Sarmiza Cretzianu

SARMIZA CRETZIANU

Cronica
Stăicului

204

1
 Cronica Stăicului

EDITURA EMINESCU
1984

2
Sarmiza Cretzianu

Cuprins

CUVÂNT ÎNAINTE..............................................................4

3
 Cronica Stăicului

Romanul reprezintă partea a doua a ciclului

De pe Valea Motrului.

4
Sarmiza Cretzianu

CUVÂNT ÎNAINTE

Unul din evenimentele anului 1947 a fost apariţia cărţii

De pe valea Motrului, a Sarmizei Cretzianu, care ne-a
revelat o debutantă de mare talent, la vârsta maturităţii.
Pentru generaţia mea, de foşti elevi ai liceului Traian din
Turnu-Severin, era însă o veche cunoştinţă şi mai ales un
obiect de admiraţie, pentru cei din pragul absolvirii, cărora
ivirea ei la fereastră, din casa de peste drum de şcoală, le
era mult aşteptată. Niciunul din aceştia nu putea prevedea
că frumoasa codană avea să învie, într-o carte cu totul
remarcabilă, lumea provincială de la sfârşitul secolului
trecut. La apariţia încântătoarei cărţi mi-am exprimat
bucuria într-un foileton, urmat de acela al lui G. Călinescu,
iar autoarea a primit de la profesorul C. Rădulescu-Motru o
scrisoare care i-a pus vârf, ca să zic aşa, excepţionalului
succes. Ce conţinea cartea? Declinul unei clase, – mica
boierime – altădată prosperă, dar care-şi păstra, în pofida
sorţii potrivnice, ceea ce s-ar fi numit, în vremea dominaţiei
fanariote, „heghemoniconul”. Mulţi dintre reprezentanţii ei,
cândva avuţi, erau reduşi la o sărăcie aproape lucie, dar pe
care şi-o ascundeau cu grijă, afectând aceeaşi mândrie, sau,
ca să întrebuinţez acelaşi limbaj vechi, ifosul stăpânitorilor
de odinioară.
O seamă din urmaşii celor evocaţi de Sarmiza Cretzianu,
după amintirile unei bunici, cunoscătoare a acelei lumi
ciudate, hălăduiau, în primele două decenii ale secolului
nostru, la Turnu-Severin, constituind o parte din burghezia
5
 Cronica Stăicului
oraşului. Numele celor mai multe din familiile De pe Valea
Motrului nu-mi erau aşadar străine, dar cartea mi-a revelat,
pe lângă un proces social nebănuit, şi o tipologie dispărută
odată cu veacul trecut, dintre cele mai interesante, a cărei
caracteristică principală era dorinţa de a salva cu orice preţ
„faţada”. Astfel, Sarmiza Cretzianu îmbogăţea galeria de
figuri a literaturii noastre, cu o luciditate necruţătoare, la
antipodul perspectivei edulcorate a unor scriitori de marcă
din ajun, ca Emil Gârleanu, înduioşaţi de acelaşi proces de
moarte lentă a unei clase.
În noua ei carte, pe care autoarea n-a apucat să o publice
în timpul vieţii, întâlnim unele vechi cunoştinţe din De pe
valea Motrului. Cititorilor noştri, posesori ai primei ediţii sau
a celei de a doua, apărută în 1971, în Editura Eminescu, le
atragem atenţia asupra a două capitole ale cărţii, în care era
vorba de cucoana Masinca Hârgotă, Stăiceanca, de
răposatul ei soţ, Iancu Hârgotă, de Iancu, unicul lor fiu şi de
fetele lor, în noua carte şi de mame: capitolul prim,
introductiv şi al zecelea, cu titlul: Scurta viaţă a lui Iancu
Hârgotă. Tot acolo aflăm de „Moara Mandii”, care făcea
parte din zestrea „cucoanii Lenii, fiica logofătului Stăiceanu”,
unde „în ziua de Sfântul Pantelimon” se făcea „nedeia”.
Or, cu ocazia uneia din aceste nedei anuale, se văd întâia
oară cei doi tineri, veri de gradul al doilea, odrasle din
generaţia a treia a aceleiaşi familii, învrăjbită pentru că
bunicul trăsese cu puşca în cumnatul său, pentru o bucată
de pământ, cuvenită acestuia. Iată dar că pe valea Motrului
se reeditează eterna poveste a perechii shakespeariene din
Verona, cu deosebirea unui deznodămint favorabil, părinţii
împăcându-se în ajunul zilei când copiii lor plănuiau o fugă
romanţioasă, vărul „răpindu-şi” însă verişoara, cu
consimţământul duios al bunicii şi al mamelor respective.
În prma parte a Cronicii Stăicului, asistăm la educaţia pe
care bunica, Masinca, o dă nepoatelor ei, în spiritul vieţii
sănătoase de familie a sfârşitului de veac. În măsura în care
au evoluat în interval de o sută de ani aproape, relaţiile

6
Sarmiza Cretzianu
dintre copii şi părinţi (cu atât mai mult între copii şi bunici),
atmosfera romanului va surprinde pe mulţi dintre cititori, ca
o poveste de demult şi poate chiar de aiurea, cu un uşor iz
de exotism. Bunica, ţinând locul de mamă, reprezintă
mentalitatea din prima jumătate a veacului trecut, în care
tinerele mame mai citeau, pe lângă alte cărţi de imaginaţie,
şi clasica lucrare a lui Fénelon, L’Éducation des filles, veche
atunci de peste o sută de ani, dar încă o carte de referinţă,
ca şi Telemaque, al aceluiaşi venerabil autor. La lectura
Cronicii Stăicului aşadar, s-ar putea reconstitui o altă
Educaţie a fetelor, la meridianul nostru, în vigoare pentru
multe familii din epocă. Eroina cea tânără, care nu va avea
să fie răpită, cum credea, ci căsătorită cu consimţământul
celor „bătrâni”, citea însă pe Georges Ohnet şi alţi autori, de
bună seamă triaţi de vigilenţa educativă a bunicii, care nu
era ostilă decât aventurilor ce declasau în acea vreme
familiile, dezonorând fetele, dacă nu se căsătoreau cu
„răpitorii” lor, din aceeaşi lume, socotită singura bună.
Totodată, în aceeaşi primă parte a Cronicii Stăicului, se
desfăşoară muncile agricole pe mica proprietate rămasă
Masincăi, munci prezidate de un spirit paternalist, care n-a
fost, în strictă realitate, străin Hârgoteştilor. Într-adevăr,
consultând monografia judeţului Mehedinţi, de Ion Ionescu
de la Brad, deducem din paginile ei dubla metodă a
ilustrului agronom şi iubitor al ţărănimii, în spiritul marelui
‘48: colinda judeţul în căruţă şi când afla de la ţăranii
clăcaşi că „boierul” era un zbir, nu-l vizita, continuându-şi
ancheta exclusiv printre aceştia, dar când, dimpotrivă, era
informat că stăpânul moşiei era un om de omenie, lua
contact cu el, se interesa de avutul său de condiţiile muncilor
agricole, de rezultatul lor şi la consemna cu aceeaşi
obiectivitate ca şi în cazurile contrare. Or, Hârgoteştii de la
valea Motrului au cucerii simpatia lui Ion Ionescu, ca şi, de
altfel, Stăicenii din care se trăgea Masinca.
Hărgoteştii erau neam vechi, atestat în divanul lui Vlad
vodă Călugărul, care domnise între anii 1482 şi 1495.

