima oară pentru că începuse să se facă simţită diferenţa de
altitudine.
- Priveşte, îmi spuse Norman.
Era atractia obişnuită. Treceam dintr-o lume într-alta.
5 ?
Deşertul se întindea sub noi la o adâncime şi la o depărtare nefirească.
O rămăşiţă de zi umplea întinderea cu o pulbere roşie; se alcătuia un
fel de ceată; densitatea ei devenise, la onzont, opacă; munţii violeţi,
mai îndepărtaţi ca de obicei, se ridicau deasupra acestui voal de perle
şi se scăldau în el ca nişte insule. Trecerea de la zi la noapte părea a se
fi încetinit, suspendat, oprit într-o clipă grea de amplitudine şi de
durată. Niciodată, nici chiar în cele mai intime momente ale noastre,
nu fusesem poate atât de aproape de Norman. Niciodată poate că n-am
fost mai fericită ca la marginea acelui drum, ghemuită în acea maşină,
cu o mână ţinând mâna copilului rănit, iar cu cealaltă, sprijinită pe
umărul prietenului meu ca să mă pot înălţa până la geam. El ştersese
ceaţa de pe fereastră cu mâna, pentru mine, şi eu mă uitam. Simţeam
în inimă acea tristeţe care pentru anumite femei este semnul fericirii şi
care se ridică din străfundurile noastre ca un avertisment. Se înfăptuise
în mine un moment de echilibru şi de împăcare pe care n-aveam să-l
mai întâlnesc niciodată. Trebuia totuşi să plecăm. Ne obişnuisem cu
prima diferenţă de atmosferă, iar starea lui Mike nu ne îngăduia nici o
hoinăreală. Coborârăm spre deşert, căci verbinele, macii portocalii şi
catifeluţele din timpul primăverii sunt efemere şi nu lasă în urma lor
decât nişte tulpiniţe uscate, începurăm să resimţim căldura umedă a

acelor adâncuri. Se părea că aici noaptea venea cu o oră mai târziu
decât în ţinutul înalt din care coborâsem. Schimbasem zăpada şi pinii
de Secvoia cu stânci şi cactuşi, cu arborii Josue pe care doar amurgul
ne împiedica să-i vedem de departe.
Mergeam încet: drumul, acum ieşit din circuitul frecventat se
făcuse mai greu, mai anevoios. Mergeam pe lângă ravine. încă vreo
câteva opriri, pe care Norman le respecta metodic, treptat, şi Fordul
ajunse la câmpie. în sfîrşit, la căderea nopţii, intrarăm în Victorville.
După ce copilului i se făcu radiografia, fu bandajat şi instalat la
clinică, i-am telefonat doamnei Potter ca să-i dau vesti. Asa
' 5 5
cum bănuiam, familia lui Mike în plenul ei se şi afla adunată la
spiţerie. I-am dat tatălui amănuntele importante, informaţiile utile;
apoi mama tinu să ne mulţumească ea însăşi. Mă numi de zece, de
douăzeci de ori honev, ceea ce în franceză înseamnă miere, dar în
americană are un sens mult mai mişcător. După care Norman îmi
declară că murea de foame. Intrasem, ca să dau telefonul, într-o
cafeteria; el îşi alesese fără să-şi dea seama o masă şi comandase, cu
autoritate, două ham-steaks. Ni le-au adus fumegând şi lucind,
garnisite cu o bucată de ananas care era şi mai bine pusă în valoare de
o linguriţă de brânză albă; jambonul tare rezistă cuţitelor noastre, apoi
dinţilor; dar totuşi ni se păru bun. Masa odată isprăvită, am băgat de
seamă că trecuse de zece seara. M-am declarat prea obosită ca să mai
urc în aceeaşi noapte la Big Bear; dar nu ăsta era motivul adevărat.
Voiam să revin cât mai târziu posibil la viaţa noastră cotidiană. Voiam
să prelungesc, să trag de momentele care-mi fuseseră acordate. La
hotelul Anderson ni s-a dat o cameră la etajul al doilea. Am deschis
fereastra şi m-am sprijinit cu coatele de ea. Dădea spre munţii noştri,
nevăzuţi în noaptea adâncă. La picioarele mele se aşternea un bulevard
de orăşel american, mărginit de case cu un cat, plantat cu felinare
electrice şi cu arbori de piper. Vârful arborilor se ridica până la mine;
frunzişul lor uşor luminat de dedesubt plutea chiar lângă mâna mea.
După ce groom-ul ieşi, Norman mă luă de talie. Nu vorbea. Nici eu.
Mi-am lăsat capul pe umărul lui. Mă aplecasem puţin ca să-i simt mai
bine braţul susţinându-mă şi strângându-mă, acel braţ puternic care
salvase o viată. Mi-am spus că fusesem cât pe-aci să-mi pierd
prietenul, că viaţa îi fusese de două ori în pericol: mai întâi în apa ca
gheaţa, pe urmă, în bungalowul unde hainele îngheţate i se lipiseră de
piele. îşi datorase salvarea doar acestei călduri animale care acum mi
94 PHILIPPE HÉRIAT
se transmitea şi mie şi care mă tulbura din cap până-n picioare. în faţa

ferestrei deschise m-a trecut un fior. Norman o închise. Observase
fiorul meu, dar nu-1. atribuise nopţii răcoroase. Norman, care, în
anumite privinţe rămânea un naiv, Norman care nu se arăta niciodată
un amant libertin, avea totuşi simţul lucrurilor fizice. Sesiza mai
' 5 5
bine o privire decât o vorbă şi mult mai bine o atingere decât o privire.
Deci, mă înţelesese. Mă conduse către pat. M-am trezit culcată cu el
fără să-mi dau seama că ne pregătisem pentru acest lucru. Iar eu, care
de câtăva vreme simţisem poate mai puţină plăcere la mângâierile lui,
regăseam acum, în braţele sale, toată fericirea din prima seară.
La Big Bear viaţa îşi reluă cursul. Era posibil ca accidentul lui
Mike şi împrejurările despre care tocmai ţi-am vorbit să nu fi lăsat nici
o urmă în memoria lui Norman. Dar eu ştiam că, în mine, ultimele
ceasuri ale acelei zile nu se vor şterge niciodată; zăpada care chiar a
doua zi căzu din nou peste înălţimile noastre nu putea îngropa o astfel
de amintire. Totuşi n-avea nici un rost să-mi fac iluzii; amintirea asta
nu adăuga nimic singurătăţii noastre în doi. Devenisem clarvăzătoare.
Când Binnie Farrish, cea mai tânără dintre cele două surori, fiind
bolnavă, fu sfătuită să-si facă convalescenta la munte si veni sa stea m
pensiune la noi, am primit aceasta terţa prezenţa fară nici un plictis. -
- Vei fi binevenită, îi spusesem la San-Bernardino în ziua în care se
dezbătea această problemă.
Şi n-o minţisem nici pe ea, nici pe mine. Era una dintre acele mici
persoane, de şaptesprezece ani, pe care Statele Unite pare să le fabrice
în serie. înainta în viaţă cu pas activ şi cu o frunte poate goală, dar
senină. Spiritul ei ignora surpriza; mă miram s-o văd mereu pregătită
pentru orice. Dispunea de un joc complet de reacţii care se declanşau
automat; nici o împrejurare n-o lua pe nepregătite. Asta revela sau o
atitudine foarte hotărâtă în faţa vieţii sau o totală lipsă de atitudine.
Faptul că Binnie împărţi odaia cu mine mă readuse la vremea
Berkeley-ului şi a acelui sorority. Norman se culca pe canapeaua cea
mare, cu o pernă sub ceafă şi cu o pătură peste picioare. Seara
întârziam adesea lângă el. îl lăsăm să se lungească pe canapea iar eu
mă ghemuiam pe blana de animal care se întindea în faţa vetrei. Mă
rezemam cu spatele de canapea în aşa fel încât Norman să-şi poată
petrece braţul pe după umerii mei. Stingeam lumina. în odaia mare,
nimic altceva decât lumina pâlpâitoare a focului de lemne. Priveam
butucii încinşi până mă dureau ochii; căldura lor îmi toropea
picioarele, umerii, tot trupul ales anume pentru lemnul lui care se
aprindea mai greu şi care era înnegrit de atâta întrebuinţare,
scormoneam în foc. Poate credeam că-l îmblânzesc. Poate nădăjduiam,
ca la bătrâneţe, să-mi fac din el un aliat care să ne protejeze, pe
indianul meu şi pe mine, care să ţină la distanţă umbrele nopţii şi
ameninţările apropiate. Dar flăcările nu-mi îndepărtau melancolia; ele
rupeau cercul vrăjit şi se apropiau de noi. Mă feream să vorbesc de
teamă să nu rup farmecul, de teamă de asemenea să nu constat că
Norman adormise. îi simţeam braţul apăsându-mi umărul. Nu mă
întorceam spre el, din dorinţa de-a prelungi iluzia şi a crede că nu mă
părăsise atât de repede. Erau momente plăcute. Adormeam eu însămi
adesea, ghiftuită astfel de căldură şi de vise. Mă trezea frigul. Flacăra
se reducea la câţiva tăciuni si Norman, din străfundul inconştientului,
îsi
5 5 ' 1 '5
retrăgea braţul ca să şi-l ascundă sub cuvertură. Mă ridicam
anchilozată; mai puneam trei butuci; mă îndepărtam de acel foc stins şi
de acel bărbat care dormea, cu o ultimă privire către el şi cu o cumplită
strângere de inimă. Mă îndreptam spre camera mea unde Binnie, acel
animal uman, alunecase în acelaşi fel în somn. Deschizând uşa şi
aprinzând lumina, riscam s-o trezesc, s-o aud întrebându-mă .cât e
ceasul; nu riscam în mod sigur s-o aud glumind că întârziasem. De
multă vreme, nu mai nădăjduiam să descopăr la toţi cei în mijlocul
cărora trăiam nici cea mai mică urmă de subînţeles.
Dar eu, eu încă nu mă americanizasem până la a mă asemui cu ei
într-un asemenea hal. întâmplarea neplăcută pe care am s-o relatez îti
va furniza dovada.
5
Norman se dusese în ziua aceea la San-Bernardino pentru treburile
lui; Binnie, fericită să mai schimbe monotonia iernii, fericită de
asemenea să le arate părinţilor efectul bun al curei sale, îl rugase s-o ia
şi pe ea. Eu mă îndeletniceam, în bungalow, cu ocupaţiile mele
zilnice; singurătatea pe care o cultivasem atâta odinioară, în Franţa,
nu-mi mai displăcea acum, în America. Mi se părea, în acele ceasuri,
că reiau legăturile cu o altă fată decât cu Ag'niss a lor; acele
reîntoarceri îmi erau din ce în cc, mai puţin dezagreabile. Zilele
începeau să devină mai lungi. După ce-mi terminam treaba, băgasem
de seamă că-mi mai rămâneau încă două ceasuri de soare. Un telefon,
la locuinţa familiei Farrish, mă informă că Norman trecuse s-o ia pe
96 PHILIPPE HÉRIAT
Binnie: am hotărât s-o pornesc pe jos şi să le ies înainte. Am mers

multă vreme pe drumul desfundat de plugul de zăpadă. M-am
încrucişat cu puţine maşini; Fordul nu se ivea. Fără să-l fi întâlnit, am
ajuns la barajul care închidea lacul, spre vest. Drumul spre Redlands
fiind astupat de zăpadă, Norman nu putea să urce la Big Bear decât
prin City Creek Road pe care mă aflam eu. înainte de a porni mai
departe şi dealtfel şovăind s-o fac, m-am aşezat pe balustrada de peste
ecluze. în spate, jos, era râpa; de cealaltă parte a drumului, aproape la
nivelul meu, parcă suspendat deasupra golfului prin propria sa
congelare, îşi etala suprafaţa îngheţată şi acoperită de zăpadă, lacul. Pe
maluri câţiva arbori, care prin desimea ramurilor lor puneau o pată
sumbră pe acea albeaţă sporită în prim plan de pereţii cafenii ai unei
cabane. Şi iată că, privind acea cabană, am înţeles... Fusese ridicată
între drum si lac, într-un loc de unde Big Bear-ul se desfăşura în toată
întinderea lui. Celor care se plimbau le plăcea să se oprească aici. în
fiecare duminică, un om
care facea sandvisuri, se instala în această cabană; chiar si în ' 2 timpul
săptămânii, mesele şi băncile de lemn brut înfipte direct
în pământ, câteva guri de apă şi nişte vetre de cărămidă serveau
pentru picnicuri. Alături, era amenajat un spaţiu pentru maşini
în asa fel încât să nu încurce drumul.
5
în acel moment se afla acolo o singură maşină şi aceea era Fordul
lui Norman. Nu m-am ridicat imediat. Trebuia să-mi limpezesc
gândurile care mi se precipitau. Norman si Binnie, ajunşi (la baraj, nu
doriseră deci să-şi continue drumuf spre Big Bear. Garaseră maşina în
acel loc, se dăduseră jos, se aşezaseră pe o baneă ascunsă în dosul
cabanei, nu ca să se bucure de peisajul pe care-l cunoşteau bine, ci ca
să-şi întârzie întoarcerea la bungalow şi la cea care-i aştepta. Or, eu
tocmai le surprinsesem manevra. Făcând câţiva paşi prudenţi, aveam
să le descopăr trădarea. Totuşi încă nu-mi părăseam locul. Mă
analizam: oare ce încercam? Mânie, amărăciune, durere? Părere de
rău? Fără îndoială. Dar gândul care mă preocupa cel mai mult era că
totul se explica, se justifica mult prea mult pentru ca eu să mai am
dreptul să mă indignez. Cum de nu prevăzusem ceea ce se întâmpla
acolo? Cum de mă hrănisem cu astfel de himere încât să cred în durata
sentimentelor lui Norman în ceea ce mă privea? Apariţia primei fete
fusese suficientă ca să lămurească lucrurile. De fapt ce era Binnie,
împinsă spre noi de soartă, dacă nu specimenul feminin din aceeaşi
rasă căreia îi aparţinea şi Norman? Mă ştiam atât de diferită de ei! într-
o străfulgerare, am simţit grupându-se în juru-mi tot tribul meu
continental, toţi acei bărbaţi şi acele femei pline de reticenţe, pe acea

străbunică impenetrabilă, pe acel frate stăpân pe el, pe acea mamă
prefăcută, toată acea familie înclinată spre perfidiile spiritului... Şi
tocmai cu ei pretindeam eu s-o rup? Ca să mă încorporez într-o rasă
străină? Nu mă mai înţelegeam. îl înţelegeam, dimpotrivă, într-o
oarecare măsură, pe Norman. Nu eram chiar atât de supărată pe el. îmi
spuneam că flirtul lui cu mica Farrish, cu zestre mare şi moştenitoare
bogată, poate că se va isprăvi cu o căsătorie după ce eu mă voi fi
îndepărtat din drumul lor. Şi lucrul avea să fie perfect pentru acest
băiat. în sfârşit, când mi-ram dat seama că acest incident va aranja
totul, m-am liniştit. M-am îndreptat spre cabană. Zăpada pufoasă din
noaptea precedentă nu scârţâia sub paşi. Puteam astfel să mă apropii
fără vicleşuguri dezordonate, să am totodată şi dovada trădării lor, fară
ca eu să joc un rol urât. Dealtfel îi cunoşteam bine şi pe fată şi pe
băiat: nu vor încerca să se ascundă şi vor juca cinstit. Le auzeam
glasurile fără încă să le disting cuvintele. Mă pregăteam să dau colţul
cabanei cu gând să-mi fac apariţia. Dar mă opriră cuvintele:
- ... cea mai seducătoare pe care am văzut-o în viaţa mea.
Era vocea lui Norman. Am ciulit urechea. Binnie îi răspunse în
acelaşi mod. Erau de acord, dar în alt fel decât gândisem eu.
Norman îi întări spusele... Cei pe care socoteam să-i demasc mă
vorbeau de bine. L-am auzit pe Norman ridicând în slăvi dragostea pe
care mi-o purta, lăudându-mi farmecul şi numai ştiu ce calităţi. Când
pomeni de loialitatea „atât de rară - zicea el la o străină", am fugit ca o
hoaţă. Am ajuns la şosea. Inima îmi bătea să-mi sară din piept de
teamă să nu fiu, la rândul meu, surprinsă. Am început să alerg spre Big
Bear. Apoi am. auzit o maşină venind din spate, care se apropia cu
viteză de mine. M-am oprit aşteptându-mi pedeapsa. Când maşina fu
gata să mă depăşească m-am întors cu curaj spre ea. Era un Chevrolet.
I-am făcut semn şoferului care a oprit, m-a lăsat să mă urc şi ni-a dus
până la bungalow.
Câteva săptămâni mai târziu, Binnie se simţi destul de întremată
ca să facă o croazieră cu sora ei şi cu nişte prieteni. Am rămas doar cu
Norman. Abia atunci am început să caut adevărata singurătate;
singurătatea noastră în doi mă apăsa. Nu trecea zi în care să nu
descopăr la prietenul meu o nouă slăbiciune, un nou cusur. Mi le
mărturiseam unul câte unul si nu mă mai temeam să mi le formulez.
Simţeam o plăcere răutăcioasă ca să-mi deschid propriii ochi. Ai fi- zis
că, lângă baraj, bănuielile mele nedrepte mă eliberaseră dintr-odată de
98 PHILIPPE HÉRIAT
iluzii, mă despuiaseră de bunăvoinţa mea, şi că acum mi se părea o

sarcină prea grea să car din nou acest bagaj. Totul se petrecea ca şi
cum aş fi fost supărată pe Norman că nu mă înşelase. Aceleaşi laturi
care-mi plăcuseră cel mai mult, acum nu le mai puteam suferi.
Respectul pe care-l profesa pentru munca lui, pentru cel mai mic lucru
ieşit din mâinile sale, pentru înseşi mâinile si trupul lui, toate mă
făceau să-mi pierd răbdarea. Demnitatea îui mi se părea copilărească.
Pedantismul de care mă silisem atâta să mă feresc eu însămi fiindcă
mă ştiam înclinată spre el, acum i-l descopeream lui. Norman avea o
imprudentă înclinare către cuvintele tehnice şi către termenii ştiinţifici
pe care, din păcate, îi folosea prea des. Dacă nu digera bine, nu vorbea
de burtă ci de abdomen si cu o consideraţie care
" ? 5
mă ispitea să râd. Pe scurt, începeam să nu mai înţeleg America. Dacă
- plecând singură la plimbare - urcam vreo pantă de unde îmbrăţişam
cu privirea bungalowurile presărate pe malul lacului, dacă - coborând
spre Victorville - vedeam deşertul desfăşurându-se sub mine, sau dacă
- pe vreo stradă din San-
Bernardino - îl aşteptam, în maşină, pe Norman, ocupat cu treburi la
Bancă, si în vremea asta observam casele, traficul, oamenii, atunci mi
se părea că toate acele privelişti cărora le atribuisem atâta bogăţie şi
greutate erau de fapt lipsite de ele şi că tot ce era în juruî meu nu
existase niciodată decât ca un decor. Nu puteam să mă mai apăr
împotriva acestei noi iluzii. în faţa profilului unui munte, în faţa unui
zid, a unei uşi sau în fata unui chip, aveam întotdeauna impresia că nu
există nimic in dosul lor, nimic înlăuntrul lor. Credeam că aflasem
simbolul acestei ţări în colegele mele de la Berkeley la care
constatasem, cu stupoare, că nouă din zece nu aveau nimic în suflet. în
timp ce-mi făceam astfel de gânduri, îmi reproşam că mi le fac. Mă
acuzam, că cedez în faţa unor tendinţe şi cusururi prea franţuzeşti, care
ne fac să călătorim atât de rar si atât de prosteste, să prindem atat de
greu accentele strame sa trăim, in siarşit, intr-un soi de insularitate
mentală. îmi era necaz pe mine. Apoi, săptămânile trecând, am început
să mă irit mai puţin. După o perioadă nervoasă urmă una îiniştită.
Obiceiurile din anturajul meu pe care, sosind în Statele Unite, le
adoptasem din curiozitate iar mai târziu, când l-am cunoscut pe
Norman, din elan amoros, acele obiceiuri, un moment dispreţuite,
redeveniră din nou ale mele prin forţa lucrurilor si a plictiselii. Nu mai
căutam în Big Bear decât Big Bear-ul, şi m Norman numai pe
Norman. Am început să citesc multe romane poliţiste şi să fumez
multe ţigări; am reînceput să schiez; neglijam, fără urmări grave,

gătitul; şi zilele sau mai curând nopţile în care ardoarea lui Norman nu
mai isca decât puţin lucru în fiinţa mea, deveniră din ce în ce mai
frecvente.
în sfârşit, sosiră şi ultimele zile ale lui martie. într-o dimineaţă,
zăpada întărită începu să se moaie pe dedesubt. Mii de pâraiaşe şiroiră
spre lac. întreg muntele murmura. Pe urmă, o săptămână, drumurile se
împotmoliră. Zidurile lor albe mai rezistară, dar maşinile care treceau
le împroşcau cu noroi. Peste tot zăpada se topea la soare. Big Bear-ul
se ofilea. De asemenea se golea. în deşertul Victorville ca şi pe
plantaţiile din San-Ber- nardino, venise primăvara. Poate că jos
plăcerile piscinelor şi plajelor şi reîncepuseră. Maşinile nu mai urcau
spre noi vineri seara sau sâmbătă dimineaţa. Norman mă lăsa singură
toată ziua; era ocupat să facă ordine şi să închidă bungalowurile şi
cabinele care n-aveau să mai fie solicitate înainte de primele călduri
mari din iunie. Până si doamna Potter îsi încetă afacerile si-şi închise
magazinul. Se ducea pentru o luna la Long Beach, fa sora ei, care era
măritată acolo. Norman se oferi s-o conducă până la San-Bernardino
unde avea să găsească un autobuz comod. Dar când l-am văzut
încărcând în Ford valizele vecinei noastre, când am văzut pregătindu-
se, în faţa mea, acea plecare, mi s-a tăiat brusc răsuflarea şi am simţit
cum mă schimb la fată. Mi se părea că văd în doamna Potter o altă
călătoare, o aftă femeie care se pregătea să dezerteze.
- Eu... eu cred că nu voi putea să vă însoţesc, am spus.
- Oh, într-adevăr? zice doamna Potter. Ce păcat!
- Nu te simţi bine? întrebă Norman.
>
- Nu prea bine. Nu...
Vedeam valizele dispărând în maşină; o vedeam pe doamna Potter
instalându-se pe bancheta din faţă alături de Norman, chiar în locul
care fusese atât de des al meu.
Aşteptam, în mod laş, ca el să se ducă să ia ultimul pachet de.pe
pragul spiţeriei. Atunci am făcut un pas înainte spre buna mea prietenă
şi i-am luat mâinile. Vocea îmi tremura puţin.
- Oh! dragă doamnă Potter! Voi păstra o amintire atât de plăcută
despre dumneata!
-Ce idee! zise ea surprinsă. N-am să te găsesc aici luna viitoare?
- Ba da, sigur că da. Dar... o plecare e totuşi o plecare...
- Ei bine, doamnă Kellog, ei bine... Ce romanţioasă eşti!
Râse, apoi încetă să mai râdă, fără să mă părăsească din
100 PHILIPPE HÉRIAT
ochi. Eu nu i-am coborât pe ai mei. Reluă pe un ton degajat în care

puteam percepe totodată discreţia, dar şi perspicacitatea ei:
- Să ştii însă, că dacă din întâmplare n-am să te mai văd, voi păstra
şi eu aceeaşi plăcută amintire despre dumneata.
Am sărutat-o. Norman se întoarse.
- Uitaţi aceste lucruri... i-am spus doamnei Potter.
- Desigur!
Şi adăugă mai încet şi cu alt glas:
- Si dumneata la fel!
Am întors capul.
După ce Fordul a dispărut n-ara mai avut curajul să intru înapoi
în bungalow. Am părăsit drumul ca să urc puţin pe coasta muntelui.
Schiurile nu-mi mai erau necesare. Topirea zăpezii curăţise poteca,
dar o şi surpase. Alunecam; urcuşul nu mai era plăcut. Se făcuse
cald şi a trebuit să-mi deschei vesta de blană. Am ajuns, în sfârşit,
la locul de unde contemplasem atât de des tabăra si lacul. Din
nenorocire, amândouă se schim-
7
5
baseră. Zăpada nu mai lăsase decât câteva urme. Singurele şi
ultimele pete de un alb pur mai stăruiau doar pe crengile pinilor si
în scobiturile câtorva stânci. Deşi văzusem acele locuri înainte de a
cădea zăpada, toamna trecută, acum nu le mai recunoşteam.
Pierdusem Big Bear-ul. N-am mai întârziat. Cei patru pereţi ai casei
mele, unde găsisem fericirea, şi unde în curând aveam să nu mă mai
găsesc decât pe mine singură, mă înspăimântau mai puţin decât acel
peisaj dezolant. Am început să cobor. Vai, înţelegeam cât se poate
de bine: dezgheţul pecetluia acel ceas dintre toate. Tot ceea ce mai
rămăsese până atunci în suspensie pierise ca şi zăpada care se
murdărise şi se topise în micul meu univers căruia fiece zi îi
smulgea câte puţin din albeaţa şi din tăcerea lui. Detestam apariţia
mlădiţelor verzi si zgomotul râurilor. Blestemam primăvara.
Coboram spre imhgalowul nostru pe care-l zăream jos, care părea
intact, dar care pentru mine acum era o ruină. De câtăva vreme
începusem să simt în el un nou soi de nelinişte. Venită din cel mai
tainic loc al cărnii mele, ea îmi împungea inima şi-mi rănea
sufletul, îmi era frică să nu devin cu totul indiferentă la
îmbrăţişările lui.
55
Norman. Această frică mă chinuia în mod stupid şi, trans-
formându-se în autosugestie, îmi agrava si mai mult insensi-
bilitatea. în momentele de teamă intensă îmi spuneam că mai bine

aş părăsi acea casă, acel pat, braţele acelui băiat decât să aştept
desăvârşirea înfrângerii mele. Voiam să fug înainte ca duşmanul să-
si facă loc; or, acel duşman, eu îl cunoşteam foarte
5 5 5 5 , ? ,
bine: era o Agnès definitiv refractară şi definitiv lucidă.
Coboram cu pas lent. Ca să nu alunec mă sprijineam de
trunchiurile copacilor de pe marginea potecii. Şi brusc, ceva
groaznic de rece, moale şi flasc îmi căzu pe ceafa... Am scos un
ţipăt... Dintr-un arbust de care mă agăţasem cu prea multă putere, o
bucată de zăpadă ce atârna se prăvălise peste mine. Intre gulerul
vestei şi gâtul gol, omătul începu să se topească,
alunecând, prelingându-se de-a lungul şirei spinării şi îngheţân- du-mă
până în măduva oaselor. Puţinul curaj care-mi mai rămăsese pieri sub
această lovitură. Era prea mult. Pe drum nu se mai afla decât o fetiţă
mare faţă de care soarta se arătase nedreaptă. în locul unde mă aflam,
marginea potecii era aproape uscată: m-am aşezat pe ea.
După o clipă, ascunzându-mi chipul în mănuşile cu un singur
deget, am început să plâng.
Vineri seară i-am spus lui Norman care venise la masă:
-Zilele sunt mai calde, Norman. N-am fost încă la plajă. Ce-ai
spune de un week-end la Laguna Beach?
- Oh! La familia Farrish? Cu plăcere. Vrei să le dau un telefon?
-Nu-i nevoie să mergem la ei. Mai curând să reţinem un apartament
la Newport-Club. Acolo vom avea mai multă linişte.
- Va fi o adevărată lună de miere, zise el surâzând.
Se îndreptă spre baie şi mă întrebă:
- Ce-ai făcut toată după-amiaza?
Constatând, cu o privire furişă, că trecuse dincolo, am răspuns
forţându-mi puţin vocea:
- Treabă!
A doua zi foarte devreme, Fordul ne coborî în vale. Ceţurile zorilor
încă mai scăldau câmpia dintre oraş şi ultimele contraforturi din San-
Bernardino Range, câmpia pe marginea căreia mergeam. Traversând
Highlandul am văzut baraca unui florar pe care un băiat japonez o şi
deschisese. De-a lungul trotuarului, ba chiar şi pe peluză se aflau o
mulţime de cutii de metal pline cu buchete pe care le uda.
- Opreşte! i-am spus lui Norman.
- Flori? Vrei să cumperi flori? De ce?
- ... O idee a mea.

Am ales câteva specii diferite din care am făcut un singur buchet
mare. Când m-a văzut întorcându-mă astfel încărcată, în maşină,
Norman n-a mai glumit cum mă temeam, ci mi-a făcut o altă surpriză:
- Eşti ciudată în dimineaţa asta, dragă.
- Ciudată fiindcă mi-au plăcut florile astea?
- Nu. Pentru că n-ai un aer optimist.
Conform obiceiului său, se ferea să insiste. I-am spus:
- Să trecem pe la Fronton vrei?
El nu replică şi, oprind în faţa vilei patronului său, zise simplu:
- La ora asta, şi sâmbătă, omul nu s-a sculat încă. Iar ea, nici atâta!
- Va fi cu atât mai discret, Norman. Le voi lăsa florile, cu un
cuvintel!
într-adevăr totul mai dormea încă în casa aceea frumoasă. In
picioare, la jumătatea drumului dintre casă şi maşina unde mă aştepta
Norman, m-am oprit cu florile în braţe. Soarele tandru al dimineţii
învăluia Frontonul. După prima noastră noapte de dragoste, petrecută
la familia Farrish, Norman şi cu mine căpătasem aici, datorită unei
evoluţii fireşti, primele noastre obişnuinţe cu intimitatea.
9 S
Aici îmi trăisem începutul vieţii mele de femeie, o-lună de deplină
fericire. Aici, în sfârşit, „greşeala mea" cum ar fi spus ai mei, fusese
învăluită în atâta sănătate, limpezime, ba chiar şi puritate încât nici o
clipă n-am putut găsi în ea nici atracţia fructului oprit, nici gustul
plăcerilor vinovate. Contemplam acea casă care fusese atât de puţină
vreme a noastră. Niciodată nu-mi dădusem seama că are atâta graţie.
Faţada, copiată după reşedinţele americane de la începutul' secolului al
XlX-lea, oferea dovada a ceea ce istoricii de artă din Statele Unite
numesc, cam pompos, Renaşterea greacă. Lucrul care mă frapa, care
mă frapase încă din prima zi, şi care mă adusese în acea dimineaţă
acolo, cu flori, era peristilul îngust din partea de sus a peronului, aflat
între cele patru coloane ionice, sub frontonul triunghiular. Pentru nişte
ochi plini de imaginaţie, întruchipa destul de bine un mic templu
fimerar, neînsemnat, dar încântător. Acolo mi-am depus buchetul.
Urcând în vârful picioarelor cele trei trepte am împrăştiat florile pe
dalele peronului, în faţa uşii închise peste al cărei prag „domnul şi
doamna Kellog", trecuseră împreună cu o vară în urmă.
Norman tăcuse tot timpul şi întregul drum care ne despărţea de

coastă fu străbătut fără ca vreunul dintre noi să deschidă gura.
Cu libertatea care domneşte pe plajele Pacificului, am ieşit din
Newport-Club în chiloţi de baie şi sutien; Norman mă urma aproape
gol, doar cu chilotul strâmt de baie peste şale. Pe nisip, încă nu se
înghesuia mulţimea din toiul verii. Câteva zeci de fete şi băieţi, la fel
de goi ca şi noi, se jucau cu mingea sau făceau primele băi de soare. în
mare, înotători puţini. Norman se aruncă cu entuziasm în apă şi, din
jnij locul valurilor, mă încurajă să-l ajung din urmă. Dar am preferat să
aştept ceasul mai cald al amiezii. M-am aşezat pe prelata maşinii, pe
care o luasem odată cu prosoapele d& baie, termosul şi sandvişurile
pentru gustare. Nu-l părăseam pe Norman din ochi. Iesi din apă. Am
revăzut, ca şi odinioară, trupul lui lăcuit ieşit din Ocean, strălucind în
soare şi îndreptându-se către mine. £)ar, între el şi mine, trei băieţi
aruncară o minge de bas-ball. A fost de ajuns ca eu să mă eclipsez.
Norman se vârî între ei, prinzând în trecere mingea, ceea ce-i încântă
pe ceilalţi. Cu acest nou jucător, treaba devenea sport. El era cel mai
dibaci, cel mai suplu şi cel mai puternic dintre ei. Făcu şi acte de
bravură. Greutatea şi duritatea acelor mingi sunt crâncene pentru
mâini; făcusem şi eu experienţă când Norman n-avea partener; îi obosi
pe cei trei unul după altul. Plini de admiraţie, băieţii îl declarară
terrific. Mai multe fete se apropiaseră şi-l priveau cum se ostenea. îi
fusese de ajuns să pună piciorul pe acel nisip ca să devină regele, zeul
locului. Gol, în contact cu elementele naturii şi dedat unui joc dur, îşi
regăsea prestigiul. Alături de el nu mai exista nici unul din băieţi, cu
toată tinereţea lor, căci pe ţărmul Pacificului n-ai să vezi nici băieţi
nici fete care se scaldă, trecuti
9 A 9
de treizeci de ani. Eu nu-l vedeam decât pe el. îmi reapăru exact cum
fusese cu un an în urmă. Venisem pe această plajă ca să-l părăsesc: şi
eu dimpotrivă, îl regăseam. Lupta cu mingea încetă din lipsă de
combatanţi. Norman sfârsi prin a se întoarce lângă mine. Acum, nu
apa mării îi smălţuia trupul, ci sudoarea. Se şterse, se frecă cu mare
grijă, cu şervetul, apoi se aşeză şi-şi puse şervetul peste picioare. Dar
brusc, scoase o înjurătură.
- ia te uită! zise el.
îmi arătă pe talpa piciorului o pată cafenie. Mi-am reamintit de
plajele Franţei unde mergi pe adevărate parcele de gudron desprinse
din coca navelor de pescuit şi aduse pe ţărm, de valuri.
- Cu puţin unt, Norman, o îndepărtezi cu uşurinţă.
îmi răspunse înciudat că acolo n-avea unt la îndemână, la care eu i-

am replicat că, la urma urmelor, putea foarte bine să aştepte până
seara. Dar americanilor le e groază de murdăria vizibilă.
Norman se înarma cu o scoică şi începu să-şi cureţe talpa
piciorului. Bombăni:
- Blestematele astea de puţuri cu petrol...
- Cum? am zis. Puţurile cu petrol n-au nici o vină. Ăsta-i gudron
de la vasele de pescuit.
îmi demonstră că mă înşelam. Vinovaţi erau acele derricks care, cu
câteva mile mai spre nord, se răspândiseră pe tărm, ba înaintau chiar
şi-n mare. După Norman, ceea ce-i dezonora piciorul nu era gudron, ci
petrol brut, pripăşit în apa murdară; era sigur de asta; dacă eu mă
îndoiam, n-aveam decât să mă resemnez... L-am întrerupt surâzând:
- Ei, Norman, asta nu-i decât o problemă de temperament.
- De temperament?
- Da. Eu prefer să-mi spun că gudronul provine de la vasele de
pescuit.
- De ce?
- Fiindcă e mai poetic.
Stupefiat, se întoarse spre mine.
- La urma urmei, Ag'niss, ce ai în dimineaţa asta? Ca să mă poată
privi în faţă, se lăsase pe spate şi se sprijinea pe braţul întins. Această
mişcare, uşoara răsucire a trupului îi accentua lăţimea umerilor şi
îngustimea taliei. în aceeaşi clipă mi-am zis: „Cum poate fi atât de
frumos?" şi: „Cum de nu poate pricepe?"
Ochii lui, ochi de agată neagră, se fixaseră pe chipul meu şi nici nu
clipeau. Pentru prima oară de când îl cunoşteam pe Norman, nu m-am
mai simţit tulburată de strălucirea lor. Pe buze, mi se ivi un surâs pe
care-l simţeam nou, căci dacă până atunci în dragostea mea se
infiltraseră îndoiala şi dezamăgirea, acest lucru nu se întâmplase
niciodată în prezenţa prietenului meu, lângă mâna, sub privirea şi
sărutul său. I-am surâs deci în aşa fel, încât dacă Norman n-ar fi fost
Norman, ar fi înţeles imediat că nu mai era nevoie nici să-i spun, nici
să-i explic nimic. Am preferat totuşi să mai amân.
-Sunt dezolată, Norman. Un pic de nervozitate... Am dormit prost...
Ceea ce era adevărat. - Cinci minute de crawl îmi vor face bine.
Şi, ridicându-mă în picioare, i-am mângâiat ceafa şi obrazul, cu un
gest nu prea obişnuit din partea mea. Mi-am ridicat părul, mi-am pus
casca de baie şi am alergat spre apă. Era mai puţin rece decât credeam
şi nu prea agitată pentru Pacific. N-aveam de luptat cu talazurile aşa că

am rămas mai multă vreme în apă. Din locul de unde mă găseam,
înotând ca să mă menţin la suprafaţă, îl zăream pe Norman. Nu-şi mai
râcâia talpa cu scoica; nici nu se lungise pe nisip ca să se bronzeze;^
stătea ghemuit; bănuiam că se uita la mine şi se gândea. în acel
moment deosebit, înotând astfel la suprafaţa apei-îmi aduc bine aminte
de asta - am înţeles în sfârşit, limpede, cauza eşecului meu. Sosind în
Statele Unite nu ştiam nimic despre dragoste, nu cunoşteam nici măcar
sentimentul dragostei; cum aş fi putut deci să prevăd că voi nimeri, cu
Norman, într-un impas? Nu vorbesc de dificultatea unei astfel de
căsnicii. în orice'caz nu m-aş fi măritat niciodată împotriva dorinţei
familiei mele, asta o stiusem dintotdeauna. Nu: însăsi natura iubirii
mele
' 5 1 «
îl condamnase pe Norman încă de la prima noastră întâlnire. îmi
plăcuse prea mult frumuseţea, ciudăţenia, noutatea lui pentru mine.
Dar adeziunea interioară lipsise. Lipsise sufletului, inimii şi foarte
repede şi nopţilor mele. Norman nu mă subjugase, ci doar mă
înstrăinase de ai mei.
Văzându-mă ieşind din apă şi urcând pe plaja scurtă, se lungi pe
spate. Cum să-i spun ceea ce aveam de spus, cum să-i fac mărturisirea
pe care, ca să nu fiu învinuită de necinste, n-o mai puteam totuşi
întârzia? Nu depindea decât de mine să lovesc în băiatul acela. Aşa
cum stătea jos, la picioarele mele, Norman mi se păru lipsit de apărare,
descoperit, de două ori gol. Ca să-şi ferească privirea de soare, îşi ţinea
mâna dreaptă streaşină la ochi şi se uita la mine printre degete. M-am
şters pe umeri şi pe picioare şi mi-am scos casca de baie. Norman îmi
făcu loc lângă el şi, printr-un gest aproape inconştient, care-mi aminti
de patul nostru comun, întinse braţul stâng ca să-mi odihnesc capul pe
el. M-am lipit de trupul lui pe care soarele i-l încălzise. Cum să-i spun
ce-aveam de spus? Dar am băgat de seamă că şi vorbeam, eu care mă
temeam că voi tărăgăna lucrurile... Faptul se produse fără greutate, ca
o consecinţă firească. Rezultat din reflecţiile si insomniile mele,
urmare a unei tainice coaceri, poate în decurs de luni de zile, acel fruct
umflat de amărăciune se desprinsese de la sine. N-am început prin a
mă justifica. M-am crezut mai americană declarându-i de la început că
hotărârea mea era irevocabilă şi vorbindu-i despre dispoziţiile
materiale pe care le şi dădusem. I-am explicat că-mi făcusem bagajele
încă din ajun. Valizele încuiate aşteptau sus, pe munte, ca Norman să
mi le expedieze la San Francisco. Căci chiar a doua zi avea să mă ducă

cu Fordul lui la San-Juan Capistrano, care era foarte aproape, şi unde
se afla drumul de cale ferată către nord. Nu era mai simplu aşa? Nu-mi
păsa într-adevăr, câtuşi de puţin, dar n-am mai spus asta, să revăd Big
Bear împreună cu un Norman acum avertizat de plecarea mea şi nici să
mă despart de el în mijlocul munţilor noştri. în încheiere şi străduindu-
mă să am o voce cât mai firească, am spus:
- Mi-am luat ieri adio de la lac, de la pinii Secvoia şi de la
bungalow. Aşa că e de prisos să mă mai duc acolo.
Apoi n-am mai spus nimic. Continuam să-mi sprijin ceafa de braţul
prietenului meu, fără să ne întoarcem cu faţa unul către celălalt. El
păstră un moment de tăcere, după care rosti fără să se mişte:
-Oh! Văd... înţeleg...
- înţelegi ce, Norman?
- Ceva ce nu izbuteam să-mi explic.
Oare ce avea să-mi spună? Ce perplexitate din fiinţa lui, ce viaţă
lăuntrică necunoscută mie avea să-mi dezvăluie? Explicaţia noastră, pe
care crezusem că o puteam simplifica, îmi va rezerva oare surprize, o
dovadă, o pedeapsă? Mă îmboldea curiozitatea.
- Ce anume nu-ţi puteai explica?
-De ce ai dus de dimineaţă flori la Fronton... Apoi adăugă: - Da. E
o atenţie delicată. Soţia patronului meu va fi mişcată.
5
Oricât as fi fost de hotărâtă să nu ascund nimic nu m-am
5
crezut obligată să-i corectez greşeala, nici să precizez că florile,
dealtfel anonime, fuseseră aduse unei năluci.
Nu ne mişeasem. Fierbinţeala soarelui crescuse. în jurul nostru
băieţii îşi întrerupseseră jocurile. Familiarizată cu ritul obişnuit al
acelor plaje bănuiam că trupurile lor se alipiseră, pe nisip, de
trupurile fetelor şi că torpoarea obligându-i să înceteze flirturile, le
prelungea, fără ruşine, îmbrăţişările. La fel ca şi Norman, îmi
feream ochii cu dosul mâinii. Zăcând astfel alături, în paralelismul
specific tuturor odihnelor, chiar şi a celei de pe urmă, ne străduiam
amândoi să părem foarte calmi şi aproape aidoma cu toate celelalte
perechi lungite pe nisip.
Am început să vorbesc. De data asta i-am arătat toate motivele
pentru care plecam: toate, în afară de singurul adevărat căci - ştiam
bine - că dacă aş fi rămas la mirajul primelor luni v restul şi-ar fi
pierdut greutatea în balanţă; puterea fericirii mele i-ar fi redus chiar

şi pe Boussardeli la nişte proporţii de nimic. Nu izbuteam încă să-
mi dau seama dacă decepţiile sufleteşti îmi făcuseră indiferentă
carnea, sau dacă dimpotrivă, raţiunea mi se ascutise fiindcă emoţia
mea fizică scăzuse, dar îmi dădeam
5 5 '
seama că cele două decepţii erau strâns legate una de cealaltă;
povestea mea era, în mod banal, cea a unei fete potolite. Dar
puteam să-i spun asta lui Norman? Nu mă simţeam atât de
curajoasă. Nu eram mândră, ci uluită de ceea ce mi se întâmplase;
eram fericită că mai existau unele motive demne de mărturisit ce
puteau fi invocate în locul celor adevărate. M-am trezit deci
angajată într-o pledoarie. Norman mă lăsă să mă desfăsor.
Mirându-mă de muţenia lui si invocând în toiul
5 5 5
demonstraţiei mele cvasi-imposibilitatea de a ne aclimatiza
definitiv, el în Franţa sau eu în Statele Unite, Norman îsi luă
'5 '5
mâna de pe faţă şi făcu gestul de a mă întrerupe.
- îmi îngădui?
- Sigur, Norman. Spune.
- îţi sprijini de prea multă vreme capul pe braţul meu, dragă.
Nu-mi mai circulă bine sângele.
M-am ridicat şi mi-am întors privirea către zare. Simţeam
nevoia să râd cu amărăciune de mine însămi. Venise într-adevăr
timpul să-mi dau seama că noi doi nu vorbisem niciodată aceeaşi
limbă! Ce-ar fi trebuit să fac ca să înlătur această neînţelegere? Nu
cumva, dimpotrivă, o înlesnisem prin iluziile mele încăpăţânate?
în fond, totul era mai mult din vina mea decât dintr-a lui, numai din
vina mea. Acea lamentatie interioară, a cărei tentatie o încercasem încă
de dimineaţă, pusese stăpânire pe mine chiar în clipa în care credeam
că i-o luasem înainte. O ruşine cumplită îmi năpădi inima şi ochii mi
se înceţoşară la gândul laşităţii mele, la ideea loviturii pe care o
dădusem, fără menajamente, acelui băiat. De ce îl luasem astfel pe
neaşteptate, de ce-l puneam atât de brusc în faţa faptului împlinit? Vai!
ca să mă apăr pe mine însămi, ca să-mi cruţ tergiversările şi luptele.
Nu era deloc frumos. De povestea asta nu mă mai simţeam mândră...
- Oh! Norman! am strigat. Norman!
M-am lipit de pieptul lui; mi-am vârât faţa în scobitura acelui umăr
viril unde încercasem totuşi o emoţie necunoscută.
5 5
Am murmurat cu gura pe pielea lui:
- Norman, aş pleca mai puţin tristă dacă aş şti ca nu eşti prea
supărat pe mine.
M-am ridicat, căutându-i răspunsul în ochi. Cu acea fermitate
delicată pe care i-o dădea forţa, mă îndepărtă.
- Dragă, zise el, e preferabil pentru amândoi să-mi vorbeşti ca mai
adineauri, fără să te uiţi la mine. Asta ne va îngădui să evităm
înduioşările.
Mă obligă să mă întorc, se răsuci el însuşi, cu supleţe, şi mă
întoarse cum dorea el. M-am aflat din nou întinsă pe nisip, dar în unghi
drept cu trupul lui; acum capul mi se odihnea pe coasta lui.
- Stai mai bine aşa, zise el. Cu faţa spre soare... Apoi, fară nici o
tranziţie, spuse: - Nu pot să fiu supărat pe tine Ag'niss, fiindcă vrei să
urmezi calea cea mai avantajoasă pentru tine. Te cunosc: ai reflectat
mult înainte de a-mi anunţa hotărârea ta si
9 î
dacă ai luat-o, înseamnă că ea e cea mai bună. Te voi lăsa să pleci

păstrându-ţi sentimente afectuoase şi dorindu-ţi noroc. Asa suntem
noi, americanii, nu ştiai? Când vremea iubirii a
5 ' ' 5
trecut, nu ne facem reproşuri şi nu ne plângem.
Cum tăceam, el mă întrebă după o clipă, dacă-i spusesem tot ceea
ce avusesem de spus. I-am răspuns că da.
- Atunci lasă-mă şi pe mine, la rându-mi să-ţi spun ceva care nu va
fi prea lung... Făcu o scurtă pauză, aidoma unei punctuaţii. - Ag-niss,
ştiam că acest lucru nu va putea dura. Ai încercat mai adineauri să-mi
demonstrezi că o căsătorie între nQi ar fi un lucru imposibil. Nu era
nevoie să mă convingi. Căci am înţeles de la început că nu vei accepta
să te măriţi cu mine. Ştii bine că nu ţi-am cerut niciodată acest lucru.
Eşti prea diferită de mine. Pentru asta te-am iubit şi tot pentru asta
trebuia să te pierd. Tot pentru asta am consimţit să mint şi să-ţi spun
doamna Kellog. îţi dai seama cât mi-a fost de greu... Ştiam încotro mă
îndrept. Totuşi am riscat. Ceea ce mă uimea era faptul că tu nu păreai
să te preocupi de viitor...
-Norman, ar fi prea lung să-ţi explic ce s-a petrecut cu mine. Prea
lung şi prea dificil.
- Şi eu cred... într-adevăr, când vă privesc, vreau să spun pe cei din

ţara ta, mă conving că o parte din fiinţa voastră va rămâne întotdeauna
pentru noi de neînţeles. Pentru că e de neînţeles mai întâi pentru voi
înşivă.
Tonul lui, devenind din lent mai pătrunzător, anunţa maxime:
-Vă place, continuă el, vă place să aveţi impresia că ascundeti un
mister... V-ati crede dezonoraţi dacă nu l-ati
X 5 ? 5
avea... II cultivaţi cu grijă. N-aveţi niciodată o părere bună despre voi
decât atunci când simţiţi şfichiul unor forţe nebănuite...
După aceste cuvinte se opri. Ceafa mea continua să-i apese coasta,
care mă legăna datorită răsuflării lui mai puţin agitată de lungimea
unor fraze. Dar pe măsură ce vorbea, vocea lui mi se părea că vine din
ce în ce mai de departe, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o gură străină de
trupul pe care-l iubisem.
Cel puţin încă nu pierdusem acest trup; încă îl mai atingeam; îl
simţeam sub ceafa mea, prin plete. Am simţit nevoia ca acest contact
dintre el si mine să fie si mai strâns, si, fără să mă ridic, printr-una din
acele mişcări pe care le faci pe pernă, mi-am întors capul până când
am atins cu buzele pielea lui Norman. Dar de când această piele se
cocea la soare, căpătase o căldură, o mireasmă, un gust, în sfârşit o
realitate pe care n-o mai recunoşteam.
Norman al meu se îndepărta din ce în ce; ceda locul unei persoane
pozitive care raţiona. Norman al meu se retrăgea;
reintrase în Fronton. în urma acestei retrageri, nu va întârzia să piară;
în curând, aidoma unui fum, se va topi în neant; dar nu şi în uitare.
Oceanul izbea plaja. Soarele mă toropise. în concluzie, mă simţeam
bine. Presupuneam că durerea va veni mai târziu; pe moment, în mine
se făcuse o linişte ciudată.
5
5
Continuam să-mi apăs faţa pe trupul lui Norman poate ca să-mi
imprim mai bine în memorie, la sfarsitul iubirii noastre imperfecte,
sărutul fară emoţie şi distrat dăruit acelui pântec frumos. *
IV. XAVIER
Pe urmă se deschide o falie. Nu s-a mai întâmplat nimic.

