Constantin Vremulet - Insula v1.0

Constantin Vremuleţ
CONSTANTIN VREMULEŢ
Insula
209
EDITURA EMINESCU
1984
2
Insula
Cuprins
1_________________________________________________________6
2_______________________________________________________21
3_______________________________________________________30
4_______________________________________________________42
5_______________________________________________________51
6_______________________________________________________68
7_______________________________________________________94
8______________________________________________________101
9______________________________________________________109
10_____________________________________________________121
11_____________________________________________________144
12_____________________________________________________161
13_____________________________________________________185
3
Până nu demult singurul punct de atracţie pentru amatorii

de plimbări solitare era faleza ce ducea spre far. Oraşul n-a
fost niciodată port la mare, niciun ocean nu i-a lins cu ape
liniştite pragurile calcaroase, nimeni n-a avut cum să vadă
profilându-se în depărtări concentrice pânzele bântuite ale
vreunei corăbii. În schimb, acolo unde acareturile-i
îngrămădite pe un promontoriu de loess împânzeau cândva
cu tot felul de culori oglinda vineţie a fluviului, cei care au
vrut, au găsit întotdeauna turnul unui far care în nopţile prea
adânci a sclipit întruna.
Aici, fluviul face o buclă imensă dând iluzia unei întoarceri
ireversibile, derutantă, spre izvoare şi împotriva firii şi din
această cauză apele lui sunt foarte adânci şi întinse între
ţărmuri îndepărtate unde foiesc oameni grăbiţi, surprinşi de-
o aşteptare agitată, abia stăpânită, ca şi cum ţelul
primordial al existenţei lor n-ar fi altul decât să treacă fără
întrerupere de pe un mal pe celălalt. Cei de pe malul stâng
vor neîntârziat să ajungă pe malul drept, cei de pe malul
drept se bulucesc spre cel stâng . O migraţie zilnic repetată,
ce pare fără sens şi ţine până noaptea târziu, când ţărmurile
dispar, se îndepărtează în nuanţe echivoce, înşelătoare chiar
şi pentru navigatorii experimentaţi, fiindcă în această zonă,
oraşul le apare brusc în faţă, tăindu-le calea. Dacă n-ar fi
fost sclipirile de veghe ale farului, în fiecare noapte
întunecoasă, oraşul ar fi fost despicat în tăişul provelor
atâtor vapoare.
Pe Alexandru Costin, paznic în turn al atâtor nopţi trecute,
iar mai apoi în lungile-i călătorii, martor uimit al
fantomatecilor îndepărtări de ţărmuri plutitoare şi scufundări
de oraşe închipuite, sclipirile de altă dată ale farului îl
ademenesc şi-l îndrumă şi acum.
4
Insula
Vaporul, pe a cărei punte este comandant de mai bine de

cinci ani, alb, lung şi strălucitor, precum oraşele din vis ale
unui bătrân nostalgic, este uneori zărit în cete mai de
nepătruns nopţi, cum alunecă abia simţit, fără să facă nici
cel mai mic val pe oglinda de plumb a fluviului. Atunci, din
puzderia de lumini a malului, pe care stă cocoţat oraşul,
Alexandru Costin desprinde fluturarea iluzorie a unei mâini,
a unui braţ mic de femeie, mai mult o zbatere speriată a unei
aripi albe care încearcă să ia înălţime.
5
IRINA LĂSĂ NEDUMERITĂ RECEP-

torul în furcă. Se ridică din fotoliu şi se apropie de
fereastră. Deşi trecuse de nouă, strada rămânea încă
pustie. Privi decepţionată tot lungul străzii. Era duminică şi
probabil oamenii nu vroiau să se scoale devreme ca-n
celelalte zile. Ca la începutul săptămânii, spre exemplu.
Întotdeauna Irinei i se părea că lunea oamenii se scoală cu
noaptea-n cap. Apoi… În schimb acum era duminică şi
burniţa. Era şi asta o explicaţie în ce priveşte strada. Cu o
zi înainte timpul fusese foarte frumos. Mult soare, un prag
de nisip înconjurat de valuri. Se întoarse şi inventarie fără
interes obiectele din cameră. Pe rând. Patul cu tăbliile mari
din furnir gălbui de salcâm, cu încrustaţii sidefii într-un
desen bizar, şifonierul din aceeaşi familie cu patul, fotoliul
de lângă măsuţa de lucru, scrinul de la intrare, negru şi
meschin, asemănător unei pianine străvechi, lampadarul
din spatele fotoliului, ştirb pe alocuri de ciucurii decoloraţi,
cele două acuarele de pe hol, ce nu mai reprezentau nimic.
Lumina searbădă a dimineţii accentua nota dezolantă a
încăperii, pe care o cunoştea foarte bine când, involuntar,
se descoperi singură între cei patru pereţi. Totul i se păru
şters, fără personalitate. Reţinu doar o sclipire fugară
dinspre oglinda veneţiană de deasupra scrinului.
Vrând să descopere o mişcare printre lucrurile statice
din cameră se apropie de oglindă şi-şi afundă privirea în
apele ei limpezi şi adânci. La început nu desluşi mai nimic.
Decât o învolburare, o vibraţie, mai bine spus, a unor
6
Insula
suprafeţe transparente. Apoi, prin luciul cristalului răzbătu

spre suprafaţă imaginea din ce în ce mai clară a unei femei,
cu obrajii supţi, palizi, umbriţi de nişte ochi mari, uşor
etiraţi, ce-şi răspândeau luminile spre o frunte înaltă,
nefiresc de albă. Treptat se obişnui cu chipul din oglindă,
gândind că normal trebuie să fie al ei. Şi totuşi nu reuşea
să se descopere cea din toate zilele. În jurul imaginii sale
oglinda nu mai reflecta nimic clar. Cele din spatele ei abia
se zăreau cufundate în umbre, în nuanţe şterse, ce se
amestecau între ele. Înlătură cu un gest precaut o şuviţă
rebelă de păr, aproape cu teamă, ca şi cum ar fi atins cu
vârful degetelor fruntea altcuiva. Cu arătătorul trasă încet
o linie imaginară, un meridian, care pornea de la rădăcina
părului şi secţiona câmpul neted, marmorean, al frunţii, se
continua pe şaua nasului, apoi, tot căutându-se, îşi coborî
vârful rece al degetului pe buzele-i uşor răsfrânte şi tăie în
două bărbia, singura parte a feţei care înlătura definitiv
impresia de fragilitate ce o crea întreaga-i alcătuire la
prima vedere.
Cu o seară înainte, Alex îi spusese cu o anumită nuanţă
a glasului, de sinceritate sau mai mult surprins, că în tot
acest răstimp de când nu se mai văzuseră, ea nu se
schimbase deloc. Era aceeaşi. Însă Irina nu mai ştia cum
fusese cândva, nu-şi mai amintea prea bine ce n-o
preocupase atunci. Singurul lucru ce-l reţinuse era fuga
înaripată a timpului, graba de a trece o barieră de netrecut,
de a se lăsa înfrântă în faţa unui obstacol de nimic.
Se studie mai atent în luciul oglinzii, în faţa căreia
întârzia fără niciun motiv. Paloarea obrajilor şi ochii
încercănaţi îi interziceau orice referire la ziua de ieri. Nici
nu îndrăznea să gândească mai departe. În schimb ieri
fusese într-o formă excelentă. Pe plaja îngustă a insulei,
soarele şi aerul îmbălsămat de mirosul dulceag al plantelor
de baltă, moarte, apoi valurile besmetice, cotropitoare, ce-i
scăldau picioarele şi o înconjurau, îi aduceau un anumit
timp înapoi. În pulberea fină a limbului de nisip, cerul îşi
oglindea pajiştea cu sufletele lui curate, iar ea, Irina, într-o
7
clipă a uitării de sine, străbătuse drumul de atâtea ori

căutat, al întoarcerii.
Afară burniţa mărunt, plictisitor şi tot evitând să
privească printre faldurile perdelei pustiul străzii începu s-
o doară ochii şi capul. Întârziase prea mult înaintea
pragului străveziu al oglinzii, îi ţiuiau urechile şi se simţea
vlăguită. Gândi că o cafea i-ar face bine şi se duse în
bucătărie. Din neatenţie scăpă ibricul ce se rostogoli de pe
masă pe un taburet şi de aici făcu un salt tot atât de
zgomotos pe pardoseală. Realiză de ce îi ţiuiau urechile.
Era prea multă linişte. În celelalte zile, la ora asta, se
auzeau uşi trântite, oameni care urcau sau coborau grăbiţi
scara. Cafeaua o învioră puţin. Capul n-o mai durea atât
de tare şi senzaţia de istovire pierise. Vru să fumeze şi
scotoci fără speranţă în poşetă. Seara trecută, la
întoarcere, înainte de a se urca în şalupă, fumase ultima
ţigară. Apoi fusese nevoită să accepte ţigările oferite de
Victor Horagea, noul arhitect al oraşului. Nici Alex nu mai
avea. Începu să caute cu înfrigurare prin toată casa,
aproape cu ciudă. I se păru nedrept, jignitor, să nu-şi
poată satisface o necesitate atât de minoră. Răscoli peste
tot. Era duminică, afară ploua deprimant, tutungeriile erau
închise şi n-avea pe nimeni, atât de apropiat, încât să-i dea
telefon şi să-i solicite un pachet. Telefonul! Îşi aminti de
telefon. Va reveni după ce va găsi ceva de fumat. Era
aţâţată mai mult de faptul că nu găsea o ţigară pe care s-o
savureze în liniştea unei dimineţi de duminică, decât de
nevoia strict biologică de a fuma. I se părea absurd totul şi
se simţea umilită. O zi de duminică, ce-i aparţinea în
întregime şi n-avea ce să facă cu ea…
În sfârşit găsi un pachet într-unul din sertarele
scrinului. Întotdeauna avea în casă pe undeva ascunse
câteva ţigări. Un fel de rezervă strategică. Îl desfăcu şi îşi
aprinse una. Ar fi trebuit să mănânce ceva. Orice. Numai
să-şi alunge senzaţia neplăcută din stomac. Se sculase cu
ea. Nici pe insulă nu mâncase nimic. Fumase tot timpul.
Reîntâlnirea neaşteptată cu Alex o găsise complet
8
Insula
nepregătită. Nimeni n-o avertizase, iar Irina trecuse prin

câteva momente destul de neplăcute. Dacă week-end-ul
organizat de profesorul Valeriu Sazian şi prietenii săi, în al
căror cerc Irina era abia venită, ar fi fost în altă parte,
nicidecum pe o insulă, poate că ar fi plecat, s-ar fi retras
fără s-o observe nimeni. Însă insula era înconjurată de
apele mari ale unei primăveri târzii, fluviul se lăţise enorm,
abia i se mai zăreau ţărmurile. Oraşul, ce-l urmărise cu
atâta plăcere cum se îndepărtează, părea ireal în balansul
domol al şalupei, suspendat între două oceane ce
ameninţau să-l turtească.
Proiectată într-un neant al apelor, fragilă, lăsându-i
impresia că se îndepărtează cu fiecare val depăşit de
şalupă, insula, unică în felul ei, tocmai prin faptul că mai
exista, semăna cu un cap de om, cu părul răvăşit în creştet
de rafalele contradictorii, ale unui vânt instabil, pornit din
mai multe sensuri.
O uimiseră micile dune sidefii de nisip trandafiriu, cum
nu mai văzuse până atunci, aproape ireale, înşirate de-a
lungul malurilor ce coborau în trepte, perfect zidite de un
arhitect riguros, asemănătoare unor trepte şlefuite de
valuri dintr-o piramidă demult scufundată. La început
însoţită de Sazian, iar mai apoi de Alex, a cărui revedere o
considera un joc stupid al hazardului, nu sperase nicicând
să-l regăsească atât de aproape de cei care-i erau prieteni,
Irina se plimbase desculţă pe streşinile înguste ale dunelor,
simţind tot timpul freamătul destul de puternic, lăuntric al
valurilor sub tălpi, ca şi cum insula era plutitoare, un
minuscul continent în derivă. La fiecare val prăvălit cu
furie, ţărmurile deveneau mai înguste şi nesigure,. Dunele
de nisip, unde ea îşi găsise un loc potrivit pentru plajă, se
retrăgeau în nenumărate cercuri concentrice, tot mai
strânse spre creştetul insulei, năpădit de-o vegetaţie
vremelnică, iluzorie. Iar ei, toţi cei veniţi şi instalaţi sub
cupola răcoroasă a acestei vegetaţii, aveau să rămână atâta
timp cât va rezista insula.
Irina îşi aminti cu înfiorare când aproape ajunşi de
9
ţărmul luminat al oraşului, careva dintre cei de pe puntea

de comandă a şalupei a scormonit îndelung noaptea ce o
lăsaseră în urmă cu fascicolul unui reflector puternic
pentru a descoperi locul care-i găzduise câteva ore de
recreaţie. Insula nu mai era. Dispăruse înainte ca ei să fi
simţit tăria pământului sub picioare. În acel moment crezu
că face parte dintr-un echipaj care practic nu existase
niciodată şi se întorcea istovit de nicăieri spre un tărâm al
certitudinilor. Ideea lui Sazian de a petrece week-end-ul pe
un petic de pământ ce peste câteva ore avea să dispară
înghiţit de ape, o considerase absurdă de la bun început.
De altfel însăşi mica petrecere pe insulă i se părea ireală.
Insula, Alex, singurele ei puncte de referinţă care ar mai fi
făcut-o să creadă în timpul de ieri, nu mai existau. Alex îi
lăsase un număr de telefon la care încercase de câteva ori
şi nu răspundea nimeni. Pe insulă şi oamenii păreau alţii:
Victor Horagea, noul arhitect al oraşului, într-o salopetă
pescărească ce-i scotea în evidenţă picioarele lungi, se
comporta stângaci, confuz în mişcări, în intenţii, asaltând-
o cu tot felul de întrebări stupide, insinuante. Sazian i se
păruse mai zvelt şi întinerit iar în micile lui atenţii, Irina
întrezărise ceva mai mult decât afecţiune părintească. Mai
era şi bătrânul acela sprinten, cu ochii fulgeraţi de
scânteierile îndepărtate ale unui fulger, mai ales atunci
când râdea, în sacoul lui larg, din jerse alb murdar, jerpelit
pe la poale, ce-i dădea aspectul unui fluture mare, prăfuit,
fugit dintr-un insectar cu aripile atârnându-i inerte şi
inutile, cu puful de pe cap mâncat de molii. Nimeni nu ştia
ce e cu el, de partea cui este. Bătrânul se prezentase
singur. Îi întinsese Irinei o mână scheletică, ca o gheară şi
în timp ce ochii îi scânteiau nefiresc, îi spuse cu o voce
limpede, foarte puternică pentru anii lui, că este
expropriatul Dinu Filaret, fost mare fabricant, avocat,
profesor de istorie veche, printre puţinii supravieţuitori ai
unui sinistru de neuitat şi aşa mai departe. Toţi, cei de pe
insulă, i se păreau ireali, ciudaţi, desprinşi parcă dintr-o
lume închipuită, însă cel mai îndepărtat de realitatea acelei
10
Insula
mohorâte dimineţi de duminică rămânea Alex, întâlnirea cu

el.
Încă nu se decisese să mănânce ceva. Se simţea vlăguită
şi se cutremura la gândul că va trebui să înghită măcar un
colţ de pâine, ca să nu i se facă rău. Îşi mai făcu o cafea şi
îşi aprinse altă ţigară. Noile date survenite atât de inopinat
în viaţa ei o găsise nepregătită. O tulburaseră neaşteptat de
mult. Tot căutând ţigări, descoperise o sticlă de coniac. Nu-
şi mai amintea cine o adusese. Ea nu obişnuia să cumpere
alcool. O desfundă şi îşi turnă într-un pahar, însă nu reuşi
să bea. Coniacul i se părea amar. Foarte amar. Îi făcea rău
până şi sclipirea gălbui aurie a lichidului din sticlă. Alţii, în
astfel de situaţii, când totul pare greu de suportat, apelează
la acest ajutor. Un pahar, două, trei… şi încet se
îndepărtează de mal, peisajul din jur devine echivoc,
detaliile nu mai sunt stridente, se amalgamează, sunt
redate într-o gamă de culori convenabile, chiar optimiste,
nimic supărător, enervant, un rânjet poate fi luat drept un
zâmbet binevoitor, încurajator, după cum şi-l doreşte cel de
toarta căruia se agaţă, firul rupt al speranţei se înnoadă şi
leagă imposibilul la ţărm.
Luă sticla şi se uită la jocul cercurilor tremurânde,
sclipitoare, ale coniacului, cu gândurile aiurea, în dilemă.
Întenţionă să o ducă înapoi, acolo unde o descoperise, însă
se răzgândi. Îi venise o idee, care o îmbujoră. Deschise,
grăbită frigiderul şi umplu cu apă cuvele pentru cuburi de
gheaţă. Până la prânz erau mai bine de patru ore. Avea tot
timpul să se formeze gheaţă. Să fie mai sigură, suci
butonul de răcire la maxim. Mai trebuia o sticlă cu vin,
apoi aperitivele, friptura, ceva dulce. Se uită iarăşi în
frigider. Nu putea fi vorba de un prânz de duminică. Avea
doar puţină şuncă, caşcaval, câteva bucăţi mici de brânză
topită, o cutie de pate şi alte astfel de nimicuri pentru
sandviciurile ei mâncate în fugă.
Normal ar fi fost ca invitatului să-i ofere mâncarea lui
preferată. Mai ales când e vorba de un bărbat. Unii bărbaţi
ţin la aşa ceva. Cu o femeie n-ar fi fost prea mari probleme.
11
Se trezi bătând câmpii. Încercă să-şi amintească ce

mâncare îi plăcea mai mult lui Alex, însă nu făcu nimic
altceva decât să se rătăcească în desişul altor amintiri pe
care le considerase uitate definitiv. Se impacientă. Trebuia
făcut ceva. Să se îmbrace şi să iasă imediat după
cumpărături. Privi ceasul şi se mai linişti. O femeie
expeditivă, oricât de dificil ar fi un prânz, în mai puţin de
două ore pregăteşte absolut totul. Şi asta când are mai
mulţi invitaţi. Un prânz în doi este mult mai simplu. Avea
de gând să fie ceva intim şi totodată firesc. Doar ei doi, ca
doi vechi prieteni, care poate vor să-şi spună ceva. Turnă
restul de cafea rece în ceaşcă şi îşi mai aprinse o ţigară.
Simţi că leşină, însă era incapabilă să mănânce câtuşi de
puţin. Se duse din nou la fereastră. Strada rămânea tot
pustie. Începuse să plouă mai tare. Pe jos, în denivelările
asfaltului se formaseră băltoace cafenii. Afară era urât şi
murdar. Apa tulbure a rigolelor o asemui cu cea a valurilor
care înghiţiseră insula.
La puţin timp după sosire, Irina găsise între două
praguri de nisip un loc minunat de plajă, mascat de o tufă
de izmă sălbatică. Nisipul era extraordinar de fin. Ca un
cearceaf mătăsos şi călduţ. Valurile se zbăteau subteran în
dreptul şoldurilor ei, iar fiecare bătaie a inimii îi era
absorbită spre adâncuri însetate şi uitând de sine, Irina
trăi, pentru câteva momente, sentimentul că toate acele
bancuri de nisip trandafiriu, spulberate de valuri în fiece
clipă, se scurg prin ea, ca prin gâtul strâmt al unei
clepsidre, spre alt timp şi alte spaţii.
Plaja se îngustase atât de mult, încât nu mai rămăsese
decât o banchetă care s-o susţină deasupra valurilor. Ar fi
ridicat capul să vadă dacă nu cumva insula dispăruse între
timp, însă de teama de a nu se împrăştia nisipul de sub ea,
rămase nemişcată. Trupul ei strălucea alb, ezoteric, în
lumina soarelui. Îşi imagina că nu mai era decât ea în
mijlocul noianului de ape susţinută de acel soclu din nisip
mişcător care mai rezista numai datorită formelor trupului
ei, întipărite până în adâncurile albiei fluviului.
12
Insula
Cum stătea perfect întinsă pe banchiza ei, cu faţa

cuprinzând tot cerul, uşor ameţită de emanaţiile
narcotizante ale vegetaţiei din jur, Irina simţi că o acoperă
o umbră. Sperase tot timpul că nimeni nu va reuşi să
ajungă până la ea. Micul ei univers i se părea inviolabil. Şi
apoi odată ocupată plaja, altcineva nu mai avea loc.
Valurile o înconjurau perfect, o protejau. Oricine ar fi
trecut pe acolo, n-ar fi avut cum să o observe. Se crezuse
atât de asimilată de patul de nisip, ascunsă de tufa de
izmă, încât faptul că cineva străin îi descoperise locul, o
enerva. Îşi ridică alene un braţ şi ducându-l în dreptul
frunţii, ca pe un scut împotriva razelor soarelui, zise încet
fără să deschidă măcar ochii:
— Oricine eşti, te rog foarte mult, să nu mai stai aici şi
să mă priveşti. Nu e frumos ce faci… Din toată insula, te
rog, lasă-mi neatins aşternutul ăsta de nisip.
Cel care venise şi nu era dorit, rămase locului, în
expectativă. Nu spunea nimic. Întredeschizând ochii, Irina
înţelese că era vorba de un bărbat. Revenindu-şi cu greu
din starea de beatitudine, de indiferenţă în care se afla,
reuşi în cele din urmă să se ridice sprijinită într-un braţ. Îl
privi cu mai multă atenţie, însă nu reuşi mare lucru din
cauza soarelui.
Stând ghemuită în singurul fotoliu ce-l avea în cameră,
locul ei preferat unde-şi putea aduna cel mai bine
gândurile, Irina încercă să reconstituie cât mai exact
momentul întâlnirii sale pe insulă cu Alexandru Costin. Cu
totul altfel îşi imaginase această clipă atât de mult
aşteptată de ea şi poate de aceea, când a realizat cine o
priveşte de acolo de sus, din dreptul soarelui, fără să
spună nimic, a cui era umbra care o acoperise, ea stând
întinsă pe bancheta îngustă de nisip mişcător, numai într-
un sumar costum de plajă, nu şi-a dorit nimic altceva
decât să nu mai fie acolo, sub privirile lui, ce le bănuia
insolente, să poată fugi cât mai departe, dincolo de
încercuirea aceea de valuri agresive.
După ce a îndepărtat mâna din dreptul ochilor,
13
descoperindu-şi faţa, Alexandru Costin, la rândul lui

surprins, n-a reuşit decât să pună aceeaşi întrebare, ca
atunci pe aleea spitalului, când abia începuse dragostea
lor; „Dumneata, aici?!“
Ultimele ore dinaintea capitulării micului ieşind de
pământ se părea că-i interesează şi pe alţii. Alexandru
Costin venise cu un grup de prieteni, instalat în celălalt
capăt al insulei. Irina nu spuse nimic. Clipa i se părea
lipsită de noimă. El într-un tricou vărgat, marinăresc, în
blugi şi cu picioarele goale, afundate în nisipul vioriu, ca şi
cum ar fi vrut să şi le ascundă, iar ea stând jos, derutată,
doar într-un costum de plajă, abia găsindu-şi un punct de
sprijin. Îl privea mută, nu de uimire, momentul trecuse, ci
pur şi simplu negăsind niciun cuvânt potrivit.
În nesfârşitele ei nopţi reci, când nu putea dormi,
străbătută de fiorii nedoriţi ai singurătăţii, îşi făcuse un
obicei, care de cele mai multe ori o ajuta să evadeze spre
alte tărâmuri şi anume construia cu frenezie, total
captivată, până la cele mai mici detalii, diferite scene ale
unor posibile reîntâlniri cu Alexandru Costin. De fiecare
dată îi descoperea noi însuşiri, îi atribuia calităţi din ce în
ce mai rare, de excepţie. Alex, partenerul întâlnirilor ei
imaginare, se îndepărta tot mai mult de cel real, se contura
pe măsura gândurilor sale de femeie însingurată care
tânjea fără oprelişti spre o perfecţiune ce nu putea fi găsită
decât în fantezie. Alex, cel din faţa ei, în blugi şi cu
picioarele afundate în nisipul azuriu, era altul. Îl examină
foarte atentă şi descoperi pe chipul lui semnele
neîndoielnice ale unei maturizări prea timpurii. Ochii, pe
care Irina îi păstrase neschimbaţi în amintirea sa, cu
sclipirile limpezi de altă dată, surâzători, acum umbriţi de
linia categorică a sprâncenelor, păreau mult prea
întunecaţi pentru ea şi de nedescifrat. Şi nu trecuse mai
mult de şase ani. Pentru ea, ziua despărţirii lor avea să
rămână în tot acest timp singurul punct de referinţă al
aducerilor ei aminte, piatra din dreptul căreia drumul,
până atunci unic, se bifurcase. Din poziţia aceea ce o
14
Insula
dezavantaja, încă şezând pe pragul de nisip, realiză că mult

aşteptata întâlnire cu Alexandru Costin, niciodată astfel
imaginată de ea, se petrecea aievea, în acel moment şi într-
un spaţiu foarte strâmt pentru ea, însă surprinzător de larg
şi anume destinat unui cuplu. Încercă să se ridice şi nu
reuşi. I se părea imposibil. Nisipul împrumutase formele
trupului ei şi fiecare mişcare de a se desprinde o simţea ca
pe o dislocare dureroasă. Alex îi întinse mâna şi o ajută.
Preţ de-o clipă, mâna puternică a bărbatului o reţinu pe a
ei şi amândoi au trăit iluzia că sunt foarte apropiaţi. Însă
numai timp de-o strângere de mână.
Deschise fereastra. Fumase prea mult şi în cameră nu se
mai putea respira. Aerul de afară o învioră. Vru să dea
iarăşi telefon lui Alex. Ridică receptorul şi formă numărul.
Se răzgândi. Fără să mai aştepte sunetul primului apel,
aşeză precaut receptorul în furcă şi se îndepărtă în vârful
picioarelor, ca şi cum n-ar fi vrut să deranjeze pe cineva.
Mai înţelept ar fi fost ca întâi să cumpere cele necesare
prânzului proiectat de ea şi apoi, când totul ar fi fost
pregătit, să-l invite cât se poate de firesc la masă. Fără
mofturi. Firesc, aşa cum se invită uneori prietenii între ei
sau vechile cunoştinţe la un prânz de duminică.
Ideea i se păru excelentă. Poate cea mai bună dintre câte
îi trecuse prin minte în ziua aceea. Intră în baie şi se
pregăti îndelung pentru a pleca în oraş. Când să se
îmbrace avu o surpriză neplăcută. Singurii ei ciorapi îi
agăţase noaptea trecută la coborâre din şalupă. Atunci nu
acordase nicio atenţie micului incident, însă acum…
Răscoli tot şifonierul cu speranţa că va găsi alţi ciorapi.
Nimic. În cele din urmă se aşeză neputincioasă pe un
scaun şi golită de orice voinţă rămase câtva timp aşa. Apoi
se uită la ceas. Ar mai fi avut o jumătate de oră, dacă se
grăbea. Duminica magazinele se închid mai devreme şi ea a
scăpat din vedere acest amănunt. Să mai poată prinde
ceva, trebuia să se grăbească, însă nu mai găsi voinţa
necesară pentru a se ridica de pe scaun. Afară ploua
mărunt şi în cameră se făcuse rece. Uitase prea mult
15
fereastra deschisă. Undeva, prin Germania sau Austria, se

anunţase printre altele, zilele trecute la radio, că ar fi nins.
Era începutul verii şi în Europa oamenii sufereau de frig.
Strada nu mai era atât de pustie. Văzu o ţigăncuşă cu un
paneraş încărcat cu liliac alb, care se uita în sus spre ea şi
Irinei i se păru că fata ţine în braţe un bulgăre mare de
zăpadă. Un buchet de liliac nespus de alb, aproape ireal. Se
aplecă peste pervazul ferestrei deschise şi îi făcu semn să
urce. Într-adevăr, se uita la ea. Se zgribuli de frig şi închise
fereastra. Renunţase la ideea de a mai ieşi în oraş. N-avea
ciorapi şi pe deasupra era şi târziu. Magazinele se
închiseseră. Le şi vedea pe vânzătoare cum dădeau grăbite
cu teurile pe cimentul năclăit de noroiul atâtor pantofi. Se
grăbeau să încuie vitrinele şi uşile de la intrare, să plece
odată ca să mai apuce şi ele măcar un colţişor din
duminica de care şi aşa se alesese praful. Deci abandonase
şi ideea prânzului în doi, care i se păruse, atât de fericită.
De mult nu mai petrecuse o duminică în tovărăşia cuiva.
Duminicile ei erau cele mai nereuşite zile. Le întâmpina cu
oarecare reţinere. Auzi paşii uşori ai vânzătoarei de flori,
scârţâitul balustradei de care se ajuta să urce mai uşor
scara. Îi deschise ca nu cumva să treacă de uşa ei. Avea
ochii negri, strălucitori, precum ţiganca lui Theodor Aman,
mâinile mici şi curate, mirosea frumos a rufă proaspăt
spălată. Pesemne din prea mult umblat prin ploaie. De
vârful unei şuviţe de păr, ce i se desena pe frunte ca o
semilună, atârnau mici perle de apă. Irina îşi pregătise
banii pentru un buchet de liliac. Ceva mai mulţi, să nu se
tocmească. Zâmbindu-i, fata îi întinse buchetul preferat,
mai mult îl oferi şi-i ceru o sumă de nimic. Mai mult
simbolică. Irina îi dădu toţi banii pregătiţi şi o privi mirată.
Fata începu să râdă. Luă la întâmplare alt buchet de liliac
şi il oferi.
— De ce faci asta?! Era pentru prima dată în ziua aceea
când schimba câteva cuvinte cu cineva. Fata îi îndesă
grăbită florile în braţe şi dădu să plece. Îi zise:
— Ia-le, duducă, şi p-astea… Ia-le. După cum te văd,
16
Insula
astăzi, matale aveai nevoie să-ţi dăruiască altcineva flori,

nu să ţi le cumperi singură. Şi tot râzând într-un fel
anume, cum nu râsese Irina niciodată, se făcu nevăzută în
josul scărilor.
După ce închise uşa, îşi afundă faţa în spuma de zăpadă
parfumată a florilor. Îşi zise că fata oacheşă, cu băsmăluţă
înflorată pe cap, fusese o nălucă care-i adusese o veste
bună, aşteptată de atâta timp. Apoi le lăsă pe scrinul de la
intrare şi intră în sufragerie după o vază în care să le pună.
Se opri zăpăcită în mijlocul camerei. Uitase ce anume
căuta.
Primele flori oferite de Alexandru Costin fusese liliac alb.
Şi acum, după atâta timp, îi reţinea perfect gestul stângaci,
figura fâstâcită, zbaterile repezite ale ochilor, ca şi cum
însuşi faptul că oferise flori unei femei pentru el reprezenta
ceva interzis, o mică fărădelege. Toată ceremonia asta se
petrecuse pe aleea umbroasă a unui parc dintr-un spital
unde ea era internată, iar el venise la un prieten, care era
medic. Şi în timp ce ea, uşor mirată şi întrebătoare,
primind florile, schiţase intenţia de a le mângâia, Alex
începu să-i vorbească, pe nerăsuflate, despre prietenul ăsta
al lui, care nu locuia în oraş, ca toţi ceilalţi medici ai
spitalului, ci într-o fostă sală de festivităţi, pe care şi-o
amenajase doar pentru el, pentru singurătatea lui şi
gândurile ce le avea. Sala se găsea într-o aripă dosnică, la
un loc cu birourile administrative, a unei clădiri vechi ce
aducea pe dinafară mai mult cu un conac boieresc, după
peronul larg din faţa unei intrări impozante, flancată de
coloane din marmoră, acum văruite, unde, probabil, altă
dată trăgeau trăsuri elegante şi automobile. Era o cameră
mare şi avea ferestrele zăbrelite, pereţi înalţi cu nişe
adânci, ca nişte sicrie deschise şi ridicate în picioare, unde-
şi îngrămădise multe cărţi, tratate şi fel de fel de vechituri
de psihiatrie, vrafuri întregi, fiindcă prietenul ăsta al lui era
un tânăr şi foarte ambiţios psihiatru care dorea să ştie
absolut totul despre mintea omenească, pe care o asemuia
cu o galaxie încă nedescoperită în întregime. Uneori,
17
împotmolindu-se în tot felul de întrebări, prietenul lui,

psihiatrul, se înfiora cât de puţin a înaintat ştiinţa pe acest
drum al cunoaşterii universului uman.
Mai erau şi nişte lambriuri dintr-un furnir subţire din
piatră verde cu vinişoare aurii, ce nu le putea suferi. Le-ar
fi dat jos, însă n-avea încotro. Casa nu era a lui, să-şi
poată permite unele modificări. Toate astea ar mai fi fost de
suportat, însă camera avea un plafon pictat neobişnuit.
După părerea competentă, autorizată, a prietenului său,
psihiatrul, era opera unui zugrav talentat, bolnav incurabil
şi obscen în gânduri. Un paranoid. Reprezenta un cer
azuriu, populat de jur împrejur de o droaie de fecioare
opulente, cu fese rozalii, surprinse de pictorul anonim, sau
zugrav, ce-o fi fost el, într-un joc bizar, râzând una de alta
şi arătându-se cu degetul ca şi cum s-ar fi învinuit reciproc
de câte sunt în stare să facă în lipsă de împlinirea firească
a firii, după cum prea bine zicea, drăcuindu-le, locatarul
camerei de câte ori privirile scăpau fără voie spre cerul
pictat, în timp ce se întreba absurd cum de nu-i căzuseră
până atunci nurliile alea în cap.
Toate acestea, Alex i le spusese dintr-o suflare. Irina şi-a
dat seama că de fapt sporovăind vrute şi nevrute, el se
lupta din răsputeri să-şi învingă timiditatea ce ameninţa
să-l copleşească. Era atât de preocupat să-i relateze cât
mai multe despre prietenul lui, încât nici nu a observat că
ea era îmbrăcată într-un halat vişiniu, din molton, cam
şleampăt, scămoşat de atâta spălat şi dezinfecţii.
Într-o altă zi, Alex îi făcu cunoştinţă cu prietenul său,
psihiatrul. Îl chema Mihael Lavriu şi i-a invitat în camera
lui mare şi pictată. Irina, ca pacientă a spitalului, îl
cunoştea doar din vedere. Uneori, dimineaţa, îl vedea
venind în spital, îmbrăcat în blugi şi într-un veston cenuşiu
spre negru, închis până sub bărbie, cum au asiaticii. Tot
timpul, cât au fost oaspeţii lui în camera mare şi pictată,
Lavriu s-a plimbat cu mâinile la spate, ca într-o aulă şi a
vorbit întruna fără să se adreseze cuiva anume despre
ciudăţeniile profesiunii sale. Alex îl urmărea cu foarte
18
Insula
marte atenţie. Complet captivat. Doctorul avea darul

elocinţei, spunea lucruri interesante în cele mai diverse
domenii, făcea aprecieri surprinzătoare, în schimb, Irina îl
găsea cam afectat şi încrezut. Se întreba dacă, atunci când
era singur în cameră, nu cumva vorbea tot aşa de pasionat
şi doct şi în faţa fecioarelor bucălate de deasupra capului
său. Fără să ştie de ce, îl credea necinstit în tot ce spunea.
Intuiţie de femeie. Sau poate că începuse să fie geloasă pe
faptul că reuşea atât de uşor să subjuge atenţia lui Alex,
care nu mai avea ochi şi urechi decât pentru el.
Când telefonul sună, tocmai adusese buchetul de liliac
în cameră cu intenţia de a-l pune într-o vază. Tresări atât
de tare încât scăpă florile din mână. Le lăsă împrăştiate pe
covor. Inima îi bătea cu putere. S-ar fi putut să fie chiar el.
Nu era exclus. Doar îi dăduse şi ea numărul de telefon.
Duminică, duminică şi după câte înţelesese era şi el tot
singur. Aşa că… Aruncă o privire spre pendula din perete.
Era aproape ora unu. Poate intenţiona să o invite undeva,
gândi Irina. Să ia masa împreună la vreun restaurant sau îi
propunea să meargă la un spectacol. Doar nu erau doi
străini! Fusese un timp când… În fine. Chiar ea avea de
gând să-i mărturisească ce idee îi venise cu puţin timp
înainte, ceva mai devreme, adică să-l invite la ea la masă,
însă, nepreocupând-o absolut deloc problema mâncării, n-a
reuşit să se descurce. Într-adevăr, spre ruşinea ei, totuşi
dacă este dispus şi nu are niciun angajament pentru după
amiază, ar putea să vină la ea acasă. I-ar fi explicat cu
exactitate unde locuieşte. Nu e nicio problemă deşi toate
blocurile seamănă între ele. Ce să-i faci?! Cu timpul şi
oamenii vor semăna între ei. Ar putea să-i explice cum să
ajungă, de fapt, ar fi o întrevedere amicală. Să nu se
aştepte la cine ştie ce minuni. N-avea în toată casa altceva
decât o blestemată sticlă de coniac de-o calitate îndoielnică,
nişte cafea şi câteva ţigări proaste. Fiind singură, se
dezobişnuise să mănânce acasă. În timpul săptămânii, un
covrig şi un pahar cu lapte la vreun lacto-bar, un meniu fix
de cantină, o cafea, un sandvici şi în rest mai nimic.
19
Ridică receptorul prea târziu. De la celălalt capăt se

închisese şi imediat veni tonul. Îi păru rău că nu se grăbise
să răspundă. Dacă, într-adevăr, fusese el? Profită de
venirea rapidă a tonului, mai ales că în ultimul timp
telefoanele funcţionau aiurea şi formă numărul ce-l
învăţase pe de rost. Acelaşi sunet prelung, reverberat în
ecouri clare, ca într-un spaţiu pustiu, de mare rezonanţă,
asemănător celui de dimineaţă. Lăsă să sune mai mult. La
celălalt capăt, apelurile telefonice se succedau la intervale
egale şi ei i se păru că acolo timpul se scurge fărâmiţat în
secunde sonore, că de jur împrejur nu mai există nimic
altceva care să producă un sunet cât de mic în afara
timpului care-şi trâmbiţează trecerea prin apeluri sonore.
Închise.
Probabil, gândi ea, revenind imediat la realitate, după ce
nu mai auzi apelurile acelea îndepărtate, fiind duminică
este plecat undeva în oraş, invitat într-o familie de prieteni,
la masă.
Era aproape ora două. Dacă raţionamentul ei era valabil,
trebuia să-l fi sunat cam pe la unsprezece. La nouă, când
sunase ea, ce-i drept foarte puţin, doar trei sau patru
apeluri telefonice, probabil dormea. După aproape o noapte
petrecută în bună parte pe insulă şi apoi pe străzile
oraşului, încercând fiecare să se regăsească după un
anumit timp pierdut, normal că la ora aceea se odihnea.
Nu era exclus să fi avut şi telefonul scos din priză, pentru a
nu fi deranjat. În genere, bărbaţii după o astfel de noapte,
dorm mai mult. Aşa că cel mai potrivit moment, când ar fi
putut suna, ar fi fost tot în jurul orei unsprezece. Acum
nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să aştepte până pe
la patru după amiază, când va încerca din nou. Cam pe la
o astfel de oră se revine acasă dintr-o vizită. Mai târziu era
riscant să-l deranjeze. Oarecum împăcată, Irina se duse în
hol, unde pe tăblia micului scrin îşi lăsase ţigările. Scotoci
în pachet. Ţigările erau vechi, sfărâmicioase, tutunul i se
risipea printre degete. Ridică dezamăgită privirea şi se
reîntâlni în oglinda de deasupra scrinului. Se văzu
20
Insula
spectrală, cu ochii cuprinşi de febră, încercănaţi de umbre

vineţii.
21
DUPĂ O ABSENŢĂ CĂREIA NU I-A

putut găsi echivalent în dimensiunile timpului său, Irina a
revenit în oraş, înfrântă şi încă năucită de puternica
lovitură primită în urma pronunţării divorţului. Instanţa
hotărâse în favoarea fostului ei soţ şi drept urmare
pierduse copilul. Totul i se părea ireal, de necrezut, un
coşmar din care nu-şi putea reveni. Abia a doua zi, după
proces, când Lavriu a venit acasă şi a privit-o întrebător,
Irina şi-a dat seama cu adevărat de dimensiunile reale,
indubitabile, ale deciziei ce fusese luată oficial împotriva ei.
Trebuia să plece. Dacă mai întârziase, se datora şi faptului
că Lavriu, după ce totul se terminase, a ieşit din clădirea
tribunalului grăbindu-se să ajungă la spital, unde
rămăsese şi peste noapte.
Tocmai îi citea Anei-Maria. O poveste sau un basm. Cam
aşa ceva. Nici ea nu ştia prea bine ce anume. Nu se putea
deloc concentra. Reţinuse numai că fetiţa îi punea tot felul
de întrebări. Încercând să-şi adune gândurile pentru a-i
răspunde cât mai logic, n-a observat când Lavriu a intrat în
cameră. Mai mult i-a simţit privirea. Se opri crispată din
citit. O întrerupere abia sesizabilă. Imediat reluă. Mai avea
câteva rânduri până la sfârşit. Nu-şi mai recunoscu vocea.
Scena primei despărţiri de copil, o reţinea perfect. În
lungile şi chinuitoarele ei ore de singurătate, Irina o
retrăise de atâtea ori, după cum avea să treacă prin ochii
minţii fiecare amănunt, fiecare mic detaliu din scurtele lor
întâlniri care au urmat. După ce a terminat povestea, Ana-
22
Insula
Maria i-a luat cartea din mână, a răsfoit-o grăbită şi a

împuns cu degetul arătător titlul altei povestiri.
— Şi p-asta vreau să mi-o citeşti.
Sub titlu era ceva desenat în culori vii, stridente.
Probabil că pe fetiţă o atrăsese desenul pe care Irina nu
reuşea să-l înţeleagă în clipa aceea. Se ridică de pe canapea
şi zise cu vocea stinsă;
— Altă dată, draga mea… Am să-ţi citesc altă dată.
Acum e târziu şi trebuie să plec. Şi aşa am întârziat prea
mult…
Ar fi vrut să-i spună cât o iubeşte, să o strângă la piept,
însă se opri de teama că n-ar mai fi fost în stare să plece.
De asemenea, reţinea perfect aerul jenat al lui Lavriu,
când i-a spus că mai poate rămâne. De ce să plece atât de
repede? Dacă o incomodează prezenţa sa, el poate rămâne
mai tot timpul în cămăruţa de la spital. Şi apoi se gândise
bine, când a decis să se întoarcă în oraşul de unde plecase
cândva? Într-adevăr, realizase şi el că aici Irina se simţise
tot timpul o străină, că nu se putuse acomoda. Şi acolo ce
mai putea găsi? Prietenii nu mai erau… doar ceva
amintiri…, făcu el intenţionat o pauză mai lungă, ca apoi
să revină imediat şi foarte exact la situaţia în care se afla
ea. Cu profesia ei poate găsi imediat de lucru, constată el.
Un specialist în decoraţiuni interioare este foarte solicitat.
E căutat oriunde se construieşte. Doar cu casa ar mai fi o
problemă, însă lucrând printre constructori se rezolvă de la
sine. Dacă acceptă, el este bucuros să o ajute.
Irina nu-l asculta. Se mai ocupă câtva timp de copil şi
după ce o conduse în camera ei, îşi adună într-o geantă de
voiaj câteva lucruri de stricta necesitate. Deocamdată atât,
restul mai târziu. Probabil că Lavriu se simţea vinovat faţă
de ea şi încerca să se salveze vorbind întruna. În fine, o
asigură că totul va fi bine. Asta la modul general. Despre
Ana-Maria să nu-şi facă nicio grijă. O vor creşte părinţii lui.
Maică-sa abia aşteaptă să-şi ia rolul de bunică în primire,
încercă el să râdă degajat, însă nu ieşi mai nimic. Îşi dădu
şi el seama că nu izbutise şi clipi penibil.
23
Ciudat este că auzindu-l, fără să înregistreze conţinutul

cuvintelor sale, pentru o clipă, Irina simţi cum se linişteşte,
şi-şi regăseşte forţa necesară de a persista în hotărârea ei
să plece. Considera că ar fi fost singura ei şansă de a se
reabilita în propriii ei ochi, numai învingându-şi obsesiile,
temerile care o determinaseră să se comporte atât de
inexplicabil în proces. Se învinuia că prin atitudinea ei
lipsită de sens, absurdă, o trădase pe Ana-Maria.
Cu teama că face un lucru nepermis, ascunse în geantă,
printre celelalte lucruri, o rochiţă de-a fetei, luă de pe un
raft al bibliotecii o fotografie făcută când Ana-Maria avea
trei ani. Înainte de a părăsi camera, zări pe una dintre
colile de hârtie rătăcită printre cărţile de poveşti
împrăştiate pe canapea, conturul tremurat, în creion, al
unei mâini de copil, cu degetele răsfirate, de mărimea unei
frunze de cais, ce şi-l făcuse singură Ana-Maria în clipele ei
de joacă şi de mâzgălit hârtii. Ridică peticul alb, uşor boţit
şi îl strecură alături de celelalte dovezi materiale, care în
cele mai grele momente ale singurătăţii sale aveau să-i
creeze iluzia că este foarte aproape de copil, nedespărţită.
Se grăbi să iasă. Când se trezi în plină stradă mergând
cu paşi mari, fără să privească înapoi, ca şi cum ar fi
încercat să scape de cineva, care venea din urma ei, decis
s-o ajungă şi s-o împiedice să mai facă măcar un singur
pas, simţi că se surpă ceva în ea, dureros şi înăbuşitor, ce
n-o mai lăsa să respire. Nu mai rezistă. Îşi muşcă buzele
până la sânge şi izbucni într-un hohot de plâns. Era ziua în
amiaza mare, strada plină de lume, oamenii grăbiţi îşi
încetineau pasul pentru a privi curioşi şi contrariaţi femeia
frumoasă care plângea fără să-i pese că este văzută.
Aproape de gară încetă să mai plângă. Plânsul o sleise de
puteri, totodată, eliberând-o puţin. Când, în sfârşit, părăsi
oraşul, îndreptându-se spre altul cu vaga speranţă ce i-o
dădea întoarcerea, printre atâtea trăiri contradictorii, avu
sentimentul că este singura supravieţuire a unui sinistru
în care şi-a pierdut absolut totul.
Primul contact cu oraşul, din care plecase cândva, a fost
24
Insula
în defavoarea ei. Nimic din ceea ce văzu la prima ochire nu

mai amintea de oraşul celor dintâi ani ai tinereţii sale. Era
decepţionată. Se simţea înşelată. Pe peronul gării, în
aglomeraţia firească a sosirilor şi revederilor, printre atâţia
oameni veniţi să-i întâmpine pe cei aşteptaţi, realiză cât
este de singură. Imediat ce ieşi din clădirea forfotită a gării,
simţi un fior rece, neprimitor, în locul căsuţelor mărginaşe,
din amintirile ei, ale marinarilor şi ceferiştilor, pitite cândva
după tei imenşi şi castani, văzu aliniate şiruri lungi de
blocuri înalte şi impozante având aspectul unor trenuri
prăfuite, rămase la jumătatea unui drum, într-o aşteptare
fără sfârşit.
Străbătând largul bulevard ce ducea spre centru, cu
paşii şovăitori şi privirea cercetătoare a acelora care pentru
prima dată vin într-un oraş necunoscut, Irina simţi o
strângere de inimă la gândul că nu avea să mai găsească
nimic material, nici cea mai neînsemnată mărturie a
timpului ce le aparţinuse, ei şi lui Alex.
Când, în cele din urmă, reuşi să se acomodeze cu noua
sa postură, de femeie singură, aparent independentă, fără
prea multe obligaţii sociale, în puţinul răgaz ce-i mai
rămânea după orele de serviciu, Irina începu să
reconstituie cu răbdarea şi migala unui restaurator, acel
timp unic ce se identifica cu viaţa scurtă a cuplului lor,
luminat în amintirile ei de strălucirea unei veri, care, în
anumite stări sufleteşti, o confunda cu bolţile celeste ale
unei catedrale. Astfel furată de imaginile unor amintiri,
cărora vroia neapărat să le găsească confirmări materiale,
străbătea uneori în plimbările-i solitare, spaţiile unui timp
ce nu-i mai aparţinea. Într-una din serile inundate de
parfumul suav al petuniilor şi reginei nopţii, la o oră destul
de târzie, se plimbă pe una din aleile încă neasfaltate ale
unui cartier nou din marginea oraşului, nutrind vaga
speranţă de a-l întâlni pe bătrânul Ferega, întâiul martor al
iubirii lor, cel care îl găzduise pe Alexandru Costin şi de la
care acesta deprinsese dorul întinderilor nesfârşite de ape.
Cam pe unde presupunea că ar fi existat căsuţa
25
bătrânului, regină peste celelalte cocioabe şi putregaiuri

mărginaşe, cocoţată în vârful unui gheb de lut ce domina
alte dărăpănături neghioabe, agăţate precum nişte ciulini
de poala oraşului, întâlni un paznic de noapte, care-i
lumină faţa cu o lanternă aproape chioară. Neplăcut
surprinsă de gestul omului, Irina duse o mână la ochi.
— Sunt paznicul de noapte Cerceluş Marin, se
recomandă ceremonios omul, făcând în faţa ei o mică
reverenţă. Cumva căutaţi strada Pantelimon şi n-o găsiţi?
La rândul ei, Irina îl întrebă mirată:
— De unde ştiţi că tocmai strada asta o caut?! Sau dacă,
într-adevăr, mă interesează vreo stradă?! După cum se
vede, pe aici străzile nu mai au nume… Şi nici casele, arătă
ea spre noile blocuri.
Paznicul de noapte, Cerceluş Marin, rotofei, cu pântecul
foarte proeminent, bucălat şi cu ochişorii strălucindu-i ca
doi licurici, căzut pe gânduri, zise, ca o continuare a ideii
începută de Irina:
— Au mai rămas doar oamenii să aibă nume, însă
imediat se redresă şi începu să râdă mărunt şi gâlgâit.
Obosi repede şi după ce oftă adânc, reluă:
— Dar de ce v-am pus această întrebare, stimată
concetăţeană… Presupun că sunteţi din oraşul nostru, nu?
şi dintr-odată paznicul de noapte Cerceluş Marin o privi cu
autoritatea ce i-o dădea funcţia.
Irina confirmă printr-o simplă înclinare a capului.
— Acum câţiva ani, tot într-o seară ca asta, preciză
paznicul de noapte, mirosind a petunii şi cu roiuri de
fluturi albi în jurul felinarelor, strigoiaşi, cum li se mai
spune, veni el cu noi precizări, am văzut doi tineri trecând
înlănţuiţi, ca îndrăgostiţii, pe strada Pantelimon. Era
târziu, toţi dormeau şi lămpile erau stinse, numai la Ferega
ardea în pridvor lumina. De ce mă priviţi aşa? Să nu vă
surprindă ce v-am spus. Am o memorie telescopică. De
altfel, este o condiţie obligatorie pentru un paznic de
noapte… Dumneavoastră nu vă rămâne decât să vă aduceţi
aminte.
26
Insula
Paznicul de noapte făcu un gest cu mâna spre ea, o

invitaţie la cuvânt, însă Irina nu ştia ce să spună.
Continuă:
— Acum constat că veniţi pe rând… Anul trecut sau ceva
mai încoace, a venit băiatul de atunci şi eu am vrut să-i
arăt strada Pantelimon, însă n-am putut.
— De ce?! se trezi ea întrebând. Fusese mai mult o
exclamaţie.
— Fiindcă nu mai este, argumentă logic paznicul. Nici
meşterul Ferega nu mai este. Acest lucru n-a vrut să
înţeleagă tânărul acela. Pur şi simplu, lipsit de maniere şi
de respect, m-a luat de guler şi m-a zgâlţâit, ca, şi cum eu
aş fi fost de vină că el l-a părăsit pe bătrân, aşa, pe nepusă
masă, într-un prag de seară…
— Văd că sunteţi un om căruia nu-i scapă nimic, încercă
Irina să-l flateze. N-aţi putea să-mi spuneţi motivul plecării
sale neaşteptate?
— Nici chiar aşa! Nici chiar aşa! se apără vizibil flatat
paznicul. Eu am fost şi voi rămâne un martor superficial.
N-am posibilitatea să cunosc lucrurile în adâncimea lor.
Atribuţiile serviciului meu le exercit doar pe stradă,
nicidecum în casele oamenilor. Abia acolo se ascunde ceea
ce vă interesează pe dumneavoastră. Însă ce vă pot spune
este faptul că pe atunci lucram ca factor poştal şi aproape
zilnic treceam prin dreptul porţii bătrânului Ferega. Avea
casa la 45 bis… Ce-mi amintesc este că stătea tot timpul pe
pragul scâlciat al casei cu o păturică cadrilată pe umeri şi
aştepta. Mă tot întreba dacă n-am vreo scrisoare pentru el,
o veste sau un semn de la băiatul care a stat la el în gazdă
şi pe care l-a iubit ca pe propriul său fiu. Probabil că era
ceva important în scrisoarea aceea, de-a tot aşteptat-o
atâta timp… Noapte de noapte lăsa lampa aprinsă în
pridvor. Strada era foarte întunecoasă şi el vroia să fie
sigur că cel aşteptat nu se va rătăci şi va găsi cu uşurinţă
calea spre casa lui. Era un fel de far pentru cei rătăciţi în
ceaţa cărărilor fără întoarcere! exclamă aproape declamativ
şi mândru de sine paznicul de noapte Cerceluş Marin…
27
Însă totul a fost în zadar. Mă refer la aşteptarea bătrânului