7
 Cronica Stăicului
Proprietăţile lor, în judeţul Mehedinţi, după patru sute de
ani, erau destul de mici. Drăghicean Hârgotă, de la Baia de
Aramă, a complotat contra domnitorului George Blbescu şi l-
a găzduit pe Kossuth.
Din neamurile pomenite în roman şi în monografia
aceluiaşi Ion Ionescu, tatăl Masincăi, Dimitrie Stăiceanu,
scăpătase în urma proceselor cu principele Alexandru D.
Ghica, rămânând cu numai 50 de pogoane de pământ, din
care plugărea 15, plantase pruni pe 10 şi păştea oi pe restul,
reuşind să-şi facă o „viaţă confortabilă”, să-şi crească bine
copiii şi, să treacă drept „exemplu viu al nedreptăţii celor
mari şi al scăpării de sărăcie prin muncă”.
Ion Ionescu de la Brad a apreciat şi comportarea lui
Dimitrie Hârgotă, care îngrijea de o sută de stupi, îşi gunoia
în fiecare an ogoarele, stăpânind 80 de pogoane, din care 20
de pădure, 10 de fâneţe, 30 de ţarină şi 20 de pruni, şi
făcând asolament de doi ani cu grâu şi porumb.
Urmaşii lor, descrişi de Sarmiza Cretzianu, n-au mai fost
atât, de energici, sărăcind aproape complet, vânzându-şi
pământurile sau părăsindu-le şi încercându-şi norocul, la
oraş.
Un drum al celor doi tineri din roman, la o altă nedeie de
pe aceeaşi vale a Motrului, nu e decât un pelerinaj printre
ruine şi amintiri, dar şi prilej pentru romancieră de a trece în
revistă toate familiile şi aşezările lor, altădată înfloritoare.
Cu această a doua parte a ciclului De pe Valea Motrului,
mult regretata Sarmiza Cretzianu a aruncat un văl de poezie
peste sfârşitul de veac, rămas romanţios şi sentimental, dar
şi păstrător de datini. Legea fatală a mutaţiei nu a exclus
însă puterea de vrajă a trecutului., evocat cu mare talent, în
spirit cât mai veridic.

ŞERBAN CIOCULESCU

8
Sarmiza Cretzianu

CĂUTÂND A LE DEPRINDE LA CU-

sut, cucoana Masinca Hârgotă dăduse în mâna fiecăreia
din cele trei fetiţe cu cozi castanii – nepoatele dumneaei
– câte un ac mai mărişor, înşirat cu fir lung de arnici roşu
şi câte un petic de pânză mai rară pe care se afla o floare
lesne de cusut, începută de dânsa după un izvod
bătrânesc. Aşezate la umbră, pe scăunele joase, roată
împrejurul său, în cerdac la Stăic, copilele cuseau cu luare
aminte.
Nouri rotaţi, de vreme bună, albi şi pufoşi, se destrămau
încet pe albastrul de smalţ al boltei. Amiaza de vară părea
a sta pe loc, toropită de căldură. Numai frunzele plopilor
din marginea oraşului foşneau neodihnite, ca şi albinele
care bâzâiau în soare, pe lângă uleele din fundul grădinii.
Sus de tot, în slava cerului, ţipa o prigorie friptă de sete.
Miros de prună coaptă şi de floare de izmă plutea în
văzduhul tremurător de lumină. Un car scârţâia încet pe
drumul moale de pulbere. Omul aşezat pe proţap brucea
boii cu codirişca biciului şi-i certa cu glas înfundat.
Fetiţele îmbrăcate în rochi de indian tipărit cu flori
mărunte şi şorţuri numai volănaşe, făcute din tulpan alb
cu bobiţe, cu părul adunat în creştet, legat strâns cu funde
de panglică în culoarea potrivită ochilor fiecăreia, nu
ascultau şi nici nu se osteneau să priceapă ce spunea
unchiaşul din car. Ştiau că vorbele urâte le sunt de
9
 Cronica Stăicului
trebuinţă oamenilor care umblă cu vitele şi muncesc la
câmp, cum le este tutunul rău mirositor cu care le umplea
mama mare poala şorţuleţelor şi le mâna sâmbăta seara să
li-l împartă, ori rachiul ce-l dădeau peste cap cu poftă când
îi cinstea logofătul la uşa pivniţei. Nu erau însă pentru ele,
nu făceau parte din lumea lor de copii.
Scund şi încăpător, sprijinit de şase stâlpi de stejar
cioplit, cerdacul acestei aşezări fusese, dintru început, loc
de răsuflu şi de tabiet pentru bărbaţi, când se întorceau
osteniţi acasă de la treburile sau de la plăcerile lor, loc
prielnic cusutului şi făcutului cu igliţa cucoanelor, care-şi
împleteau aici, sub streaşina sa lungă, în scăpătatul
soarelui şi al frumuseţii lor, printre firele lucrului,
gândurilE şi părerile de rău.
Prin înfăţişarea sa primitoare, cerdacul de la Stăic era un
pas ce-l făcea casa înaintea musafirilor, până a prinde de
veste gazdele că se vede venind o trăsură şi a ieşi în grabă
pentru a-i pofti să intre, ca să se bucure de răcoarea
încăperilor cu perdelele împreunate – în aşteptarea
dulceţurilor şi a cafelelor – sau de duduitul prietenos al
sobelor, după un drum făcut pe ger ori pe zloată.
Cu părul în ochi şi cu palmele umede, fetiţele se trudeau
să împungă cu dibăcie pânza, numărând în gând firele, ca
să potrivească o floare, cum le arătase mama-mare.
Scăpate, în ceasurile odihnii de amiazi, de sub
ascultarea guvernantelor, şedeau cuminţi şi silitoare la
genunchii bunicii şi-i cereau să le spună basme adevărate,
adică lucruri întâmplate pe vremea când fusese ea tânără,
sau şi mai demult.
Ca de obicei, cucoana Masinca le lăsa să mai aştepte.
Făcu în răstimp o pasienţă, se uită cu binoclul peste luncă,
se mai gândi la ale ei, apoi se hotărî să strângă cărţile
pasienţei de pe masa rotată, aşternută cu macat de
bumbac în trei culori, vărgat cu beteală, îşi trosni
încheieturile degetelor, tuşi uşor ca să-şi dreagă glasul şi
începu să le istorisească nepoatelor.