Ultimele mele ceasuri la Laguna Beach, drumul cu trenul, San
Francisco, pregătirile pentru reîntoarcerea în Franţa, cele trei zile de
la Stream Liner: toate astea, literă moartă. Cred că n-am păstrat o
singură amintire din acest interval de timp. America nu mă mai
interesa. Era pentru mine ca acele spectacole care, de îndată ce
actorul principal a părăsit scena, nu mai interesează. Şi Norman
dispăruse, sâmbătă dimineaţa,* pe plaja Pacificului. Era logic ca
prima insomnie pariziană să-l facă să reapară în faţa mea. în
noaptea aceea l-am revăzut. Imprudenţă: pe acel chip ivit dintr-un
trecut atât de apropiat n-am mai regăsit atâta virtute câtă îmi
închipuisem eu. Scenele erau prea recente, cuvintele prea prezente
încă în urechile mele: evocarea, urmărită cu prea multă rigoare, se
arătase mai puţin favorabilă prietenului meu american decât
fuseseră amintirile involuntare, vaga aducere-aminte, memoria
obscură, acei duşmani ai tihnei femeilor. Dintr-o dezvăluire atât de
fidelă, Norman ieşea diminuat, iar eu liniştită. Pentru câtă vreme?
In ultimele noastre luni la Big Bear încercam adesea o uşurare
când îl vedeam plecând câte o zi întreagă. Apoi, rămasă singură, îl
realcătuiam aşa cum îl vedeam în visul meu; ziua mi se părea prea
lungă, regretul îmi ţinea tovărăşie şi, spre seară, alergam pe drum
înaintea Fordului; mă aruncam în braţele lui Norman; alături de el
pe banchetă se aşeza o îndrăgostită... Nici n-ajungeam bine la
bungalow şi mă şi decepţiona. Faptul mi se întâmpla acum din nou.
Cu gândul, mă aflam la Fronton, la Victorville, la Big Bear; locurile
nu se schimbaseră şi acolo l-am reîntâlnit pe Norman cel adevărat.
Călătoria odată terminată, mă întorsesem acasă încă sub vraja
lui. Dar farmecele amestecate cu singurătatea şi cu distanţa,
încântările somnului populat de vise neprevăzute aveau să fie
supuse muncii timpului care trece, care spală şi transfigurează totul.
Până când voi fi din nou cuprinsă de vrajă. Cine ştie dacă atunci nu
voi încerca tentaţia de a trece din nou mările ca să-l revăd în ţara lui
pe tânărul vrăjitor cu buze întunecate?...
M-am hotărât să sting lampa. Printre perdelele ferestrei fran-

ceze, o dungă îngustă de lumină cenuşie vestea ziua. Se ivea peste
parcul Monceau, peste Paris. Se apropia dimineaţa care avea să-mi
îngăduie - pleoapele mi se îngreunară - să ies înainte de amiază... să
merg pe jos pe străzi... să fac o vizită pe care o proiectasem... în
sfârşit, am adormit. Dar când, peste puţine ceasuri, m-am trezit şi
m-am dus la oglindă să cercetez efectul nopţii proaste, pe chipul
meu am descoperit, prelun- gindu-mi ochii spre tâmple printr-o
linie trasă cu creionul, două dâre argintii care mi se pierdeau în păr,
dâre a căror sare oceanică abia am putut-o şterge frecând pielea cu
degetele.
La ora unsprezece şi jumătate eram afară. Nu mai simţeam nici
oboseala, nici migrena. Se pare că unele nopţi albe aproape te
odihnesc mai mult decât un somn lung.
Tocurile răsunară pe trotuar; pe el, pe faţadele caselor, nici o
urmă din ceţurile nocturne care eliberaseră oraşul. în aer, un soare
uşor. Era o zi aproape de iarnă: dimineaţa avea să se prelungească
până după-amiază, iar către ora trei, brusc avea să se preschimbe în
seară. Bulevardul nu-si mai înşiruia castanii copilăriei mele.
Fuseseră înlocuiţi de pfatani care mai păstrau câteva frunze şi toate
fructele, dintre care unele spânzurate ca nişte mingi mici, de un fir
subţire, aveau să-şi petreacă iama pe crengi. Am început să merg.
Fără să-mi dau seama, m-am trezit în faţa străzii Rennequin. Aici
locuia mătuşa Louise. La întretăierea străzilor Rennequin şi
Poucelet, care alcătuiau împreună cu bulevardul Wagram un fel de
semi-intersecţie, mătuşa avea una din acele case demodate, cu
ferestre mici si
5 5
înguste, unde toate etajele semănau cu nişte mezanine. Imobilul nu-
i aducea un venit prea mare; deşi casa se înălţa la marginea
locurilor luxoase, aproape de Ternes, ţinea tot de Plaine Monceau.
Portăreasa mă asigură că n-o văzuse pe mătuşa mea ieşind. Trei
etaje. Mătuşa Louise, modernizându-şi casa, nu :şi putea instala un
ascensor în casa scării, mult prea strâmtă. în partea cealaltă a
palierelor, locul necesar fusese înghiţit de curte, aşa că liftul se
oprea acum la jumătatea primului etaj. Am sunat de două ori.
Se auziră nişte paşi repezi care răsunară în coridorul fără covor,
apoi vocea mătuşii care striga la cineva:
- Nu te mişca! Mă duc eu! Ai grijă de friptură!
îmi deschise:
- Aş fi jurat că eşti tu, draga mea!

Avea un sort cu flori croit dintr-o cotonadă din Proventa.
55 5
O surprinsesem în toiul trebii ei preferate: mătuşa Louise era o
bucătăreasă desăvârşită şi niciodată obosită; ceea ce-i inspira
adesea surorii sale Emma sarcasme de acest gen:
- Să-ţi găteşti singură! Nu-ţi poţi plăti o bucătăreasă? Ştiu ce
vrei să spui: aparţinem unui mediu în care, slavă Domnului,
bucătăria face parte din educaţia unei fete. Frumoasă treabă! Şi eu
ştiu să gătesc; dar mă vezi stând la coada cratiţci? Şi pe mine m-au
învăţat în copilărie să fac un tiv, să cos; dar asta nu înseamnă că
trebuie să-mi cârpesc eu însămi rufele! învăţăm toate lucrurile astea
ca să putem ţine mai târziu o casă cum trebuie şi să nu ne lăsăm
jecmăniţi de slugi!
- Biata Louise... zicea atunci mama, mieroasă. Biata Louise,
dacă treaba asta o amuză.,.
Iar mătuşa Emma încheia:
5
- Asta aşa e! N-are alte satisfacţii! Fiecare cu plăcerile lui!
Mătuşa Louise îmi deschise uşa salonului, în care predomina
impresia de harababură, de magazie de vechituri. Dar eu ştiam că
fiecare bibelou de acolo reprezenta o amintire spre deosebire de
acele obiecte mult mai preţioase despre care mama îmi spunea
odinioară când o întrebam: „Vasul ăsta de porţelan chinezesc?
Sipetul ăsta vechi? Pe legea mea, n-aş şti să-ţi spun
de unde le am". La mătuşa Louise totul era încărcat de
t
semnificaţie si de farmec, totul trezea în ea un ecou. Nu era

5 5 '
niciodată nevoie s-o provoc la confidenţe pentru că, luând de pe o
masă în formă de rinichi vreo punguţă veche, începea să-mi
mărturisească singură:
- Asta a cumpărat-o unchiul tău la Veneţia, în prima noastră
călătorie. Anticăreasa era o femeie în vârstă, dar frumoasă încă.
Şi trăgând de inelele pungii, deschidea unul din buzunărele şi-
mi arăta nişte flori uscate care se îngălbeniseră acolo:
- Uită-te: garoafe de munte care împrejmuiau toată grădina
noastră de zarzavat din Bretania, când încă nu vândusem jumătate
de teren.
Mătuşa Louise, ultimul dintre copiii bunicii, semăna cu tatăl ei.

Dar ceea ce avea el mohorât si sters, la ea era mult diminuat. Avea
un fel de paloare în privire şi în surâs ca şi în părul care de
cincisprezece ani nu mai era nici blond, dar nici cărunt. Mătuşa
semăna cu acele stofe Louis XV răspândite pe mobilele dm salon si
care înfăţişau nişte desene cam ceţoase, cu reflexe
5 5 5 9 5 7
stinse şi culori cam trecute; dar materialul era totuşi preţios.

Mătuşa se măritase cu un arhivist paleograf, fără a\ ere. Şi cum
propria ei parte de moştenire suferise una din acele rare operaţiuni
imobiliare care luase o întorsătură proastă în familie, menajul nu
dispunea decât de o bunăstare limitată. Ea însă nu părea să sufere
din pricina asta. Cei care îi impuseseră nu regretul, ci umilinţa,
fuseseră fraţii şi propria ei soră... Au îndreptat acest resentiment
împotriva soţului; nu l-au adoptat niciodată pe acest cumnat atât de
puţin Boussardel, care prefera palimpsestele, şirurilor de conturi.
Când vorbeau despre el nu-i rosteau numele ci adoptau un fel de
formulă „cumnatul meu custodele", sau „soţul bietei Louise". Căci
si ea îsi vedea
' " } t /V 1
identitatea redusă la justa măsură pe care o merita. In concluzie,

putând să aspire la cele mai bune partide, Louise făcuse „o
căsătorie prostească". După asta, şi ea şi bărbatul ei fuseseră tinuti,
chiar si verbal, la oarecare distantă, refuzându-li-se anumite
drepturi. Admiţând că această legătură „nu făcea ruşinea familiei",
era în orice caz o mezalianţă; ca şi cum această Boussardel s-ar fi
măritat cu un boem, cu un actor. Unchiul, custodele, părea dealtfel-
rar văzut în aleea Van Dyck - să se preteze la acest ostracism. Nu
trecea peronul casei decât atunci când într-adevăr nu putea proceda
altfel. Acum, la pensie, îşi continua lucrările privind franceza
subdialecticală picardă; ca să lipsească de la mesele-familiei invoca
întotdeauna această lucrare. Mătuşa Louise se ducea la Boussardeli
cu punctualitate; dar se fofila devreme şi pleca fară să fie însoţită
de nimeni, mergând pe jos până acasă, unde o aştepta bărbatul ei,
cu fruntea plecată sub abajur. Se împăca £>ine cu restul familiei;
dădea întotdeauna dovadă de blândeţe, de înţelegere, de o reală
bunătate şi, când se simţea plină de încredere, era veselă.
Mi se păruse însă întotdeauna prea indulgentă, prea gata să cadă
la învoială; îi reproşasem de multe ori că prea se mulţumea cu
jumătăţi de măsură în loc să se explice pe faţă. Putea face asta. Căci
cu tot aerul ei limfatic, se bucura ae o sănătate excelentă; la urma

urmelor nu era săracă, iar bărbatul ei o iubea; totuşi, pentru familie,
ea era „biata Louise". Nu se plângea niciodată, dar era compătimită
fără să fie iubită. Era - ştiu bine asta - singura Boussardel care, într-
o măsură mai mare ori mai mică, atinsese sau se apropiase de
fericire. Revanşa soartei: n-avea copii.
Abia aşezată alături de mine, pe canapea, mătuşa Louise se şi
ridică în picioare. Deschise uşa.
- Mireille! strigă ea. Să nu te atingi de nimic. Să nu schimbi
oala din loc şi mai ales să nu ridici capacul.
-Bine, doamnă! răspunse de destul de departe o voce proaspătă.
- Tinerele astea! îmi spuse mătuşa. Habar n-au de adevărata
bucătărie... Si după ce-o să-mi afle reţetele, o s-o şteargă...
Deschizând din nou uşa încă o dată: - Şi să nu mai pui lemne pe
foc. E bine asa!
în sfârşit se aşeză din nou. Cu un aer plin de complezenţă, mă
anunţă:
- Fac friptură înăbuşită de vacă, dacă-ţi place! Unchiu-tău e
nebun după ea! Dar cere prea multă bătaie de cap! De azi-
dimineaţă de la opt n-am stat o clipă locului.
- Şi ţi-ai mai pierdut o oră întreagă pentru asta şi ieri seară! am
spus eu.
Mătuşa Louise îşi împreună mâinile; era în culmea bucuriei, îşi
cobori glasul:
-Ei bine, vrei să ţi-o spun? Reuşita nu depinde atât de marinată.
Secretul meu... secretul meu constă de fapt în felul cum împănezi
bucăţile de carne cu slănină!
- Secretul tău îl cunosc! am spus eu pentru a o tachina.
Tăvăleşti fiecare bucată de carne împănată ©t*
wftlttlîfl
prin
pătrunjel tocat amestecat cu ceva picant...
- Da. Dar ce-ai pune în acest amestec dacă te-ai numi mătuşa
Louise?
- Un pic de usturoi?
- Pfff! Asta-i la îndemâna oricărei începătoare.
- Atunci?
- Ei, lasă! Poate că am să-ţi spun într-o zi... Mănânci cu noi
friptură înăbuşită?
. - Hm... mătuşă Louise! îţi dai seama de ceea ce-mi oferi după doi
ani de stat în America?
-Aha!
Şi, plină de interes, îmi luă mâinile.
- Se mănâncă într-adevăr atât de prost acolo?
-Nu: oamenii exagerează. Şi apoi e o bucătărie foarte sănătoasă.
- Bravo! Am înţeles! zise mătuşă-mea izbucnind in râs. E ca şi
cum te-aş întreba: - E adevărat că doamna cutare e o femeie
frumoasă? iar tu mi-ai răspunde: - E plină de distincţie! Se ştie cam
ce înseamnă asta. Hai, să-ţi" pun un tacâm?
- Cu plăcere; am să dau un telefon acasă ca să-i anunţ.
într-o clipă, mătuşa îşi schimbă chipul şi se replie cu
prudenţă.
- Av nu i-ai anunţat? Eşti aşteptată Ia masă în aleea Van Dyck?
în acest caz, draga mea, mai bine să nu deranjăm pe nimeni. E de
preferat... Mai ales a doua zi după întoarcerea ta. Unde mi-a fost
capul? Să lăsăm pe altă dată. Uite, dacă-ţi place, am să-ţi fac într-o
zi plachie de viţel...
Nu se schimbase. De îndată ce apărea riscul unei neînţelegeri,
dădea îndărăt. Ieri cutezase, traversând salonul unde familia îmi
făcea mutre,, să se îndrepte spre mine; asta însemnase pentru ea o
cutezanţă fără margini şi avea să treacă vreme lungă până ce va
mai repeta o astfel de figură. „O să-mi fie greu, mi-am zis, să obţin
de la ea informaţiile după care am venit." Eram totuşi hotărâtă să
nu-mi precupeţesc nici timpul, nici răbdarea. Ia să încerc cu nişte
întrebări. Dar mătuşa Louise evită orice răspuns care mi-ar îngădui
să aduc vorba despre familia mea; îşi aminteşte că, cu mine, terenul
e periculos. Sigur că nu pot conta pe ea ca să aflu ce discuţii am
prilej uit în casă, •de la distanţă,.timp de doi ani. Din fericire, acest
subiect mă lasă rece; nu de asta mă deranjasem eu până afcolo.
Continui discuţia; ca s-o abat de la persoana mea, mă informez
despre ai mei. Mai întâi, cum îi merge unchiului care n-a luat parte
ieri, la masă.
-Domnul fie lăudat! strigă mătuşa Louise. Nu i-ai da niciodată
vârsta pe care o are! De când lucrează după bunul lui plac, pot
spune că a întinerit. îşi pune la punct primul volum. Are un editor,
ştiai? Acum îşi petrece zilele la Biblioteca Naţională. Iau şi eu
uneori, spre prânz, metroul, şi mă duc acolo; îl chem din sala de
lectură si mâncăm la cantină ca nişte studenti. Dar în dimineaţa asta

îsi va face apariţia aici: stie că e
•> 5 ? F, ,
zi de friptură înăbuşită. Ai să-l vezi.
O întreb ce crede despre sănătatea bunicii pe care am găsit-o
schimbată. Mătuşa Louise, oftând, invocă si acuză doar vârsta ei
înaintată. Aflasem oare că copiii lui Valentin avuseseră pojar toţi
deodată?
Momentul mi se pare propice. Rostesc:
- Şi Xavier? Se zice că s-a vindecat...
- Asa şi e, draga mea. Da, părăseşte definitiv munţii. Cunoşti
prudenţa Emmei; dacă-i dă voie să vină, o face fiindcă nu mai are
de ce se teme.
- O să i se dea fosta odaie a lui Simon?
- Nu m-aş mira prea tare, zice mătuşa Louise. Dintre toate
odăile neocupate, asta e cea mai mare şi cea mai bine expusă.
îmi acord un moment de tăcere. în realitate, habar n-aveam eă
Xavier trebuia să locuiască în aleea Van Dyck; bănuiam, dar acum
iată că sunt sigură. Ba mai curând, satisfăcută...
Reiau pe un ton de cozerie, ca şi cum fiecare dintre întrebările
mele erau doar nişte simple reflecţii pe care le făceam:
-Mă întreb dacă nu e cumva dezorientat... Cine ştie chiar dacă
nu se va plictisi? Câtă vreme nu se ocupă cu ceva...
Aştept.
- Ei, zice mătuşa Louise^ sunt în măsură să-ţi spun că va trebui
să facă Dreptul...
îmi ascund surpriza: după cum îmi ascund şi încurcătura pe
care-o încerc pentru prefăcătoria mea.
- Mda, spun eu, nu-i o idee rea. A cam depăşit el vârsta, dar o
să i se pară mai uşor. Programul însă îl va obosi puţin.
- Simon se va ocupa personal de el...
- Simon?
Muream de curiozitate.
-Pentru început - continuă mătuşa Louise - Xavier va trebui să
intre, fără să mai aştepte, în biroul de notariat al lui Mortier.
Ah! De data asta vălul se deşiră! în sfârşit, înţeleg! Scopul
complotului este de a-l instala pe vărul meu mai mic în acel birou
de notariat cu care biroul nostru de schimb are, de ani de zile,
legături de afaceri.
Mătuşa Louise dă din cap ca şi cum ar vrea să întărească acea

convingere pe care o simt pur formală.
- Biroul Mortier, zice ea, nu-i un birou oarecare.
într-adevăr. Ştiu asta. Reputaţie solidă. Birou mare, specializat
în afacerile societăţilor. Si nici un fiu Mortier. Doar o fiică.
? 5
Optsprezece ani, fără tinereţe, cu părul trist şi cu picioarele scurte.
Dar, ca zestre, biroul. Vreau să fiu cu conştiinţa împăcată. Mi-e
ruşine c-o manevrez astfel pe nevinovata mătuşa Louise, dar...
-E regretabil, zic, că băiatul nu are nimic. Intrarea lui în biroul
acela de notariat ar fi putut să-i deschidă , cele mai frumoase
perspective.
...Cât de bine vorbesc în maniera Boussardel, când vreau!
-Xavier fără nimic! exclamă mătuşa Louise. Draga mea, asta
înseamnă că n-o cunoşti pe mătuşa ta Emma. E naşa lui şi a
declarat întotdeauna că-i va da drept dotă un milion. Punctul unu...
Punctul doi: nu eşti singura care s-a gândit la acest lucru... da, la
căsătoria care-l va face pe vărul tău ginerele maestrului Mortier.
Oh, Emma a si spus: „Ar fi un vis frumos!" Dacă se realizează,
bagă bine cfe seamă, mătuşă-ta dublează milionul! Si asta nu-i tot.
în această eventualitate, toti ceilalţi
1 5 5
deopotrivă, restul familiei, adică bunică-ta, Théodore şi tatăl tău...
noi nu, vai! căci noi n-avem mijloace, pun mână de la mână ca să
încropească un al treilea milion. Fraţii tăi sunt de acord...
Va să zică, aşa. Am îmboldit-o pe mătuşa Louise să vorbească
despre verişoara ei Julienne a cărei ultimă fiică se măritase în
timpul absenţei mele, ca să mă pot gândi în voie. De multă vreme
neamurile Boussardel o pândeau pe copila Mortier. Nu-i auzisem
de atâtea ori, în copilărie, deplângând faptul că fetiţa era prea mică,
mai întâi pentru băieţii unchiului Théodore, pe urmă pentru fraţii
mei? Se născuse'prea târziu, în contratimp... O pândeau totuşi,
atenţi, nerăbdători, cum creşte. în sfârsit, iat-o la vârsta
adolescenţei. Şi chiar atunci, drept la ţanc, familia mea descoperă
în rezervele ei un băiat încă liber a cărui vârstă se potriveşte cu cea
a moştenitoarei. Timpul pierdut putea deci fi câştigat. Dacă ştiai
cum să profiţi de el. Dar nu la neamurile mele aţâţate de faptul că
se simţeau atât de aproape de ţelul lor mă gândeam eu în acel
moment. Mă- gândeam, încercam să-l văd pe Xavier. Xavier care
habar n-avea încă de faptul că se dispunea de el pentru acel târg;
Xavier-obiect, monedă de schimb al acelei afaceri la care fiecare

dădea o mână de ajutor şi furniza fondurile, căci fiecare avea să-şi
aibă folosul lui. Xavier care în vremea asta părăsea înălţimile,
ozonul, albeaţa zăpezilor şi cobora, cobora spre Boussardeli.
2
Mătuşa Emma bătu în masă cu dosul mâinii şi strigă:
- Ia ascultaţi o clipă!
înconjurată de respectul obişnuit, nu tăcuse o secundă în prima
jumătate a mesei. Nu eram decât zece persoane: cei care îocuiau în
casă, plus cei doi fraţi ai mei, fără soţiile lor. Ele erau nişte mame
perfecte care nu-şi lăsau copiii, mari de-acum, să mănânce singuri
acasă. Nimeni nu-şi cruţă faţă de mătuşă-mea semnele exterioare
ale atenţiei.
- Vreau să ştiu cine va veni la gara de Est mâine, cu mine, ca
să-l întâmpine pe Xavier! spuse ea.
- Voi- avea plăcerea să fiu alături de tine, buna mea Emma,
zise mama.
- îti mulţumesc, Mărie... Sunt mişcată...
Mama surâse melancolic ca o persoană care vai! nu face
niciodată cât ar vrea să facă.
-Da, da, foarte mişcată... Cine mai merge? continuă mătuşa.
Tata îşi înălţă capul.
- Ţii cu tot dinadinsul să merg şi eu? zise el.
Mama răspunse repede, cu glasul înăsprit:
- Cine-ti cere asa ceva, Ferdinand? Chiar n-ai nimic de făcut
mâine? In plină după-amiază, la ora cinci?
- Voi merge eu! spuse Simon.
Mătuşa făcu pe surprinsa:
- Da? Perfect! Perfect! Ei bine, mi se pare suficient. Noi trei...
Am luat cuvântul.
- Dacă aş şti că nu-s de prisos, n-aş dori mai mult...
Fraza îmi rămase neterminată. Toţi, afară de bunica, întoarseră
capul spre mine. Apoi mama şi mătuşa se uitară una la alta părând
a-şi spune: „Ce mai vrea şi asta?" în sfârşit, mătuşa Emma

răspunse:
- Cred că-ţi dai seama că nu eu voi fi cea care te va abate de la
o îndatorire familială. Mai ales având în vedere raritatea faptului!
Nu: din moment ce doreşti acest lucru, el e de la sine înţeles! Dar
dacă mergem patru persoane trebuie să luăm limuzina.
Simon anunţă că se va duce la gară direct de la birou. Am
profitat de asta:
- Şi eu la fel. Vin cu ce pot.
- Ia te uită! zise mătuşa Emma. N-ai să ne faci cinstea să mergi
cu noi în maşină? Chiar îmi şi spuneam că prea ar fi frumos!
Mama oftă, clătinând din cap. Am simţit nevoia să explic că a
doua zi, la ora trei, aveam probă la croitoreasă.
- Iar o nouă toaletă? întrebă mătuşa.
9 / v
- Da. Rochiile mele sunt de-acum doi ani. îmi trebuie ceva ca
lumea pentru serata pe care-ai s-o dai săptămâna viitoare. Ai
anunţat că va fi un lux ţipător, nu?
- Drace! Dacă ofer o recepţie ca să sărbătoresc întoarcerea
definitivă a lui Xavier, cred că îţi închipui că lucrurile vor fi făcute
aşa cum trebuie. Două orchestre! Un bufet pentru supeul ce va fi
servit pe măsuţe. Pun la dispoziţie pentru recepţie întreg parterul,
sala de biliard, pe care o voi goli, şi biblioteca. Mesele de bridge
vor fi la primul etaj.
- Vei primi multă lume, mătuşă Emma?
- Asta-i problema, pisicuţo!
De când îi oferisem prilejul să-şi etaleze risipa devenise mai
amabilă.
- Păi, mai întâi, toată familia noastră, în plenul ei. Apoi toate
relaţiile noastre precum şi cele legate de biroul de schimb. Pe puţin
şase sute de persoane. îi voi pofti pe prefect, pe cei doi mareşali, pe
decanul colegiului de avocaţi, pe nevasta ambasadorului Belgiei şi
poate şi pe ambasador... Dar, fiindcă veni vorba despre asta! ţi-ai
făcut lista de invitaţi, vreau să zic un proiect de listă?
-Nu, mătuşă Emma... Cei câţiva prieteni ai mei... în sfârşit, pe
cei pe care-i am în afară de prietenii familiei, îi văd mai muît în
cerc restrâns. Lor nu le place lumea.
-Ei, drăcie! Mă rog! Nu insist. Să nu-ţi închipui că am nevoie de
întăriri. Dealtfel nici nu mai e vreme!
O jignisem. .
- Şi, mă rog, se poate şti, zise mama cu aerul ei de solicitudine,
cam ce fel de rochie ţi-ai comandat într-un atât de mare secret?
- Sper că nu va fi prea decoltată? întrebă cealaltă. Te previn că
nu voi tolera asa ceva. în seara aceea vei fi invitata mea: asa
5 1
că fii atentă!
- Linistiti-vă, rochia mea va fi foarte decentă. Si totodată foarte
şic. Un simplu furou de satin de culoarea florii de tei, care urcă
destul de sus în faţă şi în spate, şi care se ţine singur, fără bretele.
-Fără bretele? Mi se pare cam excentric. Ce alegere ciudată!
M-am uitat la mătuşa,; care-şi etala în faţa mea, la marginea
mesei, bustul uscat, drept şi plat ca o scândură, drapată în negru.
Mi-am amintit că mama asculta. Şi am rostit în chip de scuză:
- Am umeri frumoşi.
Mătuşa Emma se simţi datoare să mai adauge:
- Deci tragi nădejde să seduci pe careva?
N-am răspuns. Ea crezu că mă încuiase, că mă redusese la
tăcere şi scoase un mic chicotit. Dar îmi făcea plăcere să tac.
Savuram răspunsul care, pentru mine, era reprezentat tocmai prin
acea tăcere. Deci nu ruda mea avusese ultimul cuvânt.
- Cât pe ce să mă faci să întârzii! zise mătuşa Emma când m-
am alăturat, pe peron, grupului alcătuit din ea, mama şi fratele meu.
Dacă trenul sosea înaintea ta?
M-am uitat la ceas; erau mai biné de cinci minute până să
sosească. Şi-apoi, Simon, care cercetase tabelul sosirilor, tocmai
se întoarse ca să ne anunţe că trenul lui Xavier avea o întârziere
>
de un sfert de oră. Se făcuse frig, băteam din picioare; am propus să
ne refugiem la bufet. Dar mătuşa sări în sus:
- Ne vezi pe noi, pe maică-ta şi pe mine, într-o cafenea? Pe
cuvântul meu, ţi-ai pierdut minţile!
-Cred, spuse mama pentru a-i întări spusele, că într-o ca'fenea
n-às sti nici măcar să comand ceva chelnerului.
5 ?
Am obiectat, arătându-l pe respectabilul Simon, de care eram
însoţite, susţinând că, la urma urmelor, un bufet de gară nu echivala
cu o cafenea.
- Ştiu, zise mătuşa Emma. In privinţa .asta văd că ai cunoştinţe

serioase. Mă rog, eşti mai călătoare! Dar şi eu, închipuie-ţi, am fost
în străinătate. Şi încă de mai multe ori în
viata mea. Cunosc Geneva, cunosc Bruxelles. Numai că eu
?
vizitam mai curând muzeele decât cafenelele.
M-am scuzat că mi-e frig şi că încă nu-mi luasem ceaiul şi m-
am refugiat singură la bufet. Stând jos şi aşteptându-mi ceaiul, mă
miram că sunt atât de răbdătoare cu familia mia. Acţionam ca şi
cum aş fi vrut s-o menajez, să mi-o apropii. De unde să ştiu că voi
avea în curând de susţinut o luptă serioasă împotriva ei? Dar eu
habar n-aveam despre asta. Cum de nu vedeam mai limpede? în
aceeaşi clipă, proba de la care tocmai veneam, îmi răsări în minte.
Mă gândeam la ea cu plăcere. Rochia va fi reuşită. Mai întâi, că
.mă va subţia. Pe urmă, culoarea se potrivea cu tenul meu, cu
bronzul pe care-l mai păstrau încă umerii mei, şi cu nuanţa şatenă a
părului pe care mă încăpăţânasem întotdeauna să nu-l vopsesc. N-
avea nici o importanţă - pentru a-i întreţine reflexul roşcat -
foloseam un şampon special: asta nu însemna că-l vopseam. Mă
vor găsi frumoasă. Asta şi voiam, întotdeauna îmi fusese de ajuns
doar să vreau acest lucru. Frumuseţea mea era prea clasică. Nu
ieşea la iveală decât relevată de o podoabă, de o coafură, de un
machiaj iscusit; când mă plictiseam, nu eram frumoasă. Fără
îndoială ca la acea serată aveam să mă plictisesc; dar eram hotărâtă
să ascund acest lucru; si rezultatul va merita acest efort. Mă vor
găsi frumoasă.
Mi-am scos oglinjoara; am constatat că şi acum suportam destul
de bine luminile puternice din sală. Ceaiul fierbinte, căldura acelui
loc îşi făcuseră efectul. M-am pudrat, mi-am făcut din nou buzele;
şi toate astea surâzând, căci mă gândeam la mama şi la mătuşa care
tremurau în curentul de-afară; vor avea nasul roşu.
Am ieşit în ultimul moment şi am verificat, traversând holul,
dacă nu se afişase vreo întârziere. Mi-am regăsit familia în starea
pe care o prevăzusem, afară de Simon care sfe apărase de frig,
fumând.
Sosi si trenul.
5
- Urmaţi-mă! porunci mătuşa. Să nu ne despărţim.
Plecarea sau sosirea unui tren, dacă nu cumva doar simpla
atmosferă a unei gări, o arunca întotdeauna într-o mare tulburare.

Se enerva, alerga, trăgea de unul, întreba pe altul; aveai impresia că
se crede obligată la un soi de balet, ca şi câinii care, chiar fără
tragere de inimă, încep să se învârtă, să sară şi să latre de îndată ce
se află în stradă. Mătuşa Erama o luă repede de-a lungul trenului
care încă nu se oprise. Simon trebui s-o potolească, altfel ne-ar fi
târât prea departe. în sfârşit, trenul se opri; apărură primii călători.
- Să vă dau semnalmentele lui! strigă mătuşa în zarva aceea. Ar
fi dificil să-l cunoaşteţi! E blond, palid, slab şi deşirat ca o zi de
post, bietul băiat!
Trenul se golea. La picioarele noastre hamalii începură a stivui
bagajele. Căutam prin mulţime fără să-l găsim. Unele grupuri se şi
îndreptau spre ieşire, treceau prin faţa noastră.
- Ah! Doamne! zise mătuşa Emma. Nu-l văd nicăieri! Dacă a
scăpat trenul? Dacă a avut un accident?
M-am ridicat pe vârfuri, am privit în stânga, spre coada trenului,
apoi în dreapta... Am zărit o siluetă înaltă şi slabă, în pardesiu bej,
îndepărtându-se alături de un hamal. Nesigură, nu i-am mai anunţat
pe ceilalţi şi m-am năpustit de una singură în urmărirea călătorului.
L-am oprit.
- Xavier!
Păru că iese dintr-un vis; se opri şi fixă asupra mea nişte ochi
limpezi, înfundaţi în orbite. Nu era palid. Asupră-i mai stăruia încă
lumina celor unsprezece ani petrecuţi aproape de culmi şi departe
de oameni.
- Sunt Agnès... verişoara ta...
- Oh! spuse încetişor.
începu să surâdă. M-am apropiat de el.
- Să ne sărutăm.
Fără să răspundă, se aplecă puţin, lăsându-se cuprins de după
umeri. I-am simţit faţa slabă lângă faţa mea, i-am atins-o cu buzele,
apoi m-am îndepărtat.
Surâsul i s-a accentuat. M-a privit mai atent.
- Acum, spuse el, acum te recunosc.
Vocea lui, egală şi atenuată, părea să vină de departe, ca şi
gândul. Adăugă:
- Agnès...
Se aplecă din nou şi-mi înapoie sărutul. Fără să vreau, m-am

gândit că, îmbrăţişându-mă, mi-a mototolit pălăria. Am priceput pe
loc că-n fiinţa lui sălăşluia o delicateţe stranie, puţin morbidă. Dar
mi-am alungat această impresie.
- Si ceilalţi care te caută mai încolo...
■t ?
Am făcut semne în direcţia lor. Cel care mă zări fu Simon, în
timp ce se grăbeau spre noi, m-am întors cu faţa spre Xavier. El
continua să mă privească şi nu încetase să surâdă. Şi atunci rosti
aceste cuvinte:
- Nădăjduiesc că ţi-a plăcut în America.
Dar mătuşa Emma se şi afla lângă noi. Această a doua mamă
care nu-şi recunoscuse copilul se agăţase acum de el, scotea
exclamaţii, fără să-şi poată stăvili o privire mânioasă către mine.
M-am îndepărtat cu câţiva paşi. Mătuşa îl apucă pe Xavier de braţ;
Simon se şi pregătea să-l ia de celălalt. Se îndreptară spre ieşire.
Mama mergea alături de Simon. Eu veneam după ei împreună cu
hamalul. Odată afară, n-am putut suporta ideea drumului de la gară
spre casă, în maşina unde aveam să-l văd pe Xavier pradă naşei
sale, obligat să-i răspundă. M-am oferit să mă întorc împreună cu
Simon ca să aibă ei mai mult loc în limuzină
Am văzut maşina demarând şi trecând prin faţa mea. Xavier,
aşezat între mătuşa, care perora şi mama, care tăcea, nu se uită spre
mine. Am traversat curtea gării ca să ajung la maşina fratelui meu.
M-am aşezat lângă el. Maşina porni. Simon îmi spuse câteva
cuvinte la care n-am răspuns nimic. Cu indiferenta lui obişnuită,
Simon nu insistă. Merserăm mai
9 9 '
departe. Aşa după cum presupuneam, Simon se îndrepta spre aleea
Van.Dyck. Nici o îndoială că va lua masa acolo şi că, până la masă,
nu-l va părăsi pe vărul său. îl va urma în camera lui, în sala de baie;
îl va ajuta să-şi desfacă valizele; va suna să li se aducă porto. Vor
înnoda primele fire ale unei prietenii frătesti.
9 9
îmi puneam mare nădejde în prezenţa lui Xavier în casă. La atât

de puţină vreme după întoarcerea mea acasă şi după ce luasem
contact cu familia mea, la şi mai puţină vreme după insomnia în
urma căreia mă simţisem uşurată şi năucită, aveam impresia că cel
puţin din partea vărului meu nu-mi va veni nici un rău. Cu o
însufleţire care mă mira şi pe mine, m-am întors spre acest nou
chip; căci deşi îl tutuiam pe Xavier, totuşi abia îl cunoşteam. îi

doream prietenia. In schimb, îi fagăduiam în taină afecţiunea,
sprijinul, vigilenţa mea. Nu-mi voi lăsa familia să-l sacrifice pe
acest Daniil coborât în groapa cu lei. Să spun că în acest plan de
rezistenţă intra şi egoism? Voiam într-adevăr să-l protejez pe
băiatul ăsta fără apărare, inconştient de pericolul Boussardelilor,
sau voiam pur şi simplu să-mi necăjesc familia? Sau poate că ieşind
din criza care mă azvârlise în singurătate şi deznădejde, eram
fericită să mă pot agăţa de ceva şi de cineva? N-am avut răgazul să
acţionez în primele zile. A doua zi după sosire, Xavier plecă la
Fontainebleau unde locuiau unchiul, mătuşa şi verişorii din partea
mamei sale.
- Rămâi la ei până în ziua recepţiei, dragul meu! îi spusese
mătuşa Emma. îţi vei plăti astfel tributul faţă de familia mamei tale,
după care vei fi cu totul al nostru, cu totul al Boussardelilor!
în vremea asta, ea se lăsă în voia plăcerii pregătirilor. Porunci să
se deschidă „recepţia". Ceremonie care nu se re- înnoia decât de
şase ori pe an, pentru periodica „mare masă de familie", pentru
dineurile necesitate de afacerile biroului de schimb şi, în sfârşit,
pentru ceea ce mătuşa Emma va numi, până la moarte, „banchetele
noastre de gală". „Recepţia" ocupa tot parterul. Era alcătuită din
galeria de tablouri, din două saloane dintre care unul imens, din
sufragerie, sala de biliard şi bibliotecă. Erau odăile cele mai
reprezentative din casă. în ele se dezlănţuia liber un delir
ornamental care-l depăşea cu mult pe cel al faţadelor exterioare. O
maree clocotitoare de tapiserii poleite cu aur lua cu asalt pereţii,
îneca cornişele şi dădea pe dinafară în mijlocul tavanelor. Era un
amestec cumplit şi inegal: în primul salon domina stilul
Pompadour, în al doilea, Ludovic al XVI-lea, în vreme ce
sufrageria aducea a Ev Mediu, iar biblioteca, nu ştiu de ce, se
pretindea a fi stil Tudor; toate astea erau totuşi legate printr-un fel
de amestec general în care reveneau anumite laitmotive ce vădeau
până la urmă personalitatea decoratorului şi confereau"
ansamblului o oarecare unitate. Totuşi, cele şase camere, cu
proporţiile, orientările şi lumina lor ofereau o mulţime de
agremente: primul salon avea soare toată ziua, salonul cel mare era
legat, prin trei uşi-ferestre aflate în rotondă, de un peron de piatră
care cobora în grădină, iar sufrageria, străbătând casa în toată
lăţimea ei, dădea şi în curte şi spre parc. Această parte a casei era
cea mai plăcută: dar şi cea mai puţin locuită. Familia trăia la primul
etaj unde se etalau un salon, o sufragerie şi fumoarul, zise „intime",

ca şi apartamentul bunicii, şi la etajul al doilea unde se aflau
camerele mătusii Emma, ale unchiului Théodore, ale părinţilor mei
şi fostele noastre camere de copii. Cum bucătăriiîe se aflau la
subsol, vestibulul era singurul loc de la parter care, în viaţa
obişnuită a casei, se bucura zilnic de prezenţa umană.
întreaga clădire era deci aşezată pe o suită de camere înalte şi
pustii, ca un imobil pe nişte prăvălii goale. Adesea, în Tebaida mea
de la etajul al treilea, simţeam - din pricina acelui spaţiu vacant,
aflat la cincisprezece metri sub mine - un fel de rău, o ameţeală
vagă.
în vederea serbării dată în cinstea lui Xavier, mătuşa Emma
redeschidea acest domeniu. îl popula cu dusurile şi veniturile, cu
poruncile şi cu apostrofele ei adresate servitorilor şi celor care
frecau parchetul. Pentru bal, se scoteau din cuie covoarele, se
înlăturau mobilele şi întregul parter, acum plin de ecou, amplifica
strigătele mătusii şi-i răspundea prin alte strigăte. La capătul
anfiladei, doar un singur loc, mai deosebit, scăpase de această
deşteptare zgomotoasă fiindcă picase în dizgraţie, într-un fel de
semiabandon. Era grădina de iarnă ce-şi înălţa pereţii de sticlă între
aripa de nord si casa vecină care era tot un palat particular, dar
copiat după falia Borghese. Nimeni din casă nu frecventa sera
aceea caldă, în afară de grădinar. El avea în seamă această
pretenţioasă copie-în mic a unei grădini botanice. Era alcătuită din
două peluze, despărţite de o pseudo- potecă ce ducea la stâncile din
fund. Pe deasupra gazonului fără gâze, care te făcea să te gândeşti
la un gazon de teatru, stăteau nemişcate ferigile, araucaria şi
latania. Grădina de iarnă trăia în singurătate si căldură, în jilavul
miros de mucegai al îngrăşămintelor. Simţeai în ea şi toamna, dar şi
un miros greu, de închis. Grădina asta îţi mai crea şi o altă
impresie: cea a unei prezenţa necunoscute. După câteva secunde,
bănuiala se preciza şi-l căutai pe cel sau pe cea care se ascundea
acolo, pe care nu-l vedeai dar ţi se părea că te vede. Fetită fiind, mă
strecuram adesea în această grădină fiindcă-mi fecea plăcere ca
după câţiva paşi să simt un fel de rău şi să scap de el, fugind de-
acolo.
3
Mama inaugura la marea recepţie, una din acele rochii ciudate
care nu-i aparţineau decât ei. Toate femeile din familia mea, trecute
de cincizeci de ani, se îmbrăcau prost. Cu desăvârşire demodate,
ele ar fi putut opta pentru rochii desuete, dar logice. Ei bine, nu: se
duceau la cele mai bune case de mode fiindcă atunci când ocupi un
anumit rang în societate trebuie să cheltuieşti pentru toalete, îşi
alegeau modele din colecţii, dar porunceau să li se adauge nişte
fantezii de neîmpăcat cu moda cu care pretindeau totuşi că sunt în
pas.
- Ansamblul va fi mult mai şic aşa! declarau ele blazatelor
croitorese de lux, care cunoscându-le, nu opuneau nici o rezistentă.
9 .
Fiecare dintre rudele mele rămânea astfel ataşată de o bizarerie
ce arăta limpede cam câte parale face. Mătuşa Emma care colac
peste pupăză, mai era şi domnişoară, cerea fişiuri de dantelă peste
toate rochiile ei de doliu. Mătuşa Julienne avea slăbiciune pentru
manşetele de castelană care urcau în unghi, pe dosul mânecii şi
pentru incrustaţi i le cu dantelă de Veneţia, fiindcă avea în dulapuri
rezerve inepuizabile de astfel de dantele. Până şi mătuşa Louise îi
cerea croitoresei sale de mâna a doua - de fiecare dată când avea
posibilitatea - nasturi îmbrăcaţi, cusuţi, în şir, unul după altul.
Mama nu era chinuită decât de demonul culorilor. Pentru marea
noastră serată îşi alesese un model destul de frumos, dintr-o stofă
discretă. Dar pe manechin materialul şi nuanţa toaletei i se păruseră
lipsite de strălucire. Ceruse să mai vadă şi alte materiale şi nu
rezistase în faţa unei catifele broşate de un roşu violaceu. Astfel
denaturată, rochia părea făcută pentru un baf la primărie. O fâşie
pornind dintr-un pliu mare aflat pe umăr, cădea pe spate şi forma
trena, într-un astfel de costum, mama reprezenta destul de bine acel
stil bogat - din care-mi mai dădeau destule exemple interioarele
familiei mele - care recomanda că într-un salon, demn de acest
nume, totul trebuie să fie drapat în stofe: pianul, paravanul, vasul în
care se puneau ghivecele cu flori. Culmea e că îşi mai pusese şi
smaraldele care erau foarte frumoase, dar voluminoase, montate
după moda veche şi deci greoaie. Bunica i le dăduse, când se
măritase; parura de safire o dăduse altei nurori, soţia unchiului