Ferega în pragul scâlciat al casei sale, sub felinarul aprins,
în jurul căruia au roit atâtea generaţii de strigoiaşi ce-şi
perpeleau aripile lor fragile şi apoi cădeau morţi, precum o
ninsoare ciudată, deasupra bătrânului, căzu şi el în
amorţeala aşteptării inutile, turui pe mai departe paznicul,
parcă citind dintr-o carte.
Scoase un fluier argintiu dintr-un buzunar al vestonului
său amplu şi după ce făcu cu lanterna lui chioară un
inopinat raid de lumină, fluieră ca miliţienii.
— S-a ţinut zdravăn meşterul Ferega, reveni el cu glasul
înviorat. Buldozerele şi excavatoarele asaltaseră strada
Pantelimon dintr-un capăt într-altul. Se dărâmau
păduchelniţele, cădeau cocioabele fără prea multe văicăreli,
oamenii le părăseau totuşi cu greutate, dar n-aveau
încotro. Se mutau la bloc. Numai meşterul Ferega stătea de
gardă în faţa casei, înţepenit în aşteptarea lui. Toate
treceau prin dreptul ochilor lui fără să le vadă, nu vroia să
ştie de nimic. Era neclintit. Judecata lui era foarte simplă.
Dacă pleca unde mai venea băiatul? Din toată strada
Pantelimon doar casa lui mai rămăsese, ca o mică insulă
pe fundul unei mări secate.
Mulţumit de ce spusese până atunci sau pentru faptul
că femeia din faţa lui nu-l încurajase să vorbească mai
departe, paznicul de noapte tăcu, totuşi gândind mai
departe la meşterul Ferega şi la sfârşitul lui.
Când ninsoarea aceea ciudată a fluturilor morţi, despre
care amintise şi paznicul de noapte, avea să-l troienească,
bătrânul Ferega tresări în întunericul ultimei lui nopţi de
veghe şi nedumerit încercă să scruteze cu ochii săi miopi
spre geana unui orizont care-l amăgise atâta timp că ar fi
poarta pe unde trebuia să se întoarcă cel aşteptat, însă nu
descoperi nimic. Totul părea zăvorât în jurul său. A doua
zi, în zori, băieţii de pe buldozerele ce foiau în apropierea
casei, l-au găsit înţepenit pe pragul şui, închis sub
pulberea fină a micilor fluturi carbonizaţi, ca într-un sicriu
alb.
28
Insula
Irina ieşi din conul de lumină al lanternei paznicului şi

făcu câţiva paşi în întuneric. Vroia cu tot dinadinsul să
înnoade firul rupt al amintirilor sale prin altceva. Nu se
putea rezuma doar la mărturiile atât de subiective ale
paznicului de noapte care şi aşa nu-i prea inspirase
încredere cu vorbăria lui fără noimă. Bătea câmpii ca
oricare om ce stă mult timp singur şi-şi face tot felul de
gânduri despre ceilalţi. Probabil că povestea asta a
aşteptării lui Alexandru Costin de către bătrânul Ferega şi-
a spus-o sieşi de nenumărate ori în timpul rondurilor sale
de noapte, bineînţeles contribuind şi cu partea lui de
fantezie, încât nici el nu mai ştia precis cum a fost de fapt.
S-ar fi putut ca paznicul să-i fi intuit gândurile, fiindcă nu
mai încercă să-i prindă faţa în fascicolul lanternei sale
obosite şi din întunericul ce-l ascundea destul de bine,
adăugă mai mult pentru sine:
— Nici măcar nu v-am întrebat dacă vă interesează astea
sau dacă eraţi pe aici în acel timp când Ferega găzduia
noapte de noapte, aproape o lună de vară, doi tineri
frumoşi, care păreau a se fi iubit nespus de mult… în fond,
ce m-a determinat să fiu aşa de limbut?!
Paznicul, care între timp stinsese lanterna, i-o aprinse
brusc, direct în faţă. Instinctiv, Irina se feri, iar el râse
scurt, cu parşivenie. Gestul cu lanterna îi repugnă. Era din
recuzita unui interogatoriu şi dacă iniţial fusese dispusă
să-i facă mici destăinuiri, renunţă definitiv. Totuşi zise cu o
notă de ciudă în glas;
— Sunt complet dezorientată! Spune-mi, te rog, cam pe
unde a fost casa meşterului Ferega?
Fără să-şi dea seama, într-un fel, îi răspunsese
paznicului. Acesta zâmbi satisfăcut. Deveni mai vioi,
dispus să ofere amănunte în plus.
— După câte ştiu, casa lui Ferega s-a aflat unde este
acum blocul acela galben cu şapte etaje. Mai precis în
dreptul scării a doua, dacă ţinem seama că în fiecare vară
exact în locul acela dau năvală roiuri de strigoiaşi şi noapte
de noapte apare, ca o fantomă, ninsoarea albă de aripi de
29
fluturi, despre care v-am mai vorbit, iar dinspre peluzele de

flori adie spre ferestrele deschise ale blocului un suav
parfum călduţ de petunii deşi, după cum vedeţi prea bine
şi dumneavoastră, peste tot sunt plantaţi numai trandafiri
ornamentali şi berze din plastic într-un picior cu nelipsitele
poveţe în cioc să nu călcăm iarba care nu există şi să fim
atenţi cu natura… Consider că ar putea fi o explicaţie.
Paznicul dispunea şi de alte date ale problemei în
discuţie, ce puteau atesta prezumţiile sale. În tăcerea Irinei
citise neîncrederea în cele argumentate de el, aşa că o
invită până în dreptul blocului galben. Mai precis la scara a
doua.
— De ce să nu apelăm la toate dovezile materiale? Apoi o
luă înainte, luminându-şi calea cu lanterna lui obosită.
Ajunşi, îi făcu semn să aştepte şi el o zbughi sprinten,
neaşteptat de sprinten pentru volumul său, spre intrarea
larg deschisă şi dispăru în holul de la parter, în spatele
scării. Imediat s-au auzit nişte schelălăituri şi doi câini
costelivi au ieşit în goană şi s-au pierdut în întunericul de
afară. Apoi apăru şi Cerceluş Marin ducând ceva într-o
mână. La lumina lanternei, Irina recunoscu foarte uşor
pătura cadrilată de pe patul lui Alex. Cu ea se înveliseră în
nopţile lor de dragoste. Avu o strângere de inimă.
— Vedeţi?! îi zise paznicul cel parşiv. Dumneavoastră nu
vă poate spune nimic acest fragment de pătură, care acum
nu mai este decât o biată zdreanţă… Ei bine, triumfă el, a
fost pătura ce a purtat-o pe umeri bătrânul Ferega în
nopţile cât l-a aşteptat pe băiat… Fusese o vară
extraordinară. Foarte călduroasă, însă pentru moşnegi ca
Ferega, nopţile erau cam reci.
30
Insula
PE ATUNCI ALEXANDRU COSTIN

îşi găsise adăpost vremelnic în căsuţa lui Ferega. Venise de
dincolo, trecând apa lată a fluviului, fără să privească
măcar o dată înapoi spre satul înghesuit între două dealuri
roşii, unde-şi abandonase începutul tinereţii, cu micile-i
înfrângeri şi nedumeriri, mânat de la spate de credinţa
absurdă că oraşul îl va adopta fără nicio reţinere, încă din
prima zi. Nu se întâmplă aşa. Hoinări în căutarea unui rost
despre care nici el nu prea ştia cum ar trebui să fie, cât
ţinu bruma de bani ce o avea în buzunare. Oraşul abia se
zărea printre trombele de praf ale dărâmăturilor, amestecat
cu fumul negru şi înecăcios al exploziilor. Era năucit şi nu
mai credea o iotă din gândurile lui de început. Când află că
aici, la oraş, banii erau mai mici şi mai uşori decât la el în
sat, se repezi la primul ghişeu de angajare a mâinii de
lucru. Fără mofturi. Câtva timp a muncit la demolări. Până
în ziua când l-a întâlnit meşterul Ferega. Meşterul tocmai
ieşise din schimb şi s-a oprit preţ de-o bere la cârciuma
„Aldămaşul”, încă rămasă printre dărâmături. Alex, cum
avea să-i spună mai târziu Irina, era cu unul, Râpea, tot
din sat cu el, dulgher de meserie, ce venise într-o dimineaţă
la oraş doar să găsească o bardă pentru stânga, fiindcă era
stângaci, ca până-n seară să se întoarcă acasă unde-l
aştepta o fată ca s-o ia de nevastă. De la dimineaţa aia
trecuseră zilele a peste doi ani şi el nu mai găsise barda.
Muncea la roabă. Când Ferega apăru în pragul cârciumii,
Râpea tocmai se urcase pe masa la care băuse, ăsta-i era
31
obiceiul când se cherchelea, şi plângând îi ruga frumos pe

toţi ceilalţi să-i spună unde ar putea găsi el o bardă de
stânga, ca să se întoarcă acasă, în sat, să se însoare ca
orice om serios şi la locul lui. Alex se uita mut la el şi îi
dădea dreptate. Măcar atâta lucru merita şi el după ce mai
bine de doi ani îşi frânsese ţurloaiele la demolări. În fiecare
noapte Râpea avea acelaşi vis: cum că se întorcea acasă şi
era fericit. În stânga ţinea barda de cioplit lemn şi tăişul ei
lat strălucea ca burta unei scrumbii, iar în dreapta un
cupon de aţică pentru Tincuţa, fata pe care o mângâia tot
timpul somnului său trudit.
Atunci Ferega s-a apropiat de masa lor şi l-a tras de
mânecă pe Alex, zicându-i ca şi cum îl cunoştea de când
lumea:
— Hai, mă, scoală şi să plecăm că nu-i de tine aici!
Alex l-a privit întrebător. Unde?
— Vedem noi, unde, dar nu mai sta aici… Nu vezi că n-ai
atins paharul de rachiu şi stai încovrigat de burtă? Nu-i de
tine.
Aşa a ajuns să muncească în şantierul din valea
oraşului, chiar din malul fluviului, unde se construiau
vapoare. Ferega era lansator.
După câteva luni, Alex învăţă să mânuiască gâtul
argintiu al unei macarale dintr-o nacelă de sticlă,
suspendată deasupra hăului de apă al fluviului. I se părea
foarte sus, se simţea foarte singur şi uneori l-apuca frica.
Mai ales când lucra în schimbul de noapte şi ceaţa căzută
deasupra apei îl izola complet acolo sus. Noroc că-i ţinea
tovărăşie şi-i dădea curaj sclipirea repetată a unui far de
veghe, foarte apropiat de macaraua sa. Valurile de ceaţă
treceau pe sub el, cerul rămânea deasupra împodobit de
candelabre, iar nacela descria în jurul farului un zbor
interplanetar. Simţea că, într-adevăr, se desprinde de
pământ şi singurul lui punct de orientare rămânea
sclipirea aceea intermitentă. Atunci era tentat să întindă o
mână şi să pipăie ochiul viu al farului. Turnul farului era
din piatră vânătă de granit şi părea străvechi. Ferega i-a
32
Insula
spus într-o zi că fusese construit de pe vremea turcilor. Nu

era adevărat. Însă în dimineţile limpezi, de fiecare dată,
redescoperea dincolo de geana îndepărtată a ţărmului de
unde venise, chemările tainice ale amintirilor sale rămase
undeva în şaua celor două dealuri roşietice, atât de
cunoscute lui.
În astfel de momente, al chemărilor furtive, ce răzbăteau
de dincolo de fluviu până la el, îşi amintea de Râpea şi-l
vedea implorând oamenii, când se îmbăta şi avea curaj să
facă rugăminţi frumoase ori să le vorbească despre cine va
fi el atunci când se va întoarce în sat. Îl căutase de câteva
ori, însă nu l-a mai întâlnit. Zona demolărilor, unde l-ar
mai fi putut găsi, se îndepărtase în celălalt capăt al
oraşului şi lui Alex îi era mai greu să se intereseze dacă
Râpea mai era sau nu în oraş. Până la urmă încetă să-l mai
caute. Şi apoi noua sa prietenie cu Ferega îi ocupa aproape
tot timpul. Bătrânul îi cedase o cameră în căsuţa lui şi îşi
împărţeau viaţa împreună. Dimineaţa plecau împreună la
şantier, la prânz Ferega îi făcea semn să coboare din turnul
macaralei şi să mănânce laolaltă. Râdeau, spuneau glume,
se tachinau. Ferega lucra într-o secţie de asamblaj şi, dacă
nu erau lansări la apă, se mai putea sta de vorbă cu el.
Însă când se pregătea vreo lansare, Ferega devenea alt om.
Intra într-o febră a aşteptării greu de suportat. Număra
zilele, orele, până-n ultima clipă. Era tăcut, morocănos şi
în ultimele zile nu mai dădea deloc pe acasă. Era mai tot
timpul în preajma vaporului. După ce plecau toţi, rămânea
pe cheiul docului uscat şi-l privea ore întregi, ca şi cum
vroia să intre într-un dialog ciudat, poate şi absurd cu
mastodontul de oţel.
În ziua lansării se scula cu noaptea în cap şi se
ferchezuita îndelung. Când trebuia să plece la şantier, Alex
îl găsea aşteptându-l în pragul casei. Îmbrăcat în hainele
lui de duminică, cu cămaşă albă, proaspăt bărbierit. Parcă
mergea la o nuntă. Buchetul de flori îi mai lipsea şi lămâiţa
din piept. Prima dată, Alex s-a mirat, însă mai apoi s-a
obişnuit cu el. Nu-l mai întreba nimic. Până la şantier nu
33
schimbau niciun cuvânt. După ce meşterul se despărţea de

el, ducându-se într-ale lui, Alex urca în grabă scările
înguste şi abrupte ce duceau spre nacela sa de sticlă. De
acolo vedea ca-n palmă toată lansarea, forfota de oameni,
ghirlandele multicolore ce împodobeau botul vaporului.
Uneori seara târziu, mai ales după vreo lansare, Ferega îl
lua pe Alex şi se întorceau tot aşa pe muteşte în şantier.
Ajunşi, bătrânul căuta cu înfrigurare până ce desprindea
din întunericul fluviului silueta zveltă a vaporului abia
lansat şi răsufla uşurat ca şi cum i se lua în clipa aceea o
piatră de pe inimă. Îl apuca apoi pe Alex pe după umeri şi
urcau în turnul farului şi până noaptea târziu priveau
drumul vapoarelor.
Însă în vara când iubirea dintre Irina şi Alex căpăta noi
sensuri sub privirile sale proteguitoare, lui Ferega i se
întâmplă ceva grav, ce-l determină să se pensioneze fără
întârziere. Într-una din dimineţile când avea loc o nouă
lansare, după ce se pregătise îndelung, cum avea obiceiul,
ieşi în pridvor şi aşteptându-l pe Alex, care întârzia să
apară, simţi o transpiraţie rece şerpuindu-i pe şira spinării.
Dacă nu s-ar fi sprijinit de un stâlp al casei, s-ar fi
prăbuşit. Criza nu dură mult, însă constată cu stupoare că
oricât s-ar fi străduit nu-şi mai putea stăpâni tremurul
mâinilor. Îl cuprinse o teamă ce n-o cunoscuse niciodată
până atunci. Privindu-şi mâinile, pierdea treptat încrederea
în el.
Se încăpăţână şi totuşi merse la şantier. Oamenii îl
aşteptau aşa cum îl aşteptaseră, ani de-a rândul în astfel
de momente. Ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat nimic,
meşterul Ferega îşi reluă locul şi se pregăti de lansare.
Urmărindu-l, de acolo de sus, cum taie parâma de
susţinere, Alex sesiză în mişcarea pendulatorie a braţelor
bătrânului lansator o mică ezitare. Deşi nimeni nu ştia, în
ziua aceea Ferega avea să facă cea mai grea şi riscantă
lansare din viaţa sa. Alex îşi dădu seama că asista la
ultima lansare făcută de bătrân şi începu să-l preocupe
găsirea unui alt punct de sprijin. Altfel s-ar fi prăbuşit cu
34
Insula
cochilia lui de sticlă în hăul ademenitor al fluviului.

Odată pensionat, Ferega se retrase în amintiri cărora le
căuta cât mai multe certitudini. Devenise de nerecunoscut
şi uneori Alex îl suspecta că n-ar mai fi în toate minţile.
Cotrobăi prin nişte cufere vechi, marinăreşti, de mărimea
unor sicrie, ce le avusese uitate în podul casei şi scoase la
iveală tot felul de vechituri ce-i aparţinuseră pe timpul
când fusese marinar. Împânzi casa cu ele, lăsând impresia
că ei doi se aflau la bordul unei corăbii ce nu peste mult
timp se va desprinde de mal. Însă ceea ce avea să-l
nedumerească şi mai mult pe Alex în comportamentul
destul de bizar al bătrânului a fost într-o seară când,
întorcându-se din oraş, descoperi că Ferega căptuşise de
sus până jos pereţii unei odăi cu imaginea panoramică a
Istanbulului, încropită din sute de vederi puse cap la cap,
cu migală şi într-o înşiruire foarte logică. Câteva zile mai
târziu îl văzu lucrând în pridvorul casei o plasă pentru
prins peşte, un fel de trailer de pescuit oceanic, pe care,
bineînţeles, n-avea cum să-l folosească vreodată. Probabil
că-n mintea lui, Ferega se pregătea pentru marea lui
călătorie, aşa cum o visase el cândva. După febrilitatea cu
care lucra la plasă, se vedea că intrase în criză de timp.
Data plecării trebuie să fi fost pe aproape şi pentru el
fiecare secundă conta. Nu mai mânca şi de dormit nici el
nu mai ştia când fura câteva minute de somn. Devenise
aproape un schelet. Alex nu mai ştia ce să creadă. Procesul
de decrepitudine al meşterului lansator era în plină
evoluţie. Tânăr fiind nu prea avea cum, şi mai ales când, să
asculte şi să înţeleagă tâlcul amintirilor sale marinăreşti.
Mai toate serile şi le petrecea cu Irina. Şi pentru ei timpul
era foarte măsurat. În întâlnirile lor abia reuşeau să
recupereze câte ceva, doar frânturi din tot ce pierduseră
înainte de a se cunoaşte.
Tot vorbindu-i despre bătrânul Ferega, despre cine a fost
şi ce a făcut pentru el şi cât de neînţeles se comportă
acum, într-una din serile liniştite ale oraşului, când
parfumul petuniilor devenise omniprezent, Alex îi făcu
35
Irinei o invitaţie în casa de pe strada Pantelimon.

Atunci când Irina acceptase invitaţia lui Alex, fără nicio
strângere de inimă, n-avusese cum să intuiască câtuşi de
puţin că, peste câţiva ani, în strădania ei de a reconstitui
zilele şi nopţile acelei veri luminoase care fusese numai a
lor, trebuia inclusă şi memoria lui Ferega.
Stând nehotărâtă în faţa blocului galben, să intre sau
nu, măcar pentru o clipă la scara a doua, unde dispăruse
sprinten paznicul de noapte Cerceluş Marin, Irina încercă
să-şi amintească de prima noapte petrecută cu Alex în casa
meşterului Ferega, în odăiţa inundată de panorama
gălbejită a Istanbulului şi de mirosul uşor dulceag al
corolelor de petunii strecurate prin fereastra întredeschisă
chiar în pragul straturilor de flori.
Încă stăpânită de incertitudine şi de teama ce i se
furişase în suflet, datorită semnelor de întrebare, a
ridicărilor din umeri fără să se spună nimic, a unor
pronosticuri din ce în ce mai pesimiste, ce puteau fi uşor
subînţelese din interminabilele şi deseori controversatele
discuţii purtate în dreptul patului ei, ca şi cum ea n-ar fi
fost prezentă, de către medicii spitalului de unde abia
ieşise cu sentimentul că este eliberată doar pe cauţiune
pentru foarte puţin timp – boala de care suferea, aflându-se
într-o fază incipientă, nu primise încă un nume – Irina se
dărui primei lor nopţi cu pasiunea acelora ce sunt disperaţi
din cauza unei primejdii ce îi ameninţă permanent şi de
care ştiu că nu vor scăpa.
Din noaptea de atunci timpul lor căpătase contur. N-
avea cum s-o uite. Reţinea fiecare moment, fiecare detaliu.
Cum era Alex, cum arăta camera în reflexele roşietice ale
felinarului de afară în jurul căruia roiau mii de fluturi albi,
de noapte, reţinea parfumul florilor ce se strecurau printre
zăbrelele ferestrei întredeschise, mereu altele şi altele.
Trecuse cu mult peste miezul nopţii. Alex o privea fără să
spună ceva. Nu-l vedea prea bine, îi simţea doar ochii
aţintiţi spre ea. ÎI întrebă:
— De ce taci? Ştiu că vrei să-mi spui ceva… De ce mă
36
Insula
priveşti aşa?
El îi atinse fruntea cu vârful unui deget într-o mângâiere
fugară.
— Dacă nu vrei, nu-mi spune, adăugă ea.
— Mă frământă nişte nenorocite de cuvinte, rostite de
Lavriu, pe care le-a aruncat aiurea, cum aruncă el adesea
cuvintele, sau în nebunia lui, fiindcă şi el este nebun
precum nebunii săi, a spus un mare adevăr. Ştiu şi eu?
Acum, când te simt aici lângă mine, mică şi îmi pari
neajutorată, mi-am amintit de cuvintele alea ale lui Lavriu.
— Nu înţeleg, despre ce este vorba?
— Când te-am întâlnit pe aleea spitalului, printre altele,
ţi-am spus că mă interesai mai demult, ştiam multe despre
tine şi câte şi mai câte… Te-am minţit. Nu te văzusem în
viaţa mea…
— Şi?
Alex începu un ocol mai mare, întârzind intenţionat ceea
ce de fapt vroia să spună.
— Mă invitase Lavriu să-i văd câteva tablouri, făcute de
bolnavii lui. Mai apoi le-ai văzut şi tu… Odată, în atelierul
lui Afane ne-a expus metoda sa de a explora creierul uman,
afectat psihic, cu ajutorul exprimării individului prin
culoare. După ce-şi ţinea câtva timp sub observaţie
pacienţii din salon, se oprea la câţiva, care i se păreau mai
interesanţi. Atunci începea un joc absurd al tatonărilor, al
depistării acelui resort care ar fi declanşat o anumită stare
psihică de vârf. În treburi dintr-astea Lavriu este expert. Se
întrece pe sine, uită absolut de tot ce este în jur şi după
cum am aflat şi de la alţii, nu-l mai interesează decât
subiecţii lui. Îi urmăreşte zile în şir cu tenacitatea unui
maniac, îi antrenează în tot felul de acţiuni ce le stimulează
imaginaţia, bolnavii devin activi, interesaţi, le trezeşte
vocaţia de a se exprima cromatic. Când consideră că sunt
sensibilizaţi la cea mai înaltă octavă, superexcitaţi psihic, îi
pune să picteze. Pentru fiecare are pregătit un şevalet,
pânză şi uleiuri de tot felul. Pot picta tot ce le trece prin
mintea lor surescitată, cotropită de cele mai absurde şi
37
insolite imagini. Însă terapia asta a lui, ce pare a fi destul

de originală, de ingenioasă, nu întotdeauna dă şi
rezultatele scontate. Şi în nebunie oamenii sunt tot atât de
neinteresanţi, de anoşti şi mediocri, ca şi într-o stare
psihică normală. Mai toate produsele cromatice ale
subiecţilor săi nu spun nimic. În schimb are şi câteva
excepţii. Imagini ciudate, viziuni halucinante ce
impresionează prin panica ce exală din ele, ca o miasmă
sufocantă a unor trăiri abisale, de coşmar. Tablourile astea
le-am văzut şi într-adevăr m-au impresionat. Ceva ieşit din
comun. De altfel, le ştii şi tu…
Irina îl urmărea foarte atentă, neştiind de ce Alex face un
asemenea ocol.
— Când să plec, a mai venit cineva. Doctorul Herima, cel
care te-a avut pacientă. Nu-l cunoşteam. Au început să
comenteze tablourile, de care Lavriu era foarte mândru,
însă celălalt nu prea, apoi fără nicio legătură s-au lansat
într-o discuţie, ce pe Herima mai mult îl agasa, despre
boala unei tinere paciente de-a lui. Era vorba de tine.
Habar n-aveam cine erai şi totuşi aş fi vrut să te cunosc,
fiindcă ceea ce spuneau cei doi despre tine te făcea
interesantă. Lavriu punea tot felul de întrebări despre
boala de care suferi. Celălalt îi răspundea foarte scurt,
monosilabic. Da şi nu. Mi-am dat seama că nu vroia să
discute prea mult despre tine, nu-i făcea nicio plăcere, pur
şi simplu îl afecta aşa cum este afectat un tată, când este
nevoit să vorbească despre fiica lui bolnavă. Probabil că
Herima suferea şi din punct de vedere profesional, numai
că eu am văzut în ochii lui foarte multă duioşie. La un
moment dat, asaltat de întrebările lui Lavriu, n-a mai putut
răbda şi i-a recomandat să-l preocupe ţicniţii lui. Ce-l
interesau pacienţii altora?! Lavriu destul de surprins, a
ridicat din umeri şi a zis fără să se adreseze cuiva anume,
ca şi cum ar fi izbit cu toporul în tulpina unui copac tânăr
şi asta m-a durut mult: „Păcat de ea că-i atât de tânără şi
frumoasă!“ Doar atât a zis…
Alex tăcu indecis dacă e bine să-şi continue şirul
38
Insula
gândurilor cu voce tare. Zise după câtva timp:

— N-ar trebui să-ţi spun toate astea. Ce m-o fi apucat?
— Te rog, zise ea stins.
— Când am plecat, Herima m-a ajuns din urmă şi am
coborât tăcuţi scările pavilionului. Nu era deloc în apele lui.
Era vizibil că-l afectase discuţia avută cu Lavriu. Mi-am dat
seama că vrea ceva de la mine şi l-am întrebat dacă l-am
intuit bine. Congestionat la faţă şi puţin bâlbâit, Herima m-
a rugat să te văd, să mă întâlnesc cu tine şi să-ţi ofer flori.
Dacă o fac chiar atunci, e foarte bine. „Mi-ai face un mare
serviciu, a adăugat el. De ce, domnule Herima? De ce?“ l-
am întrebat eu destul de încurcat. Mă luase complet pe
nepregătite şi pe deasupra nu eram nici pe departe tipul de
Don Juan. În relaţiile cu femeile am fost întotdeauna
stângaci şi neinspirat. „Fiindcă e singură, disperată şi aşa
trebuie!“, mi-a răspuns el dintr-odată categoric ca un ofiţer
care pune la punct un soldat ce-i comentează ordinele.
Frumos, nu? Faptul că te-am întâlnit nu era deci din
proprie iniţiativă. Pur şi simplu trebuia să-i fac un serviciu
cuiva care mă rugase. Imaginează-ţi ce situaţie! Nu-mi era
deloc la îndemână. Nu ştiam cum să procedez, cum să mă
comport firesc, fără să te jignesc. Ştiam numai că eşti
frumoasă şi acest lucru mă consola totuşi, Herima mi te-a
arătat de la distanţă. Nu te-am văzut prea bine. Aleea era
lungă şi tu erai în celălalt capăt al ei. Erai într-un halat
vişiniu, de spital, cam mare pentru tine. Te plimbai
absentă, cu capul în jos. Nu mai era nimeni pe alee, aşa că
mi-ar fi fost imposibil să te confund cu altcineva.
Poate că n-aş fi dat curs rugăminţii doctorului, care şi
aşa plecase imediat fiind chemat de cineva de la o fereastră
de la etajul doi, dacă n-aş fi văzut în stradă, chiar lângă
poartă, o ţigăncuşă cu un coş plin de liliac alb. Întotdeauna
mi-a plăcut liliacul alb. Am cumpărat un buchet şi m-am
întors în curtea spitalului. Acolo unde mă lăsase doctorul.
Erai tot singură. Te aşezasei pe o bancă, ultima dinspre
gardul ce împrejmuia spitalul şi dădeai impresia că
aşteptai pe cineva. M-am apropiat de tine şi când am văzut
39
cât eşti de frumoasă, mi-a pierit şi dramul de curaj ce-l mai

aveam. Am început să fredonez ceva, nici nu mai ştiu ce,
atât de crispat eram, şi cu aparenţa unui om foarte
preocupat am trecut de banca pe care şedeai. N-am mai
făcut decât vreo şase, şapte paşi, până când aleea s-a
înfundat în gardul spitalului. Simţeam ochii tăi neobişnuit
de mari, fascinanţi, frigându-mi ceafa şi nu îndrăzneam să
mă întorc. Rămăsesem, ca un tembel, cu faţa la gardul
acela cenuşiu pe care doream din toată inima să-l sar şi să
o iau la fugă. Doamne, cât l-am mai blestemat! N-am urât
niciodată în viaţa mea un gard ca pe acela. Dacă,
bineînţeles, un gard poate trezi astfel de sentimente. Nu
puteam sta aşa la nesfârşit. Trebuia să acţionez într-un fel.
Îmi era ciudă pe mine şi mai ales pe doctorul Herima care
mă împinsese în această încurcătură. Şi totuşi inima-mi
tresălta de o neaşteptată bucurie. Uram gardul dar îmi
venea totodată să-l pup. „Dacă tot trebuie să mă întorc, mi-
am zis atunci în gând destul de hotărât, şi nu-i ofer florile,
devin de-a dreptul penibil şi înseamnă că sunt cel mai
mare tâmpit din lume!“ M-am întors brusc, aproape
milităreşte şi îţi mai aminteşti cum ţi-am oferit florile. În
rest ştii…
Prin fereastra întredeschisă începuse să se profileze un
petic de cer. Culorile erau nefireşti şi împrăştiate aiurea,
nu se potriveau deloc cu ale unui cer normal. Roşul ce se
ridica din colţul de jos al ferestrei, dintre corolele violacee şi
sângerii ale petuniilor, câştiga teren. Părea o pictură făcută
de cineva care niciodată n-a văzut un cer ce se desparte de
noapte.
— Vezi, Irina, cât de ciudat este cerul? Seamănă cu unul
din tablourile lui Lavriu. Ce faci? Ai adormit?
— Nu, îi răspunse ea abandonând pentru o clipă
amintirea primei lor întâlniri. Te ascultam. Îmi place să te
ascult când vorbeşti.
Înfiorată de răcoarea începutului de dimineaţă sau de
gândurile ei se strânse mai aproape de el.
— Nu ştiam că întâlnirea noastră a fost aranjată de
40
Insula
cineva… zise Irina uşor decepţionată.

Îl revedea pe Alex, un tânăr înalt, cam deşirat, cum se
întoarce brusc din faţa gardului şi se repede spre banca ei,
cu graba care vrea să ocupe un loc. Apoi, florile de liliac.
Mirosul lor mătăsos, vorbăria lui exagerată despre acel
prieten al său, psihiatrul, pe care tocmai îl vizitase, jena ei
sub privirea lui atentă, fiindcă era îmbrăcată în halatul
acela din molton, şleampăt şi foarte larg, ce mai mult
curgea de pe ea.
În spital, aproape zilnic primise flori de la el. Uneori i le
aducea în cameră Lavriu. Când i le aşeza în micuţa vază de
pe noptieră, îi spunea invariabil aceleaşi cuvinte: „De la
Alex, care n-a putut veni“. Rostea cuvintele, rece,
impersonal, ca şi cum n-ar fi fost prieteni şi nu s-ar fi
cunoscut, ca şi cum florile intrau şi ele în reţetar, la un loc
cu pastilele, siropurile şi injecţiile. Mai apoi avea să afle de
la Alex că multe din buchetele de flori îi erau oferite chiar
de el, Lavriu, care se îndrăgostise de ea. Nu mai ştia ce să
creadă. Când într-unul dintre ultimele buchete descoperi o
scrisoare de la Alex, se miră ca de-o mică farsă neizbutită.
De ce-i scria? Doar se vedeau destul de des. Se retrase pe
banca ei de pe alee şi deschise plicul cu sentimentul cu
care ar fi deschis o poartă spre ceva necunoscut, ce o tenta
mai mult să-l cunoască fără să treacă dincolo de pragul ei.
Cu un sentiment de vinovăţie, de impostură. Fără bucurie,
fără nerăbdare. Până atunci se mulţumise doar cu florile.
Nu vroia mai mult. Îşi construia singură gândurile şi
sentimentele cu o ingeniozitate extraordinară încă de pe
timpul când era copil şi visa să evadeze din copilărie.
Pentru ea iubirea se putea rezuma numai la acel buchet de
flori. O speria aventura deschiderii unor adâncuri. Îi plăcea
faţa liniştită a apei, nu învolburările torentelor. Şi totuşi
întâia scrisoare a lui Alex avea să şi-o amintească în
detaliu, cu aceeaşi limpezime cu care ar fi trebuit să ţină
minte prima iubire. Se aşezase pe bancă, cu florile alături.
Ziua era pe sfârşite, se însera şi printre teii pitici răzbătea
orizontal lumina soarelui. Tulbure, roşietică, obosită. I se
41
păru nefiresc ca cineva să-i scrie. Dacă avea să-i spună

ceva, de ce nu i-a dat telefon? Începu să citească. Citind
mai cu atenţie, îşi dădu seama că cele scrise de Alex nu se
puteau spune la telefon. Expresiile alunecau slobode, pline
de freamăt, melodioase, zburau sprintene în jurul ei, îl
auzea rostindu-le. Nu era nevoie să fie de faţă, ca să-l
audă. Reţinut şi cuviincios, Alex vorbea mai mult despre el,
despre prietenii săi între care un loc important îl ocupa
bătrânul Ferega, singurul capabil să-l însoţească în nopţile
ceţoase la veghea din turnul unui far, despre lucruri mici,
fără vreo semnificaţie anume, făcea simple consideraţii
referitoare la trăirile lui şi în acest caz folosea un ton uşor
ironic, probabil simţind ridicolul la tot pasul, dându-i
târcoale şi se străduia să nu fie înhăţat. Cele scrise de Alex
şi citite de Irina deocamdată nu duceau la nimic. Ridică
nedumerită din umeri şi-şi strânse halatul în dreptul
pieptului. Seara devenise răcoroasă. Şi furată de gândurile
ei, uitând total de sine, împături scrisoarea şi începu s-o
rupă mărunt, foarte mărunt. Fiecare peticuţ de hârtie îşi
lua zborul de fluture alb spre o pantă abruptă ce se
deschidea dincolo de alee. Abia când fluturii de hârtie au
dispărut şi se simţi din nou singură, Irina realiză ce a făcut
şi îi păru rău. Fără să-şi dea seama rupsese întâia
scrisoare de dragoste ce-i fusese adresată vreodată.
Cutreierată de obsesiile ei, se întorsese în cameră,
abandonase florile de liliac pe banca în jurul căreia se aflau
morţi câţiva fluturi mici de hârtie. La câteva zile părăsi
spitalul oarecum liniştită, la adăpostul unor asigurări
destul de echivoce, proiectate spre orizonturile unui viitor
incert, aproape inexistent.
Simţi braţul lui Alex înconjurându-i umerii goi, într-o
îmbrăţişare caldă, ocrotitoare. Îl auzi întrebând-o:
— Ce-o fi vrut să spună Lavriu, atunci când l-a întrebat
despre boala ta pe doctorul Herima, iar acesta s-a enervat
şi au început să ţipe unul la altul? De ce a spus că e păcat
de tine? Eşti chiar atât de bolnavă, Irina? Spune-mi, te
rog…
42
Insula
Ea închise ochii şi îşi reglă respiraţia, simulând că a

adormit. Simţi respiraţia fierbinte a lui Alex foarte aproape
de fruntea ei.
— Ai adormit? Atunci e bine… Dormi, draga mea. Azi e
duminică, abia mâine va fi luni…
În cameră, umbrele primei lor nopţi de dragoste se
dezlânau pe nesimţite.
43
ÎNCĂ NU ŞTIA CUM SA PROCEDE-

ze. Dacă îi va da iarăşi telefon şi el, în sfârşit, îi va
răspunde – probabil între timp se întorsese acasă – ce i-ar
putea spune? Cu o seară înainte discutaseră mai mult
banalităţi. Fuseseră tot timpul afectaţi de surpriza
reîntâlnirii lor neaşteptate şi nu s-au putut apropia.
Cuvintele ocoleau gândurile, nu exprimau ceea ce de fapt
doreau. Irina înţelese că era mai tot timpul plecat. De
câţiva ani era comandantul unei nave maritime de pasageri
şi drumurile lui se înnodau dintr-unul într-altul.
Îl întrebase mai multe despre el, însă simţise din partea
lui o anumită rezervă. Alex se schimbase mult. Încărunţise
prea devreme, faţa i se prelungise în nişte linii categorice,
iar o cută adâncă dintre sprâncene, pe care nu i-o
cunoscuse, accentua şi mai mult umbra ce cuprindea văile
ochilor. Părea şi mai înalt. Până şi vocea i se schimbase.
Era mai calmă, mai profundă şi el mai tăcut. Faţă de cel pe
care-l cunoscuse ea în vara strălucitoare de atunci era altul
şi totuşi acelaşi. Îl deconspirau mişcările mâinilor, felul
cum îşi trecea din când în când degetele prin păr, zâmbetul
cu nelipsita lui notă de tristeţe. Reţinuse bine? Abia sosise
dintr-un voiaj istovitor şi făcuse un scurt popas, de sfârşit
de săptămână, pe acest limb de nisip ameninţat să dispară
sub revărsarea apelor, sau se pregătea să plece într-o
călătorie ce se anunţa să fie lungă şi obositoare? Nu-şi mai
amintea precis. Nici nu ştia dacă Alex făcea parte din
grupul de prieteni ai profesorului Sazian sau venise cu
44
Insula
alţii. Pe plajă mai acostaseră şi alte şalupe cu amatori de

plimbări nautice. Întâlnirea neprevăzută cu Alex o
tulburase aşa de mult, încât nu reuşise să reţină multe din
ce-i spusese el.
Mergeau prin nisipul moale, călduţ, ea desculţă, uşor
înfiorată de boarea rece cu miros de crud ce venea dinspre
valurile răscolite ale fluviului, fiecare încercând să se
orienteze într-un întuneric ce-i ţinea însinguraţi, spre a
deschide aceeaşi poartă.
— De ce taci? îl întrebă ea la un moment dat. Nu te
ştiam atât de tăcut…
— Ce vrei să spun?
— Nu ştiu. Spune ceva care să mă facă să nu uit că
acum sunt cu tine. De când ai devenit aşa de tăcut?
— Nu prea pot să-mi dau seama. Când eşti mai tot
timpul singur uiţi să mai vorbeşti.
— Aşa este, deşi nu e valabil pentru toţi. Sunt unii care-
şi ascund singurătatea sub un noian de vorbe. Cunosc un
asemenea caz.
— Acesta trebuie să fie dintre cele mai disperate. Aşa
consider.
— Mai ştii?! Deşi nu pare… Ţi-am spus că acum locuiesc
într-un bloc nou. La acelaşi etaj cu mine, uşă-n uşă cu
apartamentul meu locuieşte o femeie singură ca şi mine.
Clarisa Onoriu, fostă profesoară de muzică. Tot vecină şi
tot uşă-n uşă am avut-o şi când locuiam împreună într-o
casă veche pe strada Împăraţi, acum, demolată în
întregime. Este neobişnuit de vorbăreaţă. Pur şi simplu mă
asaltează, îmi mănâncă timpul, îmi fură aerul. Am ajuns să
mă strecor pe scară şi să intru în apartament în vârful
picioarelor ca să nu afle c-am venit. Altfel sunt pierdută.
Mă trezesc cu ea în casă şi în mai puţin de jumătate de oră
mă informează cu tot ce se întâmplă pe glob…
— Zici c-a fost profesoară de muzică?
— Da. Ce legătură are cu vorbăria ei? A predat la o
şcoală pedagogică, sau o şcoală de fete, cam aşa ceva…
— Vezi? A vorbit întruna şi pe deasupra a mai predat şi
45
muzica. Aşa sunt cei ce s-au ocupat de muzică. Când

rămân singuri devin foarte vorbăreţi, volubili, însă sunt cei
mai trişti, cei mai disperaţi. Dacă poţi, ajut-o.
— Poate că ai dreptate, zise Irina căzută pe gânduri. Am
s-o judec altfel, deşi îmi va fi foarte greu…
Şi după câtva timp de gândire îl întrebă privindu-l cu
atenţie:
— Mai cânţi la chitară?
Alex zâmbi şters şi scutură din cap că nu. De altfel n-
avea nicio importanţă dacă mai cânta sau nu. Irina retrăi
preţ de câteva clipe o anumită scenă din scurta lor viaţă
împreună.
După ce ieşise din spital, Irina îşi reluase cursurile. Deşi
doctorii îi recomandaseră să nu prea citească, se apucă
îndârjit de învăţat. Rămăsese destul de mult în urmă. Şi
apoi era încredinţată că numai comportându-se normal, ca
ceilalţi studenţi, nu putea fi şi ea decât sănătoasă. Fără să-
şi dea seama trecuseră câteva săptămâni. Timp în care nu-l
întâlnise deloc pe Alex. În puţinele-i clipe de răgaz se
surprindea gândindu-se cu oarecare nostalgie la zilele din
spital, când primea zilnic flori şi acele câteva scrisori pe
care la început le considerase anacronice, un mijloc depăşit
de a comunica cu cineva.
În sfârşit, într-o seară îi telefonă şi în felul lui
ceremonios îi propuse o scurtă întâlnire în apropierea unui
liceu. Auzindu-i vocea, Irina constată cu stupoare că în tot
acest timp de când ieşise din spital, se gândise numai la el,
îl aşteptase. Deci era îndrăgostită de el. Când îl văzu cum
coboară în fugă treptele de la intrarea principală a liceului,
doar într-o cămaşă albă şi cu mai multe caiete la
subsuoară, îl întrebă mirată:
— Ce faci aici?!
— Învăţ, îi răspunse el foarte simplu.
— Dar până acum ce-ai făcut? Cu ce te-ai ocupat?
— Cu mai multe… Să-ţi spun pe sărite sau într-o ordine
cronologică?
Ea surâse, însă nu se înscrise în tonul lui glumeţ.
46
Insula
— Cum vrei, numai să aflu ceva despre tine. Poate mă

mai întreabă şi pe mine cineva şi să ştiu ce să-i spun.
— Într-un fel am urmat evoluţia îndeletnicirilor omului,
de la începuturi. Mai întâi am debutat cu pescuitul şi
creşterea animalelor, apoi, după ce m-am pus la punct cu
nişte treburi, m-am făcut specialist în cultivarea
porumbului în patrat şi a cartofului după metoda
iarovizării. Deci agricultor. Între timp am mai fost văcar,
sau cowboy, fiindcă văcar sună prea urât, batozar, paznic
peste mai multe bostănării. Într-un timp am predat lecţii
privind o metodă rapidă de stârpire a şobolanilor prin
folosirea unei reacţii în lanţ…
— Până acum, asta mi se pare cea mai interesantă,
constată oarecum înveselită Irina. Mai apoi?
— Sar peste alte îndeletniciri mărunte şi nesemnificative
ca acelea de lăptar, zugrav, reparator de petromaxuri, care
la drept vorbind au ajutat la pregătirea mea
preorăşenească. Totuşi venirea mea la oraş s-a datorat
eşecului avut în cultivarea cartofului după metoda sus-
amintită.
— Şi aici cum ai început?
— Mai întâi la munca de jos. La demolări. N-au vrut să
mă pună de la bun început primarul oraşului şi nici acum
nu prea îmi vine să cred că voi avea vreo şansă. Perioada
aceasta, a reconstrucţiei oraşului, în cazul meu se poate
rezuma la nişte enorme bătături în podul palmelor şi la
povestea nefericită a consăteanului meu Râpea, despre
care nici acum nu ştiu dacă până la urmă şi-a găsit bardă
de stânga.
— Şi acum? se interesă ea restrângând aria relatărilor
lui Alex.
— N-ai vrea să ne mişcăm din colţul ăsta? Să ne
plimbăm pe faleză, spre exemplu.
— Însă nu prea mult timp. Mai am încă de învăţat.
— Şi eu, iar mâine trebuie să mă scol la şase.
— Nu mi-ai răspuns la ce te-am întrebat.
— Imediat ce ajungem pe faleză, zise Alex şi o luă de
47
mână. Vino, pe aici e mai repede.

Se strecurară printre casele unei străduţe prost
luminate, cu un trotuar îngust, pavat cu dale mari de
piatră. Casele păreau strivite de blocurile cele noi. În jurul
becurilor câtorva lampadare strâmbe şi năpădite de
vegetaţia copacilor roiau sute de fluturi albi. Irina îi privi cu
luare aminte. Zise:
— Vara asta e plină de fluturi. În nicio altă vară n-am
văzut atât de mulţi. Parcă-s nişte confeti într-o noapte de
carnaval. Îi vezi cât de bezmetic zboară?
— Ţi-ar plăcea să zbori? o întrebă el aiurea.
— Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată, îi răspunse Irina.
Pentru asta îţi trebuie în primul rând aripi şi apoi o totală
uitare de sine.
— Cunosc pe cineva care are aripi şi o totală uitare de
sine, cum zici tu. A zburat de câteva ori şi de fiecare dată a
căzut rău de tot… Acum se pregăteşte pentru un mare
zbor, fiindcă i-a promis cineva că-i oferă şi peticul său de
cer.
— Ai un fel special de a vorbi din care omul trebuie mai
mult să deducă ce vrei să-i spui de fapt. Ţi-e prieten cel cu
aripi şi uitare de sine?
— Da. Îl cheamă Afane şi-i un foarte mare sculptor.
Poate că într-o zi ai să-l cunoşti şi tu.
— Dacă e atât de mare, cum se face că până acum n-am
auzit nimic vorbindu-se de el? Să ştii, că-n materie de artă
plastică nu sunt chiar o ignorantă.
— N-ai auzit, fiindcă e atât de mare! Despre genii nu se
poate vorbi oricum, iar Afane este un geniu. Neputând să-l
cuprindă în toată amploarea sa, oamenii îl trec sub tăcere
şi aşteaptă. Doar sunt atâtea cazuri.
Alex îi arătă o casă veche, căzută într-o rână, cu o
intrare ca de han, pe lângă care tocmai treceau.
— Aici îşi are atelierul…
Irina avea să-l cunoască pe Afane la foarte scurt timp,
cam după ce întâlnirile ei cu Alex începuseră să capete
conturul unor certitudini, pe fundalul parfumului discret
48
Insula
de petunii din grădiniţa casei lui Ferega şi a imaginii

panoramice a Istanbulului, pistruiată de atâtea generaţii de
muşte, câte bâzâiseră în lungile-i şi singuraticele veri din
viaţa bătrânului lansator. Uneori, întâlnirile lor semănau
cu momentele unice ale acelora înzestraţi cu aripi şi uitare
de sine. Timpul pentru ei era un zbor continuu.
Irina intrase în vacanţă, în schimb el era foarte ocupat.
După aproape o zi între pereţii năucitori de atâta soare ai
nacelei de sticlă şi cu hăul de sub el, abia dacă avea timp
să înghită un colţ de pâine şi fugea la şcoală, apoi acasă
unde Ferega îl întâmpina în prag cu sfaturi şi cuvinte pe
care trebuia să şi le amintească după ce el nu va mai fi.
Plasa la care lucra se apropia de sfârşit, iar bătrânul părea
a fi pregătit pentru unica şi ireversibila sa călătorie,
proiectată de el în vederea celui mai mare pescuit, încă de
pe vremea tinereţii, când spăla scândurile slinoase ale unui
cargobot turcesc.
Într-una din seri, Alex nu veni la întâlnire. Se gindi să-l
caute acasă. Cunoştea perfect cum putea ajunge. Străduţa
Pantelimon o întâmpină întunecoasă, cu ostilitate,
înfiorată, pătrunse în întunericul străzii cu convingerea că
în curând va vedea pridvorul luminat al căsuţei lui Ferega.
În celelalte seri, când venea însoţită de Alex, simţise
foşnetul răcoros al frunzelor castanilor ce flancau strada,
auzise zgomotul din valea oraşului, vreun lătrat stingher.
Acum nimic din toate astea. Parcă intrase într-un tunel.
Nu-şi mai auzea nici paşii. Capul o durea înfiorător.
Tâmplele îi zvâcneau şi nu mai avea aer. I se făcuse frică şi
îi era sete. Cumplit de sete şi începu să alerge. Dorea să
ajungă cât mai repede la casa bătrânului, să-l întâlnească
pe Alex. Ca un fluid vâscos, bezna îi inunda orbitele, o
cuprindea de peste tot. Alerga fără să se poticnească în
denivelările pavajului, fără să se lovească de ceva. Alerga ca
printr-un vis urât, un coşmar. După puţin timp obosi şi
încetini pasul. Lumina de la pridvorul căsuţei lui Ferega
întârzia să apară. Cuprinsă de panică, debusolată, repeta
obsedant aceleaşi cuvinte: „Criza! Atâta timp cât va ţine
49
criza nu voi reuşi să ajung!“ Instinctiv începu să respire

adânc şi rar. Totuşi era conştientă că trebuia să-şi păstreze
calmul, să-şi învingă teama. Mai avea resurse.
Înainte de a ieşi din spital, doctorul Herima, care-şi
făcuse obiceiul să stea de vorbă în fiecare zi cu ea, după ce-
i mai făcu un ultim control, dădu neputincios din mâini şi-i
zise: „Mare lucru n-am putut face, draga mea. Ferestrele
dumitale spre lumină se închid fără să ţină seama de ce
vrem noi să facem şi nu putem face. Deocamdată crizele
sunt rare… Pe cât posibil, să-ţi fereşti ochii de solicitări
obositoare. Iar în timpul crizelor să nu-ţi pierzi firea. E
foarte important. În rest ce să-ţi mai spun? Numai de
dumneata depinde totul… Poate c-ar fi mai bine să începi
să crezi în minuni. Mă refer la acele minuni pe care numai
natura le mai poate face şi deşi foarte rare, se mai
săvârşesc. Cu nişte ani în urmă am mai avut un caz
asemănător. Tot o femeie. După câte îmi mai amintesc, ea
credea în minuni şi n-a orbit. Nu demult am întâlnit-o la
Borsec, îmbătrânită frumos, cu doi nepoţi de mână, care o
sâcâiau cu mofturile lor“.
După câtva timp o boare de aer curat îi răcori fruntea.
Ieşise din tunel, însă nu întâlnise căsuţa luminată pe care
o căutase cu atâta fervoare. Destul de aproape de ea, sus
într-o margine de cer, întrezări la început palid, ireal,
sclipirea intermitentă a ochiului din turnul farului.
Constată cu nedumerire că se afla pe una dintre aleile
falezei. Cum ajunsese acolo? Se opri în dreptul unei bănci,
pe care acum o vedea destul de bine şi se aşeză să-şi
revină. Faleza era pustie. Îşi aminti că Alex îi spusese că în
seara aceea nu se vor întâlni fiindcă era ocupat. Îl ajuta pe
Afane la degroşat lemn şi piatră. Mai era foarte puţin până
la salonul de vară şi Afane nu-şi terminase toate lucrările.
Atelierul sculptorului ştia unde este şi ea dorea să-l
întâlnească pe Alex. Avea nevoie de el. Începu să urce încet,
cu pas şovăitor străduţa ce se ascundea între blocuri. Se
făcuse târziu, era trecut de zece. Fluturii ce roiau în jurul
felinarului din faţa atelierului păreau planetele
50
Insula
strălucitoare ale unei galaxii. Clădirea, cu faţada scorojită,

şi cu tencuiala desprinsă pe alocuri, pesemne cândva o
prăvălie, după obloanele din tablă ondulată ale ferestrelor
sau, poate, vreun garaj, avea uşa de la intrare
întredeschisă, Dinăuntru răzbăteau până la ea acordurile
abia îngânate ale unei chitare. Intră pe furiş, fără să bată la
uşă. La lumina tremurătoare a două lumânări albe,
precum cele de cununie, prinse în nişte belciuge într-un
perete afumat, văzu mai întâi un bărbat solid, înalt, cu
părul alb răvăşit, într-o cămaşă lungă până spre genunchi,
cu faţa năpădită de o barbă învolburată, stând pe un
buştean răsturnat ce fusese proaspăt cioplit şi aducea cu
trupul unui om căzut cu fruntea în pământ. Picioarele
uriaşului erau înfundate într-un talaj roşu. Irina gândi că
el trebuie să fie Afane. Ceva mai încolo, un altul, puţintel la
trup, măsliniu la faţă cu o mustaţă îngrijită, îmbrăcat tot în
negru, probabil pictorul Gorona, cel cu care sculptorul
împărţea atelierul, amintea, ca înfăţişare, mişcări alese şi
sobrietate un nobil spaniol, medieval, abia însufleţit dintr-o
pictură veche. Gorona tocmai traversa întunericul dintre
lumânări cu un sfeşnic lucitor din alamă în mână, în care
ardea o lumină albăstruie. Abia când pictorul aşeză jos pe
podea sfeşnicul, îl văzu pe Alex stând pe un taburet scund,
aproape îngenuncheat, cu o chitară în braţe atingându-i
uşor corzile.
Dar ce avea s-o fascineze cu adevărat pe Irina, nu a fost
faptul că-l vedea pentru prima dată cu o chitară în braţe, ci
privirea lui, pe care mai mult o intuia absorbită de o mică
sculptură, ce o avea în faţă, tăiată într-un material arămiu,
strălucitor, însă nu de strălucirea metalului, aşezată pe un
soclu negru, zvelt şi ale cărei linii unduioase puteau
reprezenta o femeie, sau numai profilul duios al coapsei, al
sânilor ei sau arcul gâtului, sau foarte bine putea fi vorba
de armonia ce se găseşte în conturul unui fruct, o idee
frumoasă, curba unei evoluţii.
Apropiindu-se mai mult, Irina descoperi înfiorată că
spaţiul dintre ochii celui care cânta şi micuţa sculptură era
51
străbătut de particulele fluorescente ale unui flux ce oscila

în intensitate, precum o orgă de lumini la fiecare vibraţie a
corzilor de chitară. Şi în reflexele fantomatice ale
lumânărilor ce exalau aburi denşi de răşină topită,
sunetele chitarei căpătau rezonanţe stranii, ale unui
preludiu la o muzică cu sensuri şi profunzimi gnomice, ce
încă nu se auzea, însă cei prezenţi o simţeau, o aşteptau să
izvorască din adâncuri păstrătoare de comori neştiute spre
a-şi lua zborul spre înalturi celeste.
Extatică, complet interzisă, ca şi cum intrase fără să-i fie
permis într-un loc unde se desfăşura un ritual, se celebra
un destin, Irina nici nu simţi când cineva o apucă uşor de
braţ şi îi zise:
— Vrea să-i transmită sculpturii ceva din vibraţia
sunetelor muzicii…
Cunoscu vocea şi trezindu-se din vrajă întoarse capul.
Era psihiatrul. Cel care îi aducea zilnic flori în camera ei de
la spital. Cum de nu-l observase?! El continuă descriind cu
mâna un arc de cerc în întunericul dintre cele două
lumânări.
— Au fost deconectaţi de la sistemul electric, deoarece în
curând casa va fi demolată, iar cu lumina asta nu se vede
mai nimic. Închipuieşte-ţi, totuşi, această statuetă
surprinsă de lumina unei expoziţii, ocupând cu minunatele
ei forme spaţiul imprecis al oscilaţiilor sonore.
Când în cele din urmă Alex încetă să mai cânte şi dădu
cu ochii de ea, o privi atât de surprins, încât Irina îl întrebă
destul de jignită dacă cumva nu trebuia să vină. Putea
pleca imediat.
După ce îi dădu chitara lui Afane, se ridică şi veni spre
ea. Cu privirea încă neîntoarsă de pe meleagurile ce le
străbătuse cu câteva clipe înainte, îi zise:
— Ne-ai surprins nepregătiţi. În special pe mine, Irina.
Doream să te primim altfel… Ei sunt prietenii mei, arătă el
spre ceilalţi. Avea vocea schimbată, stinsă de extenuare şi o
privea deconcertat. Îşi revenea greu, ca dintr-o stare de
transă. În clipa aceea Irinei i se păru străin şi se înfioră.
52
Insula
Într-una din serile petrecute împreună în odaia la

fereastra căreia băteau petuniile în toate nuanţele de roşu
şi mov, îl întrebă cine este el, de fapt. Alex îi spuse că la o
astfel de întrebare n-avea ce să răspundă şi începu să râdă.
53
DIN SEARA ACEEA, ALEX ÎŞI ADU-

se chitara acasă, în cocioaba lui Ferega, şi adesea, mai ales
în nopţile luminoase, Irina îl găsea ghemuit pe ultima
treaptă a scării pridvorului, aproape îngenuncheat printre
tufele de petunii, ce-i înlănţuiau braţele în unduiri uşoare,
mângâindu-i strunele. Cânta fără să-şi propună măcar o
clipă ca vocea lui şi acordurile ample ale instrumentului să
se îngemăneze într-un cântec. Uneori cânta ceasuri întregi.
Uita de timp. Bătrânul Ferega, cu o păturică cadrilată pe
umeri, în tot acest timp uitat de Alex în cântecul lui
murmurat, stătea nemişcat în balansoarul din verandă.
Stătea obosit ca orice om singur şi privea în gol. Foarte rar
îşi vorbeau sau nu-şi vorbeau zile şi nopţi de-a rândul şi
totuşi se părea că între ei doi exista un dialog mut, care
într-o bună zi avea să se întrerupă prin plecarea unuia
dintre ei.
Irina se străduia să nu-i stingherească cu nimic. Se
aşeza lângă Alex, pe aceeaşi treaptă de piatră, în lanul de
petunii şi aştepta. Simţind-o alături, dintotdeauna atât de
aproape, îi cuprindea umerii cu un braţ şi o saluta în
cântecul său, ce se scurgea lin şi frumos, odată cu
secundele timpului lor, o anunţa că iubirea lui în acea zi i-
a înălţat un castel pentru mai multe veşnicii fermecate.
Captivată, Irina uita de obsesiile ei, depărtările, spaţiile
ezoterice, pe unde rătăceau gândurile lui, o ameţeau, se
simţea fericită.
Într-o seară Irinei i se păru că bătrânul nu a mai vorbit
54
Insula
de mult timp şi că nu va mai vorbi niciodată. Atât de închis

era în el şi de împietrit. Îl întrebă pe Alex ce se întâmplase.
— Înainte de a veni tu, am avut o mică contrazicere cu
dânsul, îi răspunse acesta arătând spre bătrân. Ştiai că în
tinereţea lui a fost marinar? Iniţial pe un cargobot turcesc,
o troacă ruginită şi cu mirosuri pestilenţiale, apoi, după ce
s-a mai stilat puţin, s-a îmbarcat pe un vapor de croazieră,
olandez, renumit prin eleganţa lui. „Principele Henrich”,
aşa se numea vaporul. Cu un astfel de nume, îţi dai seama
cât de elegant trebuie să fi fost?!
Bătrânul, reluă Alex dispus să dea noi perspective
relatării sale, şi-a făcut ucenicia de mus, frecând podelele
scârnave şi îmbăloşate de resturile de peşte mort, pe
cargobotul turcesc, ce o mai făcea şi pe pescadorul, atunci
când nu prea avea ce transporta, aşa că pe cel olandez l-au
angajat matroz în toate drepturile. Îl vezi? Mai are şi acum
prin lăzile din pod uniforma lui elegantă de marinar pe un
vapor de croazieră… Ce-i drept, cam ferfeniţită însă plină
de fireturi aurii. Abia după ce şi-a dat seama că din toată
treaba asta de marinar cu simbrie nu s-a ales decât cu
ilustraţiile alea tâmpite care laolaltă încropesc vederea
neterminată a Istanbulului, a tras la mal şi a învăţat
meseria de lansator…
Ţie ţi se pare că-i o meserie ca oricare alta, continuă Alex
din ce în ce mai aprins. Aşa şi este! Numai că în cazul lui
lucrurile nu stau chiar aşa. Cred că-s printre puţinii care l-
am intuit.
Alex vorbea despre Ferega ignorându-i total prezenţa,
într-un fel sfidându-l. Era pornit. Bătrânul stătea în
aceeaşi atitudine, cum îl găsise la venire. Orb şi surd la
toate cele din jur. Irinei i se făcu milă de el, iar tonul cu
care vorbea Alex o deranja. Încercă să-l pondereze.
— De ce vorbeşti aşa? Te rog, Alex, încetează…
El îi luă o mână într-ale lui, ca şi cum ar fi vrut să i-o
încălzească. Zise:
— Încă un moment, draga mea. Doar ţi-am spus că am
avut înainte de sosirea ta o scurtă contrazicere şi încă mai
55
sunt sub imperiul ei.