10
Sarmiza Cretzianu
Cele trei copile, cu cozile deopotrivă de castanii, dar cu
ochi în culori deosebite, vere drepte între de, Mihăiţa,
Sultănica şi Dochiţa, ascultau cu încântare poveştile
cucoanei Masinchii, deşi multe din ele le erau cunoscute.
Le plăcea mai cu osebire, şi nu se săturau ascultând-o, pe
cea cu fuga în munte a logofătului Benga, străbunicul lor,
care se băjenise împreună cu toată casa sa, prin anii 1819,
de groaza turcilor intraţi în ţară. La acel prilej, o peţise pe
fiica sa Bălaşa – muma mamei-mari – un căpitan de
panduri, soţ al Vladimirescului, Dumitrache Gârbea.
Bălaşa număra numai paisprezece ani în vârsta sa – fiind
abia cu puţin mai mare decât erau de acum – dar părintele
său se învoise totuşi să o dea după căpitan, om cam în
vârste, socotind că era lucru înţelept, pe vremurile grele ce
le petrecea, să-şi ia ginere de nădejde pentru apărarea
averii şi casei sale.
Nouă preoţi, adunaţi în grabă de prin satele din vale de
potera de panduri mânată după ei, săvârşiseră până în
seară, acolo în pădure, înaintea unui stejar bătrân, această
cununie, iar sluger Tudor le fusese naş.
Ştiau şi alte poveşti şi mai vechi, din vremea moşului lor
Hârgotă, paharnic în divanul lui Vlad Vodă Călugărul, al
cărui neam era venit de peste Dunăre, dintr-o ţară
îndepărtată, căreia îi zicea Croaţia.
Le istorisise cucoana Masinca multe şi din viaţa ei. Aşa
aflaseră cum fusese dânsa gătită mireasă, în rochie de atlaz
albastru presărată cu flori de fir de aur, având peste
sovonul de borangic ce-i acoperea cununa de cozi bălane
cununiţa de turcheze şi mărgăritar de la muma-bătrână; şi
cum plecase din casa părintească, de aici de la Stăic, seara
târziu, după masa de nuntă, peste Motru la Stroieşti, la
casa socrilor, şezând alături de cuconu Ioniţă, mirele luat
din drag, în butca de Viena trasă de patru cai înaintaşi, tot
una în păr, care luaseră zăuşi când să treacă prin vad.
Deschizând ochii din leşinul ce-i venise de spaimă,
rămăsese mirată, zărind la lumina stelelor pe nenea Statie,

11
 Cronica Stăicului
fratele dumneaei mai mare, cu hăţurile răsucite de mai
multe ori în jurul mâinilor, cu-capul gol şi cu pletele
răvăşite, răsuflând din greu. La plecare, acesta, cu grije, nu
se îndurase să lase însurăţeii singuri la drum pe vreme de
noapte şi luase în ascuns locul slugii ce ar fi fost să şadă
lângă Gujbă vizitiul. Caii, speriaţi de întuneric, erau gata
să răstoarne trăsura în Motru; fiind însă învăţaţi chiar de
cuconu Statie la ham, se liniştiseră îndată auzindu-i vocea
şi simţind hăţurile în mâna sa.
Glasul stăpânit al cucoanei Masinchii se frângea uşor pe
când povestea întâmplări din zilele tinereţii fericite, iar
privirea ce o îndrepta spre bisericuţa din deal îi juca în
lacrimi. Acolo odihneau, rând, sub tufe de hurmuz şi de
sântemării albastre, cuconu Ioniţă, soţul dumneaei, muica
Bălaşa şi taica Dumitru, duşi de mult, cuconu Statie,
Iancu – singurul ei copil între trei fete – moşi, strămoşi şi
neamuri uitate, ai căror morminţi abia se mai deosebeau.

Copilele ascultau, neclintite, pentru a nu ştiu câta oară,

sorbind vorbele cucoanei Masinchii, povestitoare iscusită,
pricepută la înşiruirea faptelor ce le fermecau închipuirea.
Luând seama la istorisirile mamei-mari, li se părea că văd
aievea lucrurile petrecute de demult, oamenii din vremurile
acelea, întâmplările înfricoşate, sfârşite întotdeauna însă
cu bine.
Vedeau trecând străbunici bălane şi frumoase, îmbrăcate
în rochi de mătăsuri cu ape în toate feţele, purtând şaluri
de caşmir pe umerii înguşti, ori malotele îmblănite cu jder
şi cercei lungi în urechi, aşa cum erau zugrăvite în biserici;
bunici şi moşi, vătafi de plai, pitari, ispravnici, căpitani de
margine şi panduri cu flinte înalte, călări pe cai mâncători
de jeratec, haiduci cu chica lungă şi cu privirea tăioasă ca
ascuţişul jungherului, dar cu inima moale şi cu galbenul în
palmă pentru nevoiaşi. Toate aceste umbre luau viaţă şi
trăiau în povestirile cucoanei de la Stăic, încântând pe
strănepoatele lor.

12
Sarmiza Cretzianu
Tot din gura nepreţuitei mame-mari aflaseră poveştile
caselor boiereşti ce începeau de dincolo de Baia de Aramă,
de unde muntele pietros se schimba treptat în dealuri
domoale, case ce se înşiruiesc ca un ghiordan de-a lungul
văii Motrului. Cu vorbe pe înţelesul lor, le lămurise tainele
şi trecutul neamurilor ce-şi aveau aşezările în această
zâmbitoare parte de ţară. Le spusese toate câte le ştia
despre faptele de seamă săvârşite de stăpânii culelor
agăţate pe câte un pripor împădurit, de unde, înalte, albe şi
semeţe, străjuiesc ţinutul. Le arătase purtarea lor la vreme
de temere, când, fără tocmeală îşi dăduseră viaţa şi averea
copiilor pentru apărarea pământului ţării şi a domnului.
Nu odată, după trecerea turcilor veniţi în pradă, multe
din acele aşezări rămăseseră sărace de stăpâna tânără sau
de o cuconiţă sprâncenată şi frumoasă a căror urmă se
pierdea pentru totdeauna în vreun serai zăbrelit de pe
malurile Bogazului.
Potrivindu-le pentru urechile lor de codane, le istorisise
şi unele întâmplări de dragoste petrecute între câte un
fecior nemintos al vreunui boier şi o coconiţă, zadarnic
ferită de mamă şi de dădacă de primejdiile iubirii.
Ţinea minte cucoana Masinca să fi sărutat în copilărie
mâna ofilită a unei cucoane despre care ştia acuma că
fusese furată de mai bine de cincizeci de ani, în ajunul
nunţii cu un mire nedorit, ales de părinţi pentru că le era
vecin de moşie, de boierul cu privirea aspră şi barba albă
ce şedea tăcut lângă dânsa, trăgând din ciubuc şi trecând
liniştit boabele mătăniilor de chihlimbar printre degete.
Curtea de la Stăic, peste care se afla stăpână cucoana
Masinca Hârgotă, fiică din neamul lui Jarco Stăiceanul, se
adăpostea într-o poală rotundă de dealuri, cu faţa către
Motru şi-şi deschidea porţile primitoare la drumul Băii de
Aramă.
Casa aşezării se arăta măreaţă pe lângă cele ale
moşnenilor, care se întindeau – păstrând o depărtare
cuviincioasă – în dreapta şi în stânga. În adevăr însă, nu