Théodore, care la moartea ei o lăsase fiicei sale.
Mătuşa Emma avea perle, dar din pricina doliului, nu le purta.
Bunica îşi păstrase diamantele care nu mai ieşiseră din sipet.
Verişoarele primare, cumnatele mele şi eu însămi primiserăm
destule bijuterii vechi, dar cum ni se interzisese să le transformăm,
puţine rochii moderne puteau suporta acele camee, acele
mentenoane şi albine. Sipetul Boussardel-Clapier fusese astfel
repartizat. Atâtea culori pe trupul mamei îi mai atenuaseră roşeaţa
tenului şi-i puseseră în valoare, în mod deosebit, umerii. Corsetul
încheia opera de distrugere a stilului rochiei, în schimb favoriza
revărsarea sânilor, numiţi cu o falsă modestie, „decolteul ei". Măcar
o seară, bustul mamei se lipsise de răscroielile mânecilor şi de
plătcile care-l striveau de obicei; degajat astfel, capul puternic cu
plete îmbelşugate căpăta o înfăţişare mai firească^-Mama era mai
puţin sfută. Coborâsem imediat după masă ca să dau o mână de
ajutor la primirea celor dintâi musafiri. Când am intrat în odăile
iluminate, de la parter, şi când am dat ochii cu mama, ceea ce m-a
izbit n-a fost rochia ei stacojie: a fost carnea ei. Am rămas o clipă
nemişcată, uimită de noua realitate pe care femeia asta atât de
cunoscută mie o căpăta în ochii mei. De mulţi ani, într-adevăr, fără
să-i mai număr pe cei doi cât lipsisem, n-o mai văzusem despuindu-
se cu atâta generozitate, direct proporţional cu importanţa seratei,
între timp, mama îmbătrânise; şi eu îmbătrânisem; devenisem
femeie; resentimentele noastre mutuale nu făcuseră decât să se
accentueze; mi s-ar fi părut mai normal s-o văd etalându-şi un sân
fleşcăit şi o piele moale. Dar opulenţa şi strălucirea acelui sân mi se
părură şocante. Am făcut un efort ca să-mi reamintesc vârsta
mamei: am calculat-o după cea a lui Simon; n-avea, la urma
urmelor decât cincizeci si cinci, cincizeci si sase de ani.
5 ' 5 5
Mă purtase în pântece; iesisem din acea persoană fizică; acel piept -
altă tradiţie a familiei - mă hrănise cu laptele lui... La ideea asta,
noţiunea momentului mi-a revenit brusc. Mi-am venit în fire.
Mama mă examina şi ea. Mi-am însufleţit chipul; mi-am înălţat
bustul sugându-mi stomacul, dar încet, pentru ca efortul meu să nu
se simtă. Mă simţeam în formă şi avantajată de rochia fără bretele.
Orhideele galbene puse în locul banalelor flori exotice cu care toate
femeile aveau să fie împodobite în seara aceea puneau o pată
neaşteptată între satinul de culoarea florilor de' tei al rochiei şi
pielea mea bronzată. Pusesem florile drept în marginea decolteului,
între sâni. Nu purtam nici o bijuterie. După inspecţia reciprocă

făcută într-o clipă, de cele două femei care eram acum, am înţeles
că animozitatea noastră 5
5
va deveni şi mai vie. Fiecare dintre noi fusese pentru cealaltă o
surpriză. Dar - şi amândouă trebuie s-o fi simţit la fel - dacă mă
îndepărtasem de situaţia mea aparentă de fată, acest lucru în loc să
mă apropie de mama, dimpotrivă, lărgea şi mai mult prăpastia care
ne despărţea. Mătuşa Erama mă smulse din reflecţiile mele; strigă:
-Ce toaletă curioasă ai, pisicuţo! După părerea mea poate că nu-
i chiar potrivită pentru o fată tânără dar...
Cu mai multă însufleţire ca de obicei, mama isprăvi fraza:
- Dar este genul care-i vine bine Agnesei.
începu un fel de pre-recepţie. Membrii familiei primiseră şi ei
invitaţie ca toată lumea; dar fie în scris, fie prin telefon fiecare
fusese avertizat să vină puţin mai devreme. Nimeni n-avea de gând
să se lase aşteptat. Graţie acestui protocol, invitaţii, intrând în
saloane, aveau să se vadă întâmpinaţi de Boussardeli de toate
gradele, reuniţi în totalitatea lor: şaizeci până la şaptezeci de
persoane, căci copiii sub şaptesprezece ani nu erau primiţi la
recepţie. Această primă adunare era prezidată de bunica. După
intrarea ultimului strănepot, în răstimpul care mai rămânea până la
apariţia primului invitat străin, aveau s-o conducă pe străbunică la
ascensor, iar ascensorul avea s-o urce în odaia ei. în acel moment
însă, trona în fotoliul ei; mătuşa Emma, în picioare, se sprijinea de
spătarul fotoliului, ca Tristan Ermitul în spatele lui Ludovic al Xl-
lea. Efectiv, fiecare rudă venea să-şi aducă omagiul, după un fel de
ceremonial. Se apropia de bunica, se înclina în faţa ei, îi lua mâna
sau îi întindea fruntea şă i-o sărute, apoi se îndepărta ca să lase
locul alteia; această etichetă o evoca pe cea a unei Curţi burgheze,
dar totodată si a unei înmormântări. Cei mai intimi prezentându-se
primii, cfescendenţii, colateralii şi rudele prin alianţă se aranjau de
obicei de o parte şi de alta a acestei regine mute, după gradul de
rudenie. Cei care veneau erau de toate soiurile şi mulţi. Nu-i mai
recunoşteam pe toţi. Jeanne-Simon, în spatele căreia mă
strecurasem, îmi spunea cine sunt; era foarte tare la acest capitol şi
cum o ştiam indiferentă în ceea ce mă privea, nu mă temeam s-o las
să-mi vadă ignoranţa. Intră şi mătuşa Louise. Era îmbrăcată în gri-
perle. La ea acasă şi în viaţa personală nu se temea să adauge
puţină variaţie în toaletă, dar de îndată ce-şi vizita sau primea

familia, îşi relua uniforma ei ştearsă.
- De ce mereu în gri? îi reproşa mătuşa Emma. Tu n-ai ţinut
doliu după tata... Atunci, îmbraca-te mai colorat!
- într-adevăr, răspundea timid. Dar nu există altă culoare care
să mi se potrivească mai bine, mai ales în seara asta! Şi adăugă cu
un surâs încă fermecător: - Griul deschis este fardul meu!
Era însoţită de custode, unchiul meu, înalt, încovoiat, cu
mustaţă lungă, cu ochii obosiţi de textele vechi. Bănuiam că fusese
constrâns să vină şi că, bunica odată urcată în odaia ei, el se va
eclipsa.
Numai Xavier nu se arătase încă.
La o privire interogativă aruncată de mătuşa Emma, Simon se
desprinse din adunare şi o luă spre galerie. £)upă un moment destul
de lung, apăru şi Xavier. Mă temeam pentru el de acest prim
contact cu tot clanul. O asemenea adunare nu putea decât să-l
înspăimânte pe acest tânăr obişnuit cu ciobanii grizoni... Mă
înşelasem. Xavier se îndreptă surâzând către strămătuşa lui şi, în
mijlocul salonului, pentru a-şi justifica tăcerea, spuse tare şi cu
voce calmă:
- Nu mai ştiu să mă îmbrac...
Tăcerea care urmă nu-l tulbură. Mătuşa Emma îşi apucă finul, îl
strânse la piept, peste doliul ei, şi-l conduse către unele rude care
nu-l mai văzuseră din copilărie. El se lăsă împins, zicând:
-Am rupt două plastroane. Râdeam de unul singur în camera
mea. Fără Simon...
- Da, da... spuse mătuşa Emma puţin jenată. Dar acum când
totul e bine... Hai, nu te mai gândi...
într-o secundă am simţit împotriva ei un nou ghimpe: îi vorbea
lui Xavier ca unui slab de minte, ca unui căţelandru pe care vrei să-
l determini să stea cuminte. Oare nu vedea nimic altceva în el?
Dar Xavier răspunse:
- Nu, nu-i bine. Nodul de la cravată e în plină revoltă.
- Stai! zise mătuşa.
A 5
întrerupse prezentarea. Cu degetele ei ţepene care mototoliră
papionul din pichet alb, isrpăvi dezastrul. Xavier o părăsi, trecu
prin faţa frontului familiei cu tot atâta libertate ca şi când s-ar fi
aflat singur în salon, se opri în faţa oglinzii de pe şemineu, se privi
şi râse din toată inima.
Tentaţia era prea puternică. Am străbătut la rândul meu odaia;

fără covor, mi se păru mai mare; m-am dus lângă vărul meu. I-am
desfăcut, posacă, cravata şi m-am apucat să i-o înnod din nou.
Stăteam amândoi în picioare, unul în faţa celuilalt, fiecare cu bărbia
ridicată; eu îmi ridicasem braţele goale. Lustrele, aplicele ne
înconjurau cu toată strălucirea lor. Simţeam că eram priviţi şi asta
îmi făcu plăcere. Nu mă mai îndoiam că mătuşa Emma mă va lua în
râs pentru familiaritatea si iscusinţa mea de a înnoda cravatele
bărbaţilor, dar mi-era indiferent.
Când operaţia fu isprăvită, Xavier verifică rezultatul în oglindă
şi declară:
- Iată o capodoperă.
Această ironie, această semiveselie pe care nu i le cunoşteam
mă surprinseră. Dar brusc l-am văzut prin oglindă cum mă examina
şi, dintr-odată, redeveni serios. Se întoarse spre mine. Păru, în
sfârşit, să-mi vadă toaleta, umerii goi, coafura. Mă temeam de un
compliment banal şi tocmai mă pregăteam să deschid gura ca să-l
rog să spună orice altceva. Dar chipul lui Xavier se transformă pe
nesimţite, parcă sub influenţa unei lumini interioare. Ochii lui de
culoarea apei se făcură cenuşii. Si celălalt surâs al lui, cel care mă
fermecase si
5 5 ' 5
mă neliniştise vag, pe peronul gării, acel surâs urcă din
străfundurile lui, pe buze. Rosti mai mult pentru el însuşi decât
pentru mine, numai din simpla plăcere de a gândi cu voce tare:
- Ia te uită! Esti mult mai frumoasă decât credeam!
5
Familia Mortier îşi făcu apariţia destul de devreme. Bunica

tocmai se urcase în odaia ei şi Emma, fiica cea mai mare, devenind
stăpâna casei, primea invitaţii în numele ei, ajutată de sora şi de
cumnata sa. Un valet străbătu repede salonul şi-i spuse ceva la
ureche. Mătuşa îşi înălţă capul cu înţeles. Am auzit-o prevenind-o
pe mama:
- Mortierii... Am să mă ocup eu de ei. înlocuieşte-mă, buna
mea Mărie.
- Voi face tot ce voi putea, răspunse cu modestie doamna în
rosu.
Mătuşa Emma dispăru, dar nu mai reveni. Am observat că nici
Simon nu mai era acolo. L-am căutat din ochi pe Xavier şi nu l-am
mai văzut nici pe el; am trecut în marele salon unde începuse

dansul, am aruncat o privire în bibliotecă, m-am întors în galerie:
nici o îndoială, mătuşa aranjase în vreo parte a casei o întâlnire
particulară între vărul meu şi fata notarului.
- îi cunoşti pe domnul şi pe doamna Mortier? l-am întrebat în
vestibul pe servitorul care-o anunţase pe mătuşa Emma.
- Da, domnişoară.
- Unde sunt?
- La primul etaj, domnişoară.
Nu i-am găsit în cele trei odăi care fuseseră amenajate pentru
jucătorii de bridge şi pentru fumători. „Oare, mi-am zis, să-i fi dus
la bunica?" Am ajuns la uşa camerei sale, am deschis-o şi mi-am
vârât capul înăuntru. într-adevăr. Grupul se imobilizase în fata
fotoliului bunicii căreia mătuşa Emma
3 3
i-i prezenta pe vizitatori. Intrasem la timp. Mama tuturor
Boussardelilor, fără să spună un cuvânt, îşi mişcă mâna grea pe
care doamna Mortier, apoi domnul Mortier, i-o luară şi i-o
strânseră.
- Şi, adăugă mătuşa Emma aplecându-se şi mai mult, iat-o pe
încântătoarea Anne-Marie Mortier. Cu siguranţă că-ţi aduci aminte,
de ea, mamă...
Atunci am asistat la un eveniment. Somnoroasa îşi ridică încet
capul şi surâse; întinse tinerei mâna, o trase spre ea, o sărută pe
frunte şi întredeschise buzele... Oare avea să vorbească? Toţi îşi
plecaseră urechea. într-un soi de mormăit, se putură distinge aceste
cuvinte:
- Dragă micuţă...
Mătuşa Emma se ridică, cu ochii strălucind; Simon surâdea şi
el; părinţii Mortier se încurcau în complimente pline de respect.
Fata nu găsi nimic de zis, iar Xavier părea cu gândul aiurea. Din
această clipă întrevederea nu mai prezenta tot atâta utilitate ca mai
înainte, nici străbuna tot atâta interes.
- Să mergem! zise mătuşa Emma adunându-şi musafirii şi
împingându-i spre uşă. Acum s-o lăsăm să se odihnească.
Ştiam, dimpotrivă, că bunica nu se va culca atât de repede.
Avea s-o trimită de mai multe ori noaptea pe Francisa, la bufet, cu
misiunea de a-i aduce mici sandvişuri, prăjituri, îngheţată şi

oranjadă.
Trecurăm în fumoar. De-abia se închise, în spatele nostru, uşa
de la odaia bunicii, că mătuşa Emma îi şi opri pe domnul şi pe
doamna Mortier. îi privi pe rând, într-un fel semnificativ, facu o
pauză, apoi le mărturisi:
- Să ştiţi că asta se întâmplă extrem de rar!
Gravitatea acestei declaraţii fu întărită de o nouă tăcere.
3
- Ce se întâmplă rar, naşă? întrebă Xavier care habar n-avea.
- Să vorbească, dragul meu băiat. Eşti cu capul în nori? Să
vorbească!
- O, o, făcură Mortierii.
- întrebaţi-o pe Agnès - adăugă mătuşa Emma care sigur că-mi
purta pică pentru intrarea mea neaşteptată - întrebaţi-o pe Agnès
dacă la întoarcerea ei din călătorie bunica i-a spus vreo vorbă.
-Nu, am spus. Trebuie să recunosc. M-a sărutat, dar fără nici o
vorbă.
- .Vedeţi? conchise mătuşa.
-Ei bine, Anne-Marie, zise doamna Mortier... Nădăjduiesc...
Mătuşa Emma se umflă în pene ca o dresoare sub ropotul de
aplauze. Dificila performanţă despre care nimeni n-avea să ştie câte
griji o costase, poate chiar şi câte repetiţii, produsese cel puţin
senzaţia dorită. în, vremea asta eu îmi făceam indatoririle de gazdă
faţă de Mortieri, deşi neglijasem să ne salutăm. Ne îndepărtarăm
spre scară.
-Anne-Marie! am strigat oprind-o pe fată. Dar rochia dumitale e
încântătoare!
- Nu-i aşa? zise ea fără să se îndoiască de sinceritatea mea. - E
făcută la Hermine Legrand, ştii! Un model unic!
Cât pe-aci, dacă Xavier n-ar fi fost acolo, să-mi spună şi cât o
costase toaleta; între fete tinere... Coboram treptele, uluită. O
simţeam mică alături de mine, scundă şi de pe acum pătrată. Rochia
ei, un talmeş-balmeş de tul, de o banalitate cumplită, nu-i venea
bine. Ea continuă:
- Am spus-o întotdeauna: marile case de mode sunt cele mai
avantajoase. La cine-ţi lucrezi, Agnès? Şi mie-mi place rochia
dumitale.
-E alt gen, Anne-Marie. Asta fiindcă eu nu mai am cei

optsprezece ani ai dumitale...
Ea surâse multumită.
5
- Să ştii, urmă ea, că Hermine Legrand te va îmbrăca şi ea
foarte bine. Mai ales dacă esti adusă de mine.
A ?
- într-adevăr?
- îmi asum răspunderea.
- Dar... aş fi încântată. Vrei să mergem să bem un pahar de
şampanie?
Am tras-o spre bufet. Xavier nu ne urmă.
- îţi voi mărturisi că după lunga mea absenţă din Paris, mă simt
puţin dezorientată. Am o mulţime de cumpărături de făcut şi un
ghid mi-ar prinde bine.
I-am întins un pahar. Fata cea scundă îşi muie buzele cu acel aer
de competenţă care n-o părăsea.
Reluă:
-Nici nu-ţi cer altceva decât să-ţi fac un serviciu. Să ne dăm
întâlnire. Ai să vezi: te voi face să redevii pariziană... Spune-mi,
Agnès, e adevărat ce se povesteşte despre America? Cum că
cluburile feminine sunt atotputernice? Ah! Şi mai spune-mi: viaţa e
chiar atât de scumpă, cum se vorbeşte? de pildă, cam cât se plăteşte
la New York pentru o cameristă convenabilă?
După asta, serata nu m-â mai interesat. N-a mai fost pentru
mine decât o succesiune de dansuri; treceam dintr-un brat
'
3
într-altul, fără nici o bucurie; îmi făceam datoria de fată a gazdelor.
Cumnatele mele, care nu erau însărcinate, îndeplineau şi ele
aceleaşi îndatoriri. Cea însărcinată, stând jos, discuta cu cucoanele
aşezate în cerc, despre pântecele ei. De departe, îl vedeam pe
Xavier dansând cu fetè cărora nu le spunea nici o vorbă.
Decorul, muzica, publicul şi mai ales „cavalerii", nimic din
toate astea nu-mi aminteau acele parties dansante de la Berkeley
sau San Francisco. Cunoscusem acolo si amuzamente sportive, dar
şi fete cu apucături băieţeşti, deloc mondene, bucurându-se de o
deplină libertate, acea libertate care caracterizeată, în America, şi
îndatoririle, dar şi plăcerile. Adusă aproape fără tranziţie la acest
bal din cea de-a treia republică, aveam impresia că dădusem înapoi
cu treizeci de ani. Te puteai crede pe vremea lui Fallières, iar
uneori, a lui Félix Faure1. Persoanele nu prea vârstnice, »adică
fetele şi băieţii care dansau, păreau mai aproape de vremea lor. Dar,
de-a lungul pereţilor, în galeria unde mamele asistau la petrecere, şi
mai ales la primul etaj, spectacolul te uluia. Era oare cu putinţă ca
în mijlocul oraşului şi într-un cerc foarte restrâns, cel al averilor
strict burgheze, să se mai găsească atâtea personaje în contradicţie
cu epoca lor? Atâtea matroane,
' Felix Faure (1841-1899), om politic francez. Deputat republican moderat, ales în 1895 preşedinte al
republicii.
atâtea cocuri, atâtea chipuri şi subsuori care nu cunoşteau
depilatoarele, atâtea panglici la gât şi atâtea „zgârzi de câine"? Iar
în ce-i privea pe bărbaţi, atâtea bărbi şi lornioane, atâtea veste
negre sub haine şi atâtea manşete rotunde? Ce-ar fi spus prietenii
mei americani cărora le reprosasem de atâtea ori felul ridicol şi
înapoiat în care şi-i închipuiau pe francezi! Ce-ar fi zis oricare
observator crescut în alt mediu? Că era un fenomen! „Parisul nu
putea să păstreze astfel de specimene si într-o asemenea cantitate!"
Le vedeam totuşi peste tot. Era cfe ajuns să ridic pleoapele şi să-mi
întorc capul în dreapta şi-n stânga. îmi era de ajuns să-i văd pe acei
oameni, strânşi acolo, fâţâindu-se în juruî meu ca să le pricep
puterea, coeziunea, orgolioasa lor înţelegere. Alcătuiau o specie
înlăuntrul genului, o clasă în societate, o elită în sânul elitelor. Nu-i
ascultam pe cei cu care dansam, care discutau cu mine din politeţe
şi dintre care majoritatea nici nu mă cunoşteau. Ascultam în sinea
mea proclamaţiile şi discursurile familiale auzite de sute de ori,
cărora cu anii sfârşisem prin a nu le mai da atenţie, dar care în seara
aceea, la acea recepţie, îşi aveau rezonanţa şi justificarea lor. Era
adevărat că averea Boussardelilor rezistase în faţa celor mai grele
primejdii. Chiar şi în faţa războiului din 1914. Căci războiul nu
îmbogăţise această familie pe care înclinările cât şi tradiţiile o
îndepărtaseră de comerţul cu efecte militare sau de fabricarea
obuzelor. Timp de câţiva ani, veniturile funciare şi onorariile
profesiunilor libere nu se bucuraseră de un prea mare prestigiu.
Unii pretindeau că trebuiau revizuite valorile, luate în evidenţă şi
„paginate"; alţii râdeau de falimentul apropiat al celor rămaşi în
urmă, care se arătau prea înceţi ca să priceapă schimbăriîe. Grave şi
încăpăţânate, rudele mele ceruseră atâta răgaz să reflecteze, încât în
vremea asta lucrurile avuseseră vreme să se schimbe. Ordinea

fusese restabilită şi până la urmă războiul, perioada de după război
şi criza abia dacă adiaseră asupra familiei noastre. Bunurile, legate
de pământul metropolei, e adevărat, fuseseră puţin diminuate, dar
rămăseseră în picioare în mijlocul ruinelor din jur. Casa noastră
rezistase mult mai bine ca
alte celule sociale. Unchiul Théodore, mătuşa Emma, mama si
'?3?
tata, chiar şi bunica, pe vremea când îşi mai dădea silinţa să

vorbească, ne spuseseră şi ne răspuseseră, analizaseră, comentaseră
aceste evenimente sociale, pe care dealtfel nici unul dintre noi,
afară poate de mine care încă nu vorbeam, nu s-ar fi gândit
vreodată să le conteste. Chiar dacă am presupune că vreunul din
pruncii Boussardel s-ar fi putut lăsa sedus de facilitatea anilor '20 şi
ar fi declarat zadarnică orice prevedere financiară, dacă ar fi făcut
ce-ar fi vrut, fără competenţă şi fără răspundere, ce lecţie i-ar fi dat
după aceea anii '30! De-acum încolo, incredulii n-aveau să se mai
opună principiilor dintr-o vreme trecută, pe care faptele le
întineriseră şi le reabilitaseră într-un mod strălucit. Fraţii mei,
cumnatele, verisoarele si verişorii ştiau asta; se înclinaseră în faţa
acestei evidenţe. De asta rămăseseră supuşi, trecuseră prin tinereţe
fără să se bucure nici de independenţă, nici de fantezie, nici chiar
de însăşi tineretea.
Când
aveam zece sau doisprezece ani, în timpul vacanţei
noastre în Sologne, fraţii, verisoarele şi verişorii mei mă îndepărtau
din mica lor ceată, pentru că eram prea mică faţă de ei. înţelegeam
că-i deranjam, dar voiam să stiu de ce. într-o zi, furişându-mă, am
ajuns fără să fiu zărită in dosul chioşcului unde se adunau şi unde
eu nu eram Îngăduită. Le auzeam glasurile; aveam în sfârşit să aflu
despre ce anume vorbeau când eu nu eram acolo. Inima îmi bătea,
mă simţeam vinovată, dar am ciulit urechea.
- Eu, zicea vara mea Geneviève, nu-s proastă să-mi las banii la
casa de Economii. Asta îţi aduce de trei ori nimic. E o tâmpenie!
-Vrei să faci un plasament bun? zise Simon. îţi spun eu cum...
'
El avea atunci douăzeci de ani, ea cincisprezece.
în acele saloane unde electricitatea se răsfrângea peste aurării şi
damascuri, unde puţine femei nu-şi etalau decât un singur şirag de
perle, unde mama expunea pe pieptul ei opulent, în urecfii, pe braţe
smaralde de un milion şi jumătate de franci, unde, în sfârşit, n-ai fi

găsit nici treizeci de perechi - tineri ori bătrâni - care să nu se
bucure de un venit mai mic de o jumătate de milion, vedeam mai
bine ca niciodată virtuţile şi viciile familiei mele. Aş fi putut să le
enumăr. Dar mi s-a părut mai elocvent să le rezum prin acea
expresie pe care chiar cele mai apropiate neamuri ale mele o
trânteau ori de câte ori aveau prilejul, fluturând-o ca pe un steag al
castei lor: „Simţul banului". Când cineva din cei apropiaţi mie
rostea aceste vorbe: „Noi avem simţul banului... El avea simţul
banului... Tu n-ai
" 5 3 / V
simţul banului..." era spus totul doar în câteva vorbe. In numele
acestui simţ al banului, trebuia ca noi, cei din familie să ne
susţinem şi să ne iubim; trebuia să ne vedem fără plăcere, să ne
vizităm fară preferinţe, să ne căsătorim fără dragoâte; şi de
asemenea să ne spionăm fără să ne dezarmăm, să ne tulburăm fără
să ne vătămăm, să ne îndurăm lanţurile fără să ni le scuturăm, să
trăim, în sfârşit, satisfăcuţi de soarta noastră, fără
să fim fericiţi.
5
~ .
Intr-o zi mama mi-a spus, aşa cum numai ea singură ştia s-o
spună, cu un chip blajin şi cu o privire pătrunzătoare:
-Bate-ţi joc, fata mea... Bate-ţi joc de simţul banului... Şi totuşi
graţie lui nici ţie, nici fraţilor tăi nu v-a lipsit niciodată nimic.
Era adevărat. Avusesem întotdeauna tot ce ne trebuise. Dar
nimic din ceea ce ne-am fi dorit.
Mă uitam mereu la pendulă. După ora două dimineaţa
invitaţiile la dans în ce mă privea începură să se rărească; nu eram
posacă, dar nici nu făceam nimic pentru ca dansatorii să mă invite
de mai multe ori. începeam să mă simt obosită în acea mulţime de
oameni, sau mai curând singură, vag scârbită. Căutam un loc unde
să mă refugiez fără să comit grosolănia şi scandalul de a mă urca în
odaia mea. M-am îndreptat spre bibliotecă. Singura odaie care se
bucura de linişte. Ca să ajungi acolo trebuia să traversezi sufrageria
unde se afla bufetul; zgomotul orchestrelor răsuna mai puţin în
această parte a casei unde nu se dansa. Căci în biblioteca cu pereţii
îmbrăcaţi în lemn de culoarea şocolatei tinerele îşi acordau
plăcerea de a flirta cu fiii de avocaţi.
Le-am spus celor doi sau trei băieţi care foarte comme il faut, se
ridicară la apropierea mea, să se aşeze la loc; m-am prefăcut că am
treabă în celălalt capăt al camerei. Acolo, în dosul scării de lemn
care ducea spre galerie, o tapiserie înaltă prinsă într-o ramă

ascundea o uşă de sticlă. Pe-acolo am dispărut, refugiindu-mă în
grădina de iarnă. După cum bănuiam, în acel colt nu se amenajase
nimic pentru serată; grădina era, pentru cei din casă, un loc lipsit de
interes care nu-i atrăgea niciodată pe Boussardeli: atunci de ce să fi
atras pe vreunul din invitaţi? Nici măcar nu era luminată. Doar, în
fund de tot, deasupra uşii de serviciu, ardea o lămpiţă. Cu
concursul vremii şi al neglijenţei, lumina acestui bec devenise
slabă şi roşie; iar masivul de verdeaţă care acoperea culoarul, abia
o lăsa să treacă. Părea, sub bolta de sticlă, un amurg artificial, o
înserare fără viată ale cărei umbre nu se mişcau.
9 9-
Am înaintat pe cărarea centrală dintre cele două peluze,

către stei. Ştiam că acolo, în fata unui bazin mic, se află trei
scaune de fier foijat pe care nu se aşeza nimeni niciodată. încă
fi. ' *
de la primii paşi şi de la prima răsuffare în grădina de iarnă, am

recunoscut atmosfera încărcată, mirosul fecundităţii fetide care
mă tulburase întotdeauna, până la greaţă. Răul datorat oboselii
şi plictiselii, seratei, în acel loc se agravase. Mă îndreptam
totuşi, cu pieptul apăsat, către stei, ca şi cum ar fi trebuit să aflu
acolo nu ştiu ce alinare, ce hotărâre, poate cuvântul unei enigme
sau poate năluca unei fetiţe...
- A! am strigat. Cine-i acolo?
Pe unul din scaune stătea, nemişcată, o umbră. Inima îmi zvâcni
de trei sau patru ori, bătăi ce măsurau, întocmai ca o pendulă,
vremea care trece... Am auzit glasul lui Xavier:
-Dacă mi s-ar fi spus că într-o zi prezenţa mea te va speria...
L-am recunoscut mai mult după această frază, decât după vocea
lui. Nu răspundea niciodată în mod direct la o întrebare. Răspundea
prin elipse mentale, prin întortocheri, destul de fireşti la el,
întocmai ca şi la animalele care aleargă în zig-zag. Poate că pur si
simplu socotea de prisos să-şi mai piardă vremea cu legături şi
tranziţii inutile minţii sale, dar pe care oamenii obişnuiţi se
străduiesc să le facă întotdeauna.
9 9
- Credeam că-s singură...
- Regreţi? întrebă el.
Nu i-am răspuns; m-am aşezat.
Xavier oftă:
- Ah! Prea sunt mulţi!
- Poate vrei să spui că ele sunt prea multe.
-închipuie-ţi, Agnès... Ultima oară când am dansat a fost acolo A

sus...
- în munţi?
«9
- Da. In Sertigthal. La nişte prieteni pe care mi-i făcusem, nişte
amici fermieri care-si măritau o fată.
9 9
- Cred că nu era acelaşi gen de dans.
- Nu. Prietenii mei dansau mai bine.
Urmă o tăcere. Nu-i cunoşteam pe grizoni şi totuşi mi-l
închipuiam destul de bine pe Xavier în mijlocul păşunilor alpine,
printre tăietorii de lemn şi ciobanii care făceau brânzeturi.
- Erai departe de Davos?
- Slavă Domnului! zise el. Foarte departe. La Sertig-Dorfli.
Iarna îţi trebuiau mai bine de trei ceasuri de mers cu sania ca să
ajungi acolo.
- Sunt sigură că făceai rar acest drum...
-Niciodată. Coboram uneori până la Clavadel. Era tot ce puteau
obţine de la mine...
Râse încetişor, apoi redeveni grav.
- Urcam mai curând în partea cealaltă, în Kuhalpthal, sau spre
Duncanpass. Dar rostesc nişte nume care nu-ţi spun nimic.
- Oh, ba da, închipuieşte-ţi că da.
în umbră, l-am simţit cum mă privea cu mai multă atenţie.
Fruntea, puţin osoasă, era un pic luminată, dar găvanele ochilor
păreau două găuri întunecate. Mă dezorienta faptul că nu-i puteam
vedea ochii pe care mi-i aminteam a fi atât de limpezi şi că nu
primeam din partea acestui băiat decât o privire întu- nècatâ. Am
reluat:
- Sunt sigură dealtfel şi de altceva, şi anume, că nu te plictiseai
niciodată.
Nu răspunse nu pentru că ghicisem, ci pentru că de-acum ne şi
înţelegeam în felul nostru de a vorbi.
- Trăiai alături de oamenii din ţinut? am spus. Munceai alături
de ei?
Atenţia păru să i se dubleze.
- Curios, Agnès... Tu eşti prima persoană care-mi vorbeşte
despre toate astea. Vrei să mă îmblânzeşti?
- Nu. îţi pun nişte întrebări care mă interesează şi pe mine.
Era adevărat. El continuă:

-Totuşi nu ne prea cunoaştem, Agnès... Mă ocupam mai mult
de animale. Am înclinare către aşa ceva. Am dat de mai multe ori o
mână de ajutor la nişte fătări dificile. Vara, făceam ca şi turmele:
plecam să caut răcoarea pe păşunile cele mai înalte. Rămâneam
acolo zile întregi fără să cobor în vale.
Dormeam în cabană cu ciobanul. Mâneam pâine de ţară pe care cei
din vale ne-o trimiteau o dată pe săptămână şi brânză pe care ne-o
preparam noi singuri. Nu luam cu mine nimic, nici cărţi, nici ţigări,
absolut nimic. Doar săpunul cu care mă spălam în rîu. Când
vedeam alpinişti, mă ascundeam. Eram mulţumit... în acele
perioade ciobanii mă învăţau legendele cantonului şi cântecele lor.
Am să-ti cânt odată unul... Dealtfel acum stiu
? 5
retoromana.
Am făcut, cu degetul, un semn de reproş:
- Xavier, tie ti-e dor de tară, de locuî acelal
' 3 5 5 '
- Crezi? întrebă el cu simplitate, ca şi cum eu aş fi putut să ştiu
mai bine ce se petrecea în inima lui.
- Cel puţin, îti va fi uşor să te întorci acolo!
-Când?'
- Când vrei. Poţi invoca sănătatea.
- Nu voi mai putea, acum după ce m-aiţi vindecat.
- Nu fi copil, Xavier. Eşti major, stăpân pe actele tale.
- Dar, spuse el încetişor, naşa are alte planuri în legătură cu
minev
- într-adevăr? Ce fel de planuri?
Oare îi şi vorbise despre căsătoria cu fata lui Mortier? Şi atât de
repede să-şi deschidă inima în faţa mea?
Spuse:
- E vorba să mă înscriu la Drept. La sanatoriu, notează, am
învăţat... Aveam profesori buni acolo. Mi-am luat cele două
examene de bacalaureat la Grenoble.
- Si-atunci? Ce nevoie mai ai, la douăzeci si unu de ani, să
5 ' 5 '
te mai întorci pe băncile şcolii? Mai ales când nici nu te tentează?
- E greu de evitat... Naşa e de părere că trebuie, Simon la fel.
Toată familia e de aceeaşi părere.
- Afară de mine! am spus însufleţindu-mă puţin. Afară de mine,

dar e adevărat că mie nu mi-a cerut nimeni părerea... Nu te lăsa...
- E prea greu, repetă el.
Pentru prima oară îl vedeam lăsându-se în voia celui mai mare
cusur al lui, singura lui lipsă gravă: inerţia. O astfel de inaptitudine
de a acţiona distona la acel caracter dealtfel bine marcat. Asta îl
urâţea; farmecul puţin lunatic al tânărului pe care în sinea mea îl
numeam Dezrădăcinatul se transforma brusc în copilărie şi în
neputinţă, ceea ce amintea de condiţia lui psihologică, de boala încă
recentă şi gata oricând să izbucnească. Pe moment, n-am mai vrut
să insist.
-Trebuie, i-am spus, să ne întoarcem în salon. Peste puţin se va
servi masa.
Dar nu mă mişcăm. Nici el. Sigur că în sinea lui îşi repeta
cuvintele: „dor de ţară" pe care le rostisem, căci mă întrebă:
-După ce-ai stat doi ani în Statele Unite, ai păstrat o amintire
plăcută despre ţara aceea? Poate că şi ţie ţi-e dor de tara aceea?
5
- Xavier... i-am spus încurcată - toate ţările lumii pot să-ţi lase
o nostalgie...
- Oh! făcu el ridicându-şi bărbia; apoi cu tonul celui pentru
care problema s-a lămurit printr-un cuvânt: - Ţi-ai găsit acolo
prieteni... Vreo amiciţie?
Cât era de surprinzător! Am întors capul spre el. Chiar în clipa
în care îl socoteam mai copilăros, el îşi arăta toată deosebita sa
subtilitate. îşi mişcase puţin bustul, rezemat de spătarul scaunului,
aşa că acum o rază de lumină venită de la becul ce ardea în spatele
meu, strecurându-se prin frunziş, i se aşezase pe cap. îi punea pe
frunte, drept la rădăcina părului, o pată de aur. Şi fără voia mea mi-
a venit în minte că, sub craniul lui Xavier, inteligenţa se limita
poate la acea mică flăcăruie, la acea lumină.
I-am răspuns, scoborându-mi vocea:
-Da, Xavier... O amiciţie... Chiar puţin mai mult... Am să-ţi
vorbesc cu siguranţă despre asta, într-o zi...
Pe urmă am tăcut. Nici el n-a mai vorbit. Muzica ajungea până
la noi de foarte departe, ca dintr-o altă locuinţă. Gustam acel minut.
îmi aminteam că dintre toate vrăjile grădinii de iarnă, tăcerea şi
nemişcarea mi se păruseră întotdeauna a fi cele mai cumplite. Şi
iată că petreceam acolo în nemişcare şi tăcere un moment foarte
plăcut. Şi asta alături de un nou venit, aproape de un necunoscut: de

un băiat la care, cu opt zile mai înainte, cu inima încă prea plină de
chipul altuia, nici nu mă gândeam. Sigur că nu începeam să iubesc
din nou: nu-l iubeam pe Xavier, simţeam că nu-î voi iubi niciodată.
Dar începeam să mă frământ iarăşi pentru cineva. Cum? Atât de
repede? Fericită, dar totodată puţin decepţionată, mă întrebam dacă
toate femeile sunt astfel.
Când am vrut să intru iar în bibliotecă, dând la o parte tapiseria,
am găsit-o năpădită de măsuţele pentru supeu. Umpleau şi sala de
biliard şi sufrageria. Servitorii se învârteau de colo, colo, şi invitaţii
erau preocupaţi să se organizeze pe grupuri. L-am oprit cu mâna,
pe Xavier, care venea după mine. M-am dat un pas îndărăt şi am
dat drumul tapiseriei. Ne-am trezit închişi în spaţiul îngust dintre ea
şi uşa grădinii de iamă.
- Să nu intrăm împreună - am spus în şoaptă. Ar atrage atenţia.
Presupun că ne-au căutat...
Acest conciliabul şuşotit în acea ascunzătoare şi prefăcătoria la
care-l îndemnam mă făcură să surâd. în întuneric, ghiceam că şi
complicele meu surâdea. Ca să pot deschide, în dosul meu, uşa cu
geamuri, trebuia să ajung cu mâna la clanţă. înghesuiţi cum eram în
acea cămăruţă strâmtă, ca să pot face acest gest, am fost nevoită să-
l apuc pe Xavier de umăr şi să mă înghesui în el. Am rămas asa,
nemişcată, si fără să deschid încă usa, am murmurat:
- Treci prin grădina de iarnă şi ieşi pe usa din fund. Ai să dai în
culoarul de la oficiu. Dacă rudele te întrebă ceva, să le spui că te-ai
dus în odaia ta să te odihneşti...
- Ah, nu...
- De ce?
- Fiindcă nu-i adevărat.
Mi-am muşcat buzele si am crezut de cuviinţă să adaug:
- Bine, dar asta n-ar fi decât ceea ce se cheamă o minciună
mondenă!
- Voi spune, zise el urmându-şi gândul, că mă plictiseam în
saloane şi că o jumătate de oră petrecută aici m-a reconfortat.
- Si asta ar fi adevărat? *
- âtii bine că da.
Nu puteam sta la nesfârşit în acea poziţie incomodă, apăsându-l
pe băiat. Am apucat mânerul uşii. M-am îndreptat, slăbind din
strânsoare umărul lui Xavier. Acesta trecu pragul întunecat al

grădinii de iarnă apoi se întoarse spre mine. Şi de pe buzele lui
nevăzute îşi luară zborul aceste cuvinte:
- Grazcha fich per il gradevol moment!
Am exclamat:
- Cum?
- Grazcha fich per il gradevol moment! repetă el.
- Ce vrea să însemne aceste cuvinte?
- înseamnă: Mulţumesc pentru momentul plăcut. în
retoromană.
Lăsă să-i scape un râs scurt. Se îndepărtă pe cărare. Paşii lui nu
făceau nici un zgomot.
în seara aceea nu l-am mai zărit pe Xavier decât când plecau si
ultimii invitati. Mâncase alături de Anne-Marie Mortier, la o
5 5 • '
masă alcătuită de însăşi naşa lui la care se mai aflau fiica decanului
Curţii cu Juri şi primul secretar al ambasadei Belgiei, comeseni
măgulitori. Ultimul invitat odată plecat, Boussardelii care locuiau
în alte părţi şi care asiguraseră aproape până la sfârsit serviciul de
reprezentare îşi luară la rândul lor rămas bun de fa Boussardelii
care locuiau în aleea Van Dyck. Aceste saluturi aveau loc în
vestibul. O îmbrăţişau pe mătuşa Emma
? 1 F ,
felicitând-o pentru reuşita recepţiei sale. Ea era încântată; abia îşi
reţinea strigătele de bucurie.
-Ei drăcie, trâmbita ea. Trebuie să mărturisesc că n-a
' 5
şchiopătat nimic! Un moment, am crezut că pateul, la supeu, n-ar fi
chiar potrivit, dar nu! Totul a fost cum nu se poate mai bine!
- Buna mea Emma, zise mama, e foarte simplu din moment ce-
ai fost pretutindeni prezentă...
- Pardon! răspunse mătuşa. Cinstea mă obligă să spun că am
fost secondată. Mai întâi de tine, Mărie... da, da! Apoi de cele două
nurori ale tale... ba da, Jeannette, aşa e, cu toată starea în care te
afli. Chiar şi de Louise, care este totuşi atât de puţin mondenă.
Biata mea Louise, nu te mai reţin, du-te repede şi vâră-te în pat. Şi
Julienne s-a arătat perfectă.
Nu sufeream din pricină că mă vedeam exclusă de pe această

listă de satisfecit. Aveam dealtfel să-mi primesc propria parte căci
mătuşa adăugă:
- Nu vorbesc de cele care s-au multumit să danseze; e si ăsta
5 ' ?
un gen de devotament care-si are recompensa în sine însuşi... Oh!
Nu fac nici un reproşi Nimănui! Nici un motiv de îngrijorare!
- încă o dată toate complimentele mele, Emma! zise o veri-
şoară care-şi lua rămas bun. Ai făcut totul, regeşte!
- Nu mai insista asupra acestui lucru, draga mea, mă simt
jenată...
Şi-i aruncă sărutul Boussardelilor, „pţoc... pţoc..." fără să-i
atingă obrazul.
- Apropo! zise ea. Unde-i Xavier?
- Aici! răspunse Simon din galerie. Fumăm o ţigară!
- Vino încoace, dragă! strigă mătuşa Emma.
Docil, Xavier apăru. Cea de-a doua mamă a sa îl strânse în
braţe, în faţa trupei, în faţa acelor rude şi neamuri în mantouri, pe
care-i încerca o gelozie vizibilă.
-Eroul serbării! strigă mătuşa Emma. Sper că eşti satisfăcut?
dacă ăsta nu-i un debut strălucit în lume, atunci înseamnă că nu mă
pricep la aşa ceva.
în sfârşit, plecară şi ultimii. în vestibul nu mai rămăseseră decât
triumfătoarea de mătuşă-mea, mama, unchiul şi tata, Xavier si cu
mine.
5 »
- Să mergem la culcare, zise mătuşa Emma. O merităm pe
deplin. Agnès, îţi voi trimite ascensorul.
- Mulţumesc, am spus. Urcăm pe scări. Nu-i aşa, Xavier?
în locul lui răspunse însă mătuşa:
- Ciudată idee! S-ar crede că nu esti ostenită deloc!
-Ah! Ah! Ah! Tinereţe, tinereţe! zise fără motiv unchiul
Théodore. Eu la vârsta lor nu dădeam atentie nici unei oboseli!
?
Când îmi făceam de cap o noapte întreagă, de îndată ce mă aflam

cu un companion plăcut...
Restul se pierdu. Uşile ascensorului se trântiră după cei patru.
Şi brusc, în acea cabină cu geamuri care se ridica încet, mătuşa
Emma fu deposedată de importanţă: între rudele mele se restabili
adevărata ierarhie. Căci alături de tata şi de unchiul, îmbrăcaţi în
negru, şi de mătuşă-mea, parcă şi mai neagră decât ei, mama,

îmbrăcată în purpură, părea un cardinal în mijlocul vicarilor săi.
Ascensorul, astfel încărcat, dispăru în aer. Noi, în vremea asta,
urcarăm fără să ne grăbim. Când am ajuns pe palierul de la etajul al
doilea;, rudele noastre intraseră în apartamentele lor; ascensorul
coborâse. Careva, un valet, desigur, stinsese jos toate luminile.
Palatul redevenise tăcut. Nu-mi mai rămânea decât să-l părăsesc pe
Xavier, care locuia la acel etaj; eu mai aveam de urcat încă unul.
Dar m-am sprijinit de balustradă; mă cam dureau picioarele;
dansasem cam mult. Totuşi nu mă simţeam decepţionată de seara
mea şi tocmai de aceea, cu toată oboseala, o mai prelungisem încă
un minut. Oboseală şi mulţumire, nădejdea vagă a unui mâine mai
bun; mă aflam în aceeaşi stare sufletească de odinioară, la
înapoierea de la balurile la care nu mă însoţea mama.
5
4
Tânăra Mortier ceru cu autoritate un salon în care să putem fi
liniştite, ceea ce-mi uşura planurile. De-altfel era dimineaţă şi
destul de devreme pentru ca într-o casă de mode ca aceea a
Herminei Legrand să te temi de o prea mare afluenţă.
Fiica notarului îşi luase foarte în serios rolul ei de persoană care
introduce şi de sfătuitoare. După serata mătuşii Emma mă obligase
s-o urmez la un concert, căci făcea pe marea iniţiată în muzica lui
Bach, apoi la un ceai sinistru al cărui salon ţinea de un magazin
care importa ceai din China şi unde, zicea ea, erai cel puţin sigură
că n-aveai să întâlneşti decât femei din mediul tău.
Intimitatea, dacă îndrăznesc s-o spun, dintre ea şi mine se
înnodase cu trei zile înainte de întâlnirea noastră de la croitoreasă.
Familia Mortier îi invitase la un mare dineu pe Boussardelii din
aleea Van Dyck, bunica fiind, fireşte, exclusă. Masa m-ar fi plictisit
de moarte, fără spectacolul dat de eforturile lor de a ne seduce.
Prietenii noştri aveau pe colţ, unde se întretăiau străzile Francisc I
şi La Tremoille, un apartament vast. Casa, întunecată de perdele
pluşate, de un roşu-stins, plină de mobile, de tablouri şi de bronzuri
cum nu se poatei mai urâte, semăna puţin cu palatul nostru, de mai

bun gust, trebuie s-o recunosc. Totuşi, în această casă, am putut
observa un fel de a fi şi de a gândi, atitudini şi tradiţii aproape
identice cu ale noastre. Familia Mortier, tatăl si mama, îsi etalau
luxul cu o falsă
' 5 ' ?
naturalete de sub care răzbătea dorinţa si nerăbdarea lor de a
5 5 5
ului: „Noi avem ca principiu să... Un lucru pe care ne străduim să-l
menţinem este... Iată un punct în care Anne-Marie este
imbatabilă..." Şi oricine se exprima astfel era iubit într-un mod de
necrezut de familia mea. Mă miram mai puţin ca niciodată că-şi
putuse opri - de-a lungul anilor - alegerea asupra acestui clan vecin.
Ceea ce mă irita, ceea ce mă împingea în mod de neînvins să le
contracarez manevra nu era atâta faptul că voiau să-l dea pradă pe
Xavier acelor Mortieri, ci că acei Mortieri cărora avea să le fie dat
Xavier se asemănau atât de mult cu Boussardellii.
- Ceea ce ne interesează sunt rochiile de seară, domnişoară
' 5
Edmée! o avertiză Anne-Marie.
Evident, ca să-l înţeleagă pe Xavier şi sufletul lui deosebit,
această persoană volubilă, hotărâtă, mult mai bătrână decât vârsta ei
şi cu picioarele pe pământ... Dar nu-mi mai lăsă timpul să reflectez.
- Aşază-te acolo, Agnès. Cu fereastra în spate. Aşa e mai bine;
nu ne scapă nici un cusur... Domnişoară Edmée, i-am vorbit
prietenei mele despre rochia florentină; arătaţi-ne-o. Unde te duci
pentru sporturile de iarnă, Agnès?
- încă nu m-am gândit la asta.
- De ce nu în Arlberg? Ai să-mi spui că nu te simţi acolo ca
acasă, dar nu-i adevărat. N-as recomanda acest loc la toată
' 5
lumea, ca să nu dea buzna toţi acolo. Dar dumitale... M-am dus anul
trecut cu mămica... Călătoreşti singură, nu-i aşa?
- Da. Sau cu prieteni. Mamei nu-i place deloc să se deplaseze,
fraţii mei sunt însuraţi, asa că...
' 5 5 ' 5
-E curios, Agnès... Eu, eu zic „mămica"; am observat că
dumneata spui tot timpul „mama"...
- Chestie de obişnuinţă, am răspuns.
Ea continuă:
- Până acum mămica m-a însoţit întotdeauna. Nu mă plâng de

asta: mi se pare chiar că face impresie mai bună. Nu sunt o
mironosiţă, departe de asta... Dar băieţii sunt atât de necuviin-
ciosi:..
?
- Ei nu!
- Ba chiar aşa! Ah! Se vede bine că ai stat doi ani departe de
Paris! Draga mea, in cluburile de tenis, la sporturile de iarnă, ba
chiar şi la seratele cele mai şic, tinerele trebuie să fie tot timpul
păzite. Altfel...
- Anne-Marie, mi se pare că e destul de uşor să pui stavilă, prin
atitudinea ta, unor astfel de neplăceri.
- Bineînţeles! Te rog să mă crezi că, cu mine, băieţii sunt
întotdeauna corecţi!
Când mă uitam la ea, o credeam fără nici o greutate. Şi încheie
pe un ton care spunea multe:
- Dar sunt şi din cele cărora le fac curte. Pe alea nu te poţi face
că nu le vezi!
După aceste cuvinte, apărură manechinele.
- O, Agnès! Uite rochia florentină! Ce zici de ea?
Era un model searbăd şi pretenţios, plin de floricele şi de
panglici si care se numea simplu Botticelli.
- Si de Paşti? reluă vorbăreaţa. Aveţi, mi se pare, o casă la
Hardelot?
-Fratele meu mai mare... O vilă pe care-o are de la prima lui
nevastă.
- Aha! Foarte bine! Aha! Uite şi rochia pe care-am purtat-o la
serată. Dealtfel, de Paşti, trebuie să fie al naibii de frig acolo!
M-am întors pe trei sferturi spre ea ca să mă audă mai bine.
- Oh, da! i-am spus. Şi cum plajele din nord nu-mi prea sunt
recomandate...
- De ce! Devii prea nervoasă acolo? Uite şi asta, roz-aprins, îmi
place grozav.
-E foarte frumoasă... Nu, nervii mei suportă bine climatul; dar
ştii şi tu că e puţin cam aspru pentru plămânii delicaţi.
- Ai plămânii delicaţi?
- N-am nici cea mai mică complicaţie. Dar, în sfârşit, prefer să
evit...
- Oh, tinerii nu iau niciodată destule precauţii...
Tăcu. Putină vreme însă.