De data asta se adresă bătrânului fără să se gândească
că l-ar putea recupera.
— Te-am intuit, fiindcă în toţi aceşti ani de când suntem
împreună, m-am străduit din răsputeri să te cunosc. Aşa
am înţeles eu că trebuie să-ţi răsplătesc omenia că m-ai
primit în casa dumitale, ca pe un fiu. Am vrut să te cunosc
şi să-ţi umplu singurătatea. Te-am urmărit de acolo de sus,
din nacela mea, zile în şir, ca un ochi al lui Dumnezeu. În
felul ăsta am aflat că fiecare lansare pe care o făceai,
pentru dumneata era o desprindere de ţărm, era încă o
plecare în croaziera ce începea să ţi se înfiripeze în minte,
încă de pe timpul când vaporul respectiv nu era decât un
maldăr de fier. Aşa mi-am explicat de ce nu stăteai niciun
minut după lansare cu ceilalţi la un şpriţ, cum se
obişnuieşte între oameni. Toţi îţi puneau plecarea pe seama
modestiei dumitale exagerate şi uite că greşeau. Bătrânul
Ferega era demult plecat. Şi când ei toţi, euforizaţi de
alcool, se pupau peste mesele jegoase de la „Aldămaşul“,
dumneata călătoreai. Deja simţeai sub tălpi vibraţia
valurilor şi a motoarelor, iar în nări aerul sărat al
oceanului. Niciodată n-ai stat la ţărm, întotdeauna ai
călătorit, bătrâne. Asta e!
De aici a pornit totul, se adresă el din nou Irinei. Ştii ce
susţine? Are o întreagă teorie, pe care, cinstit să fiu, nu i-
am cunoscut-o până acum şi care m-a pus pe gânduri,
cum că ar exista oraşe ce-şi schimbă permanent poziţia
geografică, nu ţin seama de meridiane şi paralele,
latitudine şi longitudine şi că niciodată până şi cei mai
buni şi experimentaţi geografi nu vor reuşi să le localizeze.
El zice că astfel de oraşe se simt numai, nu se văd şi nici
nu se aud…
— Ba se aud, Alex, zise bătrânul, în sfârşit spărgând
blocada de muţenie cu care se înconjurase. Eu le-am auzit
întotdeauna. N-am cum să-ţi explic că le-am auzit şi ce
sunete emit. Principalul este că astfel de oraşe există.
— Perfect! Se aud, făcu conciliant Alex. Înţelegi, Irina, ce
56
Insula
susţine dânsul?!
Ea îl privi nedumerită. Nu înţelegea nimic. Îl întrebă ce
noimă au toate astea.
— Noimă, zici?! Ei bine, află, draga mea, că bătrânul aici
de faţă, ne propune ca tocmai noi doi să căutăm şi să
descoperim o astfel de aşezare! Ca şi cum oraşul ăsta nu l-
am merita sau nu ne merită el pe noi. Vezi?!
Se ridică, rezemă chitara de un stâlp al pridvorului şi se
îndreptă spre poartă, strivind în picioare câţiva lujeri de
flori.
Irina îl ajunse din urmă, tocmai în stradă.
— Probabil că mă crezi scrântit la minte, strigă Ferega
după ei, dar să ştii că mi-a venit ideea asta ascultându-ţi
cântecele… Cumva crezi că eu nu te-am intuit? N-am
reuşit să-ţi cunosc gândurile? Greşeşti, băiete! Şi mai
greşeşti fiindcă eşti tot timpul grăbit. Judeci pripit… Ar
trebui să reflectezi puţin la ce ţi-am spus mai înainte.
— Partea proastă, i se adresă Alex, Irinei, fără să dea
curs ultimelor cuvinte spuse de bătrân, este că nebunia lui,
deşi nu cred că este nebun, seamănă cu a lui Afane. Ceea
ce şi-a propus să înfăptuiască Afane aduce întrucâtva cu
perspectiva explorării unor ţinuturi imposibil de stabilit
geografic…
Adunându-şi mai mult gândurile şi privirea de pe alte
meleaguri, Alex o luă afectuos de umeri şi o rugă să-l ierte.
Normal ar fi trebuit ca în ziua aceea să se fi plimbat
împreună pe malul fluviului, nicidecum să bată câmpii.
Uitase de timp, de faptul că era duminică, singura zi când
le aparţinea în întregime, din cauza fascinantei perspective
întrezărită de el în cuvintele aparent fără noimă ale
bătrânului Ferega. O astfel de idee, pe care el o respinsese
atât de categoric, îi furase gânduriie, îl predispusese la o
meditaţie profundă.
Mergând înlănţuiţi pe străduţa Pantelimon, fără să se
sinchisească de ochiadele curioase şi minele
dezaprobatoare ale femeilor de dincolo de gardurile
dărăpănate ala mahalalei, care-şi zăvorâseră o parte din
57
tinereţe după zaplazurile atâtor îngrădiri forţate şi dorinţi

neîmplinite, cei doi, încă prinşi în plasa de vrajă a
cuvintelor fără noimă ale lui Ferega, gândeau cât de
minunate ar fi acele oraşe mobile, dacă ar putea fi
adevărate măcar pentru o clipă. Alex era nevoit să
recunoască sieşi că nu-l cunoştea pe bătrân, după cum
declarase şi nu avea posibilitatea să-l înţeleagă în puţinul
timp ce le mai rămăsese.
Îi era proaspăt în minte acel balans perfect executat de
braţele lansatorului. Din nacela de sticlă, suspendat la o
sută de metri deasupra apelor învolburate ale fluviului,
urmărea cu o aviditate bolnăvicioasă pendularea aceea a
braţelor împreunate într-un armonios, absolut necesar,
atunci când reteza parâma susţinătoare a vaporului ce
aştepta ca un oraş alb, oglindindu-şi turnurile în oglinda
fremătătoare a fluviului. Ghirlandele de flori de toate
culorile, spuma şampaniei ce se strivea de icul alb,
impenetrabil, de cetate inespugnabilă, al vaporului,
megafoanele cu vocile lor groase, mai mult nişte urlete
dezarticulate de gorile întărâtate, panglicile lungi,
multicolore, plutind frânte pe cer, într-un dans unduitor,
marea de oameni, cei de la tribuna oficială, de unde plecase
într-un zbor rapid, de rândunică, sticla de şampanie,
însoţită de aplauzele lor amplificate de zecile de măciulii
argintii ale microfoanelor, toate, absolut toate se
amalgamau într-un tablou copleşitor, greu de uitat.
De acolo de sus, Ferega şi vaporul se detaşau de restul
detaliilor în mod evident, erau singurele personaje
principale. În ochii extaziaţi ai lui Alex mişcările precise ale
braţelor lansatorului aveau o anumită notă de duioşie.
Duioşia pregătitoare unui moment dureros şi necesar, unic
prin menirea sa de a deschide un început. Alex nu văzuse
niciodată felul cum se taie cordonul ombilical la un nou
născut, necesara şi dureroasa desprindere a copilului de
mamă, însă în tot ce făcea bătrânul lansator în acel
moment singular se regăsea această irefragabilă
desprindere de o viaţă trecută spre o alta cu perspective
58
Insula
noi, promiţătoare.
Imediat ce clipa singulară era depăşită şi vaporul luneca
maiestuos în valuri înspumate, pe fondul unor acorduri
triumfale, emise de fanfara şantierului, Ferega se strecura
nevăzut şi neştiut de nimeni printre sutele de oameni veniţi
la lansare şi pleca direct acasă.
Alex niciodată nu reuşea să coboare prea repede scările
abrupte ce-l despărţeau de pământ şi să-i iasă în
întâmpinare. De fiecare dată îl pierdea în mulţimea
fremătătoare de oameni. Ar fi vrut să-l însoţească în
drumul lui spre casă, să-i spună câteva cuvinte, pe care şi
le dorea dintre cele mai alese, pentru ca Ferega să nu se
mai simtă singur.
Abia seara târziu, când în sfârşit reuşea să ajungă şi el
acasă, îl găsea stând în balansoarul lui de pe veranda
îngustă, într-o stare ciudată de istovire, mut şi însingurat.
Nici nu-i răspundea la salut.
— După câteva zile, îşi continuă Alex gândurile cu voce
tare, îl auzeam spunând: „Acum a trecut de pragul mării.”
Se referea la vaporul lansat de el, pe care-l urmărise tot
timpul cu gândul. Apoi răsufla uşurat, ca şi cum s-ar fi
eliberat de o mare grijă şi începea să vorbească. Dacă aş fi
avut ceva mai multă minte şi răbdare, l-aş fi urmărit cu
atenţie în tot ce spunea. Reţin doar că-şi amintea foarte
multe întâmplări din viaţa lui cea dintâi, de marinar, de
singurătatea lui neroditoare. Cred că ţine la noi… Ne
iubeşte foarte mult, însă în felul lui. Prin noi încearcă să-şi
retrăiască tinereţea. Îi aduce tot felul de corecţii, o
schimbă, acolo unde i se pare neizbutită. Se gândeşte
încontinuu la acest lucru, doar îl simt foarte bine, până
începe să creadă că tinereţea lui a fost minunată, se minte
şi devine alt om, mai sigur pe el, nu-i mai este teamă că a
ajuns la fundul sacului, la ultimul ţărm, ca să fiu în ton cu
el, după ce a străbătut un ocean de deziluzii, mici victorii şi
căderi năucitoare, într-o deplină singurătate.
Aceeaşi teamă, aproape identică, avea s-o regăsească
mai târziu Irina la vecina ei de apartament, o femeie în
59
vârstă şi tot atât de singură ca şi Ferega. Madame Clarisa,

cum însăşi fosta profesoară de muzică de la şcoala
normală, pretinsese să i se spună, trăia cu obsesia că fosta
ei elevă, Stela Gavrilescu, dintr-o mai veche lipsă de
respect faţă de ea, acum nu o mai recunoaşte. Destinul
făcuse ca Stela, împreună cu soţul ei, să locuiască mai
mulţi ani de-a rândul în aceeaşi casă, apoi în acelaşi bloc şi
pe aceeaşi scară cu fosta ei profesoară de muzică.
De fiecare dată, când madame Clarisa o întâlnea pe Irina
sau pur şi simplu, sub pretextul că-i aduce o ceaşcă de
ceai fierbinte, „oricând bun, duduie Irina, fiindcă-i veritabil
englezesc. Lasă că ştiu eu…“, dădea buzna în apartamentul
său, se plângea, cumplit jignită, de lipsa totală de
consideraţie a tinerei şi prea frumoasei Stela, eterica Stela!,
faţă de ea.
Debitul de cuvinte al fostei profesoare de muzică o
năucea, Irina se pierdea sub avalanşa zecilor de informaţii
inutile, neinteresante, pe care era nevoită să le asculte. De
cum se vedea intrată, invariabil, madame Clarisa, în
capotul ei lălâu, rămânea preţ de-o clipă în hol, cu ceaşca
în mână, lungindu-şi gâtul spre uşa întredeschisă a
dormitorului, unde se vedea patul nedesfăcut. „E voie?“,
întreba ea stupid şi insinuant, după ce arăta de câteva ori
spre patul neatins. Irina ce-i putea răspunde? De fiecare
dată, nedepistând nimic care să i se pară suspect, într-o
bună zi o întrebă cu nespusă tristeţe şi decepţie în glas:
Da’, chiar, duduie Irina, mata n-ai pofte niciodată?!“
Cu toate acestea, Irina avea momente, ce-i drept destul
de rare, când vorbăria fără noimă a fostei profesoare de
muzică îi făcea plăcere, îi întărea certitudinea că există,
dacă cineva ţinea neapărat să-i vorbească. Avea nevoie de
această certificare, mai ales când revenea acasă de la
serviciu şi rămânea singură cu obsesiile ei. În ultimul timp,
simptomele maladiei de care suferea se făceau tot mai des
simţite, aşa cum prevăzuse cu neputinţa lui omenească
doctorul Herima şi toţi ceilalţi care nu reuşiseră decât să-i
dea un nume ce i-l trecuseră în nenumăratele ei reţete şi
60
Insula
certificate medicale cu litere negre, imperative, ca o

sentinţă, irevocabilă: Amauroză.
— Stela! Stela, duduie Irina?! îşi începuse madame
Clarisa întâia relatare despre fosta ei elevă. Pe Stela
Gavrilescu, cu numele de domnişoară, Măghiran, am avut-
o elevă la şcoala normală! Închipuieşte-ţi că ar fi putut ieşi
învăţătoare! Însă n-a fost aşa… Să tot fie vreo doisprezece
ani de atunci, localiză madame Clarisa subiectul cu
aproximaţie în timp. De-o inteligenţă mediocră, foarte
dotată fizic şi cu un tupeu greu de înfruntat. De pe atunci
îi sfârâiau călcâile. Avea fata asta ceva… cum să-ţi explic,
ceva ciudat ce izvora din ea, sau era în afara ei, naiba ştie,
care te incita, îţi tulbura firea. În fine, nu sunt prea
explicită. Până şi eu, femeie fiind, când o chemam la mine
sau treceam pe lângă ea, începeau să-mi ardă palmele şi
mă apuca din senin durerea de cap. Imaginează-ţi ce se
putea întâmpla cu un bărbat, iar acesta să mai fi fost şi
tânăr! Intreaga-i fiinţă subjuga. Şi asta de când era mică.
Nu la modul frumos, candid, cum reuşesc s-o facă mai toţi
copiii. Sentimental. Pur şi simplu te subjuga, te făcea robul
mofturilor şi obrăzniciilor ei şi erai tot timpul conştient de
asta, o dezaprobai fără să reacţionezi în vreun fel. Şi totuşi
puterea asta a ei de seducţie era un dar de care s-a agăţat
cu amândouă mâinile pentru a reuşi în viaţă. Fiindcă să-ţi
spun drept, duduie Irina, care eşti atât de frumoasă şi
tânără, iar eu o femeie trecută, trebuie să recunoaştem că
ăsta-i un dar pe cinste! Zău aşa! Numai că, după câte văd
şi înţeleg, nu prea i-au reuşit toate, cu tot şarmul ei de
neînvins, conchise răutăcios madame Clarisa.
Irina o cunoştea mai mult din vedere. Locuiseră şi la
casa veche tot împreună, ca şi aici, la bloc, cum se
întâmplase şi cu fosta profesoară de muzică. Când s-a
demolat casa, din comoditatea celor care se ocupau cu
repartizarea noilor apartamente, locatarii au fost mutaţi
împreună. În acelaşi bloc, pe aceeaşi scară, fără să le fie
afectat spiritul de colectivitate, gregar, ce-l obţin, după mai
mult timp, oamenii care locuiesc în acelaşi imobil. Dacă nu
61
au fost obiecţii, cu atât mai bine. Relaţiile vechi s-au

păstrat şi în noua lor postură. Cam reci, impersonale,
distante. Irina o întâlnea pe Stela adeseori la intrarea în
bloc. Se salutau, schimbau câteva cuvinte amabile, de
circumstanţă. Doar atât. Ştia că-i măritată cu un tip
mărunţel, cu ochelari de miop, insignifiant, care, după
spusele Clarisei Onoriu, acesta fiind numele întreg ai fostei
profesoare de muzică, îşi petrecea duminicile şi toate după
amiezile săptămânii într-o debara, asudând cu nişte căşti
la urechi. Era radioamator. Probabil spera, tot învârtind la
butoane, că odată şi odată va surprinde un mesaj în eter
care să-i răsplătească cu vârf şi îndesat timpul petrecut în
acel spaţiu strâmt, în întuneric şi fără aer, unde de
bunăvoie şi nesilit de nimeni se condamnase singur la o
recluziune nelimitată. Părea un om timid, oricând pregătit
să ceară scuze tuturor pentru nimic. În schimb ea, Stela,
total diferită de el, împrăştiind cu o dărnicie debordantă
parfumul afrodiziac al unui mister ce se vroia mereu
descoperit, cu o privire extatică, veşnic promiţătoare, părea
că ionizează tot aerul din jurul ei, era într-o continuă şi
neobosită căutare de oameni.
În sinea ei, Irina o admira. Îi plăcea de Stela, chiar dacă
o parte din cele auzite despre ea, puteau fi adevărate. Prea
mulţi bărbaţi o curtau. Şi într-adevăr crescu în ochii ei,
când realiză că de fapt eterica şi fascinanta Stela, foarte
conştientă de puterea ei de seducţie, nu-şi propusese nimic
altceva, decât să plutească, precum o yolă, în apele viorii
ale unui ocean, care pentru ea putea fi timpul
inconfundabil al fiecărei zile, încotro o vor purta pânzele şi
vântul, fără nicio intenţie de a acosta în vreun port. Însăşi
madame Clarisa, fosta ei profesoară de muzică la şcoala
normală, ceva mai puţin pornită împotriva ei, o intuise
destul de bine, când îi spusese Irinei: „Fata asta nici n-o să
afle vreodată că va îmbătrâni, dacă aşa ceva i s-ar putea
întâmpla şi ei. Adică să îmbătrânească, să obosească şi să
nu mai poată zâmbi. Dacă ai şti unde lucrează! S-ar putea
să fi judecat-o cam aspru, când ţi-am vorbit despre ea ca
62
Insula
elevă… Şi iar mă întorc ca să te întreb şi pe dumneata,

duduie Irina, de ce nu vrea să mă recunoască? Ce motive
are să nu-şi mai aducă aminte de mine? Doar i-am fost
profesoară mai bine de doi ani! Un om nu se uită chiar atât
de uşor, duduie Irina!“
Într-un fel, aparent hazardat, fără vreo legătură precisă,
Clarisa Onoriu îi limpezise în timp, care a fost la vremea sa
motivul ataşamentului deosebit ce-l purtase bătrânul
Ferega lui Alex.
Ferega îşi găsise un punct de sprijin în Alex, după cum
şi Alex, din înaltul nacelei sale suspendate deasupra
fluviului, ştiuse tot timpul că în furnicarul de jos al
şantierului există un om care se gândeşte la el şi-i este
prieten. Odată cu pensionarea lui Ferega acest echilibru s-
a stricat. La început lui Alex i-a fost greu, iar după aceea a
aflat că se poate totuşi şi fără Ferega. Între timp se ivise
Irina.
Madame Clarisa se plângea permanent de ingratitudinea
fostei sale eleve, o ponegrea cu multă fantezie, uneori
lipsită de scrupule, îi găsea tot felul de cusururi, dar, în
fond, se ataşase de ea. Irina nu uita ce tărăboi îi făcuse
bătrâna când a fost să se mute din vechea casă care urma
să fie demolată. Ştiindu-i ofurile în legătură cu Stela, care
şi atunci nu-i acorda nici cea mai mică atenţie, i-a propus
să profite de ocazia ivită şi să se mute în altă parte, într-un
bloc cât mai îndepărtat de cel unde urma să locuiască fosta
şi ingrata ei elevă. În primul moment a holbat ochii la Irina
ca şi cum aceasta spusese o enormitate, apoi s-a schimbat
la faţă şi a început să turuie: „Niciodată nu m-aş fi aşteptat
din partea dumitale la una ca asta, duduie Irina! Niciodată!
Cumva mă crezi ciumată?!“ Abia a liniştit-o şi a înţeles că
Clarisa Onoriu nu putea trăi fără prezenţa Stelei, indiferent
cum. A preafrumoasei Stela, care tot aşa, cum coborâse
scările scârţâitoare ale vechii case din apartamentul de la
etaj, trecând nălucă prin faţa ei, cobora şi acum scările de
piatră ale blocului şi târa după ea un vârtej de aer
scânteietor, o mică trenă de lumină precum o cometă.
63
Sâmbătă, cu puţin înainte de a pleca în excursia

organizată de profesorul Valeriu Sazian, madame Clarisa
sunase la uşă şi o rugase din suflet, de data asta fără a mai
face niciun semn insinuant spre patul neatins din
dormitor, să fie atât de bună şi să-i acorde măcar un
minut. Ştia că pleacă într-o excursie, de aceea îşi cere mii
de scuze, însă vroia să-i spună ceva şi gata. După felul
radios, chiar triumfător cum îi zâmbea, Irina îşi dădu
seama că se întâmplase ceva cu bătrâna. Abia în clipa
aceea realiză că trecuseră câteva zile şi madame Clarisa nu
o mai asaltase cu invariabilele ei plângeri.
— Vai, duduie Irina, cât te-am mai aşteptat! Aproape
toată ziua am stat cu urechea la uşă să aflu când vii…
Dacă ai şti ce mi s-a întâmplat în dimineaţa asta! exclamă
ea abia putându-se abţine să nu ţopăie de fericire. Apoi
precaut şi păstrând acelaşi ton conspirativ, de până atunci,
adăugă repede: E în legătură cu Stela!
Deci asta era. Irina o privi cu luare aminte. Era ceva
deosebit, străin şi îmbucurător în toată înfăţişarea Clarisei
Onoriu. Bătrâna profesoară se îmbrăcase cu un capot nou,
pe care nu i-l ştia, dintr-o mătase grea, discret înflorată, de
bun gust, ce-i dădea un aer mai tineresc. Aerul de
prospeţime mai venea şi de la faţa pe care acum o avea
îngrijită, uşor fardată, de la părul, în sfârşit, pieptănat şi
strâns frumos într-un coc. Irina descoperi cu o anumită
bucurie că madame Clarisa fusese în tinereţe o femeie
frumoasă, iar acum, la vârsta ei, cu puţin interes, putea
oricând să aibă un aspect plăcut, agreabil.
Încă din vechea casă, îi arătase Irinei nişte poze de-ale
ei, din tinereţe, mai toate împreună cu un bărbat negricios
şi cu mustaţă, uşor încruntat, în uniforma de elită a
ofiţerilor de aviaţie. Bărbatul era fostul ei soţ, rămas pentru
ea tot atât de tânăr cum îl arătau pozele acelea în sepia,
făcute cu puţin timp înaintea plecării lui pe front.
Mai încercase de câteva ori s-o invite şi după ce s-au
mutat la bloc, în garsoniera ei. Doar erau uşă-n uşă.
Probabil că i-ar fi arătat puzderia ei de poze şi tot felul de
64
Insula
alte mici mărturii ale timpului ei petrecut într-o continuă şi

istovitoare aşteptare. Evitase cu bună ştiinţă să dea curs
unor asemenea invitaţii. Evitase mai mult de frica
trecutului rămas în amintiri. Şi-l avea pe al ei, mult mai
apropiat de prezent. Cealaltă, Stela abia şi-l făcea. Îşi
aduna fapte pentru amintirile de mai târziu. Repede, cu
nesaţ, într-o continuă goană după altceva, dând impresia
că nu-i ajungea timpul. Probabil era în căutarea unei iubiri
unice şi de aceea se grăbea. În continuele ei căutări, uneori
preafrumoasa Stela absenta de acasă câteva zile, crezând
că în sfârşit descoperise ce cu atâta însetare căuta. Tot
acest timp, el o aştepta claustrat în debaraua lui strâmtă,
populată de zvonuri venite din eter, iar când sleită de
puteri şi decepţionată Stela revenea acasă, albă şi
transparentă, îi sărbătorea întoarcerea cu un scandal
monstruos. Apoi totul intra în normal, sau mai bine zis se
încheia un armistiţiu de scurtă durată între ei, condiţionat
şi înrobitor pentru amândoi. A doua zi, Stela, iarăşi
surâzătoare, împrăştiind lumină în jur, pleca în oraş tot
singură, cu speranţa în priviri că până la urmă va izbuti să
întâlnească acel bărbat unic care să-i merite iubirea.
Deşi nu era de acord cu ceea ce făcea, Irina încerca
totuşi să-i înţeleagă căutările şi decepţiile sentimentale. O
asemuia cu călătorul din deşert, istovit şi însetat, care
până la urmă descoperă o oază, ca pe un ultim şi necesar
refugiu de prim ajutor, ce îi ostoieşte setea, îi alină cu
răcoarea sa fruntea arsă de soarele deşertului, însă îl şi
decepţionează. Fiindcă ceea ce întâlnise, nu se compara
nici pe departe cu splendida oază visată de el în cele mai
cumplite clipe de deznădejde, de epuizare fizică şi morală.
Cert este că între ele două se stabilise un abia sesizabil
flux afectiv. Stela ridica de fiecare dată din sprâncenele-i
frumos arcuite, ca o surpriză plăcută, ceea ce denota că n-
o lăsau indiferentă întâlnirile sporadice cu Irina, iar
aceasta, văzând-o, avea realmente bucuria, pe care şi-o
masca foarte decent, că a întâlnit în drumul ei pe cineva
drag. Şi totuşi nu se puteau apropia una de cealaltă. Stela
65
fiind prea luminoasă nu putea fi umbra Irinei, iar Irina, cu

personalitatea ei deosebită, nici pe departe n-ar fi fost în
stare să secondeze lumina împrăştiată de aceasta. Privite
separat cele două femei erau superbe, însă împreună
păleau. Fiecare era dezavantajată de lumina celeilalte.
După un recent scandal, familia Gavrilescu plecase la
mare, şi liniştea din bloc devenise apăsătoare. Mai ales
duminica. De atâta linişte într-adevăr îi ţiuiau urechile.
Vru să se ridice din fotoliu. În casă se făcuse frig şi ar fi
trebuit să închidă fereastra, însă renunţă. Când era
singură şi mai ales foarte singură, nu-i venea să facă
nimic. N-avea niciun rost.
Ceea ce mai admira la Stela era şi deosebita ei vivacitate.
Pe unde trecea ea totul se anima, prindea viaţă, în jurul ei.
Dacă ar fi fost acasă, liniştea n-ar fi fost atât de
apăsătoare. De câteva zile n-o mai întâlnise pe Stela. Aflase
de la madame Clarisa că ieri, pe nepusă masă, plecaseră la
mare cu un tren de după amiază. Surâse. Îşi aminti de ce-i
spusese într-o zi fosta profesoară de muzică, pe când
încetase s-o mai bârfească: „Stela, duduie Irina?! Stela?!
Când coboară scara, nici n-o atinge cu vârful pantofilor! Ai
impresia că pluteşte… E un adevărat spectacol! Iar lemnul
balustradei înmugureşte, când îl mângâie ea cu mâna.“
Constată că petrecuse aproape o dimineaţă întreagă fără
să facă nimic altceva decât să stea culcuşită în fotoliu şi să
bată câmpii. Încă de câteva zile îşi luase acasă să lucreze
ceva. Proceda de mai mult timp aşa. Duminicile i se păreau
zilele ei cele mai bune de lucru, când n-o stingherea nimeni
cu tot soiul de alte treburi. Mapa cu planşele ce-şi
propusese să le termine în ziua aceea, se găsea în aceeaşi
poziţie pe micul birou, cum o lăsase cu o zi în urmă în
marea ei grabă de a ajunge la timp pe malul fluviului, acolo
unde Sazian îi repetase de câteva ori la telefon locul
întâlnirii. Întinse o mână, fără să se clintească din fotoliu,
luă mapa şi o deschise. Răsfoi cele câteva coli de hârtie,
mai mult nişte schiţe făcute în creion şi cărbune,
însemnări, cum le numea ea, ale unor idei ce-i veniseră în
66
Insula
cursul săptămânii trecute.

Se construia o casă de cultură la intersecţia mai multor
mari artere de circulaţie ale oraşului, un loc de câteva sute
de metri pătraţi, ce putea să rămână un pământ anonim,
cu tufe de azalee sălbăticite şi rododendroni, străbătut de
cărăruile meschine şi furişate ale unor paşi grăbiţi.
Deocamdată ce se construise până acum aducea, prin
formă şi îndrăzneala ce lăsa frâu liber liniilor arhitecturale,
cu o corabie semeaţă. Totul se înălţa pe coloane albe de
marmoră, ce aveau menirea să ţină cât mai sus suspendată
chila corabiei de valurile învolburate ale rododendronilor ce
nu trebuiau distruşi, icurile de cristal ale caturilor
superioare zgâriau cerul, în fiecare zi de sub cofrajele grăbit
date jos, apăreau alte forme ale acestei clădiri ce părea că
nu şi-a găsit dimensiunile ei adevărate, mult mai
imprevizibile, mai greu de conceput. Casa cu zidurile ei
încă crude, întruchipa un gând tineresc, o idee ce vroia să
zboare peste porţile abia întredeschise ale timpului.
După lungi şi destul de controversate discuţii ale unei
comisii, în cele din urmă, Irina fusese câştigătoarea
concursului organizat şi deci desemnată oficial să execute
decoraţiunile interioare ale unei astfel de clădiri. Arhitectul
ei, el însuşi prin definiţie un tânăr imprevizibil, pe numele
lui de Victor Horagea, de puţin timp venit în oraş, lăsase
deja impresia că este vestitorul unui vânt înnoitor,
generatorul unui suflu de curaj şi entuziasm prin care să
se dea zbor liber liniei arhitectonice a oraşului. Totodată
creând senzaţia cam neplăcută şi obositoare că este într-o
continuă alarmă, că timpul are dimensiuni mult prea mici,
meschine, pentru planurile sale, tânărul arhitect Victor
Horagea reuşise să declanşeze un adevărat război împotriva
a tot ce era vechi, putregăit şi insalubru, un război într-o
continuă ofensivă din care, bineînţeles, nu lipseau
bubuiturile exploziilor, praful înnecăcios şi greu mirositor
de dinamită arsă, micile şi neînsemnatele amintiri
abandonate în grabă în cine ştie ce colţ de stradă demolată,
straturile de flori răvăşite şi lăsate fără pridvorul casei
67
pentru care fuseseră cândva destinate, copaci ce trozneau

precum nişte vreascuri sub şenilele buldozerelor şi multe
altele, desprinse de numele lor şi târâte anonim de acest
tăvălug necruţător, asemănător prin efectele sale unei
revoluţii ce-şi striveşte în înaintarea ei simpatizanţii şi
bătrânii neputincioşi.
Oraşul fiind mic, Irina şi noul arhitect aveau să se
cunoască destul de repede, exact ca doi pasageri care câtva
timp erau nevoiţi să-şi facă plimbările de dimineaţă sau de
seară pe puntea îngustă a aceluiaşi vapor. Victor Horagea,
după ce deschisese cu dezinvoltura celui care vrea să
impună, uşile cel mai greu accesibile ale oraşului începu să
fie la modă. Tânăr şi întreprinzător, era invitat peste tot,
făcea parte din comisii, comitete, prezidii etc. Într-o astfel
de postură l-a întâlnit Irina. Când totul i se oferea pe tăvi
de argint. În casa lui Valeriu Sazian, fostul ei profesor din
timpul studenţiei, mai apoi prieten, şi confident. Ştiind
statutul casei, unde, de obicei, se intra în urma unei
selecţii foarte riguroase, tânărul arhitect îi deschisese uşa
încetişor, cu o oarecare reţinere, ca după puţin timp să
înceapă a tropăi cu bocancii lui de învingător pe terenul
destul de solid, însă derutant, al unor convingeri ce-i
scăpau ca înţeles, îi erau inaccesibile, datorită
necunoaşterii sau a cunoaşterii prea superficiale a
oamenilor şi a vieţii.
Faptul că l-a întâlnit şi în grupul celor de pe insulă, n-a
mirat-o câtuşi de puţin. Horagea tropăia în continuare,
fiindcă nimeni nu-şi pusese în gând să-l oprească din
tropăit, încerca să epateze prin ţâşnirile de idei ce le avea,
însă cei din jur îl considerau un tânăr curajos şi doar atât.
Faţă de Irina, Victor Horagea nu s-a simţit niciodată în
largul lui. A încercat o ofensivă sentimentală, un asalt cu
cea mai de elită armată a sa, ideile lui curajoase,
novatoare, menite să înalţe o Romă nouă şi când îşi epuiză
acest arsenal, ca pe o spumă, cu care ar fi învins oricare
altă femeie, constată cu stupoare şi complet năucit că nu
era decât un învins. Irina nu i-a răspuns în niciun fel. A
68
Insula
încercat doar să-i abată atenţia spre altceva. Ce-i putea

răspunde? Că încă nu este propusă pentru demolare?
Horagea o aborda uneori cu acelaşi tupeu ce-l ajuta atât de
bine în campania lui de sistematizare. Vorbea despre
virtute şi gingăşia sentimentelor ca şi cum ar fi umblat val
vârtej de-a lungul uliţelor demolate de el fluturându-şi
poalele largi ale vestonului său cenuşiu.
Pe insulă, uşor euforizat, tot văzând-o în compania lui
Alex, a prins un moment prielnic, când a putut să-i
vorbească între patru ochi şi i-a declarat că indiferent de
neşansa lui, el tot o va iubi şi admira. Se înnoptase de-a
binelea, păduricea din creasta insulei părea albastră, cu
reflexe argintii în bătaia lunii, iar sufletul ei ostenit de
atâtea aşteptări şi căutări, de regăsiri târzii, lipsite de
promisiunile visate, pentru o clipă o predispuse la o mică şi
nevinovată înţelegere de femeie. Simţindu-i cuvintele
vibrând de sinceritate, iar pe el îngenuncheat sub povara
suferinţei de a nu fi iubit şi acceptat de femeia iubită, fu
tentată să întindă o mână şi să-i mângâie fruntea. În clipa
aceea se simţi de două ori femeie. Avea puterea de a
renunţa la iubirea ce i se oferea pentru o nouă perspectivă
incertă şi puterea de a-şi trăda iubirea ei statornică faţă de
bărbatul pe care-l trădare cândva şi îl reîntâlnise. Întinse o
mână încet, pornită spre a mângâia, însă îşi frânse gestul
la mijloc.
În acel crâmpei de timp, în bătaia lunii şi înfioraţi de
suflul rece al valurilor ce loveau ritmic să scufunde limbul
de nisip strălucitor pe care se aflau, Victor Horagea, cu
glasul sugrumat de emoţie şi de gelozie, îi declara iubire
nemuritoare şi jurăminte de credinţă veşnică în faţa cerului
şi a pământului şi-i imputa faptul că-l ignorase tot timpul
în favoarea unui alt bărbat pe care nu-l văzuse în viaţa lui
şi se întreba întruna nătâng şi prostit, ce-o fi găsit oare ea
interesant şi atrăgător la el.
— Sunt prea bătrână pentru dumneata, îi răspunse Irina
într-un târziu, cu gândurile aiurea. Şi chiar dacă ar fi să
îmbătrâneşti mai repede decât mine, tot n-ai reuşi să mă
69
ajungi din urmă din cauza unei veri.

— Adică, ce vrei să spui? Nu te înţeleg!
— Am zis bine, Victor, îi zise ea pentru prima dată pe
nume, ca un mic dar ce şi-l putea permite să i-l ofere.
Oricât te-ai strădui, vei fi mai mic decât mine cu cel puţin o
vară…
Arhitectul o privi fără să mai spună ceva. Începuse să
înţeleagă că indiferent ce va face, nu va reuşi nimic. N-avea
nicio şansă faţă de bărbatul tăcut şi străin, pe care se
părea că Irina îl aşteptase.
— O vară, dragul meu, care va fi întotdeauna a mea şi pe
care tu n-ai avut cum s-o trăieşti…
— A ta şi a bărbatului ăsta… E adevărat că v-aţi dat
întâlnire aici după nişte ani? întrebă el prosteşte.
— Nu, Victor. Mai corect spus mi-am dat întâlnire cu
dumneata.
— Curios, exclamă el. N-am ştiut!
— Aşteptam să-mi spui cum vezi, în ansamblu, decoraţia
interioară a casei… încercă Irina fără succes o mică
şiretenie feminină. Poate că mi-ai fi sugerat vreo idee. Cu el
m-am întâlnit cu totul neaşteptat. Deşi, cinstită să fiu,
întotdeauna am dorit să-l reîntâlnesc într-un teren neutru,
însă nu aici…
Victor Horagea râse zgomotos, forţându-se pe cât posibil
să se elibereze. Se zbătea cu aripile ude, vlăguite, încercând
să zboare. Adăugă în şoaptă ca şi cum nici el n-ar fi vrut să
se audă:
— Interesant! Şi eu pusesem mari speranţe în întâlnirea
asta. Te-am aşteptat… Se vede treaba că sunt ghinionist,
dacă vara aceea a dumitale aparţine altuia şi nu mie.
70
Insula
VARA DE ATUNCI FUSESE DOGO

ritoare şi cu soare prea mult. În lumina albă, orbitoare,
inuman de puternică a zilelor, Irina tremura ca o frunză. N-
avea cum să scape de obsesiile ce le avusese tot timpul cât
a stat în spital şi încă mai tresărea la mirosul trecător,
antiseptic, al medicamentelor ori de câte ori se deschidea în
apropierea ei uşa vreunei farmacii.
În fiecare seară, extenuat, Alex îşi găsea refugiul în clinul
de răcoare ce-l mai făcea căsuţa bătrânului, în dreptul
verandei. Îşi rătăcea picioarele printre lujerii vâscoşi ai
petuniilor şi dacă nu cânta, îşi dorea să fie înghiţit încet, pe
neştiute, de pământul de la temelia casei. Ferega căpătase
obiceiul să numere în fiecare zi ochiurile plasei sale de
pescuit, pe care încă n-o terminase şi să stea într-o
continuă aşteptare. Aştepta, pretindea el, un vânt prielnic,
care să-l înalţe într-un zbor lin până spre orizonturile
întinderilor nemărginite de ape. Era convins că mult nu va
mai dura. Nu-l mai reţinea nimic. Casa îi devenise
întunecoasă şi mult prea strâmtă, complet nepotrivită
pentru gândurile lui noi şi de cele mai multe ori înnopta în
balansoarul din verandă, cu păturica lui cadrilată pe
umeri. Imaginile, care nu reuşiseră să redea întreaga
panoramă a Istanbulului, erau tot mai ponegrite de sutele
de muşte ce roiau bezmetice deasupra străzilor mărginaşe
ale oraşului şi lui i se făcuse silă de toate. Era cuprins de-o
amorţeală ciudată. Nu mai vorbea de oraşele sale
plutitoare, care-şi schimbau necontenit poziţia geografică.
71
Uneori mai tresărea când se auzea semnalul gros şi trist,

ca o chemare îndepărtată, al vreunui vapor de mare ce
venea de-a lungul fluviului şi-i împingea apele peste
maluri, ameninţând să înece grădinăriile din vale, până ce
lătrau câinii speriaţi şi le alungau în matcă. Atunci zicea:
„El este!” Doar atât şi pentru câteva minute devenea foarte
bucuros, încercând precipitat să-şi pună ordine în
vestimentaţie şi cu privirea aţintită spre poartă, în
aşteptarea unui oaspete. Alex ridica impasibil din umeri
fiindcă niciodată nu ştia dacă nu cumva bătrânul se referă
la cargobotul turcesc, unde-şi petrecuse o bună parte din
tinereţe în duhoarea peştelui putrezit sau la ultimul vapor
lansat de el. După cum foarte bine putea să se refere chiar
la vântul aşteptat care să-i facă zborul lin şi planat, iar el îi
anunţa sosirea.
Uneori Irina stătea ceasuri nenumărate pe scara de
piatră de la veranda căsuţei lui Ferega uitând de timp, cu
gândurile împletite de gândurile lui Alex. Părinţii ei
adoptivi, cum numea ea familia inginerului Neghiţeanu,
unde stătea în gazdă, era de mai multe luni detaşată într-
un oraş îndepărtat, dobrogean, cu nume venit din istorie,
greu de ţinut minte, pentru mai mult timp, sau pentru
totdeauna, iar ea după ce-şi dăduse şi ultimul examen,
rămăsese să-şi pregătească plecarea în vacanţă spre nordul
Bucovinei, într-un sătuc căzut în găoacea unui munte, din
care, tot timpul copilăriei, dorise să evadeze. Acolo o
aştepta în fiecare vară, maică-sa.
În celelalte veri nu suportase să întârzie măcar o zi după
ultimul examen şi pleca grăbită spre muntele ei. Acum tot
amâna. Cel mai mult o făcea să întârzie despărţirea de
Alex, însă şi o anumită frică. O frică ce era a ei,
neînţeleasă, fără nume, ce pornea din ea. Frica produsă de
o primejdie pe lângă care trecuse nu demult şi de care
simţea că se apropia din nou, într-o anumită zi pe care ea
n-o va şti.
Într-adevăr, acea zi fatidică avea să fie când Alex i-a dat
telefon şi o anunţă că se vor întâlni pentru a merge la
72
Insula
vernisajul expoziţiei lui Afane şi a prietenului său, pictorul.

Era într-o după-amiază, oraşul strălucea în nuanţele
insolite ale unui început de cataclism. Irinei îi lipsea aerul
rarefiat şi ozonat al muntelui. Umbla fără rost prin casă,
golită de gânduri, năucită. Mai avea o oră până când
trebuia să se întâlnească cu Alex. Făcu un duş rece şi în
timp ce jetul de apă se pulveriza pe umeri în stropi fini, pe
gât, pe coapse, dându-i senzaţia unei îmbrăţişări
îndepărtate, odihnitoare şi puţin ciudate, se gândi la Alex.
În nacela lui din sticlă şi oţel, suspendată deasupra
fluviului, în incidenţa luminii halucinante a soarelui
aproape o zi întreagă, concentrat asupra fiecărei mici
mişcări care se amplifica de mii de ori prin braţul de oţel
întins deasupra oamenilor de jos, trebuie să-i fi fost
cumplit de greu, uneori neomeneşte de greu. Şi totuşi nu-l
auzise plângându-se niciodată. Numai atunci când uneori
îl întreba despre munca lui, Alex îi spunea cu o notă de
părere de rău în glas că dacă-i nemulţumit de ceva este
numai de faptul că-i lipseşte acel unic balans al braţelor lui
Ferega din timpul lansărilor de vapoare.
Nu putea s-o mulţumească un astfel de răspuns, mai
ales că de fiecare dată la întrebarea ei, Alex răspundea
acelaşi lucru. Simţea că Alex ocolea de bună credinţă nişte
lucruri mult mai complicate, a căror înţelegere abia reuşea
el s-o descifreze sau nici măcar atât. Acolo sus, pendulând
suspendat de o toartă a cerului, Alex privea spre oamenii
de jos, prinşi într-o viermuială continuă, agăţaţi de burţile
ruginite şi neterminate ale vapoarelor, pe care el le
aseamănă cu nişte coji de ouă împrăştiate de-a lungul
cheiului şi îşi punea tot felul de întrebări la care nu
întotdeauna putea răspunde.
Chiar dacă ar fi fost răspunsul cel adevărat, adică îi
lipsea meşterul Ferega cu siguranţa, cu sfatul lui sănătos,
pentru ea tot ar fi rămas ceva nelămurit, între Ferega şi
Alex exista o legătură ce trăia printr-o tainică afecţiune, şi
neînţeleasă fiind de ea în toată amplitudinea, i se părea
uneori nefirească, plină de sensuri care îi scăpau.
73
Ieşi de sub duş, înfiorată de apa rece, lăsată să curgă

îndelung peste ea şi se îmbrăcă într-o uşoară rochie albă
din pânză ţesută în casă. Îşi strânse părul încă umed
eliberându-şi ostentativ şi sever fruntea înaltă, pentru a
pune mai bine în valoare sprâncenele uşor mirate ce
delimitau văile umbroase ale ochilor ei mari şi adânciţi în
sclipiri fascinante, verzi aurii. Proaspăt spălat, părul
căpătase reflexe albăstrii, armonizându-se perfect cu
nuanţele uşor măslinii ale gâtului şi umerilor furişaţi din
pânza înspumată a rochiei. Destul de mulţumită şi pe
moment eliberată de obsesiile ei, ieşi din casă şi se îndreptă
grăbită spre locul întâlnirii cu Alex. Strada i se păru de un
alb strălucitor. Clădirile, pomii, oamenii întâlniţi, maşinile,
absolut totul era alb. O durere cumplită începu să-i
încercuiască fruntea. Speriată, mai merse puţin în direcţia
în care pornise şi albul din jurul ei deveni compact.
Oamenii, casele, copacii, stâlpii de iluminat se scufundară
în mareea albă ce inunda de peste tot. Ceva sclipi puternic,
asemănător unei rachete cu artificii, o ploaie de stele, ce în
cădere se întunecau treptat. În cele din urmă, lumina albă
dispăru şi cerul se întunecă, ca şi când s-ar fi lăsat brusc
noaptea. Apoi nimic.
Când treptat începu să-şi revină, auzi din ce în ce mai
aproape vocea joasă a unui bărbat, secondată de vocea
impersonală a unei femei. Simţi mirosul antiseptic atât de
cunoscut ei, lumina unui bec roşu ce o ţintea în frunte,
patul tare şi rece pe care era întinsă, ca pe un catafalc,
cerceaful tras până sub bărbie, dar în aşa fel aşezat ca în
urma unui eventual verdict să i se poată acoperi faţa doar
cu o singură mişcare. Vocile repetau sau în mintea ei se
înregistrase de mai multe ori, obsedant, aceleaşi cuvinte:
„Amauroză! Sigur că da, amauroză! Acum suntem perfect
edificaţi… Crizele devin tot mai dese. Nu mai este nimic de
făcut!“ Vorbise bărbatul destul de încet. „Păcat de ea, zise
şi femeia, tot atât de lipsită de afecţiune, ca şi cum ar fi
pus capacul peste o trapă. Păcat de ea că-i tânără şi
frumoasă!”
74
Insula
Era o simplă constatare, la modul general, fără să

afecteze pe nimeni.
În mintea ei, timpul se dăduse de-a rostogolul. Nici ea nu
ştia în ce direcţie. Înainte, înapoi sau numai făcuse o
tumbă în aer şi apoi căzuse tot în acelaşi loc. Nu-şi dădea
seama dacă se afla în spitalul de la începutul verii, dacă
Alex venise sau urma să vină la ea şi să-i ofere buchetul
acela minunat de liliac alb, acolo pe aleea umbroasă din
parcul spitalului. Nu ştia dacă i se dăduse halatul acela
vişiniu, când, de fapt, a citit prima scrisoare de la Alex şi
apoi, fără să ştie de ce, a rupt-o în fluturaşi de hârtie, sau
totul nu era decât închipuire. Ba nu, se contrazise ea,
întâia scrisoare a lui Alex îi amintea de un nor de fluturi
mici, albi, împrăştiat la picioarele ei şi ceva mai jos de
banca unde stătea. Abia după dispariţia norului de fluturi
i-au sosit celelalte scrisori. Într-una din ele, Alex susţinea
existenţa a cinci anotimpuri. Avea o întreagă teorie pe care
încercase să i-o expună pe mai multe pagini. Cel de al
cincilea anotimp, ce aparţinea numai îndrăgostiţilor,
cuprindea zilele cele mai frumoase ale anului, nu urma
firesc cronologic, celorlalte anotimpuri sau să fi fost
înaintea lor, nu putea fi localizat de niciun fel de
măsurători de timp. Era o comandă specială, spunea el,
destinată lor, timpul cel mai indicat pentru marea lor fugă
şi iubire. Imediat ce se va însănătoşi, îi propunea Alex, vor
fugi împreună spre nord, în munţi. Era mai mult o
retragere din faţa celorlalte anotimpuri, singura condiţie de
a rămâne tineri, de a fi ei înşişi. Fuga în munţi era o idee
mai veche verificată în timp. Sau toate astea nu erau decât
un abur străveziu, mai subţire decât un nor de fluturi albi
din închipuirea sa ce galopa fără ştire pe drumuri
necunoscute, deoarece auzi iarăşi destul de limpede: „Până
la urmă va orbi, dacă între timp n-o să se descopere vreo
minune…“, mai zise destul de tare femeia, cu vocea ei
impasibilă, uşor tabagică şi dădu să iasă zăngănind o trusă
medicală în timp ce vocea doctorului, tot şoptită, însă
deodată autoritară îi atrase atenţia că: „fata se trezeşte şi c-
75
ar fi mai bine să-şi controleze vorbele. De ce atâta lipsă de

tact faţă de pacient?!“
Deschise ochii şi treptat liniile incerte ale omului ce-l
simţise tot timpul aproape, s-au conturat precis. Clipi
speriată. Omul era strălucitor de alb şi pe moment crezu că
se află pe stradă şi în mod firesc ar trebui să vadă alţi
oameni, clădiri, copaci, maşini foind, totul scăldat în acea
înspăimântătoare maree de lumină. Numai că acesta o
privea, iar ochii lui se detaşau de restul de alb, injectaţi de
oboseală, clipeau des şi păreau a fi vinovaţi. Nu era nimic
altceva de făcut. Nu i se recomanda niciun tratament,
decât odihnă multă, aer curat şi nu prea mult soare.
Rămânea doar sub observaţie. Atâta tot. Putea să plece. O
conduse foarte curtenitor până la ieşire. Vorbe banale, mici
zâmbete crispate, nici măcar profesionale, halatul lui, ca şi
părul şi faţa şi mâinile erau foarte albe, supărător de albe,
păreau din porţelan, nefireşti. Era un bărbat la patruzeci şi
ceva de ani, deci nu putea fi doctorul Herima, a cărui voce
o cunoştea, îl ştia foarte bine. Deocamdată, domnişoară,
doar atât putem face pentru dumneata, însă nu-i nimic
grav, eşti foarte tânără şi vei învinge. În mod precis vei
învinge şi el îi ocoli de data asta privirea. Cam stângaci,
după cum tot aşa i se ocolea şi adevărul pe care ea îl ştia
foarte bine. La ieşire, dintr-unul din coridoarele albe auzi
îndepărtată vocea tabagică, placidă, a femeii aceleia care
nu avea tact cu pacienţii. Vorbea tare şi tot indiferentă, o
indiferenţă ce durea, aproape inumană, ca şi cum ar fi fost
singură pe pământ. Irina se înfioră, n-ar mai fi vrut s-o
audă şi îşi luă grăbită rămas bun.
Când ajunse acasă, găsi în canatul uşii de la intrare un
bileţel. Era de la Alex. Îl desfăcu. Sub ceea ce scrisese
iniţial erau aşternute alte rânduri scurte, precum versurile
într-o poezie. Alex o căutase de mai multe ori şi de fiecare
dată adăugase ceva. Citi: „Te-am căutat. Unde eşti? Şi azi
te-am căutat. De ce te ascunzi de mine? Am venit iarăşi la
uşa ta şi plec întristat. Răspunde-mi într-un fel. Vreau să
te văd. Îmi lipseşti, iubito! Vreau să te ştiu din nou cu
76
Insula
mine. Nu te-am văzut de atâta timp, încât încep să cred că

ai fost un vis. M-ai părăsit? Am venit şi astăzi. Oare mâine
voi mai veni?
Înseamnă că lipsise mult. Descuie uşa şi intră. O izbi un
aer cald, stătut, de încăperi neaerisite mult timp. Cât
lipsise? În oglinda din hol îşi văzu faţa palidă, ochii cu
cearcăne, speriaţi. Era în aceeaşi rochiţă albă, vaporoasă,
din pânză ţesută în casă, aşa cum se îmbrăcase pentru
întâlnirea cu Alex. Deschise ferestrele şi uşa spre o
verandă. Voia aer. Se trânti într-un fotoliu şi constată că
miroase nesuferit, a spital. Îi miroseau mâinile, îşi mirosi o
şuviţă de păr, rochia la piept. Toată mirosea a spital. Un
miros care o înspăimânta. Trebuia neapărat să se spele, să
facă o baie cu apă fierbinte, să cureţe totul de pe ea.
De când plecase familia Neghiţeanu, nu-i mai plăcea
casa. Era prea mare pentru ea singură. Pe Alex nu-l
invitase niciodată aici. Nici nu avea de gând s-o facă. În
fundul curţii mai locuia o familie şi avea impresia că femeia
o spionează tot timpul.
Oare cât timp trecuse de când i se făcuse rău? Cum
ajunsese la spital? Poate că trecuse numai o zi, o
săptămână, sau chiar un an. Cât trecuse? De ce nu mai
avea control asupra timpului său? Tot aşa, într-o seară,
când se plimbau pe malul fluviului, Alex, interceptând,
odată cu aerul îmbălsămat de parfumul ameţitor al florilor
de baltă, un alt parfum, numai de el simţit, al celor câteva
amintiri abandonate în negura unui sătuc înghesuit între
cocoaşele celor două dealuri roşietice, îi povesti pentru
prima dată despre eşecul lui în cultivarea cartofului după
metoda iarovizării, ceea ce de fapt l-a determinat să plece
spre oraş. Reţinuse că pentru a ajunge la acest stadiu de
înţelegere, absolut nebănuit pentru ceilalţi oameni ai
satului, Alex citise tot ce-i căzuse în mână, carte după
carte din biblioteca comunală, până când se opri şi rămase
impresionat de o broşură cu o copertă frumos ilustrată ce
reprezenta nişte cartofi, mari cât un cap de copil, ceea ce i
se păru nefiresc şi extraordinar totodată. Era atât de
77
năucit, încât pierduse complet noţiunea timpului. Căutările

lui, care în cele din urmă s-au dovedit a fi sterile, fuseseră
pentru el ca o boală grea, ce favorizase timpul să-i joace
cele mai imprevizibile şi stupide farse.
Ceva mai liniştită, lăsând loc şi pentru altcineva în
gândurile ei, îşi dădu seama că îi era foarte dor de Alex şi
neaparat trebuia să-l vadă. Făcu repede o baie, îmbrăcă tot
o rochiţă albă cu intenţia de a reedita cu mai mari şanse
întâlnirea ratată şi nu peste mult timp se trezi în faţa
căsuţei cu petunii. De jur împrejur noile blocuri se înălţau
deocamdată din praf şi plase de sârmă. În câteva, pe la
balcoanele încă nefinisate şi nevăruite apăruseră în bătaia
soarelui primele cămăşi spălate. Casa lui Ferega rămăsese
ca o insulă spre ţărmurile căreia valurile de asfalt,
fumegând, se îndreptau ameninţătoare. Se înserase şi
parfumul statornic al florilor ascundea şi mai bine
pământul răvăşit din jur. De pe ultima treaptă a scăriţei de
la intrare, Alex o privea întrebător şi îngrijorat. Îi ieşi în
întâmpinare şi o îmbrăţişă ca după o absenţă lungă. N-o
întrebă nimic, însă ea, încercând să fie veselă, detaşată, îşi
ceru scuze pentru faptul că n-a avut cum să-l anunţe de
plecarea sa inopinată din oraş. Exact în dimineaţa zilei
când trebuia să aibă loc vernisajul, venise maică-sa, minţi
ea. Dar imediat îşi aminti că Alex îi dăduse telefon cu vreo
două ore înainte de deschiderea expoziţiei, se încurcă în tot
felul de detalii stupide referitoare la sosirea mamei şi nu
mai ştiu ce să spună.
Alex o privi cu luare aminte, mai îngrijorat decât la
început şi ca să depăşească momentul creat începu să-i
vorbească despre ziua vernisajului. A fost un adevărat
triumf. Păcat că n-a putut veni. I-a găsit bileţelul în canatul
uşii?
Ziua aceea a triumfului lui Afane i se părea Irinei foarte
îndepărtată. Avea impresia că între timp se mai schimbase
câte ceva. Deja bătrânul îşi pusese pe umeri păturica
cadrilată. După câtva timp, revenind în oraş înfrântă şi
obosită, avea s-o găsească într-o seară, cu ajutorul
78
Insula
paznicului de noapte Cerceluş Marin, sub scara unui bloc

galben lipsit de identitate, făcută cuib pentru câinii şi
pisicile din casele dispărute ale mahalalei.
— Şi Afane? întrebă ea ferindu-se pe cât posibil de
întrebările lui Alex.
— Oh, Afane, făcu el. Imediat după vernisaj a plecat din
oraş. Mai mult a dispărut… După cum a făcut-o, înclin să
cred că a plecat definitiv.
— Cum aşa?! se arătă Irina sincer mirată. Îl ştia pe
Afane legat de oraş. Îi cioplise chipul în tot felul de blocuri
de piatră şi de marmoră. Sculptorul bărbos era al oraşului,
aşa cum a fost şi este bulevardul ce-i străbate centrul,
clădirea primăriei ce-i dă personalitate, turnul farului,
construit de pe vremea turcilor, cum susţinea Ferega. Şi
totuşi Afane plecase…
— Măcar dacă ar fi aşteptat să treacă timpul expoziţiei…
A plecat imediat a doua zi. Şi-a abandonat absolut toate
lucrările şi a plecat.
— Cu voi, prietenii lui, n-a avut o explicaţie? Nu v-a spus
din ce motive pleacă? Nici măcar ţie nu ţi-a spus nimic?
— Ba da. Trebuia să plece mai demult, a zis el, ca să-şi
găsească piatră pe măsura gândurilor lui. A întârziat
fiindcă a ţinut neaparat să lase o amintire frumoasă despre
el acestui oraş, care este al lui şi îl iubeşte nespus de mult.
L-am înţeles. Poate că l-aş fi urmat, dar n-am făcut asta. În
primul rând lipseai tu, şi nu ştiam nimic despre tine, apoi
cum să urci într-un compartiment de-a doua o macara
turn? Spune şi tu! Şi tocmai unde!
— Unde?
— Într-un sat de prin nordul Bucovinei… Cam pe unde
proiectasem noi fuga noastră cea mare în timpul celui de al
cincilea anotimp, zise Alex şi râse forţat. Nu-i aşa că-i
nedrept să ne-o ia alţii înainte? S-a întors la casa
bătrânească…
— Dar cu tine ce este? o întrebă el în timp ce alunga
afară roiul de fluturi ce năvălise prin fereastra deschisă a
camerei.
79
Surprinsă, Irina chibzui mai mult înainte de a-i