13
 Cronica Stăicului
era alcătuită decât dintr-o sală mare ce o despărţea în două
– de la cerdac până la prispa din dos – şi patru odăi
încăpătoare, îmbrăcate toate în aşa fel ca să poată găzdui
musafirii ce ar rămâne peste noapte.
Clădirile trebuitoare gospodăriei erau aşezate cunună,
după însemnătate, în curtea dinapoi a casei, închizând-o
ca pe o cetate în partea dinspre dealuri.
Neam din neamul lor Stăicenii se pomeniseră aici. Un
sinet al casei lor, scris în slova înflorită a timpului şi iscălit
de mâna lui Constantin Vodă Brâncoveanu, le întărea
stăpânirea peste pământul ce-l aveau de moştenire. Erau
însă şi mai vechi, tulpină crescută şi mereu înnoită din
pământul Stăicului, ca şi copacii din păduri, prunii din
livedii şi iarba câmpului. Trăiseră de veacuri în bună
învoire cu oamenii locului, de care nu-i deosebeau decât
cinurile şi numărul stânjenllor, câştigate – şi hrisovul ca şi
codrul de pământ – „pentru credincioasa slujbă şi vărsare
de sânge la vreme de război”.
În bătălii şi la prilej de năvală luptaseră alături, oameni
ai aceluiaşi pământ, şi tot alături se aflaseră şi pe urma
plugului, împărţind nădejdea şi sămânţa ce avea să-i
hrănească. Iar de fiecare dată când se ridicase ei ca să
răspundă chemării lui Vodă la oaste, plecase cu ceata sa,
alcătuită din oameni trăitori în sate, care nu-i ieşeau din
cuvânt. Căzuseră destui din neamul lor împreună cu cei
îmbrăcaţi în cioareci şi opinci, pentru slujba domnului, sau
când era vorba să-şi apere pământul ori să se aţină
nedreptăţilor. Cei ce se mai întorceau, învingători sau
biruiţi, suferind aceleaşi lipsuri şi necazuri, nu pregetau să
înceapă împreună, de la capăt, răbdători şi fără cârteală,
muncile şi gospodăritul.
Amestec în politică nu avuseseră niciodată, nici de
dregătoriile apropiate de scaunul domnesc nu se atinsese
vreunul din ei; poate din pricina depărtării prea mari a
pământului ce-l locuiau tot anul, dar mai cu seamă din
pricina averii neînsemnate, care nu le-ar fi îngăduit să se

14
Sarmiza Cretzianu
potrivească cu boierimea cea mare.
Răduţoiu Jarco Stăiceanul, comandirul de panduri,
moşul cucoanei Masinchii, plecase printre cei dintâi cu
ceata sa pentru a se alătura lui sluger Tudor în vremea
Zaverii. Crezuse şi el, ca mulţi alţi oameni de ţară, că
această mişcare va stârpi răutăţile. Sfârşitul ei însă nu
semănase cu frumuseţea începutului. Lipsa de bărbaţi
purtători de arme îl făcuse pe Vladimirescu să primească în
rândurile oştirii sale şi oameni de adunătură. Întâmplarea
petrecută la Beneşti, la curtea boierilor Otetelişeni, prieteni
şi ocrotitori ai săi, îl amărâse mult pe sluger Tudor.
Asprimea pedepselor hotărâte vinovaţilor o dovedise
îndestul. Nici atunci, când în tabăra de la Ţânţăreni i se
înfăţişase tânărul boiernaş Dinache de la Cerneţi,
tremurând, numai în cămaşă, în urma întâlnirii avute cu o
poteră de panduri, nu-i venise bine.
Răduţoiu Jarco, căpitanul din Stăic – cum îi ziceau
ceilalţi căpitani – avusese şi el de tras multe necazuri la
întoarcerea acasă. Găsise hotarele încălcate, pământul
nemuncit, gardurile arse. Cârcote nenumărate îi otrăviseră
zilele şi îl sărăciseră. Pământul îl scosese de la încălcători
cu parul, lipsindu-i de lege pe cei care-l asuprise,
socotindu-l „apostat”. Cei pedepsiţi îşi primiseră osânda ca
de la un stăpân şi părinte şi o găsiseră dreaptă. Iar ţiganii
lăutari întocmiseră nişte stihuri ce le cântă strănepoţi lor
până în ziua de azi pe valea Motrului:

Căpitane Răduţoiu
Nu ne bate cu păroiu…

Uitând oamenii, iertând căpitanul Jarco, viaţa îşi urmase

cursul, cu grijile şi munca fiecărei zile. Aratul şi semănatul,
seceratul şi treeratul nu aşteaptă şi trebuiesc îndeplinite,
oricare ar fi sfăzile şi neînţelegerile între oameni.

Rămasă văduvă de timpuriu, cucoana Masinca Hârgotă

15
 Cronica Stăicului
căutase să-şi mărite fetele îndată după ieşirea lor din
pensionul de domnişoare al călugăriţelor ursuline din
Sibiu. Urmând ideile înaintate ce-şi făcuseră drum în
protipendada mehedinţeană, alesese gineri după spiritul
timpului. Cu ajutorul şi după sfatul rudelor pricopsite de la
oraş, găsise soţi cu cariere şi cu viitor pentru fiicele sale.
Nu-i alesese numai după spiţa neamului, nici după pitacul
de boierie, cum se făcea mai înainte. De ifosele boierilor de
Motru, cu carte şi avere puţină – rude şi vecini ai
dumneaiei – era sătulă. Tot sătulă era şi de statul cu ochii
pe cer, pândind un nour de ploaie sau o rază de soare.
Vroise oameni de oraş şi de aceea îşi dădu toate trei fetele
după magistraţi, tineri întorşi de curând de la învăţătura
făcută la Paris. Viitorii gineri ai cucoanei de la Stăic erau
oameni de lume nouă, se purtau cu pălărie „haut-de-
forme”, cu mănuşi „beurre frais” şi vorbeau limbi străine.
Eugénie, cum i se spunea la maicile ursuline, mângâiată
acasă cu numele de Vena, prescurtare din Evghenia, cea
mai frumoasă din fetele cucoanei Masinchii, ieşise din
pension înaintea surorilor mai mici, împodobind ca „grande
demoiselle” casa şi înveselind văduvia mamei sale timp de
un an.
Ochii ei mari, cu lumini de chihlimbar, furaseră multe
inimi privind cu nevinovăţie de sub sprâncenele drepte.
Cea dintâi ieşire în lume fusese hotărâtoare pentru
renumele de frumuseţe al tinerei „debutante”.
Poftită de prezidentul Tribunalului de Mehedinţi la o
soarea ce avea să aibă loc în saloanele Apollo din uliţa
mare, pentru a prezenta notabilităţilor judeţului şi oraşului
pe noii magistraţi, cucoana Masinca oftase, dar primise
totuşi să vină cu fiica sa la acea adunare.
Destul se aţinuse legii nescrise a neamului său, care
scotea în calea fetelor ursitul când împlineau paisprezece
ani. Izbutise să-şi ţină fata ascunsă până ce o văzuse de
şaptesprezece ani, ca să nu o piardă prea crudă, dar acum
venise ceasul când nu-i mai putea amâna înfăţişarea în