- Spune-mi, aveţi în familie pe cineva slab de piept?
-în familia mea directă nu! în sfârşit, Valentin, poate... şi am
pierdut o soră, de copil, în urma unei pleurezii afurisite. îţi spun
asta, Anne-Marie, dar să rămână între noi...
- O, sigur...
- Ştii cum sunt oamenii: le place să umfle lucrurile! într-
adevăr, neamul nostru, dinspre partea bunicii, a fost puţin atins...
Nu vom vedea şi rochiile de după-amiază?
- Dar vărul dumitale, Agnès?
- Cine? Xavier?
-Da.
- Ce-i cu el?
- Are şi el... această predispoziţie?
- Oh! S-a vindecat.
- Vindecat?
- Dacă nu s-ar fi vindecat îţi dai seama că nu s-ar fi întors.
- De unde? Din Elveţia?
- Da, de la Davos.
- Stai, stai, că nu pricep. Mi s-a spus un alt nume, un nume de
sat...
- într-adevăr. De trei ani Xavier locuia într-un salet, în valea
vecină.
- Şi înainte? Stătea chiar la Davos? La sanatoriu?
- Sigur, Marie-Anne.
Urmă o tăcere, după care Anne-Marie lăsă să cadă cuvintele:
- Nu ştiam.
a 5
In sâmbăta următoare, la gustarea de dimineaţă, nu i-am găsit în
jurul mesei nici pe unchiul Théodore, nici pe mătuşa Emma.
- Sunt în Sologne - mi-a explicat mama. La vânătoare. Au
plecat de dimineaţă cu maşina lui Simon, care de altfel o să-i aducă
şi îndărăt... Apoi adăugă încetişor:
- Ai fi vrut să pleci şi tu, comoara mea? Nu, nu cred. Unde mi-
e capul? Ţie nu-ţi place vânătoarea; tu eşti prea sensibilă şi prea
bună!
- O să fie multă lume acolo? am întrebat.
- Zece persoane. Relaţii ale biroului de schimb, oameni pe care

tu nu-i frecventezi... Şi stai! Tatăl prietenei tale Anne-Marie.
Unchiul tău nu l-a mai văzut de câteva zile: l-a invitat.
- Când se vor întoarce unchiul Théodore şi mătuşa Emma?
- Nu înainte de luni. Poate chiar mai târziu.
Dar se întoarseră pleoştiţi, duminică seara.
Amândoi, urmaţi de fratele meu, se urcară repede în odaia
bunicii. Mama, pe care o anunţaseră telefonic când au ajuns la
Paris, se si afla acolo. Conferinţa dură. Destul de mult ca să se
întârzie cu masa, derogare extraordinară.
Singură cu Xavier, în salonul de la primul etaj, îmi ascundeam
nerăbdarea. Băiatul acela mare se lungise pe o canapea şi stătea cu
ochii în tavan. Mă uitam la el. Tot ce-l privea îndeaproape se
desfăşura, în mod vădit, fără ştirea lui. Această ignoranţă, acest soi
de consimţire pasivă, departe de a mă angaja la rezervă, mă
stimula. Cine să-l apere pe acest vulnerabil, dacă nu eu, cea mai
avertizată de moravurile Bous- sardelilor şi mai pregătită să le
combat? Cu atât mai rău dacă singurele metode pe care le aveam la
îndemână erau lipsite de măreţie! Sub pretextul că timpul ni se va
părea mai scurt, am sunat să ni se aducă nişte porto. Am băut un
pahar, apoi încă unul. în sfârşit, uşa s-a deschis şi, dintr-o privire,
m-am lămurit.
S-a trecut la masă. Chipurile vânătorilor erau posomorâte,
buzele strânse. Aerul din Sologne nu le priise. în seara aceea nu s-
au mai debitat poveşti cu animale care gâfaie. în schimb, vorbeam
eu singură pentru întreaga familie. Până la urmă, mătuşa Emma,
istovită, a strigat:
- Ah! Taci odată, pentru Dumnezeu! Mă doare capul!
Toată afacerea se desfăsurase în taină, fără ca eu să stiu
5 ' 3
ceva. Nu aveam decât nişte indicii vagi. Dar până la mine, se
subţiau aidoma unor vârtejuri care vin să trădeze, la suprafaţa unei
ape opace, mişcările care o frământă în adâncuri.
într-una din zilele săptămânii următoare, în timp ce ne luam

cafeaua, mătuşa Emma îl întrebă pe Xavier:
- Ce faci în după-amiaza asta,-dragul meu?
- Agnès vrea să meargă la expoziţia Vuillard, naşă. Iar eu o
însoţesc.
Mătuşa Emma îşi goli ceaşca, lăsând pe fund un strop pe care-l

agită ca să se amestece cu zahărul şi hop! îl dădu pe gât dintr-o
dată.
- Şi dacă v-aş cere să merg şi eu, strigă ea, ce-aţi spune de asta?
'
- Am privit-o cu mirare. Detesta expoziţiile
şi muzeele. „Mă fac^să casc - zice ea - nu de plictiseală, ci de stat
în picioare. Atunci, căscând, înghit aer, si ies de acolo cu durere de
stomac." în plus, îi amesteca de-a valma, plină de dispreţ, pe toţi
pictorii moderni: pentru ea Cézanne şi Picasso erau totuna:
„cubişti". în faţa unei încercări de lămurire din partea mea, puse
punctul pe i: „în sfarsit, să le spunem bolşevici si cu asta, basta!".
' '
Mătuşa Emma ceru limuzina, fapt care-mi confirmă bănuiala că
clocea ceva şi că ne făcea astfel de gentileţuri ca să poată dispune
mai lesne de unul dintre noi, desigur de Xavier. Din aceste şiretenii
atât de mărunte, puteai să-ţi dai seama de caracterul rudei mele care
nu era nici din cale-afară de inteligentă, dar nici din cale-afară de
rea. Din păcate, întârzia să-şi descopere bateriile. Trecusem prin
faţa tuturor pânzelor din expoziţie şi mătuşa Emma încă nu spusese
nimic, afară de câteva aprecieri de o indulgentă semnificativă:
„Frumoase tablouri, pe legea mea... Nimic cfe zis, moda e
încântătoare... N-aş ţine o pânză ca asta în casa mea pentru nimic în
lume, deşi recunosc că e pictură..."
- Ah! zise ea, ieşind de la Jeu de Paume, nu-i prea rece: vă ofer
o ceaşcă de cacao în chioşcul cu napolitane.
Socotea că o cofetărie, în natură, la Tuileries ca şi la Bois, putea
fi întotdeauna frecventată de o doamnă. Ne-am aşezat. Mătuşa
Ernma stătea între Xavier şi mifie. Comandă, apoi dintr-o dată se
întorsese spre finul ei, se aplecă, se ridică, se lăsă pe-o rână ca
pentru a-l examina din toate unghiurile si a observa în persoana lui
ceea ce ar fi scăpat persoanelor obişnuite. în sfârşit, rosti:
- E, drăcie! Mi se pare dragă, că nu arăţi prea bine!
Mi-am dat seama că sosise momentul în care trebuia să
asculţi şi să te arăţi discret. I-am cerut băiatului care ne servea o
bucată mare de pâine şi am început s-o fărâmiţez pentru vrăbii şi
porumbei. Păsările, mai puţin răsfăţate ca-n toiul verii, se pretară la
acest joc şi veniră buluc dându-mi o preocupare,
- Exact lucrul de care m-am temut întotdeauna! zise mătuşa
Emma. Aici, la Paris, respiri un aer nesănătos! Şi în folosul cui, te
întreb eu? Ca să rătăceşti prin casă aidoma unui suflet chinuit şi să

ni te încurci mereu printre picioare? Oh, nu că ne-ai deranja: unul
în plus sau în minus în aleea Van Dyck... Dar la ce bun? Ştiu ce
vrei să-mi spui: că ne gândisem să te apuci să faci Dreptul. într-
adevăr. Dar nu ne grăbeşte nimic! Şi după ce-ai să-l termini, hm?
Nu se pune problema să faci parte din biroul de schimb. Cei doi
unchi ai tăi, slavă Domnului, au încă şi ochi şi picioare zdravene;
apoi o să-i înlocuiască vărul tău Simon. Atunci? Dacă vrem să-ţi
facem o situaţie, avem destulă vreme să ne gândim la asta; si cu cât
nu ne vom grăbi, cu atât vom alege mai bine... Dealtfel, te cunosc,
dragă: n-ai protestat, n-ai spûs nimic împotriva Facultăţii de Drept,
pentru că ne iubeşti şi ne respecţi; dar, în fond, treaba asta nu-ţi
surâdea peste măsură! Hei, oare să mă înşel? Eh, vezi tu, tot naşa
bătrână e cea care te înţelege mai bine. Să ne bem ciocolata cât mai
e caldă, copii... Cine mai vrea napolitane?
Răsuflă, făcu o pauză. Prima parte a discursului se terminase.
-„Atunci naşă"... ai să-mi spui tu... într-adevăr, iată care-i
problema... Să-ţi spun să te întorci din nou acolo în munţi ţţţ, ţţţ, ţţţ,
asta nu-mi surâde câtuşi de puţin. Cu timpul, se va spune că eşti
încă bolnav. Cine ştie dacă nu cumva s-a şi spus? Cine ştie dacă
atâtea şederi repetate... dar ca să n-o mai lungesc, dragul meu, află
că le-ai plăcut... dar şederile tale acolo nu le-au făcut o impresie
bună. Şi cum să le dovedeşti acestor oameni că se înşală? Nu,
hotărât, nu mai pleci là munte! „Atunci, naşă?" Ei bine, finule, naşa
ta are altă idee! Vrei s-o stii? Iat-o: n-am să te las să lâncezeşti...
Dacă ti-as
5 5
5 ?
face cadou proprietatea de la Cap Ba'fou te-ai duce acolo? Nu-ţi
aduci aminte de ea? Cap Ba'fou se află, mă rog, în partea de sud-est
a uneia din cele trei insule din Hyères. Aparţine familiei de pe
vremea bunicii Clapier. Când unchiul tău Théodore a căpătat
proprietatea din Sologne, eu am primit-o pe cea din Cap Baîou. Dar
îţi mărturisesc că nu era un loc potrivit pentru o femeie ca mine,
atât de ataşată de ai săi. După moartea tatii, pe care-l adoram, m-am
gândit adesea să mă duc şi să mă îngrop acolo pentru tot restul
vieţii... Dar omul propune şi Dumnezeu dispune! Mama era atât de
singură în aleea Van Dyck! N-am avut inima s-o părăsesc! Dealtfel,
în vremea aceea, făceai mai bine de două ceasuri cu vaporul ca să
ajungi pe insulă; şi eu sufăr de un rău de mare atât de cumplit încât
îmi pierd minţile... Pe scurt, îţi ofer acest loc. E foarte salubru.
Infinit mai puţin deprimant decât Riviera. Iar tu, care iubeşti
singurătatea, vei fi încântat: Cap Ba'iou e chiar pe ţărmul mării, un
adevărat pustiu în comparaţie cu partea dinspre Franţa. Există acolo
şi o casă pe care am îngrijit-o întotdeauna, o clădire solidă şi veche
cu - mă poţi crede pe cuvânt - aproape un kilometru de ţărm de
mare care-mi aparţine şi cu un pământ mănos. Cred că în locurile
adăpostite se pot cultiva muşeţel şi mixandre. Vezi deci că n-ai de
ce te plânge! Bun! Iată ce-am avut de zis! Du-te acolo de îndată ce
vei vrea, rămâi câteva săptămâni dacă-ţi place, acel mic Eldorado e
al tău. Voi simula că ţi—1 vând, contra unei sume plătibile imediat,
fără formalităti, ca să eviţi mai târziu taxele de mos-
' ?' ? 9
tenire. Vei avea de-acum încolo o proprietate imobiliară, e cazul să
ţi-o spun,, unde vei putea trăi în orice anotimp, fără să fii nimănui
povară...
îi jucau un renghi.
Şi i l-au jucat. Căci de fapt nu voiseră să-l însoare pe Xavier, ci
să se încuscrească cu milioanele Annei-Marie Mor- tier. Scopul
odată ratat, orfanul devenea o povară. N-aveau să-i mai găsească
multă vreme o partidă tot atât de avantajoasă, mai ales una care să
merite efortul a trei milioane. Zestrea astfel redusă, te întrebai cam
ce căsătorie mai putea pretinde, în- mod rezonabil, Xavier; te puteai
îndoi de viitorul îui. S-a observat dealtfel că el nu dorise niciodată
să se însoare, ceea ce era adevărat; iar pentru a justifica trimiterea
lui în sud, s-a observat de asemenea că se obişnuia destul de greu
cu Parisul, ceea ce, după atâţia ani de stat în Elveţia nici nu era de
mirare. Cap Bai'ou avea totuşi prin ce-l seduce şi reţine: Xavier, cu
obişnuita sa docilitate, bănui, imediat, farmecele acelui colţ pierdut;
proiectă să recolteze el însuşi mixandrele si muşeţelul si să trăiască
acolo, desculţ, în
? 5 9 5 7
y
prietenie cu pescarii de pe insulă.
în sfârşit, plecă. Locuinţa alor mei fu golită de prezenţa lui.
Pulberea morală pe care o ridicase trecerea sa şi o făcuse să joace
puţin prin marile odăi ale casei recăzu, se lipi din nou de obiecte şi
__ de fiinţe, iar mie îmi umplu din nou, cu câlţi, existenţa. în ce mă
priveşte, totul redeveni ca mai înainte, ca şi cum Xavier n-ar fi
venit niciodată. Din felul în care i-am acceptat plecarea şi absenţa,

din uşurinţa cu care mi-am reluat viaţa de toate zilele, mi-am dat
seama că nu începusem să-l iubesc, chiar dacă aş mai fi avut unele
îndoieli. Asta mă făcu de asemenea să văd, în ciuda
raţionamentelor, a dispreţului, al revoltelor mele, până ce la punct
puteam să mă simt, la Boussardeli, la mine acasă.
V. CĂSĂTORIA
Abătută, un moment, de vărul meu, atenţia alor mei s-a întors din
nou asupră-mi. Le trebuia în permanenţă o preocupare de ordin
domestic şi dinastic, dar numai una singură. Cazul meu reveni la
ordinea zilelei: începură iar să mă observe pe ascuns; ivirea mea le
întrerupea conciliabulele. Mătuşa Emma, incapabilă să se abţină, trăda
prin înţepăturile ei obişnuite grija reînnoită a clanului.
Dar nu le mai luam atâta în nume de rău. Jocul nu mă mai amuza
ca înainte. Poate că eram de-acum destul de pătrunsă de aerul familiei
mele pentru ca temerile ei privitoare la o căsătorie supărătoare să nu-
mi devină mai uşor de înţeles. Poate că de asemenea vicleşugul prin
care făcusem să eşueze mariajul Mortier mă costase un asemenea
efort, încât micile hărţuieli de acasă mi se păreau acum lipsite de
interes. Poate că, în sfârşit, plăcerea de a-i fi rostogolit pe Boussardeli
de pe un teren pe care se ştiau tari îmi ajungea şi-mi inspira o
indulgenţă amuzată faţă de intrigile lor. îmi lăsam învinşii să se joace
cu armele lor. N-am mai făcut deci nimic care să-i determine să creadă
- ca în primele zile ale întoarcerii mele - că poate mă măritasem în
Statele Unite. Fantoma atât de recentă, a lui Norman, nu-mi mai cerea
nici o acţiune defensivă. Mă explicasem cu această umbră care avea să
mă lase în pace o vreme. Aşa că familia păru în curând mai puţin
îngrijorată în privinţa mea. Liniştea mea - căci ieşeam rar, trândăveam
- îi potoli. Cum săptămânile treceau, devenea din ce în ce mai puţin
probabil ca fata rebelă să aştepte atâta vreme ca să scoată la iveală un
soţ yankeu. Nu: alarma fusese puternică, dar trecuse. Şi o lăsasem să
treacă. în loc să-i răspund cu însufleţire mătuşii Emma, cum aş fi făcut
cu o lună în urmă, m-am mulţumit chiar să-i surâd în ziua în care mi-a
spus, cu o voce mai stridentă ca niciodată:
-Ei, pisicuţo, tu care nu te.puteai hotărî să părăseşti Lumea Nouă,
mi se pare că n-ai avut cine ştie ce legături pe-acolo! Nu că ţi-aş
supraveghea corespondenţa, dar văd că nu prea ai timbre americane pe
care să le dai nepoţilor şi nepoatelor tale!
154 m PHILIPPE HÉR1AT
în acest soi de apostrofe, ca şi în atacurile mai disimulate, dar mai

eficace ale mamei, în poveştile de vânătoare ale
unchiului Théodore, în evaziunile obositoare ale tatii si în
7
î
mormăielile bunicii, nu mai distingeam deloc nici sensul, nici intenţia:
erau refrene ale sunetelor în care crescusem şi pe care le regăseam,
zgomotul animalelor din specia mea, clocotul natal
obişnuit. ?
1
Un eveniment avea dealtfel să solicite si să absoarbă toată
?
puterea de atenţie şi de coeziune a familiei. Unul din acele evenimente
care fac ca egoismele particulare, geloziile şi duşmăniile să dispară
brusc. In astfel de cazuri totul se schimbă. Indivizii îşi pierd semnele
lor personale, alcătuiesc un singur bloc uniform. Fenomenul,
determinat întotdeauna de vreun soc care interesa întreaga familie:
moarte, criză ori război, se desfăşura cu un soi de rigoare biologică;
sigur că revenirea lui periodică restabilea întotdeauna legile comune şi
regenera organismul.
Jeanne-Simon nu născuse la termenul prevăzut. La început nu se
neliniştiseră câtuşi de puţin. Mica mea cumnată era la prima naştere:
încă nu-şi dovedise aptitudinile, încă nu-şi ocupase locul printre
femeile Boussardel, fiinţe făcute prin tradiţie pentru maternitate şi
experte în a-şi aduce copiii pe lume fără încurcături şi fără complicaţii.
Apoi, zilele trecând, s-au alarmat. Şi-au amintit cu spaimă că cealaltă
soţie a lui Simon, sora acesteia, murise la naştere. Si încă nenorocirea
nu
' ' 3 5
se abătuse asupră-i decât la cea de-a treia naştere, în vreme ce de data
asta era vorba de prima... Cred că nu par nedreaptă
arătând că, în inima fratelui meu, tatăl era mai tulburat decât soţul.
Oare prin ce clauze ale noului său contract de căsătorie îşi luase
măsurile de precauţie, faţă de sora mai mică, pentru a nu mai trece
prin aceeaşi decepţie financiară încercată la moartea surorii mai
mari? încă nu aflasem. Constatam în orice caz că temerile alor mei,
mai ales cele ale mamei şi fratelui meu, erau legate mai mult de
prunc decât de nefericita în sudori, intermediară neputincioasă
dintre acel rod viu, dar captiv, şi această familie adoptivă care i-l
cerea. Doctorul mamoş amâna din zi în zi să se pronunţe. Cumnata
mea nu simţea încă nici o durere. Dar tulburările cardiace care
apăruseră îl obligau pe mamoş să se teamă de tot ce puteau fi mai
rău. Pe măsură ce termenul se apropia, chirurgical ori fatal, căci nu
se mai putea conta pe o naştere normală, grupul rudelor adunate în
vizită în micul palat al lui Simon creştea. Fiecare zi de întârziere îşi
aducea contingentul ei. Mai întâi apărură neamurile apropiate, apoi
verii, apoi rudele prin alianţă, cei din prima categorie precedându-i
pe cei din a doua şi pe cei din a treia, ca şi cum gradul mai
îndepărtat de rudenie i-ar fi făcut să aibă un drum mai lung de
parcurs; te făceau să te gândeşti la acei ţărani de odinioară care
veneau în valuri la oraş, din străfundul satelor lor, când se ivea
vreun. pericol.
Rândurile se strângeau. Preşedintele şi soţia sa, adică tatăl şi
mama lui Jeanne-Simon, priveau cu mirare această aglomerare. La
început li se păruse indiscretă; dar luând amploare, le impuse. „Ce
familie unită! repeta magistratul de mai multe ori pe zi. - Ce
familie unită!" De fapt, nimeni n-ar fi putut surprinde în întrebările
tuturor acestor vizitatori, în colocviile lor ţinute în şoaptă, pe
chipurile şi în strângerile lor de mână, nici cea mai mică urmă de
ipocrizie. Toţi erau sinceri. Prezenta, în această casă, a morţii
iminente, dar si a vieţii iminente, era de ajuns ca să însufleţească
partea bună a acestor oameni. Ar fi suferit într-adevăr dacă ar fi
stat la ei acasă în vreme ce în piaţa Malesherbes se consuma o
dramă. Asta, asta îi tulbura. Clasa lor, si ei ştiau acest lucru, nu
rezistase si nu
' 5 5 ' 5
supravieţuia în acele vremuri ostile decât prin reproducţie. Sigur,
tot ei asistau de obicei fară cea mai mică bucurie, ci
dimpotrivă, cu invidie şi duplicitate, la reuşita unora sau altora; dacă
unul dintre ei se îmbogăţea sau se ruina, atunci chipurile li se strâmbau
sub mască; şi cei care spuneau: „Ce nenorocire cumplită!" gândeau:
„Există totuşi o dreptate!" Dar
naşterea, dar moartea! Dar amândouă laolaltă!
?
Hélène-Valentin şi mătuşa Louise îi primeau la parter şi-i informau

pe cei mai puţin apropiaţi care, cunoscându-şi lungul nasului, nu
cutezau să urce la etaj. Mătuşa Emma, în toiul unei crize hepatice,
suferind dublu, făcea legătura între etaje, oprin- du-se adesea pe câte o
treaptă a scării, ţinându-se cu mâna de-o coastă.
-Lăsaţi! le spunea ea celor care-o căinau. Asta contează acum?
Dar cel mai mult suferea pentru că se simţea inutilă. Ea era fată
bătrână; iar unica ei soră, Louise, n-avusese copii. Emma habar n-avea
de misterele maternităţii. N-o primeau în odaia
cumnatei mele unde, în afară de infirmieră, de mamos si de
''??
medicul casei, se strecurau adesea mama sau Hélène, şi unde mătuşa
Julienne stătea tot timpul. Da: căci mătuşa Emma se vedea înlocuită de
Julienne, de Julienne pe care o lua tot timpul peste picior şi căreia i-o
trântea verde, în faţă, că vorbeşte incorect şi că leagă greşit cuvintele
între ele. Dar această soră mai mică a mamei, oricât ar fi fost ea de
bârfită, era moaşa familiei. Cinci copii, toţi în viaţă, acum taţi şi
mame, îi confereau, la cincizeci şi doi de ani, un prestigiu, care,
împreună cu nepoţii, creştea în fiece an. Puţini Boussardeli, direcţi sau
indirecţi, veneau pe lume fără sfaturile, fără prezicerile şi fără ajutorul
ei. Asemenea momente o repuneau în drepturile sale. Mama nu-l mai
părăsea pe Simon. In salonul aflat alături de odaia unde se desfăşura
tragedia, numărau minutele, sferturile de oră, orele, îşi puneau
întrebări unul altuia, neterminându-şi frazele, înţelegându-se dintr-o
privire^ tresărind la aceleaşi tăceri şi la aceleaşi zgomote, uniţi,
îngemănaţi de alarmele şi cfe spaima din ce în ce mai mare. la care
mama nu s-ar fi putut gândi niciodată. Bătu la uşa odăii. Mătuşa
Julienne, în bluză albă, îşi făcu apariţia:
- Mamoşul o să plece, Marie. Vei putea să-i vorbeşti.
Doctorul ieşi la rându-i din odaie. M-am dus să-i caut pe preşedinte
şi pe soţia lui care aşteptau în biroul fratelui meu.
Mamoşul fusese înconjurat, asediat. Răspundea că încă nu avea
dreptul să intervină. Poate mâine... Socotea că instrumentele sunt
insuficiente. Atunci... Si în tăcerea aceea, cuvântul
9 5
dramatic pe care nimeni nu cuteză să-l repete, căzu: cezariană... Nu l-

au lăsat pe doctor să coboare pe scara principală din pricina mulţimii
neamurilor strânse jos. încă o zi fără nici o nădejde, fără nici un
progres. Plecară, unii după alţii, ducându-se acasă la ei. Se întâlniră
din nou în piaţa Malesherbes, măturată de vânt. De-abia recunoşteau
trotua- rele, grădinile, intersecţiile. Năuciţi de oboseală, de şuşoteli si

de nelinişte, vedeau viata de afară cu alti ochi.
5 5 7
1 5
Traversară piaţa şi o porniră pe jos, „ca să se mai mişte puţin". Se
gândeau la biata fată, singură în patul ei, fără îndoială patul de moarte.
Groaza de acest lucru se dubla, se multiplica în toiul nopţii reci. Era
mai rău decât o agonie obişnuită.
9
Ajungând în aleea Van Dyck, ne-am strâns la bunica, deoarece nu
dormea. Lăsând-o pradă unui somn problematic, ne-am îmbrătisat cu
totii, pe rând, si eu, si ceilalţi. Acum se stia în sfârşit, că orele
hotărâtoare se apropiau.
Nefericita mea cumnată era netransportabilă; aşa că fuseseră aduse
acasă tot soiul de coşuri cu instrumente chirurgicale şi mobile de
clinică. Se făcuse târziu. Sosiră cei doi asistenti ai
9
chirurgului şi încă o infirmieră. Rudele de la parter se îngrămădeau în
două odăi după ce se rugaseră să nu fie trimise acasă. Noi eram zece la
primul etaj, în sufragerie, căci salonul, prea aproape de odaia Jeannei-
Simon, fusese evacuat. O ţineam de mână pe mama Jeannei de care nu
se ocupa nimeni. Tot personalul medical se închisese alături.
După un moment, mătuşa Julienne ieşi din salon foarte palidă, şi
mărturisi:
. - Nu m-au lăsat să rămân acolo... Mi-au îngăduit doar să-i dau eu
însămi cloroformul...
- L-a suportat bine? întrebă Simon.
- Da... A fost foarte curajoasă.
-Doamne! zise mama Jeannei tremurând. Apoi adăugă: - Nu se mai
aude nimic...
într-adevăr. După acel necontenit du-te-vino, după gemetele şi
strigătele care, la intervale, străbătuseră pereţii, totul se liniştise. O
tăcere disproporţionată pusese stăpânire pe micul palat. Atunci, dintr-
odată, în mod straniu, Valentin începu să plângă. Mi-am amintit de
sănătatea lui delicată, de impre- sionabilitatea sa; mi-am amintit de
asemenea, nu ştiu de ce, că la cincisprezece ani era frumos. Suspina.
Soţia lui îl duse în altă cameră. Unii îşi suflau nasul în batiste. Acea
triplă reuniune a grosului familiei la parter, a noastră în sufragerie şi a
medicilor în camera bolnavei avea o latură ilogică, neraţională. Ora
târzie, locurile, persoanele astfel grupate şi emoţiile lor, întreg acel
ansamblu părea pe punctul de a se dezacorda.
Şi când nu mai era cazul să te gândeşti la asta, mătuşa Emma

întrebă brusc:
- Măcar au tot ce le trebuie?
- Sigur, zise mătuşa Julienne, care nu-şi părăsise halatul. Dac-ai
vedea ce-i acolo! O adevărată sală de operaţie! Până şi cearşafuri
sterilizate pe pereţi. Şi au pus stăpânire şi pe baie. Crede-mă: oamenii
ăia sunt desăvârsiti.
5?
- Ah! îi zise preşedintele, soţiei sale. Auzi, draga mea... Şi e
părerea unei persoane competente!
Simon nu mai putea sta locului. Se ridică în picioare, făcu câţiva
pasi muscându-si mustata. Fu auzit murmurând cât se
5 r •> 5 5 ?
poate de clar:
- Nu pricep... nu, nu pricep...
Ridică din umeri într-un gest de bună-credinţă şi de neputinţă.
Dinspre parter se auzi brusc un zgomot surd de maşină. Deşi foarte
tulburat, fratele meu recunoscu un zgomot familiar:
- Cum? Poarta cea mare cu două canaturi?
- Ferdinand, zise mama, du-te de vezi cine e.
Tata, urcând din nou, ne spuse că era bunica venită în limuzină, cu
Francisa. Intrase cu maşina sub boltă; poruncise ca, în urma ei, poarta
cea grea să fie închisă. Nevrând să coboare din maşină, încotosmănată,
nemişcată si mută, un bul- găre cu picioare, se hotărâse să aştepte
acolo.
Nimeni nu vorbea. Vremea trecea. Apoi mătuşa Emma, încovoiată,
apăsându-şi ficatul cu amândouă mâinile, nemai- putând să mai rabde,
începu să geamă. Soră-sa Louise o scoase afară cum îl scosese şi
Hélène pe Valentin. După două minute mătusa-mea reintră.
5
- Arăţi mai bine, zise mama.
5 '
- Da, dragă Marie, am vărsat puţină bilă.
Se aşeză. Dar ca să se scoale din nou după un minut, îndreptându-
şi privirea către uşa salonului; toţi ochii se întoarseră într-acolo: clanţa
acelei usi se mişcă încetişor, mânerul se răsuci, usa se deschise; unul
dintre asistenti se
7
'5 5
strecură afară, şi închizând cele două canaturi, se sprijini cu spatele de

ele.
- Cum e? ziseră mai mulţi. Ce se aude?
Asistentul rosti:
- E băiat si trăieşte.
? 5
Cu o pornire violentă, mama îl apucă pe Simon în braţe şi-l strânse.
- Dragul... dragul meu, bâlbâi ea. Dragul meu...
Şi pentru prima oară în viaţa mea, am văzut-o pe mama plângând.
- Dar ea? Ea? implorau preşedintele şi soţia lui.
- Sperăm să fie salvată şi mama, zise asistentul.
Mătuşa Julienne îl apucă de braţ.
- N-aud copilul ţipând!
Cuprinsă din nou de groază, mama se despărţi de Simon. Tânărul
bărbat în alb întredeschise usa.
5
- Ascultati, zise el.
Din fundul apartamentului răzbătu un fel de strigăt de mânie. în
zori, toată lumea era plină de nădejde. Am trecut în biroul fratelui
meu. Odaia era goală şi, ca să respir puţin aer curat, cu tot frigul, am
deschis fereastra.
Dedesubtul acelei odăi, ieşind din palat, verişorii de la parter
începeau să-şi facă apariţia. Limuzina ieşi la rândul ei şi străbătu
încetişor trotuarul trecând printre două şiruri de oameni în care bărbaţii
se descoperiră, în care femeile îşi înclinară capul. O salutau pe bunica
Boussardel, încă o dată străbunică. Grupurile se alcătuiră din nou.
Rudele nu se decideau încă să plece. în zorii îngheţaţi, întârziau prim-
prejurul casei. De mai multe ori, îşi luară cu regret rămas bun.
2
Vestea adusă de unchiul Théodore consternă întreaga familie. îţi
aminteşti că bunica dinspre mamă se măritase de două ori. O chema
Noëmi şi era ultima născută dintre cei şase copii ai străbunicilor mei.
Am cunoscut-o prea puţin. Murise când eu tocmai împlinisem şapte
ani. Păstrasem totuşi amintirea unei figuri mai umane decât a bunicii.
în ciuda atâtor ani, revăd încă destul de limpede, în rochiile cu

pasmanterie şi cu corsaje negre, o cucoană bătrână, plină de viaţă, pusă
pe istorisiri şi pe făcut progenituri. Nouă prunci ieşiseră din pântecele
ei. Dornică de maternitate, văduvă, cu patru copii de la primul bărbat,
dorise să mai aibă copii şi se măritase a doua oară. Din această nouă
căsătorie, se născuseră mama, trei băieţi si mătuşa
" " 5 . 5 5
Julienne. Cele două căsătorii succesive constituiseră marea greşeală
dinastică a familiei; ele deschiseseră o deltă în marea familiilor
străine.. Patrimoniul Boussardel-Bitzius din care mama abia primise o
şesime, se divizase şi mai mult. Luptând singură împotriva acestui
curent dezastruos, mama, prin căsătoria ei lipsită de dragoste, cu tata,
găsise mijlocul să se realizeze la o linie de rudenie mai bună. Fraţii şi
surorile vitrege nu alcătuiau decât ramura dizidentă. Nu se vorbea
despre ei decât în mod colectiv şi pejorativ. Ei erau „alde Gouiloux",
după numele primului soţ al bunicii. N-o rupseseră niciodată cu ei, din
lipsă de motive temeinice; dar nu înspre partea asta trebuiau căutate
virtuţile Boussardelilor. Acei oameni nu erau nici agenţi de schimb,
nici notari, nici avocaţi care să se ocupe cu procedura. Doar ingineri,
industriaşi, mă rog, profesiuni onorabile, dar atât.
Totuşi, rudele mele nu se aşteptaseră câtuşi de puţin la ceea ce le
relata unchiul Théodore, în mare amănunt, despre nepotul vitreg al
mamei, François Gouilloux. Povestea ne era servită odată cu cafeaua,
după masa de joi la care cumnatele mele îşi aduceau şi copiii. Mătuşa
Julienne fusese şi ea invitată, ca un omagiu special adus
devotamentului de care dăduse dovadă. Arbora o rochie de postav
violet, garnisită cu dantele- de Veneţia.
- Inchipuiţi-vă, zicea unchiul, care se afla într-una din zilele cu
chef de vorbă. - Chiar azi-dimineaţă François s-a prezentat la biroul de
schimb; dorea să se efectueze în contul său o operaţie importantă. Nu
vă voi divulga nici natura, nici mărimea ei: secretul profesional mă
obligă să tac. Ordinele odată date, ceru să mă vadă. Fu introdus.
Atunci, ca să-mi explice natura acelei operaţii, mi-a spus... Ah! Să nu-
ţi crezi urechilor!
-Despre ce-i vorba? zise mătuşa Emma. Mă nelinişteşti cumplit!
îşi schimbă slujba! Cică şi-o îmbunătăţeşte, zice el. îşi părăseşte
ţesăturile. Ca să se apuce, ia ghiciţi de ce anume?
- Eu renunţ să ghicesc! strigă mătuşa Julienne.
Mătuşa Emma îi aruncă o uitătură severă, ca de flecare dată când
trântea vreun cuvânt nepotrivit sau vreo frază nelalocul ei.
- Doamne, Théodore! zise mama care-şi renega cu plăcere familia

ieşită totuşi din propria sa mamă, Doamne, te pomeneşti că se apucă
de vreo meserie defăimătoare! Va fi cum nu se poate mai plăcut pentru
noi!
Mătuşa Emma nu mai putea de curiozitate.
- Dar, în sfârşit, de ce meserie se apucă?
- Cică se face director de fabrică, zise unchiul.
- Depinde de ce fel de fabrică.
- Sigur, dragă!
- A lui de care va fi?
- O tăbăcărie!
După tăcerea prilejuită de stupoare, exclamaţiile se încrucişară.
Mătuşa Emma declară că lucrul era dezgustător.
- De fapt cam ce înseamnă povestea asta? întrebă în jargonul ei
mătuşa Julienne.
a 5
- In orice caz, e dezgustător, repetă mătuşa Emma, ridicând tonul.
îmi menţin cele spuse!
Unchiul consimţi să dea câteva lămuriri.
5
- Când pieile de iepure nu sunt de o calitate destul de bună pentru
blănuri...
- Imitatie! aruncă mătuşa.
5 5
- Se' rade părul de pe ele şi se fabrică fetrul; pielea propriu-zisă e
folosită la prepararea gelatinei.
- Ah! strigă mătuşa Ernma în culmea deznădejdii. Din ce în ce mai
respingător! Şi François se va ocupa şi el de pieile astea?
-Fără îndoială. Exploatarea acelor piei de animale va fi raţională şi
se va face pe scară largă. Cum să se rezolve o astfel de treabă fără el?
Mătuşa îşi ridică mâna, galbenă la marginea manşetei negre, şi
proferă:
- Când e vorba să câştige bani, tinerii de azi pierd orice ruşine! Şi
fără nici o legătură, adăugă: Sic transit gloria mundil
Deşi eram foarte calmă, nu m-am putut abţine să nu intervin,
surâzând:
- Nu eşti puţin cam rigoristă?
- Fireşte! exclamă mătuşa Emma. M-ar fi mirat contrariul!
5 9
Ei, bine, pisicuţo, când vei vizita această uzină, străduieşte-te ca

mirosul să nu ţi se pară prea „rigorist"!
Mama râse.
- La urma urmelor, am continuat, nu noi trebuie să aruncăm cu
piatra în François.
- Şi de ce, mă rog, poţi să-mi spui? Meseria de agent de schimb e
inferioară celei de tăbăcar de piei de iepure?
- Nu, dar... în sfârşit, în familie am avut şi guano...
- Rahat! strigă unchiul.
- Mă face să înnebunesc, gemu mătuşa Emma.
Şi mama, completând concertul:
- Ferdinand, n-o poţi face pe fiică-ta să tacă?
Ai mei nu apreciaseră niciodată glumele legate de .guano. Că
contele Clapier, tatăl bunicii, scosese prin 1850, din insulele Chinchas,
în mai puţin de zece ani, o avere imensă, era perfect, dar ce nevoie mai
era să vorbeşti despre asta?
- Dealtfel, reluă mătuşa Emma, încă o dată ironiile tale sunt
deplasate. în familie am fost întotdeauna proprietari funciari, socot că
nici nu ignori, nici nu regreţi acest lucru, nu? Bunicul avea nişte insule
în provincia Ica, din Peru: deci presupun că era pământ, nu-i aşa? S-a
nimerit că acolo se recolta acel guano, cum se recoltează în altă parte
uleiul sau grâul. Asta-i tot!
-Asta n-are nici o legătură, zise unchiul, cu manipularea materiilor
organice la care acest tânăr arivist nu se teme să se coboare.
- O să vedeţi! zise mătuşa în negru. în astfel de lucruri aveţi
încredere în presimţirea mea: o să dea faliment!
- Adevărul e că... zise si mătuşa în violet. Mi-e teamă că
5 5
François are să se căiască!
-Julienne!
Si mătuşa Emma bătu în masă: chemarea la ordine.
i 5
- Vreau să spun: mi-e teamă că se şi căieşte! rectifică vinovata.
- Să nu se căiască! Dragă Julienne, ce cusur ciudat e şi ăsta!
Intră servitorul.
- Domnişoara Agnès e chemată la telefon.
- Cine mă cheamă? am spus.
- Domnişoara să mă scuze: telefonista a cerut-o pe domnişoara,
personal. E un preaviz din Le Havre.
M-am ridicat şi am părăsit imediat odaia. Familia părea să nu fi

observat nimic. Avea destul de furcă cu acei Gouilloux ai lor.
- Alo! Domnişoara Agnès Boussardel?
- Da eu sunt.
- Staţi la aparat. Vă cheamă din Le Havre domnul Kellog.
A trebuit să mă aşez.
- Hello, Ag'niss?
M-am dus să mă întâlnesc cu el. Mai întâi i-am regăsit privirea.
Trenul trecu încetinind prin faţa mea şi, prin geam, prima care m-a
întâmpinat a fost privirea minerală şi strălucitoare a prietenului meu
din America. Mă zărise: atunci i-am regăsit surâsul. Buzele întunecate
se deschiseră peste albeaţa dinţilor; am recunoscut, cu un fior,
strungăreaţă dintre cei doi incisivi.
Sări pe peron. Pica din nou în viaţa mea.
-Ag'niss, I'm so glad to seeyou! You look marvellous!]
Nu se deranja să vorbească franţuzeşte. I-am răspuns în limba lui.
Firul se reînnodase. Am pornit-o cu Norman spre ieşire. Totuşi se
părea că el e cel care mă conduce. Mâna lui mă apucase de braţ,
aproape de subsuoară. Mă ţinea strâns lângă el. Mă ferea de
înghesuială. Mi-am amintit de propria mea coborâre din tren, cu
aproape o lună în urmă, pe acelaşi peron, într-o mulţime care mi se
păruse foarte ostilă. Atunci mă însoţise fratele meu, fără să mă tină de
brat. Acum, căldura lui Norman străbătuse prin mânecă şi-mi atingea
carnea.
- Taxi! zise hamalul care, auzindu-ne vorbind englezeşte, îşi
simplifică vocabularul.
- Normal, la ce hotel tragi?
- Stai un minut... Mi s-a recomandat unul foarte bun.
îsi răsfoi carneţelul. Aveam să aflu de existenta vreunui
55 9
hotel pitoresc pe malurile Senei, sau în vârful colinei Mont- martre şi
necunoscut parizienilor.
- Uite, zise Norman. Şi articulând cât putea mai bine, rosti:
Terminess Seint-Lazâr.
Nu m-am putut abţine să nu râd.
- Dar am şi ajuns! putem intra direct în hotel fără să mai ieşim din
gară. Hai! Pe aici!
- Perfect! Ai o oră şi pentru mine în seara asta, Ag'niss?
- Am cât timp vrei! Sunt liberă. Familia mă crede la ţară la o

prietenă pe care am prevenit-o.
- O, făcu el surâzând. Cât e de franţuzească treaba asta! Adăugă
pe un ton mai scoborât: Şi de asemenea, cât e de drăguţă... Atunci,
mănânci cu mine?
- Sigur. Am să mă întorc să te caut la hotel după o oră, vrei?
- Nici pomeneală! Am hotărât că mă voi plimba imediat cu taxiul.
Mă vei însoţi. Aşteaptă-mă o clipă...
Ceru o cameră cu vedere spre stradă, „ca să poată observa Parisul"
şi porunci să i se ducă sus bagajele. îl urmăream cu
' Sunt atât de bucuros să te văd! Arăţi minunat! (engl.) privirea: hotărât şi suplu, în
raglanul lui sport dădea cu uşurinţă ordine, fără să fie câtuşi de puţin
stânjenit. într-o clipă fu din nou alături de mine.
- E pentru prima oară, Norman, când vii la Paris?
- Da. Si vreau să văd imediat...
Jocul de scenă cu carneţelul reîncepu. Norman, găsind pagina pe
care-o căuta, citi dintr-o răsuflare:
- ...Colonada Luvrului, piaţa Vosges, arenele Lutéce, casa din
strada Volta.
- Dar se înnoptează, n-ai să le mai mai vezi bine.
- Mă voi întoarce în timpul zilei. Sunt nerăbdător: vreau să le
compar cu reproducerile din cărţile de arhitectură.
în taxi se aşeză alături de mine. îi dădusem şoferului adresele
cerute. A trebuit să-i admir alegerea: nu dorise să fie condus înainte de
toate în Champs-Eysées sau pe bulevarde, nici în cartierul Pigalle.
-Noiman, dacă vrei voi fi ghidul tău. îţi voi arăta nişte colţuri
aproape necunoscute, vechile palate care poate că nü sunt pe lista ta.
Te voi duce la Versailles.
- Oh! Versailles-ul e pe listă.
- Nici nu mă îndoiam...
Cu faţa lipită de geam, Norman descoperea Parisul. Am spus:
- Cât timp stai?
- Numai trei zile. Dar după ce mă întorc din Tyrol, voi sta mái
mult. Ştii, mă duc în Tyrol ca să studiez casele de acolo. E vorba să
construiesc un sat tirolez la Huntington Lake. Până la urmă am avut
mare succes cu Big Bear...
încă în ajun aş fi putut să aud cu calm rostindu-se acest nume. Dar
Norman venise din America. Şi cele două silabe treziră în mine un auz
mai tainic. I-am luat mâna celui de lângă mine ca să-l împiedic să
continue şi i-am spus:
- Norman, vreau să te rog ceva şi chiar acum: nu-mi vorbi despre
Big Bear...
Ochii mi se umpluseră de lacrimi. M-am întors cu faţa spre geamul
din partea mea. Aşa că băiatul nu-mi putu observa tulburarea, mai ales
că era preocupat de spectacolul străzii. Am putut deci continua:
- .. .Nici despre Berkeley, nici despre San Francisco, nici despre
plajele Pacificului.
M-am trezit dimineaţă, într-un pat de hotel, frântă de oboseală, cu
pleoapele grele, cu buzele năclăite de un gust de cenuşă. Eu, care mă
felicitam că nu făcusem până la urmă, în toată povestea asta, decât
ceea ce voisem să fac, eu care din copilărie acceptasem întotdeauna cu
indiferenţă urmările actelor mele, eu care ignoram regretele, nu m-am
putut feri de un amar reproş lăuntric... Ce nădăjduisem? Desigur,
brusca sosire a lui Norman mă luase prin surprindere. Nefiind nici
prevăzută şi poate nici dorită, crezusem totuşi că văd în ea un răspuns
la atâtea întrebări care mă asaltau, o rezolvare a micilor probleme de
care mă loveam. Aidoma tuturor fiinţelor prinse între două forţe
contrare şi care nu ştiu de fapt către care din ele doresc să fie atrase,
cedasem repede acelui îndemn dat de soartă: „Cine ştie - mi-am spus -
dacă nu cumva trebuie să mă îndrept spre partea asta?... N-am făcut
nimic în acest sens şi totuşi... Iată un semn..." La acest lucru recurg
numai laşii. Ajunsesem deci la acest punct. Mă gândisem într-adevăr
că din întâlnirea asta putea să iasă un lucru bun? Ce plan îmi făcusem,
ce himeră? Să-l recuceresc pe Norman? Să mă las recucerită de el? Să
justific primele temeri ale familiei acum liniştită, în privinţa
măritişului meu cu un american? Sau, mult mai banal, mă lăsasem,
fără să vreau, tulburată de reapariţia indianului meu? Oare aşteptasem
sărutul buzelor sale şi strânsoarea braţelor, presimţisem că acea noapte
îmi va reda toate plăcerile de odinioară? într-adevăr, nu-mi dăduse
decât atât. Dar el, el când se va trezi, ce va gândi? Cum îşi va explica
vechiul meu prieten inconsecvenţa mea, recăderea în vechea noastră
obişnuinţă? Izbutisem, fără să-l trezesc, să intru în baie. Când m-am
întors gata îmbrăcată, Norman, în pijama, făcea gimanstică. îşi
întrerupse acest ritual ca să mă ajute să-mi pun mantoul, pe care-l
luasem de pe umeraş. Deşi pieptănată, îmbrăcată, înmănuşată, nu m-
am îndreptat spre uşă ci m-am aşezat într-un fotoliu. Am spus pe un

ton degajat:
- Ştii, Norman, că nu voi putea să-ţi consacru chiar toate zilele...
Ai, cu siguranţă, şi alte relaţii la Paris în afară de mine şi, când n-ai la
dispoziţie decât trei zile... E adevărat că atunci când ai să te întorci din
Tyrol ai să fii mai puţin grăbit, dar din nenorocire nu ştiu dacă atunci
am să fiu eu aici. Bineînţeles mă vei găsi oricând vei vrea la telefon;
dacă voi lipsi, lasă-mi vorbă. Dar ţin să nu te crezi obligat...
N-am putut continua.
- De ce-mi spui asta, Ag'niss?
- Pentru că... Seninătatea lui Norman, de care mă dezobis- nuisem,
îmi spori şi mai mult confuzia. Fiindcă seara noastră de ieri... prezenţa
mea aici... te vor face să crezi că mi-am schimbat gândul, Norman, că
m-am întors spre...
Mă străduiam să surâd. Cred că rezultaţul nu era prea strălucit.
Norman întinse mâna ca să mă opreasiă. Am continuat:
-Nu, nu... La urma urmei, nu-i chiar atât de greu de spus. M-am
gândit adesea la noi doi de când te-am părăsit. Şi am rămas convinsă...
înţelepciunea ne sfătuieşte să nu... Ne despart atâtea lucruri, Norman!
Bietelor mele eforturi el le opuse o logică sănătoasă.
- Da, Norman, ştiu... Dar aş fi dezolată dacă ai fi supărat pe mine...
şi de asemenea dacă m-ai dispreţui pentru ...
La capătul perifrazelor, am arătat vag, cu mâna, odaia unde încă
mai eram împreună.
. - Nu e nici o neînţelegere, zise Norman.
L-am privit. îşi reluase aerul lui de înaltă înţelepciune. Un moment
am uitat de pijama, de patul de alături, de odaia şi de zgomotele
matinale ale străzii pe care n-am crezut niciodată că o să le aud dintr-o
cameră a acelui hotel. Cel care stătea în picioare, în faţa mea, era
acelaşi tânăr vrăjitor. Ce cuvinte neaşteptate, cuvinte ale enigmelor
mele, avea să-mi spună? îmi zise:
- Am înţeles cât se poate de bine. Dealtfel, sunt logodit.
Am reuşit să nu tac decât o clipă şi am făcut apel în sinea
mea la uzanţele americane, care nu-ţi oferă un număr prea mare de
formule.
- Oh, într-adevăr? am zis. Felicitări, Norman.
- Mulţumesc.
- O cunosc?
- Nu. Abia am cunoscut-o eu însumi de două luni.