răspunde.
— Nimic grav. Numai că a trebuit să te mint. Te rog, să
nu mă întrebi nimic altceva. Nu-ţi pot răspunde. Când voi
crede de cuviinţă, am să-ţi spun, acum însă, nu…
Alex nu zise nimic. Doar privea la fluturii de afară cum
băteau cu aripile lor de făină în fereastră. Într-un târziu,
Irina îi spuse:
— În noaptea asta vreau să rămân la tine, Alex… E prea
cald aici, adăugă ea. De ce nu spui nimic?
El deschise fereastra şi de afară se strecură în cameră
un fior rece care oricând putea fi luat drept vântul aşteptat
de Ferega.
Mai târziu, Irina avea să reconstituie din memorie
această noapte ce şi-o dăruiseră unul altuia, fiecare
încercând să se găsească în celălalt. Din tot acel joc de
umbre şi lumini strecurate printre tulpinile înalte ale
florilor ce se profilau în întunericul de afară, se desprindea
doar Alex în cămaşa lui albă, linia argintată a frunţii lui şi
tot restul cerului care se mai putea vedea, plin de pâlpâituî
stelelor, prin rosturile şubrezite ale ferestrei deschise.
În nopţile reci ale singurătăţii sale, întinsă între
omăturile patului îngheţat, asemănător unei banchize de
gheaţă, timpul petrecut cu Alex, adunat mai mult în nopţi,
avea să capete în conştiinţa ei semnificaţii deosebite, Când,
obosiţi în căutările lor de a se cunoaşte, ascunşi de tăcerea
nopţilor, ascultau vuietul tot mai apropiat al valurilor
oraşului nou bătând la temelia casei şi în hotarul rămas
numai în straja tufelor de petunii, în îmbrăţişările lor, cei
doi îndrăgostiţi întrezăreau tot mai conturat un timp viitor,
destinat în întregime lor.
Într-o seară, Alex îi arătă un plic alb, puţin îngălbenit şi
îndoit, pe care-l găsise căzut lângă balansoarul bătrânului.
— Este de la Afane, zise Irina, după ce-l examină în fugă.
Probabil te vesteşte ceva. Oare de când ţi l-o fi trimis?
— Mai demult. Bătrânul l-a primit în lipsa mea şi n-a
vrut să mi-l dea. În ultimul timp speră să plece el primul,
80
Insula
pentru că nu vrea să mai rămână singur. Cât a fost în

putere şi a muncit în şantier, nu şi-a dat seama de
singurătatea lui de acasă. Acum…
— Am înţeles că a fost tot timpul singur. De ce nu s-a
căsătorit? Ar fi putut să-şi facă o familie.
— A fost căsătorit… Numai o zi.
— Adică?!
— S-a căsătorit în timpul războiului. Şi în noaptea
nunţii, când petrecerea era pe sfârşite şi venise timpul
mirilor, ea l-a chemat afară să admire împreună noaptea şi
să inspire parfumul petuniilor, fiindcă era vremea lor. Din
senin s-a declanşat un bombardament cumplit. Oraşul era
bombardat aproape în fiecare noapte şi ei se obişnuiseră cu
astfel de spectacole. Toţi nuntaşii s-au ascuns, care pe
unde au putut, numai ei doi, în costumele lor de miri, au
rămas mai departe în terasa casei să admire imperturbabili
noaptea sfâşiată de fulgerele exploziilor. Normal ar fi
trebuit să se găsească cineva care să-i prevină, sau să-i ia
cu forţa de acolo. Totuşi nu s-a găsit nimeni. O explozie
foarte apropiată de ei i-a speriat şi s-au aruncat unul în
braţele celuilalt. A fost ultima lor îmbrăţişare. Când totul s-
a liniştit, mireasa murise în braţele lui. La început, lui
Ferega i s-a părut că ea doarme. Nici nu vroia să creadă
altfel. Nici acum, când trăieşte numai din amintiri, nu
crede altceva. O minusculă schijă, cât un vârf de ac,
perforase fruntea fetei care urma să devină soţia lui.
Probabil că din cauza morţii ei, Ferega şi-a început
peregrinările lui fără niciun rost şi nicio ţintă. A fost,
gândesc eu, mai mult o continuă fugă de obsesiile lui, de
care n-a scăpat toată viaţa. Cam aşa ceva, conchise Alex
fără nicio plăcere. De fiecare dată îl impresiona povestea
stupidă şi cumplit de dramatică a vieţii bătrânului. Normal
n-ar fi trebuit să dezgroape un trecut care nu-i aparţinea.
— Presupun că de atunci, din noaptea aceea cumplită,
iubeşte florile de petunii. Nici nu-mi dau seama dacă le
iubeşte sau nu. Îl mai vizitează careva? Mă refer la foştii lui
tovarăşi de muncă, prieteni.
81
— Câteodată. Mai ales când au nevoie să-şi amintească

cum a început şantierul după război sau când vor să-l
prindă în vreo monografie. Au venit odată, anul trecut, sau
acum doi ani, pare-mi-se şi doi ziarişti. Pentru ei, Ferega
era un material viu, o mărturie palpabilă a unor timpuri
tocmai bune de băgat într-o monografie sau ceva de genul
ăsta… A fost cel dintâi lansator de vapoare al şantierului.
Ce e cu tine de te interesează atât de mult bătrânul? o
întrebă oarecum intrigat Alex.
— Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, spuse căzută pe
gânduri Irina. De câteva zile mă tot gândesc la muntele
meu, al copilăriei, pe care simt că l-am trădat. La biata
mama… Alex, reveni Irina după o pauză de tăcere, va
trebui să plec şi eu. Nu definitiv, ca Afane, însă va trebui să
plec şi eu în nord.
— Pentru vreo două, trei săptămâni, plecăm împreună,
Irina. Mi-ar face plăcere să văd şi eu muntele tău.
— Tu ai treaba ta, Alex. Nu poţi. Ce vrei să spui? îl
întrebă ea când îl văzu că-i flutură prin faţă plicul de la
Afane.
— Afane îmi scrie că ne aşteaptă. Şi cred că e timpul. Ţi-
am spus că pregătesc mai de mult această plecare? Vom
fugi în munţi, iubito! declamă el. Aceasta va fi marea
noastră evadare! Timp de douăzeci de zile n-au decât să
pună poterele pe urmele noastre că tot nu ne vor găsi. Nu
pentru toată lumea este accesibil cel de al cincilea anotimp!
Cândva ai evadat dintr-o găoace de munte pentru
orizonturile largi ale câmpiei, iar eu simt nevoia ca pentru
un crâmpei de vară să trădez câmpia în favoarea muntelui.
Uşor aiurită, Irina îl urmări cum se învârte euforizat de
viziunile lui prin camera învârstată de întunericul nopţii şi
lumina chioară ce răzbătea de la felinarul de afară,
gesticulând teatral şi alungând din calea lui nişte fluturi
albi, imaginari. Cămaşa lui lumina cea mai mare parte din
cameră, lăsând în urma lui o trenă seânteietoare.
Abia acum, în duminica aşteptării sale, referindu-se la
Alex din nopţile de atunci ale dragostei lor, Irina îl asemănă
82
Insula
cu preafrumoasa şi eterica Stela. Într-un fel, şi unul şi

celălalt, iluminaţi de iubire, făceau ca aerul din preajma lor
să sclipească fantast.
În noaptea aceea, reluă Irina şirul amintirilor de peste
ani, Alex hotărî să plece împreună spre nord chiar de a
doua zi, ceea ce o miră foarte mult. Până atunci nu-l
auzise vorbind că ar putea pleca din şantier măcar o zi.
Avea foarte mult de lucru. Deseori rămânea în nacela
macaralei până seara târziu.
Oarecum detaşată şi cu liniştea disperată a omului care
nu mai poate interveni cu nimic în eliminarea unor fapte ce
i-au schimbat cursul vieţii pe făgaşuri nedorite, în nopţile-i
lungi de insomnie, Irina se gândise de nenumărate ori că
dacă atunci, în ziua hotărâtă de Alex pentru plecarea lor în
nordul Bucovinei, nu ar fi survenit moartea acelei fete
necunoscute, poate că… Nu reuşea să-şi continue judecata
fără să se mintă.
Dacă ar fi plecat împreună, întâlnirea cu Mihael Lavriu
în acel oraş cu turle de cetate, ce reprezenta un punct
terminus, de graniţă, spre celelalte ţinuturi, ar fi rămas
doar un simplu fapt, cum sunt atâtea altele, nefinalizate,
fără urmări pe o întindere de mai mulţi ani. Propriu zis
această întâlnire cu medicul psihiatru a cărei pasiune
excentrică pentru halucinantele viziuni cromatice ale unor
bolnavi mental o înfiora, a atârnat foarte puţin în hotărârea
ce avea s-o ia mai târziu. Şi totuşi a atârnat.
Destul de subtil, Lavriu era un foarte talentat mânuitor
de suflete şi minţi intrate în panică, în acele suficiente ore
ce le-au parcurs împreună, a familiarizat-o pe Irina cu
ideea că într-un eventual refugiu, el oricând îi va oferi un
adăpost, cel puţin provizoriu. Această sugestie nu l-ar fi
împiedicat, ca în continuare, dacă s-ar fi ivit un alt prilej,
cu aceeaşi tenacitate să-i aducă florile oferite de Alex, să-i
înmâneze mesajele acestuia, să le cedeze camera lui. Îl
respecta şi îl iubea pe Alex, fiindcă nu era el tipul de om
care să rămână indiferent la ce era în jurul lui. Îl
cunoscuse pe Alex în atelierul lui Afane, care nu admitea
83
să-i treacă prea mulţi pragul. Era prietenul marelui şi

trăsnitului sculptor şi faptul în sine părea să fie o carte de
vizită excelentă în ochii lui Lavriu. Un certificat de garanţie
în plus. Afane nu putea să aibă prieteni decât oameni de
caracter, întru totul deosebiţi. S-au tatonat câtva timp şi în
cele din urmă s-au împrietenit fără niciun fel de rezerve. Şi
totuşi oamenii rămân aşa cum sunt.
În acel oraş de graniţă între câmpie şi munte, Irina a fost
nevoită să facă un popas de câteva ore lungi şi plictisitoare,
un timp ce trebuia să-l piardă oricum până la un tren ce
urca spre nord. Întâlnirea cu Lavriu a fost indiscutabil o
surpriză plăcută. El tocmai ieşise dintr-un restaurant şi se
îndrepta spre maşina parcată ceva mai încolo. Mergea şi el
cam în aceeaşi direcţie cu intenţia de a traversa munţii
spre podiş, aşa că se oferi cu plăcere să facă un mic ocol
prin satul ei natal. Unde vroia el să ajungă, nu era nicio
grabă.
Cât a ţinut drumul, au vorbit foarte puţin. Mai mult
aprecieri generale, palide, despre peisajul de munte, despre
nimicuri. Mai mult s-au urmărit din priviri furişate. Lavriu
conducea crispat, neştiind ce se întâmplă cu el. De felul lui
era dezinvolt, se mişca liber în multe situaţii, însă în
prezenţa Irinei nu mai era deloc inspirat. Constatase până
şi el lucrul ăsta de pe când îi aducea flori în rezerva de la
spital. Avea idei, era sclipitor în observaţii abia când era de
faţă şi un al treilea, oricât de nesemnificativ, neimportant,
căruia să i se poată adresa şi să-l ia martor în tot ce
spunea.
Abia pe înserat au ajuns la casa bătrânească. Mama
Irinei i-a primit cu vorbe puţine şi mai tot restul serii, cât a
trebăluit pe lângă ei, şi-a privit fiica încercând s-o ajungă
din urmă şi s-o înţeleagă. Apoi, dacă află din spusele lor că
sunt străini unul faţă de celălalt, n-o mai interesă nimic
din toată pălăvrăgeala lor. După ce le dădu să mănânce caş
dulce, ţuică de băut şi le aşternu separat, se duse să se
culce şi ea, Lavriu n-a mai plecat în seara aceea. La munte
se întunecă repede. Noaptea cade din ceruri neagră şi de
84
Insula
nepătruns la jumătatea clipei, nu ca la câmpie, unde şuviţe

lungi, dezlânate din lumina străvezie de peste zi se anină
de copaci, de creste şi de casă şi fac noaptea mai sinelie,
mai uşor de înşelat.
Au stat de vorbă în pridvorul casei până târziu. Lavriu
uşor euforizat de ţuica de prună băută, iar ea excitată de
aerul tare de munte, ce şi-l dorise cu nesaţ în timpul
nopţilor toride şi apăsătoare ale oraşului, când îmbătată
doar de parfumul amăgitor al petuniilor şi de boarea de aer
aparent răcoroasă ce răzbătea dinspre fluviu, îşi găsea
adăpost în îmbrăţişările lui Alex.
Singurul lor subiect comun era Alex, aşa că tot ce au
vorbit s-a învârtit în jurul lui. Lavriu o asaltase cu tot felul
de informaţii şi aprecieri despre Alex, pe care ea. Le simţea
derutante şi menite să-i ridice tot felul de întrebări. În
descrierile lui Lavriu, Alex se îndepărta întrucâtva de
imaginea ce şi-o făcuse despre el, era altul, uşor înstrăinat,
de neînţeles. Era privit din punctul său de vedere,
profesional şi unilateral. Îl definea pe Alex ca fiind un tip
de-o sensibilitate exagerată, maladivă. Chiar şi muzica lui,
dacă ceea ce făcea el se putea numi muzică, cântecele
acelea murmurate ce deschideau o viziune nebănuită
despre o lume ale cărei imagini erau fantaste, insolite,
transpunerea lui totală în timpul interpretării, faptul că
devenea de nerecunoscut, puteau să spună foarte mult.
— Iubirea la Alex, domnişoară Irina, încercă doctorul să
revină la ceea ce de fapt îl interesa, este rezultatul unei
arderi pe rug. O purificare totală. Ai impresia, cunoscându-
l, că toată viaţa lui nu este decât o înşiruire monotonă de
momente grave, trăite de el la cea mai mare intensitate.
Imaginează-ţi o viaţă întreagă lângă un om cu sensibilitatea
lui veşnic în alertă, cu neputinţa lui de a fi mediocru, de a
înţelege că trebuie să dai numai atât cât ceilalţi vor sau pot
să primească… Dumneata nu ai această impresie despre
el?
— Exagerezi, doctore, sau încă n-ai reuşit să-l cunoşti
îndeajuns, răspunse Irina fără să vrea să convingă. Alex nu
85
este aşa…
— Mă rog, dumneata, să zicem, îl cunoşti mai bine. În
seara asta am încercat să-l ponegresc dintr-un motiv cu
totul aparte, ce mă face să fiu slab, oricând dispus să
trădez. Şi totuşi acum mă simt mai om ca oricând, acum
când păcatul trădării mă apasă pe cuget. Cred că este
omeneşte, domnişoară Irina, să mă îndrăgostesc de
dumneata şi să mă consider un om nefericit, fiindcă m-am
îndrăgostit de iubita prietenului meu şi am momente când
nu mai ştiu dacă mai ţin la el sau îl urăsc. Aşa stând
lucrurile nu mai cred o iotă că am trădat o prietenie, mă
simt iarăşi mic şi mai puţin om şi mi-e ruşine.
Irina nu-l mai urmărea ca la începutul serii. Ceea ce
bănuise că va completa noaptea discuţiei lor se întâmplase.
În cele din urmă, doctorul i-a destăinuit că o iubeşte. Ştia
mai demult şi nu-i făcuse nicio plăcere să-l asculte. Era un
moment prea nepotrivit, un timp care-i aparţinea doar ei.
Aerul tare al muntelui o îmbătase, era obosită şi nu mai
dorea nimic altceva decât să se ştie la adăpostul
îmbrăţişărilor lui Alex, pe care, sub pretextul că o iubeşte,
Lavriu încercase să îl îndepărteze de ea. Vroia să-l ştie
acolo, în pridvorul îngust al casei bătrâneşti, rezemat cu
coatele de scândura negeluită a mesei, în locul celuilalt
care o adusese cu maşina şi a doua zi în zori va trebui să
plece în drumul lui, pentru a-i face o destăinuire, ce-o
ţinuse încremenită, ca în faţa unei porţi zăvorâte, pe care
nici măcar nu ştia dacă vrea sau nu s-o deschidă. În ultima
noapte petrecută în casa lui Ferega, intenţionase să-i
spună că în ea simte pâlpâirea unei alte vieţi. Începuse să-i
intercepteze mesajele-i îndepărtate şi firave şi totuşi foarte
apropiate şi le înţelegea perfect, aşa cum Alex descifrează şi
înţelege sclipirile acelea echivoce de dincolo de fluviu, ce-l
fac să se simtă înaripat, însă nu găsise cel mai bun
moment.
Atunci, acolo sus, înconjurată de muntele său, ca de
zidurile unei cetăţi inexpugnabile, ar fi dorit să-i facă
cunoscut lui Alex acest secret al ei, de care nu ştia încă
86
Insula
nimic, cum să reacţioneze, să se bucure sau să intre în

panică faţă de ceea ce avea să se întâmple cu ea. Ca un
făcut îi reveni în minte scena când, neaşteptată, se furişase
în atelierul lui Afane, deruta ce o cuprinsese văzând mica
statuie sprijinită în fluxul luminos al privirii lui Alex şi
reverberată în ecourile muzicii lui ciudate, genunchii lor
căutându-se în răcoarea lujerilor de petunii, plimbările lor
pe malul fluviului, cu plecările şi revenirile lui furişate.
Ştiindu-l în depărtarea care-i despărţea, ca şi cum Alex
s-ar fi aflat pe linia unui orizont abia întrezărit, între apele
atâtor incertitudini strecurate savant în suflet de Lavriu,
încercă din răsputeri să şi-l apropie cel puţin pentru o
clipă, să-i poată spune că-l iubeşte şi atâta timp cât
pâlpâirea acelui început de viaţă va fi al ei, se consideră
salvată, la adăpost de orice primejdie. A trebuit să vină
acasă pentru a înţelege la ce fel de minune se referise
doctorul Herima. Şi totuşi, oricât se strădui, nu reuşi să
refacă în întregime imaginea lui Alex. Îi împiedica să se
apropie unul de celălalt prezenţa lui Lavriu în casa mamei
şi a copilăriei sale, prezenţă ce începuse să i se pară
impostoră, iar cele spuse de el despre Alex, insinuante şi
neadevărate. Până şi motivul ce-l reţinuse să plece odată
cu ea, moartea unei fete, în lumina celor spuse de Lavriu,
căpăta alte sensuri, noi semnificaţii.
A doua zi, după descoperirea scrisorii lui Afane, s-au
pregătit de drum. Era un tren de după amiază şi Alex
trebuia s-o ia de acasă cu o oră înainte de plecare. Mai
avea câteva treburi pe la şantier, nimic important, spunea
el, doar nişte formalităţi premergătoare concediului. La ora
stabilită nu veni. Plecarea în ziua aceea era ratată. Mai
aveau alt tren a doua zi, în zori. Puteau pleca şi cu acela.
Numai că Alex întârzia să vină. Începuse să se însereze,
când neliniştită se hotărî să plece după el. Coborî spre
faleză şi după puţin timp văzu turnul cenuşiu al farului,
apoi gâturile argintii, inerte ale macaralelor din şantier.
Deci nu se mai lucra. O cuprinse o teamă nefirească. Când
ajunse în capătul unui promontoriu unde se termina faleza
87
şi se cobora în zeci de trepte de beton până în incinta

şantierului, văzu lume adunată lângă turn. Coborî în fugă
treptele. Nici nu ştia când a ajuns printre oamenii adunaţi
ciotcă. Îşi făcu loc cum putu şi ajunse în faţă. Văzu jos
întinsă pe lespedea albă a cheiului o tânără care părea să
fie moartă. Lângă ea, chircit de desperare era Alex. Îşi
frământa agitat mâinile şi nu ştia ce să facă cu ele, cum să
procedeze ca să aducă în simţiri fata înţepenită de lângă el.
Îşi ridica privirile pierdute, imploratoare, către cei care
făcuseră cerc în jurul lui, acoperindu-i cerul cu capetele lor
plecate. Cerşea o cât de mică înţelegere, un sprijin, o
aprobare, ce ar fi putut deschide în clipa aceea calea spre o
minune. Cu degetele tremurânde atingea în fugă,
înfrigurat, fruntea albă a fetei încercând să dea la o parte
şuviţele încă ude de păr negru.
— Oh, Tincuţa, Tincuţa, se tânguia el încet. Cum de ai
făcut una ca asta?! De ce, Tincuţa?! De ce?!
Mută de stupoare, Irina se aplecă spre el şi-l apucă de
umăr. Îl strigase de câteva ori cu un glas spart, crispat,
fără să şi-l mai recunoască.
Alex n-o auzi. Se vedea foarte bine că n-o auzea, deşi
pentru o clipă întoarse privirea spre ea. Aceeaşi privire,
puţin stranie, pierdută, imaterială, pe care o avusese şi în
seara când ea intrase pe furiş în atelierul sculptorului
Afane. Vru să-l zgâlţâie de umăr, să-l trezească din starea
în care se afla, când cineva din spatele ei, o voce de femeie,
puţin tabagică, cu o notă de vulgaritate, tocmai întrebase:
— Ea cine-o mai fi? Pesemne că din cauza ei a părăsit-o
p-asta, iar ea, proasta dracului, s-a aruncat în apă.
Speriată, Irina şi-a retras mâna de pe umărul lui Alex şi
întoarse capul spre cea care vorbise. Femeia avea o faţă
mare, colţuroasă, aproape bărbătească, arsă de soare.
Printre ceilalţi, n-ar fi reuşit s-o individualizeze. Nu şi-ar fi
dat seama că-i femeie, dacă nu i-ar fi auzit vocea.
„Probabil lucrează tot aici, pe şantier”, gândi ea. Avea
ceva răutăcios în priviri, agresiv. Ce putea face? Se retrase
şi ea lângă ceilalţi, nu departe de femeia care vorbise şi
88
Insula
atunci văzu că hainele lui Alex erau ude, strâmte şi lipite

de el. Apa picura încă în jurul lui. Fata întinsă pe lespedea
albă a cheiului avea o rochiţă înflorată, din stambă, ce nu-i
mai acoperea cuviincios pulpele frumos conturate,
înduioşător de tinere şi zvelte. În nemişcarea lor rece
păreau săpate în marmură.
Femeia vorbi iarăşi. Era doar ea singură printre atâţia
bărbaţi care aveau toţi priviri tâmpe, neputincioşi, blocaţi
într-o uimire ce-i paralizase. Nimeni nu făcea nimic.
— Până vin ăia de la salvare mai trece timp. Ar trebui să
încercăm noi, cum s-o putea, s-o aducem în simţiri. Poate
nu-i prea târziu, şi-l dădu pe Alex deoparte, îngenunche
lângă fată şi începu să-i maseze puternic pieptul. Se
străduia să-şi imprime mişcărilor un ritm, o logică anume
şi Irina văzu că femeii mari cu vocea vulgară îi tremurau
cumplit mâinile. Alex rămase şi el aplecat spre fată. Nu-şi
mai frângea mâinile. Se mai liniştise puţin. Femeia, fără să-
şi întrerupă masajul, îi aruncă peste umăr:
— Şi zici, mă, că a căzut în apă ori s-a aruncat din cauza
ta? Dacă ţi-o fac să trăiască din nou, o iei de nevastă?
Alex abia atunci interceptă cu adevărat spusele femeii
care părea că frământă cozonaci. Clătină din cap energic şi
zise:
— Nici măcar n-o cunosc. Habar n-am cine-i! Însă dacă o
aduci la viaţă, jur că o voi lua de nevastă!
— Dar i-ai spus pe nume. O cheamă Tincuţa. De la tine
ştiu… Hai, n-o mai face pe prostul cu mine, că nu-ţi merge.
— Nu ştiu cum o cheamă, zise el încurcat. I-am spus
aşa, fiindcă trebuia să-i zic într-un fel. Poate că o cheamă
Maria, Ioana sau altfel… Am văzut-o prima dată în viaţa
mea, când a venit în dreptul farului. A stat, ce-a stat şi a
privit apa. De unde să ştiu eu ce avea de gând să facă?
Poate c-a luat-o ameţeala şi a căzut fără să vrea. Uneori şi
eu, când privesc în jos cum se scurge apa, parcă mă
cheamă cineva să mă duc unde nu trebuie. De aceea aş
zice că şi pe ea a chemat-o apa…
Iarăşi îngenunche şi-şi apropie urechea de pieptul fetei.
89
O privi îngrijorat pe femeie şi zise:

— Pesemne că sufletul ei se smulge mai greu din mâlul
adânc al apei… Dacă aş fi văzut-o mai devreme, poate că aş
fi reuşit s-o salvez. Măcar aş fi aflat cum o cheamă şi de
unde este. Eu am rămas viu şi nevătămat, pe când ea…
— N-ai nicio vină, îi zise femeia. Ai făcut tot ce s-a putut.
Uite că nici mie nu-mi reuşeşte nimic. Cred că-i prea
târziu.
Se ridică în picioare şi vocea ei până atunci aspră şi rea
se încălzi deodată:
— Păcat de ea că-i fată tânără şi atât de frumoasă! Am
crezut că ţi-a fost iubită, după cum te zbăteai s-o aduci în
simţiri, dar, uite, că n-a avut noroc de viaţă. Păcat…
Abia după ce maşina salvării se pierdu albă ca o nălucă
în negura înserării, Alex îşi reveni întrucâtva şi o căută din
priviri pe Irina. Mai mult îşi reaminti de ea, de faptul că în
după amiaza acelei zile trebuia să plece din oraş spre
ţinuturile bucovinene. Se oferi să o conducă până acasă.
Încă nu reuşise să se adune definitiv, să-şi revină din şocul
suportat. Era vizibil afectat. Privirea iscoditoare şi
îngrijorată a Irinei, precum şi faptul că tăcea îl făceau să se
simtă şi mai încurcat. Era convins că o nedreptăţeşte, iar
ea avusese prea multe prilejuri când se dovedise
înţelegătoare. În orice caz, în noaptea aceea vroia să fie
singur, doar cu sine însuşi, să-şi răspundă unor întrebări
ce-l frământau, să-şi adune şi rânduiască gândurile.
Întâmplarea cu fata care se înecase chiar sub ochii lui, îl
dăduse peste cap. Auzise de oameni care s-au înecat, ba în
timpul vreunei traversări a fluviului cu barca în vreme de
furtună, ba pe la plajă, însă până în ziua aceea nu văzuse
pe nimeni înecându-se, nu sărise inutil în ajutorul cuiva,
nu simţise în braţe cât de inert şi rece este un înecat. Şi
apoi de ce o tot strigase pe numele de Tincuţa? De ce tot
timpul cât stătuse căzut în genunchi lângă linia albă şi
dreaptă a moartei sperase ca un disperat să-l vadă odată
apărând în goană din susul falezei pe fostul lui tovarăş de
roabă, Râpea, flăcăul din sat cu el, care avea ciolane
90
Insula
tocmai bune de frânt la demolări şi care ştia să roage atât

de frumos, ca nimeni altul, oamenii din cârciumi, să-i
spună dacă nu cumva s-a îndurat vreunul să-i facă rost
de-o bardă pentru mâna stângă, ca să ajungă şi el odată şi
odată să treacă apa înapoi la el în sat, unde… şi aici
vorbele lui se înecau în lacrimi, precum oamenii în apele
învolburate şi Râpea, mare şi prost cum era, nu mai reuşea
să spună nimic şi ruşinat de treaz, se trântea pe scaun şi
se îmbăta iarăşi. De ce oare l-avusese tot timpul în faţa
ochilor, frângându-şi mâinile cu disperare, aşa cum şi le-a
frânt şi el fără să ştie? Râpea îi destăinuise într-o seară,
după ce adresase oamenilor o rugăminte fierbinte şi se
trântise frânt în scaun, că pe fata lui din sat, care îl
aşteaptă s-o ia de nevastă, o cheamă Tincuţa. Iar el, Alex,
neştiind-o, o iubise tot timpul şi-i respectase cu sfinţenie
aşteptarea şi încrederea ei fără de margini că într-o bună zi
flăcăul destinat ei se va întoarce şi în gândurile lui uneori o
asemuise cu legendara Penelopa, iar satul care o adăpostea
şi era şi al lui, cu chemările-i numai de el descifrate, dintr-
odată strălucea în lumina unui crepuscul visat.
Se învinuia că, dacă ar fi fost cu gândul şi la alţii, poate
că ar fi găsit el scula aceea potrivită pentru Râpea şi l-ar fi
trimis grabnic acasă, aşa cum se văzuse el de atâtea ori în
visul acela frumos, povestit tuturor: cu barda-n stânga şi
sculul de aţică înflorată pentru Tincuţa, în dreapta, însă
reluându-şi gândurile pe alte căi, Alex nu mai era atât de
sigur că făcându-i rost de bardă, Râpea ar fi primit-o
bucuros şi s-ar fi înapoiat în sat. Nu prea îi era clar cum ar
fi reacţionat Râpea. Atunci ce s-ar mai fi făcut cu
rugăminţile lui atât de frumoase, adresate oamenilor, cu
povestea lui înecată în lacrimile amărăciunii spusă de
nenumărate ori în efluviile pestilenţiale ale cârciumilor, cu
visul lui frumos în timpul căruia mângâia duios fata
rămasă doar în imaginaţia lui nemăritată, aşteptându-l pe
el? Ce s-ar fi întâmplat cu Râpea, dacă ar fi fost deposedat
de toate astea în schimbul unei simple şi nesimţitoare
scule de dulgherie?
91
Tot drumul îl străbătuseră tăcuţi, fiecare cu gândurile

lui, ca doi străini. Aproape de casă, Irina rupse tăcerea:
— Înţeleg că eşti cumplit de răscolit după toată povestea
asta, Alex, însă vroiam mai de demult să te întreb ce se
întâmplă cu tine? Vrei să-mi explici şi mie? Uneori am
momente când nu te înţeleg deloc.
Vocea ei devenea din ce în ce mai sigură, mai categorică,
domina.
— Doresc şi eu să ştiu, bineînţeles dacă-mi dă acest
drept timpul de când ne cunoaştem, ce ai de gând să faci
acum? Eu am pregătit totul pentru plecare. Te-am aşteptat
aproape o zi întreagă cu geamantanele la uşă… Ce putem
face în situaţia asta? înţelege-mă. Eu şi aşa am întârziat
foarte mult. Nu mai pot aştepta!
— Mă tem că n-am să pot merge cu tine, Irina, răspunse
într-un târziu Alex. Am să încerc să vin peste câteva zile.
Deocamdată voi mai întârzia puţin. Băiatul care trebuia să
mă schimbe pe toată această perioadă, s-a îmbolnăvit. L-
am văzut… Este foarte bolnav şi zilele astea îl vor opera. Şi
apoi mai este şi fata asta. Vreau neapărat să aflu ce s-a
întâmplat cu ea. Poate aflu ceva despre ea. Cum o cheamă
de fapt şi ce anume căuta la turnul farului. Pe cine aştepta.
Înţelegi? E o chestiune de viaţă şi de moarte, Irina şi eu nu
pot să fiu absent, mai ales când totul s-a petrecut sub ochii
mei.
— Şi totuşi când vei reuşi să vii?
— Precis nu ştiu… Sper să nu dureze mai mult de-o
săptămână. E ghinionul nostru că s-a îmbolnăvit băiatul
ăsta. Chiar şi aşa puteam să plec, numai că nu vreau. Este
foarte mult de lucru şi până nu se găseşte un schimb, n-aş
vrea ca unul dintre băieţi să facă o tură în plus. Nu-i chiar
atât de uşor în drăcovenia aia de sticlă mai ales acum vara,
când se încinge.
— Şi cu fata ce…
— Oh, ăsta-i necazul cel mai mare, o întrerupse el,
dându-i de înţeles că numai situaţia ei îl preocupa.
— Cum s-a întâmplat? Vă cunoaşteţi mai demult?
92
Insula
— Nu. A venit pe cheiu, cam în dreptul turnului de far,

foarte aproape de mine şi privea apa, vapoarele care
treceau. Am crezut că aştepta pe cineva. De altfel şi acum
tot asta cred. Că aştepta pe cineva. Eu lucram, aveam de
executat manevrele la un transport de blocsecţii, foarte
dificil, de mare precizie, nu prea aveam timp, şi nici chef să
mă uit la ea să văd ce făcea ea acolo jos. O vedeam mică şi
neînsemnată. Dacă ar fi vrut, aş fi putut întinde o mână
după ea s-o ridic în podul palmei şi s-o întreb pe cine
aşteaptă. Din când în când îi mai aruncam câte o privire,
ca în cele din urmă să constat că ea se uita la mine, cam
de când venise. Atunci i-am făcut semn cu mâna şi ea
veselă mi-a răspuns. Râdea şi tot îşi flutura mâna ei mică
deasupra capului. Asta fiindcă nu se mai simţea singură şi
atât de neînsemnată, gândesc eu. Mai trecea câte unul, iar
ea îi întreba sau ei o întrebau şi o priveau cu interes. Poate
din cauza celor spuse de ea, poate pentru că era frumoasă.
Eu de acolo de sus, nu-i vedeam prea bine faţa. Când m-
am mai eliberat puţin din treabă, am scos capul prin una
din ferestruicile cabinei şi-am întrebat-o cât am putut de
tare pe cine aşteaptă şi dacă eu îl cunosc pe cel aşteptat de
ea. Fata mi-a făcut semn a înţeles ce anume o întrebasem
şi a arătat cu degetul spre mine. Şi a început iarăşi să
râdă. Râdea şi ţopăia ca un ied. Mă uitam în jos la ea,
râdeam şi eu şi uitam clipă de clipă că eu încă mai eram în
cabină, creierii îmi fierbeau de oboseală, tu mă aşteptai să
plecăm odată cu afurisitul ăla de tren de după amiază, că
eu negreşit îţi promisesem că ziua de mâine nu ne mai
prinde în oraşul ăsta încins şi îmbâcsit de praful şi fumul
demolărilor. Uitam de toate astea, de faptul că programul
se terminase demult, că ziua de astăzi este pierdută şi
mâine va începe o nouă zi, iar eu voi fi tot aici cocoţat,
trăgând necontenit de manete, cu ochii înţepeniţi pe luciul
apei şi nu mă voi odihni la poalele Rarăului. Curios este că
treptat uitasem complet de mine, cine sunt, de unde vin şi
încotro va trebui s-o apuc. Înţelegi? Şi ea, veselă, ţopăia ca
un ied.
93
Preţ de-o clipă mi-am desprins ochii de ea, fiindcă,

înainte de a coborî, vroiam să fac o corecţie a gâtului
macaralei. Nu doream s-o las în poziţia în care mă
surprinsese râsul ei contagios. Am executat corecţia
necesară şi grăbit cum eram să o văd din nou, m-am uitat
în jos. Nu mai era acolo. Dispăruse! Îţi spun că tot ce
făcusem eu nu durase mai mult de-o clipă. Înţelegi? Doar o
clipă şi ea nicăieri! Am strigat-o sperând că va apare iarăşi
de undeva. Nimic. De jur împrejur cheiul era pustiu. Nici
urmă de om. Cuprins dintr-odată de-o panică cum n-am
avut niciodată, m-am repezit pe scară în jos. Mai mult mă
prăbuşeam pe treptele lunecoase şi înguste, fără să le ating
cu picioarele. Cădeam şi în căderea asta a mea am avut
timp să-mi arunc privirea într-o fulgerare spre apa
învolburată a fluviului. În dreptul unde a apărut ultima
oară, am zărit o zbatere. Mâna cuiva înălţată, cu degetele,
ca nişte petale albe de floare, care încerca spasmodic să se
prindă de o baieră invizibilă şi inaccesibilă a cerului. Ea
era! N-am mai ştiut ce fac. Am plonjat în apă de pe scara la
care ajunsesem. Dunărea m-a primit, aşa cum a ştiut
întotdeauna să primească ceva ce nu-i aparţine. Mai mult,
m-a furat. În dreptul farului se produc nişte vârtejuri foarte
mari şi iuţi. Se fac nişte pâlnii, ca nişte burghie din cauza
unor sorburi puternice de adâncime, ce alimentează
şantierul cu apă. Eram buimăcit. I-am mai văzut o dată
mâna aceea înţepenită în aer, apoi capul înălţat de vâltoare
şi apoi nimic. M-am repezit într-acolo. Am înotat nebuneşte
de mi se părea că ţin toată Dunărea în braţe, şi dacă i-aş fi
dat drumul, ar fi înecat toată omenirea. Nu ştiu cât a
durat. Pierdusem orice noţiune a timpului. De altfel, nu
mai ştiam dacă mai era ziuă sau noapte, dacă nu cumva
fusesem şi eu strivit de apa fluviului şi murisem. Când, în
sfârşit, degetele mele au întâlnit-o pe Tincuţa, fiindcă aşa
am botezat-o în clipa aceea, după numele altei fete, trupul
ei era întins şi drept între două ape, rece şi înţepenit ca o
coloană albă, din marmură. Am luat-o în braţe cu o
bucurie imensă şi zbătându-mă printre vârtejurile apei ce
94
Insula
ameninţau să ne tragă în adâncuri, am reuşit s-o port spre

mal. Aveam cu certitudine sentimentul că eu o
descoperisem acolo în învolburarea apei, că în braţe duc o
comoară fără de preţ. Trupul ei inert şi rece mi se părea un
vas de lut dezgropat din adâncurile fluviului, o gingaşă
amforă, vestită şi căutată de toată lumea. Nici nu-mi mai
aduc aminte cum am reuşit să o urc pe malul înalt de
piatră, dacă cumva m-am desprins cu ea din valuri şi am
zburat spre ziua care încă mai era sau m-a ajutat careva
dintre oamenii pe care i-ai văzut şi tu.
Alex se opri puţin din vorbit. Era obosit şi vocea lui era
acum şoptită. Retrăia din plin clipele încercării prin care
trecuse cu câteva ore înainte. Depăşiseră cu mult strada ce
ducea spre casa inginerului Neghiţeanu. Ea îşi strecurase
mâna sub braţul lui şi ar fi vrut să-i spună ceva şi nu
găsea nimic potrivit momentului, ceva definitoriu, care să-l
abată din drumul gândurilor lui.
Toată această frământare a omului de lângă ea i se părea
de neînţeles, amplificată la maximum, produsul unei
hipersensibilităţi. Nu se putea decide dacă era binevenit să-
i spună toate astea ori să-l lase să se zbată pe mai departe
cu gândurile lui. Se simţea prea ataşată de el şi ar fi vrut
să-l ajute.
— Cumva te simţi vinovat de moartea ei? îl întrebă Irina
strângându-se mai aproape de el.
— Bineînţeles că mă consider vinovat… N-ai auzit ce
spunea şi femeia aceea?
— Asta numai în cazul că vă cunoşteaţi mai de demult şi
într-adevăr venise să te aştepte tocmai pe tine, ai avea o
oarecare responsabilitate… Dar tu susţii că n-ai văzut-o în
viaţa ta. Atunci de ce te consideri vinovat?
— Nu pricepi că a râs înainte de a muri? Că şi eu am râs
odată cu ea şi în acele clipe am uitat de tot şi de toate,
până şi de mine? Cum să nu fiu vinovat?
— Dacă am fi răspunzători de toate vieţile pierdute ale
oamenilor din preajma noastră, atunci… Şi Irina nu-şi mai
continuă gândul. Îl simţi pe Alex retrăgându-se în el, ca
95
într-o cochilie, speriat şi însingurat.

— Şi acum ce ai de gând să faci?
— Să aştept. Mai am o ultimă sclipire de speranţă. Sper
că-şi va reveni. Nu toţi cei care se îneacă sunt pierduţi
pentru totdeauna… N-ai văzut ce tânără era? Trebuie să-şi
revină! Ar fi nedrept! Are de trăit o viaţă întreagă.
În seara aceea Irina nu reuşi să-l ajute cu nimic. Alex se
cramponase cu deznădejde, precum mâna moartei
răstignită deasupra valului negru, de o încredere absurdă
ce-i dădea dreptul să spere că în cele din urmă va auzi
iarăşi râsul slobod, inimitabil, al fetei.
După ce se despărţi de Irina, hotărâtă se plece a doua zi
cu primul tren ce ducea spre nord, se îndreptă grăbit spre
spital. Ajuns, se interesă cu ardoare ce s-a întâmplat cu
fata salvată de el din apele Dunării. Nici nu îndrăznea să
spună oamenilor în halatele albe ceva din temerile sale,
vreun cuvânt care să deconspire absurdul de care se
agăţase, tocmai pentru a nu primi un răspuns categoric,
pronunţarea unei sentinţe, a unui adevăr inadmisibil, de
nedorit.
Un bărbat înalt şi tânăr, cu ochelari mari, fumurii, ce-i
stăteau strâmb pe nas, accentuându-i asimetria exagerată
a feţei, îi spuse că se făcuse tot posibilul, însă…
— V-a fost cumva rudă? întrebă convenţional omul
folosind timpul trecut şi lui Alex i se păru că medicul îi
plasase intenţionat în timpuri diferite pentru a nu mai
exista niciun dubiu că ei îi aparţine doar trecutul.
— Oh, mult mai mult! exclamă Alex. Credeţi că nu se
mai poate face nimic?!
Bărbatul se uită la el încurcat şi-şi tot potrivea cu
stângăcie ochelarii simetrici pe nasul asimetric. Ce i-ar fi
putut răspunde altceva? Alex aflase răspunsul încă de pe
când stătuse îngenuncheat pe lespedea albă a cheiului,
udată de hainele lor, însă sperase tot timpul că s-a înşelat.
Îi răspunsese însăşi femeia aceea cu vocea groasă şi
vulgară. Cu mâinile ei mari ar fi reuşit să frământe un
munte, să-l macine şi să-l spulbere-n vânt, în schimb în
96
Insula
faţa trupului firav al înecatei se dovedise neputincioasă.

Căzut într-o uitare de sine, Alex a aşteptat ceasuri în şir
pe un hol alb şi rece de la subsolul spitalului să se
întâmple o minune, înghiţind fără să ştie efluviile
ademenitoare ale cloroformului emanate de sertarele
îngropate în zidul placat în faianţă, din acele cutii înfiorător
de neomeneşti, prin ceea ce îngropau în ele. Noianuri de
vise şi aşteptări ce nu aveau să se mai împlinească
vreodată.
În tot timpul aşteptării sale absurde a sperat că fata se
va elibera şi va reuşi doar pentru o clipă să străbată
drumul incomensurabil, fără de întoarcere, ce-o despărţea
definitiv de prezent, atât cât i-ar fi trebuit lui s-o întrebe
cum o cheamă cu adevărat şi dacă venise acolo la malul
fluviului să-l întâlnească pe el sau pe un alt băiat, căruia,
probabil, ar fi trebuit să-i transmită un mesaj din partea ei.
Însă a aşteptat toată noaptea în zadar.
După câteva zile, încă buimăcit de cele petrecute,
urmărit de râsul slobod, unic, al fetei şi de parfumul suav
al petuniilor şi regina nopţii din faţa căsuţei lui Ferega,
plecă din oraş în căutarea Irinei şi a prietenului său, Afane.
Îl lăsă pe bătrân nemişcat în balansoarul său din verandă,
cu păturica cadrilată pe umeri, şi cu iluzia că în curând se
va stârni vântul aşteptat de el.
97
TIMPUL SCURT PETRECUT ÎMPRE-

ună pe insulă nu le-a permis să facă prea multe referiri la
trecut. Surprinsă de întâlnirea cu Alex şi încă nereuşind
să-şi revină imediat din starea de completă detaşare în care
fusese găsită pe mica banchiză de nisip, înconjurată de
valurile fluviului, Irina evitase pe cât posibil orice aluzie la
acea vară a iubirii lor, pentru a nu fi nevoită să dea vreo
explicaţie. Alex nu o întrebă nimic. Au vorbit tot timpul la
modul general, despre ei, despre viaţă, ca două cunoştinţe
vechi care nu prea mai aveau ce-şi spune. Amândoi, cu
bună ştiinţă, ocoleau subiectul lor comun, nu-şi exprimau
gândurile, doar se tatonau. Abia când s-au întors din nou
la ţărm, după ce mica insulă se scufundase sub fasciculul
încremenit al reflectorului de pe şalupă şi era foarte târziu,
trecut de miezul nopţii, iar ei extenuaţi, tremurând în
boarea rece, umedă a valurilor, Alex, în sfârşit găsi
momentul potrivit, şi o întrebă ce anume a determinat-o ca
atunci, la întoarcerea lor din nord, după o lună petrecută
în munţi, la Casa moşilor, cum numea Afane casa
bătrânească unde i-a primit, să se despartă fără nicio
explicaţie de el.
În nopţile-i lungi, nesfârşite, când înfiorată de
cearşafurile reci ale patului abia îşi regăsea trupul, Irina
răspunsese de mai multe ori la această întrebare. De
fiecare dată găsise alte răspunsuri, unele dintre ele foarte
limpezi, argumentate, însă când trebui să răspundă, să dea
o explicaţie la hotărârea ei de atunci, i se păru că nimic din
98
Insula
ceea ce gândise atâtea nopţi nedormite nu mai era

convingător şi adevărat, totul era stupid şi fără sens. Aşa
că nu i-a răspuns nimic. I-a zâmbit oarecum mirată şi
încurcată, a scuturat uşor din cap, lăsându-l să o judece şi
acum ca fiind enigmatică, de neînţeles.
În dimineaţa când maşina albastră a lui Mihael Lavriu
dispăru în valea satului înghiţită de pădurea neagră de
brazi, Irina fiind în pridvorul înalt al casei, de unde-l
petrecu cu privirea, simţi o zbatere puternică, interioară,
care o înfioră, urcându-i un val de sânge în obraz. Bătrâna,
care era lângă ea şi în clipa aceea ridică ochii şi o văzu
îmbujorată, o întrebă încet. Nimeni nu mai era în preajmă
şi totuşi maică-sa o întrebă spre a afla un răspuns ce nu
putea şi nu trebuia auzit de altcineva.
— Tu nu cumva eşti grea?
Întrebarea bătrânei veni ca o cădere abruptă a unei
stânci desprinsă din coama muntelui. Aerul din jurul Irinei
se comprimă şi ea respiră de câteva ori precipitat şi cu
efort.
— Da, mamă, voi avea un copil.
De pe faţa bătrânei nu putu desprinde nici bucurie, nici
necaz. Doar o îngrijorare adâncă.
— Cu ăsta care a plecat? întrebă ea şi arătă cu capul
spre valea unde dispăruse maşina lui Lavriu.
— Cu altul, mamă. Ce ţi-a venit să crezi că tocmai cu
doctorul?
— Ştiu şi eu? se întrebă ea îngândurată. Voi cei de acum
aveţi alte deprinderi, alte gânduri şi daţi alte înţelesuri
lucrurilor. Chiar şi venirea ta cu altul decât tatăl copilului,
ce zici că-l porţi în pântece, arată că voi sunteţi altfel faţă
de noi. Cum îl cheamă?
— Alex, mamă… Alexandru Costin, se corectă ea. E
altceva. Nu seamănă deloc cu cel care a plecat. Vorbeşte
foarte puţin, cumpătat, nu aruncă vorbele în vânt ca ăsta,
deşi ei doi sunt prieteni. Prieteni destul de buni. Îi leagă o
anumită sensibilitate despre artă…
— Are vreo meserie? Munceşte undeva? o întrebă
99
bătrâna nevrând deloc să se abată de la ce o interesa.

— Are, mamă. Lucrează pe un mare şantier unde se
construiesc vapoare. Este şi el străin de oraş, e dobrogean.
L-am simţit încă de la început, din prima seară când ne-am
plimbat pe malul Dunării că e de dincolo de ape. Când
nopţile sunt foarte limpezi şi nu este deloc ceaţă pe fluviu,
satul lui se vede foarte clar, strivit între două dealuri roşii.
Mi l-a arătat de mai multe ori… Dar acolo nu mai are pe
nimeni. Vreo rudă, pe cineva… I-au mai rămas numai
câteva amintiri, care uneori îl tulbură prin chemările lor…
— Lasă astea, o întrerupse cam aspru bătrâna. Spune-
mi altceva despre el.
Irina o privi nedumerită. Pentru prima oară după atâţia
ani se simţi mică şi neajutorată în faţa ei. Maică-sa luase
iarăşi înfăţişarea cerului şi a pământului şi se uita la ea cu
ochii uimiţi ai copilei de altădată.
— Ce să-ţi mai spun, mamă?! Este muncitor, în vara
asta şi-a terminat liceul la seral, munceşte foarte mult şi
are gânduri mari. Altceva nu mai ştiu despre el.
— Mai bine zi-mi, dacă v-aţi căsătorit şi voi ca oamenii.
— Nu, răspunse puţin jignită Irina.
Maică-sa era tot cea dintotdeauna. O mai încovoiase
timpul, dar n-o biruise. Fiecare întrebare a ei făcea parte
dintr-o judecată. Din judecata ei aspră şi dreaptă.
— Atunci, când are de gând să te ia de nevastă? N-aţi
mai fi putut aştepta oleacă? arătă ea spre pântecele încă
foarte suplu al Irinei.
— Nu ştiu când mă va lua de nevastă, reluă ea în
răspuns aproape şcolăreşte, o parte din întrebarea,
bătrânei. N-am vorbit niciodată despre aşa ceva.
— N-aţi avut timp sau n-aţi avut minte?!
— Timpul ni l-am drămuit pentru timpul ce l-am
petrecut împreună, iar mintea ne-a fost de ajutor să tot
încropim planuri de viitor şi n-am avut când să pronunţăm
măcar o singură dată cuvântul căsătorie, mamă. Niciodată
n-am discutat despre aşa ceva. Poate că ar fi trebuit să ne
purtăm cu mai multă cuviinţă faţă de oameni ca
100
Insula
dumneata… Deocamdată eu nu sunt hotărâtă să fac acest

pas.
— Adică, ce vrei să spui, fato? Nu te înţeleg.
Irina răzbătu cu greu din adâncurile ei pline de
incertitudini şi obsesii spre suprafaţa limpede şi
ademenitoare a unei speranţe ce se înfiripa treptat în inima
ei, odată cu acele zbateri străine şi noi care îi reverberau,
din când în când, ca nişte ecouri subterane, întreaga-i
fiinţă. Începuse să le asemene cu chemările tainice, de
dincolo de fluviu, interceptate numai de Alex şi sub puterea
cărora devenea pentru câteva clipe alt om.
Din tot ce-i spusese Mihael Lavriu în seara aceea
petrecută până spre adâncul nopţii în pridvorul strâmt al
casei de la munte, Irina reţinuse numai ceea ce-i convenise
şi intra în perimetrul intenţiilor sale, al gândurilor şi
frământărilor care îi aparţineau în exclusivitate. Maică-sa
se arătase nedumerită şi o dezaprobase. Nu o înţelegea.
Însă ea nu-i putea spune nimic. Tot aşa hotărâse să nu
facă din Alex un confident neputincios şi deznădăjduit.
Totuşi, în tainiţele sufletului său, Irina păstrase o mică
rezervă de încredere. O putere infimă ce provenea din
dorinţa aproape absurdă de a avea copilul pe care îl
identificase cu unica ei şansă. Şi iată, de bună credinţă sau
nu, psihiatrul îi oferea confirmările de care avea nevoie.
Sunt cazuri, se avântase atunci Lavriu, de excepţie,
posibile numai datorită puterii de decizie a universului
uman, care este infinit şi necunoscut, puncte albe pentru
medicină care au infirmat verdictele unor oameni
consideraţi pe bună dreptate destoinici exploratori ai
planetei dificile, gingaşe şi imprevizibile, care este fiinţa
umană… Până când ştiinţa va decide definitiv asupra
acestui univers, este omeneşte să-mi iau dreptul de a crede
uneori în minuni.
Cu sau fără intenţie, sub influenţa euforizantă a ţuicii de
prună din sticla neagră lăsată de bătrână pe masa din
pridvorul casei, prin pălăvrăgeala lui uneori puţin
susţinută logic, reuşi performanţa ca în acea seară să
101
slăbească chingile ce o ţineau prizonieră obsesiilor ei. Aşa

că, oarecum eliberată, reconfortată şi de avalanşa de aer
pur al muntelui, ce-i insufla un plus de optimism, îşi întări
speranţa că unica ei şansă o deţinea numai ea. Erau acele
semne noi de viaţă ce se amplificau în adâncurile fiinţei
sale de la o zi la alta. Venind spre casă se tot gândise să-i
spună maică-sii că suferă de o boala incurabilă şi să n-o
judece prea aspru pentru faptul că şi-a dorit un copil. Avea
absolută nevoie de o astfel de certitudine. Nu se putea
altfel. După cum nu se putuse include în planurile de viitor
făurite de Alex în nopţile iubirii lor în căsuţa bătrânului
Ferega, fiindcă nu credea în ele. De aceea niciodată nu se
gândise că ei doi vor fi împreună.
În seara aceea se convinse să nu-i mai spună nimic
maică-sii despre boala ei, considerând că ar îngrijora-o fără
motiv. Lavriu confirmase cu multă dibăcie, făcând
adevărate tururi de maestru, cele câteva cuvinte rostite cu
câteva luni înainte de doctorul Herima, la ieşirea ei din
spital.
Aşa că n-avea cum să-i răspundă maică-sii la întrebarea
justificată, care pe bună dreptate era nedumerită şi
scandalizată că ea, fiică-sa, pe care o ştiuse crescută cu
trupul şi mintea sănătoase, în legea dreaptă şi deloc
miloasă a muntelui, să nu se fi gândit deloc la măritat. Ca
să-i poată răspunde ar fi trebuit să-i dezvăluie toate
temerile şi zbuciumul ei, speranţele şi iluziile ce şi le făcea
mânată de disperare.
Irina se mulţumi doar să râdă, s-o îmbrăţişeze pe maică-
sa şi s-o asigure că totul va fi aşa cum trebuie, cum zice
datina şi cum vrea ea, femeie bătrână trăită în frica celui
prea înalt şi a judecăţii satului, necuvenindu-se ca tocmai
ea, Irina, să-i păteze lumina frunţii, cu pata de neşters a
ruşinii.
Numai în parte împăcată, adeseori oftând a îngrijorare,
bătrâna a luat-o în casă şi i-a arătat un colţ de odaie
încărcat până în tavan cu zestre pentru ea, migălită de
mâinile ei înţepenite şi răbdătoare în lungul şir al zilelor şi
102
Insula
nopţilor aşteptării ei. Irina, pe bună dreptate rămase uimită

de minunăţiile lucrurilor văzute, însă nu găsi cu cale să-i
spună că ea nu mai este demult fiică a satului, deşi tot
munteancă de la poalele Rarăului se va simţi întotdeauna
în adâncul inimii sale, iar în familia inginerului
Neghiţeanu, unde stă de atâţia ani spre a se deprinde cu
oraşul, sunt la mare preţ mătăsurile fine şi damascurile
străvezii, păturile ca o spumă, din păr de cămilă, sofalele
joase şi mobilele stil, nicidecum cele arătate de ea. În
schimb ochii îi rămaseră înrobiţi în apele limpezi şi
înşelătoare ale unei superbe oglinzi veneţiene prinsă într-
un colţ îngust de perete, între celelalte lucruri, ca o
prinţesă strălucitoare, nespus de frumoasă, eterică,
rătăcită undeva într-un iarmaroc vânzolit de ţărani cu
desagi în spinare. O ştia din imaginile copilăriei. O ţinea
minte şi, la drept vorbind, uneori o preocupase, dacă
bătrâna mai avea oglinda sau o înstrăinase pentru vreo
nevoie. În copilărie, oglinda o fascinase. Chiar şi acum,
după ani de zile, simţi o atracţie puternică, nefirească, să-i
străbată adâncurile, spaţiile de dincolo de pragul invizibil
al cristalului, să se afunde pe drumurile neştiute,
imprevizibile, înconjurată de apele ei reci. Îşi petrecu
privirile în ea şi pentru moment, panicată, nu reuşi să se
regăsească. Treptat, ceţurile oglinzii se împrăştiară şi Irina
se văzu în cele mai mici amănunte. Se privi, până când se
obişnui cu chipul din oglindă.
Bătrâna o urmărea atentă. Îi zise:
— Tot îţi mai place de ea?
— Ştiu şi eu, mamă?
— Am păstrat-o tot timpul ferită de alte priviri străine ca
să nu-i tulbure apele… Aveam de gând să ţi-o dăruiesc de
nunta ta.
— Şi acum? se întoarse Irina către ea.
— Ştiu şi eu? Mă întreb şi eu, ca şi tine adineaori. Nu
vezi că noi două nu mai gândim la fel?
Oglinda o adusese tatăl ei într-o dimineaţă din vara lui
’45 de la un avion german prăbuşit nu departe de sat.
103
Oamenii din sat luaseră lăzi sfărâmate cu biscuiţi de

război, conserve, săpun evreiesc, fâşii mari de mătase din
paraşutele celor câţiva nemţi care nu mai apucaseră să le
folosească, în schimb el luase numai oglinda asta
veneţiană, mare cât o icoană de altar, scăpată ca prin
minune întreagă printre o mulţime de alte lucruri ciobite şi
trunchiate, împrăştiate peste tot la locul dezastrului.
O găsise cu faţa în sus, cuprinzând în apele ei tot cerul
şi pentru moment i se păru că pământul îşi deschisese o
poartă spre adâncuri, care nici pe departe nu erau negre şi
de nepătruns, aşa cum ştiuse el dintotdeauna, ci azurii şi
limpezi, cu orizonturi neţărmurite dinspre care bătea o
boare înmiresmată ce-i răcorea fruntea.
Câtva timp a privit-o încremenit de-o teamă
superstiţioasă. Până la urmă a întors-o spre el şi s-a uitat
în ea. S-a văzut cu fruntea aureolată de curcubeie, precum
sfinţii şi a rămas fascinat. A ridicat-o cu băgare de seamă
de jos, ca pe o minune ce ar fi putut dispare în orice clipă
şi a dus-o acasă acoperită cu pulpana hainei.
După ce a prins-o într-un cui pe peretele de răsărit al
odăii de la deal şi timp de mai multe săptămâni,
nemaiştiind de el, i-a tot mângâiat rama cu florile aurite,
străbătându-i cu chipul drumurile-i nemărginite, a
acoperit-o într-o zi cu o pânză albă, precum faţa unui mort,
şi s-a întors în pădure la munca lui de ţapinar, trist şi
foarte îngândurat. Ce s-a întâmplat cu el, Irina pe atunci o
copilă visând să evadeze din încercuirea muntelui spre
orizonturile largi ale câmpiei, n-avea cum să afle. Mult timp
nu s-a apropiat de oglinda acoperită. O înfricoşa. În cele
din urmă, tiptil şi cu inima cât un purice, s-a strecurat în
odaie, a ridicat încetişor pânza albă şi înnebunită de-o
spaimă neînţeleasă a privit. Când apele oglinzii se
limpeziră, descoperi înfiorată aceeaşi poartă deschisă spre
necunoscut, probabil aflată şi de tatăl ei, care o fascină.
104
Insula
AFARĂ TIMPUL SE MENŢINEA

urât. Oamenii treceau grăbiţi şi strada i se părea tot pustie.
Nu semăna deloc a duminică. Telefonul era un obiect mut,
neînsufleţit şi insipid ca toate celelalte lucruri din cameră.
Se ridică din fotoliu şi se uită puţin mai atentă în jurul ei
nădăjduind să descopere ceva care să-i solicite un interes
cât de mic. Nu găsi nimic. Camera i se înfăţişă în detaliu
ostilă şi inaspectuoasă. Surâse unui gând. Tocmai ea care
decorase cu gust atâtea interioare să nu se ocupe deloc de
locuinţa ei. Cizmarul umblă cu pantofii rupţi, frizerul
netuns, croitorul… şi aşa mai departe. Măcar dacă ar fi
avut o verandă frumoasă unde să-şi instaleze un
balansoar. Realiză, nu fără o doză de surprindere, că
oricâte magazine şi expoziţii de mobilă vizitase, nu a văzut
niciodată un balansoar. Pe unde văzuse, erau vechi,
aparţinând vreunui bătrân, altei lumi. Probabil, gândi ea,
se considera că balansoarul predispune pe cel care-l ocupă
la comoditate. Este sinonim cu inactivitatea. Oare cu cel al
bătrânului Ferega ce s-a întâmplat? L-or fi luat cei cu
buldozerele în dimineaţa când l-au găsit cu pătura
cadrilată pe umeri, încremenit în aşteptare. Omeneşte ar fi
ca ei să fi recuperat balansoarul meşterului Ferega dintre
dărâmături.
Ieşi plictisită în hol cu intenţia să ia de pe scrin mapa cu
cele câteva crochiuri de interior pentru casa de cultură.
Consideră că era mai bine să lucreze ceva, decât să bată
câmpii şi să aştepte fără sens un semn sau altceva care să
105
o încredinţeze că nu este complet singură. Perspectiva unei