16
Sarmiza Cretzianu
lume.
Sosite de două zile, pentru a avea răgaz să se odihnească
şi să-şi facă pregătirile de bal, cucoanele de la Stăic erau
trase la cucoana Masinca la oraş, la Turnu Severin, în
casele rămase de pe urma moşului ei, logofătul Benga,
aflate în latura mai apropiată de Cerneţi decât de marginea
Dunării, de-a lungul căreia puţini cutezaseră să se aşeze
când se făcuse oraşul nou, temându-se de cetele de turci
de la Ada-Kaleh. Casele stăteau singure mai tot anul, dar
cucoana Masinca le ţinea gătite totdeauna, ca să iabă unde
trage când venea cu treburi pe la oraş: târguieli sau vreo
judecată la tribunal. Îi erau mai cu seamă de folos când
trimitea carele curţii cu bucate sau cu butiile de ţuică la
vânzare, căci acele case, deşi erau scunde şi nu prea mari,
aveau acareturi multe, şopruri încăpătoare şi grajduri bune
pentru adăpostul dobitoacelor, iar pe lângă cuhnia din
curte se afla un şir de sobe cu paturi pentru argaţi.
Cucoana Masinca, cu fiica sa Vena, veniseră de la Stăic
în sania cu patru cai, fiind troianul mare în iarna acelui
an. Luase şi pe Lisaveta, fata din casă, crescută în curte la
Stăic, dar avusese grijă să mâne, mai din vreme, un om cu
cocia cu merindele şi cu calabalâcul, care să cricească
babei ce vedea de case să scuture, să facă focurile, să
aştearnă paturile şi să le aştepte cu demâncare caldă şi cu
toate rostite.
În dimineaţa zilei aşteptată cu bucurie înfrigurată de
Vena, cucoana Marghioala Severineanca, văruica mult
umblată peste hotare a cucoanei Masinchii, le trimisese pe
Domnica – ţiganca de casă iscusită a dumneaei, care ştia
ca nimeni pe lume să pieptene şi să potrivească la cap – ca
să le ajute la îmbrăcat.
Domnica fusese de mică pe lângă cucoana Marghioala
– se şoptea că ar fi fost născută din păcate boiereşti, rudă
apropiată cu casa Severinenilor – şi deprinsese toate
meşteşugurile gătelii de la stăpâna sa, femeie alintată,
iubitoare de desfătări, de sulimanuri şi de parfumuri, al

17
 Cronica Stăicului
căror duh stăruia mult în urma sa după ce trecea
mlădiindu-se în foşnet de mătăsuri scumpe şi sclipiri de
olmazuri. Puţine cucoane ca Marghioala Severineanca în
zilele ei! Văduvă tânără, frumoasă şi bogată, îi plăcuseră
călătoriile şi gătelile, dar mai presus de toate iubitul.
Domnica o însoţise peste tot, fiindu-i ca mâna dreaptă, îi
cunoştea toate tainele şi-i aflase toate iscusinţele.
Deşteaptă şi pricepută la toate, ţiganca învăţase puţină
carte, vorbea cu uşurinţă franţuzeşte, umbla păşind fără
zgomot prin casă şi ieşea din odaie de-andaratelea, cu
spatele către uşe, aşa cum văzuse făcând pe cameristele
boieroaicelor din Englitera – când fusese cu cucuoana ei
într-o iarnă la Corfu – dar se purta tot cu opreg, cu garoafă
la ureche şi cu picioarele goale.
Cum intrase pe uşe, Domnica îşi suflecase mânecile
cămăşii cu altiţă şi se pusese pe călcat rochiile, pe maşinat
volănaşele de la jupoane, de la cache-corset-uri şi de la alte
albituri mai tainice, petrecându-le apoi la toate panglicuţe
pembe pentru cuconiţa Vena, iar pentru cucoana Masinca
– mai pe bătrâneţe – catifeluţe negre.
Abia prinsese a se însera, când şi începu căratul
căldărilor cu apă fierbinte în iatăcelul cu feredeu şi sub
privigherea Domnichii se pregăti scalda cucoanelor, în apa
încropită, fiartă îndelung cu tărâţe de grâu, care înălbesc şi
moaie pielea. Când fusese rândul Venei, Domnica, vorbită
cu cucoana Masinca, aruncase pe furiş în apă o frunzuliţă
nevăzut de mică de busuioc şi un strop de miere, ca să le
fie dragă şi dulce tuturor.
Împrospătate de baie, cucoanele îşi puseseră
îmbrăcămintea de dedesubt de nansuc şi ciorapii „à jour”,
păstraţi în sertarele scrinului printre trăistioare cu sulfină
şi indrişaim, şi aşteptau ceasul soarelei, după ce luaseră o
gustare uşoară, ca să poată încăpea în corsete.
În odaia caldă, cu perdelele bine împreunate şi cu
lumânările aprinse în toate sfeşnicele, ca pentru un
priveghiu de zi mare, în care plutea miros de săpun străin,