M-am trezit în stradă. N-aş şti să spun cum mi-am luat rămas bun
de la Norman, cum am coborât etajele, cum am ieşit din hotel.
După patru sau cinci săptămîni, când prietenul meu din America s-
a oprit din nou la Paris şi a telefonat în aleea Van Dyck, am poruncit
să i se spună că nu eram acasă. El n-a insistat pe lângă servitor,
mulţumindu-se să-i lase numele hotelului pe care nu-l schimbase. Nu
voiam să-l chem, cu atât mai puţin să» mă duc acolo. Ba prevedeam
chiar că mult timp după ce va pleca voi evita acea extremitate a străzii
Saint-Lazare. A doua zi de dimineaţă i-am trimis cu poşta pneumatică
o scrisoare în care invocam, pentru a evita orice nouă întâlnire, nişte
obligaţii familiale, deplasări indispensabile. M-am dus să arunc eu
însămi acele minciuni în cutia poştală. Ştiam bine că nu erau demne de
mine, nici de Norman, nici, mai ales, de zilele noastre frumoase. Dar,
mă rog! întorcându-mă de la poştă, m-am simţit obosită. Fără să fiu
câtuşi de puţin bolnavă, nu mă simţeam totuşi în apele mele. De când
îl revă- zusem pe Norman sănătatea, ca şi spiritul îmi erau zdruncinate.
Am ajuns acasă cu puţin înaintea mesei. Mi-am găsit familia în salon.
Le-am spus bună ziua celor pe care nu-i întâlnisem de dimineaţă.
Mătuşa Emma, care sporovăia despre nu ştiu ce subiect, mă sărută fară
să se întrerupă, suflându-mi atât de tare în faţă încât vigoarea răsuflării
ei m-a uluit. Naivă, am crezut că are iar una din crizele ei.
- Te doare ficatul, mătuşă Emma?
-Pe mine? zise ea. Ce idee! Si de ce vrei să mă doară
?
ficatul? Am tenul galben? Şi nu mi-o spune nimeni?
Am ieşit din acel nefericit impas dând vina pe lumina proastă, în
care, pretindeam eu, mi se păruse puţin cam palidă. Pricepută să-şi
tragă spuza pe turta ei, mătuşa adăugă:
- Dealtfel, pisicuţă, ştii bine că o nenorocită de hepatică aşa cum
sunt eu, îşi petrece viaţa suferind. Numai că eu nu mi-o petrec
plângându-mă: am grijă de mine, asta-i tot. Aşa, despre ce vorbeam?
M-am ridicat. Simţeam nevoia să respir alt aer. Am trecut în
vestibul, întotdeauna mai răcoros din pricina scării.
- Serviţi masa în curând? am întrebat deschizând usa
5 5
bucătăriei.
Un abur neplăcut de friptură mă asaltă în timp ce servitorul îmi

răspundea. Nu m-am simţit prea bine. Această sensibilitate la mirosuri
îmi dovedea cât eram de nervoasă si de schimbată.
5
Totuşi îmi era foame si m-am aşezat la masă cu poftă de
5 5 5 r
mâncare. Dar la sfârşitul mesei mi-a venit rău. După ce s-au ridicat
toţi m-am urcat în grabă în odaia mea; îmi venea să vărs; am ajuns
tocmai la vreme în cabinetul de toaletă. Aşezată într-un fotoliu, în fata
ferestrei deschise, cu toate că era iarnă, cu trupul moale, cu tâmplele
ude de sudoare, mă simţeam palidă. O idee fixă creştea în mine, se
lărgea, întocmai ca undele apei. Oboseală, scârbă, greaţă, sâni
dureroşi, sănătatea care de două săptămâni lăsa de dorit... Mi-am şters
în sfârşit, cu batista, fruntea udă: am priceput imediat ce mi se
întâmplase. Raţionam cu greutate. Gândurile veneau de-a valma.
Făceam efortul să mi le adun. Dar singurul rezultat pe care-l obţineam
era să-mi spun limpede: „Iată... nu pot să-mi adun gândurile". Ce
trebuia făcut, ce nu trebuia făcut, totul se amesteca. Unde era oare
acea Agnès voluntară căreia îi plăcea atâta să declare: „Eu hotărăsc, eu
am hotărât!?" Clătinându-mă ca un copil,, sufeream că n-aveam pe
nimeni către care să-mi întind mâinile şovăielnice. Dacă aş fi putut,
chiar fără mare speranţă, să mă agăţ de cineva, să mărturisesc... Să cer
un sfat si să-l urmez...
5
Brusc, în mintea mea se făcu lumină, şi-n suflet îmi coborî puţină
pace: m-am gândit la Xavier.
3
M-am dus într-un birou de poştă departe de cartierul meu şi am
chemat la telefon Cap Bai'ou. N-am aşteptat prea multă vreme şi am
auzit un glas meridional. Mi-a spus că „domnul era pe mare, ca să
pescuiască lupi[ ", Mă sfătuia să sun din nou după apusul soarelui,
adică prin jurul orei cinci.
Mă aflam în apropierea unui mare magazin; m-am refugiat în
salonul de ceai. întregul meu spirit rămânea fixat la Xavier. Numai de
la el, gândeam eu, putea să-mi vină sprijin, ajutor. Ideea asta îmi
venise din instinct; acum mi-o justificam: Xavier mă va înţelege. Nu

va fi nevoie să-i explic ce se petrece în inima mea, să-i vorbesc de
toate sentimentele care se învălmăşeau acolo: teama şi nădejdea, ura şi
înduioşarea, umilinţa şi dispreţul şi, în cel' mai tainic, mai organic foc
al fiinţei mele, acel orgoliu neaşteptat de a nu mai putea - de data asta -
ignora nimic din ceea ce privea condiţia mea de femeie. Xavier era
singurul confident posibil. Prietenele mele? Ştiam prea bine ce sfaturi
mi-ar fi dat, sfaturi la care aş fi rămas surdă. Mătuşa Louise? Fiind în
joc interesul şi onoarea familiei, n-ar fi fost în stare de nici un ajutor.
în vreme ce Xavier... Xavier insularul, atât de detaşat de convenţii si
de
' 5 ? î
contingenţe; Xavier, singurul din familie, poate, împreună cu mine,
care vorbeam un alt limbaj: Xavier, ferit încă din copilărie de otrava
Boussardelilor de cafe eu mă curăţasem cu atâta trudă... Xavier, totuşi,
care era de acelaşi sânge cu mine şi care purta numele meu.
Ciudată întoarcere a lucrurilor; eu care, cu atât de puţină vreme
înainte, îl apărasem - fără ca el să ştie - de încercările familiei, veneam
la rându-mi să-i cer aceeaşi protecţie împotriva aceluiaşi duşman.
Cu un sfert de ceas înainte de ora cinci, am păşit din nou în cabina
telefonică. Si, în sfârsit... Vocea lui Xavier era atât de a
97 9
lui încât am fost pe punctul de a-i spune totul, acolo. Cred că dacă ar fi
insistat cât de puţin, aş fi făcut-o. Dar mai mult ca sigur că, cu intuiţia
lui în astfel de lucruri, ghicise, chiar fără voia mea, că trebuie să mă
ajute cât mai urgent.
- Dacă e important - spuse el - şi dacă eu sunt singurul în care te
poti încrede, vin chiar în noaptea asta la Paris.
- Nu, Xavier. Nu vreau să fiu chiar atât de egoistă. Şi apoi, sosirea
ta bruscă aici... ştii ce senzaţie ar face în aleea Van Dyck! Nu e deloc
indicat... Nu: am să vin eu în sud. Voi găsi o explicaţie pentru ai mei.
- Să facem şi mai bine, Agnès: te invit să luăm masa la Lyon.
Fiecare din noi face jumătate din drum. Poţi pleca diseară? Bun. Eu
am să vin cu maşina până la Toulon, unde voi lua trenul de noapte.
întâlnirea, la restaurantul maicii Bricot. Orice taximetru lionez te va
putea duce acolo.
Graba lui mă încântă. Acea zi nefastă îsi si schimbase
5 5
culoarea... Călătoria care mă aştepta aproape că-mi făcea plăcere. Cât
de just raţionasem contând pe Xavier!
-Presupun că voi sosi înaintea ta - continuă el. Voi comanda

meniul. Ce-ai vrea să mănânci? Oh! Şi i-am auzit râsul uşor, răsunând
foarte aproape. - Pui la frigare... La Lyon nu-l putem evita...
Ne pregăteam să închidem telefonul; totul era înţeles. Xavier
redevenind grav, spuse:
-Pe mâine, Agnès... Ştii, îţi mulţumesc că m-ai ales drept
confident. Te sărut. Ascultă...
Şi-mi trimise într-adevăr, prin telefon, un sărut. Dar, la celălalt
capăt al firului, eu n-am surâs.
Aş fi dezolată să par a mă supune unui şablon arătând că atunci
când am ajuns la Lyon ploua, şi totuşi adevărul mă obligă să spun că
atunci când am ajuns la Lyon începuse să plouă.
în plus, şoferul meu păru să-şi facă o datorie de onoare din a evita
cheiurile; am intrat în oraş pe străzi fără orizont, pe care vremea
proastă le năpădise, la amiază, de o noapte timpurie. Chelneriţele din
restaurant, încă lenevind la o astfel de oră, dar totuşi grijulii, m-au
condus cu autoritate spre unicul client din acel loc, care fără îndoială
că le prevenise. Xavier se instalase sub fotografia în picioare, în
mărime aproape naturală, a maicii Bricot, costumată în bucătăreasă de
modă veche. Citea liniştit un ziar. Am avut impresia că mă aştepta
acolo de multă vreme, de zile şi săptămâni, poate din epoca când
aproape că nu ne cunoşteam.
M-am apropiat, fără ca zgomotul tocurilor mele să-i întrerupă
lectura si am rămas nemişcată în fata mesei. Atunci îsi
^ 5 5 5 5
înălţă capul, mă văzu, surâse, se ridică în picioare şi mă sărută pe
amândoi obrajii. încă nu scosese nici un cuvânt. Deschise, în sfârşit,
gura pentru a se informa dacă locul pe care-l alesese îmi convenea.
- Pot cere - zise el - un salon particular. Dar la ora asta, în sala
asta, vom fi singuri vreme îndelungată.
M-am aşezat în fata lui. Mă felicitam că întâlnirea noastră si
î 5 ■>
mărturisirea mea nu vor fi înconjurate nici de mister, nici de
taină. Mă temeam, din pudoare, din raţiune, cât şi din apărare,
presupun, mă temeam de surprizele emoţiei. Acea sală deschisă,
acele chelneriţe pe jumătate slujnice, acel portret de bucătăreasă
foarte pricepută care avea aerul că veghează asupra noastră nu
erau menite să favorizeze o efuziune sentimentală. Discuţia
î
avea să se menţină pe un plan practic, singurul în care urma să aflu o
soluţie.
' / V «
Xavier comandă cocktail-urile. II priveam din faţă. îşi regăsise
acea căldură a tenului pe care cele câteva săptămâni petrecute la Paris
izbutiseră să i-o înlăture. Dar bronzul puţin prea tare, al înălţimilor,
fusese înlocuit de bronzul mării, mai auriu, mai sensibil; şi privirea lui
lichidă părea acum a unei ape mai dense. Răspunzând întrebărilor pe
care mi le puse, l-am asigurat că drumul nu mă obosise.
- Am venit cu automotorul: ori esti modern, ori nu esti!
Urmă o tăcere scurtă. Trebuia oare să-mi divulg atât de
repede secretul? Nu, fiindcă Xavier, fără să-mi dea răgazul să-l întreb,
îmi vorbi despre viaţa lui pe insulă. Nu întârziase să şi-o organizeze. O
cumătră de treabă, soţia unui pescar vecin, venea dimineaţa la el acasă
ca să-i facă curat şi să-i gătească. Femeia pleca seara, mai devreme ori
mai târziu, după cum avea treabă; şi Xavier îşi petrecea noaptea singur
în toată casa.
- Locuinţa nu-i frumosă, zise el. Dar am nişte planuri în legătură
cu renovarea ei. Voi schimba forma acoperişului, voi adăuga o anexă
şi voi zugrăvi din nou exteriorul în roşu etrusc, cu voleuri de un roşu
mai viu. Ce zici de asta?
5
- Nu-mi dau seama...
- Uite, zise el, am o mică fotografie.
Mi-o întinse. Am văzut o banală construcţie dreptunghiulară a
cărei singură particularitate consta în îngustimea şi înălţimea
ferestrelor.
- Nu prea are aerul, am spus, al unei case care priveşte spre larg.
- Au construit-o într-un loc adăpostit. Dacă vorbele mari nu te
sperie, află că e o reşedinţă şi nu o casă de pescari.
Am rămas aplecată asupra fotografiei, neştiind atunci dacă voi
vedea vreodată acea casă, dacă îi voi păşi pragul. Xavier adăugă
surâzând:
- O reşedinţă unde nu si-a avut nimeni niciodată reşedinţa.
? 5 1 1 ?
După câte îşi aduc aminte localnicii, nimeni n-a dormit vreodată în
această casă.
Umbra mătuşii Emma, donatoarea locului de la Cap Baîou, trecu

peste fotografie. Dar desigur, numai în ochii mei. Orbire sau
înţelepciune, Xavier nu examinase niciodată de foarte aproape
generozitatea naşei sale, datorită unei vanităţi fără pereche, dar şi a
unei crase nepăsări. îşi continuă descrierea, fară vreo idee
preconcepută, explicând că din partea ridicată a terenului va face un
fel de terasă şi că dependinţele vor conţine şi un fel de sală de baie.
- Anul ăsta, zise el râzând uşor, hidroterapia se limitează la un duş
în aer liber. Şi te rog să crezi că nu scandalizez pe nimeni în timpul
verii, când oamenii de pe insulă se duc la câmp sau pe coastă; îi mai
văd şi pe alţii...
- Cu ce te ocupi, Xavier, toată ziua? Am şi aflat că pes- cuieşti pe
mare.
-Nu prea des. Nu prea am timp. Sunt atâtea de făcut în casă! Şi în
jurul ei... Am intenţia să plantez viţă de vie! Dacă pământul ar fi mai
umed, aş fi cultivat piciorul-viţelului. în orice caz voi mai încerca.
- Piciorul-vitelului? Ce-i asta?
El deschise ochii mari: cât de ignoranţi erau cei de pe continent!
Spuse:
- Ei, arumul, ce să fie!
M-am scuzat surâzând. Ni s-a servit masa.
- Cu toate astea, am spus eu, singur, tot timpul...
Am luat o îmbucătură din clasica umplutură din carne tocată pe
care-o aveam dinainte. M-am gândit din nou, fără nici o
ranchiună, la mătuşa mea. Am întrebat:
5
?
- Xavier, îţi place chiar atât de mult singurătatea?
El răspunse cu simplitate:
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii?
- Nu ştiu, Agnès: sunt prea obişnuit.
Masa era pe terminate. încă nu spusesem nimic. Nu uitasem pentru
ce fel de mărturisire solicitasem o atât de presantă întâlnire, îl
smulsesem pe Xavier din insula lui şi străbătusem eu însămi un drum
lung. Amânasem totuşi clipa în care urma să vorbesc şi o amânam în
continuare. Poate că într-adevăr nu mă mai simţeam atât de neliniştită.
Ştiam de-acum că lucrurile se vor aranja. Cum? Habar n-aveam. Şi la
urma urmelor nu ăsta era lucrul cel mai important. Această impresie de
linişte relativă mă mira totuşi. Cum să te mai întrebi: „Dar ce am azi?

De unde-mi vin răul, tristeţea asta vagă care mă urmăresc?" din
moment ce mă simţeam însoţită de o a doua Agnès, liniştită, optimistă,
dar care încă nu-mi spunea ceea ce doar ea singură înţelesese. Trebuia
totuşi să vorbesc. Aproape că regretam că, mâncând, nu simţeam nici
una dintre uşoarele tulburări din ajun. Cea mai mica paloare poate că l-
ar fi făcut pe vecinul meu de masă să se dumirească; în orice caz m-ar
fi obligat la o explicaţie. Am sorbit un gât zdravăn de cafea si am
remarcat că e excelentă. I-am cerut lui Xavier o ţigară, éa s-o aprind de
la bricheta pe care mi-o oferea, m-am întins cu pieptul, peste masă.
Sprijinindu-mă în coate, am rămas în această poziţie; am suflat fumul;
şi în sfârşit, am spus:
- Iată despre ce-i vorba...
- Da, răspunse el fără a părea să se emoţioneze.
Dar o schimbare petrecută în ochii săi pe care n-aş fi putut s-o
definesc: iris dilatat sau pupilă întunecată, m-a avertizat că îmi acorda
cea mai înflăcărată atentie. Am început:
- Mă străduiesc să nu iau faptuî în tragic, dar ştii, ceea ce mi se
întâmplă, este touşi puţin cam răscolitor. Am băgat de seamă... In
sfărsit, sunt...
3 '
- Oh! spuse el.
înţelesese înainte de a rosti cuvântul. întrerupându-mă repede, cu
degetele întinse, mă cruţase. Acum, se gândea. Tăceam şi unul şi
celălalt. încă nu mă lămurisem care va fi următoarea sa reacţie, dar
puteam să jur că nu va fi nefavorabilă. Mă lăsam în voia plăcerii
răutăcioase de a presupune că în locul lui se afla mama, mătuşa sau
chiar Simon şi de a-mi imagina strigătele lor imediate, blestemele lor
furioase. Xavier însă, mai mult ca sigur, privind în gol şi părând că-l şi
vede pe acel nou Boussardel, gata să intre în familie pe o uşă
nelegitimă, nu vedea în el nici un mesager al dezonoarei, nici unul al
prejudiciului. Nu-mi puse nici o întrebare. Când, în sfârşit, vorbi,
părea că-şi urmăreşte cu glas tare ideea.
- Şi cum nu ştii ce hotărâre să iei - murmură el - e evident că nu
vă puteţi căsători.
Am deschis gura. Mă opri din nou cu acelaşi gest al mâinii.
- Motivul puţin importă. Nu vă priveşte decât pe voi şi nu
schimbă nimic.
îl admiram, cu mirare, cum îmi uşura rolul micsorându-l si cum

sărea peste etape. Era oare din parte-i o probă de iscusinţă, o dovadă a
delicateţii sale în ce mă privea sau felul obişnuit al gândirii lui?
Reluă, cu privirea şi mai fixă, adresându-se atât lui însuşi cât şi
celei care, în faţa sa, nu mai avea nimic altceva de făcut decât să
asculte.
- Ca să iesi din asta, ar trebui să...
5 '
Nu-şi isprăvi ideea pe care o ghiceam şi trecu la alta.
- ... Şi, bineînţeles, să spui adevărul.
Am strigat dintr-o răsuflare:
- Numai familie, nu!
- Fireşte, răspunse el.
Mi-am reţinut un strigăt de surpriză; cum, deci şi el le judeca pe
rudele noastre? Ca şi mine? Descopeream noi afinităţi între noi. Dar el
îşi şi schimbase expresia. Chipul i se luminase; privirea îi reveni pe
pămînt, către mine. îmi surâ- dea. Am înţeles că găsise soluţia şi că
această soluţie îl seducea, i se părea chiar amuzantă... îmi spuse
desfacându-şi braţele, cu un aer încântat:
5 '
- Mărită-te cu mine!
Spre sfârşitul după-amiezii ploaia încetă. Ne aflam în micul salon
al tăcutului hotel unde voiam să-mi petrec noaptea înainte de a pleca
la Paris. Adăpostiţi acolo examinasem sub toate feţele situaţia în care
urma să ne angajăm. Desigur, pentru că nu era singurul în cauză şi
fiindcă uitarea de sine îl aţâţase, Xavier se arătase cel mai hotărât
dintre noi doi. Apucase frânele cu o autoritate şi cu un simţ practic
care nu constituiau chiar cea mai mică surpriză din ziua aceea ciudată.
Precipitase lucrurile, hotărâse un plan pentru familie, telegrafiase în
aleea Van Dyck. Depeşa anunţa nu numai întoarcerea noastră, dar
vorbea şi de „o mare hotărâre luată de noi doi" si care, nădăjduiam,
„va avea aprobarea rudelor noastre". Coborarăm astfel din tren pe un
teren pregătit; telegrama noastră, înaintea sosirii, fusese obiectul a
numeroase interpretări. „Ar fi prea frumos!" ar fi lansat mătuşa Emma,
la ideea unei căsătorii între cei doi „incasabili" ai familiei. Când, în
ferestrele micului nostru salon, o lumină incoloră confirmă oprirea
ploii, am vrut să ies. Paşii ne călăuziră spre fluviu, apoi pe pod. M-am
oprit, Xavier s-a oprit şi el; mă sprijineam de parapet. Ronul îşi
rostogolea apele mari si galbene; iscau o briză violentă care-mi
şfichiuia chipul şi făcea să treacă prin acel sfârşit de zi un puternic

curent de aer.
Chiar sub noi, fâşia de pământ care mergea de-a lungul cheiului, ca
şi locurile rezervate jucătorilor de bile erau goale; cerul luminat se
reflecta în băltoace. Dar în jur şi pe pod, mulţimea din oraş se agita,
numeroasă, şi se auzea zgomotul tramvaielor. Ne aflam în Lyon, cetate
puternică şi trainică şi doldora de viată. Atmosfera ei atât de deosebită,
care mă
5 '
învăluise încă de la coborârea din tren, arunca în jurul meu un văl în
tonuri cenuşii, tempera în mod fericit romanescul aventurii noastre şi-
mi dovedea că nu visam. Xavier, sprijinit în coate, stătea alături de
mine. După o clipă, mi-am dat seama că bustul meu se aplecase în
mod spontan spre stânga şi că se sprijinea cu umărul de umărul lui.
Pentru prima oară eram atentă la persoana fizică a vărului meu. Nu
încercam să-i trezesc nici cea mai mică dorinţă. Poate că eu eram cea
care mă tulburasem, cast, dar profund, în contact cu cel care avea să-
mi devină soţ. Din nou m-am minunat, fericită; în toiul tuturor
explicaţiilor noastre nu încercase să-mi pună nici măcar una dintre
întrebările pe care oricare altul mi le-ar fi pus încă de la început. „N-ai
să uiti să-i mulţumeşti pentru asta", mi-am poruncit mie însămi. Şi fără
să ma mişc de pe parapetul pe care stăteam, fără să-mi întorc ochii
spre el, am rostit:
- Ştii, Xavier, că eşti un personaj destul de uimitor? Nici măcar nu
m-ai întrebat dacă nu rişti ca într-o zi să roşeşti din pricina acestui
copil.
Răspunsul fu:
- Pentru că n-ai să roşeşti nici tu...
5?
Puteam să-l înţeleg cum voiam. Continuam să privim în gol. Umăr
lângă umăr, suspendaţi între glasurile fluviului şi cele ale oraşului,
discutam prin glasurile noastre.
-Xavier, nici măcar nu m-ai întrebat dacă băiatul acela străin,
căruia nu-i ştii nici numele, era demn de mine.
- Din moment ce l-ai ales...
- Dar ce idee înaltă îţi faci despre discernământul şi despre
caracterul meu! Eşti sigur, Xavier, că nu eşti mai presus de adevăr?
- Din moment ce mă însor cu tine...
4
Ideea căsătoriei noastre culese aplauze generale. Căci aranja totul.
Aleea Van Dyck luă un aer de sărbătoare. Niciodată nu mi se surâsese
atâtâ. Mătuşa Emma nu-i dădu lui Xavier cele două milioane făgăduite
pentru căsătoria cu tânăra Mortier; acel proiect, eşuând dealtfel foarte
repede, ea putea presupune că nu avusesem habar de existenţa lui, nici
de totalul acelei dote extraordinare; dar cedând curentului de
satisfacţie al familiei, spori cifra până la un milion şi jumătate, sumă la
care adăugă şi Cap Baîou. în ce mă privea, se bucurau grozav. Din
partea mea, mai ales, hotărârea acelei căsătorii era nesperată. Le
pricinuisem atâta nelinişte! Erau, de mulţi ani, atât de siguri că mă vor
vedea măritată în afara familiei! Nouă şanse din zece că această Agnès
avea să se mărite cu vreun extravagant, cu Dumnezeu ştie cine, cu
vreun declasat! Tremuraseră să n-o vadă cumva întorcându-se de pe
malurile fluviului Missouri la braţ cu vreun cântăreţ de jazz sau cu
vreun gangster! Şi asta din pricină că din partea ei te puteai aştepta la
orice... Te puteai aştepta la orice, într-adevăr, chiar şi la ce era mai
puţin probabil. Dar, slavă Domnului! Până la urmă se mărita în sânul
familiei! La fel ca oricare alta. Lua un
Boussardel. îşi păstra numele. Ei, poate că n-o cunoscuseră prea bine.
în orice caz, acum treceau cu buretele peste tot. Eu, care nu eram
câtuşi de puţin iubită în Plaine Monceau, am fost chiar sărbătorită. M-
au sărutat din toată inima mai mult decât pe Xavier, de care nu se
îndoiseră niciodată. Bunica îmi făcu cadou doi din cerceii săi cu
diamante, două pietre de câte cinci carate fiecare şi de o foarte
frumoasă limpezime. Acest dar, atât de puţin conform cu dispoziţiile
obişnuite, nu ridică totuşi nici o obiecţie, nu mă expuse la nimic, nici
chiar reflecţiilor jignitoare ale lui Simon; după acest fapt, am putut să
măsor
mulţumirea unanimă.
>
Familia mea mă făcea să mă gândesc la acei oameni care primesc
un pachet neaşteptat şi care, de teamă să nu fie vreo greşeală, se feresc
straşnic să ceară explicaţii mesagerului. „Să-l primim. Să nu ne
străduim să înţelegem".
Doar mamei, care mă felicită că făcusem „o partidă foarte
înţeleaptă", nu-i slăbi atenţia. O simţeam plină de idei preconcepute.
Dar de ce natură? Am presupus mai întâi că, din instinct, ar fi preferat
o căsătorie scandaloasă prin care familia să mă ţintuiască la stâlpul

infamiei şi care i-ar fi îngăduit să mă îndepărteze pentru totdeauna.
Dar un pic de judecată mă eliberă de această idee excesivă, fără însă a
mă linişti. Mi se păru că mama, a cărei perspicacitate o simţisem
adesea, nu se lăsase complet înşelată şi că în faţa acestei căsătorii
fericite dar neobişnuite nutrea o bănuială. Totuşi o cunoşteam destul
pentru a şti că nu-şi va spune nimănui părerea, prea interesată ea însăşi
să vadă izbutind un aranjament, la urma urmei, avantajos pentru toţi.
Când, încă din dimineaţa sosirii noastre, Xavier, anunţă că doream
să ne căsătorim cât mai repede cu putinţă, când ceru să se reducă
perioada logodnei la cât mai puţin posibil, se mirară, surâseră, dar nu
se opuseră decât de formă.
- Cât sunt de nerăbdători, dragii de ei! strigă mătuşa Emma.
Ochii îi străluceau. Jubilarea ei de mătuşă si de nasă era dublată de
aţâţarea deosebită m care o aruncau pe această fată bătrână toate
treburile legate de căsătorii. Unchiul Théodore, pe care poveştile de
vânătoare îl conduceau adesea la nişte anecdote indecente şi care
striga sus şi tare că a fi vesel înseamnă a fi de două ori francez, nu se
sfii să adauge cu glas tare:
- Oh! oh! E oare chiar atât de urgent?

Atinsă de acest cuvânt, mai crud decât putea crede unchiul, m-am
întors să-mi ascund fata. Mă temeam mai ales să nu întâlnesc privirea
lui Xavier. Dar l-am auzit spunând pe un ton glumeţ, de reproş:
- Unchiule! întrebările astea nu se pun decât între bărbaţi!
- Ha! Ha! Ha! strigă celălalt râzând cu hohote. Uite-l că nu spune
nu, ştrengarul! Emma! Finul tău e un al doilea Lovelace I! Dacă nu
ştiai, ţi-o spun eu!
-Théodore! zise mătuşa care în ziua aceea era în toane
5
bune, îi tachinezi pe aceşti copii fiindcă vor să se ia? Priveşte-ţi opera:
Xavier e roşu ca un mac şi Agnès nu ştie unde să se mai ascundă! *
Ceea ce mă încurca nu era supoziţia, sinceră ori falsă, a unchiului
meu, nici ecoul viu pe care ea îl trezea în mine; nu era nici indulgenţa
mătuşii „pentru că eram pe cale să ne luăm"; era diplomaţia lui Xavier
care mă frapase prin devotamentul lui chiar mai mult decât prin
ajutorul ce mi-l dăduse. Mi-au oferit luxul de a-i anunţa eu însămi
logodna, lui Simon, când a venit la masă. în încheiere, i-am spus
ridicând puţin bărbia spre el: *
- Ei bine, iată în sfârşit răspunsul la întrebarea pe care mi-ai pus-o
la Le Havre. Te-am făcut puţin să aştepţi. Scuză-mă...
- Ce întrebare? Habar n-am ce vrei să spui!
Şi făcând un pas, voi să plece. L-am oprit. în colţul salonului, unde
ne aflam, nu puteam vorbi fără să fim auziţi.
- Ba da. îti aduci foarte bine aminte. Te-ai întrebat dacă nu
?
mă întorsesem măritată din Statele Unite.

- Nu eu îmi puneam o astfel de întrebare...
- în sfârşit, tu ai fost cel care mi-ai pus-o, Simon... Iată dovada că
n-am fost măritată. Mă mărit acum. Doar numai dacă... cum se spune
la contrariul poligamiei? Tu, om de legi,
trebuie să stii!
?
- Poliandrie, răspunse cu seriozitate greoiul de el.

-Poliandrie... Mă crezi câtuşi de puţin în stare de poliandrie? Da?
- Nu, zăpăcito! Şi apoi ce nevoie ai mereu să...
L-am lăsat să plece. Nu ştiam nici eu singură cum să înţeleg sensul
remarcii mele... într-adevăr, copilul meu, abia conceput, mă silea să
I Personaj din romanul Clarissa de Richardson, tipul seducătorului cinic.

risipesc dintr-odată toate acele nelinişti ale familiei, încă destul de

recente, şi pe care atunci le alimentasem în mod răutăcios. încă înainte
de a se naşte, acest copil aducea între mine şi ai mei un pic de alinare.
Numaidecât după binecuvântarea nupţială - deşi saloanele din
aleea Van Dyck erau încă pline de lume - mătuşa Emma se eclipsă, cu
aerul că porneşte într-o escapadă, şi plecă cu noi la gară, la trenul de
Lyon. Xavier mă lua cu el la Cap Baîou. Am amânat călătoria de nuntă
pe mult mai târziu, urmând să ne ducem la Hanoi, unde locuiau mama
şi tatăl \itreg al lui Xavier.
- De ce nu imediat? întrebă mătuşa Emma decepţionată în
închipuirile ei. Atunci n-o să mai fie o călătorie de nuntă.
Şi de data asta Xavier mă cruţă de răspuns.
- Eu sunt - zise el - cel care a rugat-o pe Agnès să aştepte până la
toamnă. Am prea multe lucrări în curs la Cap Baîou, pe care nu le pot
lăsa nesupravegheate.
Mătuşa Emma, hotărât tolerantă, declară că eram liberi să facem ce
vrem. .
- Dacă preferaţi singurătatea în luna voastră de miere, şi acelaşi
orizont în fiece zi, treaba voastră... Dar spuneţi-mi... Cine a fost cu-
adevărat inspirat, păstrând Cap Baîou? Naşa bătrână! Totuşi când
plăteam impozitele, o dată pe an, şi întreţinerea, o dată la trei luni,
eram departe de a mă gândi că insula mea va adăposti vreodată vreun
roman de dragoste.
Şi, privind pe fereastra limuzinei care ne ducea la gară, ruda
noastră celibatară şi îndoliată începu să viseze.
Plânse, cred, în mod sincer, îmbrăţişându-ne pe peron. Ne-a
admirat compartimentele singlesI , cu atât mai mult cu cât habar n-
avea de folosinţa acelui lux.
-Nu pot călători decât ziua, ne repeta ea mereu. Dacă aş călători
noaptea, n-aş cuteza niciodată să mă dezbrac. La gândul că dacă ar
avea loc un accident, ar trebui să fug în cămaşă.-,.. Dumnezeule mare!
.-■->---'
Sprijinită în coate de fereastra culoarului pe care o lăsasem în jos,
o ascultăm cu mai multă răbdare ca de obicei. Xavier se duse să-mi
caute în compartiment mantoul de blană şi mi-l puse pe umeri, peste
taiorul de călătorie.
I Cu cuşete pentru o singură persoană (engl.).
- Să nu-ti fie rece, zise el.

Veghea asupra mea; era plin de atenţie şi de grijă cum eşti faţă de
persoanele bolnave sau convalescente. Mă simţeam bine. în sfârşit
trenul se urni. Mătuşa se îndepărtă de noi, ridicată pe vârfuri, agitându-
şi doliul şi o batistă foarte mare, de pânză albă. Trenul luă viteză şi
ieşirăm din Paris. Mi-era greu să adorm. Nu izbuteam deloc să mă
concentrez asupra cărţii pe care o luasem cu mine. Culcată, luminată
din spate de lampa de citit, m-am gândit multă vreme la viitorul care
mă aştepta, care mă legase de băiatul închis în sleeping-ul de alături.
Apoi, când m-am trezit, mi-a fost acordată minunea de a deschide
ochii peste o dimineaţă de culoarea portocalei, peste nişte golfuri de
email albastru, peste nişte orăşele chenăruite de mare, peste un nou
anotimp.
Dar la Hyeres, unde am luat masa, vremea s-a schimbat. Vântul din
nord aruncase peste Mediterana, care-şi schimbase culoarea, o plasă de
spumă. Xavier îmi propuse să lăsăm pe a doua zi traversarea, care avea
să dureze mai bine de o oră. Am refuzat. Suportam foarte bine acea
încercare uşoară; căci vântul nu biciuia decât suprafaţa apei, şi nici n-
aş fi avut rău de mare pentru că tocmai înghiţisem pe ascuns două
comprimate. Le descoperisem în ajun, facându-mi bagajele. Aştep-
taseră în fundul buzunarului valizei, uitate acolo în cutioara lor
americană, de pe vremea întoarcerii mele din Statele Unite.
Cap Bai'ou nu m-a descurajat. O privelişte mai teatrală, o locuinţă
mai ciudată m-ar fi făcut suspicioasă. în vreme ce vederea acelei case
fără nici un mister aparent, construită în- tr-una din părţile cele mai
netede ale insulei, nu mă făcu deloc să şovăi. îmi amintesc de impresia
resimţită adesea în faţa unor locuri care aproape că nu-ţi spun nimic,
dar despre care ştii că au adăpostit un mare destin, o mare iubire sau o
mare durere.
La puţine zile după sosirea noastră, am devenit femeia lui Xavier.
Lucrul s-a întâmplat de la sine, şi dacă pot spune astfel, aproape fără
ştirea mea. Ne întorsesem dintr-o plimbare, pe vânt, pe ţărmul falezei
din nord. Intrasem în casă năuciţi, cu ochii grei şi cu urechile fierbinţi.
Servitoarea ne aduse, ca să ne venim în fire, o bucată zdravănă de
pisalodierăI pe care-o iăcea ea însăşi şi destul de bine. Această gustare,
stropită cu un pahar de vin corsican, ne închise aproape imediat
pleoapele şi _ ne conduse căşcând spre marele divan din studio.
I Mâncare provenţală, un fel de pizza.

După o vreme, n-aş şti să spun câtă, mă trezi o apropiere, o căldură
în partea dreaptă. Xavier dormea încă, dar chiar şi prin somn parcă mă
trăgea spre el, mă chema. I-am deschis braţele. Aveam dreptul să-i
refuz în acel moment ceea ce nu cutezase să-mi ceară cu ochii
deschişi?
Mărturisirea acestui scrupul poate surprinde; ca şi atitudinea lui
Xavier care poate să pară a fi în contradicţie cu cuvintele sale rostite la
Lyon. Ştiam foarte bine tot ce-ar fi avut, romanesc, în ea o „căsătorie
albă". Dar nu jurasem oare, în sinea mea, să fiu sinceră, să nu mă
prefac şi să nu-i oblig nici pe alţii să se prefacă? Or, Xavier nu era o
nălucă, o entitate, nici un sfânt, ci un bărbat. Frământându-mă astfel,
în acel sfârşit de după-amiază, la Cap Ba'iou, trebuie totuşi să mărtu-
risesc că, departe de a mă decepţiona, Xavier mi-a devenit mai drag
sau cel puţin mai apropiat: vedeam că e făcut din humă, ca şi mine.
Eram o femeie sănătoasă. Aşa că viata noastră de soti luă un curs
normal. Xavier mi s-a părut a fi fericit. Acest iucru mă bucura. îi
împărtăşeam în felul meu bucuria, fară totuşi să-i împărtăşesc şi
plăcerile. Căci încă din prima seară înţelesesem că ele îmi vor fi
refuzate. Această lipsă de plăcere, care nu mă prea mira, şi despre care
începeam să bănuiesc că era condiţia obişnuită a multora dintre femei,
nu-mi inspira nici revoltă, nici amărăciune. O acceptasem din raţiune,
ca pe un soi de ispăşire meritată; la început o acceptasem din instinct.
Şi, oare să mărturisesc? Mi se părea foarte firesc să nu regăsesc alături
de Xavier emoţiile pe care un altul mă făcuse să le cunosc.
Totuşi îmi era de ajuns să observ silueta soţului meu, slabă dar
suplă, chipul său cu trăsături ferme, ochii mai ales, atât de
surprinzători, ca să-mi spun că acel băiat, nici bolnăvicios, nici
stângaci, putea să inspire altor femei dragoste. Avea, mai mult decât
alţii, o prestanţă fizică, numai că pe mine această prestanţă fizică nu
mă impresiona.
De ce? Şi de ce lucrul acesta mi se părea atât de simplu? De ce
aşteptasem, de ce în mod inconştient mă şi pregătisem pentru acest
lucru?
într-o seară, în vreme ce stăteam nemişcată alături de Xavier care
adormise, răsucind încă o dată povestea asta, în mintea sau mai curând
în memoria mea se făcu o^lumină stranie. în această lumină
îndepărtată le-am văzut pe mama şi pe mătuşa Julienne plimbându-se
pe o alee a casei noastre din Sologne; mi-am amintit că purtau nişte
rochii scurte şi umflate, cu talia sus, care în anul acela se răspândiseră
pretutindeni, în mod dizgraţios. Se plimbau discutând şi se credeau
singure. Eu mă aflam în dosul tufişurilor care mărgineau aleea. Aici

îmi amenajasem, din cea mai fragedă vârstă, un fel de odaie de
verdeaţă, nevăzută din afară; graţie şireteniilor mele, fraţii mei,
intrigaţi de dispariţiile mele care durau după-amieze întregi, nu-mi
putuseră descoperi niciodată ascunzătoarea. Petreceam în acest refugiu
ceasuri întregi. îmi adusesem acolo nişte obiecte scoase din uz, luate
de ici si de colo: o fâşie de covor, o băncuţă şchioapă, câteva
farfurioare ciobite, o încălzitoare veche. Cu trei morcovi cruzi, un
pesmet şi un pahar de apă de la pompă, îmi luam, de una singură masa.
Adesea, chemările fraţilor mei, iritaţi că nu-mi puteau face mici
neajunsuri minuţios pregătite, răsunau prin parc şi-mi sporeau
delectarea. în fundul bârlogului aceluia vegetal, populat în întregime
de penumbra verde şi de miresmele pământului, mă mângâiam cât era
ziua de lungă cu reveriile mele de fetiţă tristă. Dar glasul carc în ziua
aceea îmi ajunsese la ureche, printre frunze, glasul care după atâţia ani
îmi răsuna acum în auz, era cel al mamei. îi vorbea mătuşii Julienne pe
un ton confidenţial; ea asculta gânditoare răspunsurile surorii sale.
Mama făcuse patru paşi, apoi se oprise. în dreptul meu, spusese:
- Te înţeleg foarte bine, mica mea Julienne. Dar, ce vrei? Pentru
mine, nici o plăcere şi nici un efect... Niciodată. Asta însă nu m-a
împiedicat să am copii...
Fraza aceasta m-a făcut să ciulesc urechile. Mătuşa Julienne, cu
aerul ei competent, răspunse „că cele două lucruri n-au nici o legătură
unul cu altul". Mama continuă:
- Dacă ţi-aş spune că odinioară, doar cât dansam boston cu
locotenentul si simţeam mult mai mult... Dar stii si tu că nu
5 5. 55
putea fi vorba să mă mărit cu el.
Cele două femei care se plimbau îşi continuară drumul, se
îndepărtară, se întoarseră şi reveniră în acelaşi loc. Când trecură prin
dreptul meu am auzit-o din nou pe mama:
- După părerea mea, spuse ea, în problema asta" nu mai există rfîci
o îndoială: aşa, nu-ţi poţi iubi soţul.
Scena, formula, ideea reapăreau, apăreau la lumina zilei. Dar până
atunci, până în acea odaie din Cap Bai'ou unde ieşiseră brusc îa iveală,
ele trăiseră în mine... Făcuseră parte din acel nucleu de greşeli pe care
orice copil îl poartă în sine, se copseseră pe încetul, urmând să ne
deranjeze abia la vârsta când ajungem maturi, bărbaţi sau femei în
toată firea. Cine va sti de unde-si
7
s i i
trag aceste fructe închistate bogăţia sevei şi târzia lor putere de
încolţire? Crezusem de pildă multă vreme că există întotdeauna vreun
război în curs, că băieţii care se duceau să-si facă armata
' 5 5
se duceau de fapt la război şi că fraţii mei, Simon şi Valentin, aveau
toate sansele să fie ucişi la douăzeci si unu de ani...
5 . 5 5
Neînţelegeri, desconsiderări, aberaţii anodine sau răutăcioase,
răsfăţuri ascunse... Pentru cel care le are, ele alcătuiesc o a doua lume,
unde aburii capătă greutate şi trup, unde nălucile trăiesc o viaţă
independentă.
Dar faptul că descoperisem, în sfârşit, originea acestei idei false nu
m-a eliberat de gânduri. Trupul meu îi rămăsese credincios. Nu mă
înfierbântam niciodată sub sărutările lui Xavier. Aidoma, din acest
punct de vedere, tuturor suratelor mele - căci intrasem şi eu în ordinul
lor - simulam totuşi plăcerea atât de bine încât tânărul meu soţ, după
câte mi-am putut da seama, nu s-a neliniştit niciodată.
5
Mă sileam mai ales să nu las să se vadă că de fapt dragostea mea
pentru el avea ceva matern. Toată ziua îmi supravegheam intonaţiile
vocii şi gesturile. Nu mă lăsam în voia. sentimentelor mele decât în
timpul nopţii, când Xavier dormea. Atunci, alunecat pe panta somnului
redevenea ceea ce era de fapt pentru mine. Aţipit în patul nostru,
aducea a băieţaş. Simţind acel trup, cam subţire, apăsându-mi coasta,
şi acel cap greu atârnându-mi pe umăr, mi se părea că strângeam la
piept, ca să 4egăn, un copil bătrân, pruncul vlăguit al propriei mele
rase.
VI. PRĂBUŞIREA
9
Rămânea să înştiinţăm familia că aşteptam un copil. Hotărâsem

să nu ne grăbim prea tare cu vestea asta. Abia trecuseră
cincisprezece zile de la nuntă şi doar o lună de zile între noaptea pe
care-o petrecusem la hotelul Terminus şi călătoria mea la Lyon; a
doua zi după întâlnirea noastră în acest oraş, Xavier şi cu mine
grăbisem atât de tare lucrurile, încât căsătoria'avusese loc după trei
săptămâni: puteam deci anunţa pentru sfârşitul lui noiembrie un
eveniment care avea să se producă în prima jumătate a lui
octombrie. Prezenţa de spirit a lui Xavier, şi poate presupunerea
scârboasă a unchiului meu înlăturau dinainte orice surpriză din
partea familiei, stăvilind orice bănuială şi îngăduindu-mi să aştept,
fără prea mare nelinişte, data dublei mele eliberări.
Şi timpul trecea şi în jurul casei noastre din Cap Baîou
mixandrele înflorite îşi risipiseră de mult parfumul lor acrişor,
când, într-o dimineaţă, Xavier expedie prin telefon depeşa noastră
în aleea Van Dyck. De portul unde se afla biroul de poştă, ne
despărţeau vreo trei kilometri de drum de ţară. Aşa că diriginta
biroului poştal ne telefona ea însăşi textul telegramelor care ne
soseau.
în aceeaşi zi, cu puţin înainte de masă, sună telefonul,
începusem, în acea lună, să fiu puţin cam apatică şi Xavier mă
scutea adesea să mă deranjez; aşa că se duse el la telefon.
- Da, domnişoară, zise, fii drăguţă şi citeşte-mi-o.
- E răspunsul la telegrama noastră? am întrebat din locul unde
mă aflam.
Xavier făcu semn din cap că da. Ascultă la început cu atenţie,
apoi, după câte mi se păru, cu uimire.
- Vreţi s-o mai citiţi o dată?
în sfârşit, mulţumi, închise telefonul şi se întoarse spre mine,
tăcând. Arţi întrebat:
- Ce s-a întâmplat?
- Nasa mă cheamă la Paris. Imediat.
- Cum?
-Telegrama ei spune... şi repetă pe dinafară: „Primit depeşă, te
rog vino urgent pentru discuţie indispensabilă, cu dragoste, naşa"...
Nu pricep nimic.
-Trebuie să fie vreo problemă de afaceri, Xavier... Sau ceva de
genul ăsta. Ce-ai vrea să fie?
- Mă întreb şi eu... De ce nu spune un cuvânt despre vestea pe
care-a aflat-o?
Părea neliniştit, fapt care mă alarmă si pe mine, ca si cum i-aş fi
descoperit o mai mare intuiţie a lucrurilor, un simţ pe care eu nu-l
aveam.
- Xavier, ce ai de gând să faci?
- Să-i telefonez.
Nefiind încă ora jumătăţilor de tarif, obţinu legătura imediat.
Dar se auzea prea prost ca să se poată mulţumi cu un singur
receptor; i l-am dat şi pe al meu, eu urmărind discuţia doar din
replicile lui.
- Naşă, am primit telegrama ta. Despre ce e vorba?
- ... Nu poţi să-mi spui în linii mari?
- ... E chiar atât de urgent?
- ... Bine, bine. Dacă trebuie, voi veni. Dar nu mai pot lua
trenul astă-seară.
-... Mâine dimineaţă? Să călătoresc ziua? Dar voi face două
ceasuri în plus...
Se stăpâni, făgădui laconic şi-închise aparatul.
- Acum înţeleg şi mai puţin, îmi spuse el. Jură pe toţi sfinţii că
e ceva urgent şi grav, dar refuză cu înverşunare să-mi dea cel mai
mic indiciu. Afirmă că asta nu se poate spune decât direct...
Şi, ca întotdeauna, presimţindu-mi gândul:
-Nu... Desigur, nu-i nimic supărător pentru noi, pentru ceea ce
aşteptăm noi. Ce să fac? Hai, gândeşte-te.
Dar el fu cel care începu să se gândească,, plimbându-se prin
odaie. îşi aprinse o ţigară, apoi o aruncă; pasul lui lovea pardoseala
acoperită cu o rogojină subţire. După o clipă păru mai bărbat. Se
întoarse spre mine:
- Sigur nu ştie nimeni? N-ai făcut nimănui freo confidenţă?
Am strigat:
-Nimănui, Xavier! Ţi-aş fi spus! Nici măcar unui medic. Îî...
Nici măcar tânărul cu pricina nu ştie nimic... Dar vezi? Te gândeşti
la acelaşi lucru ca şi mine.
Veni să se aşeze pe braţul fotoliului meu şi-mi înconjură umerii.