întâlniri în acea zi cu Alex se îndepărta şi nici ea nu şi-o
mai dorea ca la început. Îşi dădu seama că-i plăcea mai
mult perspectiva unei dorinţi decât realizarea în sine a
acesteia. Simţise întotdeauna o anumită voluptate în
timpul chinuitor al frământărilor, când subjugată de
aşteptare rămânea ore în şir nemişcată, privind în gol.
Uneori, inginerul Neghiţeanu, fosta ei gazdă, o surprindea
stând cu ochii pironiţi într-un punct fix şi îi atrăgea
atenţia: „Dacă nu faci permanent ceva, mintea ţi-o ia razna!
Ca să ai spiritul sub un control riguros, trebuie să-i dai tot
timpul de lucru. Eu aşa procedez de când mă ştiu. Nu-mi
las niciun răgaz şi gândurile mele nu zboară niciodată
aiurea.”
Avea dreptate. Aşa procedase de când se ştia el. Nu-şi
oferise o clipă de destindere, nici lui şi nici celor din jur.
Până la urmă, nevastă-sa l-a abandonat, considerându-l
prea rudimentar, un fel de robot din prima generaţie care,
pretindea ea, nu reuşise să închege cu puţinele cuvinte
programate măcar o poezioară simplă şi nevinovată de
dragoste.
Luă mapa, o cântări câtva timp în mână, apoi o puse pe
măsuţa unde obişnuia să lucreze. Cercetă fără tragere de
inimă cele câteva desene, corectă unele detalii, accentuă
liniile care i se păreau mai interesante. Îi plăcuse de la bun
început linia inspirată, originală, a noii case de cultură,
după un proiect de-al lui Victor Horagea, şi de aceea
acceptase, în principiu, propunerea lui de a realiza ea
interioarele. Pe arhitect îl întâlnea adeseori printre
„acareturile de ultimă oră“, cum numea el cu falsă
modestie, noile blocuri ce înconjurau fosta piaţă
administrativă a oraşului. Schimbau în treacăt câteva
cuvinte, după care arhitectul, într-o continuă criză de timp,
dispărea într-un nor de praf şi fum, precum un arhanghel.
Oraşul scârţâia din ţâţâni sub presiunea detonărilor.
Praf, fum iute, nori negri de muşte şi alte gângănii răscolite
din hrubele desfundate, împestriţau cerul, asaltau în roiuri
106
Insula
zumzăitoare, lipicioase, gurile puturoase ale canalizărilor,

într-un refugiu continuu din faţa luminii spre adâncurile
de unde proveniseră, executând tainic şi repetabil un
circuit obligatoriu existenţei lor.
Neavizat, oricine putea să aibă impresia că tot oraşul se
năruie, se scufundă. Casele vechi, dărăpănate, trozneau
smulse din pământ, dispăreau tacit, împăcate cu gândul că
le-a trecut timpul. Procesul lent al demolărilor început
cândva la periferie, care nu afectase prea mult conştiinţa
cetăţenilor decât cu bubuiturile îndepărtate ale unui război
ce se purta departe, aproape iluzoriu, între timp devenise
un fapt real. Se desfăşura chiar sub ochii oamenilor, iar ei
îl priveau surprinşi, nevenindu-le să creadă. Noul se grefa
dureros în conştiinţa fiecăruia. Zilnic dispărea o stradă
veche cu un nume celebru, o clădire arhicunoscută, cu o
anumită istorie, care până nu de mult crease
individualitatea oraşului, îi dăduse o personalitate.
Punctele cardinale ale urbei îşi schimbau continuu poziţia,
oscilau alertate, bântuite de furtuni magnetice,
contradictorii. Sub şenilele buldozerelor şi screperelor, în
ghearele macaralelor portante şi în tăişul casmalelor
scrâşneau dureros cioburile multicolore ale unor globuri ce
delimitaseră meschin, cu o seară înainte, grădiniţele şi
peluzele de flori din faţa vreunei căsuţe cu frontoane roşii,
din teracota unui alt secol, ridate de scurgerea timpului, se
zvârcoleau şerpeşte rădăcinile copacilor striviţi în plină
vegetaţie, dispăreau fără chip de întoarcere în hăul marelui
interes general însemnele unei identităţi mărunte. Nervii
într-o alertă continuă şi sentimentele chiriaşilor
îngrămădiţi în holuri, debarale şi mansarde, prin tot felul
de improvizaţii, exultau garnisite de promisiunile că vor
deveni în curând proprietarii unor orizonturi nesperate. Îşi
duceau grăbiţi calabalâcul în cărucioare cu roţi şchioape,
în camionete supraîncărcate de perne înflorate şi saltele
obosite formând mici cortegii la căpătâiul unor amintiri
decedate, bejenari ai războiului ce se purta pe uliţele
întortocheate ale oraşului vechi care se retrăgea, dispărând
107
în vârtejuri de praf. Mergeau tăcuţi, urcau colina spre noile

cartiere, cu chei noi în buzunare, păstrate cu grijă, ca şi
cum toată siguranţa vieţii lor ar fi atârnat firav de acelaşi
belciug pe care erau înşirate cheile viitoarelor lor locuinţe.
Urcau precauţi scările reci, largi şi impersonale, de spital
comunal, deschideau abia îndrăznind uşa apartamentelor,
îşi îngrămădeau vechiturile lor prăfuite în holul de la
intrare, inspirau adânc mirosul de var proaspăt şi de
vopsea încă neuscată vorbind pe şoptite, sfioşi să nu-i
deranjeze pe ceilalţi, perete-n perete cu ei, nedespărţiţi de
vreun zaplaz înalt, de-o peluză cu flori sau de umbra
vreunui cais şi priveau din hol fascinaţi luciul parchetului
din camerele goale, ale căror margini abia le zăreau, aşa de
imense li se păreau faţă de chichineţele strivite sub şenile,
unde până nu demult trăiseră în speranţe mocnite. Unii
dintre ei se descălţau pe cimentul rece al holului şi în
picioarele goale înaintau timizi, stângaci, în vârful
degetelor, pe luciul de gheaţă al parchetului, abia
mişcându-se, ieşeau în balcon cu gândul de a privi restul
oraşului, de la înălţimea etajelor unde-i suligase viaţa, cu
ochii uimiţi, speriaţi şi nătângi de deposedaţi şi
reîmproprietăriţi, căutând în zadar să ghicească câtuşi de
cât prin învolburarea norilor de praf şi a furtunilor din
inimile lor cam pe unde ar putea fi steaua lor polară.
Când tăvălugul prefacerilor înnoitoare ajunse să scurme
şi la temelia casei unde locuia Irina la a doua stabilire a ei
în oraş, într-o cameră la parter ce dădea spre un holişor
despărţit printr-un paravan sordid şi complet ineficient,
folosit de toţi ceilalţi locatari, madame Clarisa Onoriu, care
ocupa camera de cealaltă parte a holişorului, intră într-o
panică greu de imaginat. Îi era aproape imposibil să
înţeleagă că în cel mult douăzeci şi patru de ore, cum se
exprimase un tânăr vlăjgan, îmbrăcat într-un costum alb
cenuşiu, cu poalele vestonului fluturându-i în jurul
coapselor, care distribuia ordine celor din jur cu o uşurinţă
de prestidigitator, trebuia să evacueze casa pentru a fi
demolată. Bătrânei femei îi venea greu să priceapă că într-
108
Insula
un timp atât de scurt absolut toate amintirile care în anii

unei vieţi intraseră prin toate crăpăturile pereţilor odăii
sale, discret mascate cu hârtie înflorată, noianul ei de griji
şi lacrimi, de impresii de neuitat, agăţate într-un balans
continuu până şi de pânzele aproape invizibile, de
păianjen, din colţurile îndepărtate, vor pieri într-o anonimă
şi nesemnificativă trombă de fum iute şi praf ruginiu în mai
puţin de câteva clipe.
Deoarece le despărţeau acel hol de folosinţă comună, un
fel de culoar de liberă trecere pentru părţile beligerante,
Clarisa Onoriu îşi făcuse obiceiul ca din când în când să
vină în vizită la Irina, de fiecare dată însoţită de o ceaşcă cu
ceai fierbinte, numai pentru câteva clipe, cât îţi bei ceaiul,
duduie Irina, o asigura ea la venire şi până la urmă să
întârzie îndeajuns, uitând de timp şi de toate când era
vorba să abordeze, pentru a nu se ştie câta oară, subiectul
ei predilect, comportarea insolentă, complet scandaloasă a
fostei sale eleve la normala, care locuia împreună cu soţul
ei în două camere de la etaj.
Într-o zi, când Irina se întoarse de la serviciu o găsi pe
Clarisa Onoriu, aşteptând-o în faţa uşii cu nelipsita-i
ceaşcă de ceai. Irina o privi surprinsă şi după ce o salută,
încercă să descifreze ceva din atitudinea bătrânei.
Niciodată n-o aşteptase când venea de la serviciu. Şi apoi
observă că mâna în care ţinea ceaşca îi tremura uşor.
— Ce s-a întâmplat, doamnă Clarisa? o întrebă Irina,
făcându-şi loc pe lângă ea să deschidă uşa camerei sale. O
invită să intre.
Abia după ce puse ceaşca pe masă şi se aşeză, zise
oarecum uşurată, controlându-şi mai bine starea nervoasă
în care se găsea.
— Mi-a fost teamă să nu vărs ceaiul, arătă ea spre
ceaşcă. Apoi se scotoci în buzunarele largi ale capotului,
burduşite cu tot felul de nimicuri şi după ce răsturnă tot
conţinutul în poală, descoperi o hârtie împăturită, uşor
boţită, pe care i-o întinse fără să-i spună ceva. Înainte de a
o citi, Irina o întrebă ce este.
109
— Ne demolează, duduie Irina, îi răspunse tern, fără

niciun fel de nerv, ca şi cum pragul emotiv fusese deja
depăşit. Ne demolează şi ne trimite la bloc… Asta-i
repartiţia dumitale. La un bloc din cartierul Reconstrucţiei.
Dumneata primeşti apartament cu două camere, că eşti
tânără şi ai toate perspectivele întemeierii unei familii, eu,
o garsonieră. Tot la etajul nouă, ca şi dumneata…
După ce citi hârtia, Irina o privi înveselită. Figura gravă,
speriată a Clarisei Onoriu o derutase. Crezuse că-i cu totul
altceva.
— Şi ce vezi rău în asta? Trebuia să se întâmple odată.
Se zice că viaţa la bloc este mai tihnită, mai fără griji.
Surprinse o undă de părere de rău întunecând în fugă
faţa căzută a bătrânei. Clipi des, nedumerită.
— Poate că ai dreptate, duduie Irina. Cred că aşa-i mai
bine, se redresă ea. Deşi… Mă aflu totuşi într-o mare
încurcătură. Nici nu ştiu cum ar trebui să procedez. Mă
gândesc la soţul meu. În cazul când, în sfârşit, va veni… Ţi-
am spus doar că din casa asta a plecat pe front… Uite, că
peste două ore şi jumătate, calculă ea după ce privi
insistent spre un ceas de masă, se împlinesc exact treizeci
de ani, patru luni şi patru zile, de când ne-am despărţit în
gară. Pe atunci eram tânără ca Stela şi ocupam tot etajul
de sus.
Irina îi cunoştea povestea. O auzise de mai multe ori,
însă de fiecare dată o asculta cu atenţie, ca şi cum bătrâna
abia atunci i-o spunea pentru prima dată.
— Faptul că soţul meu nu are cum să afle că va fi
demolată casa, mă exasperează, duduie Irina. Casa asta în
care am trăit puţinii ani fericiţi ai tinereţii noastre,
închipuieşte-ţi ce surprins o să fie, când va veni. În mod
sigur că în cel mult o săptămână, două, va sosi. Îmi spune
inima că trebuie să sosească cât de curând. Va căuta casa
şi dacă n-o să o mai găsească? Vom rămâne despărţiţi pe
vecie. Pe mine unde să mă caute? Spune şi dumneata,
duduie Irina, nu-i păcat după atâţia ani de aşteptare, când
noapte de noapte am tresărit la auzul fiecărui pas de
110
Insula
bărbat care se apropia de casă, să nu ne mai regăsim?

Spune, te rog, dumneata…
Irina încercă s-o readucă cu picioarele pe pământ.
— Apropo de etajul de sus… Ce fac Gavrileştii? Ei unde
se mută?
— Tot în acelaşi bloc cu noi, pe aceeaşi scară şi tot
deasupra noastră, răspunse madame Clarisa obosită. Aşa-i
de când lumea. Cine apucă de la început să stea deasupra,
tot deasupra rămâne, filosofă ea. La etajul zece. De
dimineaţă, de când li s-a dat repartiţia, nu s-au mai dus la
serviciu. Împachetează lucrurile şi sunt foarte veseli, în
special el. Probabil crede că dacă se mută, amanţii neveste-
sii îi vor pierde urma. Vezi, duduie Irina, reveni bătrâna,
şocant de lucidă faţă de cele spuse mai înainte în legătură
cu soţul ei dat dispărut în războiul de acum treizeci şi ceva
de ani, că pentru unii plecarea de aici este o adevărată
speranţă? Aiurea! Cântă de azi dimineaţă tot felul de
canţonete şi bate cuie în nişte lăzi. Un tâmpit! Asta e,
duduie Irina. Nimic altceva!
— Şi cine ţi-a spus că trebuie să evacuăm casa atât de
repede?
— Un tânăr înalt cu o şepcuţă albastră pe cap care toată
ziua s-a tot foit pe aici. Nu era în atribuţiile lui să ne
anunţe când să plecăm, însă dacă l-am întrebat, mi-a
răspuns destul de politicos. Sau mi-o fi răspuns aşa numai
pentru că se grăbeşte cu demolările în partea asta a
oraşului. Nu ştiu. Ceilalţi i se adresau spunându-i arhitect
şi el se burzuluia la ei, grăbindu-i. Mie mi s-a părut un tip
nemilos şi cumplit de grăbit.
— De ce?
— N-ai avut când să vezi. Ţi-am venit eu pe cap şi nu te-
am mai lăsat nici să răsufli cu temerile mele, însă dacă te-
ai duce în locul unde a fost până acum câteva ore grădiniţa
din spatele casei, mi-ai da dreptate.
Irina o întrebă din priviri.
— Caisul, spuse madame Clarisa Onoriu şi din nou
Irinei i se păru vocea ei foarte obosită, aproape stinsă.
111
Puteau măcar să lase caisul până când dărâmau casa şi se

apucau să construiască blocul. L-am auzit cu urechile
mele, când le-a spus celor cu buldozerele să-l smulgă din
rădăcină. Normal ar fi trebuit să-l lase cel puţin să-şi
termine roadele acestui an. Mie una, care am văzut cum l-
au smuls cu crengile înflorite, mi s-a făcut rău. Mi s-a făcut
rău de la stomac şi am vomat… Am mai păţit o dată un
pocinog ca ăsta pe timpul când eram tânără. Era în timpul
războiului… Nici nu mai ştiu dacă soţul meu plecase sau
nu pe front. Oare, duduie Irina, deveni ea dintr-odată
interesată, mai vioaie, ţi-am povestit vreodată despre el?
O privi foarte atentă, iar Irina îi zâmbi încurcată. Ce
putea să-i spună? Însă bătrâna se replie imediat şi-i
promise că altă dată îi va vorbi despre soţul ei. Acum nu
mai avea timp. Şi aşa stătuse cam mult şi nu împachetase
nimic. Totuşi trebuia să sfârşească în câteva cuvinte ce
anume începuse să-i spună. Foarte lucidă reluă:
— Deci era în timpul războiului şi întâmplarea sau
curiozitatea mea tâmpească din tinereţe m-a făcut să asist
la o execuţie publică. A fost împuşcat un tânăr. Parcă îl văd
şi acum. Tânăr, înalt, îmbrăcat într-o cămaşă albă, prea
albă pe fondul acela cenuşiu spre negru al zidului. Nu ştiu
ce făcuse, de l-au împuşcat… În fine, atunci, ţin minte, am
vomat şi am avut febră aproape o săptămână. N-au făcut
bine c-au distrus caisul, conchise ea.
— Poate că într-adevăr se grăbesc, încercă Irina să le ia
apărarea. Nici eu nu sunt de acord cu treburile astea, însă
dacă se grăbesc, n-au încotro. Vor fi sădiţi alţi pomi.
— Aşa este, zise moale şi foarte obosită Clarisa Onoriu.
Numai că în astfel de situaţii, mie mi se face rău de la
stomac şi vomez…
— Stela ce mai face? Se bucură că pleacă la bloc?
Probabil că astăzi ai văzut-o mai mult. Nu ţi-a spus nimic
sau tot aşa se comportă cu dumneata, care i-ai fost
profesoară?
— Oh, Stela! exclamă ea stins. Se ridică cu greu din
fotoliu, îşi luă ceaşca de pe masă şi fără să mai spună ceva,
112
Insula
ieşi din cameră târşâindu-şi picioarele.
113
LA CÂTEVA ZILE DUPĂ SOSIREA

ei acasă, Irina primi o scrisoare de la Alex. I-o dădu, într-o
dimineaţă, însăşi mama ei. În sfârşit, reuşise să plece şi îi
propunea să se întâlnească la un canton, foarte aproape de
casa lui Afane.
Tot timpul cât citi scrisoarea, bătrâna rămase cu ochii
pironiţi asupra ei. După ce termină de citit, o întrebă:
— Pleci?
Nota rece, de imputaţie, din glasul mamei o făcu să-şi
plece vinovată ochii.
— Da, plec. Plec chiar acum.
— Te cheamă el?
— Da, mă cheamă, răspunse ea ca un ecou.
— Ai să mai vii?
— Am să mai vin, mamă…
— E departe unde te cheamă el?
— Nu. E dincolo de munte.
Tăcută şi îngândurată, bătrâna se apucă s-o pregătească
de drum. Din când în când se uita la fiică-sa ca la o femeie
străină. Drept e că nu simţea nicio strângere de inimă şi
din cauza asta se certă în gând şi se socoti nesimţitoare.
Rămânea iarăşi singură şi inima i se împietrise. A condus-o
până la poartă şi de acolo încă câteva sute de metri pe
drumul ce cobora. Apoi se îmbrăţişară şi ea, tot aşa
dreaptă cum o ştiuse întotdeauna Irina, poate cu umerii
ceva mai căzuţi şi pasul mai şovăitor, se întoarse din drum
spre casă. Irina întoarse capul de câteva ori, sperând că-i
114
Insula
va face un semn cu mâna, un ultim mesaj de afecţiune,

însă bătrâna nu se uită deloc înapoi.
Apoi după vreo oră de mers pe jos, când o ajunse din
urmă un camion şi o luă din drum, constată că maică-sa îi
pusese în rucsac oglinda veneţiană, înfăşurată grijuliu într-
un prosop ţărănesc. Deci ăsta era darul ei de nuntă,
înţelese de ce nu se împotrivise măcar c-o vorbă plecării ei
neaşteptate şi de ce-i spusese, când se îmbrăţişaseră în
mijlocul drumului care cobora, privind-o adânc în ochi, cu
subînţelesuri, să aibă grijă de ea.
Rememorând timpul scurt al şederii sale în casa
bătrânească, îşi explică cele spuse de bătrână într-una din
serile petrecute împreună, cuvinte ce le considerase fără
importanţă, simple flecăreli ale unei femei bătrâne,
singură, care profită de prezenţa cuiva să-i turuie întruna
şi să-şi descarce sufletul de gânduri ce în atâta amar de
singurătate nu avusese cui să le spună. Aţâţând focul în
sobă, nopţile muntelui erau friguroase şi Irina nu mai era
învăţată cu ele, bătrâna îi spusese într-o doară, printre
altele şi fără nicio legătură, grăbindu-se să-i povestească ca
şi cum i-ar fi fost teamă să nu uite, despre o femeie, tânără
şi ea, cu casa ceva mai în valea satului o pricăjită şi
neluată în seamă de nimeni, cam bolnăvicioasă din fire
care după o naştere a înflorit dintr-odată făcându-se o
femeie mândră şi luminoasă la faţă, încât până şi bărbatul
ei, plecat şi întors acasă după mai bine de două luni de
muncă prin pădurile unor sate mai îndepărtate, nu i-a
venit să-şi creadă ochilor.
Deci, bătrâna ştia de boala ei. Îi citise în suflet ca nimeni
altul speranţa de al cărui fir subţire se agăţa nebuneşte.
Poate că de aceea, gândi Irina, n-a certat-o prea aspru,
când i-a spus că aşteaptă un copil şi la despărţire a privit-o
adânc în ochi, aşa cum a privit-o.
Maşina o lăsă în apropierea unei mici staţii de munte, de
unde la puţin timp luă trenul. Ziua era abia la jumătate
când ajunse la cantonul unde-i spusese Alex în scrisoare
că trebuie să coboare. Alex o aştepta. Îl văzuse de la
115
fereastra vagonului stând pe un geamantan. Crezuse că

deja se întâlnise cu Afane, însă el i-a spus că o aşteaptă la
cantonul acela strivit între pereţii munţilor de aproape o
veşnicie. Îi zâmbi obosit. Vroia să meargă împreună la Casa
moşilor. S-au sărutat îndelung sub privirile indiferente ale
câtorva munteni încărcaţi cu desăgi. El i-a spus că o
iubeşte şi i-a fost dor de ea. Însă Irina îi descoperi în priviri
ceva din neliniştea ce-l făcuse să nu plece odată cu ea. Nu
îndrăzni să-l întrebe ce s-a mai întâmplat. Dacă fata care
se înecase mai revenise la viaţă sau nu. Cât venise cu
trenul, chibzuise că cel mai nimerit lucru ar fi fost ca din
primul moment al întâlnirii lor să-i spună ce se petrece cu
ea şi totuşi tăcea. Simţi că o opreşte ceva. Probabil figura
chinuită de oboseală a lui Alex sau privirile indiferente ale
oamenilor, când ei s-au sărutat. Alex mergea alături de ea
tăcut şi preocupat. După spusele lui, drumul până la Casa
moşilor nu era lung. Era în schimb anevoios. Urcau o
cărăruie întreruptă în trepte de rădăcinile dezgolite ale
brazilor. Alex ţinuse neapărat să ducă şi rucsacul ei. După
câtva timp o întrebă ce are în rucsac fiindcă i se părea
greu.
— O oglindă, îi zise ea oprindu-se puţin să-şi tragă
sufletul. E darul de nuntă pe care mi l-a făcut mama. O
oglindă veneţiană.
Alex o privi dintr-odată înveselit. Aruncă geamantanul în
dreptul unei tufe de sânger apoi se trânti şi el râzând în
iarba deasă ca un covor. Cărarea se întrerupea într-un mic
platou înconjurat de brazi, un fel de popas binevenit pentru
odihnă, ca apoi să-şi reia firul ceva mai sus. O trase şi pe
ea jos, de mână.
— Doamne, exclamă el, ce veste mi-ai dat! Înseamnă că
te-a dăscălit bine bătrâna… Şi de ce tocmai o oglindă?!
Necontaminată de veselia lui subită, foarte serioasă,
Irina îi zise:
— Pentru ca să ne privim uneori în ea, când ne simţim
înstrăinaţi unul de altul şi să ne regăsim.
— Numai în cărţi găseşti un răspuns ca ăsta…
116
Insula
S-ar fi zis că aştepta un alt răspuns. Mai apropiat de ea,

de gândurile lor, care să fie cuprins în clipa aceea. Stătea
răstignit în covorul de iarbă, cu faţa în sus şi nu mai vroia
nimic. Irina se întoarse spre el uşor intrigată:
— Atunci pentru ce altceva e bună o oglindă dacă nu
pentru regăsiri?
— Nu ştiu… Nu m-am gândit niciodată. Chiar şi atunci
când mă uitam într-o oglindă. N-aveam cum. Prea mă
izbeam de mine…
Brazii din jur, priviţi de acolo, de jos, păreau imenşi.
Punctau pe cer cu vârfurile lor un cerc turtit, rupt într-o
parte.
În nacela lui spânzurată deasupra fluviului, în care
fiecare zgomot venit din şantier se amplifica de zeci de ori,
nu-şi închipuise niciodată că există locuri pe pământ cu o
linişte atât de adâncă. Îl ameţeau aerul, tăcerea nefirească
a muntelui. Irina îi respecta contemplaţia.
— Cred că ai dreptate, zise el într-un târziu.
Irina nu mai ştia la ce anume se referise el, şi nu-l
întrebă. Nu o mai interesa absolut deloc, dacă avea sau nu
dreptate. Simţi mâna lui mângâindu-i obrazul şi fruntea.
Se înfioră. Abia atunci îşi dădu seama că tot timpul i-a fost
dor de el. Îşi rezemă capul pe umărul lui. De jur împrejur
totul era pustiu şi măreţ, iar ei aveau impresia că se găsesc
între coloanele unui templu.
Scufundându-şi faţa în părul ei încins de soare, îi şopti
abia auzit:
— Mi-a fost dor de tine, Irina… În fiecare clipă mi-a fost
tare dor de tine.
— Te rog, mai spune-mi o dată… Şi poate nu uiţi să-mi
repeţi şi ce mi-ai spus, când am coborât din tren.
— Tot timpul m-am gândit numai la tine, Irina. Abia în
zilele astea mi-am dat seama cât de mult te iubesc.
Irina se întoarse cu faţa în sus şi privi tot cerul care se
rostogolea peste ei. Îl întrebă încet, fără să aştepte un
răspuns anume;
— Pe unde ai mai fost, Alex? Şi acum de unde vii?
117
Niciodată nu simţise cerul atât de aproape. Îi venea să

întindă braţele şi să-i oprească rostogolirea cu podul
palmelor. Sânii îi tresăreau în ritmul sacadat al respiraţiei.
Aerul prea tare al muntelui o euforiza. Simţea strecurându-
i-se în sânge acelaşi fluid tulburător ce-i dăduse în prima
seară a sosirii sale acasă împreună cu Mihael Lavriu un
sentiment ciudat, de îndepărtare fictivă faţă de realitate, ca
şi cum ar fi băut un strop de alcool tare, de bună calitate.
Covorul dens de muşchi mătăsos îi cuprindea molcom
ceafa, umerii, linia arcuită a coapselor. Recepta tăcerea din
jur, filtrată printre zăbrelele de crengi negre ale brazilor
încremeniţi. Nicio mişcare, niciun om, totul părea ferecat în
încremenire. Doar ei doi. Undeva, în diametrul şui al
cercului de brazi, în înaltul cerului, la mii de ani lumină
depărtare, Irina simţi traversându-i fruntea preţ de-o clipă,
pe furiş, umbra unei aripi care plana nevăzut deasupra lor.
O cuprinse teama şi căută un refugiu în braţele lui.
— Mi-e frică, Alex! Tu unde eşti? Mi s-a făcut frică.
Răspunde! E prea multă linişte aici. Nefiresc de multă
tăcere. Te rog, ia-mă în braţe. Vreau să ne iubim, Alex,
până uit definitiv că mi-e frică.
Şi cerul de deasupra ei se lumină de chipul iubitului
care opri neantul să se prăvălească asupra lor. Se strânse
cât mai aproape de el, încercând să scape de frica
neînţeleasă care o cuprinsese. Simţi nevoia să ţipe, să şi-o
alunge din piept. Sentimentul acela insolit, de detaşare
fericită, efemeră, dispăruse brusc. Era iarăşi ea, cu toate
obsesiile ei, ea care se agăţa cu disperare de umerii
protectori ai bărbatului, ca de unica ei şansă. Îl simţea tot,
puternic, arşiţa buzelor lui arse de atâta aşteptare
strivindu-i ţipătul pe buze. Când, în sfârşit, se întâlniră,
trupul ei îl recunoscu pe al lui, zvâcni şi îi ieşi în
întâmpinare regăsind amintirile unor nopţi care le
aparţineau şi nu puteau fi uitate.
Treptat, Irina reconstitui mirosul eteric, uşor fad,
îndepărtat al petuniilor învolburate din grădiniţa casei
bătrânului Ferega şi-n scânteierile ce-i înfloreau în ochii
118
Insula
închişi dureros, întrezărea clipă de clipă corolele lor

sângerii, albe şi violacee, pictate pe fondul de tuş al
nopţilor cerului cuprins în rama îngustă a ferestrei
întredeschise din camera lui Alex.
Înfrânţi de oboseala regăsirii, câtva timp au rămas
alături în iarba strivită sub ei, precum umbrele a două
trunchiuri de copac. Nu reuşiseră să spargă prea mult
tăcerea în jurul lor, însă nu-i mai impresiona ca la început.
— Îţi mai este frică? o întrebă el.
— Doar foarte puţin. Ce-a fost greu a trecut. Acum mă
pot gândi mai mult la noi doi. Adineauri mă gândeam
numai la mine.
Se întoarse spre el şi cu degetul arătător îi atinse fruntea
la rădăcina părului. Apoi, într-o alunecare lină, îi
reconstitui profilul feţei până sub bărbie. Prinse o clipă de
hotărâre. Începu:
— Ştii ceva?
— Spune!
Clipa trecu prea repede şi ea citi în vocea lui o notă prea
sigură, indiferentă. Şovăi şi spuse altceva:
— Îţi mulţumesc, fiindcă m-ai aşteptat să mergem
împreună la Afane… N-aş fi vrut să străbat cărarea asta
singură şi să mă prezint la Casa moşilor precum un turist
rătăcit pe coclaurile muntelui, care printr-o minune
întâlneşte un hotel sau o cabană şi se repede exclamând de
bucurie spre ghişeul de la recepţie.
— Cred că nu din cauza asta ţi-a fost frică cu puţin timp
înainte, vru Alex să pară nedumerit.
— Oh, nicidecum… Aş fi vrut să fie din cauza asta.
— Atunci?
— Te rog. Nu-mi place întrebarea asta. Prea mă pune la
colţ. Doar atâta vroiam să-ţi spun, că ai făcut bine că m-ai
aşteptat. Aşa cum stăteai acolo, în faţa cantonului ăla
prăpădit, pe geamantan, mi-am dat seama că numai pe
mine mă aşteptai. Erai inconfundabil. Cum să-ţi explic ce
anume am simţit, când te-am văzut chircit pe geamantan.
Nimeni altul nu m-ar fi aşteptat aşa cum m-ai aşteptat tu.
119
Alex tăcea. Părea absent la tot ce vorbea ea. Îl

nedumerea totuşi efortul ei de a umple un gol pe care el
nu-l simţea. Despre ce gol putea fi vorba? Sesizase o
anumită tensiune în comportarea ei, un exces de
afectivitate, i se dăruise frenetic, cu o anumită disperare pe
care nu i-o ştiuse până atunci, frica despre care-i spusese,
reţinerile ei. Toate acestea le trecuse pe seama revederii.
Apoi era şi el hipersensibilizat. Nu dormise ca lumea de mai
bine de patruzeci şi opt de ore. Îl torturase oboseala unui
drum făcut într-un tren sau în mai multe trenuri care abia
se târâseră în jurul atâtor munţi. Acum se liniştise. Se
simţea reconfortat. Aerul muntelui, trupul ei, revederea în
sine îl repuseră în drepturi, îl eliberase, în cele din urmă,
de imaginile obsesive ale acelei nopţi petrecute în morga
spitalului municipal, unde încercase să fie absurd, fiindcă
nădăjduise că va reuşi să recupereze cel puţin numele
adevărat şi râsul acelei fete care nu mai putea veni din
trecut.
Şi totuşi Irina îi ascundea ceva. Poate nu ceva grav. Atât
timp cât erau tineri, gândi el, privind cerul, nimic nu era
grav, ireparabil. Nişte legături tainice ale memoriei îl
puseră în legătură directă cu constatarea limpede şi
imperativ de crudă, făcută de Lavriu în prezenţa doctorului
Herima şi a sa, despre Irina: „Păcat de ea că-i prea tânără
şi atât de frumoasă!“ Apoi gândul îl conduse la prima lor
noapte de dragoste şi mai precis la momentul când a
întrebat-o ce anume a vrut să spună atunci Lavriu şi ea nu
i-a răspuns.
Doctorul Herima l-a asigurat că nu este nimic grav şi
totodată l-a sfătuit să nu-l întrebe pe Lavriu despre boala
Irinei, deoarece, nefiind în specialitate, s-ar putea să
exagereze lucrurile mai ceva decât un neavizat. Tot el îi
spusese că pentru un tânăr nimic nu este decisiv,
iremediabil.
Alex urmărea un cortegiu de nori ce trecea chiar pe
deasupra lor. Îi văzu cum îşi freacă cuminţi şi docili ca
nişte animale mari, greoaie, burţile albe şi vineţii de pereţii
120
Insula
înguşti ai unei trecători.

— Parcă ar fi o turmă de elefanţi albi şi cenuşii, zise el
aiurea.
Ea nu-l auzi, preocupată de gândurile ei. Se ridică într-
un cot şi-l întrebă;
— Ştii pe cine am întâlnit în Suceava şi m-a dus cu
maşina până în sat?
— Nu, răspunse el, tot absent şi tot urmărind norii.
Păcat. Stâncile le sfâşie burţile şi fără burţi devin penibili.
Închipuieşte-ţi, draga mea, un elefant fără burtă nu mai
seamănă deloc cu el însuşi şi faptul în sine este foarte
dezolant. Nu-i aşa, Ina?
Irina îl privi înveselită şi mirată.
— De când îmi zici aşa?!
Constată totodată, surâzând vinovată, că fusta ei de
culoarea paiului era cumplit de mototolită şi pe alocuri
murdară de iarba strivită sub ei. Încercă mici retuşuri.
— De astăzi, îi răspunse Alex. Acum e a doua oară când
îţi spun aşa.
— Şi prima dată?
— Puţin mai înainte… Ar fi trebuit să mă auzi. Doar am
fost tot timpul împreună, însă uneori ai momente când eşti
de nerecunoscut. Nu mai semeni deloc cu tine…
Alex îi făcu cu ochiul, şmechereşte, foarte semnificativ,
iar ea, Irina, se înroşi toată, sări din iarbă şi înainte ca el s-
o urmeze, îi puse un picior pe piept, imobilizându-l. Începu
şi el să râdă. Râdeau din toată inima, râdeau împreună,
cum nu râseseră niciodată de când se cunoşteau.
Imaginea aceea albă şi dreaptă a fetei înecate în apa
înşelătoare din dreptul farului se destrămă şi pieri definitiv
cum pieriseră de pe cer norii aceia lânoşi, cu burţile lor de
elefanţi. Nu-l mai impresiona. Privi în sus, la faţa
încruntată, de războinic a Irinei.
— Eşti aşa de fioroasă că nu mai îndrăznesc să spun
nimic. Mă predau necondiţionat, dar să te mai întreb ceva.
Cine te-a condus cu maşina până acasă, în sat?
— Aha, făcu ea victorioasă, deci te preocupă!
121
— Bineînţeles. Întotdeauna mi-a fost teamă să nu mi te

fure cineva, spuse el. Nu ştiai că iubindu-ne, pe nesimţite
ne ataşăm în cârcă sau în faţă, indiferent unde, nişte
deprinderi feudale?
— Adică?!
— Tu devii proprietatea mea, iar eu a ta.
— Ştiam, însă nu-mi prea place, zise ea decisă şi îşi
retrase piciorul de pe pieptul lui. N-aş vrea să devin
proprietatea nimănui şi mai cu seamă povara nimănui.
Tare aş vrea să înţelegi foarte bine acest lucru.
Vocea ei devenise aspră, străină. Alex o privi surprins,
însă n-o mai întrebă nimic. Se ridică şi el din iarbă, se
scutură de câteva fire uscate, luă geamantanul de unde-l
aruncase şi-i găsi un loc mai bun. Irina reluă:
— În Suceava l-am întâlnit pe Mihael Lavriu…
Alex o privi nu mirat ci mai mult contrariat, iar ea găsi
cu cale să accentueze:
— Mihael Lavriu, prietenul tău, psihiatrul! Nu-ţi spune
nimic numele ăsta?
Exact cu o zi înainte de plecare, Alex trecuse pe la spital.
Au stat de vorbă mai bine de-o oră, tot făcând referiri
sentimentale la faptul că Afane nu mai era prezent. Lavriu
avea nevoie de el, de aprecierile lui competente. Unul dintre
pacienţi îi crease o adevărată revelaţie, îi pictase un tablou
cu totul şi cu totul impresionant. O femeie ciudată stând
pe o bancă din parcul spitalului. Femeia era îmbrăcată
într-un halat roşu aprins, larg şi strâns în jurul ei şi ţinea
cu o mână de borul unei pălării galbene, imense, ca şi cum
i-ar fi fost frică să nu i-o zboare vântul de pe cap. Cerul era
violet iar copacii din parcul spitalului aveau frunzele
argintii.
Lavriu se avânta în consideraţiuni de tot felul. Femeia în
halat roşu şi pălărie galbenă era tot o pacientă de-a lui, iar
autorul ineditului tablou, trebuia să fi fost îndrăgostit de
ea, presupunea el. Numai în situaţia unor trăiri emoţionale
foarte puternice, omul îşi poate depăşi condiţia şi creează
lucruri de excepţie, susţinea el înfierbântat, crezând cu
122
Insula
fermitate în valabilitatea metodei sale de a salva minţi

împotmolite în tenebre prin stimularea şi crearea stărilor
intensiv afective la bolnavi.
Nimic nu-i spusese despre întâlnirea lui cu Irina.
Preocupat de miile lui de probleme, gândi Alex, probabil că
uitase. Deşi…
— Şi? îndemnă el la declaraţii mai complete.
— Am discutat aproape o noapte întreagă cu el… Vrute
şi nevrute. Printre altele m-a asigurat că oricând voi fi
dispusă, el va fi bucuros să mă ajute.
— Insuficient, domnişoară Irina, insuficient! Exprimă-te
mai clar, te rog, solicită Alex.
Observă că brazii ce-i înconjurau erau din aceeaşi
generaţie. Egali în înălţime şi foarte drepţi. Prinşi ca nişte
flăcăi de-o seamă într-o horă voinicească. Din oricare se
putea face cel mai înalt catarg de corabie.
— Aş dori să vă precizez, domnule Costin, declară Irina
cu un joc straniu în priviri, că amicul, scumpul
dumneavoastră prieten de simţiri alese m-a cerut de
nevastă, cum se zice pe la noi prin sat.
— Bravo, domnişoară Irina! păstră Alex acelaşi ton. Te
felicit. Pe când nunta?
— Sper că în toamnă, domnule Costin, răspunse ea
înscrisă perfect în joc. Înaintea ploilor de toamnă…
Alex cotrobăise din priviri împrejurimile şi în cele din
urmă găsi ce căutase. Puţin mai sus, între doi brazi prinşi
şi ei în hora voinicească, ţâşnea din gingia verde a
muntelui, ca un dinte alb, o stâncă. Mai mult o aşchie
dintr-o răbufnire tectonică. O faţetă a stâncii, netedă şi de
forma unui soclu, strălucea argintiu în soarele ce dădea să
scape dincolo de împrejmuirea groasă a muntelui.
— N-ai cumva vreo cretă la tine? o întrebă el aiurea şi
totuşi preocupat.
— De ce nu-mi ceri un zepelin?
— Fiindcă aş fi sigur că n-ai, însă o cretă sau un
cărbune, gândesc că ar fi normal să găsească omul la tine.
Cu ce-ţi faci tu schiţele?
123
— Acum sunt în vacanţă, Alex. Nu uita asta!

— Dar dacă acum îţi vine în minte o idee formidabilă de
decoraţiune interioară? insistă el. Cum procedezi? N-ar fi
păcat s-o uiţi?
Irina scutură din cap nerăbdătoare. Zise:
— Lasă asta… Nu crezi c-ar fi cazul să mergem? S-a
făcut târziu şi la munte noaptea cade brusc. Mai avem
mult de mers?
Se uită pe jos şi dezgropă cu vârful pantofului un ciob de
lut ars, ce putea să însemne fragmentul dintr-o strachină
sau dintr-un ulcior spart. Ridică ciobul şi i-l arătă lui Alex.
— Asta e bună?
— Perfect, zise el. Vezi că aveai o cretă? Mulţumesc!
— Mulţumeşte celor care au poposit aici şi-au spart
strachina. Ce vrei să faci cu ciobul?
— Vreau să botezăm poiana asta. Să-i dăm un nume pe
care să-l scriem pe suprafaţa netedă a stâncii de acolo,
arătă Alex spre aşchia de piatră albă. Cum am putea-o
numi?
— Poiana fericirii! exclamă Irina.
— Nu e prea mult spus?
— Da, Alex, zise ea revenind dureros cu picioarele pe
pământ. Cred că e prea mult spus. Pentru o clipă am uitat
de foarte multe lucruri.
— Ce vrei să spui? Ce ne-ar trebui mai mult să fim
fericiţi? De ce te-ai întristat? Ce-i cu tine?
— Nimic, Alex. Mai bine să căutăm alt nume…
— A Speranţei? tatonă el.
— Da, admise ea deloc entuziasmată. Cred că-i mai bun.
E mai potrivit… Deşi sună şi cuvântul ăsta ca ceva scos din
uz, declasat. De ce oare, Alex, multe cuvinte sună aşa de
nepotrivit şi nu mai servesc conţinutul pe care-l exprimă?
— Probabil c-au fost prea mult folosite fără conţinutul de
care spui. S-au devalorizat şi cu timpul oamenii nu mai
cred în ele. Se ruşinează, cum ne-am ruşinat chiar noi
acum, sau le este din ce în ce mai greu să le pronunţe.
În timp ce Alex scrijela suprafaţa netedă a stâncii,
124
Insula
desenând cu foarte mare atenţie fiecare literă din cele două

cuvinte, ea încă preocupată continuă ideea:
— Ştii că acelaşi lucru mi l-a spus într-o zi şi profesorul
Sazian? Aproape cu aceleaşi cuvinte. Nu mai reţin precis
despre ce cuvinte discutam… În orice caz tot despre nişte
cuvinte mari şi devalorizate. Te superi, dacă-ţi mărturisesc
că în zilele astea, cât am stat singură, m-am gândit din
când în când şi la el?
Alex se îndepărtă câţiva paşi şi îşi admiră preocupat
opera. Literele cărămizii erau destul de vizibile până la
prima ploaie. Zise fără să-şi mute ochii de pe stâncă:
— Încă o dată, bravo, domnişoară Irina! Mi-o mai şi spui
de la obraz. Acum câteva clipe mi l-ai pârât pe Lavriu că te-
a cerut de nevastă şi uite, că am trăit să aflu că te gândeşti
şi la alţii. La mine nu te-ai gândit deloc?!
— Tu mi-ai ocupat tot timpul. M-am gândit atât de mult
la tine încât n-am avut când să mă duc la mormântul
tatei… Şi pe el l-am iubit foarte mult, Alex. L-am venerat.
Poate şi pentru faptul că a stat atât de puţin cu noi. A
rămas de foarte timpuriu undeva în trecut, iar eu am avut
suficient timp să-i clădesc legenda.
— Despre tatăl tău nu mi-ai povestit decât mici frânturi.
Ce s-a întâmplat cu el?
Irina îşi luă rucsacul de jos şi îl îndemnă să facă la fel cu
geamantanul lui.
— Altă dată, Alex. Acum e târziu şi despre el am prea
mult de povestit. Ar fi mai bine să mergem. Simt că iar mi
se face teamă de pustietatea asta de aici. Parcă am fi pe alt
tărâm, unde încă n-a ajuns picior de om.
— Noroc de cărarea asta, observă Alex şi îşi ridică cu
oarecare părere de rău geamantanul.
Printre vârfurile ascuţite ale brazilor trecu un fior urmat
de zbaterea rapidă a unei egrete. Pe moment limpezimile
statice ale maiestuosului tablou reverberată cu
sensibilitate, apoi totul reintră în normal.
125
10
SUPĂRATĂ CĂ-ŞI PIERDE DUMI-

nica în aşteptări sterile îşi impută faptul că ratase fără să-
şi dea seama cel mai potrivit moment de a-l invita pe Alex
la ea acasă. La întoarcere, când a ajutat-o să coboare din
şalupă, în timp ce toţi ceilalţi mai urmăreau fascinaţi
depărtarea luminată de reflector, cam pe unde
presupuneau ei că ar fi existat până nu de mult insula,
Alex s-a oferit să o conducă spre casă. Era, gândea ea
acum, cel mai bun prilej să-l invite sus. Cert este că în
clipa când s-au despărţit în faţa blocului, îi trecuse prin
minte un astfel de gând, însă se simţea frântă de oboseală
şi complet golită de orice dorinţă, deşi acceptase cu plăcere
propunerea lui de a o însoţi.
Conştienţi că vor reedita una din plimbările lor pe malul
fluviului, au desprins din întunericul ce-l aveau de
străbătut panglica cenuşie şi îngustă a falezei. Treptele
care duceau spre poarta mare a şantierului încă nu se
zăreau. Mergeau tăcuţi, obosiţi, frământaţi de aceleaşi
gânduri şi întrebări. Alex aştepta probabil o explicaţie,
oricât de sumară, de superficială ar fi fost, iar Irina întârzia
să i-o dea. Nu pentru că n-ar fi vrut, ci mai mult din cauza
timpului ce i se părea extrem de scurt, meschin şi
nepotrivit pentru o astfel de explicaţie. Calculă că oricât de
încet ar fi mers până în faţa blocului unde locuia, nu putea
face mai mult de un sfert de oră. Şi într-un sfert de oră nu
avea cum să-i expună lui Alex absolut toate motivele,
gândurile ei de atunci, frământările prin care a trecut şi au
126
Insula
determinat-o să ia o hotărâre pe care imediat a regretat-o.