18
Sarmiza Cretzianu
de hârtie încălzită pe care încercase Domnica drotul de păr
şi de sâmbure de nucă ars la lumânare pentru încondeiat
sprâncenele, cucoana Masinca, în matineu cu broderii,
aşezată pe pat, cu spatele către perete, răzimată pe
căpătâie de puf, se odihnea puţin, după ce o trăsese
Domnica şi-i frecase uşor obrazul cu o bucăţică de
postăvior muiată în „olman” din sticluţa adusă sub brâu,
poate fără ştirea stăpânei ei, pe care scria „Erau allemande
– Lait de Lys”. Pe canapeaua îmbrăcată cu postav cafeniu
aştepta rochia aburoasă a Venii, alături de rochia neagră
de mătase grea, de stătea în picioare, cu volane de dantelă,
a cucoanei Masinchii. Iar jos, în faţa ei, pe o foaie de
scoarţă, pantofiorii cu vârfuri lungi şi cu tocuri precurmate
şedeau, nerăbdători parcă, unii să înceapă danţul, iar
cealaltă pereche să-şi chinuiască stăpâna.
De pe locul ei, cucoana Masinca îşi privea fata, căreia,
după ce-i trecuse peste cap Domnica trei fuste de dedesubt
bine scrobite şi-i strânsese în două rânduri şiretele
corsetului ce-i sugruma mijlocul – şi altfel atât de subţire
că două mâini l-ar fi cuprins cu prisosinţă –, o pusese pe
scaun, între lumânări, la oglinda cu pervaz de argint şi o
pieptăna. Îi vedea chipul în oglindă şi-şi umplea ochii de
frumuseţe, în timp ce Domnica îi trecea şi ea cu drag
pieptenul prin luciul părului castaniu, slobozit peste umerii
subţiri.
Privea şi se bucura, mândră de copila frumoasă ce avea
să scoată în lume pentru întâia oară în seara aceea, dar
ofta totuşi pe ascuns, ca să n-o întristeze, gândindu-se că
este singură pentru a-şi ocroti fata săracă de tată şi că
bărbatul dumneaiei, cuconu Ioniţă, nu este alături de
dânsa.
Obrazul înflorit al Venei nu avusese nevoie de dresurile
aduse de Domnica şi nici aceasta nu se îndurase să-l
stingă cu nimic, pricepând că strălucirea tinereţii îi era
destulă podoabă.
Aproape de miezul nopţii, cucoanele erau gata,

19
 Cronica Stăicului
înmănuşate, parfumate şi cu giuvaericalele prinse.
Domnica le făcu cea din urmă căutare, le puse binişor, ca
să nu le mototolească rochiile, hainele îmblănite pe umeri
şi ieşi afară de strigă la vizitiu să tragă la scară.
Aşezate alături, pe şubele aşternute peste paiele din
sanie, cucoanele porniră în fuga cailor, sub stele ce
sclipeau de ger, pe uliţele pustii ale oraşului nins şi
adormit, către salonul Apollo unde se dădea soareaua.
Pentru cucoana de la Stăic dusul la această petrecere
era un pas la care se hotărâse cu mare greutate, după anii
cerniţi ai văduviei; trebuia însă să-l facă fără întârziere,
pentru a-şi îndeplini datoria de mamă. Era întâia oară că
se arăta la o adunare cu muzică şi danţ, după cinci ani câţi
se împlineau de când i se prăpădise bărbatul.
Mulţimea lumânărilor, luciul ca o gheaţă nesfârşită al
parchetelor în stele, oglinzile mari faţă în faţă ce-şi
răsfrângeau apele una într-alta, florile de seră aşezate la
poalele lor îi luaseră ochii cucoanei Masinchii. Iar căldura
pătrunsă de mirosul parfumurilor şi al dresurilor, feţele
felurite ale rochiilor legănate pe valurile valţului, fireturile
uniformelor şi toată strălucirea balului îi dăduseră o
uşoară ameţeală, pe care căuta s-o ascundă.
Când se ivise Eugénie în salonul cel mare, înaltă, cu
mijlocul subţire, purtându-şi capul sus dar totuşi sfioasă,
îmbrăcată într-o rochie învoaltă de gaz alb pusă pe cercuri.
Împodobită cu chite mici de trandafiraşi „rosepompon” la
fiecare „retroussée” de pe poale – rochie poruncită la Viena,
la Madame Winter, pentru acest prilej – pieptănată neted,
numai cu câţiva zulufi „anglaises” pe spate şi cu o
semilună de diamanturi prinsă în părul castaniu, toate
capetele se întorseseră s-o privească. Fusese cât pe aici să
tacă muzica în mijlocul valţului ce cânta, deoarece Kapel-
maistrul neamţ încremenise cu – beţişorul în mână,
rămânând cu ochii pironiţi – ca toată simandicoasa
adunare – pe pragul sălii de bal.
Eugénie fusese înconjurată şi dansată de toţi tinerii, iar

20
Sarmiza Cretzianu
pentru „cadril” şi „lanciers”, de cum sosise o angajare un
strălucitor ofiţer ce-şi purta cu trufie epoleţii şi mustaţa.
La intrare, prezidentul Tribunalului le ieşise înainte şi,
oferind braţul cucoanei de la Stăic, le poftise la un loc de
cinste în aşteptarea supeului. Prefăcându-se a nu băga de
seamă tulburarea stârnită de intrarea lor, ţinându-se mai
dreaptă ca oricând, cucoana Masinca în rochia neagră cu
volane de dantelă, cu talia încheoturată până sub bărbie,
cusută cu jais-uri pe piept, se aşezase pe marginea
canapelei de pluş roşu, îşi pipăise fanchon-ul de chantilly
frumos aşezat pe părul încărunţit fără vreme şi mulţumise
zâmbind gazdei. Întorcându-se apoi pe jumătate către fiica
sa, îi şopti pe sub evantai:
— Venă, poţi juca mazurca asta cu ofiţerul de te pofti, cu
toate că nu-i ştiu cine o fi fiind de la el de acasă. Nu care
cumva însă să vorbeşti cu el în timpul danţului, sau să-ţi
iei ochii de la mine. După ce dai odată târcol salonului, te
opreşti şi vii de te aşezi lângă mine. Aşa sade bine!
Toată lumea aleasă a Mehedinţului, precum şi multă
boierime gorjană, era faţă la soareaua magistraturii, care
fiind cea mai de seamă primire a anului se dădea către
sfârşitul cârnelegilor, cu puţine zile înainte de lăsata
secului.
Pentru această împrejurare, mătăsăriile şi catifelele
feţelor de rochii fuseseră aduse „din Sus”, când nu erau
chiar rochiile cusute acolo. Giuvaericale de preţ sclipeau
lângă chipuri frumoase, iar plastroanele de frac pizmuiau
albeaţa umerilor ce se arătau printre gazuri şi tulle-uri
spumoase.
Consulul chesaro-crăiesc şi primarul Orşovei ţinuseră să
răspundă poftirii oficiale, aducând cu ei şi câţiva dansatori,
ofiţeri de honvezi, încorsetaţi şi ţepeni în uniformele lor
muiate în fir de aur şi cu monoclul împietrit în ochi.
Aceştia se arătaseră îndată dornici să fie înfăţişaţi tinerei
frumuseţi valahe, cerându-i danţ după danţ, în timpul
cărora căutau să-i şoptească cele mai măgulitoare vorbe.