Tăcea. Slujnica ne pofti la masă," pe care-o luam devreme, pe
lumină. M-am ridicat în picioare.
- Hai, Xavier.
- Da, zise el, hai. Si tie ti-e foame? \
Nădăjduiam să primesc o telegramă de la el a doua zi seara:
Xavier nu putea să nu mi-o trimită de îndată ce-ar fi aflat motivul
chemării sale la Paris. A trebuit să aştept până în dimineaţa
următoare, către ora unsprezece, ca să aud sunând telefonul. Am
alergat la aparat. Era într-adevăr domnişoara de la poştă.
- Doamnă Boussardel, îmi spuse ea, cu accentul ei din Var,
aveţi o telegramă. Să v-o citesc?
- Da, vă rog.
-Numai că... vestea nu-i prea bună. Poate că trebuie să vă
previn, nu?
- O veste proastă? De la soţul meu?
- Da, un accident.
- Citiţi-o!
-Iată ce spune... Şi, punctându-şi lectura cu pauze, citi: „Suntem
obligaţi să te înştiinţăm accident... întâmplat Xavier... căzut pe
fereastră, inutil să ne chemi... Am întrerupt telefonul! semnat
Boussardel".
Fireşte că am sunat imediat. Nu ne folosisem niciodată atât de
telefonul nostru de la Cap Baîou ca în ultimele douăzeci şi patru de
ore.
„De ce spun că l-au întrerupt? mi-am zis, auzindu-l cum sună.
Sună perfect."
Cineva, acolo, la Paris, în aleea Van Dyck, ridică receptorul
- Aici serviciul abonaţilor absenţi.
- Cum? '
- întrebaţi de doamna Victorin Boussardel?
- Doamna Victorin...?
Mi-am amintit că - în semn de respect - telefonul continua să
figureze pe niifiiele bunicii.
- Da, domnişoară. Nu pot căpăta legătura?
-Regret, e imposibil. Consemnul este strict. Linia acestor
abonaţi a fost întreruptă din motive de sănătate.
- Da... O cădere se pare... E, într-adevăr, aşa?
- Stiu doar că au un bolnav în casă, doamnă.
- Cel puţin v-^ spus în ce stare se află?
- Bolnavul se simte cât se poate de bine.
- Dar ce s-a întâmplat? Ce anume i-a provocat căderea?
- Nu ştiu nimic în plus. Cine telefonează?
- Soţia.
9
1
în curtea din aleea Van Dyck, nimeni. Presimţeam. în vestibul,
doar valetul. Telegrafiasem din Marsilia ca să-mi anunţ sosirea,
rezultatul: la acea oră, toţi locuitorii palatului Boussardel reintraseră
în alveolele lor. Până şi bătrânul Emile şi Francisa, căci trebuie să fi
primit ordin în acest sens. Nu mai exista nici o îndoială că eram
amestecată în această afacere.
Eram amestecată, vestea maternitătii mele avusese un rol în 5 ?
acest accident de necrezut. Nu-l aveam deci decât pe acest valet cu
care să vorbesc.
- Unde se află soţul meu?
/ V 5
- In primul salon de recepţie.
- La parter? De ce nu în vechea lui cameră, sau într-una care e
mult mai confortabilă?
- După prăbuşire, domnul Xavier a fost dus în primul salon de
recepţie; si cum doctorul a recomandat să nu fie mişcat, a fost lăsat
acoîo. în cameră a fost instalat un pat.
Mă aflam cu mâna pe clanţa uşii de la galerie. M-am întors spre
servitor:
- Cum îi este? E ceva grav?
- Domnul Xavier se simte cât se poate de bine.
Era un consemn. Am apăsat pe clanţă şi am străbătut galeria cu
tablouri; am străbătut această casă care încă o dată îmi pregătise o
primire proastă. Acum însă ştiam că ceea ce mă aşteptam era mai
rău decât o bombăneală, o tăcere sau o scenă: era nenorocirea. Am
ajuns lângă uşa salonului. Ce voi afla dincolo de ea? Cum aveam
să-l găsesc pe Xavier? Am împins încetişor uşa cu două canaturi...
în albeaţa cearşafurilor, faţa lui era galbenă, ba chiar cenuşie. Cu o
compresă pe frunte, părea că doarme. O infirmieră se ridică şi veni
spre mine. înainte de a ieşi împreună cu ea, mă lăsă să-l privesc. De
obicei, lumina umplea prin cele patru ferestre acel salon care dădea
totodată şi spre parc, şi spre alee. Dar acum se trăseseră toate
draperiile, afară de una singură care, lăsată doar pe jumătate,
îngăduia să pătrundă puţin soare. Luminată astfel, nu mai
recunoşteam odaia. Patul pliant, de fier, aproape un pat de slugă,
ascuns după tapiseria de Aubusson, izbutea să denatureze complet
acel colţ... în sfârşit, îmi ieşi din gâtlej un mic oftat: revedeam
salonul aşa cum fusese în seara recepţiei. Aici şi sub această
strălucire a lustrelor, refăcusem, în faţa familiei adunate, nùdul
cravatei lui Xavier... Acum, Xavier era pe moarte... Capul i se
adâncise în pernă, bronzul feţei, atât de recent încă, frumoasa
noastră culoare de la Cap Baiou rezista, dar devenise în mod
misterios cenuşiu: bronzul, poate, de-acum al unui alt soare... M-am
întors spre infirmieră. O interogam, cu gura întredeschisă, cu nişte
buze care nu puteau vorbi...
- Se odihneşte, zise ea încet. De când cu accidentul, e apatic.
Mă împinse uşurel peste prag. Ne aflam în galeria cea lungă,
luminată mult prea tare. Cu precauţie, fără să vorbim, ne
apropiasem de marele vestibul de unde nu venea nici un zgomot.
începurăm să vorbim în şoaptă, în tăcerea casei. Ştiam că multe
persoane de aici erau neliniştite, răscolite atât de starea lui Xavier
cât şi din alte motive care-mi scăpau. Abia aşteptau să mă
îndepărtez ca să-şi redeschidă uşile şi să coboare... Aceste gânduri
îmi trecură prin minte fără să vreau, în vreme ce adevărata Agnès
nu se gândea decât la Xavier.
- Domnişoară, n-am izbutit să aflu nimic. Explică-mi şi mie. Te
rog! Nu mă menaja. Ştii cine sunt?
- Da, doamnă. Am fost prevenită de sosirea dumneavoastră.
Bolnavul n-are o fractură a craniului, asa cum ne-am temut la
' 3
început.
-Cum?
-Dar lucrul de care ne temem în continuare e congestia
cerebrală care s-ar putea datora unei hemoragii tardive.
- Oh! Si în acest caz?
9
- în acest caz, doamnă, ar fi foarte grav. Ne-am putea aştepta la
ce-i mai rău.
- Dumnezeule...
Până şi vorbele îmi lipseau. La fel şi ideile. După o clipă am
întrebat:
- Dar cum s-a întâmplat nenorocirea?
- Bolnavul a căzut de la etajul al treilea.
- De la al treilea?
- Da. în grădină. Nişte tufişuri i-au amortizat, din fericire,
căderea.
- Tufişuri sub fereastră? Cum? Soţul meu se afla în odaia mea?
De ce? Şi cum de a putut cădea?
- Nu cunosc nici un amănunt. M-au chemat după accident, la
recomandarea doctorului...
- Dar n-ai cerut explicaţii?
- Nu mi le-a dat nimeni, doamnă. Asa că n-am insistat.
Urmă o tăcere. Le-am trecut rapid in revistă pe rudele care
trebuiau să fie la curent. Inutil să încerc s-o văd pe mama sau pe
mătuşa Emma: se vor ascunde, vor porunci să mi se spună că au
ieşit; adoptaseră aceeaşi atitudine dinainte.
- Domnişoară - i-am spus infirmierei - nu pot să-ţi fiu, pe
moment, de nici un folos?
- Nu, doamnă. Bolnavul are nevoie de foarte puţine îngrijiri.
Mai curând e vorba de o supraveghere pe care trebuie să i-o asigur,
aşa că pot să mă descurc lesne.
- Bine. Ies. Mă voi întoarce într-o jumătate de oră.
Deschisesem uşa vestibulului. Dar m-am întors. Din trei paşi
am apucat halatul alb care se îndrepta spre celălalt capăt al galeriei.
- Domnişoară...
Am luat-o de mână.
- Domnişoară, îţi mulţumesc pentru tot ceea ce faci.
- Dar, doamnă, nu-mi fac decât meseria.
- într-adevăr... îţi sunt foarte recunoscătoare... Am încredere în
dumneata, în competenţa dumitale...
Şi strângându-i mâna mai tare:
- Fiindcă, dacă ai şti...
Lacrimile care-mi umpleau ochii înceţoşau totul în faţa mea;
presupun că acea femeie necunoscută mă privea cu mirare. Sau
poate că nu. Aceste persoane văd tot felul de lucruri prin familii;
sunt blazate şi desigur experimentate în a recunoaşte rapid
înçurcaturile cele mai afurisite. Cine ştie dacă fata asta nu se şi
edificase asupra familiei mele? Cine ştie ce gândea despre acel
accident ciudat, despre acele împrejurări stranii? Despre cauzele pe
care nu izbuteam să le descopăr, dar pe care trebuia să le aflu?
M-am pomenit alergând pe aleea Van Dyck. Am strigat un taxi.
- Strada Rennequin, colţ cu aleea Wagram. Da, aici aproape.

Repede!
- Oh! Mă aşteptam la vizita ta...
Mătiişa Louise îmi deschise ea însăşi şi mă pofti înăuntru. O
vedeam tremurând, era trasă la fată. Usa salonului odată închisă
' 3 3
în urma noastră, mătuşa Louise îşi împreună mâinile şi-şi înălţă
capul, privindu-mă. Dar nu mai avu către mine acel elan pe care i-l
ştiam. Nu mă sărută. Dar nu mai conta...
-Mătuşă Louise, mă bizui pe dumneata ca să aflu ce s-a
întâmplat...
- Dar, Agnes, l-ai văzut pe Xavier... Ai constatat în ce stare se
află...
- Da, infirmiera'mi-a spus de ce anume se teme...
-Ar fi putut să se omoare, nenorocitul de el! Fără acele
tufişuri...
- Ştiu! Dar ceea ce nu ştiu este cum şi de ce a căzut de la
fereastra mea...
- Agnès, când s-a întâmplat acel lucru, eu nu mă aflam în aleea
Van Dyck...
-Haide, nu se poate să nu ştii ceea ce s-a petrecut în realitate...
încă mai şovăia.
- De ce nu te adresezi mamei tale sau Emmei? Mai curând de
la ele decât de la mine...
I-am tăiat vorba:
- Sunt amândouă invizibile! Toată familia e invizibilă! Sosirea
mea în casă a semănat panică. Au dispărut cu toţii ca nişte iepuri în
vizuinile lor.
- Oh! Cât eşti de nedreaptă: de când cu accidentul, mama ta stă
în permanentă lângă bunică-ta, care e bolnavă. Cât despre Emma,
n-ai să fu mirată dacă am să-ţi spun că a avut o criză...
- într-adevăr, nu mă mir... Ascultă, mătuşă Louise, ştiu că nu-ti
place să te amesteci în treburile familiei. Aşa că nu te rog să
intervii, ci să-mi explici. E necesar să-mi explici. îţi dai seama că ar
trebui să fiu idioată ca să nu văd misterul ce pluteşte în jurul acestui
accident, în jurul lui Xavier, în jurul amândurora. Se vede cât de
colo că mi se ascunde ceva!... Dacă ţi-ai putea închipui
presupunerile, sentimentele care mă frământă de douăzeci şi patru
de ore încoace! Cum am călătorit! Şi ce-am simţit în dimineaţa asta
văzându-l pe Xavier în patul acela, nemişcat... Am crezut c-a
murit!
Doar prin această lamentaţie am impresionat-o; rezistase la
argumentele mele: auzindu-mi vocea slăbind, avu o reacţie si-mi
luă mâinile...
- Biata mea nepoată! E adevărat, eşti atât de nenorocită! Orice-
ai fi făcut...
- Orice-aş fi făcut? Te rog, mătuşă Louise! Spune-mi ce s-a
întâmplat!
- Ei bine... ei bine, la urma urmei, iată: Emma l-a chemat pe
Xavier de la Cap Baîou ca să-i spună că ai abuzat de credulitatea
lui.
-Cum?
- Da. Cu alte cuvinte, Emma e sigură că copilul pe care-l
aştepţi nu poate fi al lui Xavier.
' -Dar...
- Eu nu fac decât să-ţi repet...
- Ai dreptate. Continuă...
- După Emma, tu nu te-ai măritat cu Xavier decât pentru că...ei,
ca să-i pui în cârcă această paternitate.
- Xavier a protestat?
- Xavier a protestat, într-adevăr. A ridicat imediat din umeri şi
ţi-a luat apărarea. A făcut precizări, a furnizat date... Ştiu toate
aceste amănunte de la Théodore, care asista la discuţia în trei, în
calitate de şef al familiei: nu-i puteau impune şi bunicii tale o
asemenea pedeapsă.
- Şi? Xavier i-a convins?
- Nu. Se pare că Emma ţinea în rezervă o probă peremptorie,
fără replică. Dar pe care eu n-o stiu; Théodore, dac-o ştia, nu mi-a
spus-o. Dealtfel, mătuşa ta l-a rugat multă vreme pe Xavier s-o
creadă pe cuvânt: „>Îu poţi fi tu tatăl. îţi dau cuvântul meu de
onoare. Asta ar trebui să-ţi ajungă!" Dar nu i-a ajuns.
- Nădăjduiesc.
-Pe scurt, în disperare de cauză, Emma l-a rugat pe Théodore să
iasă afară, s-a închis cu Xavier şi, după cinci minute, l-au văzut pe
băiat dispărând, foarte palid. S-a urcat, fără să spună un cuvânt, la
etajul al treilea, în odaia ta. L-au lăsat în pace. S-au gândit că voia
să fie singur şi s-au liniştit. Asta s-a petrecut cam după zece seara.
Peste o jumătate de ceas, Emma a zis: „Dacă m-aş duce să văd ce
face?" Şi s-a dus sus. Au auzit-o scoţând un ţipăt strident, au
năvălit cu toţii în vestibul, iar ea le-a strigat din capul scării că

Xavier s-a aruncat pe fereastră! Au alergat în grădină, l-au găsit pe
bietul băiat şi l-au luat de jos, fără cunoştinţă... Iată acum ştii tot.
Am văzut-o transpirată şi înlăcrimată. îşi şterse faţa cu batista,
în toate sensurile.
-Hai, hai, mătuşă Louise... Vrei să spui că Xavier s-a aruncat în
mod deliberat pe fereastră?
Rămase nemişcată, cu batista în mână.
7
5
- Sigur, biata mea Agnès, acum, din nenorocire, nu mai există
nici o îndoială.
- într-adevăr? Oh! Totuşi, nu-i cu putinţă! Mătuşa Emma n-a
aflat nimic de la Xavier. Habar n-am care-i această faimoasă
dovadă pe care i-a dat-o în atât de mare secret, dar iată ce pot să-ţi
spun eu: Xavier ştia! Ştia totul despre copilul pe care-l port!
- Ciim?
- El e cel care s-a oferit să se însoare cu mine şi n-a facut-o
decât ca să mă scoată din impasul în care mă aflam. A doua zi
după... după un moment de imprudenţă cu cineva pe care nu-l
puteam lua de bărbat... Ar fi prea lung să-ţi explic şi apoi e în afara
problemei... tocmai observasem urmările pe care avea să le aibă
această întâlnire; eram strânsă cu uşa; m-am dus la Lyon ca să-i
mărturisesc totul lui Xavier, să-i cer un sfat; el mi-a spus: „Mărită-
te cu mine!" Pricepi?
O destindere încă nesigură, un fel de uşurare şi ceva ca o
deşteptare a unei solidarităţi feminine luminară chipul trecut al
mătuşii Louise.
- Oh! spuse ea. Prefer aşa.:. Din partea ta e foarte loial... Şi
dintr-a lui, atât de generos!...
- Xavier n-avea deci nici un motiv să comită un gest de
disperare. Cu siguranţă că n-a vrut să-l comită... Atunci ce s-a putut
întâmpla?
Râmaserăm mute, amândouă. Cu respiraţia puţin tăiată, mă
străduiam să mă gândesc. Dar, la întrebarea mea, n-am găsit nici un
alt răspuns, decât această nouă întrebare:
- Ce-a putut oare să-i spună mătuşa Emma?
- Nici eu nu mai pricep nimic, murmură mătuşa Louise. Cât de
ciudată e toată povestea asta!
M-am ridicat şi mi-am aranjat bluza.
- Am să mă duc s-o întreb pe ea! E cel mai simplu.
- Pe Emma? Oh, draga mea, bagă de seamă! O să-ţi spună nişte
lucruri penibile: a rostit la adresa ta nişte cuvinte...
- Stricată, probabil? Destrăbălată, prostituată?
- Nu... Mai curând aventurieră. A strigat că ai vrut să-i duci de
nas finul.
- Hm! Asta-i tot? Biata mătuşă Emma!
Am trecut în anticameră.
- Mătuşă Louise, îţi mulţumesc pentru simpatia ta. Şi... mă rog,
nu-i momentul pentru acest gen de consideraţii, dar înainte de a mă
condamna, aşteaptă... Nu fi prea severă cu mine în străfundul
sufletului tău.
- Oh, zise ea. în adâncul sufletului, sigur...
- Când te mai văd?
- Diseară. Mă voi duce în aleea Van Dyck ca să aflu ce vor
spune medicii.
- Medicii?
- Da. Mesureur a cerut ajutorul unui specialist.
- Cu atât mai bine, Dumnezeule! Căci dacă Xavier nu l-ar avea
decât pe Mesureur ca să-l salveze...
Şi-mi veni în minte silueta doctorului familiei noastre, bărbos,
vorbăreţ, afectat, lipsit de iniţiativă, legat de vechile metode, dar
plin de titluri, exact doctorul care le trebuia Bous- sardelilor,
Facultatea demnă de clanul nostru. Am respins ideea de a mă duce
să-l întreb, deşi el cunoştea, în mod sigur, secretul; dar ce lămurire
aş fi putut primi de la acest prieten al clanului, ţinut de mai bine de
douăzeci de ani să le ascundă tarele?
- îl cunoşti, mătuşă Louise, pe acest specialist despre care-mi
vorbeşti? Stii cum îl cheamă?
- Stai puţin... Nu, nu-mi mai aduc aminte, dar se spune că e un
mare practician.
Am oprit taxiul în aleea Van Dyck, în faţa intrării. N-am
coborât. Am lăsat în jos geamul care mă despărţea de şofer.
- Vrei să-mi faci im serviciu? Intră în curtea acestei locuinţe,
ia-o pe mica alee pe care-o vezi între casă şi grilaj şi bate, foarte
încet, la uşa-fereastră. O să iasă o infirmieră. Spune-i că vreau să-i
vorbesc.. Arată-i cartea mea de vizită, uite-o aici. Dacă vreun
servitor te întreabă ceva, arată-i-o si lui.
Printre tufişuri, îl supravegheam. N-am coborât din taxi decât
atunci când a apărut infirmiera: întâlnirea cu mătuşa Emma sau cu
mama, întâlnire pe care-o dorisem mai înainte, acum mi-arfî
deranjat planurile. I-am făcut semn infirmierei să se apropie de

grilaj. I-am vorbit. Eram despărţită de ea de gard, de zăbrelele
acelei case mai mult ca niciodată inexpugnabilă.
-Domnişoară, te deranjez... Aş vrea să aflu numele
specialistului pe care l-a chemat doctorul Mesureur pentru soţul
meu...
- Doctorul Roger Oswald, doamnă.
- Unde l-aş putea găsi la ora asta? La el acasă?
-Nu, doamnă. Doctorul Oswald stă la serviciu până după prânz.
- Si unde lucrează?
- La Lariboisiere.
2
M-au rugat să aştept. Dacă nu mă mişcăm din acel culoar, eram
sigură că n-aveam să-l scap pe doctorul Roger Oswald. Căci vizita
odată isprăvită, trebuia să treacă pe acolo, ca să ajungă în camera
care-i servea de cabinet. în jurul meu, câţiva bărbaţi, câteva femei
şi un copil stăteau nemişcaţi pe bănci si pe scaune. Şi ei pândeau
sosirea doctorului; decenţa îmbrăcăminţii, aerul lor aproape
mulţumit mă mirară. Puţina mea experienţă în materie de spitale
pariziene mă obliga, în toiul tulburării mele, la nişte reflecţii. Acei
oameni, acei semeni ai mei, veniţi fiecare din casele lor, fiecare cu
drama şi cu suferinţa lor, păreau să stea acolo ca la o lecţie.
Prezenţa lor de-a îungul peretelui cu geamuri îmi lărgi câmpul
dezbaterilor.
- Aveţi oră? mă întrebă o soră examinându-mi toaleta si
? 5
blana.
- Nu, voi aştepta cât va fi nevoie.
- Numele dumneavoastră?
I-am întins o carte de vizită, pe care ea a citit-o şi a strecurat-o
în buzunarul halatului.
- Luaţi loc.
Şi vremea trecea. Nu cutezam să mă uit la cei care mă
înconjurau. Uşa unei săli se deschisese de două ori, o dată ca să
treacă un cărucior cu inâncare,, a doua oară ca să-l scoată încărcat
cu veselă murdară şi cu sticle goale. Am, avut totuşi vreme să
observ două rânduri de paturi în care se aflau nişte femei culcate
sau stând în capul oaselor. Şi iată că în fundul culoarului, ieşind
dintr-o altă sală, se ivi un grup. Se apropie. Lumina puternică de
afară, care dinspre partea geamurilor era mult mai vie decât din
grădină, îmi îngădui să-i disting de departe pe cei care veneau. Erau
tineri, îmbrăcaţi în alb. Băieţi mai ales, cu capul gol, şi trei sau
patru fete. Pacienţii care mă înconjurau se sculară în picioare; i-am
imitat. Privindu-i cum se apropie, îmi spuneam: „Aceştia trebuie să
fie elevii doctorului Oswald. Vecinii mei cunosc obiceiul: ştiu că
nici maestrul nu e departe". Infirmiera înaintă spre grup şi întinse
cartea mea de vizită unuia dintre tineri, desigur asistentul principal.
Tânărul, citindu-mi numele, se despărţi de camarazii lui şi se
îndreptă spre mine, cu cartonaşul lucios în mână.
- Doamna Boussardel? zise el.
- Da, domnule. Aş vrea, dacă e posibil...
- Sunt doctorul Oswald.
Surpriza îmi stăvili pentru moment explicaţiile pe care le
pregătisem. Am văzut în faţa mea un băiat nervos, îmbrăcat în halat
alb; doar ochii pătrunzători, cu pleoape obosite si părul sur de la
tâmple îl dădeau în vileag pe omul maturizat de cercetări şi de
răspunderi.
- Credeţi-mă, domnule doctor, că-mi dau seama de indiscreţia
mea...
Mă întrerupse:
- înţeleg foarte bine. Nu sunt mirat.
Şi eu, de asemenea, înţelegeam. Iată-mă departe de Mesu- reur
şi de barba lui! Vocea asta limpede, vorba fără ocolişuri, impresia
de echilibru interior, atât de deosebit, comparabil într-o oarecare
măsură cu armonia fizică ce emană din anumiţi mari sportivi... Mi-
am dat seama că omul acela mă va înţelege. Mi s-a părut că atenţia
pe care i-am citit-o în privire depăşeşte simpla complezenţă
profesională. Şi apoi, noi doi trebuie să fi fost cam de aceeaşi
vârstă. Făcusem bine că venisem la el.
Mă conduse până la uşa cu geamuri a cabinetului său; o
deschise.
- Domnule doctor, multe dintre persoanele acelea au venit
înaintea mea.
- Da, zise el, şi pentru a mă convinge adăugă: Numai că ar fi
bine să vă întoarceţi cât mai repede cu putinţă lângă soţul
dumneavoastră.
Am simţit pe spate mâna lui care mă îndemna să intru şi nu m-

am împotrivit. Elevii nu ne urmară: respectau acea discuţie care nu
era o consultatie. Inima îmi bătea cu violentă; se mai
5 9 '
linişti puţin când mă aşezai în faţa doctorului care zise imediat:
- Doamnă, nu vă voi putea spune ceva pozitiv decât diseară. La
consultaţia de dimineaţă n-am observat încă nici un semn de
complicaţie.
- Ştiu, domnule doctor, m-a informat infirmiera care face de
gardă lângă soţul meu. însă informaţia pe care o aştept eu de la
dumneavoastră... Dar cum timpul dumneavoastră'este preţios, voi
trece direct la subiect... N-am vrut să mă adresez doctorului
Mesureur din motive personale... Vă cer scuze, sunt puţin
emoţionată...
Mi-era prea cald. Mi-am descheiat haina de blană. Doctorul
Oswald s-a ridicat şi a deschis mai larg fereastra. Adierea de aer
proaspăt de afară mi-a făcut bine.
- Aşteptaţi de la mine - mi-a zis el venind să se aşeze din nou -
o informaţie?
- Da... Inutil să vă precizez că ceea ce urmează să-mi spuneţi...
Mă opri cu un gest al mâinii.
- O informaţie despre ce, doamnă?
- Dar, domnule doctor... despre accident, despre împrejurările
accidentului.
- Mă tem că nu vă pot satisface dorinţa. V-am spus care-i starea
bolnavului. Cât despre cauze, trebuie să înţelegeţi...
Incapabilă să mă abţin acum când mă mai calmasem un pic,
voiam să săr peste unele lucruri şi să-l liniştesc pe interlocutorul
meu; aşa că am strigat:
- Dar eu sunt cea care trec drept cauză morală a accidentului!
Cunosc versiunea familiei; soţul meu a aflat că copilul pe care-l
aştept nu poate fi al lui şi, sub imperiul acestei emoţii, a comis
gestul...
- Gestul?
- Oh! Nici dumneavoastră nu credeţi?
El nu răspunse. Am continuat:
- Am motive serioase să nu cred nici eu. Cum nu e de crezut
nici acea pseudo-revelaţie. Soţul meu ştia că aştept un copil, un
copil al altuia...
- Doamnă...
- înţeleg foarte bine, domnule doctor. N-am naivitatea de a
încerca să vă determin să-mi spuneţi ceea ce aţi hotărât să treceti
sub tăcere. Desi, la urma urmelor, sunt nevasta lui si dacă
9 9 ' 9
as fi fost acolo... Dar asta-i altă poveste. Consideraţi totuşi că am
dreptul să ştiu, dacă nu cauzele, cel puţin natura accidentului? în
sfârşit, cum, în ce fel s-a produs în realitate această cădere? Nu
puteţi, doctorul nu poate răspunde la această întrebare?
îşi întoarse capul. Eu aşteptam. Până la urmă, rosti, cân-
tărindu-si cuvintele:
- Ştiţi, ca şi mine, că e un om hipersensibil. In odaia în care se
retrăsese ca să-şi adune gândurile, i s-a făcut greaţă. A deschis
fereastra, s-a sprijinit de pervaz, s-a aplecat în afară, a vărsat.
Făcuse eforturi, afluxul de sânge din creier îl năucise, s-a aplecat,
s-a aplecat prea mult şi a căzut. Asta-i tot.
Am rămas fără glas în faţa unei asemenea presupuneri. îmi
dădeam seama că era vorba de cu totul altceva decât de o tulburare
firească. Xavier singur, la acea fereastră, chinuit, tulburat de
dezgust până la a-i veni să verse, apoi prăbuşindu-se în timp ce
vărsa... Abia îl mai auzeam pe doctorul care îmi arăta cum putuse fi
reconstituită scena: urmele vărsăturii pe cornişa de la etajul al
doilea şi de asemenea în tufişurile unde căzuse, pe urmă trupul...
-Dar ce i-au putut spune?... Ce i-au putut face ca să-l determine
la aşa ceva?
Un gest evaziv al doctorului Oswald îmi aminti de prezenţa sa.
Dar nu lui îi pusesem întrebarea. Ştiam bine că n-avea să-mi spună
mai mult. Acel om ştia ceea ce voiam să aflu si eu stăteam acolo,
neputincioasă, în faţa lui! Simţeam ca mă simpatiza, o mai simţeam
încă: dar simţeam şi refuzul lui. Nu mă lămurisem deloc. Căci între
ceea ce-mi spusese el şi ceea ce-mi spusese mătuşa Louise rămânea
un gol. Lucrurile nu se legau.
M-am sculat în picioare, aşa cum făcusem cu un ceas mai
devreme în strada Rennequin. Trebuia să plec. Mă si vedeam
deschizând, forţând usa mătuşei Emma. Cu ea trebuia să fi
' 3 3 3
început! I-am mulţumit doctorului că-mi arătase atâta răbdare. M-
am acuzat că-l făcusem să-şi piardă timpul. M i-am luat rămas bun
de la el. Am ajuns la uşă, am deschis-o. Pe un scaun, în galerie,
mătuşa Louise.
- Ai ştiut că sunt aici? De la infirmieră? Eşti foarte drăguţă că

ai venit să mă cauţi, mătuşă Louise, dar am să te părăsesc: sunt
grăbită.
. - Unde te duci, Agnès?
- în aleea Van Dyck.
O pornirăm prin galeria cea lungă: mătuşa Louise mă urma cu
paşi mici, încerca să se tină după mine.
- Àgnès, ascultă-mă... fn aleea Van Dyck, lângă Xavier?
-Nu. Mai întâi vreau să vorbesc cu mătuşa Emma. Şi nu
încerca să mă abaţi de la asta. Nu pot descoperi adevărul, toţi mă
refuză: de la mătuşa Emma voi sti cum să-l obţin.
- Nu trebuie s-o vezi.
- Ştiu: îmi va spune nişte lucruri penibile... Dar îmi va spune si
ce s-a petrecut între ea si Xavier.
Agnès!
- Ba da, ţi-o jur!
- Nu! Discuţia asta e inutilă! Emma m-a trimis aici!
M-am oprit şi m-am întors. în graba mea, o lăsasem în urmă. Se
opri şi ea, gâfâind, cu o mână pe inimă. M-am apropiat de ea. Se
sprijini de peretele cu geamuri. Abia atunci i-am observat
tulburarea, ochii măriţi şi toaleta neglijentă. îşi pusese un mantou
peste rochia de interior cu care o văzusem acasă.
- Mătuşa Emma te-a trimis? La mine?
3
- Agnès, să nu stăm aici. Trece lume. Se uită la noi...
Am deschis usa-fereastră. Am coborât două trepte şi am ajuns
în grădină. Ăiătuşa Louise se îndreptă spre o banca aşezată lângă
perete şi se lăsă să cadă pe ea.
- Vorbeşte, ce ţi-a zis să-mi spui?
- O secundă, te conjur...
Respiră greoi, ceea ce o înduioşă.
- Sunt tulburată de toate astea, eu... nu-s făcută pentru astfel de
drame...
Şi începu să plângă. M-am aşezat alături de ea. M-am stăpânit,
am liniştit-o. In sfârşit, începu să vorbească.
- Mai întâi, trebuie să-ţi spun, Agnès... Abia ai plecat de la
mine că m-a şi cuprins spaima. Explicaţia pe care voiai să i-o ceri
Emmei... Am alergat în aleea Van Dyck. Tu nu erai acolo. Am
socotit prudent s-o previn pe mătuşa ta. Ea mi-a răspuns că pentru
nimic în lume nu va accepta să te primească. I-am spus că păreai
foarte hotărâtă. Şi apoi te cunosc: când vrei tu ceva... Emma, la
rândul ei, s-a neliiîiştit, a căutat un mijloc să evite scena. Atunci m-
a rugat să-ţi vorbesc din partea ei.
- Biată mătuşă Louise, te-ai deranjat degeaba. Fiindcă ştiu că
doar mătuşa Emma poate să-mi spună...
- Stai! Ai dreptate! Ah, Dumnezeule, aş fi făcut mai bine să nu
mă duc în aleea Van Dyck, să rămân la mine acasă!
- Unde vrei să ajungi?
- La ce te interesează, Agnès? Dar făgăduieşte-mi că ai să mă
asculţi calmă până la sfârşit.
- Da, bineînţeles...
' . 5
- Emma mi-a spus ce s-a petrecut.
-Ce?
- Da, ti-o repet, ca să nu ti-o spună ea însăsi.
-Ce?'
- Ceea ce i-a spus lui Xavier şi ceea ce l-a răscolit astfel, e... e
acea dovadă despre care ţi-am vorbit. Ca să-i demonstreze că nu
putea fi el tatăl copilului, i-a dezvăluit un amănunt despre el însuşi
de care Xavier habar n-avea. Cum să te fac să înţelegi asta,' Agnès?
Xavier... Xavier nu posedă toate calităţile fizice ale unui bărbat.
-Ce tot spui mătuşă? Asta-i culmea! Xavier e perfect normal. E
bărbatul meu în adevăratul înţeles al cuvântului!
- Da, draga mea, dar nu poate avea copii.
Şi totuşi, deşi mi se părea că visez, deşi mă credeam
literalmente bântuită de un coşmar, cuvintele mătusii Louise,
5 . ? '
cărora acel decor de spital le adăugaseră o nu ştiu ce cumplită
autoritate, mi se înfipseră ca nişte cuie, în minte: „La Davos, la
vârsta pubertăţii, nişte simptome de tuberculoză genitală... O
operaţie care reuşeşte, dar care lasă o urmă, o ocluzie care te face
nu neputincios, ci sterp... Un băiat care se vindecă, creşte, devine
bărbat după cum toti băieţii devin bărbaţi... O fiinţă sănătoasă şi
virilă, dar care, fără să stie, nu poate fi tată... Şi nişte medici, care
socotindu-l prea tânăr, nu-l avertizează direct, se mulţumesc s-o
avertizeze pe naşă pentru că ea îi ţine loc de mamă... Şi această de-
a doua mamă..."
- Oh! zise mătuşa Louise, nu-i pun vorbele la îndoială: va fi
crezut că face bine lăsând pe mai târziu să-l informeze pe Xavier. E
atât de impresionabil! Şi cu sănătatea lui, îl vedea atât de rar!
Emma şi-a întârziat dezvăluirea. A tot amânat-o mereu. Şi apoi,
alaltăieri, sub presiunea împrejurărilor...
- Da... Pentru a demasca acel copil nelegitim. '

Eu eram cea care lăsase să-i scape aceste cuvinte, completând
fără să vreau explicaţia. Căci conştiinţa se retrăsese din mine, mă
lăsase goală pe dinăuntru. Ar fi trebuit, după cele ce mi se
spuseseră, să mă ridic, să scot un strigăt, să-mi iau capul în mâini,
să leşin. Dar nu. Totul era deci atât de irefutabil şi de logic? Am
continuat să stau pe bancă. în mod stupid, mi-am adus aminte de
stratagema folosită odinioară faţă de tânăra Mortier; acel spectru al
bolii pe care i-l fluturasem în faţă ca să-i stric planul de căsătorie...
Minciuna se întorsese asupra mea. Ba mai mult: minciuna exprima
adevărul... în sfârşit, m-am ridicat. Am dus-o pe mătuşa Louise
până la capătul grădinii. Acolo, mi-am înclinat capul şi am tăcut.
Judecata mea, fidelă vechilor povârnişuri, porni de una singură să
descopere adevăratele scopuri ale familiei mele. Am murmurat:
- Cum căsătoria noastră aranja totul, ne-au lăsat să ne căsătorim
fără să ne prevină. Oh, mătuşă Emma, mătuşă Emma!
îmi dădeam seama că nu rostisem niciodată acest nume aşa cum
o făceam acum, cu acea voce, cu acea convingere profundă. Mătuşa
Louise simţi şi ea.
- Dumnezeule... spuse începând să plângă. îmi dau seama ce
gândeşti. Dar cruţă-mă! E sora mea. Şi apoi, dacă ai vedea-o! A
avut o criză, suferă, nu se mai poate stăpâni! Oh! Pentru asta am
acceptat să-ţi vorbesc eu în locul ei, pentru asta mi-a cerut-o şi ea.
- Nu, mătuşă Louise. Nu pentru asta s-a închis în apartamentul
ei şi te-a delegat să vii la mine.
- Frică?
- Da. De ceea ce aş putea face.
3
- Nici o schimbare, îmi răspunse infirmiera. N-a ieşit din to-
ropeală.
Mă văzuse întorcându-mă abătută, şocată. Reacţiile surprizei
sau spaimei mele nu mai iscau nimănui teamă. Eu însămi vorbeam
cu voce scăzută. Nu mai era necesar să ieşim afară din salon. Era
suficient să ne ducem în colţul cel mai îndepărtat de patul lui
Xavier.
- Starea asta stationară ce indică, domnişoară? Sincer, ce
5 ' 1 '
gândeşti?
- Mi se pare cu neputinţă să mă pronunţ, doamnă.
-Nu cutezi să-ţi dai cu părerea... Poate că ai fost pusă în gardă
împotriva mea. Probabil că m-au înfăţişat ca pe o exaltată.
- Doamnă, i-am ascultat mai ales pe doctori.
- Ah! Şi la care ai apelat personal? La doctorul Oswald?
- Da. Lucrez mai mult cu el.
- Oh! Perfect. Tocmai vin de la el, de la Lariboisiere. Mi-a
spus că în seara asta nădăjduieşte să se poată pronunţa... Dar
dumneata, care-l observi pe soţuf meu din sfert în sfert cfe ceas...
- Nu vă pot spune nimic, doamnă. E conştient. Hemoragia încă
nu s-a produs, dar se poate produce dintr-o clipă în alta şi fară nici
un semn de avertizare. Nici doctorul Oswald nu v-ar spune mai
mult în acest moment. Poate în seara asta, la mai bine de treizeci şi
şase de ore de la accident.
Ziua care mă aştepta mi se păru lungă, aidoma unui tunel. La
capătul ei, ora consultaţiei alcătuia o ieşire spre lumină, dar din
păcate încă nu desluşeam nimic: oare ce mă aştepta acolo?
Catastrofă sau linişte? Şi până atunci... Am spus, tot în şoaptă:
- Domnişoară, cum te cheamă?
- Bury.
-Domnişoară Bury, aş dori să nu mai părăsesc această odaie.
Vreau să rămân lângă soţul meu. Dacă vezi vreun inconvenient în
asta, te-as ruga să-l consulţi pe doctorul Oswald la telefon: as fi
însă surprinsă să nu-mi îngăduie acest lucru.
- E inutil, doamnă, puteţi foarte bine să rămâneţi aici.
Să mă fi înţeles oare domnişoara Bury doar din două vorbe ca
să se învoiască atât de repede? Nu mă înşelasem: perspicacitatea şi
experienţa ei i-au îngăduit repede să vadă clar prin reţeaua .de
enigme de care se vedea înconjurată în acea casă; destul, în orice
caz, ca să se poată mişca fără să greşească şi să-şi îndeplinească
slujba fără încurcături. Probabil că asta era tot ce-o interesa, dar
faptul mă scutea să pun, în ce-o privea, lucrurile la punct, să fac caz
de autoritatea mea, să-i amintesc că eu eram soţia.
La urma urmelor, de îndată ce usa acelei odăi s-ar fi închis
' n
după mine, ceea ce se petrecea şi ameninţa să se petreacă aici mă

interesa doar pe mine. Etajele casei Boussardel, cu tot ceea ce
conţineau ele ca prezenţă ostilă mie şi ca sentimente duşmănoase,
îşi pierdeau, în ce mă privea, acel interes pe care li-l recunoscusem

atâta vreme, şi cu atâta înverşunare. îşi pierdeau până şi realitatea.
Universul meu, vasul meu închis se redusese la acel pat unde zăcea
suspendat între viaţă şi moarte cel căruia îi încredinţasem viitorul
meu.
Oare de unde-mi venea această înţelepciune? Ceea ce aflasem
despre ai mei să-i fi îndepărtat de mine? Să fi întrecut până într-
atâta măsura încât să-mi devină străini? Nu: ştiam bine că acolo, pe
patul acela de fier aidoma cu cele âe la Lariboisiere, era Xavier, un
Xavier lovit, prăbuşit, dar care-mi liniştea încă propriile mele febre,
în felul lui indirect şi ireal, cu mâinile care nu mai mângâiau, cu
vorbele pe care nu le mai rostea, dar pe care le auzeam, cu ochii pe
care şi-i ţinea închişi... Ciudate legături, cele care ne uneau! Ciudaţi
soţi, Xavier şi'cu mine!
Nu voiam să mai părăsesc acel salon care devenise camera lui
de bolnav. Nu pentru că aş fi putut să-i fiu lui Xavier de vreun
folos, să-i aduc vreo alinare, eu care îi dădusem să poarte jumătate
din nenorocirea mea şi care vârâsem zilele mele nefaste în viaţa lui!
Dar simţeam că mă proteja. Rămânând între cei patru pereţi, mă
proteja împotriva mea, împotriva rudelor mele apropiate, împotriva
ispitei care mă mai tulbura încă, de a urca alergând la ele, de a
deschide uşile şi de a le insulta...
Alături de mine, domnişoara Bury tăcea. Eram aşezate în micile
berjere de mătase roz. De o parte şi de alta a unui gheridon Ludovic
al XVI-lea, ele alcătuiau, în această extremitate a odăii, un colţ aşa-
zis intim. M-aş fi gândit vreodată că voi sta astfel pe unul ain acele
scaune şi că această parte a casei va adăposti într-o zi spaimele
mele şi viaţa ameninţată a singurei fiinţe dragi care-mi rămânea?
îmi treceam şi-mi răstreceam degetele peste dantela acelei
rezemători care nu-mi era familiară; îmi plimbam privirea pe
pereţi, peste damascul verde ca apa, peste covoarele de Aubus- son,
peste încăperea de obicei fâră viaţă, rezervată treburilor oficiale ale
familiei şi care,-pentru mine, datorită unui mic pat de fier, se
sensibilizase cu o lume patetică.
-Dacă mă voi simţi obosită, am spus în şoaptă, mă voi odihni
colo, asta-i tot.
Şi am arătat, aproape de noi, canapeaua unde în seara marelui
banchet, Jeanne-Simone, însărcinată, primise omagiile musafirilor.
- Da, doamnă, răspunse infirmiera, trebuie să fiţi într-adevăr
foarte obosită. Ati face mai bine să mâncaţi ca să rezistati.
5 5 5
- Oh! Nu mi-e foame.
- Trebuie să vă daţi silinţa. Aveţi nevoie de toată rezistenţa
dumneavoastră.
Presimţind probabil o nouă obiecţie, adăugă:
- Puteţi porunci să vi se aducă masa alături, în galerie, la doi
paşi de mine. în timp ce veţi mânca, aş putea-o lăsa pe domnişoara
Boussardel să vină pentru un sfert de oră... Va trece prin marele
salon.
Mătuşa Emma... N-am răspuns imediat. Era pentru prima oară,
după întoarcerea mea de la Lariboisiere, unde aflasem dezlegarea
enigmei, era pentru" prima oară când îmi dădeam într-adevăr
seama că era cu putinţă, dintr-o clipă într-alta, să mă întâlnesc în
acea casă, în acea odaie, cu mătuşa Emma... Ah! Nu încercam să
mă orbesc, nici să mă cruţ aruncând asupra ei toată răspunderea.
Oare nu se declarase ea singură vinovată, când mi-o trimisese pe
soră-sa, când fugea de mine, când dezerta de la căpătâiul finului ei,
numai ca să mă evite? Qare nu dovedea prin toate astea cât de mult
depăşea actul ei biata şi banala vină pe care-o aveam eu?
Nu mă gândeam, fireşte, adică nu mă mai gândeam la ce-mi
făcuse mie, lăsându-mă să mă mărit cu Xavier fără să-mi spună
nimic. în ce mă privea, puţin interesa de-acum încolo. Se poate ca
la început, în prima răvăşeală a minţii mele, să mă fi tulburat un
sentiment personal; dar de pe patul lui, Xavier îndreptăţea toate
spaimele mele. La el mă gândeam. Crima împotriva lui se
săvârşise. Putea trăi fericit. Mătuşă-mea putea să vorbească la
vreme. Hotărându-se mai repede, păstra posibilitatea de a-şi alege
ceasul, de a se folosi de unele menajamente, de a sfătui, de a sugera
o consultaţie. Chiar dacă Xavier şi cu mine am fi fost căsătoriţi. în
ce mă priveşte, aş fi recurs la un alt ajutor. Nu stiu care, dar în tot
cazul drama n-ar fi izbucnit. Căci îl cunoşteam pe Xavier.
Alaltăieri seara, ceea ce îl cutremurase de groază nu fiisese atât
faptul că aflase despre cusurul lui, atât de ascuns, atât de limitat; ci
că descoperise cum se dispusese în două rânduri de el, ţinându-se
secretă, din interes, această tară, aşa cum ascunzi malformaţia unui
animal pentru a te descotorosi mai lesne de el. Mătuşa se supusese
perfect acestui calcul; poâte mai mult din zăpăceală şi inconştienţă
decât din cinism, dar se supusese. Acelaşi adevăr atât de periculos
de dezvăluit în momentul proiectelor cu familia Mortier, i se
păruse, în noua ocazie, de două ori mai periculos, pentru că, între
timp, dificultatea de a-l însura pe Xavier se confirmase şi pentru că
viitoarea mireasă era acum această Agnès pe care nu mai aveau nici
o nădejde s-o rostuiască în mod onorabil. Bătrâna nasă se străduise
şi dacă renunţase, în sfârşit, la politica tăcerii, daca lăsase să-i
scape secretul, o făcuse, într-un moment de mânie, ca să nu vadă
atribuindu-se familiei un-copil care nu făcea parte din ea, să nu
vadă plasat în centrul bunurilor Boussardelilor un nou solicitant
care nu avea dreptul la ele. Pentru asta vorbise si nu pentru vreun
alt motiv. Nu avusese scrupulul unei conştiinţe tardiv deşteptate,
nici măcar teama de scandal. Ci teama prejudiciului! Ah! Fată
bătrână ignorantă! Solitară pe jumătate nebună! Palavragioaică,
binefăcătoare nefastă, a doua mamă, bolnavă din pricina fierii ei!
...Simţeam că mă împurpurasem. Şi încă nu-i răspunsesem
infirmierei care ceruse s-o lase pe femeia asta să intre aici.
Domnişoara Bury murmură:
- Nu-i asa, doamnă?
Şi dădu acestor cuvinte o intonaţie afirmativă, convingătoare,
care le despuia de orice valoare interogativă ce-ar fi trebuit să
însemne: „Iată o soluţie rezonabilă, domnişoara Boussardel va
trece prin marele salon în timp ce dumneavoastră, bineînţeles, veti
mânca...".
Mi-am îndreptat privirile spre Xavier, care de departe, prin
nemişcarea lui, păru că răspunde. Atunci am spus:
- Da, domnişoară Bury, în timp ce voi mânca...
Am luat masa în galerie. Mi s-a aşezat un tacâm pe o măsuţă de
bridge. Nu m-a servit Émile, ci un valet tânăr, de serviciu m
dimineaţa aceea, în vestibul; acelaşi care mă primise, cu aceeaşi
indiferentă, când m-am întors din America. Fata lui, cam
5 ' 5 '
închipuită, reapărând în astfel de împrejurări, devenea un fel de
emblemă a casei mele.
Am stat mai mult decât îi trebuia mătuşii pe care o ştiam în
odaia de alături. Am întârziat cu masa şi am băut două ceşti de
cafea. Toleram, alături, acea prezenţă pe care bolnavul, deşi lipsit
de văz şi de auz, nu putea s-o îndure. Căci eu mă însănătoşisem pe
deplin. Eram hotărâtă să uit de mine, să-mi uit ranchiunele. Am
preferat să nu mă mai gândesc decât la Xavier.
Aşteptam ca domnişoara Bury să vină să-mi spună să intru.
Brusc, usa s-a deschis si am auzit aceste cuvinte:
' 3 - 3
- Iese din prostraţie...
M-am trezit în picioare. Un elan pe care nu-l cunoscusem
niciodată, un elan de recunoştinţă mă îmboldi spre... spre nu ştiu
ce: spre destinul milostiv, spre acea infirmieră atentă, mai ales spre
Xavier care consimţea să-şi revină...
Am alergat. Locul era liber: -mătuşa, la primul semn de
conştiinţă, se retrăsese. Chipul meu se aplecă peste chipul lipsit de
sânge dintre cearşafuri. Am şoptit:
- Sunt aici... Am venit de la Cap Băiou... sunt aici... e Agnès...
El ţinea încă ochii închişi. Dar la sunetul vocii mele,
pleoapele i se zbătură, se întredeschiseră peste albul ochilor; şi
timp de o clipă, Xavier avu acea privire pe jumătate năucită şi
moartă a leşinaţilor. Ca pentru a-i încuraja efortul, am repetat:
- Sunt aici... vezi bine... Xavier dragă.
Atunci pleoapele izbutiră să se ri'dice peste lumina lor
interioară. Mă vedea, mă privea. Cu chipul încă neputincios să
exprime ceva, am înţeles însă că în străfundurile fiinţei sale Xavier
surâdea... Domnul fie lăudat! M-a iertat! M-a iertat că am fost
amestecată în răul care i s-a făcut... Oare m-aş mai fi putut îndoi?
Tremuram din cap până-n picioare. Domnişoara Bury mă sili să mă
aşez, ceea ce puse oarecare distanţă între mine şi Xavier. Ea zise
foarte încet:
- Nu trebuie lăsat să vorbească...
-Bine... îţi făgăduiesc... Şi către Xavier: Nu vorbi... nu te
mişca... fii rezonabil... nu te mai părăsesc...
Mi-am strecurat mâna sub cearceaf şi i-am cuprins degetele
neînsufleţite.
- Vezi... vezi, nu pot pleca fără ca tu să nu bagi de seamă...
îşi coborâse din nou pleoapele. Am început să respir normal.
Mă năpădise o speranţă nebună. Ah! De-acum încolo ştiam bine ce
nădăjduiam, ştiam care era singurul lucru ce mai conta, împotriva
acelei emoţii, împotriva ieşirii nervoase de care mă simţeam
amenintată, eram totuşi foarte hotărâtă. în sfârsit,
J > ? '
lacrimile îmi curseră din ochi, şiroind calde pe obraji. Mi-am adus
aminte de două cuvinte, citite undeva: fântânile milei... M-am lăsat
în voia dulcei plăceri de a plânge... Fântânile milei...
Dar nu izbuteam să mă destind! Mă chinuiau nervii. încet, încet,
am început să plâng cu sughiţuri. Şi pentru ca suspinele mele să nu
se transmită prin degetele pe care i le ţineam bolnavului şi să nu-i
strice somnul, domnişoara Bury îşi puse mâna peste mâna mea, mi-
o strânse cu hotărâre între degetele sale, şi nu ştiu dacă această