Mai era şi starea sufletească în care se găsea, furtuna ce se
stârnise în ea datorită întâlnirii inopinate cu Alex,
extenuarea, faptul că nu se putea concentra. Absolut toate
argumentele ei atât de bine chibzuite, pregătite minuţios în
nesfârşitele-i nopţi reci şi de singurătate, pentru un astfel
de moment, nu i se mai păreau demne nici măcar să fie
enunţate. Deveniseră dintr-odată ridicole, nesemnificative,
devalorizate. După cum, constatase ea cu o seară în urmă,
foarte lucidă, în timp ce Alex tocmai se oprise în dreptul
cheiului unde fusese farul, că nici ei nu-i mai erau atât de
clare, de valabile, motivele care au convins-o atunci să se
despartă de el şi să se căsătorească cu Lavriu.
Fâşia albicioasă a asfaltului falezei, cam la o sută de
metri înaintea lor, se zărea întretăiată de nişte umbre mai
închise la culoare şi ea gândi că acolo trebuie să fie treptele
ce coborau spre şantier. Treptele pe care le coborâse ea
ultima dată aproape în fugă, speriată fiind, când văzuse
oamenii adunaţi în dreptul farului, care priveau la ceva,
căzut jos, la picioarele lor, înnebunită de gândul cumplit
ce-i trecuse prin cap şi-i întunecase judecata, mai ales că
văzuse cabina macaralei, goală, spânzurată fragil deasupra
valurilor, cu uşiţa deschisă, sclipind strâmbă şi în voia
curenţilor ca aripa de sticlă, ruptă, a unei mici insecte. Se
ruşină iarăşi, ca şi atunci, când smulgând de hainele
oamenilor care nu vroiau să-i facă loc, constatase cu
uşurare că trupul inert de jos nu era al lui Alex.
— De ce-or fi dărâmat turnul? se trezi ea întrebându-l.
— Îmbătrânise prea mult şi devenise inutil. Acum
vapoarele au staţii radar. Nu se mai orientează după
sclipirile lui. Şi nici bătrânul Ferega n-a mai fost ca să-l
apere susţinând că-i construit de pe vremea turcilor.
— Mi se pare nedrept ca ceea ce este bătrân să fie
considerat nefolositor şi să dispară fără nicio urmă, zise ea
cu vocea foarte slabă.
— Nu întotdeauna, constată el sec. Şi apoi a fost nevoie
de spaţiul ăsta pentru altceva… A trebuit să se extindă
127
docul pentru vapoare mai mari. Între timp s-au schimbat

multe.
Irina tresări. Alex îşi luase ca punct de plecare vara
petrecută împreună, timpul care le aparţinuse deopotrivă,
a cărei valoare pentru ei era unică, de necontestat. De
atunci până acum se schimbaseră multe.
— Numai apa din dreptul ăsta, care a fost a farului,
întări ea, a rămas tot neagră.
Alex privi pentru o clipă întunecimea plumburie a
fluviului, atent, ca şi cum descoperise o zbatere albă,
fugară. Dar asta nu dură decât o foarte scurtă clipă. Se
întoarse spre ea şi zise stăpân pe sine:
— Aşa este. A rămas tot neagră şi învolburată. Aici va
rămâne întotdeauna aşa, se îndepărtă el cu bună intenţie
de firava ei insinuare, fiindcă sub cheiul pe care stăm
acum se află nişte sorburi puternice care alimentează
şantierul cu apă.
— Să mergem, Alex. Probabil că din cauza oboselii mi s-a
făcut frig şi nu prea mă simt bine.
Au urcat treptele falezei spre oraş, foarte grăbiţi. Fiecare
cu impresia că dacă se grăbeau să străbată faleza, care de
atâtea ori li se aşternuse docilă la picioare, îşi vor pierde
urma, iar amintirile care de fapt le purtau cu ei, nu-i vor
mai găsi. Lucru care se dovedi inutil. La un moment dat,
Irina îşi încetini pasul şi vru să-l întrebe ceva. Se răzgândi.
— După ce ai plecat din oraş, am mai rămas până
toamna. Apoi mi s-a ivit un prilej neaşteptat şi am plecat şi
eu. Cred că asta ai vrut să mă întrebi, nu? Ce am făcut
după ce ai plecat tu. Pe bătrânul Ferega nu-l mai
înţelegeam deloc, reluă Alex. Nu mai suportam căsuţa,
petuniile lui care nu mai aveau niciun fel de anotimp.
Înfloreau anapoda, tot timpul anului, parfumul lor
începuse să mă otrăvească. Cât timp fusesem împreună
lucrurile aveau un rost al lor, păreau fireşti, logice.
Consideram fireşti aiurelile bătrânului despre marea lui
plecare într-un larg necunoscut de ape imaginea
neterminată şi decrepită a Istanbulului, faptul că străduţa
128
Insula
Pantelimon dispărea încetul cu încetul, lăsând loc noului

oraş.
M-am hotărât să-mi reiau viaţa pe care o dusesem
înainte de a te cunoaşte. Mi-am căutat prietenii. Niciunul
nu mai era. Afane dispăruse în cremenea munţilor lui.
Pictorul, fără Afane alături de el, devenise închis, nesigur
în tot ce făcea, tablourile lui îşi pierduseră din ineditul şi
strălucirea de altă dată. Probabil că se petrecuse ceva cu el
sau cu mine fiindcă mă cam ocolea.
Eram atât de dornic de prietenia lor, încât într-o zi mi-
am luat inima în dinţi şi i-am făcut o vizită doctorului
Herima cu speranţa absurdă că-l voi regăsi pe Mihael, cel
dintotdeauna entuziasmat de performanţele nebunilor săi.
Nu-i purtam niciun fel de pică pentru că într-un fel te
ajutase să trădezi vara noastră. Eram numai supărat
pentru că îmi lipsea, ca prieten, nu-l mai găseam atunci
când aveam nevoie de prietenia lui. În renumita lui cameră
se instalase o masă de biliard la care nimeni n-avea timp
să joace măcar o partidă. Din tavan, fecioarele acelea
neruşinate se uitau triste la masa de biliard, ca la un câmp
verde, necosit. Doar atât.
Atunci mi-am amintit de Râpea. Prietenul meu de
altădată, Râpea, cu dorul lui de a ajunge odată şi odată la
el în sat, care era şi satul meu, unde zicea el că-l aşteaptă
o fată, pe care eu n-am cunoscut-o însă o iubeam numai
din spusele lui, ce-mi erau de-ajuns, mai ales atunci când
se îmbăta şi-i ruga frumos pe oameni, ca nimeni altul, să-l
ajute şi oamenii nu ştiau cum. Nu l-am mai găsit nici pe el.
Faptul că nu l-am mai găsit, l-am considerat o răsplată
cuvenită. Eram pedepsit şi meritam pedeapsa. Eu fusesem
acela care-l abandonasem pe Râpea, cu tot noianul lui de
vise şi implorări, poate atunci când avea mai mare nevoie
de un prieten.
Ca să nu mă preocupe prea mult singurătatea,
munceam. Am muncit un timp de care nu mai vroiam să
ţin seama până la epuizare. Doream să fiu cât mai obosit,
cât mai ocupat cu diverse munci, ca să nu am timp pentru
129
singurătatea care îmi ţinea tovărăşie. Aici am greşit. Fără

să-mi dau seama, indirect, le aruncam oamenilor în faţă,
tovarăşilor mei de şantier, necazul meu de care nu erau cu
nimic vinovaţi, mai ales că simţeam permanent o anumită
afecţiune din partea lor, o afecţiune căreia eu nu vroiam
să-i răspund. Mă încăpăţânam să nu o iau în seamă. Ştii
că lucram în trei schimburi… Unul dintre băieţi îşi
întemeiase o familie, era foarte preocupat de treaba asta,
nevastă-sa îi născuse un băieţel şi lui îi venea mai tot
timpul să se ducă acasă şi să-i privească. Din această
pricină suferea cumplit. Mă zăpăcise povestindu-mi despre
ei. Asta m-a făcut să mă angajez faţă de el să-i lucrez
câteva schimburi. Măcar până când se va convinge că cei
de acasă sunt sănătoşi şi-l pot aştepta să vină de la
muncă. În fine. Asta a durat doar câteva zile. Apoi m-am
hotărât să nu mai cobor din nacela macaralei. Îmi venise
ideea trăsnită să verific dacă oamenii au habar de existenţa
mea. Vroiam să-i încerc, să le verific sinceritatea. Nacela nu
mi se părea atât de incomodă. Într-un fel devenise cochilia
mea, casa mea din spate care mă proteja, mă ascundea de
gândurile mele. A fost o idee prostească, fără niciun rost.
Ce a fost într-adevăr bun în acel timp al claustrării mele
voite a rămas consemnat pe un petic de cer ivoriu, ce-l
întâlneam în fiecare dimineaţă şi spre care expediam
scrisorile mele de dragoste. Unde mai pui că seninul lui
adânc, odihnitor, îmi amintea de un alt petic de cer, un cer
sclipitor, precum ochiul de cleştar al unei fântâni adânci,
desenat de vârfurile încremenite ale unor brazi. Doar îmi
cunoşti obiceiul… Scrisorile pe care ţi le-am trimis şi pe
care tu, la început, le-ai considerat depăşite, anacronice,
rămăseseră pentru mine singurele dovezi materiale ale
iubirii noastre. Simţeam nevoia de a strânge cât mai multe
astfel de dovezi. De aceea am început iarăşi să-ţi scriu. Nu-
ţi cunoşteam adresa şi nici nu intenţionam să-ţi expediez
vreo scrisoare din cele concepute de mine acolo sus în
nacela suspendată deasupra apei fluviului. Cred, zise Alex
uşor afectat, că acelea au fost cele mai inspirate şi
130
Insula
frumoase scrisori din câte ţi-am adresat vreodată! Martor

mi-a fost doar peticul acela ivoriu de cer.
Ţi-am spus că ideea mea de a rămâne un timp sus a fost
prostească, fiindcă nu i-am apreciat îndeajuns pe oameni.
În clipele lungi, când simţeam cochilia mea apăsându-mi
dureros umerii şi spatele, deşi nu-mi plăcea să recunosc
nici măcar în sinea mea, priveam la oamenii de jos, la
forfota lor continuă după treburile şantierului şi mă
gândeam că deja mă izolaseră în uitarea lor pe o insulă
pustie, că nimeni nu-şi mai aducea aminte de mine.
Mişcările gâtului macaralei se produc de la sine, blocurile
mari de oţel se aşază cuminţi acolo unde le este vrerea,
nicidecum datorită fibrei mele încordate până la durere, a
dorinţei de a-i înşela că totul este normal şi n-au decât să
mă uite definitiv. Greşisem în privinţa lor, fiindcă după
plecarea meşterului Ferega nu-mi mai căutasem alt punct
de sprijin. Considerasem cu de la sine putere că bătrânul
era de neînlocuit.
A treia sau a patra zi n-am mai rezistat. Tremuram ca o
vargă şi nu mai aveam aer. Am încercat să deschid una din
ferestruicile cabinei şi n-am mai reuşit. Când am privit
spre cerul meu ivoriu, nu l-am mai văzut. Dispăruse.
Atunci m-am prăbuşit.
Când şi-a revenit, Alex constată cu greu că se afla într-o
cameră unde nu intrase niciodată. Ceva mai încolo şedea
un bărbat negricios la faţă care fuma şi expedia fumul cu
dexteritate prin deschizătura unei ferestre. Un timp s-au
privit. Cam cât i-a trebuit omului să-şi termine ţigara, să
arunce chiştocul prin deschizătura ferestrei şi să gonească
restul de fum afară. Apoi se întoarse spre el şi-i zâmbi
complice. Zise:
— Dacă află că am fumat aici, mă ceartă. Directorul ăsta
nu fumează şi-i un capsoman cu fumătorii. Dar e mai bine
că e un capsoman.
Alex îşi roti privirea şi descoperi un birou masiv şi
elegant cu trei telefoane pe el. Biroul era cam la trei paşi în
faţa lui. Un frigider într-un colţ, nişte draperii verzi, grele şi
131
o mochetă maronie cam roasă în dreptul biroului. Până

acum nu intrase în biroul directorului despre care omul
negricios spusese că-i un capsoman, într-un fel anume, ca
şi cum l-ar fi alintat. El se găsea într-un fotoliu larg, cu
ceafa rezemată de spătarul lui mare şi gros. Omul îşi trase
scaunul pe care şedea mai aproape de el. Avea vocea
groasă răguşită şi lui Alex nu-i plăcu.
— Vezi, mă? Câtă treabă avem noi şi eu mi-am găsit
timp să mi-l pierd cu capsomani de-alde tine.
Alex nu zise nimic. Reflectă că şi el este capsoman şi că
alţii sunt nevoiţi să-şi piardă timpul cu el. După tonul
omului din faţa lui nu ştia totuşi dacă şi în cazul său era
bine să fie capsoman.
— Acum ar fi trebuit să te cert pentru tâmpenia care ai
făcut-o, dar m-a rugat meşterul să te las în pace. Mi-a zis
că până la urmă ai să-ţi dai singur seama… Ce-ai avut, mă,
făcu totuşi o derogare omul, cumva te-a bătut tabla încinsă
la cap? Cum de ţi-a venit în minte să stai atâta timp acolo?
Alex se uită la el şi îi veni greu să vorbească. Îl durea
capul înfiorător. Reuşi să întrebe:
— Care meşter?
— Ferega! exclamă omul. Cum care?! Mi-a zis că eşti
necăjit şi să te lăsăm în pace. Pe mine mă cunoşti?
— Da, răspunse Alex între două ape.
— Gata! Atunci e în regulă, dacă mă cunoşti, se grăbi el
să-l oprească, ca şi cum i-ar fi fost teamă ca nu cumva
băiatul să-i spună că nu-l cunoaşte. Ferega, reluă el tot aşa
de repezit, mi-a zis că vrei să pleci într-o excursie. Cum că
ai vrea să te îmbarci pe un vapor. Un vapor mare şi alb pe
care el l-a aşteptat de mai mult timp şi în sfârşit este
pregătit să-şi ridice ancora. Îţi cedează locul lui. Aşa mi-a
zis meşterul să-ţi transmit. El rămâne acasă şi te va
aştepta să te întorci… Ei, ce zici?
— Bătrânul nu ştie ce spune, răspunse Alex reţinut, în
timp ce prin cap îi treceau alte cuvinte mult mai grele.
— Iar eu dacă i-am dat crezare, înseamnă că ceva nu
este în regulă şi cu mine. Nu? îl luă din scurt omul.
132
Insula
— N-am spus asta, se apără Alex. Cinstit să fiu, nu prea

ştiu ce să cred. Abia reuşesc să mă adun, să-mi pun ceva
ordine în gânduri. Mă simt ca un om deposedat de
speranţă, care dintr-o dată şi-a primit absolut totul
înapoi… Deşi în cazul meu este imposibil să primesc tot ce
mi s-a luat.
— Poate că din vina ta ai pierdut ceea ce pretinzi că ai
pierdut.
Alex se uită prin el şi omul se foi nervos pe scaun. Nu-i
convenea ceva. Pe moment deveni nervos. Zise cu vocea lui
răguşită:
— Nu-i treaba mea să aflu ce-ai pierdut sau dacă ţi s-a
luat ceva pe nedrept… Mai bine ai reflecta cu toată mintea
la propunerea care ţi s-a făcut. Vaporul există. Aşteaptă să
pornească în larg. Este cel mai alb şi cel mai frumos din
câte am văzut în viaţa mea. Dacă aş putea, se avântă omul,
l-aş lua într-o batistă curată, ca pe un fluture alb şi l-aş
păstra numai pentru mine să-mi desfete ochii.
Până atunci nu se gândise niciodată la o astfel de
alternativă. Nu reţinea să-i fi spus vreodată lui Ferega că
doreşte să plece din oraş şi mai ales că intenţionează să se
îmbarce pe vreun vapor. N-ar fi avut niciun sens. Îşi avea
meseria lui, viaţa lui, atâta timp în faţă pentru a-şi face alţi
prieteni. Pentru el lumea nu se putea rezuma numai la
ceea ce cunoscuse până atunci. Şi apoi nu era deloc dispus
să evadeze. Lui i se propunea să plece şi nu ştia ce trebuie
să facă. Ar fi vrut să-i spună toate astea omului din faţa
lui, însă gândi că nu avea niciun rost.
— Ştii că după boacăna asta te bucuri în continuare de
aprecieri excelente?
— Adică? întrebă contrariat Alex.
— Toţi te ştiu şi te laudă…
— Cam vag vă exprimaţi şi la modul general, zise
dezumflat Alex. Mă laudă, pentru ce anume? În ce sens? Şi
dacă sunt atât de apreciat de ce nu mi s-a spus înainte de
a face boacăna, cum v-aţi exprimat dumneavoastră? Şi în
fond, ce mă interesează toate astea?
133
Celălalt îi atrase atenţia.

— Vezi cum eşti? Oamenii te iubesc şi dumneata!
Se scotoci grăbit prin buzunare şi scoase o ţigară
mototolită pe jumătate scuturată. O privi trist, apoi se uită
la pereţii albi ai încăperii şi în cele din urmă o aruncă prin
deschizătura ferestrei. Repetă şi mai necăjit:
— Vezi cum eşti? Am aflat adineaori de la băieţi că ai fost
propus să faci parte dintre cei care vor însoţi vaporul în
probele de marş pe mare. Mi-au zis că te pricepi teribil la
vinciuri. Este vorba de „Calatis”…
Alex îl privi nedumerit. Încă nu-şi venise complet în fire.
Celălalt îl observă. Spuse puţin enervat:
— Vaporul… Ei, drăcie! Dar de unde eşti, mă,
capsomanule?! Ultimul vapor. Cel care aşteaptă în radă.
— Ei, şi ce vină am eu în toată treaba asta? făcu
indiferent Alex.
Omul se ridică în picioare. Nu mai suporta atitudinea
celuilalt, faptul că el îi adusese o veste bună şi nu l-a
impresionat în niciun fel. Vroia să iasă din cabinetul
directorului şi să fumeze.
— Gata! Hai! Scoală, că n-ai nici pe dracu! Mâine
plecăm. Merg şi eu cu tine. Deşi sunt mai bătrân, însă
ăştia zic că mă pricep teribil la motoare. Aşa o fi, dacă zic
ei. Hai, mă, odată! Nu-l mai aşteptăm pe director. Văd că
întârzie şi ţi-ar fi spus şi el tot cam aceleaşi lucruri. Numai
că eu te-am gâdilat şi între coarne.
— Aşa am ajuns, tot prin recomandarea altora să cunosc
marea şi să mă îndrăgostesc de ea ca de o femeie, reveni
Alex de pe drumul îndepărtat al gândurilor lui. După ce m-
am prăbuşit în nacela încinsă a macaralei, m-am trezit în
cabinetul directorului şantierului, ca cineva să-mi propună
să cunosc marea, alte orizonturi. Tot aşa te-am cunoscut şi
pe tine… Mi te-a arătat doctorul Herima. Mică, speriată,
într-un halat vişiniu din molton, pe o bancă într-un parc
pustiu dintr-un spital. Acum îmi pun toate speranţele în
prietenia ei…
Se întoarse spre ea. Aproape îi ieşi în faţă şi o apucă de
134
Insula
braţ. O întrebă privind-o foarte atent:

— Mai ai cumva certificatul nostru de căsătorie eliberat
de trăsnitul ăla de Afane?
Îşi simţi vocea vibrându-i şi îşi auzi cuvintele rostite cu
un patetism nefiresc. I se făcu ciudă pe el. În clipa aceea se
simţea foarte slab.
Când au ajuns dincolo de colina de brazi şi în faţa lor

apăru Casa moşilor, începuse să se însereze. Casa părea
un palat miniatural, cam dărăpănat, din piatră cenuşie, cu
două turnuleţe strâmbe şi cu acoperiş din şindrilă. De
emoţie, Irina l-a apucat pe Alex de mână. Priveliştea era
fantastică. Muntele, casa, poiana cu stâncile albe,
presărate până în valea întunecoasă a unui pârâu
căpătaseră nuanţele ruginii şi de roşu aprins ale cerului
dinspre apus. Nu-i rămânea decât să fie uimită.
— Deci asta e Casa moşilor, zise ea. Seamănă cu opera
unui arhitect excentric fără simţul realităţii.
— De ce spui asta? întrebă Alex.
— Nu ştiu… Uită-te la turnurile alea caraghioase. La ce
i-or fi trebuit?! Par cumplit de nelalocul lor şi inutile.
Numai dacă cel care le-a vrut înălţate. A avut iniţial gândul
să construiască un castel de dimensiuni obişnuite şi în cele
din urmă nu şi-a putut permite o astfel de idee. Din cauza
asta am zis că arhitectul a fost un tip extravagant. Sau
stăpânii casei au avut drept model desenul unui copil. Cred
că de aici au plecat…
Alex n-o mai asculta. Se îndreptă în fugă spre o cărăruie
mult mai îngustă decât cea pe care merseseră, care ducea
şerpuind spre Casa moşilor. La capătul cărării ce se lăţea
mai mult în faţa casei îi aştepta Afane. Avea pe el doar o
cămăşoaie grosolană din in, cenuşie şi lungă până spre
genunchi. Barba îi crescuse ca o tufă sălbatică, încâlcită şi
aurie pe alocuri, cu resturi de ipsos şi aşchii de piatră
prinse în firele de păr. Şi-o tot mângâia în neştire şi
135
semăna cu un arhanghel rebel şi nebun. Irinei i se păru şi

mai mare, mai înalt, decât atunci în seara când s-a furişat
neştiută de nimeni pe uşa întredeschisă a atelierului.
Îi îmbrăţişă zgomotos, cuprins de-o afecţiune sălbatică,
ce numai lui îi stătea bine şi cu gesturi largi, dând amplu
din braţe, cu o anumită eleganţă, îi invită, într-adevăr,
precum un prinţ sărăcit, în castelul lui cu glorii apuse.
Irina cuprinse dintr-o simplă ochire intrarea largă, apoi
ferestrele ferecate, cu obloane, şi se stabili la ideea că
numai Afane putea să fie autorul unei astfel de case sau în
cel mai rău caz, reveni ea, tatăl acestuia, tot un om
extravagant, dacă trebuie să ţină seama de faptul că
sculptorul numeşte ponositul şi micul castel, Casa moşilor.
Afane râdea zgomotos şi-i îmbrăţişa întruna, ochii îi
străluceau scăldaţi într-o lumină curată. Dorea să-i pună
la curent cu toate cele petrecute de când el plecase din
oraş, ce făcuse între timp, le arăta într-o continuă agitaţie
casa care în interior părea mare, depăşea cu mult
dimensiunile meschine de afară. Irina admiră lespezile de
toate culorile din odaia centrală care, după spusele
nebunului de Afane, ţinea loc de salon. Camera era
nelocuită. Peste tot se găseau împrăştiate coli mari de
hârtie, cartoane mâzgălite în tuş sau în cărbune. Pe o masă
lungă din scândură groasă de brad se aflau îngrămădite tot
felul de machete din lut şi ipsos, din piatră albă,
calcaroasă. Încă ţinându-i cu bagajele în mână, trăsnitul
de Afane le arăta machetele care înfăţişau oameni cu
braţele şi picioarele mari, puternici, răsăriţi parcă din
munţi, din munţii Bucovinei pe care el avea de gând să-i
cioplească, să trezească din tăcerea lor de cremene nişte
uriaşi. Era vorba de un proiect grandios, zicea el, care ar fi
putut fi realizat aproximativ într-o sută de ani, dacă nu în
şi mai puţin timp. Se referea la aceşti ani ca şi cum în
mintea lui ar fi fost vorba de o săptămână, ba mai puţin, de
o zi, aruncând cu dezinvoltură în stânga şi-n dreapta sutele
de milioane de clipe, dacă era nevoie chiar şi clipele
cuprinse într-o eternitate, împroşca mărinimos cu puţinul
136
Insula
timp al vieţii sale umerii giganţilor concepuţi de el să aibă

ochii formaţi din lacuri limpezi şi albastre, lacuri reci de
munte, care să fie văzute din înaltul cerului de la zeci de
kilometri.
— Aşa i-am gândit! decretă el. I-aş contura, le-aş
împrumuta din tăria şi puterea muntelui, le-aş da
personalitatea veşniciei… În fond, copiii mei, ce reprezintă
o sută de ani?! Trec repede ca gândul şi oamenii abia au
timp să răsufle.
Zilele petrecute la Casa moşilor i se păruseră Irinei un
timp ireal, absurd, fantastic. Dintr-un colţ al sălii unde-şi
instalase Afane atelierul, urca la etaj o scară cioplită foarte
ingenios, în spirală, dintr-un buştean de stejar de
dimensiuni apreciabile. Sculptorul le rezervase camera de
sus. Irinei îi plăcu camera. Mirosea a var proaspăt şi a flori
de munte. De jur împrejur pereţii erau acoperiţi cu scoarţe
înflorate, bucovinene, iar mobilierul simplu, de-o sobrietate
firească, impunea respect şi o tăcere anume.
Afane nu-şi mai vedea capul de treabă. Toată ziua
cioplea piatră. Când era înnourat şi ploua, se retrăgea în
casă şi modela în lut şi ipsos alţi uriaşi. Însă dacă timpul
era frumos, bătea toată ziua cu un baros imens în stâncile
din jurul casei. Stâncile din poiană păreau rostogolite
dintr-un car ceresc şi el vroia să le însufleţească. Aşa le
spunea el. Câtorva deja reuşise să le imprime nişte linii,
volume şi forme umane. Plimbându-se printre ele, Irina
descoperea când torsul unei femei, o înclinare gingaşă a
unui cap, când o îmbrăţişare pătimaşă sau un surâs.
Stâncile sub puterea loviturilor de baros ale lui Afane se
preschimbau în oameni. Alex începuse să-l ajute la cioplit
ca pe timpul când lucrau în atelierul din oraş. Irina îi
urmărea de la distanţă. Nu se amesteca în treaba lor. Era
preocupată mai mult de ea. De câtva timp, mai ales nopţile,
primea din ce în ce mai des acele mesaje interioare. Dacă
se întâmpla ca mesajele să întârzie, intra în panică, nu se
mai simţea ocrotită şi se aştepta în fiece moment să revină
criza.
137
Ar fi fost păcat de splendoarea acelor zile, când ei doi se

descopereau mereu alţii şi totuşi aceiaşi, cu tainiţele
preapline ale iubirii. Afane era un nebun fermecător. În
fiecare zi le scornea noi prilejuri de a se bucura că sunt
împreună. Lăsându-le impresia că este foarte mult prins în
treburile lui, îi urmărea clipă de clipă.
Uitând de telefonul ce-l aştepta de la Alex, de faptul că-şi
petrecuse aproape o duminică întreagă în retrăiri răzleţe
ale unui trecut care-i aparţinea doar fragmentar, cu ochii
închişi, Irina se lăsă în continuare în voia amintirilor cu
plăcerea subtilă, narcotizantă, a continuării unui vis
frumos în pragul trezirii.
Reedită dimineaţa unei anumite zile strălucitoare
petrecute la Casa moşilor. Ziua cununiei lor. Afane intrase
tiptil în camera unde ei încă dormeau şi aşezase pe
spătarele înalte a două scaune veşmintele lor de mire şi
mireasă, cum avea să le explice el mai târziu. Lui Alex o
cămaşă ţărănească, albă şi aspră din in topit, largă la
mâneci şi un chimir de muntean, ei, o maramă din bumbac
cu dungi din borangic galben şi o ie înflorată. Pe jos, de la
pat până la uşă, pardoseala odăii era presărată cu flori
mărunte, abia culese, cu mărgăritarele dimineţii încă
strălucind pe frunze şi petale. Când s-au trezit, neştiind ce
să facă, au râs. Ce-l apucase oare pe nebunul Afane? S-au
privit nedumeriţi, când Afane, impunător, a intrat în
cameră, îmbrăcat şi el într-o cămaşă albă. Fără niciun
cuvânt i-a luat de mână cu solemnitate şi i-a condus afară,
la izvorul din valea Casei moşilor unde le-a spus să se
îmbăieze fiecare. Să-şi spele mâinile şi faţa. Muţi de uimire,
simţeau că marele Afane îi pregăteşte pentru un eveniment
important şi se supuneau la tot ce le zicea el poruncitor.
Nu vroiau sau nu puteau să tulbure vraja ce-i cuprinsese,
se lăsau copleşiţi de momentul acela unic prin nefirescul
lui.
Ploua cu soare, apa cristalină a izvorului îi înfiora, din
trupurile lor frumoase ieşeau aburi înmiresmaţi. Era într-o
duminică, ziua îşi scutura peste ei lungi fire de beteală
138
Insula
aurie, undeva într-un sat din valea muntelui se auzea

dangăt de clopot, iar ei, mirii, fascinaţi, păşeau spre un
altar văzut numai de ei, înălţat cu bună ştiinţă din
dragostea nebunului Afane pentru tinereţea lor, aureolat de
făcliile vieţii lor abia începute.
Sculptorul îi cunună cum se pricepu şi el mai bine. Totul
era susţinut de sobrietatea ce o impunea. Le puse aceleaşi
întrebări pe care notarul le pune tinerilor în astfel de
situaţii şi după ce-şi mai dădu importanţă timp de câteva
minute îi declară căsătoriţi, uniţi pentru totdeauna în faţa
legilor făcute de oameni şi ale pământului. Le dădu şi
câteva sfaturi. Irina nu mai reţinea ce anume îi sfătuise,
însă rămăsese cu ideea că le spusese ceva foarte important.
În cele din urmă le înmână, fără să piardă o clipă nota de
solemnitate ce caracterizase întreaga ceremonie, o şindrilă
albă de brad unde erau scrise numele lor cuprinse în
conturul unei inimi şi dacă Afane nu s-ar fi comportat atât
de grav, ei ar fi zis că-i o joacă de copii, ceva efemer,
destinat uitării. Însă el îi privi adânc în ochi, ca pentru
luare aminte, şi le recomandă să păstreze şindrila deoarece
era singura mărturie a zilelor de la Casa moşilor. Era
certificatul lor de căsătorie, datat cu acea zi, autentificat de
marele şi anacronicul sculptor Afane, unica autoritate de
care ei trebuia să ţină seama.
Privită de la distanţa anilor trecuţi, ziua aşa-zisei lor
căsătorii i se părea Irinei mult mai strălucitoare decât
fusese în realitate. Între timp totul căpătase alte
dimensiuni în mintea ei.
În momentele de singurătate, Irina revenea adeseori
asupra unor imagini sau întâmplări de atunci, de fiecare
dată adăugând ceva, o nuanţă de strălucire, de neadevăr
convenabil, evita şi dădea uitării ceea ce nu-i plăcuse,
opera mici retuşuri, mici modificări, toate la un loc, după
nenumăratele reveniri, dându-i iluzia unui alt timp, a unei
alte realităţi. Aşa se face că după amiaza acelei zile pe care
au petrecut-o toţi trei în satul din apropiere, ca urmare a
invitaţiei făcută de sculptor, în memoria ei căpătase un
139
spaţiu mult mai larg. Mica petrecere organizată de Afane în

cinstea lor la hanul din marginea satului, cu toate
amănuntele de atunci, se preschimbase treptat, ca prin
farmec, într-un vis frumos, de neuitat.
Ziua aceea avea să rămână cel mai luminos punct de
referinţă în toate amintirile sale. Apoi la Casa moşilor au
urmat alte zile.
Fără altă atribuţie, decât aceea de a menţine ordinea în
casă, Irina avea suficient timp să facă scurte plimbări în
împrejurimi. Ştia că astfel de deplasări pe jos îi erau
necesare şi se simţea foarte bine când obosită se întorcea la
ora prânzului sau seara acasă, unde bărbaţii o aşteptau ca
pe o bucurie a lor. O întrebau pe unde a mai hoinărit şi
dacă în calea sa a mai întâlnit şi alţi oameni mult mai
viteji, mai înţelepţi şi mai frumoşi decât ei doi. Râdeau toţi
şi era bine. Uneori Irina se ducea în Poiana speranţei, cum
botezaseră ei micul platou, unde se opriseră la venire şi
stătea ceasuri întregi pe iarbă contemplând cerul, vârful
nemişcat şi statornic al muntelui, tăcerea din jur. Ploaia
spălase de pe stâncă scrisul lui Alex şi de fiecare dată când
se întorcea din peregrinările ei, căuta un prilej să-l roage pe
sculptor să-şi facă puţin timp şi să cioplească în stâncă
numele dat de ei acelei poiene.
Într-una din seri, când stăteau în preajma focului din
vatra de piatră a sălii mari, seara era ploioasă, sculptorul îi
zise Irinei că mai sus de poiana botezată de ei, cam la o
distanţă de vreo două ceasuri de urcuş s-ar afla un schit
părăsit, din timpuri imemorabile, cioplit în stâncă. Pe el,
unul, ca sculptor, l-a interesat acest lăcaş de cult şi de
refugiu, ca fiind o lucrare extraordinară de artă. Artistul,
veni el cu lămuriri, care nu putea fi decât un geniu anonim
a reuşit cu deosebită măiestrie să oblige soarele ca tot
timpul zilei, pe căi neînchipuit de ocolite, aproape
inaccesibile, să lumineze interiorul destul de complicat al
construcţiei. El nu-şi putea explica cum a reuşit artistul
sau mai bine zis constructorul anonim să rezolve acest
lucru, ştiind foarte bine că lumina se propagă numai în
140
Insula
linie dreaptă.
— Ar trebui văzut, conchise el. Este ceva inimaginabil de
frumos. Pare făcut de cineva care a văzut mult mai multe
decât i-a putut oferi lumea în care a trăit. De câte ori m-am
învrednicit să urc poteca până acolo sus, de fiecare dată
am avut cele mai ciudate trăiri. Tot timpul am avut
sentimentul că era prezent, că se învârtea în preajma mea,
îmi insufla anumite idei, mă învaţă câte ceva despre
giganţii mei de piatră. Acolo sus, pretind să cred, am aflat
sau am fost pe cale să aflu cu adevărat ce reprezintă
dumnezeirea… Omul acela care a cioplit stânca, sunt
convins că cioplind, a căutat ceva, un gând de-al lui, o
veşnică întrebare la care ar fi vrut să afle răspunsul. Şi
până la urmă a găsit ce a căutat sau a descoperit un alt
drum spre o altă nedumerire a sa şi acest lucru i-a fost de
ajuns. Setea, enunţă sculptorul dus pe gânduri, se poate
alina cu apă dar şi cu puterea de a răbda, de a învinge
răbdând. În fine…
Afane tăcu. Flăcările focului îi modelau în lumina lor
chipul cu mâinile încă nehotărâte ale sculptorului care
frământa lutul gândind la o idee imperfect conturată. Reluă
preocupat:
— După mine, omul acela sau oamenii aceia care au
săpat piatra, au reuşit să atingă perfecţiunea gândirii şi
simţirii lor. Când mă voi decide să trec la realizarea
proiectelor mele, va trebui ca un timp să mi-l petrec acolo
sus pentru a înţelege cât mai mult din taina pietrei.
Fără să-şi exprime vreun gând, vreo opinie, Irina hotărî
ca a doua zi să plece singură să viziteze locul despre care
vorbea sculptorul. În noaptea aceea aproape nu reuşi să
doarmă. Probabil sesizându-i intenţiile, Afane mai zise că
urcuşul este greu şi întotdeauna e bine să fie făcut în
tovărăşia cuiva.
Deşi răcoroasă şi plină de rouă, dimineaţa zilei
următoare se dovedi limpede din primele ore, vestind un
timp frumos, cu mult soare. Irina se învârti câtva timp prin
casă, apoi pe afară. Cei doi îşi reluaseră lucrul. Băteau cu
141
barosul albit de praful pietrei la poarta unui alt voinic, cum

spunea Afane, sau la fereastra zăbrelită a unei nimfe. Aşa
că plecă tiptil, cu teama nejustificată în suflet că ar putea fi
oprită.
Îi reveni în memorie ziua aceea înşelătoare, care la
început fusese frumoasă, ca mai târziu să înceapă să
plouă, când singură şi extenuată reuşi să ajungă până în
pragul intrândului din stâncă căruia Afane îi spunea că ar
fi un schit din timpuri străvechi. Urcuşul îi luase cu mult
mai mult de două ore. Se făcuse de amiază. Norii greoi care
la început se aflau deasupra capului ei, i se târau leneşi şi
neputincioşi la picioare. Cercetă în grabă şi fără un interes
deosebit cripta cioplită în stâncă şi i se păru destul de
grosolană, primitivă. Nu simţi nimic din fiorul înălţător ce-l
creează o operă de artă, nimic din tot ce le spusese
sculptorul că ar fi trăit el. Nu-l înţelegea. Făcuse acest
drum anevoios ca în cele din urmă să constate că nu-l
înţelege pe sculptor. Ziua era întunecată de norii grei de
ploaie şi soarele despre care vorbise Afane că luminează
schitul în chip inexplicabil, nu era nicăieri. Nicio lumină nu
venea din jur să redea grotei strălucirea mirifică, celestă.
La coborâre, gândi Irina, va face mai puţin, conştientă
fiind că potecuţa devenise alunecoasă şi nu prea era
recomandat să coboare. Ploua mărunt, ca o pudră fină,
ploaie mocnită de munte. Mai privi o dată nişa întunecoasă
săpată în munte şi din nou se întrebă nedumerită ce
anume găsise sculptorul extraordinar şi ei îi scăpa. Nu-l
înţelegea. Pietrele mărunte, pisate de la baza stâncii luceau
cu reflexe stinse roşcate din cauza ploii. Nu-şi luase nimic
care s-o apere de ploaie. O umbrelă sau un impermeabil.
Dacă ar fi fost însoţită de Alex, ar fi aşteptat înăuntru,
până s-ar fi oprit ploaia. Trebuia să plece imediat. Deja
începuse să simtă jacheta udă lipindu-i-se de spate. Umerii
o dureau. Inspiră adânc. De când se întorsese pe
meleagurile copilăriei, constată că tăcerea muntelui o
impresionează neplăcut, în jur era o linişte desăvârşită. I se
strecurase în suflet o teamă ciudată pe care n-o cunoscuse
142
Insula
până atunci. Se dezobişnuise să mai trăiască la munte. În

câmpie zgomotele se propagă altfel, lucrurile au un sunet al
lor, ce-l emit permanent. Învăţase să înţeleagă orice sunet
şi răsuflare izvorâte din câmpie, îi restabileau echilibrul
interior. În câmpie nu se simţise niciodată singură, deşi
avusese multe momente când singurătatea i-a dat târcoale.
Începu să coboare. După câţiva paşi se întoarse
tresărind. Auzi în spatele ei un zgomot. Văzu câteva pietre
rostogolindu-se în dreptul stâncii. Câteva crengi uscate
trozniră sub călcătura cuiva. Reţinuse observaţia făcută în
subsidiar de sculptor că de fiecare dată, când a vizitat
schitul, a simţit o prezenţă stranie, aproape fizică a unui
om. Cercetă foarte atentă, cu inima bătându-i nebuneşte în
piept. Nu descoperi nimic în întunericul verde de deasupra
stâncii unde era săpată piatra. Probabil o vietate, gândi ea,
şi-şi reluă coborârea. Cărarea aluneca la fiecare pas, era
mult mai anevoioasă decât la venire, începu să simtă şi mai
mult îmbrăcămintea udă în dreptul spatelui şi a umerilor.
Totuşi se felicită pentru că îmbrăcase un trening. Pentru a
nu atrage atenţia bărbaţilor încercase iniţial să plece
numai într-o bluziţă şi o fustă. După câtva timp pantalonii
i se lipiseră de picioare şi-i făceau mersul mai anevoios.
Încercă să se gândească la ceva care s-o scoată complet din
situaţia în care se găsea. De fiecare dată proceda aşa. Era
expertă în evadări dintr-un timp prezent, ce nu-i convenea.
Nu reuşi mai nimic. Era prea afectată. Călcă, fără să poată
evita în câteva mici ochiuri de apă şi se udă la picioare.
Apa era foarte rece. Tremura şi-i era ciudă pe ea că intrase
prosteşte într-o situaţie atât de neplăcută. Chiar şi plecarea
ei furişată, faptul că nu dorise ca Alex sau Afane să ştie ce
avea de gând să facă i se părea stupid. Poate că un sfat de-
al lor i-ar fi ajutat. Îşi găsi o explicaţie. Înţelesese din cele
povestite de sculptor cu o seară înainte că reveriile,
momentele fascinante fuseseră posibile numai în condiţia
că vizitase singur schitul. De aceea a dorit să fie şi ea tot
singură. Alex ar fi stânjenit-o, ar fi spart chiar şi prin
simpla-i prezenţă, tăcerea din jur, acel abur de mister s-ar
143
fi împrăştiat nelăsând în loc decât un gol care nu

impresionează. Recunoscu că şi în condiţia asta nu
descoperise nota fascinantă, înălţătoare, dumnezeirea,
despre care vorbise sculptorul. Era decepţionată. O durea
capul şi realiză că teama ce o atribuise tăcerii apăsătoare a
muntelui era accentuată de faptul că se aventurase singură
pe munte, într-un moment nepotrivit, dar mai ales de
altceva, încă indescifrabil, ce provenea din adâncurile ei.
Intră în panică şi începu să coboare mai repede,
imprudent. Stropi de apă sau de transpiraţie îi intrau în
ochi ca nişte grăunţe mici de sare. Abia mai zărea pe unde
calcă. Alunecă de câteva ori şi cu greu îşi restabili
echilibrul. Complet udă şi deşi tremura ca varga, nu mai
simţea frigul. Cobora în fugă şi repeta, când în gând, când
cu voce destul de tare, încât se auzea şi nu se recunoştea:
„Nu trebuia să plec!” „Nu trebuia să plec!“ Obsedant. Îi era
cald, nu mai putea respira. Aerul muntelui, pe care contase
atât de mult, ca pe o protecţie supremă, încă de când
simţise întâile zvâcniri interioare de viaţă, în timpul
nopţilor petrecute cu Alex în căsuţa sufocată de zgomotul
oraşului şi de parfumul dulceag al petuniilor, nu mai era, o
trădase. A trebuit să se oprească, să-şi normalizeze suflul,
să inspire cu nesaţ aerul rămas printre picăturile dense de
ploaie, dar mai ales se opri anchilozată de o săgetare
dureroasă, care-i străpunsese tot mijlocul.
Îşi rezemă fruntea înfierbântată de scoarţa aspră a unui
copac. Ar fi vrut să se aşeze undeva jos. Durerea care-i
săgetase mijlocul se concentră cu toată furia în pântece,
coborând încet, ca o lavă fierbinte, spre coapse, apoi îi
cuprinse picioarele. Conştientă că altă şansă nu are decât
să-şi continue coborârea şi să ajungă cât mai repede la
Casa moşilor, la adăpost, se urni cu greu din loc. Picioarele
îi erau grele, le simţea mari, imense. Abia le mişca. Parcă
nu mai erau ale ei ci nişte buturugi inerte. Cercul de foc
din jurul mijlocului se strângea continuu. Îi trecu un gând
stupid prin minte. Oare uriaşii lui Afane, sortiţi de el să
aibă picioarele şi mâinile disproporţionat de mari faţă de
144
Insula
restul alcătuirii lor, tot aşa de rău se simţeau? Îi compătimi

şi îşi propuse să-i spună sculptorului că-i condamnă, fără
să ştie, dintr-un manierism depăşit, la nişte chinuri
veşnice. Afane, gândi ea, abia păşind cu picioarele de
plumb în imensa-i bunătate este un om rău. De ce să dai
naştere unor fiinţe imperfecte, intenţionat să le vrei
imperfecte, ca mai apoi să sufere din cauza ta?
Fiecare mişcare îi producea dureri inimaginabile. Nimic
din ea nu mai exista, decât durerea. Cerul se închisese şi
mai mult şi ziua ameninţa să dispară. Vru să ştie cât timp
trecuse ca să constate că nu avea ceasul la mână.
Preocupată să plece cât mai pe neobservate, îl uitase pe
dulăpiorui de lângă pat. I se păru că trecuse de la plecare
foarte mult timp pe care nu-l putuse măsura şi controla în
niciun fel. Poteca devenise şi mai abruptă, se prelingea pe
lângă un pinten de stâneă. Se agăţă de câteva rădăcini
ieşite din piatră şi reuşi să se strecoare. Ceva mai la vale,
nu departe, zări, în sfârşit, poiana botezata de ei. Nu mai
avea mult de mers. Dincolo de poiană şi colina împrejmuită
de brazi se ascundea Casa moşilor. I se păru că în vale
cerul este mai luminos. Grăbi coborârea. Când în cele din
urmă ajunse în dreptul colţului alb de stâncă, unde Alex
scrisese cu ciobul de lut ars numele care îl dăduseră
poienii, durerea aceea cumplită, ce crescuse în ea la fiecare
pas, se retrase pentru moment, doar foarte puţin, lăsând
locul unei zvârcoliri puternice şi neaşteptate. Era o zbatere
supremă, disperată, care îi blocă respiraţia şi o obligă să se
încovoaie. Muntele, brazii imenşi cu vârfurile lor ţepene,
ploaia rece, urâtă, lumina plumburie a zilei de care până
atunci fusese nevoită să ţină seama, dispăruseră într-o
fulgerare ce o năuci. Nişte gheare reci, ţepene şi ascuţite i
s-au împlântat adânc în pântec. Mai avu timpul necesar şi
puterea să audă răzbătând până la ea, dinspre coloanele
muntelui, ecoul reverberat al unui strigăt neomenesc. Nu
realiză că ea strigase. Complet zăpăcită de spaimă şi durere
crezu că foarte aproape de locul unde se afla, cineva
alunecase pe stânca umedă şi se prăbuşise în prăpastie.
145
Căzu în genunchi şi totul se întunecă în jur. Şi-a revenit cu

greu. Nu realiza cât timp trecuse. În urma durerii ce se
îndepărta ca o furtună, simţea, sleită de putere, că în
adâncurile ei se căscase abisal gura unui pustiu imens.
Mai târziu, când timpul i-a permis să reconstituie ce i s-
a întâmplat atunci, Irina avea să constate cât de nepotrivit
botezaseră ei poiana din apropierea Casei moşilor şi cât de
efemer fusese timpul regăsirii lor în acel popas, la
adăpostul cercului de cer, desenat imperfect de vârfurile
neclintite ale brazilor.
Îşi amintea destul de vag momentul când şi-a revenit. Nu
mai reţinea dacă cea care o privea cu ochii rătăciţi din
băltoaca plumburie de la picioare era ea sau altcineva, o
străină cu faţa devastată de durere şi disperare, dacă Alex
şi sculptorul, îngrijoraţi de absenţa sa, i-au ieşit în
întâmpinare sau dacă, profitând de întuneric, se strecurase
singură spre casă, ca un animal rănit, după ce mai întâi
repetase ritualul purificării la izvorul unde, doar cu câteva
zile în urmă, marele şi nebunul Afane, cum însuşi lui îi
plăcea să se numească, le poruncise îmbăierea dinaintea
cununiei lor.
În seara aceea, la nenumăratele lor întrebări, Irina, cu
mintea încă hoinară, nu a putut da niciun răspuns. Alex se
frământa îngrijorat pe lângă ea, implorând-o să spună
ceva. Ea îl privea mută, spectrală, încremenită într-o
singură poziţie. Normal ar fi trebuit să-i explice lui Alex ce i
s-a întâmplat, însă nu izbutea să deschidă gura, să se
concentreze. Pierduse sensul cuvintelor şi apoi nu-l auzea
şi nu înţelegea ce doreşte de la ea, ca şi cum între ei doi se
afla un zid gros, transparent şi simpla lui prezenţă o făcea
să retrăiască fiecare clipă a calvarului prin care trecuse, îi
reamintea că primejdia ce o persecutase înainte de a afla că
rămăsese însărcinată, era iarăşi de actualitate, prezentă,
implacabilă. O simţea în preajmă. Afane îşi dădu seama ce
se întâmplă cu ea. Nu-i spuse nimic lui Alex, însă îl făcu să
priceapă că cel mai înţelept ar fi să n-o mai sâcâie cu
întrebările şi s-o lase cât mai mult singură. Cu experienţa
146
Insula
unei vieţi în spate, Afane a înţeles că Irina pierduse unica

ei şansă, iar Alex nu putea să o ajute cu nimic. Ba mai
mult. În situaţia ei disperată, agitaţia lui sterilă o
indispunea. A doua zi, fiind numai ei doi, sculptorul a
întrebat-o:
— Ai fost şi ai văzut cu ochii tăi?
— Am fost, însă nu merită sacrificiul pe care l-am
făcut… a răspuns Irina fără nicio greutate. Sculptorul a
înţeles să nu-i mai pună nicio întrebare, aşa că totul s-a
redus doar la atât.
La numai câteva zile boala a revenit. Era tot într-o seară.
Vremea se stricase. Ploaia din ziua când ea vizitase schitul
nu contenise o clipă. Stăteau zgribuliţi şi întristaţi în faţa
focului din vatră. Abia dacă-şi vorbeau. Simple banalităţi,
nimic inspirat şi cu vervă cum fuseseră discuţiile lor
trecute. Irina şedea într-un şezlong îngândurată, cu o
pătură pe umeri, încă nerestabilită după şocul avut. Când
Alex i-a întins o cană mare cu ceai fierbinte, ea a vrut s-o ia
însă n-a mai văzut nimic. Cana s-a rostogolit pe dalele de
piatră ale pardoselii din faţa vetrei şi s-a făcut ţăndări.
— Ce e cu tine?! a întrebat-o îngrijorat Alex.
— Nimic, a răspuns ea tresărind speriată. Absolut nimic!
N-am fost atentă. De ce s-a stins focul? întrebă ea
neinspirată.
— Glumeşti, îi sări în ajutor sculptorul şi începu să râdă
cât mai degajat. Cred că stai într-o poziţie din care nu vezi
prea bine vatra, flăcările din vatră. Alex, pune, te rog, mai
multe lemne că şi mie mi se pare că în cele din urmă se va
stinge…
Irina n-a mai zis nimic. S-a ridicat şi evitând perfect
obiectele din calea ei, a urcat în cameră. În dimineaţa zilei
următoare îşi revenise. Fusese numai un prim avertisment
însă teama şi disperarea şi-au reintrat în drepturi. Deşi
cerul se eliberase de nori, ziua se anunţa frumoasă, iar
sculptorul fredona vesel, plin de optimism, pentru ea nimic
nu mai strălucea. La insistenţele ei, au plecat spre prânz
de la Casa moşilor. Afane i-a condus până la canton.
147
Trecând prin poiana botezată de ei, sculptorul preabun le-a

promis solemn că în stânca aceea albă va ciopli ceva pe
măsura numelui dat de el. Irina s-a făcut că nu aude, iar
Alex a clătinat trist din cap. Apoi acelaşi tren micuţ cu
mers de melc i-a dus până în oraşul unde-l întâlnise pe
Lavriu. Seara au luat trenul spre câmpie şi după aproape o
noapte obositoare au ajuns în zori. Oraşul i-a primit
indiferent, preocupat mai mult de el.
Deşi ea s-a opus, Alex a insistat să o conducă până în
faţa casei inginerului Neghiţeanu. Înainte de a intra pe
poartă, el o apucă de mână.
— Pleci fără să-mi spui nimic?!
Irina se întoarse spre el şi îl privi mirată, cu aceeaşi
răceală din ultimul timp.
— Ce-ai vrea să-ţi spun?
Surprins, Alex ridică din umeri. Nu mai dorea nimic. Era
foarte obosit, după cum, gândi el, şi ea trebuia să fi fost
nervoasă tot din cauza oboselii. Îi zâmbi şters şi fără să-i
spună ceva se afundă în lumina cenuşie a străzii, ca într-o
apă tulbure. Câtva timp, Irina îi ascultă paşii ce se auzeau
tot mai stinşi în liniştea acelui început de zi.
148
Insula
11
FAMILIA NEGHIŢEANU ERA ACA-

să. Încă dormeau. Veniseră într-o scurtă permisie, de
numai câteva zile, un mic răgaz, pentru gândire. Trebuia să
se hotărască dacă se mută definitiv sau nu în oraşul care
abia se construia şi, unde, după cum i s-a plâns soţia
inginerului, Irinei puţin mai târziu, la cafea, până şi apa
caldă, atunci când este, curge cu mormoloci”.
„Aşa e la început, dragă, ripostase exasperat inginerul
Neghiţeanu. De câte ori trebuie să-ţi explic? Parcă aici a
fost altfel? Cu timpul se reglementează totul şi ai să uiţi“.
Irina era prea obosită şi preocupată de ale ei. Îi urmărea
indiferentă, fără să participe în vreun fel. Dacă pleacă
definitiv din oraş, atunci cu ea cum rămâne? au întrebat-o
ei printre altele. Cum să rămână?! Deocamdată n-o
îngrijora unde va locui, în eventualitatea că ei vor pleca. Se
simţea golită de orice gând. În lipsa unei perspective
prezentul, clipele de martor ocular la frământările, dilemele
lor, n-o interesau, erau fără valoare. În orice caz, au
sfătuit-o ei prieteneşte, trebuia să se decidă şi ea într-un
fel. N-o puteau lăsa în drum sau aiurea. Inginerul susţinea
sus şi tare că în cel mai scurt timp apa caldă nu va mai
curge cu mormoloci, totul va fi excelent şi că este mai mult
decât necesar să se mute cât mai urgent în noul oraş, unde
au atâtea de făcut. Deja, se frământa el, au întârziat prea
mult, au tărăgănat lucrurile. Bombarda neobosit,
sistematic cu tot felul de argumente. Avea o forţă
impresionantă şi se agita încontinuu. Devenise enervant.
149
Se vedea foarte clar că amândoi aveau antrenament în

abordarea acestei probleme a mutatului, o comentau până
în cele mai mici detalii, iar Irina nu mai avea puterea
necesară să-i urmărească. Dorea să se culce şi nimic mai
mult. Ceea ce şi făcu.
După amiază îl căută la telefon pe doctorul Herima, însă
fără niciun rezultat. Telefonul spitalului suna ori ocupat ori
răspundea altcineva, un bărbat care în cele din urmă îşi
pierdu răbdarea şi o apostrofă. Alde Neghiţeanu plecaseră
în oraş. Se îmbrăcă şi plecă şi ea. Vroia neapărat să-l
întâlnească pe doctor. Avea nevoie de sfatul lui. La spital i
s-a spus că-i în concediu. Abia plecase şi la vârsta lui,
după cum aprecia o asistentă ce-şi tot făcea de lucru cu
nişte registre, are concediu mare de te sperii.
— Dar doctorul Lavriu poate fi găsit? se trezi ea
întrebând şi imediat îi păru rău că întrebase. Ce i-o fi
venit?
Asistenta o măsură lung, din cap până-n picioare şi
după ce făcu intenţionat o pauză îi spuse că adineaori
doctorul Lavriu fusese pe la ea, la o cafea şi că, bineînţeles,
poate fi găsit. E în spital la dispoziţia oricărui bolnav care
are nevoie de el.
— Vreţi să-l anunţ că l-aţi căutat?
— Nu. Nu doresc, răspunse Irina foarte categoric. Am
întrebat de dânsul, fiindcă ne cunoaştem, nicidecum că
sunt bolnavă şi aş avea nevoie de ajutorul lui de
specialitate!
Simţi un val fierbinte inundându-i capul. O enervase
cumplit felul insinuant al asistentei de a-i vorbi. Ce dracu o
fi crezând despre ea?
Probabil, asistenta sesizase că Irina era pe pragul să se
enerveze, fiindcă îşi întrerupse gestul de a-şi aprinde o
ţigară, îşi corectă poziţia pe scaun şi ridică din umeri fără
s-o mai privească insolent:
— Cum doriţi, dumneavoastră, duduie… N-am vrut
decât să vă ajut.
Deci şi ea vroia să o ajute. Irina îi întoarse spatele şi ieşi.
150
Insula
Teii parcului erau tot atât de frumoşi şi proaspeţi cum îi

ştia. Aleea unde obişnuia să se plimbe cu puţin timp
înainte în halatul ei prea mare, din molton vişiniu, era tot
pustie. Se aşeză pe banca ei preferată şi îşi cuprinse
fruntea în căuşul mâinilor, rezemându-şi coatele de
genunchi. Tâmplele îi zvâcneau nebuneşte.
La drept vorbind, nici ea nu ştia precis dacă venise să-l
caute pe Herima sau pe Lavriu. Herima, cu vocea lui
blândă, puţin decepţionată, ce-i putea spune? Că medicina
se găseşte întotdeauna cu un pas în urma nevoii oamenilor
de a fi sănătoşi? Că se cheltuieşte prea mult pentru tot
felul de prostii şi nu în slujba ştiinţei? Că pierzând sarcina,
a pierdut o posibilă şansă de vindecare? S-o sfătuiască să
continuie prietenia cu Alex? În momentul acela pentru ea
Alex era similar cu tot calvarul avut, îl asemuia cu neşansa
ei. Îi venea greu să se gândească la seara când a descoperit
că dincolo de îngrijorarea din priviri, Alex nu reprezenta
nimic pentru ea, acel punct de sprijin de care avea nevoie
în acele clipe să traverseze criza în care se afla. De altfel,
constată ea surprinzător de lucidă, avea nevoie de cineva
complet eliberat de propriile griji. Pe când Alex abia se
susţinea pe sine, îşi avea frământările sale, întrebările la
care nu putea răspunde. Chiar şi venirea lui în nord, cu o
anumită întârziere, după ce nopţi de-a rândul tremurase pe
prispa casei lui Ferega sau pe holurile spitalului la gândul
că nu reuşise să salveze viaţa acelei fete, Irinei i se păruse
o fugă din faţa unei realităţi. În speranţa lui de a se regăsi,
întâlnindu-se cu ea, se ascundea şi intenţia de a căuta un
adăpost sigur, în liniştea muntelui. La Casa moşilor,
ştiindu-l pe Afane lângă el, se simţea protejat, în siguranţă.
Afane era cel care decidea, îi transmitea din personalitatea
lui. Însă ce-i imputa cel mai mult Irina lui Alex era faptul
că el trebuia neapărat să o intuiască, să înţeleagă ce s-a
întâmplat cu ea. Era o condiţie obligatorie, de altfel singura
de a fi împreună. Amânase, îl acuză ea în continuare,
încercând să-şi găsească circumstanţe atenuante pentru ce
avea de gând să întreprindă, până şi momentul când,
151
normal, ar fi trebuit să-i spună că a rămas însărcinată şi

că vor avea un copil, deoarece îl găsea încă nepregătit
pentru o asemenea veste. Nu-i inspira încredere, nu ştia
cum va reacţiona. A trebuit ca la Casa moşilor, sculptorul
să-şi dea seama perfect ce e cu ea şi să-i întindă o mână de
ajutor, să şi-l facă confident.
În Alex nu întrezărise puterea necesară de a o susţine
moral, mai ales atunci când va avea mai multă nevoie de
aşa ceva, iar Irina se aştepta la un timp când va trebui să
depindă, va fi forţată să depindă aproape total de sprijinul,
afecţiunea şi mai ales puterea de a răbda a cuiva. Gândea
că Alex nu era pregătit pentru o astfel de misiune.
Chiar şi acum, după cei câţiva ani de când nu s-au mai
văzut, gândi Irina, neîndrăznind să mai privească spre
cadranul ceasului ce-i fărâmiţa în secunde mărunte,
inutile, ziua de duminică, când s-au întâlnit pe micuţa
insulă, Alex, la prima vedere, lăsa impresia că are nevoie de
un ajutor venit din afară. În parte, reproşurile
adolescentine, imputaţiile pe care le făcuse Irinei tânărul şi
intempestivul arhitect Victor Horagea, plecau de la această
primă impresie ce o crease căpitanul de cursă lungă
asupra celorlalţi. Deşi schimbat, maturizarea îi dădea o
anumită notă de distincţie, Alex lăsa să se întrevadă, mai
ales faţă de cei care-l urmăreau cu un oarecare interes că
se găseşte într-o situaţie destul de critică, în care abia se
descurcă. Fapt întărit la vremea verii de la Casa moşilor de
însuşi preabunul Afane, prietenul lor.
Când se sătura de hoinărit, Irina avea obiceiul să se
culcuşească în iarbă, undeva în apropierea stâncii pe care
o ciopleau cei doi şi privea ceasuri întregi fără să scoată un
cuvânt. Într-una din zile, a doua sau a treia după
ceremonialul cununiei lor, tocmai se întorsese din poiana
botezată de ei şi se aşeză în iarbă reluându-şi locul de
observaţie. Era numai Afane care nu-i acordă nicio atenţie.
Cioplea foarte preocupat, chiar îndârjit şi printre
bufniturile de ciocan, Irina mai desprindea şi câte o
frântură de blestem sau înjurătură. Alex era plecat,
152
Insula
probabil să ascută nişte dălţi, fiindcă dinspre şopronul din

spatele casei se auzea scrâşnetul pietrei de polizor. După ce
mai lovi de câteva ori într-un boţ de cremene albă ce nu
vroia să cedeze, sculptorul aruncă ciocanul, luă de la
umbra stâncii un ciubăraş din lemn, cum obişnuiesc să
aibă ciobanii pentru muls, îl duse la gură şi după ce bău
cu lăcomie, răsturnă restul apei pe ceafă şi în creştetul
capului să se mai răcorească. Apoi aruncă şi ciubăraşul
alături de ciocan, se înşiră şi el cât era de lung pe iarbă şi,
ca şi cum ar fi continuat o discuţie începută mai devreme,
îi zise Irinei să aibă grijă de Alex.
— Cel mai bine ar fi, îşi dădu el cu părerea, să fiţi tot
timpul împreună. Să nu vă despartă absolut nimeni, iar tu,
Irină, care eşti puternică, să-l sprijini, când va avea
nevoie…
Uriaşul bărbos, în cămăşoaia lui rudimentară de
condamnat la muncă silnică pe viaţă, din care se înălţau
aburi de la apa cu care se stropise, îi cerea să aibă grijă de
Alex, fiindcă prietenul lui tânăr, până când avea el să afle
cum este viaţa, va avea nevoie de ajutorul celor apropiaţi.
În clipele acelea, ce îi cerea Afane i se părea normal şi
binevenit, fiindcă într-adevăr se simţea puternică, plină de
viaţă, aşa cum o intuise sculptorul. La rândul ei primea un
sprijin infinit mai mare de la semnele de viaţă care se
contura în ea. Aşa că era bucuroasă să-şi ajute într-un fel
sau altul iubitul, în cazul când acesta ar fi avut nevoie de
ajutorul său. Însă acum, când pierduse totul, unica ei
şansă în care începuse să creadă, cererea lui Afane i se
părea insolentă, revoltător de nedreaptă.
Mai mult ca oricând avea nevoie de cineva puternic. Să o
poată elibera de criza în care se afla. Cineva dispus să o
ocrotească, s-o înţeleagă fără ca ea să solicite vreun ajutor
sau să-şi dezvăluie frământările prin care trece.
În cele câteva ore, cât au stat de vorbă în pridvorul casei
bătrâneşti, Lavriu reuşise să-i inspire o anumită încredere,
deşi considerată de ea ca fiind facilă, ce s-ar fi spulberat la
cel mai mic argument, însă, destui de subtil, psihiatrul o
153
făcuse să reflecteze mai mult asupra posibilităţilor până

atunci nebănuite de ea, deşi minime, de a învinge, de a se
elibera definitiv de obsesiile ce-i măcinau nervii. Cascadele
lui de vorbe, meşteşugit împestriţate cu prezumţii, cu tot
felul de date, pe care el le considera rezultatul unei
îndelungi practici medicale, îi creaseră atunci o stare
euforică, de beţie uşoară, care o făcea să simtă cât mai
puţin sub tălpi pământul dur al realităţii.
De fapt, Irina avea nevoie de starea euforică de atunci.
Dorea să se îmbete iarăşi cu frumoasele cuvinte ale lui
Lavriu, aşa că pe el îl căuta, nicidecum pe doctorul Herima.
Fusese normal să se înfurie. Asistenta îşi dăduse seama ce
este cu ea, descoperise de la prima ochire, că nu întrebase
numai aşa, într-o doară, de doctor.
O impresionase dezinvoltura lui Lavriu de a aborda chiar
şi imposibilul în slujba vreunei idei, soluţiile lui uneori
absurde, faptul că-i însăilase din nimic, ca nimeni altul,
atunci când a simţit nevoia de aşa ceva, un orizont în care
îi era uşor să creadă. În multe privinţe îl asemăna cu
Afane. Precum sculptorul, încerca şi el să escaladeze nişte
piscuri înalte. Cel puţin aşa gândea ea. Cuvintele lui o
subjugau, îi întreţineau o anumită stare de spirit care o
ajuta să suporte mai uşor travaliul unei boli neobişnuite,
perfide. Astfel, stând pe banca din parcul spitalului, Irina
încerca să găsească o explicaţie plauzibilă, o justificare a
hotărârii pe care avea de gând s-o ia.
Auzi scrâşnetul pietrişului aleii sub paşii cuiva şi înălţă
capul. Pentru o clipă îşi imagină că este Alex, indecis şi
stângaci, înaintând spre ea cu un buchet mare de liliac alb.
Era Lavriu. După ce o salută se aşeză alături de ea.
Psihiatrul avea un miros specific, de spital, care
întotdeauna o speriase. O neliniştea şi acum.
— Mi-a spus asistenta că m-ai căutat, intră el direct în
subiect.
— Da, într-adevăr, aşa este, recunoscu cu oarecare
greutate Irina. Am nevoie de dumneata…
Se auzi vorbind şi nu-i venea să creadă. Cuvintele-i
154
Insula
sunau străine, spuse de altcineva. Era speriată şi ceda

uşor. Punea doar o singură condiţie iluzorie. Dorea
neaparat o schimbare. Chiar dacă ar fi fost în rău era
totuşi de preferat situaţiei în care se afla. Orice era mai
bun decât nimic. La rândul său, Lavriu o privi atent şi nu
găsi în ochii ei decât zbaterile unei nelinişti care nu
reuşeau să mascheze golul din spatele lor. Nimic din
frumoasa încredere ce o avusese în priviri în seara când el
îi inoculase cu răbdare şi bună ştiinţă ideea de a-i solicita
ca prieten, ca partener la greu. Nu-şi închipuise şi nici nu
sperase că atât de curând, femeia frumoasă, tulburător de
frumoasă de lângă el, îi va solicita sprijinul. Irina bătea ca
un fugar cu disperare, la poarta lui şi el trebuia să-i
deschidă. Ar fi putut s-o întrebe ce s-a întâmplat, dacă ea
şi Alex s-au certat, poate că e numai ceva trecător, ştia că
se iubesc aşa de mult, însă din sclipirile ochilor ei înţelese
că Irina, preafrumoasa şi controversata Irina nu dorea să i
se pună întrebări. Atâta lucru învăţase şi el de la oameni,
că aflaţi la ananghie, nu doresc să li se pună întrebări
despre neşansele lor trecute şi este neavenit să pretinzi
anumite răspunsuri, să reeditezi întâmplări neplăcute,
când totul merită să fie dat uitării. Tăcu şi căută să spună
altceva decât ce i-ar fi plăcut mai mult în acel moment.
— Am înţeles, începu el prudent, precum ar fi păşit
printr-un câmp de mine, că l-ai căutat mai întâi pe
doctorul Herima. Tocmai am primit o vedere de la el. E la
mare şi se plânge că nu prea are timp frumos. Bate vântul
şi apa e rece…
Irina scutură energic din cap, semn că n-o interesa cum
e vremea la mare şi dacă doctorul Herima se simte minunat
sau nu.
— De el numai am întrebat, punctă ea. În realitate de
dumneata am nevoie. Cred că m-am exprimat foarte clar şi
m-ai înţeles, preciză din nou Irina; cu o pornire distinctă în
glas. Faptul că nu mă întrebi nimic înseamnă că m-ai
înţeles. Mai eşti dispus să dai curs ofertei care mi-ai făcut-
o cu câtva timp în urmă? întrebă ea repezit ca şi cum i-ar fi
155
fost frică ca nu cumva să cedeze în hotărârea luată.