21
 Cronica Stăicului
Pentru „cotillon”, era aproape să se iste o pricină – ce
putea avea ca urmări un duel – între doi tineri care nu
vroiau să se înţeleagă, pretinzând fiecare că el este cel care
l-a cerut întâi.
Eugénie, cu răsuflarea scurtată şi cu ochi strălucitori,
abia mai prididea poftirilor la danţ. Carnetul de bal se
dovedise foarte curând neîncăpător şi fu părăsit în fundul
reticulului.
În urma acestui bal, se iviseră fel de fel de peţitori şi, cu
toată iarna grea şi lungă din acel an, multe sănii ieşiseră
pe barieră, înfruntând cele cinci ceasuri de drum până la
Stăic.
Alegerea chibzuită a cucoanei Masinchii, îndemnată şi de
fraţii ei mai mari, precum şi alegerea inimii Venei, căzură
asupra aceluiaşi tânăr. Tânărul procuror Radu Vulpan, de
curând numit la Tribunalul de Mehedinţi fu fericitul ales.
Preţuit de mai-marele său, primul procuror Gărdăreanu –
unchiul fetei – acesta pusese la vreme o vorbă bună pe
lângă viitoarea soacră şi în curând tot el împreună cu
frumoasa lui soţie, nepoată de frate a cucoanei Masinchii,
le ţinu cununiile.
Pe foaia de zestre ce făcu fiicei sale, cucoana de la Stăic
trecu mai întâi casele cu grădina mare ce le avea la Turn,
pe uliţa Dunării, moştenite de la fratele dumneaei trecut
întru cele veşnice, Mihalache Stăiceanu, fostul sameş şi
ispravnic al judeţului, două plaţuri de casă din castrul
Drubeta dăruite lui de Vodă Bibescu la întemeierea
oraşului, o mie de galbeni şi toate ale casei. Fratele rămas
neînsurat al cucoanei Masinchii, cuconu Statie, dădu şi el
de zestre, cu zapis în regulă, nepoatei sale o sută de
pogoane din moşia strămoşească.
Isprăvindu-se pregătirile de nuntă abia la sfârşitul lui
april, logodnicii trebuiră să aştepte trecerea lunii mai, când
nu e bine să se săvârşească cununii, deoarece florile prea
multe ce înfloresc atunci fură norocul miresei.
Acea vreme a logodnei fu un vis în primăvara vieţii şi a

22
Sarmiza Cretzianu
anului pentru viitorii soţi. Plimbările prin livezile de pruni
înfloriţi alb şi fraged de pe dealurile dimprejur, sau peste
luncă, spre Motru, printre mărăcinii plini de flori cu miros
de miere, li se păreau prea scurte. Nu tot la fel cugeta şi
Lisaveta, fata din casă, pusă de cucoana Masinca să-i
însoţească fără a-i pierde o clipă din ochi. Lăsând treburile
gospodăriei pe mâna dodei Stanei, cucoana Masinca ieşea
mereu în cerdac, de li se uita în cale, cât îi ştia plecaţi.
Logodnicii întârziau întotdeauna.
Urmaş al căpitanului de roşii Vulpe din oastea lui Mihai
Viteazul, dăruit de domn cu o sfoară de moşie pe Olt
pentru faptele sale de vitejie, Radu Vulpan era şi el fiu al
pământului, neam de mazili orăşeniţi de curând, care
păstraseră totuşi stăpânirea unei viişoare. Fiind priceput în
ale florilor şi ale grădinăritului, îşi pusese în gând să
altoiască toţi rugii ce-i întâlnea în aceste plimbări de
dragoste cu soiurile cele mai alese de trandafiri, care aveau
să înflorească peste un an, ca o slavă adusă acestor zile de
aşteptare fericită.
Serile erau prilej de chin pentru stăpâna Stăicului. După
truda şi alergătura unei zile întregi, în loc să se ducă în
iatacul dumneaei să se odihnească, rămânea în salon,
făcând la pasienţe, al căror şir nu-l mai putea urmări.
Şedea o vreme dreaptă pe scaun, dar somnul o ajungea
curând şi începea să cucăie; se pomenea însă deodată,
bătea din palme chemând o slujnică şi-i poruncea să-i mai
facă o cafea. Din când în când, scotea ceasornicul mare de
aur ce-l purta înfipt în cingătoare, se uita la el, închidea
capacul cu zgomot, căsca, dar nu se îndura să spună că e
târziu, ca să nu le strice inima copiilor. Singuri însă nu-i
putea lăsa, căci aşa erau obiceiurile acelor vremi de
cuviinţă.
Nunta avu loc cu mare sărbătoare, după cum cerea
heghemoniconul local şi rangul mirelui. În afară de mesele
bogate, de musafirii de seamă, de cele trei tacâmuri de
lăutari, o strălucire nouă dădu primirii fanfara militară

23
 Cronica Stăicului
adusă de la oras. Pentru întâia oară, dealurile ce se privesc
peste apa Motrului răsunară, îngânând sunetul
instrumentelor de alamă.
După ce sărută ca o mamă mulţumită cununiile tinerilor
însoţiţi, cucoana de la Stăic se odihni până la anul, când,
ieşind din pension Gherghina, nu cea mai frumoasă dar
cea mai isteaţă dintre surori, veni şi rândul ei s-o mărite.
Urmând metodul ce-şi alesese, o dădu şi pe aceasta după
un magistrat, fiu de orăşeni înstăriţi, tot de neam vechi –
urmaş al marelui agă Lupu Buliga – din Târgul Jiului.
Când veni ceasul şi celei din urmă fete, Margareta, cea cu
ochii negri codaţi, cucoana Masinca nu-şi schimbă obiceiul
şi o mărită şi pe aceasta cu un tânăr judecător în pragul
unei strălucite cariere.
Văzându-şi toate fetele pe la casele lor, răsuflă uşurată,
putea acum să-şi îngrijească în linişte de moşia cu venituri
puţine, de băiatul nevârstnic.

Cele trei copile, lumina ochilor Masincăi şi mângâierea

bătrâneţelor, nu-i ieşeau din vorbă cu tot răsfăţul în care le
ţinea dumneaei.
Mihăiţa, cea mai mare din ele, fiica Gherghinei, avea
mintea ageră a mamei ei şi iubea cartea. Nu cunoştea sfiala
şi ochii ei negri luau în stăpânire tot ce priveau. „Voinicu
muichii-mari”, o numea cucoana Masinca în cugetul său,
de câte ori era silită să o ţină de rău pentru vreo ispravă.
Sultănica, fiica Margaretei, ai cărei ochi căprii aveau
grăunţe de aur în luminile lor, arăta de timpuriu aplecare
pentru trebile gospodăriei, îi plăcea să ia seama pe la
cuhnie şi era bună de lucru.
Dochiţa, întâia ca înălţime dar cea mai mică de ani,
copila târzie a Venii, avea ochii albaştri ai postelnicesei
Bălaşii, muma cucoanei Masinchii, şi tot ca dânsa era
năltută, subţirică şi frumoasă la chip, dar avea cusurul de
a fi prea simţitoare, însuşire ce nu i-ar fi fost de folos dacă
s-ar fi întâmplat să nu aibă noroc de cale netedă în viaţă.