strângere sau teama de a nu-l tulbura pe Xavier mă liniştiră aproape
imediat.
Xavier continua să doarmă. Eram singură cu el. Domnişoara
Bury se duse, la rându-i, să mănânce. Servitorul rămas în
permanenţă în galerie era gata să dea fuga şi s-o cheme la cel mai
mic semn al meu. Pentru a-mi elibera braţul care îmi amorţise,
schimbam din când în când mâna dreaptă cu cea stângă şi invers.
După o bucată de vreme mi se păru că percep în degetele pe care le
strângeam un fel de vibraţie, un fragil aflux de conştiinţă. Puţin
după asta, pleoapele i se deschiseră. Privirea lui Xavier îmi era
iarăşi redată. M-am sculat în picioare, m-am aplecat, am spus în
şoaptă:
- Sunt aici... nu te nelinişti.
I-am văzut buzele, care la rândul lor tremurară.
- Xavier dragă, nu trebuie să vorbeşti...
După pleoape, recăpătaseră viaţă buzele, palpitau, se dezlipeau
în sfârşit una de alta.
- Ţi-e sete? Te doare ceva? S-o chem pe infirmieră?
Prin ochii lui trecu exact la timp un fel de teamă care mă
avertiză să nu fac asta. Am ghicit că voia să-mi spună ceva. Pe acel
chip străbătut de unde succesive am putut urmări, de două ori,
dificila revenire la viaţă. I-am văzut sufletul reîntorcându-se din
depărtările unde se retrăsese, din acele spaţii profunde care scapă
dimensiunilor noastre şi care poate că aparţin altei lumi, altui ordin.
în timpul acelei letargii aparente, se elaborase ceva, mărturisire sau
rugăminte, care voia să se ridice până la mine, idee esenţială pentru
care cuvintele erau încă prea slabe... O bâlbâială indistinctă ajunse
până la mine. N-am înţeles.
- Ce vrei să-mi spui?
Fraza se reînnoi, tot neinteligibilă, dar acum despărţită în două.
Am făcut nu, din cap: nu înţelegeam câtuşi de puţin. Am început să
mă neliniştesc: oare ce era mai imprudent din parte-mi, să-l las să-şi
repete eforturile sau să4 contrazic obligându-l să tacă? M-am
aplecat şi mai aproape. încercam cu toată agerimea, cu tot instinctul
meu să pricep sensul acelor vocabule necunoscute care ţineau de
onomatopee şi de geamăt. Mi s-a părut că disting două sunete:
part...i. Dar ce să însemne asta? Mă cuprinse o altă spaimă: oare
gândurile lui Xavier s-o fi luat razna, mintea să i se fi întunecat?
Nu, privirea şi luciditatea lui mă liniştiră... acea privire, care
devenise presantă, voluntară, imperativă... până în clipa în care, sub
un impuls de energie, se detaşară în sfârsit cuvintele:
5 5
- Departe., de ei...
4
Consultaţia era pentru ora şase. O după-amiază întreagă de
aşteptare, dar pe care cele trei cuvinte o schimbaseră cu desăvârşire.
Ah! Nu mă mai simţeam într-un tunel! Perspectivele se limpezeau
în faţa mea. Alcătuiam sute de planuri. Dezbăteam, în sinea mea cel
mai bun plan de a satisface dorinţa lui Xavier, de a-l îndepărta de
familia lui. Către ora patru am ieşit din nou din odaie, apoi din casă.
M-am înapoiat cu geanta burduşită de prospecte. De îndată ce
bolnavul va ieşi
nu din starea de inconştientă, fiindcă din ea iesise, ci din
??'?'
toropeală, din somnul lui, dacă voi fi atunci singură cu el, îi voi
arăta acele prospecte ilustrate unde erau înfăţişate ultimele modele
de ambulanţe. Descoperisem o firmă care obişnuia să facă
transporturi pe distanţe lungi; poseda maşini foarte noi cu suspensie
specială şi fără osii. Am cerut să mi se arate una, pe care o ţineau
întotdeauna pregătită de plecare; am vizifat-o, spaţioasă, completă,
o adevărată cameră de clinică şi totodată rulotă de camping. Preţul,
destul de exorbitant, care mi-a fost cerut pentru un drum de circa
nouă sute de kilometri, aproape că mi-a făcut plăcere. Voiam într-
adevăr să coste atât. După acea dramă n-aveam să plătesc niciodată
destul de scump bucuria de a-l duce pe Xavier „departe de ei". Deşi
nu-i împărtăşisem, din prudenţă, planurile mele domnişoarei Bury,
care dealtfel, habar n-avea de rugămintea exprimată de Xavier,
trebuie totuşi să fi emanat din mine un fel de fericire, căci am
surprins-o, de mai multe ori, privindu-mă mirată. Am văzut-o
aplecându-se peste bolnav, supraveghindu-i pulsul, îngrijindu-l cu
o atenţie neobosită... Ea nu putea ghici - e adevărat - că
evenimentele luaseră un alt curs si că Xavier si
î 9
începuse să acţioneze. Dar, nemaiputându-mă stăpâni multă vreme,

am şuşotit:
-Cum de jiu m-am gândit să-ţi spun mai curând, domnişoară
Bury? Inchipuie-ţi că, în timp ce erai la masă, soţul meu mi-a spus
un cuvânt sau două... Dar linişteşte-te: a tăcut imediat!
-Ah! Ah!
- Nu-i asa că e un semn bun dacă a vorbit?
A 5
In loc de răspuns, a făcut o mutră ca a celor care nu vor să se
pronunţe: infirmierelor, ştiam asta, nu le place să aibă păreri
personale pe care doctorii le pot contrazice. A sfârşit totuşi prin a
spune că într-un caz cum era acesta un moment de luciditate nu
îndepărta riscul unei complicaţii. Am protestat, dar tot în şoaptă:
-Există luciditate şi luciditate! Soţul meu, te rog să mă crezi, s-a
exprimat foarte clar.
Cei doi medici intrară împreună. în spatele lor, în pervazul uşii
dinspre galerie, mătuşa Emma. Se apropie, intră. Cuteză să
mă înfrunte de fată cu medicii. Socotea că, de fată cu ei, nici eu
Î> 5
iber vreunei manifestări împotrivă-i. Nu se înşela

decât în privinţa motivului. Cum eu stăteam lângă Xavier, am lăsat-
o să intre şi să traverseze odaia. Toţi din familie erau, de multă
vreme, înrobiţi grupărilor ierarhice, întâietăţii sacristiilor si
saloanelor, fiindcă şi eu, şi mătuşa mea - care ne aflam la picioarele
patuluiûna la stânga şi alta la dreapta -ne aşezasem, ea alături de
Mesureur, iar eu alături de doctorul Oswald. Iată însă că infirmiera,
având treabă, ne-a obligat să ne tragem puţin mai spre centrul odăii.
Am făcut-o amândouă deodată, dar rămânând fiecare la egală
distanţă de Xavier. Am întors capul spre mătuşa Emma. Am privit-
o. Era nemişcată şi dreaptă, cum eram eu însămi şi-şi ţinea şi ea
mâinile încrucişate în faţă, pe rochie. Dar nu părăsea din ochi
chipurile celor doi doctori aplecaţi peste faţa încremenită a
bolnavului. Mă întrebam, pe ascuns, dacă acea fixitate a mătuşii se
datora spaimei pe care i-o inspira Xavier sau voinţei sale de a nu
mă vedea...
întorcându-mă şi mai mult, am zărit un alt grup care ocupa
fundul salonului. Alţi membri ai familiei, contând pe faptul că
împrejurarea mă va obliga să tac, veniseră plini de curaj să asiste si
ei la vizită; doar că se asezaseră la oarecare distantă de
5 ' 5 5
pat. Erau acolo unchiul Théodore, mătuşile Louise şi Julienne şi cei
doi fraţi ai mei. Se mai afla şi mama. Primii cinci îmi susţinură
privirea, cu un aer detaşat, cu o lipsă de atenţie plină de preocupare
cu atât mai prefăcută cu cât gravitatea acelui ceas le îngăduia să
uite să-mi zică bună ziua, deşi nu mă mai
văzuseră de la măritiş.
?
Mama însă nu-mi aruncă nici o privire. Chipul ei îşi părăsise

masca obişnuită de femeie veselă pentru a-l împrumuta pe cel al
Măriei Cléophas, în timpul Caîvarului. Ochii i se mişcau, alunecau
spre sora ori cumnata ei pe care le lua, îndurerata, de martore, se
lipeau de fiul mai mare cu nişte înţelesuri necunoscute profanilor,
se îndreptau spre pat, se fixau în gol si meditau, apoi îşi reveneau şi
privirea ei făcea cu dibăcie înconjurul odăii, fără să stăruie măcar o
clipă asupră-mi. Tot timpul cât dură această scenă şi cea care avea
să urmeze, n-am izbutit să opresc acei ochi care fugeau de mine,
care izbutiseră să mă evite. Refuzau cu încăpăţânare să mă lase să
ghicesc ceva din sentimentele mamei. Aveam să văd doar două
semilune de transpiraţie lăţindu-i-se încet pe rochie, la subsuori,
singurele care-i trădară starea proastă.
Odată examenul terminat, doctorii se retraseră în marele salon.
înainte de a închide uşa în urma lor, Mesureur, căruia îi plăcea să
vorbească, se adresă familiei:
- Vă chemăm peste câteva minute. Cel mult cinci.
în timpul absenţei lor, mătuşa şi cu mine ne-am apropiat din
nou de pat; ea s-a aşezat, fără să-şi dea seama, în fotoliul meu, iar
eu, de cealaltă parte, pe un scaun pe care infirmiera îl împinsese
spre mine. Astfel aşezate, întruchipam destul de bine una din acele
imagini sentimentale în care vezi două rivale împăcându-se la
căpătâiul unui bolnav. Dar nici una din noi nu întindea mâna către
cealaltă, pe deasupra picioarelor inerte ale lui Xavier, care ne
despărţeau.
Doctorii intrară din nou. Se îndreptară spre pat; ne făcură semn
şi o pornirăm cu toţii, în urma lor, spre galerie. Ei trecură primii, pe
urmă mătuşa. Mama, pentru a lăsa drumul liber, fără a se da în
lături, se prefăcu a aşeza la loc un scaun ce-i stătea în cale. Doctorii
aşteptară să ne strângem cu toţii. Mesureur verifică dacă uşa ce
despărţea salonul de galerie fusese bine închisă de Valentin, care
ieşise ultimul. Apoi începu să vorbească:
- Ei bine, dragii mei prieteni, doctorul Oswald şi cu mine, am fi

într-adevăr vinovaţi dacă v-am ascunde că situaţia este alarmantă:
mai mult decât alarmantă: ni se pare chiar...
Am scos un strigăt care l-a întrerupt pe vorbitor. De data asta,
puţin îmi păsa dacă toţi se uitau la mine. L-am apucat de umeri pe
doctorul Oswald; mă îndreptasem din instinct spre el.
-Nu-i cu putinţă... Doctore, răspunde-mi, nu-i cu putinţă... Mi-a
vorbit, se simţea mai bine...
' 5
Dar n-am obţinut de la acel om tânăr în care aveam încredere
decât o tăcere, o privire mult prea elocventă. Mesureur târî după
sine restul familiei în celălalt capăt al galeriei. Oswald îmi spuse cu
blândeţe:
- Vreţi să mai rămân o cfipă?
Pierdută, incapabilă să răspuhd la această ofertă, la ceea ce avea
ea preţios şi sensibil, am auzit aceeaşi voce care adăuga:
- Vă făgăduiesc să mă întorc după masă. Numai dacă n-o să mă
chemaţi până atunci...
- Am bâlbâit:
- Ce? Cum? Da, sigur... Oh, doctore, dar e înspăimântător!
El îmi luă mâinile. Voia să mă linistească, să-mi arate
simpatia lui? Mi le-am desprins repede ca să-l apuc, la rândul meu,
de mână; şi cu faţa aproape de faţa lui, i-am suflat:
- Gânditi-vă! O să moară aici!
5
Apăru iar la nouă şi jumătate şi nu-mi lăsă nici cea mai mică
speranţă. Examinându-l pe Xavier pentru ultima oară, îmi facu
nişte precizări tehnice. Iremediabilul se produsese. Adică
hemoragia tardivă şi compresiunea. Adică imposibilitatea
oricărei interventii.
?
- Doamnă, se va stinge încet. Nu ştiu dacă doctorul Mesu- reur

a vorbit familiei dumneavoastră cu aceeaşi claritate, dacă
5 7
i-a făcut să înţeleagă cât de iminentă este moartea, dar eu ţin să vă

spun adevărul. Ceea ce aţi luat, după amiază, drept somn, era de
fapt începutul stării de comă. Bolnavul se va adânci în ea. Ar fi cu
totul himeric să speraţi, fie şi un răgaz în această evoluţie, care nu
poate avea decât un singur deznodământ. Unicul sfat pe care vi-l
mai pot da este să nu vă mai părăsiţi soţul dacă vreţi să-i primiţi
ultima suflare.
- Vorbiţi de evoluţie, doctore...
Eram eu însămi surprinsă că mă puteam exprima. Am aflat
atunci că momentele dramatice ale vieţii se desfăşoară foarte
simplu.
- Vorbiţi de evoluţie, dar e vorba de câte ore?
- E dificil de fixat cu precizie. Poate dura destul de mult. Nu
cred să se întâmple nimic înainte de primele ore ale dimineţii, dar
nu cred că bolnavul va mai apuca încă o noapte.
N-am putut să vorbesc imediat. Doctorul Oswald, departe de a
profita de acest lucru ca să-şi ia rămas bun, rămase sprijinit în
coate, aplecat spre mine, în acel fotoliu din galerie unde-l poftisem
să stea. Se uită la mine cu privirea lui inteligentă.
- Doctore, nu pot într-adevăr +mdăjdut... niLZ\c.o aaretiorare^
nu: v-am ascultat cu atenţie... dfcr o îBtÎMă rfevenire a "constantei,
fie ea cât de fugară? Soţul meu nu mă va putea nici auzi, nici
înţelege?
- Nu, zise el simplu. Şi nu va mai deschide ochii.
- Şi afirmaţi că, orice s-ar întreprinde, nimic nu poate... N-ar
face decât să încetinească...
De data asta se mărgini să facă un „nu" din cap.
- în acest caz, am spus, prezenţa infirmierei...
Nu terminasem, dar el mă interogă cu privirea: îl surprin-
sesem. Trebuia să-i explic.
- Iată ce cred, doctore...
Mi-am tras răsuflarea. Iată... Dacă aş şti că prezenţa
domnişoarei Bury nu este riguros necesară şi dacă aş putea-o
înlocui...
- Aţi dori să rămâneţi singură lângă bolnav?
- Da, doctore. M-ati înţeles.
' 5 ?
- Nu văd nici un inconvenient în acest caz care lasă atât de
puţin loc imprevizibilului. Situaţia, vai, e de-acum hotărâtă. Am să
vorbesc cu infirmiera în acest sens. Vă va da câteva prescripţii de
principiu care mai trebuie încă aplicate şi-şi va petrece noaptea în
această galerie, bineînţeles.
- Aveam mai curând intenţia să poruncesc să i se pună un pat în
camera de lenjuri. Aici ar fi dificil şi, de ce s-o oblig să doarmă în
fotoliu? E a treia noapte pe care o pierde. în vremea ce dacă ar fi
instalată la parter, de cealaltă parte a vestibulului, în faţa oficiului
unde se află tabloul soneriilor... La cea mai mică nevoie aş chema-
o; vom conveni asupra unui fel special de a suna.
Am tăcut. Nu mi-a răspuns imediat. Mă privi intens, iar eu, care

n-am acest obicei, mi-am lăsat ochii în jos.
- ...Doctore, mi-e penibil să insist, dar socot că aş avea
dreptul... în sfârşit, vă rog.„
Am dat probabil acestui ultim cuvânt un accent convingător sau
menit să-l convingă, fiindcă îmi strânse mâna, cu un gest prompt,
care mă linişti.
- Numai că, zise el cu un surâs jenat, nu-mi va sta în putere să
împiedic familia...
- Oh! îmi asum eu sarcina asta!
Am spus aceste vorbe cu hotărâre; doctorul s-a lăsat înşelat în
privinţa sentimentelor mele, fiindcă a adăugat:
- Dealtfel, intru aici pe un teren...
.-Este - si o stiti bine - terenul accidentului... Da, am aflat
' 5 5 5 '
în sfârşit adevărul. Azi dimineaţă. De la acea rudă pe care aţi
văzut-o la clinica dumneavoastră... Ah! V-aţi vedea aruncat,
doctore, în mijlocul unei afaceri cam ciudate...
El se ridică în picioare; eu la fel şi iată-ne unul în faţa celuilalt.
- V-aş putea spune, doamnă, că suntem obişnuiţi. De obicei
acesta este răspunsul nostru tipic. Dar mi s-ar părea deplasat acum
pentru că...
îsi lăsă fraza neterminată. Acel tânăr maestru era, fără
5 '
îndoială, cu toate că depăşise limitele artei sale, un timid. I-am
întins mâna.
- Mulţumesc pentru tot, domnule doctor.
- Am să vă dau un sfat decât cel de adineaori. Menajaţi-vă.
- Da. Şi infirmiera mi-a recomandat acest lucru. Starea mea,
nu-i aşa? Am să am timp, doctore, destul timp ca să port de grijă
acestei mici vieţi.
-Nu e singura demnă de îngrijirile dumneavoastră. Mai există
si...
- Cine?
- Dumneavoastră.
între mine şi el se strecură o tăcere atât de deplină, lângă acea
cameră a muribundului* încât îmi îngădui să cobor şi mai mult
vocea pentru a-i răspunde:
- Mulţumesc.
- Ne-ai chemat? zise Simon.
- Da. Să ne aşezăm acolo toţi trei. Dar nu vă faceţi griji: n-am
de gând să vă cer nimic. Nu vreau să vă pun într-o situaţie dificilă,
nici măcar să vă pronunţaţi pentru sau împotriva mea. N-am nevoie
de nimeni alături de mine, şi părerea voastră, în acest moment, mi-
e cu totul indiferentă. Dacă am vrut să vă. vorbesc amândurora, am
făcut-o pentru a reteza scurt orice discuţie, ca să nu aud pe nimeni
înfuriindu-se pe mine şi ca să nu mă înfurii eu însămi, ceea ce s-ar
fi putut întâmpla dacă aş fi vorbit cu mătuşa Emma sau cu mama.
Şi apoi, vouă vă las avantajul îndoielii: căci e cu putinţă, nu-i aşa?
ca nici voi să nu
fi ştiut ceea ce mi-au ascuns atâta vreme mie...
?
La un gest al lui Valentin, am zis:

- Nu, nu vreau să ştiu nimic. Vreau totuşi să vă spun unele
lucruri. Sunteţi din generaţia mea şi, la urma urmei, sunteţi fraţii
mei.
- Ei bine, zise Simon, te ascultăm.
- Da, Agnès, zise Valentin cu mai puţină siguranţă, te
ascultăm.
- Voi spune repede ce am de spus şi în puţine cuvinte. Xavier e
pe moarte, înţeleg să mi-l lăsaţi mie. Asta-i tot.
Cei doi fraţi se priviră surprinşi. Oare la ce se aşteptaseră?
Pentru ce anume se pregătiseră? Discuţia o începu Simon. Dealtfel
eram sigură că el va fi cel mai dur dintre cei doi.
- Totuşi, zise el, nu poţi avea pretenţia...
I-am tăiat vorba. Dar n-am ridicat nici unul tonul.
- Ba da, închipuie-ţi. Am tocmai această pretenţie. Doresc să
rămân singură cu Xavier până la sfârşit. Nu vreau o a treia
persoană. Nu vorbesc, bineînţeles, de infirmieră.
- Nu-i poţi face asta mătuşii Emma!
- Ba pot foarte bine să-i fac asta! Şi încă nu vom fi chit.
Prudent şi ghicindu-mă hotărâtă, Simon nu mai insistă.
- Bine, zise el, îi vom transmite. îi vom transmite.
- Da, consimţi si Valentin.
5 5
Se înţelege, am spus, că dacă nu veţi consimţi la această
dorinţă, la această dorinţă pe care o formulez prin intermediul
vostru, voi lua eu însămi măsuri, fiindcă sunt foarte hotărâtă... Dar
socot că fiecare dintre noi va prefera să evite o scenă penibilă.

După cum eu însămi prefer s-o evit. Dar stau şi mă gândesc, ce rost
ar mai avea acest lucru?
- înţelepciunea ta are de ce să mă surprindă - zise Simon
încurajat de tonul dezamăgit al vorbelor mele. Ar fi într-adevăr
pentru prima oară când te-aş vedea ocolind de bunăvoie un
scandal. Până acum, trebuie s-o recunosc...
Am ridicat mâna.
- Bietul meu Simon! Dacă ai sti, dacă ati sti cu totii cât de
5 ' 5 5 ?
puţin îmi mai pasă de aceste lucruri, cât de detaşată mă simt de
orice, de patruzeci şi opt de ore încoace... Şi aşa le-o poţi
„transmite" si lor... Acest lucru îi va linişti.
" 5 5
Ca odinioară, ca întotdeauna, vorbeam despre rudele noastre
spunând „ele", „ei". M-am încruntat: Nu, într-adevăr. N-au de ce se
nelinişti din pricina acestei propuneri.
- Ei bine, e perfect! zise Simon sprijinindu-se cu amândouă
mâinile de braţul fotoliului ca pentru a se ridica. în acest caz, cred
că nu mai ai nimic ce să ne spui, nu?
- Ei, Simon... Eşti chiar atât de grăbit? Să nu ne despărţim încă.
Ştii cât timp va trece până vom mai vorbi din nou ca în acest
moment...
- Cum? Dramatizezi totul!
- Trebuie să fii de acord că nu sunt singura... Valentin, ce-ar fi
să te duci să le spui celor care vor să-l mai vadă pe Xavier că pot să
vină încoace pentru o clipă? Eu n-am să fiu aici. Dar să treacă prin
marele salon. Şi s-o facă repede.
-Ei! oftă Simon aprinzându-şi o ţigară. în fond, nu eşti chiar atât
de rea, am spus-o întotdeauna. Ce păcat că o serie de neînţelegeri...
- Simon, fără neghiobii, vrei? Mărturiseşte că ultima dintre
aceste neînţelegeri le-a pus vârf la toate... Dar acum, ai observat, în
sfârşit... Vreau să spun că „ei" au observat, în sfârşit, deşertăciunea,
stupiditatea acestei revelaţii făcută lui Xavier. Vezi, Xavier ştia că
eram însărcinată.
- Le-a spus mătuşa Louise azi-dimineaţă.
- Si asta i-a derutat, nu-i asa? încă nu si-au revenit?
- Ascultă, cum să-şi fi putut imagina?
- Rău trebuie să mă mai cunoască, pentru a mă crede capabilă
de... cum a spus mătuşa Emma? de „a-l fi dus de nas" pe Xavier!
Să-l înşel pe cel cu care m-aş fi măritat, nici asta nu mi se potrivea
câtuşi de puţin, dar să-l înşel pe Xavier! Pe Xavier! Şi pe el de
asemenea l-aţi cunoscut prea puţin! Şi de ce, din moment ce eu
eram cea vinovată, cea lipsită de nobleţe, de ce l-au pedepsit pe el
şi nu pe mine? Simon, vrei să ţi-o spun? în fond, ei au lovit
întotdeauna în cel mai slab. Tu si cu mine stim bine acest lucru!
-Pardon! Aici protestez! Numai lui Xavier trebuiau să-i
vorbească! Numai această măsură era eficace. El singur putea
dejuca manevra... Nu te formaliza de aceste cuvinte: îţi arăt doar
punctul lor de vedere.
- înţeleg. Continuă...
- Ei bine, el era singurul care se putea ridica împotriva ta. Dar
pentru asta îi trebuiau arme. Când te gândeşti că în perioada în care
eraţi logodiţi, în toiul bucuriei noastre a tuturor...
- Nu te strădui să-mi explici ceea ce ştiu foarte bine. Motivul
pentru care căsătoria noastră plăcea atât de mult familiei, nu-i aşa?
Nu pentru că amândoi, atât de greu de rostuit, ne căsătoream...
două lovituri dintr-o singură mişcare... ci mai ales pentru că acest
menaj tânăr, providenţial încheiat, nu putea avea copii. Ăsta era
adevăratul chilipir! Iată de ce toată veselia aceea generală, gesturile
măreţe şi largheţile... Cu noi, banii nu erau pierduţi. Aveau să se
reîntoarcă mai târziu... să zicem în mâinile nepoţilor, Simon.
- Vorbeşti ca si cum am fi nişte oameni interesati.
5 5 5 5
- Si nu sunteti?
5 5
- Noi, interesati?
- Oh, Simon! Ce te-a apucat? Doar vorbeşti cu mine! Şi nu ne
aude nimeni!
Suflă fumul spre tavan, contrariat. Reluă:
- Chestiunea banilor nu era singura, o ştii şi tu la fel de bine ca
şi mine. Exista, de asemenea... mă rog, o să ţi se pară că folosesc
cuvinte mari, exista de asemenea si o onoare familială. N-aş vrea
să-ţi spun lucruri neplăcute, Agnès, dar despre acest copil nu ştiam
nimic. De unde venea? Mister! îl sorteai totuşi să poarte numele
familiei. Pune-te în locul nostru. Asta au vrut ei să împiedice. Şi n-
ai putea spune că ceea ce a făcut familia în legătură cu acest lucru a

fost inutil.
- Cum adică?
.- Da. Acum suntem asiguraţi că nu vom număra printre noi un
copil care să fie, oficial, un Boussardel, dar care în realitate să fie
cu totul altceva.
- Va să zică asa...
5
Mi-am treclit mâna peste frunte. Mi se părea că n-aud bine, că
nu gândesc ca lumea. Ce voia să spună? Discuţia şi mobilurile care
o suscitaseră în acea galerie de tablouri, doar la zece metri de
Xavier pe moarte, şi despre care noi şi vorbeam de acum la trecut...
Cu destul efort am putut pune puţină logică în mintea mea.
-Uite, Simon, nimic nu mă poate împiedica să am acest copil. îl
aştept în cursul lunii octombrie.
- De acord. Şi averea ta personală îţi va îngădui să-l creşti. Dar,
cel puţin, după tot ceea ce s-a petrecut, socotim că nu va figura în
registrele de stare civilă drept copilul lui Xavier. Pe de altă parte, în
ceea ce te priveşte...
- Cum? Asta e ceea ce speraţi voi?
Neliniştit, tăcu.
In timpul acestei scurte pauze, l-am privit cum stătea în fotoliu:
solid, puternic, prolific, bogat în prunci legitimi cu toţii.
- Atunci, dacă nu visez, Simon, acest copil pe care Xavier îl
acceptase şi în legătură cu care nu mi-a pus niciodată întrebări,
stimându-mă, acest copil pe care-l aştepta, pe care-l iubea...
bineînţeles, tu nu poţi înţelege asta, acest copil al nostru, pe care
Xavier trăind, îl recunoscuse, aţi vrea să fie dezavuat de Xavier
mort? Ca să vă aranjaţi afacerile?
Cu sufletul şi cu inima pline de o amărăciune cumplită, simţind
cum urcă în mine aceeaşi greaţă pe care o simţise şi Xavier, mi-am
dus, în mod instinctiv, mâna la gură. Dar ceea ce mi-a scăpat n-a
fost decât un soi de râs plin de scârbă.
- Ha! Ha! Ha! Boussardelii mă vor ului întotdeauna.
Acum eram grăbită să isprăvesc. N-aveam nici măcar curajul
de a ridica glasul.
-Niciodată, Simon, înţelegi? Ţi-o spun hotărâtă: niciodată nu se
va întâmpla una ca asta! Nu conta pe acest lucru. Faceţi scandal.
Dacă vreţi, intentaţi o acţiune de dezavuare a paternităţii, mi se
pare că aşa se cheamă. Sau ceva asemănător. Demonstraţi, aduceţi
dovezi. Duceţi-vă să declaraţi unui magistrat că aţi măritat o fată
normală cu un băiat sterp, fără să-i avertizaţi nici pe ea, nici pe el.
- Nu te abate de la problemă! Să admitem că nu l-ai înşelat pe
Xavier, în schimb ne-ai înşelat pe noi. Cu toate raţionamentele tale,
ai comis un act...
-Crută-mă de cuvinte inutile, Simon. Nu m-am călăuzit
niciodată după preceptele tale. N-am recunoscut şi nu recunosc însă
decât unei singure persoane calitatea necesară de a-mi arăta cum să
mă port: Xavier. El putea vorbi, el îi putea judeca pe semenii săi.
La el m-am dus să cer sfat. Spre nenorocirea noastră, s-a oferit să
se însoare eu mine şi să treacă acest copil drept al lui. Iată cum se
înlănţuie totul. Lucrurile vor urma calea stabilită de el.
Mi-am părăsit scaunul. Am făcut un pas spre uşa din vestibul,
cum faci, pentru a-ţi concedia, fără grosolănie, vizitatorii. Valentin,
care intrase din nou de câteva minute,, n-a intervenit în ultimele
noastre replici.
- înainte de a ne lua rămas bun, Simon, o mică întrebare. Şi,
întorcându-mi capul, am spus: Mama ştia?
- Ce să ştie?
- Că Xavier era asa cum era?
5
- Habar n-am! Şi-apoi, la ce-ţi mai foloseşte?
- într-adevăr. S-ar crede că încă nu sunt chiar atât de detaşată
pe cât spuneam. Astfel de lucruri nu se realizează într-o zi... Dar
dacă te întreb despre acest amănunt, Simon, o fac fiindcă îmi
amintesc că în timpul logodnei noastre mama mi s-a părut reticenţă,
rezervată.
- Si-atunci?
5
- Poate că ea ştia. Şi avea unele scrupule. Hm? Vezi că n-o
bănuiesc de sentimente interesate.
Fratele meu mai mare, pe care refuzul meu de a mă pleca
exigenţelor lor îl descumpănise puţin, încercă s-o ia pe ocolite.
Mormăi:
-Eh!... Poate pentru raritatea faptului... N-ai fost niciodată
câtuşi de puţin deschisă faţă de ea!
Se opri, temându-se să nu fi spus prea mult. Valentin,

inofensivul Valentin, sclavul dintotdeauna al mamei, adăugă
greutatea mărturiei sale:
- E adevărat, zise el. N-ai scăpat niciodată ocazia să nu te
întorci împotriva mamei. S-ar spune că uiţi că ţi-e mamă.
- Oh! Nu uit, Valentin! Niciodată nu mi-am amintit atât de mult
ca în acest moment. Dar nu mi-aţi răspuns la ce v-am întrebat.
- Las-o în pace pe mama! continuă fratele mai mic. Ei bine,
mama a ghicit că vei căuta ceartă...
- Chiar asa?
1 A
- Da. A spus: „In sfârşit, Agnès o să fie mulţumită, acum va
avea într-adevăr motiv să mă deteste!"
Ah! Prostul! L-aş fi îmbrăţişai! A repetat acele cuvinte care
erau cu adevărat ale mamei. Şi care răspundeau atât de bine la
întrebarea mea. Simon n-a putut opri fraza la timp dar, ca să nu
aibă urmări, a închis uşa care dădea în vestibul. Simţeam cum mă
cuprind vechile mele furii. Sau, mai curând, simţeam că eram pe
cale, în sfârşit, să-i arunc dintr-o dată pe toţi departe de mine!
Mama ştia! Această mamă a îngăduit să se înfăptuiască un
asemenea lucru! Si acum se mai întreba dacă sunt...
- Dacă sunt mulţumită? I-am spus lui Valentin, tremurând. Să-i
spui că da! Şi că-mi iert orice!
VII. PLECAREA
Ca să nu-i dau de bănuit domnişoarei Bury, i-am ascuns că plec din

nou. Această absenţă avea, dealtfel, să dureze puţin. Aveam treabă
într-un singur loc şi destul de aproape. M-am întors repede. Infirmiera
putea crede că mă aflu într-o odaie alăturată sau în cabinetul meu de
toaletă. M-am dus, de faţă cu ea, să încui cu cheia, în mod ostentativ,
cele două uşi care comunicau cu marele salon. Apoi m-am aşezat la
picioarele patului. Atunci şi-a părăsit scaunul şi a schiţat gestul de a
trece alături: deci Oswald îi vorbise. înainte de a ieşi, am rugat-o să-mi
repete ce aveam de făcut. Nu era vorba propriu-zis de nişte îngrijiri.
Domnişoara Bury adăugă că nu va veni înainte de-a o suna eu.
- Vino, oricum, să mă vezi la miezul nopţii.
Orele treceau. Nu observam la Xavier nici o schimbare. Poate
pentru că ochii mei nu-l părăseau nici o clipă, chiar când mă bântuiau
cele mai stranii gânduri. Sau poate pentru că nu mai avea cum să se
schimbe. Aşteptam. Miezul nopţii sosi mult mai curând decât
nădăjduiam. Infirmiera intră. Am aruncat o privire asupra ei. Am
constatat că încă nu se dezbrăcase, probabil nici nu se întinsese pe pat.
îl examină pe bolnav, pipăi pulsul, declară că doctorul Oswald avea
dreptate: lucrurile nu păreau să se precipite. Am rugat-o, cu atât mai
mult, să se ducă şi să se vâre în pat. Ca să-i amintesc că voiam să
rămân singură tot restul nopţii, m-am scuzat faţă de ea pentru această
dorinţă, pentru acest trist capriciu. Răspunse că mă înţelege.
Fatalismul ei îmi aminti de începutul acelei după-amieze: încă de pe
atunci nu-şi mai făcuse iluzii. Mă întrebă dacă nu-mi era teamă să nu
adorm din pricina oboselii. Am protestat cum că eram sigură de forţele
mele, că băusem destulă cafea. Ceea ce era adevărat. Am însoţit-o
până la uşă. Am închis în urma ei uşa cu două canaturi. Şi fără să mai
aştept, cu intenţia ca ea să audă zgomotul uşii încuiate, am răsucit o
dată cheia. -
Timpul trecea. Pulsul continua să bată.
Eram nerăbdătoare.' Dar îmi stabilisem planul punct cu punct. Mă
sileam să nu mă las distrasă de nimic, să nu scurtez nici un minut
intervalele fixate. Redusesem riscurile la minimum. Ajunsesem la
acest rezultat printr-un raţionament rece. Nu voiam să compromit
funcţionarea acelei maşinării pentru a-mi uşura sufletul. La ora unu şi
jumătate fix am luat din geantă o sticluţă înfăşurată în hârtie. Ajunsă

în stradă, am oprit taxiul în faţa unei cafenele. Am intrat ca să cer să
mi se dea puţin ulei. Am deschis, fără zgomot, uşa-fereastră care
dădea spre una din laturile casei. Am ieşit în curte. Am verificat una
câte una ferestrele acelei faţade. Totul era stins. Vizavi, pavilionul
portarului era şi el întunecat. Am ajuns în grădina din faţă. Am mers
pe fâşia de gazon, ca să nu scârţâie pietrişul. Am ridicat capul. Am
inspectat şi faţada acesteia. Şi aici era întuneric. Prevăzusem deci bine
reacţia pe care aveau s-o aibă toţi, din clipa în care odaia lui Xavier
era păzită de mine. Dormeau. Fraţii mei se retrăseseră în odăile lor,
bunica dormea în odaia sa, iar ceilalţi patru adormiseră şi ei. Am luat-
o pe mica alee dintre tufişuri. Pe acolo se putea trece din grădina
noastră în parc. Am ajuns la grilaj. întunecimea nopţii avea să-mi
uşureze mai târziu treaba; acum însă mă deranja. Pipăind fiecare
balama a porţii, am uns-o cu ulei. Am uns şi broasca. Am scos cheia
din cutia ei de fier şi am uns-o şi pe ea. Am intrat în casă. Xavier nu se
schimbase. Pulsul bătea. La ora trei fără un sfert, am ieşit din nou în
grădină. Cheia se răsucea acum fără să scârţâie. Poarta s-a deschis. M-
am strecurat de-a lungul tufişurilor, în parc. După treizeci de metri am
ajuns la grilajul cel mare care astupa capătul fundăturii din aleea Van
Dyck. Ştiam că acela nu scârţâia. L-am văzut adesea închizându-se
9 5
seara şi deschizându-se dimineaţa. Nu ştiam să aibă cheie. N-am uitat
că, scoţând din pământ zăvorui vertical al porţii din dreapta şi trăgând
spre mine amândouă porţile deodată, acestea se deschideau imediat.
Portarii făcuseră acest lucru sub ochii mei, fiindcă broasca era blocată.
Manevra asta nu era posibilă din afară. Partea plină a grilajului te
împiedica să ajungi la zăvorul care era pe dinăuntru, în partea unde mă
găseam eu.
Am izbutit. Am apropiat din nou cele două porţi. Fiecare din aceste
gesturi ciudate, asupra cărora revin acum, cu o neîncredere
retrospectivă - se făcea parcă de la sine. M-am întors repede în casă.
Pulsul bătea.
Nu m-am aşezat. Pândeam la fereastră. încă o dată - dar fără
îndoială ultima dată - închisă în acea locuinţă, pândeam sprijinindu-
mă de fereastră.
încordarea asta a fost cea mai lungă. în sfârşit, în alee intră un fel
de furgon cu geamuri, suplu, tăcut, în marşarier, conform
instrucţiunilor mele. Poposi mai departe de casă, opri motorul, stinse
farurile.
Mi-am pus pălăria şi mantoul. Mi-am luat geanta.
Le-am explicat, în şoaptă, celor doi oameni aflaţi în stradă drumul
ce trebuia urmat cu targa şi precauţiile necesare. Se arătară puţin cam
miraţi.
Le-am şoptit:
-N-aţi fost anunţaţi? Patronul vostru nu v-a spus să vă conformaţi
întocmai indicaţiilor mele? El a fost de acord cu toate. Ştie că-l scot pe
bătrânul meu dintr-un loc unde e prost îngrijit. I-am spus cine sunt:
soţia, singura rudă apropiată a bolnavului. Dealtfel, am semnat o
hârtie prin care magazinul vostru este absolvit de orice răspundere.
Mă abţineam şi totuşi eram iritată. Ciudată şovăială la acei şoferi-
infirmieri! Transporturile, mai mult sau mai puţin arbitrare, privind
răpirile, sechestrările, la care aceşti oameni erau gata să dea o mână de
ajutor, nu lipseau totuşi! Tocmai în ei aveam să întâlnesc un obstacol?
- E o grădină publică? întrebă unul dintre cei doi întinzând mâna
spre parc.
Am răsuflat uşurată. Deci nu era vorba decât de asta! Cu felul meu
de a raţiona, pentru un simplu fleac le şi spusesem prea mult. N-ar fi
trebuit oare să-i liniştesc? Dar din moment ce le deschideam poarta
grilajului, luam totul asupra mea... Era bine să le dau amănunte? Sigur
că-i credeam mai formalişti decât erau... Cei doi se consultară din
priviri. Farul din spate ne lumina de jos în sus. După-amiază trecusem
- din precauţie - pe la bancă. Mi-am deschis geanta.
-Pentru că tot mă gândeam la asta... Pe drum, aş fi vrut să vă cer să
faceţi un efort. Ca să fiu mai precisă, aş fi dorit să nu ne oprim deloc.
Mi s-a spus că vă schimbaţi cu rândul la volan... Chiar şi aşa, va fi
totuşi destul de obositor. Aveţi aici jumătate din bacşiş...
Am întins fiecăruia câte o bancnotă. Ei o luară.
Aşezată la locul ei în maşină, targa se dovedi a fi un adevărat pat.
Xavier stătea cuicat pe ea, cu marginile cearceafului vârâte dedesubt.
Din prudenţă, n-am îngăduit să se aprindă lampa dinăuntru, nici chiar
veioza. Am întins mâna spre braţul care se odihnea pe cuvertură.
Pulsul bătea.
Pe scaunele din faţă, cei doi oameni aşteptau. Le-am făcut semn. L-
au văzut, căci am auzit motorul pornind, apoi duduind din ce în ce mai
tare. Am simţit maşina pornind lent.
Câteva învârtituri de roată... şi iată-ne ieşiţi din aleea Van Dyck.
Privirile mele părăsiră chipul lui Xavier. Căutară, pe geam, casa
Boussardel. Apoi am întors capul. N-o mai vedeam. Se pierduse
undeva, în întuneric. Nici o fereastră nu se luminase brusc. Dintr-
odată, patru focare strălucitoare intrară în câmpul meu vizual. Maşina
trecuse pe sub grilajul monumental de la intrarea în aleea Van Dyck,

bariera dintre cei de aici şi restul lumii. Am zărit globurile pe stâlpii
lor de fier forjat.
Am virat, cu precauţie, pe strada Courcelles. M-am uitat afară,
atrasă de cele patru faruri luminoase. Mă primiseră când m-am întors
din America: acum le părăseam. Îmi luminaseră tinereţea: acum îmi
luminau fuga şi răpirea.
Am virat din nou. Globurile se deplasară în noapte. Apoi şoferul a
accelerat uşor. Globurile descrescură. Imobilul din colt îe ascunse unul
după altul: rămaseră trei, două, unul, apoi nici unul.
2
Fugeam prin Paris, ducându-l pe Xavier, care încă trăia.
Coborâsem - altă prudenţă - toate storurile: interiorul cutiei noastre era
luminat de transparenţele şi parcă de răbufnirile felinarelor prin dreptul
cărora treceam. Ridicând, cu un deget, marginea perdelei mai
apropiate, am putut constata că şoferul mergea cu precauţie pe marile
artere, pustii la o astfel de oră. Evitam astfel virajele şi datul îndărăt.
N-auzeam manevrele maşinii. Am ascultat cu atentie si mi-am dat
seama că automobilul dispunea de un schimbător de viteze automat.
Deci nu mă înşelasem în privinţa avantajelor maşinii. în Paris, am
mers tot timpul cu aceeaşi viteză; trecuţi de Poarta Italiei, viteza spori,
dar înăuntru nu se simţi nimic; abia atunci am apreciat perfecţia
suspensiei. Nu simţisem pavajul cheiurilor; nu-L simţeam nici pe cel al
cartierelor. Aveam acelaşi sentiment de necunoaştere ca şi într-o
cabină de vapor, când luneci pe o mare* calmă şi când noţiunea vitezei
îţi scapă; trebuie să ieşi pe punte sau să-ţi treci mana prin hublou ca să
afli, din forţa vântului, dacă mergi sau nu. Am ridicat puţin storul.
Casele de la periferie defilau, şi goana lor, vizibilă, fiindcă treceam din
nou printr-o zonă cu felinare, mă făcu să cred că mergeam cu cincizeci
ori poate cu şaizeci de kilometri pe oră.
M-am alarmat. Pentru Xavier. Aveam impresia că pluteam de
ceasuri întregi într-un fel de a doua stare, în care nici oboseala, nici
durerea nu ajungeau până la mine. Dar bine că măcar creierul îmi
funcţiona şi-mi amintea că el respiră; pulsul bătea. Uitând de
răspunderile definitive ale doctorului, eram cât pe-aci să bat în geam,
să vorbesc la micul telefon. Mi-am sprijinit mâna de cuşetă şi i-am
încercat stabilitatea. Căci îmi venise în minte o idee ciudată; „Dacă
Xavier nu s-ar fi aflat în comă şi dacă s-ar mai fi putut face ceva
pentru el, i-as fi putut da să 6ea, i-as fi putut întinde o linguriţă de
doctorie fară să se verse nici o picătură".
Am stăruit asupra acestei imagini, atât de îndepărtată acum, de
soartă.
Eram în toiul primăverii. Dinspre Pont-sur-Yonne începeau să se
ivească zorile. în aurora alb-gălbuie am recunoscut orăşelul încă
adormit şi împrejmuit de lumină. Tocmai isprăvisem de citit cu câteva
clipe mai înainte, pe un panou, numele care m-a încântat totdeauna:
Villemanoche. Adesea, ducându-mă cu maşina în sudul Franţei,
aruncam, în momentul
5 5 '
trecerii prin acele locuri, o privire, un fel de salut mental. Acum
regăseam toate acele repere; ele îmi jalonau drumul. N-am mai
coborât storul
Dar nu străbătusem niciodată acest ţinut atât de devreme, între cele
două porţi ale lor, şi Villeneuve-sur-Yonne şi Auxerre dormeau.
Avallon fu primul care se trezi, dar în Saint-Philibert de Tournus
soarele apăru abia la zece. Cei din aleea Van Dyck trebuie să fi
descoperit de multă vreme dispariţia unui muribund răpit în toiul
nopţii de o smintită.
Ziua se istovea din ce în ce, scăzând cu fiecare învârtitură de roată.
Când maşina ajunse la periferia oraşului Lyon, o durere atât de
ascuţită îmi străpunse inima încât îmi tăie răsuflarea; mă sufocam, m-
am speriat, nu izbuteam să mă linistesc. „Dacă cel puţin aş putea
plânge - mi-am zis - cred că dupa asta m-aş simţi mai bine", dar
lacrimile nu-mi veniră. Amintindu-mi într-o străfulgerare de secundă
de Xavier aşa cum îl găsisem aşteptân- du-mă la maica Bricot, calm,
bronzat, aproape frumos, cu privirea aceea lichidă, şi aruncându-mi
acum ochii pe chipul de ceară şi de cenuşă, cu pleoapele închise, pe
acel chip supt parcă pe dinăuntru, âm înţeles cât se depărtase de acest-
pământ şi cât de zadarnică era deplasarea de acolo a acelei rămăşiţe
golită de fiinţa lui. Speriată, am întins mâna: pulsul bătea.
Am închis ermetic storul ca să nu mai- văd străzile, cheiurile
lyoneze.
Ajutorul de şofer, care nu conducea, se informă, la micul telefon,
dacă doream să fac un popas pentru dejun. La refuzul meu, îmi ceru
îngăduinţa să se oprească în faţa unei mezelării.
- Voi cumpăra nişte sandvişuri pentru mine şi pentru camaradul