Era de nerecunoscut. În priviri i se fixase o anumită
duritate ce nu era a ei. Trăda şi era foarte conştientă că
trădează. Şi nici măcar nu era convinsă că se va salva sau
dacă vroia într-adevăr să se salveze. Important pentru ea
rămânea speranţa de care încerca să se agate. Alex i se
părea îndepărtat spre un orizont confuz. Ca de altfel toată
vara petrecută împreună. Casa lui Ferega, petuniile cu
parfumul lor uşor dulceag, farul, plimbările de pe faleza
fluviului, chemările ei interioare, voinicii lui Afane de la
Casa moşilor, dimineaţa cununiei lor, toate i se păreau
îndepărtate, ireale. Real şi foarte prezent era doar Lavriu cu
mirosul lui antiseptic, de spital, pe care se încăpăţâna să
şi-l asimileze, să-i placă, durerea ce o mai simţea
mocnindu-i în pântec, ce-i alimenta în continuare obsesiile,
îi crea un sentiment apăsător de culpă, de nesiguranţă.
Chiar în acel moment, când şi-a dus braţul la ochi ca să
poată privi în direcţia soarelui care apunea şi l-a descoperit
pe Alex în bărbatul rămas nemişcat în picioare, ea stând
lungită acolo pe marginea micului platou înconjurat de
valuri, unde crezuse că nu va fi găsită de nimeni, ea se va
identifica atât de bine cu nisipul, cu nuanţele culorilor din
jur, încât va fi dată uitării, a fost sigură că el, în cele din
urmă, îi va pune singura întrebare al cărei răspuns ea îl
căutase de nenumărate ori în clipele-i lungi de singurătate.
Ce putea răspunde? Cum să-i explice lui Alex ce anume a
îndemnat-o să se căsătorească cu Lavriu? Teama că va orbi
sau dacă nu cumva orbise.
Lavriu n-a întrebat-o nimic. I-a arătat aceeaşi
generozitate şi dezinteres. Era nedumerită. În discuţia
avută cu doctorul Herima, la care participase episodic şi
Alex, Lavriu îşi exprimase destul de clar părerea de rău în
legătură cu boala Irinei, care pe atunci pentru el nu era
decât o tânără frumoasă şi după cum se părea, bolnavă
incurabil. Ce-l determinase să se angajeze într-o astfel de
întreprindere? înseamnă că Lavriu mai întrezărea nişte
şanse, îi plăcu să gândească Irina.
156
Insula
În această nouă situaţie, creată de vizita neaşteptată a

Irinei la spital şi de întrevederea dintre ei, Lavriu dădu
curs, în sfârşit, unei mai vechi propuneri a fostului său
profesor de catedră de a lucra împreună într-una din
clinicile oraşului unde-şi petrecuse anii de studenţie. Chiar
în după amiaza acelei zile îi scrise profesorului că acceptă
propunerea ca urmare a unei schimbări radicale petrecute
în viaţa lui. Îndată ce se va căsători, precizare făcută
anume de el, în câteva zile va sosi cu tânăra-i soţie aşa că
i-ar rămâne îndatorat profesorului dacă acesta s-ar îngriji
să-i găsească şi un adăpost provizoriu, bineînţeles până
când va intra în drepturile ce i se cuvin.
Marcată profund de tot ce i se întâmplase dar mai ales
de hotărârea de a se căsători cu Lavriu, în a cărei
valabilitate se încăpăţâna să creadă, se gândi să-i scrie lui
Alex o scrisoare, prin care să se justifice într-un fel. Înainte
de a se apuca de scris, Irina gândi pentru o clipă că uneori
soarta este o femeie rea, capricioasă şi cu simţul umorului.
La începutul iubirii lor, Alex fusese acela care în scrisorile
lui descoperise pentru ei un nou anotimp, cei de al cincilea,
ca pe un pământ al făgăduinţei, al celor mai frumoase
visuri, destinat numai îndrăgostiţilor. Acest procedeu de a
te face înţeles prin scris i se părea cam greoi, perimat.
Citindu-i scrisorile, până la urmă se lăsase prinsă în
mreaja lor. Alex era formidabil, de nerecunoscut, Şi iată că
acum însăşi ea se gândise să apeleze la acelaşi mijloc nu
pentru a-i da dreptate că anotimpul închipuit de el există ci
pentru a-şi anunţa trădarea.
„Alex”, începu ea şi imediat conveni că o astfel de
scrisoare trebuie să debuteze mai cald, deşi îşi propusese
să fie sobră şi cât mai lapidară. Rupse hârtia şi începu din
nou. „Dragă Alex”, Nu. Nu era prea mult nici de data asta.
„Scumpul meu Alex”, scrise şi gândi că este tonul cel mai
potrivit. Nu-şi putea permite să uite totul. Vara minunată
ce fusese numai a lor, încă era foarte aproape de inima ei.
Pe lângă golul dureros ce-l simţea în adâncul fiinţei sale
mai rămăseseră amintirile. Imaginile erau încă vii, timpul
157
n-avusese când să le decoloreze, să le şteargă contururile

precise, precum făcuse cu vederile înşirate de bătrânul
Ferega pe pereţii odăii unde ei doi trăiseră adevărate clipe
de fascinaţie.
Privi cu luare aminte cele trei cuvinte, înşirate drept, ca
trei oameni care aşteaptă cuminţi în capătul unui imens
hol alb, aşteaptă răbdători ca cineva să deschidă o uşă pe
care ei nici n-o vedeau şi să le transmită un verdict. Cam
aşa şi-l închipui pe Alex că aşteptase pe culoarul alb al
spitalului în nopţile lui de veghe la căpătâiul unei speranţe
absurde şi deodată figura lui îi apăru în minte foarte clară,
ciudat de prezentă, cu toate îndoielile şi zbaterile lui
interioare zugrăvite pe frunte. Gândi că tot ce simţise în
ultimele zile faţă de el nu era ură. N-avea cum şi de ce să-l
urască. Sau poate, făcu ea cale întoarsă în gândurile ei, îl
urâse numai în seara aceea când pierduse copilul. Fusese o
răzvrătire legitimă a neşansei ei de femeie, de a fi cu
adevărat în drepturile ei. Şi tot atunci luase hotărârea de a
nu mai fi împreună. Dacă ar fi avut copilul, ar fi fost
altceva. Ar fi trăit cu speranţa că se continuă în acel
început de viaţă, că de fapt tot ea rămâne, puţin
schimbată, cu o nouă înfăţişare, însă tot ea.
Madame Clarisa de ce o ura şi o iubea în acelaşi timp cu
patimă pe Stela? Fiindcă Stela cu toată tinereţea ei, cu
înfăţişarea ei îi amintea bătrânei de propria-i viaţă
pierdută. Irina văzuse de câteva ori pozele din tinereţe ale
Clarisei Onoriu şi fusese surprinsă cât de bine semănau
cele două. Stela era reeditarea fostei profesoare de muzică,
la vremea când aceasta era preafrumoasă şi mult însetată
de viaţă.
„Scumpul meu Alex”… În cele din urmă muntele a decis
împotriva ei. Îl iubea cu ardoare, făcea parte din fiinţa ei,
tânjea după înfiorarea care o simţea din cauza tăcerii lui
maiestoase şi pentru câmpie ea a fost aceea care l-a
părăsit. Muntele o pedepsise pentru întâia ei trădare. Se
simţea răspunzătoare în faţa lui Alex, cum se simţise
vinovată şi cuprinsă de teama că va fi pedepsită atunci
158
Insula
când în drum spre Casa moşilor au poposit puţin timp în

poiana pe care au botezat-o. Şi totuşi nu-şi putea permite
să-l facă pe Alex părtaş suferinţelor ei.
Normal ar fi fost să-i scrie toate astea şi să-i explice de ce
a făcut pasul de a se căsători cu Lavriu. Să-i spună absolut
tot. Până şi faptul că Lavriu, prin vorbele lui frumos
meşteşugite, îi dădea iluzia de care avea nevoie în acele
momente. Însă rămase inhibată în faţa colii de hârtie,
citind poate pentru a mia oară, mecanic, doar cele trei
cuvinte: „Scumpul meu Alex“. În cele din urmă mototoli
hârtia şi o aruncă. N-avea niciun rost.
După atâtea ocolişuri, Irina reveni la ziua ei de
duminică. Se uită la ceas. Ziua trecuse fără să-şi dea
seama în a doua parte a ei. O zi ratată într-o aşteptare
inutilă, despre care n-ar fi putut spune nimic altceva decât
că a stat într-un fotoliu, a fumat şi a băut cafea, asortată
cu repetabilele ei trăiri în trecut. Bineînţeles, asta numai în
cazul dacă ar fi întrebat-o cineva. Se gândi că până la
patru, când îşi propusese să-i telefoneze lui Alex, mai era
aproape o oră şi n-ar fi stricat o baie fierbinte. Tradiţionala
baie de sâmbătă peste care sărise din motivele bine
cunoscute. Televizorul n-avea chef să-l deschidă şi cât timp
avea să facă baie, camera trebuia să se aerisească. Fumase
cam mult.
Apa era excelentă. Fierbinte şi limpede ca un izvor şi
gândul îi zbură iarăşi, pentru o clipă, la ziua când se
întorsese din nord, frântă de oboseală şi pustiită, mai
precis la momentul când aproape cu lacrimi în ochi,
doamna Neghiţeanu îi vorbise pornită despre apa călâie cu
mormoloci ce curgea o dată pe săptămână în băile urâte ale
blocurilor neterminate din noul rai unde soţul ei, veşnic
brigadier de frunte al şantierelor, dorea să-i înmormânteze
şi ultimul pospai al tinereţii care-i mai rămăsese, după
cum susţinea ea. Scotoci unde-şi avea lenjeria de corp
după un săpun fin, apoi se afundă în cadă cu o anume
voluptate. Câtva timp se jucă absentă cu săpunul. Acesta,
la cea mai mică atingere cu apa, făcea un clăbuc
159
strălucitor, de un parfum discret, ce invita irezistibil la

confidenţe. Răsturnă şi o cantitate apreciabilă de sare de
baie şi apa se omogeniză şi mai mult. Îi plăcea să facă baie.
Apa să fie limpede, fierbinte şi parfumată. Rămânea minute
în şir întinsă în cadă, ca într-un bloc de gheaţă fierbinte,
golită de gânduri, cu teama ciudată şi tentantă că o dată s-
ar putea să nu mai reuşească să se ridice la suprafaţă.
Avea impresia că deasupra ei se găsesc apele fierbinţi ale
unui ocean imens. Şi atunci? Nimic.
Auzi telefonul sunând. Poate că suna de mai mult timp.
Se smulse cu greu din aşternutul ademenitor al apei, îşi
îmbrăcă halatul de baie şi tamponându-şi faţa, se repezi la
telefon. Prea târziu. Ultimul semnal a fost scurt, ceea ce
dovedea că cel care sunase şi-a pierdut răbdarea şi a
închis. Era aproape ora patru. Aşa udă cum era, se aşeză
în fotoliu, singurul refugiu care-i convenise în ziua aceea.
Braţele lui largi şi bombate îi îmbrăţişau coapsele aproape
bărbăteşte. Capotul îi dezveli pieptul, îşi prinse sânii în
căuşul fierbinte al palmelor şi îi apăsă cu putere, aproape
violent, până la durere. Îi simţea pietroşi şi frumos
conturaţi. Ar fi vrut să se privească într-o oglindă mare cu
apele adânci şi limpezi. Întotdeauna au uimit-o formele
trupului ei, mai ales când şi-l descoperea noaptea,
înfierbântat între omăturile cearşafurilor reci ale patului.
De fiecare dată găsea cu înfrigurare, în vârful degetelor, noi
linii, noi umbre ce conturau duios coapsele, umerii înguşti,
arcul gâtului.
Până la patru, când avea de gând să dea iarăşi telefon,
mai erau câteva minute. Baia o reconfortase şi pentru
prima dată în ziua aceea avu senzaţia că îi este foame, îşi
făcu repede un sandvici cu unt şi şuncă, muşcă o singură
dată din el şi abia reuşi să înghită. Nu mai mâncă.
Stomacul i se contractă dureros. Îşi turnă coniac într-un
pahar şi după ce se culcuşi iarăşi în fotoliu, îl bău ca pe o
doctorie. În silă. Simţi lichidul cum o traversează ca un fir
de foc, cum se împrăştie într-o căldură binefăcătoare.
Aceeaşi senzaţie de îndepărtare, de detaşare, ce o avusese
160
Insula
cu o zi în urmă, pe plaja insuliţei. Soclul de nisip cald şi

extraordinar de fin, ca o pudră, îi încercuia ceafa în
mângâieri nebănuite, umerii, şoldurile şi picioarele.
Valurile ce o asaltau i se păreau din ce în ce mai apropiate.
Plaja se îngusta la fiecare asalt al valurilor. Alex se
apropiase de ea, o cercetă surprins şi îi zâmbi. Valurile
spălau nisipul ultimului ei refugiu, acoperindu-l cu mici
scoici sidefii şi peştişori multicolori, ca şi cum cineva
răsturnase la picioarele ei un acvariu. Femeia în costumul
verde, întinsă pe bancheta de nisip nu putea fi decât ea.
Cam acest lucru vroia să întărească zâmbetul bărbatului
care o privea, stând nemişcat în dreptul soarelui ei. Timpul
îşi pierduse din sens, din consistenţă. Nu puteau rămâne
prea mult aşa. El înfipt precum un stâlp în nisipul plajei,
ea la picioarele lui, ca o urmare firească a umbrei ce-l
însoţea, îi întinse o mână de care ea se agăţă şi se ridică în
picioare. Soarele reverbera în apus, arămindu-i pielea. Se
înfioră şi începu să se îmbrace cu mişcări precipitate, puţin
dezordonate. Alex o urmărea încă stăpânit de uimire.
Reţinuse de la profesorul Sazian că pe insulă se afla şi o
femeie. O cunoştinţă bună de-a lui, o fostă studentă, cam
aşa ceva. În explicaţii ce-l priveau direct profesorul avea un
dar teribil de a complica şi încâlci cele mai elementare
lucruri. Alex reţinuse totuşi esenţialul: că undeva, pe plaja
îngustă sau printre sălcii se afla o femeie şi porni într-o
doară în căutarea ei. Nu-şi propuse să o întâlnească. O
descoperi, când ajunse foarte aproape de ea şi nu o mai
putea evita. De la o distanţă mai mare i-ar fi fost imposibil
s-o descopere. Costumul ei imita perfect culoarea frunzelor,
de un verde variat, ale tufei de izmă sălbatică, lângă care se
găsea, iar picioarele şi braţele femeii căpătaseră culoarea
silicoasă, mărunt scânteiată a banchizei de nisip. I-ar fi
fost aproape imposibil s-o desluşească dintre culorile fireşti
ale plajei.
Uimirea lui se materializă într-o întrebare scurtă, ce
semăna mai mult cu o luare de poziţie, decât o constatare,
„Dumneata, aici?!“. O delimitare categorică, neechivocă, a
161
unei situaţii de moment. Era şi surpriza puternică dar şi

revelaţia timpului care trecuse şi statornicise alte relaţii,
înstrăinându-i. Privindu-l mai atentă, Irina redescoperi în
ochii lui aceleaşi zbateri furtive ca în acea clipă unică
pentru ei, ce se consumase splendid pe aleea pustie a unui
spital, când foarte decis i-a oferit acel minunat şi de neuitat
buchet de liliac alb.
După ce se îmbrăcă, Irina, care încercase să depăşească
acel moment, refugiindu-se în preocupările ei vestimentare,
se întoarse firesc spre el, complet eliberată de orice derută,
de emoţiile încercate şi privindu-l direct în ochi, îl întrebă
foarte încet, aproape şoptit:
— Pe unde ai mai fost între timp, Alex?
Cu bună intenţie, Irina lovea în poarta timpului pe care
vroia s-o deschidă ca să poată alunga clipele adunate în
zilele anilor care i-au despărţit. Era o întrebare a lor, pe
care Irina i-o pusese de nenumărate ori, aceeaşi,
invariabilă, când se întâlneau seară de seară în pragul
căsuţei lui Ferega, dornici să trăiască din plin fiecare clipă
a nopţii, pe care şi-o ofereau cu dărnicie nemaiîntâlnită.
Probabil că întâia sa călătorie pe mare cu vaporul
„Calatis” ce-l însoţise în probele de marş, ca specialist în
vinciuri, îşi avea în sufletul său rădăcini neştiute şi mult
mai adânci, fiindcă Alex îi povestea tot felul de Călătorii
imaginate de el sau auzite de la Ferega rămas de pe atunci
în aşteptarea fantomei vaporului care avea să-l ducă în
marea sa călătorie pe apele nesfârşite ale oceanului
timpului.
— Acum vin dintr-o călătorie din marea Chinei, îi
răspunse lapidar bărbatul care îi întinsese mâna să o ajute
să se desprindă din îmbrăţişarea nisipului, însă nu se ştia
precis dacă era unul şi acelaşi Alex din vara de atunci sau
altul. A fost o călătorie lungă şi obositoare…
— Irina plecă privirea vinovată. Bărbatul care mai mult
ca sigur nu mai era Alex din vara de la Casa moşilor, îi
răspunsese mai mult din politeţe nu c-ar fi vrut neapărat
să-i vorbească. Îşi dădu şi el seama de felul cum îi vorbise
162
Insula
şi reluă:
— Poate că ar fi trebuit să-ţi expun o parte din
minunăţiile mării Chinei, să-ţi descriu stâncile întâlnite în
apropierea coastei chinezeşti, care sunt identice cu cele
văzute în stampele lor, cu vegetaţia săracă şi mici pagode
suspendate deasupra valurilor roşii de corali, să-ţi vorbesc
despre pescarii mărunţi şi iuţi în mişcări care ştiu să râdă
întruna frumos şi inutil, cu pălăriile lor rotunde ca nişte
farfurii întinse… Dar ce rost mai are să-ţi vorbesc despre
toate astea?!
În vocea bărbatului răzbătu nuanţa unei mici revolte.
Irina interveni după ce lăsă să se aştearnă multă tăcere
între ei, de data asta întinzând ea o mână nevăzută spre el:
— Ştiu şi eu? Poate că ar mai avea un rost…
El o privi iarăşi mirat. Irina îi întâlni privirea şi abia
acum descoperi poarta pe care o căutase cândva, cu ani în
urmă, şi nu o găsi.
„Ştii, Alex, că am un copil? ar fi dorit ea să-i spună în
clipele acelea, convinsă că o va înţelege. Sunt fericită că
există şi totodată cumplit de nefericită că nu suntem
împreună? E o fetiţă, Alex! O fetiţă cum nu s-a mai văzut
alta şi o cheamă Ana Maria… Ea reprezintă tocmai „dovada
materială cea mai elocventă a iubirii”, aşa cum spuneai tu,
pe care eu n-am ştiut s-o păstrez fiindcă am considerat că
în cazul meu definiţia dată de tine nu era valabilă. Aici am
greşit neiertător de mult şi de aceea am şi pierdut-o. Acum
pentru fetiţa mea sunt o mamă de duminică, Alex! Uneori
de miercuri, de vineri, după cum nu mai pot răbda fără s-o
văd şi fug să o întâlnesc măcar câteva clipe, fără să mai am
răbdarea să aştept până duminică. Câteodată, dacă nu de
cele mai multe ori, mă ascund în spatele unui copac din
părculeţul unde de obicei se joacă şi o aştept înfrigurată să
apară chemată de copiii pe care-i rog s-o strige. Când o
văd, nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine. Mă furişez în
urma ei şi-i pun mâinile la ochi şi aştept ca ea să strige:
„mama!” Şi-n clipa aceea a aşteptării mele pământul se
răstoarnă de mai multe ori cu mine şi cerul nu mai ştiu pe
163
unde mai este, dacă nu cumva ascuns pe sub picioarele

noastre şi uit de temerile mele, uit absolut de mine că mai
exist în afara acelui cuvânt rostit de ea, pe care-l strigă
imediat ca pe o victorie a ei că m-a ghicit sau că m-a făcut
să fug cu sufletul la gură ca s-o văd. Mă aşez cu ea pe
prima bancă întâlnită, fiindcă simt că nu mai am nicio
putere, nicio voinţă, decât aceea de a nu-i mai da drumul
din braţe. Ajung până-ntr-acolo încât îi urăsc pe copiii care
vin s-o ia de lângă mine la joacă, pe copiii pe care tocmai
eu i-am pus s-o strige să iasă afară. Mă ruşinez, când ea
are chef de vorbă şi eu mă uit pe furiş la ceas, de teama de
a nu pierde trenul înapoi. Nu vreau să-mi vadă gestul, însă
ea de fiecare dată ştie, mă simte şi-mi zice: „Şi acum
trebuie să pleci, mamă, nu-i aşa?“ Şi de câte ori plec de
lângă ea, Alex, mi se pare ceva definitiv, că o părăsesc
pentru totdeauna, că o abandonez ceea ce pentru o mamă
este neîndurător şi degradant.
De fiecare dată mă despart de ea cu durere, însă şi cu o
undă de speranţă că până la urmă voi găsi o ieşire, de altfel
singura ieşire care să mă redea ei, fiindcă eu trebuie să fiu
aceea care să-i merit şi să-i păstrez dragostea. De atâtea
ori, pe drumul întoarcerii şi tot timpul până la viitoarea
întâlnire cu ea îmi trec prin cap tot felul de gânduri, uneori
imaginez situaţii cumplite pe care eu trebuie să le
traversez, să le străbat ca pe un drum al purificării, pentru
ca astfel să pot compensa acel timp fără sens, când am
uitat sau nu mi-am dat seama că miracolul mult aşteptat
de mine, sugerat şi de mama şi de doctorul Herima, se
înfăptuise cu adevărat prin fiica mea. Prin ochii ei limpezi
aveam să văd mult mai bine, prin inima ei aveam să simt
toate bucuriile vieţii. Aşa că în clipele mele de cea mai
apăsătoare singurătate şi aşteptare ajunsă la înţelegerea
acestui tainic adevăr, deseori m-am surprins gândind şi
dorindu-mi ca cineva, nu-mi dau seama cine anume, să
vină şi să-mi propună ca în locul luminii ochilor mei să-mi
aducă fata, iar eu, să accept schimbul şi să fiu cea mai
fericită femeie din lume. Poate că dacă ţi-aş destăinui toate
164
Insula
astea, ai înţelege ce este cu mine, Alex. Numai că nu pot

să-ţi spun sau nu este momentul şi nici n-are niciun rost
acum de aşa ceva. Sunt numai gândurile mele pe care dacă
le-aş rosti cu voce tare aş avea sentimentul că trădez din
nou…
Irina privi cu luare aminte la bărbatul care era Alex şi pe
care îl aşteptase. I-ar fi cerut un sfat, însă pentru asta ar fi
trebuit să-i spună tot ce gândise până atunci. Renunţă.
Alex păru c-o intuieşte şi începu să spună ceva şi se opri.
Nu mai era timp. Se auziseră strigaţi de cei rămaşi în
urmă, în desişuri, de prietenii lor. Irina era aşteptată de
Sazian şi prietenii lui, Alex spre cealaltă parte a insulei, de
cei cu care venise. Spre seară, Alex şi-a abandonat grupul
şi sub pretextul că-l cunoştea destul de bine pe Sazian, s-a
întors în oraş împreună cu Irina.
165
12
SE FĂCUSE PATRU. ORA CÂND ÎŞI

propusese să-l sune din nou pe Alex. Dacă, într-adevăr, a
fost în oraş şi a luat masa la nişte prieteni, ar cam fi fost
timpul să se întoarcă. Ridică receptorul şi îl duse încet,
precaut la ureche în aşteptarea tonului. Receptorul i se lipi
rece de ureche şi faptul în sine o indispuse. De pe consolă
se uita spre ea sau dincolo de ea un copil dintr-o poză.
Poza avea o ramă subţire aurie şi era prinsă într-un suport
de marmoră albă de forma unei jumătăţi de ou. Era o fetiţă
care râdea şi avea cam doi ani jumătate, trei ani. Era
singura poză care o avea cu Ana Maria.
„Proba materială a iubirii”, cum ar fi spus Alex, dacă ar fi
văzut poza. „Însă pică teoria că fiecare copil este o
mărturie, o probă materială a iubirii, gândi Irina. Între
mine şi Lavriu n-a fost niciun fel de iubire, N-a fost absolut
nimic. A fost un fel de moarte. În iubire intră enorm de
multe. Intră totul. Punctele cardinale ale vieţii. Intră…”
Venise tonul telefonului. Ca şi cum cineva i-ar fi fluierat
uşurel la ureche. Duse o mână spre discul aparatului însă
întârzie să formeze numărul. Dacă cumva Alex nu fusese
invitat nicăieri şi acum dormea? De unde şi până unde îi
venise ideea că fusese invitat să mănânce în familia unor
prieteni? Când a dat prima dată telefon, era posibil să fi
fost plecat în oraş după ceva cumpărături, cum, de altfel, a
fost şi ea tentată. Apoi, singur fiind, a mâncat ceva şi s-a
culcat. Nu-i spusese chiar ei, cu o seară în urmă pe
insuliţă, că era foarte obosit din cauza unei lungi călătorii
166
Insula
din care tocmai se întorsese? Telefonul ei ar fi putut să-l

deranjeze. Puse receptorul în furcă, gândind că cel mai
decent şi normal ar fi să telefoneze el.
Începu s-o enerveze liniştea din jur. Auzea până şi
ticăitul sacadat al ceasului de masă. Din cauza timpului
urât, oamenii preferau să stea în casă, în faţa televizorului.
Arareori răzbătea până la ea huruitul îndepărtat al vreunui
autobuz. Nici măcar o scârţâitură. Blocul părea pustiu, iar
ea se credea singura locatară părăsită printre atâtea
camere goale, precum încăperile unui labirint.
Realiză că prea mult o preocupă liniştea din jur, care
începuse să o creadă ciudată, aşa că se duse la bibliotecă
cu intenţia de a găsi ceva de citit. Din nou îşi aprinse o
ţigară, deşi îşi propusese ca cel puţin trei ore să nu mai
fumeze nimic. Răsfoi câteva cărţi şi se opri la una cu
scrisul mare, destul de citeţ. În ultimul timp privirea îi
obosea extrem de repede. În jumătate de oră, de la
hotărârea luată, deja fumase trei ţigări şi era pe cale să o
aprindă pe a patra.
Din cauza asta cel mai mult se impacienta madame
Clarisa. Ea unde o fi? se trezi Irina întrebându-se. Cum de
nu-şi făcuse apariţia până la acea oră cu un ceai fierbinte,
„veritabil englezesc, duduie Irina. Zău, crede-mă!” N-o mai
văzuse de vineri. Să se fi întâmplat ceva cu ea? Probabil era
plecată din oraş. Se obişnuise cu ceaiul şi pălăvrăgeala ei.
Fetiţa din poză avea ochii mari, ca şi ai ei, uşor etiraţi şi
privea mirată la fotograf. Aflase şi madame Clarisa că fetiţa
din poza de pe consolă era copilul ei. Dincolo, în casa veche
nu înrămase poza. O purtase tot timpul la ea, în geantă.
Aici era mai mult spaţiu, mai multă lumină. Era cu totul
altceva.
Când Clarisa Onoriu a aflat că fetiţa din ramă este a
Irinei, a început să plângă. Doar ce se mutaseră în noul
bloc de câteva zile, lucrurile erau împrăştiate peste tot, iar
madame Clarisa încercând să facă loc pe masă pentru
ceaşca ei cu ceai, dădu peste poză.
— Vezi, duduie Irina, vezi?! a exclamat ea ca şi cum
167
până atunci fusese contrazisă. Nu se putea ca dumneata, o

femeie atât de frumoasă şi distinsă să nu ai trecutul
dumitale. Să nu ai, ca să zic aşa, viaţa dumitale personală.
Poate că nu i-ar fi spus nimic. O minciună reuşea ea să
încropească. Îi displăcea orice grad de intimitate cu
bătrâna. Doar n-avea de gând să şi-o facă confidentă, deşi
fosta profesoară de muzică o asalta cu ceaşca de ceai în
mână. Era prea guralivă şi o obosea. Însă în ziua aceea,
Lavriu o anunţase că se află în oraş împreună cu Ana
Maria. Dăduse curs repetatelor ei solicitări de a cădea de
comun acord asupra unei zile când îşi putea vedea fetiţa.
Nici nu-şi mai dădea seama cum mai arată. De când
revenise în oraş, n-a mai văzut-o. Aşa că în ziua aceea nu
ştia ce se întâmplă cu ea. Era capabilă de orice compromis,
de orice prostie. Ar fi fost în stare să strige tuturor că în
după amiaza acelei zile, în jurul orei şapte avea întâlnire cu
fiică-sa, Ana Maria. Doamne, cum îi mai bătea inima!
— Chiar acum câteva zile, eu şi Stela te-am discutat
puţin. Sper că nu te superi… „Nu se poate, doamnă
profesoară, mi-a zis ea, ca o femeie cum este duduia Irina
să nu aibă un trecut al ei! Nu se poate! Eu ştiu că a fost
măritată şi că are un copil pe care i l-a obţinut în proces
bărbatu-său.” „De unde le-o fi ştiind pe toate drăcoaica
asta de fată?!” se miră cu admiraţie madame Clarisa.
Irina o privise tot timpul întrebătoare şi ea se grăbi cu
explicaţiile.
— Te miri, nu?! De câteva zile nu ne-am mai întâlnit să
stăm de vorbă pe îndelete. Mutatul ăsta ne-a dat peste cap,
nu alta! Ştii cine m-a ajutat să-mi transport o parte din
bagaje? Hai, ghiceşte, te rog! o îndemnă excitată Clarisa
Onoriu. Ghiceşte, draga mea!
Preocupată numai de perspectiva întâlnirii atât de
apropiate cu fetiţa ei, Irina nu s-a străduit să-i acorde vreo
atenţie. Nu-i răspunse la întrebarea ei repetată. Clarisa
Onoriu cu o întreagă poveste pe buze, nu-i lăsă timp deloc.
Se repezi să spună ea tot cum s-a întâmplat, cu lux de
amănunte.
168
Insula
— Vezi că n-ai ghicit?! Însăşi fosta mea elevă m-a ajutat!

triumfă ea. Fascinanta şi insensibila Stela!
O cercetă pe Irina cu luare aminte să surprindă cea mai
mică reacţie de uimire la cele spuse de ea, apoi reluă cu şi
mai mare aplomb:
— Ce surpriză, draga mea! Tocmai ea care întotdeauna
trecea absentă pe lângă mine, fără să mă observe, ca şi
cum nici n-aş fi existat, deşi, la drept vorbind, mai bine de
doi ani i-am fost profesoară de muzică. A venit la uşa mea,
a bătut uşor şi eu i-am deschis. Închipuieşte-ţi, dragă, ce
figură am făcut. Nu mă aşteptam. Drăguţa de ea, parcă
atunci mă descoperise! Mi-a văzut ultimele geamantane
pregătite la uşă şi s-a oferit plină de solicitudine să mi le
transporte ea. Ei deja se mutaseră cu o săptămână mai
devreme. Mi-a zis, zâmbind într-un anumit fel, că nu poate
suporta să nu mă mai vadă pe scară, urmărind-o. Auzi,
obrăznicătura?! Am crezut că-şi bate joc de mine. Cu alte
cuvinte îmi reproşa faptul că uneori i-am surprins câteva
din micile ei secrete. De mai multe ori am văzut-o venind
acasă însoţită de bărbaţi. M-am uitat foarte atentă la ea şi
n-am descoperit nimic zeflemitor în privirea ei. Pur şi
simplu vroia să mă ajute. Ce să mai zic? Eram complet
intimidată. Stela a luat două geamantane, pe cele mai mari
şi urmată de mine, am coborât cele câteva trepte de la
intrare. În faţa casei aştepta unui dintre tipii ăia ai ei, cu
maşina. Ce să-i faci? Încep să-i dau crezare. Tânără,
tânără, atrăgătoare nici nu mai încape discuţie. Ar fi păcat,
zău aşa, să-şi piardă cei mai frumoşi ani în căutări sterile…
Dar să vezi ce a urmat. În drum spre garsonieră, din vorbă-
n vorbă, fiindcă trebuie să reţii că Stela nu este deloc
proastă, asta o ştiu de pe timpul când am avut-o elevă, era
chiar plăcută în conversaţie, am zis că într-o casă nouă ar
fi păcat să intru cu perdelele murdare şi ar fi cel mai
nimerit să le duc la spălătorie. Ea n-a spus nimic. Doar a
zâmbit. Ştiu şi eu, m-am gândit, poate că râde de mine că
nu cumpăr perdele noi. Drept să spun şi mie îmi dă
câteodată inima ghes după câte un lucru nou, cum ar fi,
169
spre exemplu, perdelele, însă de unde bani, duduie Irina?!

De unde?!
M-a ajutat să urc bagajele în garsonieră. De data asta
geamantanele mari le-a dus bărbatul cu maşina, iar noi
câte unul mai mic. Foarte drăguţ din partea lui, n-am ce
zice. La plecare Stela mi-a spus să iau perdelele şi să le
ducem împreună la spălătorie, dacă tot am în gând aşa
ceva. M-am conformat, deşi, cinstită să fiu, nu prea aveam
chef. Eram obosită, însă m-am gândit că o pleaşcă mai
mare decât treaba asta cu maşina la scară nu mai
întâlnesc în vecii vecilor. Ştii unde am fost? La spălătoria
aia nouă, despre care ţi-am vorbit într-o seară că i s-a dat
un nume foarte inspirat şi anume: „Alba ca Zăpada“. Abia
aici e tot secretul cu Stela.
Madame Clarisa tremura toată, retrăind acele momente,
care, după câte încerca să lase impresia, o emoţionaseră
foarte mult. Reluă după o mică pauză, timp în care respiră
adânc.
— Până când am predat eu perdelele unei femei de la un
ghişeu, Stela mea a dispărut. Bărbatul acela care fusese
aşa de drăguţ şi ne adusese cu maşina lui, plecase mai
înainte însă nu de el aveam nevoie. O întreb pe femeia de la
ghişeu dacă nu cumva o văzuse plecând pe tânăra care mă
însoţise. O văd că-mi zâmbeşte şi apoi îmi spune că Stela
lucrează acolo, la spălătorie, şi după câte ştie ea, în
momentul acela, s-ar putea să fie de găsit la uscătorie.
Foarte amabilă se oferi să mă însoţească. M-a condus
foarte puţin, fiindcă cineva a chemat-o urgent la telefon.
După cum mi-a arătat pe unde s-o iau, m-am descurcat şi
singură. O scăriţă albă şi îngustă, cum sunt alea de la
vapoare, pe care am urcat-o până la ultimul etaj, unde se
afla uscătoria. Draga mea, se adresă Irinei madame Clarisa
pe un alt ton, nu s-ar putea spune despre mine că aş fi o
închipuită, că bat câmpii şi văd peste tot numai cai verzi pe
pereţi… Însă ce mi-a fost dat să văd acolo sus, în sala
aceea imensă, nu-mi vine să cred nici acum. În primul
rând am rămas impresionată de sala care nu avea niciun
170
Insula
perete. Părea imensă şi nesfârşită ca un câmp. Imaginea

asta înşelătoare o dădeau panourile mari din sticlă
transparentă ce ţineau loc de pereţi. Acoperişul tot din
sticlă. Sala, un fel de seră foarte înaltă, ca un imens clopot
de sticlă strălucitoare. Îţi imaginezi, nu? Înşirate pe nişte
aţe din plastic, aşa trebuie să fi fost fiindcă nu se vedeau
deloc, mai mult le bănuiam că ar fi, sute de cearşafuri albe
fluturau şi se mişcau cu totul în sensul în care bătea un
curent cald, atât de parfumat încât simţeam că mă apucă
ameţeala. Niciodată nu mi-au plăcut mirosurile prea tari,
iar ăsta era, într-adevăr, sufocant. Provenea de la
detergenţii pe care-i foloseau la spălat. Am dat câteva
cearşafuri la o parte. Nu era nimeni. La început am strigat,
aşa cum o strigam eu când mi-a fost elevă: „Stela, Stela,
ştrengăriţo!“ Dacă am văzut că nu-mi răspunde, am
început s-o caut printre aripile cearşafurilor ce mi se
zbăteau în mâini, ca nişte fiinţe vii, pe culoarele albe şi
lungi, care păreau fără sfârşit datorită iluziei create de
mişcarea lentă, în acelaşi sens. Simţeam că este pe undeva
pe lângă mine şi totuşi n-o vedeam. Orbecăiam prin
labirintul acela alb, cu senzaţia de teamă că m-am rătăcit
şi o strigam din ce în ce mai încet, până când am sfârşit
chemând-o în şoaptă. Eram sigură că Stela se afla chiar
lângă mine. Mă pândea şi nu vroia să-mi răspundă. Îmi
întinsese o cursă. De aceea, gândeam eu, se arătase ea
dintr-o dată atât de drăguţă cu mine. Tocmai ea care ani în
şir nu avusese ochi să mă vadă. Asta era! Se răzbuna pe
mine, fiindcă eram singurul martor al escapadelor ei
amoroase şi nu putea suferi acest lucru.
Mă rătăcisem. Vroiam să ies din sala aceea care mă
fascinase la început şi nu mai puteam. Pereţii albi se
roteau şi fluturau necontenit în jurul meu, derutându-mă.
Înaintam, propunându-mi o anumită direcţie mai mult
instinctiv, deoarece nu-mi puteam stabili nici cel mai mic
reper. Îmi era imposibil, chiar dacă priveam în sus.
Ochiurile de sticlă care formau acoperişul, mă orbeau,
reflectau albul covorului de cearşafuri şi-l multiplicau în
171
zeci, în sute de mii de exemplare, precum alveolele unui

fagure de miere. La un moment dat am zărit umbra cuiva
proiectată pe un cearşaf. Era umbra unei femei. Pe albul
imaculat al pânzei i se desenau precis contururile. Am
strigat-o din nou pe Stela şi m-am repezit într-acolo.
Doream cu ardoare să întâlnesc pe cineva, indiferent pe
cine, care să mă scoată din sala aceea care începuse să-mi
inspire teamă şi nu mai avea pentru mine nicio margine.
Eram leoarcă de sudoare, în aer, dacă se poate numi aşa
ceva ceea ce inspiram, pluteau greoaie şi irespirabile
parfumurile usturătoare ale atâtor detergenţi, pe care şi
acum le mai simt în nări. Privirile mi se tulburaseră ca
înaintea unui leşin. Trebuia neapărat să ies afară. Într-
adevăr umbra văzută de mine pe cearşaf era a Stelei. Era
complet dezbrăcată! Sunt femeie, duduie Irina, însă trebuie
să recunosc că în toată viaţa mea n-am văzut ceva mai
frumos, ceva mai neaşteptat şi ciudat! exclamă Clarisa
Onoriu, transfigurată, bătând din palme. Stela, continuă
ea, mergea în sens opus rotirii zidului de cearşafuri
fluturânde. Şi totuşi mint, când spun că mergea. Mai mult
plutea dusă de un curent. Nici nu ştiu… în viaţa mea,
duduie Irina, n-am avut ocazia să văd pe cineva care să fie
în stare să meargă fără să atingă pământul cu picioarele! În
trecere, se înfăşură în câte un cearşaf, fără să-l dea jos de
pe culmea aceea invizibilă, trupul ei superb dispărea în
unduirile pânzei, unduiri ce semănau foarte mult cu
îmbrăţişările duioase ale cuiva, probabil ale unui bărbat,
gândesc eu acum, pe care, bineînţeles în clipele acelea, n-
aveam starea sufletească de a-l vedea sau măcar să-l
intuiesc.
Ceea ce reţin bine şi în momentul de faţă este impresia
mea de atunci că Stela era foarte preocupată de tot ce
făcea. În trecerea ei lovea uşor, câteodată, cearşafurile
orbitor de albe şi pânza vibra, se înfiora la fiecare atingere
a degetelor sale. Văzând-o, am fost tentată să mă gândesc
la anii tinereţii mele. În fine… Nici n-am mai strigat-o. Era
un moment fantastic! Corpul ei strălucea, era alb, nefiresc
172
Insula
de alb. Într-adevăr, ceva nemaipomenit de frumos!

Mergeam tăcută la câţiva paşi în urma ei. Abia călcam de
teamă să nu fac vreun zgomot care să-i atragă atenţia şi
astfel să se risipească toată vraja ce-o subjuga. Îmi dădeam
seama că prezenţa mea acolo este o impostură, nimeni nu
avea voie să fie martorul acelei scene şi deci s-ar fi putut
supăra, dacă ar fi descoperit că tocmai eu, cea care-i
cunoşteam şi alte secrete, luam act de purtarea ei bizară
din uscătorul de rufe al unei spălătorii publice. O vedeam
cum se înfăşoară din mers în cearşafuri şi nu pricepeam,
de fapt, ce se întâmplă. Zidul alb făcu o cotitură şi superba
Stela dispăru din nou. De data asta am fost tentată să o
strig şi totuşi nu am putut. Aş fi vrut să înţeleg tâlcul
acelor înfăşurări fugare în cearşafuri, mai ales că în acele
îmbrăţişări ale Stelei se înţelegea un furt, ca şi cum şi-ar fi
dat seama că face un lucru nepermis. Eram cumplit de
curioasă. Aproape că uitasem de mine şi m-aş fi ţinut după
ea dacă n-ar fi dispărut. Totuşi am rămas locului. Am
simţit un curent rece la picioare şi unul dintre cearşafuri se
ridică învolburat, descoperindu-mi ieşirea spre afară. Nu
puteam pierde unica şansă care mi se oferea. Am ieşit
imediat, cu inima ticăindu-mi de uimire şi cu o durere
înfiorătoare de cap. Aveam nevoie neapărat de aer curat.
Femeia de la ghişeul de primire a rufelor murdare m-a
întâmpinat îndatoritoare cerându-şi mereu scuze că nu m-
a putut însoţi până sus în uscătorie. După cum arătam,
complet năucită, şi-a dat seama că se întâmplase cu mine
ceva. Zâmbi încurcată şi îşi făcu de lucru cu nişte
chitanţiere. Mă întrebă: „Sunteţi cumva fosta profesoară de
muzică a Stelei şi aţi locuit pe aceeaşi scară? Deseori Stela
mi-a povestit de dumneavoastră. Vă adoră… Pare ea cam
zăpăcită şi are momente de ciudăţenie, însă este o fată
extraordinar de bună. Să ştiţi că nu este deloc aeriană cum
o cred ceilalţi. Ştie cu precizie, la amănunt, tot ce se
petrece în jurul ei. E o fată de excepţie şi are un suflet rar.
Când este fericită sau prea necăjită se manifestă într-un
stil aparte. Puţin cam bizar. Dumneavoastră nu vi s-a
173
părut aşa? mă întrebă femeia şi arătă cu capul spre

uscătorie. Îşi imaginează tot felul de năzdrăvănii şi vorbeşte
cu lucrurile. Aţi întâlnit-o cumva în uscătorie? Nu-mi daţi
dreptate? Da? Acolo-i locul ei preferat. S-o vedeţi mai ales
când afară-î soare şi se ridică acoperişul de sticlă. Atunci
cearşafurile încep să zboare. Într-adevăr este ceva
fantastic. Ceva ca-n vise, iar ea este minunată!“
Madame Clarisa a rămas câtva timp tăcută, pradă acelei
imagini care o impresionase atât de mult şi, în cele din
urmă, ridicând din umeri conchise lapidar: „Asta-i Stela!”
Nimic altceva. Niciun comentariu. Apoi, revenită destul de
repede la dimensiunile reale ale clipei de faţă, se bătu
bătrâneşte cu palmele peste genunchi, îi vorbi iarăşi
impacientată, din nou avidă după noutăţi:
— Şi acum, duduie Irina, ce ai de gând să faci? Eu te-am
ţinut de vorbă cu prostiile mele şi dumneata ai atâta
treabă!
— Am să încerc să mă pregătesc… Trebuie să fac ceva,
zise Irina cu gândurile aiurea.
Nu reuşea să se adune deloc. Din ce-i turuise madame
Clarisa nu reţinuse mai nimic. Ştia doar atât că e ceva în
legătură cu Stela. Se uită la ceas şi panicată se repezi în
baie. Reveni imediat să-şi ceară scuze. Intrase în criză de
timp, zicea ea.
— Mai am la dispoziţie numai două ore şi eu nu m-am
gândit deloc cum să procedez, cu ce să mă îmbrac. Te rog,
iartă-mă!
Clarisa Onoriu se ridică deşi ar mai fi vrut să stea. Îi ură
succes şi plecă.
Câtva timp se foi de colo-colo. Lua câte un obiect în
mână, îl privea atentă, fără să-l vadă şi apoi îl punea la loc.
Îşi scosese din şifonier toate rochiile şi le înşirase peste tot.
Niciuna nu-i mai plăcea, nu ştia cu care dintre ele trebuia
totuşi să se îmbrace. Era prea de tot. Îşi făcu o cafea şi
după ce-şi aprinse o ţigară se mai linişti puţin. În cel mult
treizeci de minute trebuia să plece. Îşi rezervase mai mult
timp pentru oraş până la ora stabilită întâlnirii. Vroia să-i
174
Insula
cumpere ceva Anei Maria. Poate va găsi ceva frumos, care

să-i placă fetiţei.
Afară era destul de cald. Se îmbrăcă cu un costum taior,
decent, de un gri perlat. Linia inspirată a croielii
costumului o avantaja, îi dădea un plus de eleganţă. Mai
aruncă o privire sumară în apele limpezi ale oglinzii de pe
hol şi nu prea mulţumită de paloarea feţei şi cearcănele de
la ochi, ieşi. În ziua aceea nu mâncase nimic în schimb
fumase prea mult şi avea o uşoară senzaţie de ameţeală.
Gândi că aerul de afară îi va face bine, o va reconforta. Îşi
privi ceasul de la mână şi se înscrise în fluxul străzii. Mai
avea suficient timp până la ora întâlnirii. Şi totuşi se
simţea nepregătită pentru această întâlnire. Trecu pe lângă
vitrina cu oglindă a unui magazin şi se văzu lungă şi
subţire, cu hainele atârnând pe ea. Îşi dădu seama că
oglinda deformează abia când îşi văzu părul ţuguiat.
Imaginea ei o impresionă neplăcut. N-ar fi stricat să treacă
puţin pe la coafor. În ultimul timp se cam neglijase. Nu
suportă ideea să stea aproape o oră nemişcată într-o
încăpere fără aer. Traversă bulevardul şi intră într-un
magazin pentru copii. Răsfoi câteva rochiţe. Îi plăceau şi ar
fi fost un cadou destul de adecvat. Chemă o fată care
mesteca ceva şi stătea rezemată de balustrada scării
rulante. După halat şi ecuson era gestionară. Îi spuse ce
doreşte şi fata se uită în jur.
— Unde-i copilul? întrebă ea şi pentru o clipă stopă
mestecatul.
— V-am spus ce vârstă are şi cred că-i suficient, zise
Irina.
— Nu este.
— De ce?!
— Copiii de astăzi cresc după posibilităţile părinţilor, nu
după anii care îi au. Unii mai mult, alţii mai puţin. Al
dumneavoastră cam cât este de mare?
— Nu ştiu precis, se trezi spunând Irina. Simţea că se
enervează. Fata îi amintea prin impertinenţa cu care o
privea de fosta asistentă a lui Lavriu, în ziua când l-a
175
căutat la spital.
— Daţi-mi-o pe asta, arătă ea o rochiţă. N-are niciun rost
să continuăm discuţia.
— Nu pot, veni răspunsul fetei ca un mic pocnet sec.
— De ce?! E prea de tot!
— Aşa ziceţi acum, însă dacă nu-i vine, mi-o aduceţi
înapoi şi lucrurile se complică.
Fata îi întoarse spatele şi se pierdu printre şirurile lungi
de rochiţe. Irina ieşi din magazin. Avea nevoie de aer curat.
Inima îi bătea cu putere. Se enervase cumplit. După ce se
mai linişti puţin, intră în alte magazine, însă nu-i mai
conveni nimic. Dorea ceva deosebit. O treceau valuri de
căldură şi ameţeală. În ultimul timp se enerva foarte uşor.
Îi atrase atenţia vitrina unei florării şi intră. După puţin
timp ieşi cu un buchet mare de trandafiri albi. Îi mirosi şi
se trezi zâmbind unui gând. Întotdeauna avusese o
slăbiciune pentru florile albe. După câţiva paşi, realiză de
fapt că nu ea era aceea care trebuia să ofere flori, aşa că le
abandonă discret pe măsuţa unui bătrân care vindea
ilustrate şi reviste. Îşi consultă ceasul şi constată că mai
avea mai bine de o oră până la întâlnire. Mai hoinări câtva
timp pe bulevard, însă fără chef. Lume multă, îmbulzeală
peste tot, zgomot şi lipsă de aer, iar ei îi era rău. Începuse
să o doară înfiorător capul şi simţea că dintr-o clipă-ntr-
alta se sufocă. Tâmplele îi zvâcneau. Se opri puţin. Era
perfect conştientă de situaţia disperată în care se afla.
Recunoscuse simptomele premergătoare crizei. Se sprijini
cu mâinile de zidul rece şi zgrunţuros al unei clădiri.
Imediat în clipa următoare o flacără puternică, albă, îi
răscoli ascuţit şi insuportabil de dureros, adâncul ochilor.
Nu mai reuşi să vadă nimic. Cerul i se turti de creştet şi cu
mâinile sprijinite în zidul rece al clădirii se pomeni
împingând un munte ce ameninţa să o strivească. După
câtva timp, văzu sau mai mult intui umbrele unor oameni,
alungite şi gelatinoase, care defilau în jur, planau pe
deasupra ei, lent, enervant de lent, imprecise şi nereale.
Apoi totul dispăru în întuneric.
176
Insula
Ciudat, în ziua aceea, sub presiunea emoţiilor ce i le

crease perspectiva întâlnirii cu fiica ei, se tot gândise la anii
petrecuţi împreună cu Mihael Lavriu, îşi adusese aminte de
foarte multe episoade din viaţa dinaintea sosirii sale în
acest oraş. Şi totuşi dintre cele amintite cele mai multe
erau în legătură cu Alex. Poate şi de aceea, în amalgamul
de umbre tremurate şi alungite, ce se perindau în preajma
sa, se desprinse la un moment dat foarte clar, ciudat de
clar, ca şi cum ar fi fost prinsă într-un obiectiv optic
puternic şi foarte selectiv, figura lui Alex.
Alex se apropia de ea cu acelaşi zâmbet trist, uitat pe
buze din ziua despărţirii lor, iar ochii lui umbroşi erau
cuprinşi de o îngrijorare grea. Îi recunoscu mâna care o
apucă de braţ, o mână puternică şi totuşi nespus de
ocrotitoare, resimţi mirosul acela al lui ce îl descoperise
încă din prima noapte petrecută în odăiţa tapisată cu
vederile decolorate ale Istanbulului, acum asortat cu o
foarte uşoară undă de lavandă. Irina emoţionată de clipa
revederii, vru să-i spună ceva şi nu reuşi decât să-i strângă
în semn de recunoaştere braţul care o susţinea. Constată
cu uimire că într-un ungher ascuns al inimii sale se
petrecea ceva. De pe lumina ochilor ei încă întârzia să se
ridice aripa întunericului şi totuşi se simţea fericită.
Absurd de fericită.
— Vă este rău, doamnă?! Vă pot ajuta?!
— Nu, nu este nevoie, scutură Irina din cap şi se
întoarse spre cel care o întrebase îngrijorat. Îi zâmbi, cum
zâmbesc orbii. Impersonal, fără nicio nuanţă sau direcţie
anume. Acum mă simt mai bine. Mă simt foarte bine…
Minţea. Se simţea fericită, extrem de fericită, fiindcă erau
iarăşi împreună. Restul nu mai conta.
Oamenii dispăruseră din jurul ei, reintegraţi în circuitul
perpetuu al intereselor lor. Strada, o piele uscată şi
cenuşie, de elefant, bine întinsă, prinse din nou să bubuie,
precum o tobă imensă sub loviturile nervoase ale miilor de
picioare angajate într-o goană contra cronometru.
— Criza e pe sfârşite, nu? o întrebă încă îngrijorat cel
177
care era Alex.

— Încă puţin şi gata, îmi revin, încercă Irina să fie veselă
şi neafectată. Adăugă: Nu prea am timp şi totuşi aş vrea să
stau jos undeva. Mă simt extenuată.
Îşi revenea, însă foarte greu. I se făcuse foarte sete. Ca
niciodată. Ar fi sorbit un izvor întreg. O sete ciudată care-i
imobiliza maxilarele. O teroriza. Simţea că în următoarea
clipă, dacă nu va găsi ceva de băut, se va deshidrata. Se va
preface în scrum, într-un mic şi neglijabil pumn de scrum
ce-l va prelua imediat strada sub tălpile miilor de picioare,
sub roţile vehiculelor. Până la urmă îi spuse că i s-a făcut
sete, că trebuie neapărat să bea ceva răcoritor, iar el,
curtenitor, îi sugeră să o însoţească la restaurantul de
peste drum. Irina acceptă cu bucurie. Îl apucă mai strâns
de braţ şi se desprinse de colţul clădirii de care se
sprijinise. Făcu cu greutate primii paşi, apoi începu să
meargă aproape normal. Ea mergea fără să vadă, el o
conducea ca pe un orb care doreşte să traverseze strada.
Au comandat citronadă, coniac şi cafea. Imediat ce duse
paharul la gură, îi dispăru setea. Înghiţi cu silă foarte
puţină citronadă. Mai mult din jenă. Nu-i mai era sete, însă
durerea de cap nu-i cedase aproape deloc. Oamenii i se
păreau tot umbre, umbre ce se învârteau, dispăreau ca să
reapară în contururi imprecise, greu de localizat. Îl vedea
destul de clar pe Alex stând tăcut în faţa ei privind-o uimit,
chiar descumpănit. Avea nevoie de el, de prezenţa lui. Vroia
să i se adreseze, să-i spună ce gândise în nenumăratele
nopţi nedormite. Să recunoască în faţa lui cât de mult
greşise, părăsindu-l. Poate că la mijloc era doar egoismul
ei, dorinţa de a se şti la adăpost, ca şi cum Lavriu ar fi fost
în stare s-o apere de boală, de nenumăratele momente de
panică şi de suferinţă, de groaza întunericului de care nu
scăpa, de care nu se putea feri, cum nu s-ar fi putut feri
din faţa unui cataclism.
Ar fi vrut să-l întrebe unde a fost până acum, pe unde
umblase de nu a reuşit să-l întâlnească niciodată. Ştie care
el că ea revenise în acest oraş, ar fi putut pleca oriunde în
178
Insula
altă parte, şi din motivul de a-l reîntâlni? Într-o seară a

trecut pe la fostul atelier al lui Afane şi l-a găsit pe Gorona,
pictorul, care-şi făcea şi el bagajele. Casa trebuia demolată,
zicea el şi se muta cu tot calabalâcul. De la el aflase mai
multe despre Afane, însă despre el mai nimic.
Când se uită mai atentă, încercând să străpungă stratul
gros de ceaţă din faţa ochilor ei, i se păru că Alex se
îndepărtează, dispare în clocotul neclar de imagini mai
îndepărtate, dincolo de el şi în locul lui apare altcineva: un
bărbat necunoscut, nepăsător, care nu aştepta decât să se
ridice de la masă şi să plece, fiindcă avea şi el timpul
programat, măsurat cu centima. Vroia să plece mai mult să
scape de privirile fascinante ale femeii, populate de viziuni
ireale. Încet, într-un balans abia sesizabil, imaginea
bărbatului străin deveni amorfă şi figura lui Alex reveni
clară, în prim plan. Îl văzu cum duce paharul la gură şi
bea.
Şi în loc să-i vorbească despre frământările sale sterile,
să-şi motiveze într-un fel hotărârea de atunci de a-l părăsi
ca să se căsătorească cu altul, Irina, într-o stare ciudată de
tensiune, începu să invoce cauzele care au condus la seara
de faţă, când ea, precum o străină, peste puţin timp avea
întâlnire cu propria-i fiică, Ana Maria, despre care avea
atâtea de spus. Probabil, pentru el amănunte
nesemnificative, pe care ea le-a aflat în scurtele lor
întâlniri, însă care-i susţineau speranţa de fiecare zi.
Cuvintele se îmbulzeau uneori fără sens, fiindcă se grăbea.
Intrase în criză de timp. Vru să-şi consulte ceasul de la
mână şi i-a fost imposibil să descifreze ceva. Îi spuse el cât
era ora. Intră şi mai mult în panică. Nu mai putea sta prea
mult. Mersul pe jos până la locul întâlnirii, după părerea ei,
îi mai lua în jur de cinci, şase minute, chiar dacă s-ar fi
grăbit, iar ea abia ajunsese la momentul primei sale
întâlniri cu Mihael Lavriu. Deşi ştia că doar Alex fusese
acela care i-a făcut cunoştinţă cu el, Irina dorea neapărat
să accentueze că de la început, de pe timpul când era în
spital şi-i aducea flori, Lavriu îi făcuse impresia unui om
179
stăpân pe sine, îi plăcea foarte mult să se asculte vorbind,

să dea verdicte mai ales când erau de faţă şi alţii.
— Cred că îţi aminteşti de felul cum a vorbit atunci când
ne-a invitat la el, în camera aceea cu tavanul pictat, îi zise
Irina celui din faţa ei. În fine, continuă ea, după vara
strălucitoare de atunci după cele ce mi s-au întâmplat,
simţeam nevoia de linişte, de siguranţă. Pierdusem copilul
despre care nu ştiai nimic, fiindcă nu-ţi spusesem un
cuvânt, viitorul mi se părea incert, sumbru şi-mi era
imposibil să te includ în el. Eram timorată, aveam obsesia
permanentă a bolii mele, aşteptam crizele cu frica pe care o
are un om în aşteptarea unei condamnări definitive. De
felul meu sunt o fricoasă…
Ar mai fi avut încă multe de povestit despre temerile
sale, despre nopţile nedormite, coşmarurile care începuseră
să o asalteze chiar din noaptea ce a urmat acelei zile
nefaste când s-a încumetat să înfrunte singură muntele,
însă nu mai avea prea mult timp la dispoziţie. Mai avea de
trecut foarte succint în revistă perioada când s-a mutat în
acel mare oraş cu turle multe, din centrul Moldovei.
Datorită clinicii în care începuse să lucreze, Lavriu deveni
treptat, un tip foarte solicitat, acaparat de tot felul de
îndatoriri sociale care, zicea el, îi erau necesare şi ca să le
facă faţă apela tot mai des la tot felul de falsuri. Dacă la
începutul căsniciei lor, se referi Irina la puţinul timp
dinainte de a se muta, Lavriu se arătase a fi un bărbat
îndatoritor, copleşind-o cu tot felul de atenţii, dar mai ales
dându-i sentimentul siguranţei de care avea atâta nevoie,
mai târziu relaţiile lor, şi aşa incerte, deloc limpezi, s-au
deteriorat şi mai mult. În sinea sa Irina recunoştea că cea
mai mare parte de vină o purta ea. Cel puţin Lavriu în ceea
ce o privea se dovedise a fi foarte înţelegător, încercase de
câteva ori să se apropie de ea, să-i demonstreze că
afecţiunea, atunci când nu există, se poate cultiva, însă ea
respinsese totul, orice gest, orice intenţie şi în cele din
urmă obosi şi el. Înţelese că fără dragoste totul este în
zadar, nu există nimic.
180
Insula
Pentru el Irina devenise inaccesibilă. Îl ignora complet.

Se retrăsese într-o lume a ei, unde el, cu preocupările lui
de fiecare zi nu avea cum să încapă. Eşuând în viaţa de
familie, Lavriu se orientă spre domeniul unde avea succes.
Îşi găsise o cămăruţă în clinică, şi-o amenajă pentru locuit,
îşi cără de acasă o bună parte din cărţile de care avea
nevoie, cele câteva tablouri insolite, pictate de pacienţii săi
şi se dedică preocupărilor sale aproape tot timpul. Uneori
treceau zile în şir fără ca el să mai vină pe acasă. Relaţiile
dintre ei aproape nu mai existau şi Irina se trezi din nou
singură.
Singurătatea în care se retrăsese în mod voit oricând îi
oferea tot felul de incursiuni, într-un trecut numai al ei.
Prezentul n-o interesa decât în măsura menţinerii unor
stricte relaţii sociale. Doar atât. Prea multe amănunte din
viaţa ei de atunci nu mai reţinea, recunoscu Irina umbrei
de bărbat care stătea nemişcat pe scaunul din faţă şi nu
vorbea. Se obişnuise cu situaţia în care se afla. Nu-i mai
păsa de nimic. Despre el, Alex, nu ştia mare lucru şi nici
nu vroia să afle ceva. Timpul se derula cenuşiu, fără niciun
eveniment demn de reţinut. Singurele ei momente
memorabile rămâneau crizele de amauroză. Atunci intra în
panică, trăia cu durere fiecare clipă. Dacă se întâmpla să
fie acasă, Lavriu o ajuta cum putea mai bine, ca orice
medic care are datoria morală de a ajuta oamenii, însă fără
afecţiune.
Viaţa ei începu să capete contur şi nuanţă când îşi dădu
seama că va avea un copil. În primele zile se comportă
foarte ciudat. Se deschidea iarăşi în sufletul ei floarea
speranţei însă era complet dezamăgită şi nu ştia ce să facă.
I se părea nedrept să aibă un copil cu un bărbat pe care
nu-l iubea. Considera că este o imoralitate. Aşa că într-una
din zile îl anunţă pe Lavriu cu o voce ternă, seacă,
neputându-se abţine să nu-l jignească: „Voi avea un copil
cu tine…“ ca şi cum era un accident, ceva care nu trebuia
să se întâmple. Deşi mai întristat decât oricând, Lavriu se
bucură din toată infima. Deveni mai atent cu ea, începu
181
din nou să vină în fiecare seară acasă.

Mai avea doar câteva minute la dispoziţie şi ea încă nu
ajunsese la momentul naşterii Anei Maria. Se frământa
fără să ştie cum să procedeze, când cel care era Alex o
anunţă că ar fi timpul să plece la întâlnire. Nu, încă nu
putea să plece. Ca să poată justifica de ce Lavriu a avut
câştig de cauză în procesul lor de divorţ, era absolut
necesar să mai întârzie puţin. Trebuia să facă un mic ocol
şi să-i vorbească doar în câteva cuvinte şi despre oglinda
veneţiană, darul de nuntă al mamei sale, pe care o cărase
şi în Casa moşilor şi de aici prin toate celelalte case pe
unde a locuit. De oglindă se legau foarte multe întâmplări,
într-o înşiruire logică, de care era nevoie să ţină seama. În
schimb o bucura faptul, care o avantaja, că o parte din
acele ce avea de povestit le cunoştea şi el, Alex, de pe
timpul acelei minunate veri petrecută împreună.
Deci tatăl ei se alesese din prăbuşirea avionului nemţesc
doar cu această oglindă. Îi vorbise despre momentele când,
fiind mică, se strecura pe furiş în odaia unde era oglinda şi
îşi afunda privirile în apele ei adânci şi limpezi. Ţi-am spus,
reveni ea încercând să apropie cât mai mult clipele altui
trecut, că satul meu, care în cele din urmă a dispărut, era
complet izolat de celelalte aşezări şi foarte mic. Oamenii
erau mai mult plecaţi cu treburi în munţii şi pădurile de
prin împrejurimi şi arareori se adunau cu prilejul unor
evenimente din sat. La nunţi, botezuri sau înmormântări.
Din motivul ăsta n-aveam nici biserică şi, probabil, oamenii
se închinau pe unde îşi aveau rosturile sau acolo unde-i
apuca teama de necunoscut. Când trebuia să se oficieze
vreo ceremonie religioasă, aduceau un popă dintr-un alt
sat. Îl aducea săteanul care avea nevoie de el, cu sania sau
căruţa. După cum era vremea. Popa venea cu icoanele şi
steagurile lui bisericeşti. Însă nu despre toate astea vreau
să vorbesc, ci despre tata… Deşi aceste detalii au avut
importanţa lor în cele petrecute atunci, pe timpul când;
eram doar un copii şi tot universul meu se mărginea de
zidurile crenelate ale munţilor care înconjurau satul. Într-o
182
Insula
vreme, tata a stat acasă. Era bolnav şi tuşea. Îl apucase o

ploaie în munţi. Aşa spunea mama. Se retrăsese în cea mai
dosnică odaie şi aproape tot timpul şi-l petrecea uitându-se
în luciul oglinzii. La o înmormântare, nu se ştie ce l-o fi
apucat, fiindcă a dus oglinda şi, neştiut de nimeni, a
strecurat-o printre icoanele preotului. Ce-o fi gândit?
Probabil a intenţionat să verifice puterea de seducţie a
oglinzii şi asupra altor oameni, nu numai a sa. Deşi cred că
a fost o simplă glumă. În primele clipe, trecând prin faţa
icoanelor, oamenii au rămas uimiţi şi puşi pe gânduri,
când şi-au dat seama că sfântul dintr-o icoană semăna leit
cu ei. Ce putea fi mai reprobabil în atotputernica lor
credinţă decât faptul că sfinţii semănau cu ei, erau
neghiobi şi proşti, aveau bărbi ţepoase şi priveau în jos, tot
ca ei. Când şi-au dat seama de înşelătorie, n-au reacţionat
în niciun fel. În schimb cu tata s-a petrecut ceva. A pus la
loc oglinda în camera unde bolise, a acoperit-o cu un
ştergar şi de atunci nu s-a mai uitat niciodată în apele ei
pure. Când maică-mea mi-a dat-o ca dar de nuntă, ştiindu-
mă însărcinată, a zis că ar dori să nasc o fată, iar eu am
văzut în felul ei de a fi credinţa absurdă ce-o stăpânea,
nestrămutata ei încredere că oglinda aceasta are ceva
deosebit în ea, ca să nu spun ceva supranatural, şi mă va
ajuta, îmi va purta noroc.
Probabil că este ceva ascuns în fiinţa omului, la graniţa
dintre raţiune şi absurd, fiindcă în cele din urmă, ştiindu-i
trecutul ciudat, legenda de care se bucura în amintirile
mele, oglinda asta se strecurase în gândirea mea, în
preocupările mele, mă obseda. În fiecare zi mă reflecta
altfel, alta, uneori de nerecunoscut. Spaţiile de dincolo de
suprafaţa cristalului mi se păreau infinite, de nestrăbătut.
Aş fi vrut să le parcurg, cel puţin să le trec hotarul,
simţeam o atracţie irezistibilă să mă apropii de suprafaţa
de cristal a oglinzii, mi-o imaginam singura fereastră
deschisă spre altceva, spre un tărâm necunoscut, ce mă
chema, îmi oferea noi orizonturi infinit mai mari, foarte
îndepărtate de perimetrul îngust în care mă zbăteam
183
prizonieră a obsesiilor şi temerilor mele uneori absurde,

uneori întemeiate pe o realitate care-mi repugna. Şi totuşi
dorindu-mi atât de mult să evadez într-un fel, mă
îndepărtasem în bună măsură de tot ce mă înconjura,
eram cea mai mare parte a timpului absentă, gândurile-mi
rătăceau aiurea.
Într-o zi, Lavriu, care iarăşi începuse să lipsească de
acasă, a intrat în camera mea. Faptul în sine m-a surprins,
deoarece nu mai intrase la mine de foarte mult timp. Mă
întrebă ce fac, cum mă simt. Era schimbat la faţă. Probabil,
am gândit, se întâmplase ceva cu ei. Nu mă interesa. Îl
observam fără să scot o vorbă. Era cumplit de obosit,
încărunţise şi eu nu aflasem când a încărunţit. S-a aşezat
pe canapea alături de mine şi şi-a împreunat mâinile să nu
văd că-i tremurau. În bărbatul care intrase în camera mea,
cu intenţia vădită de a-mi vorbi, nu mai descopeream nimic
din siguranţa de la început.
Emana un miros insuportabil de alcool. Ştiam că se
apucase de băut însă nu mă interesa. Cu viaţa lui putea
face orice. Eu aveam chinurile mele, eram preocupată de
crizele bolii ce mă pândeau tot timpul cu o perfidie
diabolică. Niciodată n-am fost pregătită să-mi înfrunt
boala… Mă simţeam părăsită, în mine crescuse un egoism
care mă izola, mă înrăisem şi nu mai eram capabilă să
răspund cum trebuia chiar şi puţinelor lui porniri afective
din ultimul timp.
Lavriu a simţit din partea mea repulsia de a-l şti lângă
mine şi s-a înfuriat. Mi-a imputat faptul că am devenit
paranoică, iar copilul ce-l purtam în pântece va fi născut
de o nebună. O nebună care nu face nimic altceva decât să
se uite ca un sinucigaş la ochiul ademenitor dintr-o
fântână adâncă. Ar fi trebuit să-i răspund, însă am tăcut.
Nici măcar nu l-am privit. Îmi era imposibil să reacţionez,
să mă comport normal. Înţelegi? Pentru mine Lavriu nu
mai exista.
Aşa avea să se întâmple mai târziu în procesul de divorţ,
când fără să ţin seama de repercusiuni, am acceptat în faţa
184
Insula
instanţei toate acuzaţiile false, care mi se aduceau, absolut

tot ce mi s-a pus în cârcă. Trăiam în afara timpului şi
credem că anii care trecuseră de când ne-am despărţit vor
putea fi daţi înapoi, precum pelicula unui film, Lavriu va
dispărea definitiv din viaţa mea. Vroiam ca nici cea mai
mică mărturie a căsătoriei mele cu Lavriu să nu mai existe.
Şi totuşi era fiica mea care reprezenta dovada materială,
cea mai importantă, care atesta cel mai mult acest timp ce-
l includea pe Lavriu, tocmai timpul de care doream absurd
să scap. De aici a pornit toată deruta mea, care m-a făcut
să mă comport atât de stupid în tot timpul procesului şi să
pierd totul.
Irina încercă să desluşească lumina ochilor şi a frunţii
omului din faţa sa, care era Alex. Nu reuşi mare lucru.
Pâcla nopţii din ochii ei nu se ridicase. Îşi duse mâinile la
frunte şi strânse zvâcnetul tâmplelor. Nu mă pot concentra
deloc, zise ea obosită. E vorba de timpul ăsta care pur şi
simplu mă zăpăceşte. Se uită la ceas iar el, plin de
solicitudine, îi spuse ora, încercând să-i dea impresia că
singură a aflat-o. Imperturbabilă şi foarte preocupată, Irina
îşi continuă relatarea.
Vreau să revin la momentul cerţii cu Lavriu. Mai bine zis
la ieşirea lui din ziua aceea când a venit în camera mea.
Faptul că nu i-am vorbit deloc l-a enervat foarte mult. A
început să zbiere la mine că reprezint singurul caz de
nebunie pe care el, marele specialist, nu este în stare să-l
rezolve. El care a vindecat atâţia oameni, i-a redat întregi la
minte căminelor lor unde şi-au regăsit liniştea, fericirea, nu
reuşeşte să-şi vindece soţia, să găsească un strop de
linişte, de înţelegere în propria-i casă. A început să
hohotească. Plângea sau râdea, nu ştiam. Era într-o stare
de nervi cum nu-l mai văzusem până atunci. Aş fi vrut să
spun ceva, să-l liniştesc, să depăşim scena aceea penibilă,
însă n-am reuşit să fac nici cel mai mic gest.
Era vara, cald, ferestrele larg deschise şi deodată s-a
făcut curent în toată casa. Draperiile s-au învolburat şi o
uşă s-a trântit zguduind pereţii. Atunci oglinda care se afla
185
în hol s-a clătinat primejdios, gata, gata să se desprindă

din cui. Şi-a schimbat poziţia şi Lavriu s-a oglindit în ea. S-
a văzut urât, hidos, îmbătrânit şi fără nicio putere. Aşa
cum de fapt era. A înşfăcat de pe o etajeră un mic vas din
ceramică şi cu o forţă nebănuită l-a proiectat în luciul
oglinzii. Ce se întâmplase cu el? De ce nu mai era omul
care impunea şi stăpânea ca nimeni altul orice situaţie?
Paralizată de spaimă, am auzit nu clinchetul acela
specific de sticlă spartă, făcută ţăndări, cum ar fi fost
normal să aud, ci o bufnitură surdă, înfundată, produsă de
un corp în cădere de la o anumită înălţime. M-am ridicat de
pe canapea şi m-am apropiat de el ca să-l văd cum se holba
speriat, înţepenit în aceeaşi poziţie pe care o avusese în
timpul tentativei sale nebuneşti. Oglinda nu se spărsese.
Probabil că Lavriu îşi greşise ţinta sau se întâmplase ceva
care îmi depăşea puterea de înţelegere. Doar apele şi
întinderile sale imense s-au învolburat pentru o clipă.
Cercuri concentrice, ca şi cum cineva ar fi aruncat o piatră,
se îndepărtau uşor reverberate spre orizonturi infinite,
scăldate într-o lumină difuză, crepusculară. Apoi totul s-a
liniştit, undele limpezi ale cristalului au început iarăşi să
clătească conturul obiectelor prinse în raza lor, cu o
precizie şi o minuţiozitate de aparat electronic. Fiecare mic
şi neînsemnat detaliu căpăta, în reflexiile oglinzii,
semnificaţii noi, de nebănuit…
Nu ştiu dacă toate astea au pentru momentul de faţă
vreo importanţă, i se adresă Irina celui care era Alex, totuşi
pentru a mă face înţeleasă, trebuie să ţin seama de toate
aceste amănunte. Aşa că este absolut necesar să revin la
acea clipă când Lavriu se holba fără să înţeleagă ceva, în
oglindă, deoarece luciul ei nu-l mai reflecta, ca şi cum prin
gestul său brutal reuşise să-i treacă porţile pe care eu nu
reuşisem să le deschid, şi să dispară în neantul de dincolo.
Se petrecuse ceva ciudat, iraţional. Nu mai înţelegeam
nimic. Mă plimbam prin cameră, mă mişcam şi fiecare
mişcare a mea era redată fidel. Atunci am stabilit cu
precizie locul unde se afla Lavriu în acel moment. Se găsea
186
Insula
cam la jumătatea distanţei dintre un fotoliu şi şemineu

însă în oglindă acest loc era gol. Nu reflecta pe nimeni.
Ciudat, nu?! Am fost atât de captivată de apele într-un flux
continuu ale cristalului, încât uitasem complet de existenţa
lui Lavriu. Mă credeam singură în toată camera, cu toate
detaliile din jurul meu exagerat surprinse în oglindă. Când,
în sfârşit, mi-am amintit de el, de prezenţa lui în cameră şi
i-am întâlnit privirea, mi-am dat seama că suntem doi
străini. Mai aveam foarte puţin până în ziua când aveam să
dau viaţă unei noi fiinţe pe care mi-o doream ca pe unica
şansă a existenţei mele. Mă simţeam destul de rău, cu
senzaţia că fiecare mişcare a picioarelor mele era o
smulgere dureroasă a unor rădăcini înfipte în adâncurile
pământului. Nu se putea face nimic. Eram ţintuită într-o
inerţie a aşteptării… Aşteptam pe cineva drag şi foarte
cunoscut, care se identifica cu viitorul meu. Reprezenta
suportul meu moral. În acele clipe nu-mi puteam imagina
că vor mai trece peste trei ani până când aveam să decid că
a sosit timpul să ne eliberăm unul de celălalt. În toată
această perioadă eu am fost aceea care zi de zi m-am
pregătit să pierd. Spun acest lucru gândindu-mă şi la
Lavriu care nu s-a dat în lături ca printr-o fină şi subtilă
terapie să-mi anihileze orice sentiment, să-mi saboteze
orice iniţiativă de voinţă, conducându-mă cu bună ştiinţă
spre ceea ce trebuia să fiu şi am fost la proces. Un om
căruia îi era indiferent orice.
Îşi consultă din nou ceasul. Celălalt intenţionă să-i
spună ora însă ea îl opri. Durerea capului îi trecuse şi
simţea cum valurile ceţii se destrămau cu repeziciune din
faţa ochilor, duse de un vânt binevenit, salvator. Văzu din
ce în ce mai clar minusculele striaţii negre ce punctau ora
pe ecranul alb al ceasului de la mână. Şi obiectele din jur
căpătau un contur tot mai pronunţat şi stabil. Ridică capul
cu oarecare teamă. În locul lui Alex se găsea un bărbat
necunoscut, stânjenit de privirea ei contrariată, cu o figură
prelungă, aproape cabalină, cu ochii mici, obosiţi, ascunşi
după o tufă de sprâncene. Nu-l întâlnise niciodată în viaţa
187
ei. Descoperită şi oarecum jenată de situaţia în care se afla,

Irina se ridică de la masă şi abia mai reuşi să spună: „La
revedere, domnule!“
Până atunci nemişcat în postura în care-l descoperise
Irina, bărbatul prinse deodată viaţă, se ridică de la masă şi
încercă să o reţină destul de stângaci şi ineficace: „Mai
aveaţi foarte puţin de povestit. Ceva esenţial, pe care oricât
aţi evita, tot s-a petrecut. Chiar dacă m-aţi luat drept
prietenul acela al dumneavoastră, Alex, şi eu, intuindu-vă,
nu m-am deconspirat, vă rog, numai câteva cuvinte… Ce
mai contează câteva cuvinte?! Sper că vă daţi seama cât
sunt de importante pentru dumneavoastră! Aşa sper!
Recunosc, deveni mai elocvent bărbatul, sunt un impostor,
un cumpărător clandestin de suflete, v-am înşelat şi v-am
jignit dar, vă rog, încercaţi să ajungeţi la momentul acela
atât de important. De ce abandonaţi? Şi aşa mai aveţi
suficient timp să ajungeţi. De ce nu mai zăboviţi o clipă?
Pentru ceea ce v-a mai rămas de ralatat nu vă trebuie mai
mult de o clipă! Iar vreţi să rămâneţi singură? Vă rog…”
Vocea bărbatului semăna perfect cu a lui Alex. Aceeaşi
voce caldă, bărbătească, curată. Vocea a derutat-o şi s-a
lăsat înşelată. Ascultându-l îşi reveni şi mai mult. Îi era
jenă din cauza destăinuirilor făcute acestui bărbat străin şi
neaparat vroia să plece. Scutură din cap, în semn de
negaţie, evitând să-l privească. Zise încet: „Sunt nevoită să
mă opresc exact în acest punct. Mai departe lucrurile se
complică, se desfăşoară pe mai multe planuri, apar alte
date ale problemei peste care n-aş putea trece. De aceea, vă
spun din nou, la revedere, domnule!“
Şi fără niciun alt cuvânt sau măcar o privire, Irina, cu
mersul ei superb, puţin reţinut, traversă fără ostentaţie
sala mare a restaurantului spre ieşire.
Pe stradă îşi recăpătă mersul ei dintotdeauna. Grăbit,
parcă ordonat de o forţă din afara ei. Ceva înrobitor. Merse
câtva timp, evitând pietonii din instinct. Ocoli un zid mare,
întins, ce i s-a părut anume aşezat în calea ei. Nu reţinea
să-l mai fi văzut vreodată şi în cele din urmă se opri în
188
Insula
dreptul unei vitrine. Privi în jur căutând ceva, apoi tresări.

Lavriu, într-un costum de culoare închisă bine croit, trecu
foarte aproape de ea, ţinând-o pe Ana Maria de mână. A
avut impresia că hainele lor s-au atins în trecere. Privi
speriată după ei. Cei doi au aşteptat puţin în dreptul unei
treceri pentru pietoni, apoi au traversat strada
îndreptându-se spre un autoturism parcat lângă o rigolă
inundată de petunii sângerii. Soarta era iarăşi ironică, însă
Irina nu-şi dădu seama. Se desprinse cu greu din locul
unde fusese surprinsă de apariţia lor şi deşi încercă să
alerge după ei nu mai avu timp să treacă de cealaltă parte
a străzii. Zeci, sute de maşini, într-o avalanşă fără sfârşit,
goneau prin faţa ei, şi i se părea că niciodată nu-i va mai
ajunge din urmă. Îl văzu pe Lavriu consultându-şi ceasul
de la mână, apoi cum deschide încet portiera maşinii, cu
gesturi tărăgănate, în aşteptare. Ana Maria îi tot spunea
ceva, iar el, neauzind-o din cauza zgomotului, se aplecă
atent spre ea.
În speranţa că cei doi o vor descoperi, Irina strigă de
câteva ori spre ei şi flutură din mână, însă nu reuşi să
răzbată dincolo de goana maşinilor. Abia se auzi pe ea. Îi
era imposibil să facă ceva. Cei doi erau de partea cealaltă şi
în orice clipă ar fi putut să plece. Nu întârziase şi totuşi i se
părea că acele ceasului ei încremeniseră timpul exact la ora
stabilită întâlnirii lor. Clipele aşteptării ei erau altele.
Galopau nebuneşte în ritmul bătăilor inimii sale alertate.
Nu mai putea să aştepte. Aerul fărâmiţat al străzii
reverbera în jurul ei, înfiorând-o. Lavriu mai schimbă
câteva cuvinte cu Ana Maria şi intră în maşină. Probabil
intenţiona să plece. Nepierzând-o din ochi pe fetiţă şi iarăşi
strigând-o, Irina făcu un pas înainte, dincolo de bordură,
hotărâtă să traverseze. Maşinile treceau atât de aproape de
ea, încât rochia i se lipi de coapse. Ridică iarăşi braţul într-
o fluturare disperată şi de pe partea cealaltă a străzii i se
răspunse la fel. Ana Maria o văzuse.
Când, în sfârşit, a ajuns acasă, cu fiecare clipă a
întâlnirii întipărită în inimă, Irina avea să constate că,
189
pentru prima oară, în locul temerilor şi obsesiilor care, de

genere, urmau inerent după frecare criză a bolii sale,
simţea cu totul altceva, un sentiment liniştitor, tonifiant,
aproape de nerecunoscut. Deşi foarte obosită, nu putea
adormi. Într-un târziu îşi aminti de clipele fericite ale unei
dimineţi de vară, când nebunul şi preafericitul Afane,
unicul lor martor, i-a cununat şi i-a pus să jure că vor fi
împreună.
190
Insula
13
— DESPRE AFANE MAI ŞTII CEVA?

a întrebat-o Alex. Fiindcă mă aflu mai tot timpul pe
drumuri, nu mai ştiu nimic despre el. Nici pe Gorona nu-l
întâlnesc prea des… Ultima oară când am vrut să-l văd n-
am mai ştiut unde să-l caut. Casa cea veche, pe care o ştii
şi tu, unde-şi avusese atelierul şi Afane, nu mai era. A fost
demolată şi habar n-am unde s-o fi mutat pictorul.
Fâşia îngustă a plajei se cutremura fragil sub paşii lor.
Irina trăia rămăşiţele unui timp ireal. Se aflau la celălalt
capăt al insulei şi privind înapoi văzu că nu mai erau
urmele paşilor făcuţi de ei în nisipul auriu al treptelor
şerpuite ale micii faleze. Valurile în asalt, le tăiaseră orice
refugiu. Se înfioră la gândul că oricând, ei doi, s-ar fi putut
să rămână izolaţi între ape. Întocmai ca în serile când, la
adăpostul miresmei florilor de noapte şi al zidurilor
şubrede ale căsuţei lui Ferega, se credeau feriţi de oraşul
nou, care înainta spre strada Pantelimon, îşi dorise atât de
mult ca timpul cât au fost despărţiţi să se comprime, să
dispară fără nicio urmă, aşa cum dispăruseră urmele
paşilor lor pe nisipul asaltat de valuri. Însă urmărindu-l cu
atenţie pe cel care o însoţea pe plajă şi era Alex sau trebuia
să fie Alex, bărbatul înalt, meditativ, cu tâmplele uşor
încărunţite, ajunse la concluzia că îşi dorise ceva
irealizabil.
— Ţi-am povestit pe scurt că la puţine zile după ce m-am
întors am încercat să regăsesc câte ceva din ce mai
rămăsese din vechiul oraş. Mi-a fost destul de greu, ca şi
191
cum aş fi dorit să-mi caut câteva amintiri sau nişte obiecte

dragi într-o casă unde alţii, înaintea mea, răsturnaseră
totul. Numai din întâmplare mai poţi găsi ceva… Cam astfel
de şanse aveam. Pe Gorona l-am întâlnit întâmplător într-
una din căutările mele. Ce am aflat despre Afane de la el,
mi se pare neverosimil…
Alex n-o lăsă să continue. O întrerupse cu aceeaşi
nerăbdare pe care ea i-o cunoştea. Se întorceau spre
grupul celorlalţi. Soarele dispăruse, plaja îşi pierdu din
farmec, valurile nu mai erau limpezi. O întrebă:
— Mai ai sculptura de la ultima lui expoziţie?
— Bineînţeles. Am purtat-o peste tot. Obiectele mele de
mare preţ afectiv sunt: tors de femeie, piatră roşie; autor:
Bogdan Afane, picturi ulei, patruzeci pe cincizeci
centimetri, semnat de Ştefan Gorona şi oglindă veneţiană,
piesă rară, aparţinând secolului al şaptesprezecelea, autor
necunoscut, enumeră ea cu o voce specifică ghizilor de
muzee.
În umbrele înserării, mica sculptură, aşa cum o aşezase
ea în colţul dinspre fereastră, se profila fin, sensibil, într-
un spaţiu intim, reverberat. Irina ghicea în fiecare linie
unduită a micii sculpturi, mâinile nervoase ale
sculptorului, meandrele neodihnei sufletului lui Afane. În
partea opusă, pe celălalt perete, spre mijloc, era tabloul lui
Gorona. Un lan de grâu cu maci. Lanul scânteia, mai
prinzând ceva din lumina săracă de afară. Ziua trecuse. Nu
mai avea niciun rost să pândească telefonul. Urma o nouă
zi. Simţi o undă de bucurie la gândul că a doua zi nu va
mai fi nevoită să stea singură. Va întâlni oameni. Colegii de
serviciu, va fi altceva. Se apropie de fereastră şi privi afară.
Ploaia încetase şi ceaţa de peste oraş dispăruse.
Ar fi vrut ca în acel moment să se găsească într-un turn
de unde să poată vedea panoramic oraşul nou. Victor
Horagea, când într-o zi l-a întâlnit printre schelele unui
bloc, i-ar fi spus că oraşul văzut din turnul de televiziune
este fantastic, îi descoperi noi orizonturi. Acolo sus îi venise
ideea cum să construiască noua casă de cultură. O gândise
192
Insula
să arate ca o corabie albă, care să-şi scalde prora şi

catargele în valurile sângerii ale peluzelor de flori.
Şi în clipa aceea, drept un final al duminicii petrecute în
aşteptări inutile şi a atâtor incursiuni în trecut, pe care
uneori nu-l mai recunoştea aparţinându-i, Irina mai făcu o
scurtă trecere în revistă a serii trecute, fiindcă pentru ea
fusese seara întâlnirii cu Alex, şi îşi aminti că, în fond, el n-
o lăsase să-i răspundă la întrebarea pe care i-o pusese în
legătură cu sculptorul Afane.
Deşi era convinsă că nu va reuşi mare lucru în
investigaţiile sale de a descoperi vechile-i amintiri, într-una
din seri paşii o conduseră spre o stradă unde îl întâlnise
prima dată pe nemuritorul Afane. Clădirea cu obloane din
tablă ondulată scăpase ca prin minune de suflul înnoitor
care răzbătea toate arterele oraşului în lung şi-n lat. Tot
sumbră, cu ferestrele întunecate, rămasă parcă mută de pe
vremea camuflajului, cu frontoanele tocite, căzută într-o
decrepitudine generală, casa o întâmpină cu ostilitate,
retrasă în peisajul acaparator al noilor acareturi ce o
înconjurau. Indecisă, Irina apăsă pe clănţăul de aramă de
la intrare şi uşa se deschise. Se aşteptase să scârţâie şi
totuşi nu scârţâi. O surprinse şi lumina destul de
puternică ce inundă dinspre interior întunericul de afară.
Apoi aerul suprasaturat de fum de ţigară şi aburii de cafea.
Intră. Mai mult se furişă înăuntru, ca şi atunci prima dată.
Văzu spinarea neagră a unui bărbat şi după reflexele
părului ondulat îşi dădu seama că era pictorul Gorona,
prietenul lui Afane. După cum stătea aplecat asupra unui
panou mare, alb, ce-l tot sprijinea în genunchi înţelese că
împachetează ceva. Înainta încet, între două intenţii. Aceea
de a rămâne şi de a părăsi imediat atelierul. O clipă se opri
indecisă. Gorona, fără să întoarcă capul, încă ocupat cu o
sfoară ce nu ajungea să-i înnoade capetele, zise pe un ton
uşor enervat:
— Ce faci, dragă, nu mai vii odată? Doar vezi cât mă
chinui. De ce ai întârziat?!
Aştepta pe altcineva. Irina îi răspunse încercând să-l
193
suplinească pe cel aşteptat şi care încă nu sosise:

— Am întârziat, fiindcă lipsesc de mai mult timp, iar
acum vin de departe…
Gorona se întoarse spre ea. Lumina lămpii îi bătea din
faţă şi Irina se afla în conul de umbră. Îl văzu cum clipeşte
des, foarte surprins. Totodată era contrariat şi destul de
plictisit.
— Bună seara, domnule Gorona, îl salută ea. Iartă-mă
că am intrat neanunţată… De altfel, şi prima dată când am
venit aici, dacă vă mai amintiţi, am intrat tot aşa, pe furiş.
Eraţi dumneavoastră, Afane şi Alex. Acum mă
recunoaşteţi? Vă mai amintiţi de mine? Aş rămâne complet
dezolată dacă m-aţi uitat definitiv…
— Cumva domnişoara Irina? încercă el.
Pictorul se retrase în zona de întuneric a camerei, astfel
obligând-o să iasă în lumina lămpii. Îl văzu mai bine. Avea
ochelari cu ramă groasă, neagră şi pătrată. Şi-i tot fixa
precipitat la rădăcina nasului.
— Ce surpriză, domnişoară Irina! Te rog, să iei loc şi-i
arătă un scaun turnant cu tapiseria cam jerpelită. Era
scaunul pe care stătuse Afane în seara când ea intrase fără
să fie simţită şi îi surprinsese stând fascinaţi în faţa unei
mici sculpturi ce emana un parfum iute, de pădure şi încă
fumega din cauza tăişului dălţilor lui Afane.
Irina nu se aşeză. Se apropie mai mult de el şi-l întrebă:
— Ce mai faci, domnule Gorona?
Întrebarea sunase cam nelalocul ei, pusă de cineva care
vroia să sară peste alte întrebări, peste timp. Irina încerca
să restabilească un curs demult întrerupt, să-i dea fluenţă
printr-o simplă şi convenţională întrebare, ca şi cum ea nu
lipsise din perimetrul de preocupări al pictorului decât un
timp neglijabil. Acesta nu-i răspunse.
— Văd că sunteţi pe cale de a vă muta, remarcă ea.
— Aşa este. Tocmai acum aşteptam pe cineva să mă
ajute. Un fost elev de-al meu… Când ai intrat dumneata,
am crezut că-i el. Casa-i în perimetrul de demolare. Mi-au
dat un atelier la parterul unui bloc nou. E într-adevăr mai
194
Insula
bine, numai că trebuie să-l împart cu altcineva şi nu-mi

convine… Mă învăţasem să lucrez singur, de când a plecat
Afane.
— Dar Afane? şi Irina încercă dintr-o privire circulară să
descopere în colţurile întunecoase ale atelierului ceva din
prezenţa sculptorului. Vreun lemn cioplit pe jumătate şi
abandonat sau rămăşiţele vreunei lespezi de piatră.
— Nu mai ştiu nimic de el, răspunse Gorona. N-am mai
auzit absolut nimic în ultimul timp. Drept să-ţi spun,
uneori încerc gândul că nici n-a existat.
Irina îl privi mirată.
— Aşa-i cum îţi spun, reluă el. Rămân la ideea mea, deşi
poate ţi se pare absurdă, că cei care există, nu pleacă.
— Într-adevăr, e cam absurd ce susţineţi, domnule
Gorona.
Între timp pictorul căpătase o notă în plus de fragilitate
şi în sclipirile mărunte ale ochilor săi miopi, Irina descifră o
irascibilitate crescândă. Îi păru rău că venise însă Gorona
rămăsese singurul martor, ce-i drept cam neînsemnat, al
acelei veri, care i-ar fi putut da o relaţie oricât de echivocă
despre Alex. Şi totuşi nu îndrăzni să-l întrebe dacă ştie
ceva despre el.
Gorona, care rezemase pachetul alb de piciorul unei
mese, începu să se învârtă fără rost prin atelier. Peste tot
tablouri, lucruri împachetate. Nu mai era nimic la vedere.
Camera părea şi mai mare, mai urâtă.
— Cum puteţi să gândiţi aşa?! Dumneavoastră şi Afane
aţi făcut cel mai reuşit cuplu în plastică. Cel puţin aşa
susţinea şi Alex…
În sfârşit, îi pronunţase numele lui Alex. Pictorul nu dori
s-o audă. Scutura din cap şi îşi fuma ţigara privind în altă
parte.
— Am rămas singur. Afane s-a dus, nu mai e sau până
la proba contrarie… în fine!
— Ce vreţi să spuneţi?
— Vreau să spun, reluă şcolăreşte Gorona întrebarea
Irinei, vibrând de o stare cumplită de agitaţie, că la vreo doi
195
ani după plecarea lui în nord, m-am hotărât să dau curs

invitaţiei sale de a-l urma măcar pentru câtva timp. Am
găsit Casa moşilor, unde mai apoi am înţeles de la Alex că
v-aţi petrecut luna aceea de vară, o casă mare din piatră şi
gresie, făcută după gustul lui Afane, părăsită, cu geamurile
sparte şi cotrobăită de şobolani, lilieci, cucuvele şi cine mai
ştie ce lighioane. Afane nicăieri. La plecarea lui nu lăsase
niciun semn. Atunci am întrebat câţiva oameni din satul
din vale, care ştiau că locuise în casă şi mi~au spus foarte
vag şi contrazicându-se că ar fi plecat sus, pe munte, şi că
nu va mai veni aşa curând la vale. Am înţeles că este vorba
de crestele munţilor, că avea în intenţie să-şi pună în
aplicare planul lui grandios şi nebunesc de a sculpta
giganţi. Am plecat în căutarea lui. O vară întreagă mi-am
pierdut-o căutându-l. Înţelegi?! O vară cât un an! Până s-
au pornit ploile de toamnă, furtunile şi primele zăpezi de
munte.
La începutul expediţiei mele nebuneşti, căci altfel n-am
cum s-o numesc, relaţiile despre el obţinute de la oieri,
ţapinari, chiar şi de la o tabără de geologi şi speologi, erau
destul de complete, concordau în cea mai mare măsură.
Cam toţi îl văzuseră urcând şi din descrierile lor el trebuia
să fie. Un bărbat mare de statură, corpolent, cu părul sur,
abundent, o barbă imensă, tolstoiană, îmbrăcat într-o
cămăşoaie sură, groasă, din cânepă şi un surtuc grosolan,
muntenesc, din lână maronie. Însă pe cât înaintam spre
grosul munţilor şi oamenii se răreau, informaţiile mele
despre el, deveneau tot mai incomplete, mai echivoce şi
contradictorii. Unii susţineau că l-ar fi văzut, alţii habar n-
aveau de el, iar alţii care îl întâlniseră. În drumurile lor
prăvălite, mă asigurau că murise. Cum, în ce condiţii? Şi
aici contrazicerile lor erau dintre cele mai mari. Începusem
să-mi pierd tăria de a mai căuta.
Adevărat este că cineva, un bărbat pe care l-am întâlnit
într-o seară în jurul unui foc, cu mai mulţi inşi, unde am
poposit şi eu, a povestit printre altele, fără să ştie că eu îl
căutam, aşa mai mult să zică şi el ceva, despre un bărbos,
196
Insula
nebun după părerea lui, care în vara aceea sau într-alta,

angajase din sat de la el vreo zece pietrari pricepuţi în
detonări şi plecase cu ei în munţi. Ascultându-l mi-am zis
că Afane rămâne totuşi o certitudine. El exista şi cu puţin
efort şi răbdare din partea mea îl voi găsi în scurt timp.
Faptul că luase artificieri cu el însemna că planul lui
fusese aprobat, recunoscut ca interesant, se hotărâse să fie
ajutat să-şi materializeze ideile. Bărbatul care povestise în
treacăt despre Afane nu mi-a mai putut furniza şi alte date.
Nici eu n-am insistat mai mult, fiindcă unele informaţii pe
care mi le furniza erau confuze, se îndepărtau de ceea ce
mă interesa. Ca să dau numai un exemplu: nu ştia precis
în ce an recrutase Afane oamenii pietrari din satul lui. În
fine, m-am hotărât să mai urc, însă începusem să am
îndoieli că voi putea finaliza ceea ce îmi propusesem. Eram
la limita resurselor mele fizice. Oamenii deveniseră şi mai
rari. Adesea mergeam câte o zi întreagă fără să întâlnesc pe
cineva. Mă săturasem de întrebările ce le tot puneam celor
întâlniţi, de răspunsurile lor venite parcă de pe altă lume.
Urcam încontinuu. Vegetaţia rămăsese undeva în urmă,
muntele era tot mai masiv, mai integru, mai inaccesibil. Se
făcuse urât, iar cărăruia pe care o urmam, aproape
impracticabilă, îmi dădea sentimentul întărit – mai ales din
cauza singurătăţii în care mă aflam – că este un drum fără
întoarcere. Eram sleit de puteri însă mai mult decât
epuizarea mea fizică erau incertitudinile în care mă
zbăteam. Apoi mai făcusem prostia că nu luasem cu mine
un însoţitor, o călăuză. Ar fi fost cu totul altceva. Iniţial mă
gândisem la aşa ceva însă refuzasem, considerând că în
eventualitatea întâlnirii lui Afane, bucuria revederii n-ar
mai fi fost tot atât de mare. Năzuisem să ajung singur, fără
niciun alt ajutor până la el. A fost o încercare ratată.
Degeaba ai zis dumneata mai înainte că ne completam,
formam un cuplu. Nu este adevărat. Într-o seară, pe care o
consideram ca fiind punctul terminus al micii mele
expediţii, fiindcă a doua zi mă hotărâsem să cobor, s-a
pornit o furtună cumplită. N-am putut dormi toată
197
noaptea. Mă ascunsesem într-un intrând de piatră încălzit

de soarele de peste zi şi de acolo priveam spectacolul. Era
ceva grandios şi totodată înfricoşător. Fulgerele ce
scăpărau aproape încontinuu, precum un arc voltaic,
poleiau greabănele vineţii ale munţilor.
Tot privind înţepenit în uimirea de a fi martorul ocular al
unei neînchipuite splendori, ochii mei au început să
desprindă din acel haos răscolit formele destul de clare ale
unor coloşi căzuţi într-o rână sau aplecaţi sfidător asupra
unor întinsuri de pământ cufundate în întunericul de Ia
picioarele lor.
Pictorul Gorona nu mai spuse nimic. După ce-şi trecu
mâna prin păru-i sârmos şi ondulat, un gest reflex pe care
Irina abia atunci i-l observă, continuă cu o voce mai
interiorizată. Mai avea ceva de adăugat.
— După atâta timp nu-mi mai este la îndemână să cred
în ceea ce am crezut pentru o clipă în noaptea aceea unică
pentru mine, petrecută în scobitura muntelui şi anume că
toate acele forme ciudate surprinse de mine la lumina
fulgerelor nu puteau fi decât coloşii gândiţi şi în sfârşit
realizaţi de muritorul de rând Afane. Eram suficient de
obosit şi de prins în câmpul magnetic al acelei furtuni ca să
nu mi se pară totul aievea. Probabil că pe crestele luminate
ale munţilor l-aş fi găsit pe Afane. Ştiu şi eu?
Uşa atelierului se deschise de data asta scârţâind uşor şi
foarte distinct. Irina văzu intrând un tânăr înalt care după
ce salută îşi opri privirea întrebătoare asupra ei.
— El este băiatul pe care-l aşteptam, zise Gorona încet,
astfel prezentându-l. De ce ai întârziat atât de mult?
Tânărul ridică din umeri şi nu răspunse nimic. Avea
problemele lui. Se apucă grăbit să adune lucrurile
împrăştiate peste tot spre mijlocul atelierului. Era timpul
să plece şi ea. Aflase de la pictor câteva date care îi dădeau
o imagine de ansamblu, deşi echivocă şi greu verosimilă,
despre sculptor însă o mai interesa şi altcineva. Tânărul ar
fi putut să mai întârzie puţin.
În timp ce o conducea spre ieşire, Gorona o apucă uşor
198
Insula
de braţ şi-i zise cu vocea scăzută:

— Toate astea ar fi trebuit să i le povestesc şi lui Alex
însă niciodată n-am avut timpul necesar. În ultimul timp
este din ce în ce mai greu de găsit, iar când vine pe aici
este într-o continuă grabă…
— De ce? întrebă Irina şi se divulgă singură. În sfârşit
pictorul adusese vorba şi de Alex.
Gorona o privi surprins şi în ochi i se descifra un licăr
perfid.
— Nu mai ştii nimic de el?
— Nu!
— Chiar nimic? insistă el intenţionat.
— Absolut nimic nu mai ştiu, se lăsă Irina în voia lui.
— După plecarea dumitale din oraş, Alex a terminat un
institut de marină şi s-a îmbarcat ca ofiţer pe un vapor.
Nimic nu-l mai lega de oraş. Aşa cred eu, accentuă
pictorul. Acum vine foarte rar. Este mai tot timpul pe
drumuri. Ca şi cum ar căuta întruna ceva imposibil de
găsit. Abia reuşim să ne întâlnim şi să schimbăm o vorbă,
două, din fugă.
— Înţeleg, spuse Irina mai mult ca să spună şi ea ceva.
Cinstit să fiu, deveni brusc sentimental pictorul,
oprindu-se în pragul uşii, te aşteptam să vii.
— De ce, domnule Gorona?! se miră Irina.
— Nu de mult timp am aflat că ai revenit în oraş. Acum
câteva zile m-am întâlnit cu profesorul Sazian… Mi-a vorbit
într-un fel aparte despre dumneata. Ţi-a fost profesor la
facultate, nu?
— Ştiţi foarte bine acest lucru, domnule Gorona. De ce
mă mai întrebaţi?
— Fiindcă vreau să rămân în continuare cu convingerea
asta. După câte înţeleg, Sazian şi-a păstrat intactă
afecţiunea pentru dumneata. În ochii lui ai rămas aceeaşi.
— Probabil, zise uşor vexată Irina. Pentru ceea ce am
făcut, plătesc singură… în fond, ce ştiţi dumneavoastră
despre mine?!
— Mai nimic, domnişoară Irina… Mai nimic. Ştiu doar că
199
în seara asta ai venit aici cu speranţa că-l vei întâlni pe

Alex, că timpul va face cale întoarsă de hatârul dumitale şi
totul va fi ca atunci. De ce crezi că ţi-am povestit despre
prietenul nostru comun? Cel puţin mie recuperarea lui mi
se pare foarte probabilă, ca de altfel şi recuperarea clipelor
din vara aceea pentru voi doi. Mă refer la dumneata şi Alex.
Mi se pare similar. Deşi n-am niciun drept asupra
dumitale, uneori, când îmi aduc aminte de voi, mă întreb
ce te-o fi determinat să te desparţi de Alex…
Irina nu avea cum să-i răspundă. Nici nu-şi dădea
seama dacă cele spuse de pictor o jigneau sau o lăsau
indiferentă. Mai întârzie preţ de-o secundă, fără să se uite
la el, apoi îl salută cu vocea stinsă şi plecă.
Irina se ridică din fotoliu, ameţită de atâta nemişcare. Se

plimbă câtva timp, fără rost, prin cameră încercând să facă
mai bine cunoştinţă cu lucrurile care o înconjurau şi i se
păreau străine. Aprinse lumina să vadă cât era ceasul. Se
făcuse noapte, noapte şi ei îi era teamă de întuneric.
Lumina puternică a plafonierei alunga şi cele câteva clipe
de care se mai agăţa duminica ce de fapt trecuse odată cu
cele din urmă rămăşiţe ale unor amintiri la care nu mai
ţinea. Deschise fereastra, inspiră cu nesaţ aerul curat de
afară şi oraşul nou i se păru un vapor alb, imens, luminat
cu zeci de mii de stele strălucitoare, alunecând grav,
neobservat, în oceanul cu ţărmuri îndepărtate al nopţii.
Aerul tare o trezi de-a binelea din amorţeala zilei care nu
mai era. Îşi propuse să lucreze câteva ore din noapte la
schiţele decoraţiunilor interioare ale casei. Victor Horagea îi
spusese zilele trecute că ar dori să le vadă şi el. Din cadrul
de tuş al ferestrei se întoarse spre interiorul camerei şi
descoperi împrăştiate pe jos, lângă piciorul unei comode,
frumoasele flori de liliac alb. Le ridică şi constată cu părere
de rău ca erau ofilite.
200
Insula
SFÂRŞIT
Galaţi, 18 iulie 1984.
201

Constantin Vremulet - Insula v1.0

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constantin Vremulet - Insula v1.0

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constantin Vremuleţ

Până nu demult singurul punct de atracţie pentru amatorii

Vaporul, pe a cărei punte este comandant de mai bine de

IRINA LĂSĂ NEDUMERITĂ RECEP-

suprafeţe transparente. Apoi, prin luciul cristalului răzbătu

clipă a uitării de sine, străbătuse drumul de atâtea ori

nepregătită. Nimeni n-o avertizase, iar Irina trecuse prin

ţărmul luminat al oraşului, careva dintre cei de pe puntea

mohorâte dimineţi de duminică rămânea Alex, întâlnirea cu

Se trezi bătând câmpii. Încercă să-şi amintească ce

Cum stătea perfect întinsă pe banchiza ei, cu faţa

descoperindu-şi faţa, Alexandru Costin, la rândul lui

dezavantaja, încă şezând pe pragul de nisip, realiză că mult

fereastra deschisă. Undeva, prin Germania sau Austria, se

astăzi, matale aveai nevoie să-ţi dăruiască altcineva flori,

împotmolindu-se în tot felul de întrebări, prietenul lui,

marte atenţie. Complet captivat. Doctorul avea darul

Ridică receptorul prea târziu. De la celălalt capăt se

spectrală, cu ochii cuprinşi de febră, încercănaţi de umbre

DUPĂ O ABSENŢĂ CĂREIA NU I-A

Maria i-a luat cartea din mână, a răsfoit-o grăbită şi a

Ciudat este că auzindu-l, fără să înregistreze conţinutul

în defavoarea ei. Nimic din ceea ce văzu la prima ochire nu

bătrânului, regină peste celelalte cocioabe şi putregaiuri

Paznicul de noapte făcu un gest cu mâna spre ea, o

Însă totul a fost în zadar. Mă refer la aşteptarea bătrânului

Irina ieşi din conul de lumină al lanternei paznicului şi

fluturi, despre care v-am mai vorbit, iar dinspre peluzele de

PE ATUNCI ALEXANDRU COSTIN

obiceiul când se cherchelea, şi plângând îi ruga frumos pe

spus într-o zi că fusese construit de pe vremea turcilor. Nu

schimbau niciun cuvânt. După ce meşterul se despărţea de

cochilia lui de sticlă în hăul ademenitor al fluviului.

Irinei o invitaţie în casa de pe strada Pantelimon.

insolite imagini. Însă terapia asta a lui, ce pare a fi destul

gândurilor cu voce tare. Zise după câtva timp:

cât eşti de frumoasă, mi-a pierit şi dramul de curaj ce-l mai

cineva… zise Irina uşor decepţionată.

păru nefiresc ca cineva să-i scrie. Dacă avea să-i spună

Ea închise ochii şi îşi reglă respiraţia, simulând că a

ÎNCĂ NU ŞTIA CUM SA PROCEDE-

alţii. Pe plajă mai acostaseră şi alte şalupe cu amatori de

muzica. Aşa sunt cei ce s-au ocupat de muzică. Când

— Cum vrei, numai să aflu ceva despre tine. Poate mă

mână. Vino, pe aici e mai repede.

de petunii din grădiniţa casei lui Ferega şi a imaginii

criza nu voi reuşi să ajung!“ Instinctiv începu să respire

strălucitoare ale unei galaxii. Clădirea, cu faţada scorojită,

străbătut de particulele fluorescente ale unui flux ce oscila

Într-una din serile petrecute împreună în odaia la

DIN SEARA ACEEA, ALEX ÎŞI ADU-

de mult timp şi că nu va mai vorbi niciodată. Atât de închis

sunt sub imperiul ei.

tinereţe după zaplazurile atâtor îngrădiri forţate şi dorinţi

vârstă şi tot atât de singură ca şi Ferega. Madame Clarisa,

certificate medicale cu litere negre, imperative, ca o

au fost obiecţii, cu atât mai bine. Relaţiile vechi s-au

elevă… Şi iar mă întorc ca să te întreb şi pe dumneata,

Sâmbătă, cu puţin înainte de a pleca în excursia

alte mici mărturii ale timpului ei petrecut într-o continuă şi

fiind prea luminoasă nu putea fi umbra Irinei, iar Irina, cu

cursul săptămânii trecute.

pentru care fuseseră cândva destinate, copaci ce trozneau