meu. Le vom mânca pe drum.
Opriră într-o stradă, unde la acea oră a amiezii, luxul ambulanţei
adună în juru-i câţiva gură-cască şi câţiva copii. Mi-ar fi plăcut să nu
cobor deloc, să nu-l părăsesc pe Xavier nici o secundă. Dar nevoia mă
constrânse totuşi să părăsesc maşina. Unul dintre infirmieri intrase în
mezelărie; l-am postat pe celălalt în faţa portierei recomandându-i să
menţină cât mai multă linişte.
Când am ieşit din spatele prăvăliei, oamenii mei îşi făcuseră
cumpărăturile. Plecarăm. Am refuzat sandvişul pe care mi l-au oferit,
dar coborând geamul din faţă, am acceptat termosul plin cu cafea
caldă, din care am băut două pahare. Rezistenţa mea fizică, pe care n-
o pusesem totuşi niciodată la o astfel de încercare, îmi îngăduia să nu
mă sinchisesc de forţele şi de nervii mei. De mai multe ori, pe
parcursul acestui lung itinerar, m-am felicitat pentru această favoare a
soartei care mi se părea totuşi nemeritată.
v
Pipăisem de atâtea ori pulsul lui Xavier, încât până la urmă gestul
deveni manie, ce păru o practică vrăjitorească. Mi-am
impus să nu-i mai iau pulsul decât din jumătate în jumătate de oră.
Prima jumătate de ceas odată trecută, nu ştiu ce scrupul nelalocul
lui mă siătui să mai aştept un sfert de ceas. Dezechilibrul meu
sufletesc începuse totuşi să se trădeze prin aceste ciudăţenii. Sfertul
de ceas odată trecut, am dat din nou înapoi.
Continuam să merg, coborând valea Ronului. Nu mai ridicasem
storul lăsat la intrarea în Lyon. Nu mai voiam să văd câmpiile,
oraşele pe care le străbăteam. Nu mai voiam să recunosc drumurile
şi locurile, să calculez ceasul sosirii noastre la Hyeres, după cum nu
mai voiam să pândesc ispăşirea lui Xavier. Mă pierdeam în
incertitudini. în realitate, doream să aflu cât mai târziu cu putinţă în
ce stare îl voi aduce la Cap Baîou. Aşa că nu i-am mai luat pulsul,
n-am mai privit afară, nu m-am mai uitat la ceas: atârnam în timp şi
spaţiu, eram ceva inert, legată de o altă inerţie si închisă într-un
cheson, într-un bolid aflat la jumătatea drumuîui dintre viaţă şi
moarte. „Haide, mi-am zis, nu-i cazul să mă apuc acum s-o iau
razna, să-mi pierd capul. Ar fi complet..."
Am băgat de seamă că aveam febră. Dar n-am mai apucat' să-mi
iau propriul puls fiindcă... De câteva clipe luptam împotriva unei
năuceli... si brusc am scos un strigăt uşor... Cu amândouă mâinile
pe pântec, cu toate simţurile la pândă, cu tot sângele bulucindu-mi-
se spre inimă, cu cea mai tainică fibră a fiinţei mele răvăşită de o
senzaţie fără nume... Copilul mişcase pentru prima oară.
Când mi-am venit în fire, am întins mâna tremurândă spre
pumnul lui Xavier. Pulsul nu mai bătea.
La Toulon, cei,doi oameni îmi spuseseră că socoteau să ajungă
la Hyeres înainte de unsprezece noaptea. Aşa că propuneau să nu
ne mai oprim decât pentru benzină. Bolnavul odată îmbarcat, aveau
să fie mai liniştiţi. Doar dacă aş fi apelat la ei pentru debarcare şi
dusul până acasă.
-Dacă ţineţi cu tot dinadinsul, le-am răspuns, v-aş fi
recunoscătoare.
într-adevăr, preferam să recurg până la capăt la bunăvoinţa şi la
discreţia lor, care mi se păreau acum sigure. Prezenţa lor
profesională avea să-mi înlăture toate piedicile, mai ales cele puse
de marinarii din Salins-d'Hyeres, pe care trebuia să-i conving, cu
toată ora înaintată, să mă ducă imediat pe insulă.
- Şi-apoi, am adăugat, ar fi mai bine ca bolnavul să nu fie luat de
pe targă decât pentru a fi aşezat în pat.
înţeleseră, în felul lor, această remarcă. De fapt, erau siguri că
trupul lui Xavier se şi răcise. I-am rugat totuşi să nu mănânce la
Toulon şi le-am făgăduit o masă la mine acasă, care avea să le fie
servită înainte de a pleca înapoi. Timpul, vai, nu mă mai presa, dar mă
temeam de orice împrejurare în care s-ar fi putut descoperi că duceam
cu mine un mort. întrebările, explicaţiile şi
formalităţile care s-ar fi tinut lant... Nu! Nu trebuia făcut nici cel ? > >
mai mic popas.
După ce observasem, nu zic ultima suflare, fiindcă pe aceea o
lăsasem să se piardă, ci absenta lui Xavier, nu trăsesem cearşaful peste
cuşeta unde zăcea. Ştiam de asemenea că pentru îmbarcare şi
debarcare trebuia să treacă prin gloata nocturnă, cu chipul descoperit,
ca la o înmormântare spaniolă. Dar, în noaptea asta, nu-l mai
înconjurau aceleaşi umbre ca în cea precedentă. Se schimbaseră şi
timpul si latitudinea. Timpul se schimbase începând din Bourgone.
(jeea ce va zări Xavier pe sub pleoapele lui încremenite va fi bolta
latină şi constelaţiile sale; timpanul lui, de-acum încolo împietrit, va
vibra la plescăitul apei sub burta bărcilor; şi briza mării îi va undui
pletele care vor mai păstra câteva zile un rest de viaţă.
Odată ajunşi pe insulă, am făcut pe jos, foarte încet, drumul din
port până la casa noastră. îmi dădeam seama că cei doi infirmieri care
tăceau înţeleseseră; încă de pe vapor, dacă nu chiar mai înainte. Câţiva
pescari, treziţi de acostajul nostru, se înghesuiră în juru-ne, căci
Xavier era foarte iubit şi însoţiră targa până la ieşirea din sat. Apoi, la
asigurarea că n-aveam nevoie de ajutorul lor, ne lăsară să ne
continuăm drumul.
Doi oameni în livrea, care duceau un mort cu chipul descoperit,
urmaţi de o femeie care nu plângea, îmbrăcată în costum de călătorie,
acesta era tot convoiul fiinebru. înaintam pe un drum de pământ,
printre tufişuri îmbălsămate, în noaptea frumoasă, iar greierii îşi
struneau arcuşurile.
Apropiindu-ne de la Petite-Combe, se auziră şi brotăceii. Mergeam
fără zgomot: nu tăcură decât o clipă. Apoi, foarte repede, doar cât
apucarăm să trecem, şi-şi reluară în grabă concertul.
Când a fost culcat pe divanul cel mare din studio, când
demonstrativa noastră servitoare a fost trimisă la bucătărie unde
o aşteptau infirmierii, când m-am văzut singură, închisă în acea
odaie cu mortul meu, m-am potolit în sfârşit şi am aşteptat să-mi
vin în fire.
Mi se părea că începusem să urc încet, încet, la suprafaţa fiinţei
mele. Regretul amar, înduioşarea, o milă adâncă faţă de mine
însămi, binefăcătoarele începuturi ale unei lungi dureri, în sfârşit,
slăbiciunea mea de femeie îmi fură redate una după alta.
Redescopeream foloasele sentimentelor omeneşti. Şi de asemenea
pe cele ale lacrimilor, care-mi fuseseră cu atâta cruzime - refuzate
pe drum, timp de douăzeci şi patru de ceasuri. M-am prăvălit
plângând, peste trupul întins.
Acum îl plîngeam pe Xavier, pe nimeni altul. Restul fusese
uitat. Nu plângeam în el un amant dispărut, nici măcar un soţ: îl
plângeam pe cel care-mi întinsese mâna, care mă salvase de ceilalţi
şi de mine însămi şi mă făcuse ceva mai bună. Ah! Nu răspunsesem
îndeajuns la atâtea binefaceri! încrezătoare, graţie lui, în viitor, nu
mă grăbisem îndestul să mă achit faţă de el. Ce-i dăruisem în
schimb? O moarte cumplită.
Mă gândeam cu disperare la viaţa lui secretă, pe care n-o
pătrunsesem, pe care n-o voi mai pătrunde niciodată, care-mi
scăpase...
După durere, după remuşcări, epuizarea mă înşfacă în ghearele
ei şi mă doborî. M-am prăbuşit.
Când m-am trezit, se făcuse ziuă. Adormisem lângă trupul lui.
în primele clipe nu mi-am dat seama că nu mai trăieşte, căci o
greutate obişnuită îmi apăsa umărul stâng. Din străfundul somnului
meu, în mod inconştient, din obişnuinţă, îi pusesem capul pe piept
şi continuasem să dorm astfel.
3
Se odihneşte în micul cimitir din port, unde locuitorii insulei nu
pot fi îngropaţi şi unde am putut obţine o concesiune. Eu însămi îi
îngrijesc mormântul. La o lună după moartea lui, într-o dimineaţă,
am găsit aşezată pe piatra mormântului o
coroană mare de mărgele. N-a trebuit să mă frământ prea mult ca să
ghicesc ce mână o adusese acolo. Servitoarea mea era o pălăvrăgioaică
fără pereche; cu nişte amănunte cărora nu le-am prea dat atenţie, mi-a
confirmat bănuiala. Nu m-a mişcat. Coroana nu era împodobită cu nici
o panglică votivă, cu nici o inscripţie, şi acestă discreţie a mătuşii
Emma, care poate că socotise că voi tolera totuşi aeest dar anonim,
această diplomaţie mi se părură mai mult naive decât delicate.
Moartea lui Xavier, zilele care urmară îmi aduseseră în suflet un fel de
pace dezolată, puţin propice supravieţuirii sentimentelor mele. Şi apoi,
devenisem greoaie, ceea ce schimbă de asemenea o femeie. Am
respectat coroana de mărgele. Mă văd nevoită să mărturisesc că acel
talmeş-balmeş de corole fără densitate, unde doar panselele se
asemuiau cu florile, era în genul său, destul de frumos.
Coroana a fost reînnoită, cu punctualitate, în fiecare an. Dar
mătuşa n-a venit decât de două ori. Se părea că cel care-şi asumase
sarcina pelerinajului si a ofrandei la dată fixă era un funcţionar de la o
agenţie din Hyeres.
Aceasta a fost singura legătură pe care am mai avut-o cu familia
mea. Relaţiile dintre noi se reduseseră doar la acea dantelă din mărgele
demodate şi funerare.
N-aveam să mai revăd aleea Van Dyck; astăzi, la ora când îţi
vorbesc, încă n-am revăzut-o.
într-o dimineaţă, la începutul lui octombrie, bunica a trecut,
dormind, în somnul din urmă. Careva, socot că mătuşa Emma, sau
mama, răspândi în familie zvonul că murise de durere: o ucisesem eu.
Lucrul era puţin probabil, având în vedere starea de totală indiferenţă
în care trăise în ultima vreme străbuna mea si vârsta ei, de nouăzeci si

unu de ani, care este vârsta unei
' • r- ■ '
morţi fireşti.
5 5
M-au înştiinţat telegrafic, de deces, prin intermediul vărului nostru
Jarnaux, notarul familiei. Cum între-timp nimeni dintre ai mei, nici
măcar mătuşa Louise, nu dăduse vreun semn de viată,
' 5 ' 55
mai era cazul să văd în telegrama de doliu o invitaţie la înmormântare?
Am ezitat. Se apropia termenul când trebuia să nasc. Am găsit în asta
un pretext. Am trimis o telegramă de condoleanţe tatii, unchiului si
mătusilor Emma si Louise care
5 ' 5 ? 3
cran copiii celei dispărute; am avut grijă să repet aproape la fel aceeaşi
formulă, de patru ori, de teamă să nu fiu, fără voia mea, de o concizie
mult prea seacă faţă de mătuşa Erama. Fraţilor mei le-am trimis o
scrisoare în care le-am arătat, fără fanfaronadă, daf şi fără ocolişuri,
motivul pentru care nu puteam risca oboseala unei călătorii. Copilul
meu şi începuse să mă apere.
Avea zece săptămâni când am primit o scrisoare de la mătuşa
Louise. Cu o stinghereală prost ascunsă în dosul motivelor pe care le
invoca, îmi anunţa vizita ei la Cap-Baîou; afară de faptul, scria ea,
dacă „n-ai să contramandezi vizita, căci s-ar putea ca, din nenorocire,
în ziua aceea să nu fii acolo". Mereu temătoare, îmi înlesnea un refuz.
Adăuga că soţul ei luase un premiu al Academiei şi că profitau de
sărbătorile Anului nou ca să revadă Monaco. I-am scris c-o aştept.
Ştia, după obiceiul ei, să faca abstracţie de orice subiect vulnerabil.
Numele de Xavier revenind de mai multe ori în chip firesc în discuţia
mea, am văzut-o pe mătuşa Louise tul- burându-se şi schimbând
subiectul. La cimitir, văzând coroana de mărgele a surorii sale, se mai
linişti puţin. Sporovăi atunci mai slobod şi mi-am dat seama că venise
doar pentru plăcerea de a mă îmbrăţişa. Nădăjduia să păstrez relaţii
afectuoase cu strada Rennequin. Când aveam să vin la Paris trebuia
neapărat să mă duc să iau masa acolo. Dar nu fu vorba decât de strada
Rennequin, ceea ce şi aşa era un lucru destul de cutezător.
Singura aluzie, dacă pot spune astfel, pe care o făcu, la dramă, fu
să mă întrebe, întorcându-se de la cimitir, dacă nu-mi lipsea nimic şi
dacă nu mă apăsa singurătatea în acea insulă. I-am răspuns că-l aveam
pe fiul meu.
La care ea strigă:
-Oh, într-adevăr! Ai un copil! De câte ori nu i-am spus unchiului
tău de două luni încoace: „Cel puţin bine că are un copil!"
E adevărat că spunând acestea, se gândea probabil mai mult la ea,
soţie fără urmaşi, decât la mine, mamă fără sot.
Fetiţa servitoarei ne ieşi înainte, alergând pe drum: un domn mă
aştepta acasă.
- Ştiu cine e, am spus, arătând-o pe mătuşa mea. E soţul acestei
doamne.
Unchiul îmbătrânise în ultimele luni si lunga plimbare pe care o
propusesem, având ca scop cimitiruî, mergând pe drumul povârnit din
sud, care este foarte dificil, îl cam speriase.
- Ba nu, zise fetiţa, nu-i domnul ăla! E alt domn, de la Paris, c-o
cucoană. Au venit din port, pe drumul de ţară, în trăsura lui Saturnin,
în timp ce vă plimbaţi.
Şi, păstrând lucrul cel mai important pentru la urmă, adăugă:
- Fratele dumneavoastră, cică...
- Fratele meu? M-am întors spre mătuşa mea: care?
- în mod sigur nu e Simon. El se află la sporturile de iarnă. Până la
15 ianuarie... Da, din pricina doliului, Emma a suprimat anul acesta
marea masă de familie din 31 decembrie.
- Atunci Valentin? Cu Hélène? Ce vor de la mine? Să vină până
aici în plină iarnă fără să fie măcar siguri că mă vor găsi?...
- E vacanţa de Anul nou, Agnès. A început ieri. Noi înşine...
- Da, dar Valentin... Erai la curent?
-Nu.
Mi-am dat seama că spunea adevărul, dar că era preocupată de
ceva. Am grăbit pasul şi n-am mai vorbit. Coincidenţa celor două
vizite îmi dădea de gândit. Familia Valentin, la fel ca şi unchiul si
mătuşa, venise oare să înnoade firul dintre ei si mine? Nu prevăzusem
acest lucru. Mă aşteptam, dimpotrivă, ca familia să mă socoată moartă
pentru ea şi să nu mai aibă relaţii cu mine decât prin intermediul
vărului Jarnaux, sau mai curând al primului ei secretar. Şi iată că, una
după alta, două perechi, cel mai puţin înverşunate din gaşcă, e
adevărat, se desprindeau şi se îndreptau spre mine. Vor deschide oare
calea lămuririlor? Vor mai urma şi alţii? Să fie bare acesta începutul
rupturii dintre ei? Poate că pricina acestei dezrobiri era dispariţia buni-
cii, persoană simbolică. Poate că cheia de boltă odată căzută, pietrele
cele mai fragile erau pe cale de a se prăbuşi şi edificiul gata de a se

nărui...
Şi tocmai eu să fiu pricina! N-aş putea spune că lucrul acesta mă
umplea de satisfacţia răutăcioasă în voia căreia mă lăsasem odinioară,
dar, în sfârşit, treaba mi se părea nostimă, reuşită. Numai dacă nu-l
subapreciasem cumva pe Valentin. Dovada...
Mă primi într-adevăr cu mari demonstraţii, si Hélène mă sărută
strângându-mă în braţe destul de tare. Nu făcură nici un mister din
scopul călătoriei: dorinţa de a mă vedea, de a sosi pe neaşteptate.
Acum, fiindcă se aflau cu maşina pe coasta franceză, poate că vor
hoinări până la Cannes, dar de fapt eu eram scopul vizitei lor.
- Vom urca pe drumul lui Napoleon, zise cumnata mea.
- Vă duceţi să vă întâlniţi cu Simon la sporturile de iarnă?
Valentin conta, fără îndoială, pe nevastă-sa ca să-mi răspundă, iar
ea conta, probabil, pe el.
în sfârşit, frate-meu se decise:
- Nu, zise el, avem prea puţin timp la dispoziţie.
Am poruncit să se serveasca ceaiul în studio. Ne aflam acolo toţi
cinci, în negru, căci pentru sosirea mătuşii îmi scosesem din nou din
dulap rochia de văduvă şi mă întrebam de fapt după cine purtam cu
toţii doliu: după bunica, după Xavier sau după vreun altul?
Valentin, care se aşezase alături de mine, se aplecă mai aproape şi-
mi şopti:
- Vreau să stăm de vorbă.
Am întors repede capul spre el. Vorbea încet, pe un ton şoptit pe
care mi se păru că-l recunosc şi m-am alarmat. Dar puteam să mă
înşel. Dacă fratele meu voia să se apropie de mine si să dea un sens
mai intim vizitei sale, trebuia neapărat „să-mi vorbească".
- Oricând doreşti, i-am răspuns.
Mătuşa Louise auzise. Spuse:
- Hélene, isprăveşte-ţi ceaşca cu ceai: vreau să te duc să vezi
îngeraşul!
-î4u! răspunse cumnată-mea pe un ton categoric, pe care încercă
să-l îndulcească adăugând: Mi-e teamă să nu-l trezesc...
Mătuşa Louise, încurcată de gafa ei, îşi lăsă nasul în jos. „Ei, mi-
am zis Hélène nu-i încă prea emancipată, dar va veni şi asta cu
timpul".
Apoi reluă:
- De pildă, mătuşă, mi-ar plăcea să-mi arăţi grădina, cât se mai
vede încă.
- Cu plăcere.
Se sculară amândouă.
- Vii, unchiule? zise Hélène.
Când ramaserăm singuri, fratele meu spuse:
- Uite ce e: cunoşti în amănunt testamentul bunicii?
Mi-am ascuns cfiipul, prefacându-mă că-mi aranjez părul.
Simţeam că-mi vine să râd. Mai mult de mine decât de el: mai mult de
iluziile pe care mi le făcusem decât de manevrele lui.
-Nu, Valentin. Ştii bine că nu m-am putut duce la Paris pentru
înmormântare. Starea mea nu mi-a îngăduit. Cu atât mai puţin aş fi
făcut acea călătorie pentru deschiderea testamentului. Dealtfel, ai fi
aflat...
- Da, dar mă întreb dacă pe urmă...
- Am să te pun la curent în câteva cuvinte pentru că văd că asta te
interesează. N-am primit decât notificarea legatului care mă privea pe
mine. Sigur că ştii despre ce este vorba: o rentă viageră. Fireşte că am
priceput dedesubtul unei clauze cu atât mai ciudate cu cât n-am decât
douăzeci şi cinci de ani: au vrut ca eu să-mi primesc mica parte de
moştenire, dar ea să nu-i poată reveni fiului meu. Am înţeles de
asemenea că, după vestea că eram însărcinată şi până la moartea ei,
bunica îşi modificase dispoziţiile testamentare sau cineva o
determinase să şi le modifice...
- într-adevăr! Nici nu ştii câtă dreptate ai... Dar continuă.
-Asta-i tot. Am scris la biroul Jarnaux. Ca să refuz acel
legat.
-Cum?
- Sigur. Dealtfel, n-am nici un merit în povestea asta. Sunt
aproape foarte bogată. Dealtfel, lucrul acesta m-ar fi deranjat din mai
multe motive dacă nu mi-as fi zis că, cu viaţa pe care m-am hotărât s-o
duc, fiul meu va fi şi mai bogat. Atunci, înţelegi, această rentă
viageră... Dar nu sunt dispusă să dau nimic altceva. Nu sunt o sfântă.
Cea mai mare parte din ceea ce am îmi vine de la bunica şi de la naşul.
Şi de la Xavier. Mai există şi cele două briliante pe care bunica mi le-a
dăruit la nuntă. Lui Xavier îi plăceau. Mi le-a montat în acest inel. îl
recunoşti?
Nu l-a privit şi eu mi-am pus din nou mâna pe genunchi. Se lansă
într-o expunere foarte amănunţită din care am dedus că h'stamentul
bunicii, echitabil pentru copiii ei, îl favoriza pe Stmon mai mult decât
pe oricare altă rudă de gradul al doilea. Sub Ibrme diverse şi deghizate,
fratele meu mai mare era marele U-neliciar.
Aşa, va să zică. Şi-atunci? N-ai vorbit cu el?
- îţi mărturisesc, Agnès... Ei bine, Simon şi cu mine suntem

supăraţi!
- Oh! Oh! Chiar aşa?
- Chiar aşa, nici nu-ţi poţi închipui. Uite, de pildă, îţi aduci aminte
de acţiunile Suez aîe bunicii?
- Nu. Nu eram la curent. Dar te cred pe cuvânt. Şi mama, cum s-a
comportat în toată povestea asta?
- Ah! Biata de ea! Nu vrea să ţină parte nici unuia dintre fiii ei.
Dealtfel, lucrurile astea nici nu sunt de competenţa ei. Numai că eu nu
mă las cu una, cu două! Am nevastă, copii... Or, se ştie că, în ultimele
luni, Simon se închidea adesea cu bunica. Numai ei doi. Profita de
faptul că era foarte intim cu ea, afirmând că ştia s-o distreze. Ei bine,
n-o distra. O punea să-şi revizuiască testamentul. Francisa, pe care am
tras-o de limbă fără să bage de seamă, mi-a precizat unele lucruri... Mă
urmăreşti?
- Da, da, continuă... Scuză-mă aceste lucruri mi-au devenit cam
străine. Spuneai că...
- Spuneam că, pe de-o parte... oh! toti din familie ar putea
mărturisi... de vreun an, bunica o cam îuase razna. Se poate deci, da se
poate deci rosti cuvântul de captaţie. Pe de altă parte, nu-s singurul
care mă simt lezat. Am de partea mea toată ramura unchiului
Théodore, adică pe Gaston, Paul, Raoul şi Geneviève. Şi ei sunt
furioşi. în sfârşit, Agnès, mai eşti şi tu... Renta aceea viageră,
derizorie...
- Ai contat pe mine, Valentin?
L-am întrebat fără indignare, aproape fară surpriză, cu o curiozitate
amuzată.
-Desigur, spuse el. Oh, linişteste-te; n-am de gând să.deschid vreo
acţiune judecătorească. iîu -i genul meu. O să vorbim cu frate-meu.
Dar ca să izbutim... doar îl cunoşti pe Simon! trebuie să-i vorbim ferm
şi să fim cât mai mulţi.
- Şi tu ai contat pe mine... Dar, Valentin, nu te-ai gândit cam ce-ar
însemna intrarea mea în scenă printr-un astfel de gest, după ceea ce s-a
petrecut între mine şi ei? Cu ce-ar semăna asta? Dacă ai venit aici doar
cu scopul de-a mă atrage de partea ta, află că sunt supărată pe tine
fiindcă ţi-ai asumat această sarcină şi ai făcut atâta drum. Căci l-ai
făcut degeaba... Te decepţionez, nu-i aşa?
Simţeam că nu renunţase încă să mă convingă, căci îşi lărgi
subiectul şi vorbi şi despre alte repercusiuni ale testamentului.
Toţi Boussardelii se ciorovăiau între ei. Fiecare din cele douăzeci de
persoane care se trăgeau din bunica se declaraseră nemulţumite şi-şi
formulaseră pretenţiile. Până si mătuşa Emma care, timp de opt zile,
nu vorbise cu -soră-sa Louise,' ceea ce aceasta, în bunătatea ei, îmi
ascunsese. Motivul discordiei? Emmei - care o întrebase dacă nu
exista vreo amintire de la mama lor la care ea ţinea în mod deosebit -
mătuşa Louise îi spusese că Opera completă a lui La Fontaine i-ar face
o deosebită plăcere.
- Dar are o valoare enormă! strigase sora ei mai mare.
Cealaltă protestase că alegerea ei nu era dictată de acest
considerent, ci de o chestiune pur sentimentală: când fusese mică,
mama sa o punea să citească din această carte. Emma nici nu vru să
audă. Ceea ce-i oferi înainte de partaj fu un flacon cu săruri si o
bombonieră - un fleac de folosinţă zilnică - dar nici
5 ?
un obiect de preţ. Un La Fontaine ilustrat de Audry şi legat în
marochin de epocă? La licitaţie preţul cărţii putea să urce enorm!
Timida, spre surpriza surorii sale, o ţinu una şi bună. Sigur că
încăpăţânarea ei de a avea acea amintire se lega nu atât de umbra
mamei sale cât de cea a micuţei Louisette în vârstă de cinci ani. Căci
refuz să mă gândesc că avea'si ea rezerve de cupiditate şi că o
moştenire era de ajuns să dea ioc pulberii.
Mătuşa Louise propusese, ca ultim argument, să se scadă din
partea ei de moştenire preţul de cumpărare al acelui La Fontaine,
stabilit de un expert. Dar bunica stipulase că toată biblioteca revenea
fiului ei mai mare. Emma nu vru să tolereze această derogare, această
nedreptate, acest prejudiciu adus lui Théodore care, foarte ignorant şi
deloc bibliofil, se amuza copios. Mătuşa Louise trebui să cedeze.
Pentru a evita repetarea unor neînţelegeri asemănătoare, legatele
particulare odată executate, mătuşa Emma împărţi totul în patru: era
mult mai simplu. Asta curmă toate neînţelegerile. Dădu exemplu cu
serviciile de masă. îi puse mai întâi pe cei mari să aleagă. Unchiul
Théodore luă serviciul de Sèvre, ea îl luă pe cel chinezesc, iar tata pe
cel de Limoges; Louise, ca cea mai mică, se mulţumi cu unul
abominabil un fals serviciu de < openhaga care ieşi dintr-o cutie unde
nimeni nu-i bănuia existenţa, în afară de cea care făcuse împărţeala.
La fel făcu şi cu restul. Mobile, tablouri, argintărie, până şi
dantelele cu care bărbaţii, personal, n-aveau ce face; totul fii împărţit,
desperecheat. Se făcură patru loturi cu mici statuete de Saxa care,
despărţite unele de altele din colecţie, deveniră bibelouri. Găsiră nişte
fotografii vechi dinainte de 1900, vineţii, pe carton alb, lucios, cu

colţurile rotunjite: reproducerile operelor din muzee pe care bunicul le
adusese odinioară de prin călătoriile lui; numărară aceste cartoane fără
valoare si fără
' 5
interes, le împărţiră în patru şi fiecare îşi luă în primire grămada.
Descoperiseră însă şi unele lucruri vătămătoare. Valentin, dând
impresia că dezvăluie nişte secrete de familie, mă informă că
deschiderea biroului cu cilindru al bunicii prilejuise unele surprize.
Unchiul Théodore şi tata scoseseră afară pachete întregi de scrisori ale
unor femei şi se închiseseră în odaie ca să le trieze. Arseseră multe
dintre ele. Oare ce descoperiseră? Ceea ce descoperiseră o privea pe
bunica sau pe bunicul? Cu toate însuşirile lui de anchetator, fratele
meu nu putuse afla exact. Fapt e că se apucară să vorbească din nou
despre o dădacă a tatii pe care bunica o alungase pe neaşteptate, apoi o
chemase din nou. Se hotărâră să verifice dacă fiul mai mic al acestei
femei, născut după ceilalţi copii, mai trăia: cu această ocazie, se
descoperi că nişte oameni de afaceri continuaseră să plătească unele
pensii ale căror titulari nu mai existau. Ajunseseră până la acel om.
îmbătrânea onorabil, într-un fund de tară. Avea, la rândul lui, familie.
Şi apoi, alt mister: după inventarul diamantelor se certară la cutite
cu mătuşa Julienne.
5 5
-Ah! Nu-i deloc vesel! oftă Valentin, filozof din fire. Bunica moare
şi iată că toţi încep să scotocească, să-şi dispute lucmri, să se certe!
Iată de ce nu mai vorbesc cu Simon...
- Linisteşte-te, hai, am răspuns. Toate astea se vor aranja mai
repede decât crezi. Supărarea ta cu Simon? Nu vă dau nici o lună. Veţi
găsi un teren comun de înţelegere, doar mama e acolo. Cât despre
ceilalţi... Nu-i decât o simplă furtună, crede-mă. Acum, e adevărat, eşti
necăjit; plecarea bunicii v-a tulburat, v-a dezorientat. Bătrână cum era,
nu credeaţi că ocupa un loc atât de mare în familie. Măsuraţi acest loc
după golul pe care l-a lăsat. Dar rândurile voastre se vor strânge.
Mesele de familie vor fi reluate. Vă lipsesc mult prea mult. Nu sunt
deloc neliniştită, Valentin. Familia noastră e puternică. Da, familia e
puternică.
4
Văzându-i plecând pe toţi patru împreună, cu acelaşi vapor, am
avut impresia, evident falsă, că nu se duceau - unii la Cannes, alţii la
Monte-Carlo - ci toţi la Paris, ca să se adune în grabă în Plaine
Monceau după acea fugă sediţioasă pe insula mea.
Mă uitam cum se îndepărta şalupa cu petrol, din care nu mai
vedeam decât farurile, căci noaptea era profundă. Făcusem efortul de
a-i reţine la masă, scuzându-mă că nu le puteam oferi ospitalitate în
acea casă unde copilul şi dădaca ocupau două din cele patru camere.
Dealtfel, familia Valentin, după eşecul îndurat, nu părea că ţine să mai
întârzie; iar mătuşei Louise, care socotise cu cale să facă o vizită fără
ştirea familiei, călătoria la Cap-Bai'ou nu-i mirosea a bine.
Cu tot vântul care sufla, cu toată ora înaintată, mă urcasem pe
stânca de la Moulin-â-Vent ca să-i văd mai bine cum se îndepărtează.
Mă aşezasem la poalele zidurilor castelului. Hula, din fericire uşoară,
făcea ca ambarcaţia să se clatine un pic. Farul alb şi farul verde erau
mereu ascunse de valuri, şi până şi farul roşu se clătina. Acele lumini
nesigure, în crucea nopţii, era tot ce mai zăream din ei. Se reîntorceau
pe pământ, în acel loc ciudat din care veniseră să-mi vorbească în van.
Ştiam că se vor limita doar la această încercare şi că exemplul lor nu
va mai fi urmat de alţii. Era chiar probabil ca mătuşa Louise şi
Valentin să păstreze secretul dublei lor escapade.
Mă băteau tot soiul de gânduri, cum se întâmplă după o întâlnire
care a redeschis porţile amintirii şi a tulburat miresmele unui climat
uitat. Nemişcate, în vântul negru, apărură nişte tablouri. Am început să
recapitulez, cum făcusem când părăsisem New York-ul. Cele două
momente se aflau în raporturi simetrice. Dar- acum, alţii erau cei care
plecau, iar eu cea care rămâneam, fixată în micul port în care mă
statornicisem. Ciclul - şi brusc, am admirat rapiditatea unor sentimente
atât de intense petrecute doar în ceva mai mult de un an - ciclul se
închidea.
Cele patru rude ale mele duceau cu ele, în barcă, pe Agnes- fetiţa
de care numai aceste evenimente mă scăpaseră. Pentru că nu mi-am
închipuit-o, de la un capăt la altul al povestirii, decât ca pe
supraveghetoarea acelei vârste la care se elaborează ereditatea noastră
cea mai temeinică; poate că nu fusesem decât copilul adult al unui
copil.
O luaseră de asemenea cu ei şi pe mama, cea care în decursul
anilor îmi repetase: „Doamne, cât eşti de urâtă, biata mea fată!" şi care
afirmase pe acelaşi ton categoric că: „hotărât, eram de nesuportat".

Ceea ce, într-o anumită măsură, crezusem; până în ziua în care o
doamnă, în vizită la ea, spusese ca să aud si eu: „Aveţi o fetită
încântătoare, doamnă; va fi frumoasă"; si
5 7 7
9 9 ' '
' 5
până în ziua când la acea school-girls din Berkeley, Norman îmi
declarase că pentru o franţuzoaică aveam un caracter foarte plăcut...
„Urâtă, de nesuportat..." Cine poate spune ce putere funestă are asupra
sufletului unei fetiţe un cuvânt auzit prea des, primit cu prea multă
sensibilitate şi de atunci revenit de douăzeci, de o sută de ori în
memorie, mereu mai plin de
sensuri, de amărăciune si de otravă?
5
?
O luaseră cu ei pe mama ale cărei enigme se lămureau în lumina
alor mele, mama, ea însăşi victima propriei sale mame, printre surorile
şi fraţii ei din prima căsătorie. Mama, măritată fără dragoste,
constrânsă prin contract să-l ia de bărbat pe tata, căruia îi impusese
răceala ei de femeie ca să-l umilească mai bine şi să-l pedepsească.
Mama, care nu putea să mă sufere nu pentra că eram „urâtă şi
nesuferită", ci pentru că eram fata, aflată în aceeaşi condiţie ca şi ea
odinioară şi pasibilă, prin urmare, de aceleaşi neplăceri pe care la
îndurase şi ea. „Prin ce-am trecut eu, vei trece şi tu!" Oare nu aşa era
drept?
în orice caz, aşa eifa în firea lucrurilor. Mama se situa printre toate
acele mame care se răzbună pe fetele lor care, la rândul lor, se răzbună
şi ele. Aşa se poate explica durabilitatea unor familii unde autoritatea
maternă rămâne puternică, în ciuda sistemelor învechite şi în ciuda
atâtor concepţii înapoiate. Prin ce miracol putusem scăpa din această
încătuşare? Desigur, înainte de orice, prin magia unei simple iubiri.
Dar dacă, de două luni încoace, nu mai riscam să ader la această
descendentă periculoasă nu era oare din pricină că adusesem pe lume
un fiu si nu o fiică?
5
Farurile şalupei nu se mai vedeau. Dispăruseră în zare, unde se
confundaseră cu luminile licăritoare ale portului din fată. Firul fusese
rupt. Redeveneam insulară şi rămâneam acofo. Această insulă pe
ţărmul căreia stăteam reprezenta de acum încolo viaţa mea.*0 simţeam
- ca să spun astfel - în spatele meu, aidoma unei mase elementare
alcătuită din solul, din vegetaţia, din cei trei kilometri ce se întindeau
între acea stâncă şi casa mea, ba chiar şi din acea casă împreună cu
dădaca pe care o instalasem acolo, împreună cu făptura mică ce
dormea în acea casă, aşteptându-mă. M-am ridicat, acum nerăbdătoare
să mă întorc acasă. Piesa se terminase. Nu mai exista. Sau, mai bine-
zis, începuse o alta care mai durează şi acum. Ea se rezumă la greşeala
pe care am comis-o, crezându-mă eliberată, în realitate, îi imitasem pe
troieni: lăsasem duşmanul să intre pe terenul meu şi-l ferecasem acolo.
Crezusem că fug de Boussardeli. Dar în insulă existau doi: eu şi fiul
meu. Renunţ la a simula înţelegere faţă de groaza resimţită văzând
formele pe care le căpătăm odată cu vârsta. Anii se scurgeau în
singurătate, ajunsesem la treizeci, îmbătrâneam şi îmbătrâneam ca o
Boussardel. Obezitatea familială îşi vestea apropierea, mă pândea din
umbră; luptam cu ea în orice clipă. După primii ani ai vieţii mele
sedentare, o asemănare neaşteptată, uluitoare, ameninţa să se
manifeste între chipul meu şi cel al mamei. Se spunea despre mine
odinioară, cum se spune de obicei; „Cu cine seamănă? Cu tata ori cu
mama?" Şi fiecare îşi rostea părerea, care nu-mi făcea niciodată
plăcere, căci nu simţeam
dorinţa să semăn nici cu unul, nici cu celălalt. Acum, ştiam bine . ? >
cu cine semănăm.
Am luptat şi pe acest teren. Cultura fizică, îngrijiri, regim,
eforturile unei cochetării deturnată de la scopurile ei obişnuite: am
izbutit să opresc acest ultim asalt dat de familie asupra persoanei mele.
Am, ajuns aproape la talia mea obişnuită, la braţele, la gâtul meu. Nu-
mi pierdusem nici liniile mâinilor, nici trăsăturile feţei. Dar picioarele!
Am plâns adesea aplecată asupra lor. Gleznele mele lungi care-mi
plăceau atâta... Acum le ascund. Chiar şi pentru mine; mai ales pentru
mine. Port tot timpul o fustă peste chilotul de baie şi şortul îmi acoperă
genunchii... Nu trebuie să surâzi... Un bărbat nu înţelege astfel de
lucruri...
Adevărata dramă se juca însă foarte aproape de mine.
Eram neliniştită din pricina micuţului mult mai mult decât din
pricina mea. Creştea la fel ca toţi copiii pe care-i văzusem în familia
mea. Nimic în el nu-i dezvăluia originea străină. Aşteptam în zadar un
semn. Nu se ivea. #
Nu putusem, evident, reduce proporţia sângelui matern. în faţa
acestui pericol, m-am apărat cu alte arme şi cu curajul cel mai crâncen.
Susţin zilnic şi acum această luptă. Fac pedagogie din necesitate, sau
mai curând de frică. Dădaca mă ajută, căci am păstrat-o, şi-l învaţă pe
copil să citească englezeşte. în timp ce eu fac acelaşi lucru în franceză.
Locul, climatul îmi uşurează şi ele această sarcină. Vreau să-mi cresc
băieţelul cu picioarele pe pământ şi nu după principii, să-l învăţ să ştie

că e şi slab, dar şi puternic. în sfârşit, fără să mă opun prosteşte
împotriva educaţiei pe care am primit-o, amintirile mă lămuresc şi ele
ce am de făcut...
Cu toate aceste eforturi, nu pot spune că ar fi un copil uluitor.
Uneori încerc să-mi fac iluzii, alteori văd lucrurile în negru dar, ca să
fiu sinceră, trebuie să mărturisesc că băiatul e mai curând un
Boussardel. Te scutesc de amănuntele micilor descoperiri pe care le
fac şi care-mi dovedesc acest lucru.
Si iată cum se termină sau mai curând cum nu se termină o poveste
în care familia ocupă întregul loc; unde nu s-a întâmplat nimic
important decât datorită ei, prin ea, pornind de la ea; unde nu s-a
perindat nici un nume străin printre cele din casa noastră, în afară de
cel al lui Norman care joacă aici, şi pe drept, rolul străinului. Şi toate
acestea pentru a se ajunge la un băieţaş care, pentru mine, e toată
familia mea.
La paisprezece luni, când i-au ieşit primii dinţi, a făcut o bronşită,
care a degenerat repede în congestie pulmonară. Plămânii! Am crezut
că-l pierd. în ceasurile mele de cea mai crâncenă nelinişte, în toiul
epuizării şi al propriei .mele febre, căci nu mai dormeam deloc, îmi
spuneam în sinea mea: „Micul Boussardel e foarte bolnav. Poate că
micul Boussardel o să moară..."
Şi-a revenit, n-a mai păstrat nici o urmă a bolii. Radiografiile pe
care i le fac cu grijă, la date fixe, sunt liniştitoare. Totuşi, în unele
ceasuri proaste, mă mai alarmez încă. Văd fantoma bolii noastre de
familie aplecată deasupra capului său. Şi când doarme sau stă pe
genunchii mei, cu capul greu lăsat pe umărul meu, într-o mişcare cât
se poate de firească, mi se întâmplă să-l strâng cu tristeţe la piept şi să
mă întreb dacă nu este într-adevăr fiul lui Xavier.
La ultimele cuvinte, Agnès Boussardel se ridică de pe scaun,
pretextă - fără nici o tranziţie - că avea ceva de făcut acasă şi că
trebuie să plece. M-am retras.
îmi închipuiam cât o costase povestirea asta; voia să fie singură cu
ea însăşi. Dar socoteam că după o zi sau două aveam să né revedem.
Femeia aceasta, care mă atrăsese la început prin misterul ei, mă
captiva şi mai mult după ce şi-l dezvăluise în faţa mea. Nu era un fapt
obişnuit. Speram într-o prietenie.
Zilele care urmară aveau să mă dezamăgească. Agnès Boussardel
mă ţinea la distanţă. Era din nou cu băieţaşul lângă ea, dar nu mi-l
arăta. I-am trimis - plină cu flori - o amforă romană, ce mi se păruse
într-adevăr autentică, pe care un pescar zicea c-o găsise în plasa lui, şi
pe care am cumpărat-o pentru ea. Mi-a mulţumit printr-un bilet adus
de servitoare.
Am respectat solitara. Eu însumi venisem acolo ca să mă
îndepărtez de toţi. Mi-am reluat obiceiurile, plimbările, băile de soare,
pentru care îmi alesesem, între doi pinteni de gresie roşie, un golf mic
unde nti puteai ajunge decât venind pe mare. Această retragere semăna
cu o plajă particulară, lă marginea căreia coboram, pe un drum drept,
ca să intru în apă. Locuinţa pe care Xavier o rezugrăvise în roşu se
odihnea pe terasa ei, de cealaltă parte a golfului, destul de departe, ca
să-mi pot permite să trec fără să deranjez.
într-o dimineaţă, sosind pe această plajă, am zărit-o pe Agnès
Boussardel care se şi aşezase pe nisip.
De câtva timp, liniştită în privinţa discreţiei mele, îmi făcea acelaşi
semn cu mâna pe care-l făceam şi eu coborând poteca. La atata se
mărginea schimbul de politeţuri dintre noi.
Am vorbit o dată cu fiul ei. Căuta pietricele colorate la capătul
plajei şi, văzând că înot repede spre locul unde se afla, îmi spuse,
firesc, bună ziua, apoi adăugă că e mai bronzat ca mine. Am convenit
că era cu putintă şi i-am făcut un compliment. Curiozitatea mă făcea
să zăbovesc. M-am căţărat pe o stâncă şi am continuat discuţia. Dacă
mama era cam dificilă, cel puţin făcuse din fiul ei un copil liber.
Băiatul arăta, chiar asa mic cum era, acea libertate în răspunsuri, acea
iniţiativa în întrebări, acea legătură sinceră dintre gând şi vorbă pe care
le întâlneşti doar la copiii englezi; lăsa de asemenea să se întrevadă o
lipsă de pudoare trupească şi o supleţe a minţii pe care nu le au decât
acei copii. Surâsul, care-i dezvelea dinţii de lapte, era, pe micul lui
chip, radios.
Dar nu l-am mai văzut. Oare mama îl sfătuise să nu-mi mai aţină
calea sau el însuşi mă socotise prea puţin interesant? Nu stiu.
5 «
Intr-o dimineaţă, când mă prăjeam la soare între mare şi stâncile
mele, un strigăt puternic m-a smuls din lâncezeală. M-am ridicat în
capul oaselor. Strigătul s-a repetat şi am recunoscut glasul Agnesei
Boussardel. Oare ce se întâmplase? Un accident? Se înecase copilul?
Pereţii abrupţi ai golfuleţului meu mă izolau. Am intrat în apă. După
câteva brase am ajuns pe plajă. Copilul se bălăcea într-o băltoacă şi

habar n-avea de maică-sa. Ea mă strigase şi, văzându-mă apărând,
începu să alerge spre mine. Şovăiam. Ea şi străbătuse o distanţă bună.
M-am grăbit să-i ies înainte. Alerga puţin cam greoi, cu un braţ
apăsându-şi sânii, iar cu celălalt întinzând către mine un obiect pe care
nu-l distingeam. Purta, ca de obicei, o fustiţă scurtă peste costumul de
baie. Pletele, nu prea lungi, îi fluturau pe spate. Strivea - sub pasul ei
puternic - nisipul pe care mi se părea că-l şi aud. în drum, se afla o
băltoacă: n-o luă în seamă, călcă în ea si împroşcă apa în lumină. Deşi
eram aproape gol, se năpusti gâfâind la pieptul meu şi mă luă de
umeri. îmi simţeam carnea apăsată de sânii ei. Gâfaia atât de tare încât
nu putea vorbi. îmi arătă un măr muşcat şi gângăvi ceva. Am priceput
aceste cuvinte: - Trebuia... s-o spun cuiva... Mai ales dumitale...
Sudoarea îi şiroia pe faţă. O scuturară câteva hohote de plâns. Râdea şi
plângea în soare. Reluă:
-Mânca un măr. M-a chemat să-mi arate o lighioană, un crustaceu
pe care voia să-l prindă... Mi-a dat să-i ţin mărul... îl muşcase cu
primii lui dinţişori... N-am cutezat să cred, îmi trebuia o dovadă... Iat-
o!
îmi puse mărul sub ochi. în pulpa albă, ruptă de muşcătura
copilului, rămăsese amprenta celor doi incisivi, despărţiţi printr-o
mică strungăreaţă.
- O are şi el! strigă ea.
îşi înălţă fruntea spre cerul înflăcărat şi, lipindu-şi cu violenţă
mărul de buze, sărută urma dinţişorilor şi supse zeama fructului.
Editura CUCUTENI
ISBN 973-96731-0-4 ISBN 973-

96731-2-0 (voi. 2)
Editura R.A.l.
ISBN 973-570-000-X ISBN 973-

570-002-6 (voi. 2)
Lector: Mihaela Necula Tehnoredactor: Mihnea Popescu
Cukgerei paginare computerizată Secţia

Jotocukgere -RJA.I. - Imprimeria Coresi
Tipărit sub comanda nr. 40321 Regia Autonomă a

Imprimeriilor Imprimeria CORESI Bucureşti ROMÂNIA
B
Philippe Heriat şi-ar fi putut subintitula ciclul
romanesc Familia Boussardel „Mărirea şi decăderea
unei dinastii burgheze". Faptele şi gesturile unui clan
omogen, în ciuda contradicţiilor, surprinse zi de zi,
cu un realism evocator, sfârşesc printr-un re-
chizitoriu cu atât mai eficace, cu cât cititorul,
antrenat de ritmul susţinut al povestirii, nu mai este
preocupat de verificarea exactităţii faptelor.
Pierre de Boisdeffre, O istorie vie a literaturii
franceze de azi
(Vc!. 2)
Vol. I - IV Lei 9950

Editura CUCUTENI ISBN 973-96731-0-4 ISBN 973-96731-2-0
Editura R.A.I.
ISBN 973-570-000-x
ISBN 973-570-002-6 (Voi. 2)
1
Fată franceză (engl.).
1
Personajul principal din basmul cu aceiaţ! numîlt'aiâfTes .rerfauK. " "
1
Om ajuns prin propriile lui puteri (engl.).
1
Cămin (engl.).
1
Specie de peşti clin Mediterana.

Philippe Heriat - Familia Boussardel 2. Copiii Rasfatati

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Philippe Heriat - Familia Boussardel 2. Copiii Rasfatati

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PHILIPPE HERIAT COPIII RĂSFĂŢAŢI (voi.

Traducere de TEODORA POPA-MAZILU

EDITURA CUCUTEN1 & R.A.I Bucureşti, 1994

- Cel mai simplu, zise Agnès Boussardel, ar fi să încep cu New

Când le-am spus ce doresc, mi-au arătat în faţa unei fei

Oraşul pe care-l descopeream de la o atât de mare înălţime mi se părea

antrenament unde munca manuală imită sportul, ia forma jocului, într-

poate unul dintre momentele majore din viaţa mea.

deci pe pământ american... M-am gândit la aerul curat, la soarele care

eforturile pentru o treabă pe care mar întâi n-am priceput-o. Reuşiră

Am rămas multă vreme acolo. în grill-room, unde se dansa,

I' - Prima lumină!... Prima lumină din Europa! (engl.)

I Şcoala de fete. (engl.)

Chelnerii se arătară satisfăcuţi. Mi-au mulţumit şi eu le-am răspuns

waitressesI mă serviseră surâzând şi-mi spuseseră honeyII, sau mai ales

Mi-am luat geanta şi mănuşile. Am aruncat o privire spre masa

progresivă, duceau către acea ameninţare definitivă, exterioară si într-

A trebuit să încep să râd văzându-l că surâdea el însuşi, înfumurat

însoţitorul, după cum şi el mă observa pe mine.

I Bătălii pentru viaţă (engl.).

atâta fler! N-aţi reţinut decât o ipoteză: măritişul! Pentru că măritişul,

- Dacă vrei să-ţi termini ţigara, rămâi pe peron. Eu vreau să stau

niciodată o persoană timidă. M-am întrebat adesea dacă nu cumva

Monceau, saturat de umezeală, pierea în adâncul ceturilor si al

Norman la barul unui drugstore unde o cafea proastă ne-a încălzit.

acolo cfe plămâni şi membrii familiei, care se puteau deplasa, voiau să

- Treaba se poate aranja, zise el după un moment.

când străbătusem, cu taxiul, un New York ce-mi depăşea imaginaţia.

fi scos un singur cuvânt. Mi se păru şi mai îndesată. încă din tinereţe

o rochie gen căldare. Toată viaţa îi plăcuseră toaletele în culori

aceste vorbe, o vedeam cum îşi întoarce privirea plină, de sarcasm,

întoarsă cu totul spre cei doi fraţi ai mei, mama îi părtinea si se

Duşul mi se păru slab. Cele din America, a căror biciuire încă o

dintre La Petite-Pologne si Le Haut-Roule; străbunica, născută

Am avut într-adevăr impresia că se va juca o piesă, importantă că,

la nimic. După aceste trei silabe - Bous-sar-del - ce-ar mai fi însemnat

Mătuşa Emma adora transporturile în comun. Măcar că palatul

pe-a ei: că modificarea nu era afişată în ifrteriorul vehicolului...

principesa de Metternich. Şi argintăria stil empire, şi suporturile pentru

reclamă ca pe o practică interzisă vulgului. Când vorbeşte despre ea,

Dar ea mi se adresa cu deosebire mie, mie, „pisicuţii ei". Bănuia că

La acest cuvânt, la această amintire, la acest „spectru hidos",

- în împrejurările actuale, dacă pleci din Paris pentru o lună sau

renască propria-mi fantomă, care era, ştiam bine, bănuitoare,

Clapierilor, a ştiut să ne consolideze şi mai tare averea urbană printr-o

Dar toate astea le ştiam de multă vreme. întoarcerea

- Dar e minunat! am exclamat mai mult ca o reacţie faţă de ceea ce

Toate persoanele mari se aplecau şi se sprijineau de balustradă. Era

mişca aidoma unei draperii. Când eram mică, visam întotdeauna să mă

Stăteam în dosul geamului ca şi altădată. Oare îmi voi petrece

mă că m-am priceput să evit o stângăcie. Mai ales că în ceea ce privea

Am pornit-o din nou la drum. Fordul îşi reluă goana în aceeaşi

o discuţie începută, Norman încetă de-a se mai gândi şi rosti:

vâltorile de la mal, îşi lăsa scândura să plutească şi-şi trăgea răsuflarea.

plajă. Când am pus piciorul pe nisip, genunchii îmi tremurau. Am

naturalist din Nevada, acoperiţi cu nişte pături indiene a căror evidentă

- Cât sunteţi de caraghioşi, voi, europenii! spunea el.

pun la loc oasele? Am avut în faţa acestei sarcini, a acestei răspunderi,

decât nişte tulpiniţe uscate, începurăm să resimţim căldura umedă a

se transmitea şi mie şi care mă tulbura din cap până-n picioare. în faţa

Binnie: am hotărât s-o pornesc pe jos şi să le ies înainte. Am mers

continental, toţi acei bărbaţi şi acele femei pline de reticenţe, pe acea

iluzii, mă despuiaseră de bunăvoinţa mea, şi că acum mi se părea o

multe ţigări; am reînceput să schiez; neglijam, fără urmări grave,