24
Sarmiza Cretzianu
Rău îi părea cucoanei Masinchii că nu moştenise niciuna
din ele părul de beteală al străbunicii lor, dar nici de cozile
castanii, ca o vioară scumpă cu luciri de mătase ce le
împodobeau pe nepoatele dânsei, nu era nemulţumită.
Mai mult chiar decât băieţii – fraţii Dochiţei şi fratele mai
mic al Sultănicăi – i se părea că ele sunt urmaşele casei
sale, ursite să ducă mai departe dunga neamului. Îi era în
minte că băieţii vor semăna cu taţii lor şi se vor azvârli în
partea acestora, urmând rosturile începute de ei. Pe fete
însă le vroia ale sale. Îşi pusese în gând şi nădăjduia să le
poată creşte în obiceiurile lumii vechi: lucrătoare, meştere
de dulceţuri şi de cusături, cuviincioase şi la locul lor, dar
totuşi iubitoare de găteli – cum este dat femeilor – şi de
bucuriile îngăduite ale vieţii. Supuse bărbatului – cum sade
bine unei soţii – aveau să fie, nu era îndoită de aceasta,
căci aşa fuseseră toate cucoanele din neamul său.
Mult i-ar fi plăcut cucoanei Masinchii să iasă frumoase
nepoatele, căci cu înzestrarea celor trei fete se împărţiseră
pogoanele Stăicului şi le-ar fi prins bine să fie arătoase.
Ştia dumneaei că frumuseţea deschide toate uşile – ca o
solie împărătească – şi că drumul fetelor frumoase nu
întâlneşte piedicile ce le stau în cale urâtelor. Vroia să
crească nalte – cum erau Stăicenii toţi – şi de aceea le
dădea mereu în grije guvernantelor să le lase să doarmă
târziu dimineaţa, lucru ce nu se lovea cu creşterea
apuseană pentru care erau tocmite.
Era hotărâtă să le înveţe toate câte le ştia dânsa – măcar
că acum ieşiseră alte obiceiuri – adică: felul cum să se
poarte în lume şi să vorbească cu măsură, să-şi ţină casa
fără prea multă risipă, făcând în aşa fel ca să le treacă
toate prin mână. Să nu alerge toată ziua după treburi
îmbrăcate fie cum şi pieptănate fără îngrijire. Să ştie potrivi
o dulceaţă din legat, să croiască o cămăşuică de copil, să
zviduiască o rană şi mai ales să cinstească datinile în care
se pomeniseră ai săi.
De învăţătură nu se îngrijora din cale afară, partea

25
 Cronica Stăicului
femeiască neavând nevoie de prea multă ştiinţă de carte.
Trecuseră prin viaţă cu cinste şi cu vază şi dânsa şi sora
dumneaei, cucoana Lena Pârvuleasca, fără a şti măcar să
iscălească şi – slavă Domnului – îşi văzuseră de casă şi
purtaseră judecăţi destule.
Privindu-le creştetele aplecate peste cusătură şi
mângâind cu ochii luciul de castană coaptă al părului, se
întreba care le va fi fiind orânda acestor lăstare din tulpina
bătrână a casei sale. O muncea gândul că nu prea mulţi
din înaintaşii săi avuseseră parte de viaţă liniştită şi de
sfârşit pe căpătâiul lor.
Începătorul neamului Stăicenilor fusese Jarco, căpitanul
de lefegii, oştean sârb boierit de domn pentru vitejia sa şi
miluit cu pământul Stăicului, din moşnenii căruia îşi
alesese jupâneasă. Urmaşii săi se încuscriseră cu alte
neamuri mai vechi de pe valea Motrului, cu neamul lui
Benga, cu Pârvuleştii, ce se ţineau că sunt scoborâtori din
Basarabii cei vechi. Despre Jarco auzise dânsa că ar fi fost
un viteaz temut şi crud şi se îngrozea de moştenia aceasta
rămasă împreună cu moşia Stăicului. Din codrul de
pământ – de a cărui stăpânire erau legate mulţime de
spaime şi blesteme – se hrăneau ai săi, cu destulă trudă,
de mai bine de două veacuri, cu o mână pe spadă şi una pe
coarnele plugului.
Înrudirea cu Pârvuleştii adusese încă o măsură de sânge
aprins şi un adaos de fire sanchie. Din partea lor, era
moştenia inimii repezi, dar se umplea de mândrie când se
gândea la evghenia acestui neam de spiţă basarabească
după amândoi părinţii.
Numai dumnezeu ştie ce-i păţea sufletul cucoanei Lenii,
sora dumneaei, măritată cu Traşcă Pârvulescu, cu care era
şi rudă apropiată – nepoată de vară – pentru care lucru le
trebuise dezlegare de la Mitropolit ca să se poată lua. Boier
voinic şi frumos în zilele lui, cuconu Traşcă, în afară că era
aprins la supărare şi tiran la dragoste, îi mai înveninase
viaţa cucoanei dumnealui şi cu pasmosul proceselor şi al

26
Sarmiza Cretzianu
pricinilor de la praznice. Cucoana Masinca mai auzise
numai prin oameni de unele isprăvi de ale dânsului, căci
de văzut nu-l mai vedea de când se întâmplase într-o zi
grozăvia de la Moara Mandii, de care nu vorbea niciodată şi
nu ar fi cutezat nimeni să vorbească faţă de dânsa, deşi
trecuseră douăzeci de ani.
Dat tot din Pârvuleşti le rămăsese, prin femei, clironimie
neştirbită, frumuseţea chipului adusă de zestre de jupâniţa
Marina, fiica postelnicului Iordache, boier de starea întâi
din Drugăneştii Ilfovului. Jupâniţa Marina fusese furată cu
voie de la părinţi de clucerul Radu Pârvulescu şi de
dragostea lor îi era degrab cucoanei Masinchii să le
istorisească nepoatelor, dar prea le vedea crude şi nu se
îndura să le tulbure sufletul.
Nădejdea îi era numai la inima blândă şi firea liniştită ce
le-ar fi venit din partea Hârgoteştilor ca să mai astâmpere
aceste moştenii grele. Dar şi ei, tot neam de oşteni veniţi de
peste Dunăre, strămoşul lor fiind cinstit cu dregătoria de
paharnic în divanul lui Vlad Vodă Călugărul, cum spunea
un hrisov din anul 1483, aveau patima lor: conspiraţiile şi
revoluţiile de care se ţineau de sute de ani. Chiar unchiul
bărbatului dumneaei, pe care-l pomenise în viaţă, pitarul
Drăghicean Hârgotă de la Baia de Aramă, afară de
amestecul însemnat ce-l avusese în Zaveră – pentru care-şi
vânduse o moşie şi se făcuse comandir de panduri – mai
luase parte şi la mai multe comploturi împotriva lui Vodă
Bibescu. Cel din urmă era să-i pună capul. Fiind cu puţin
înainte de patruzeci şi opt, ieşiseră porunci de pedepse
aspre pentru uneltitorii împotriva domniei, dar pitarul de la
Baia nu ţinuse seama de ele, faptă pentru care fusese pus
în fiare, dus la Bucureşti şi muncit multă vreme în
beciurile agiei. Parcă-l auzea povestind la bătrâneţe, plin de
mândrie, cum toate canţelariile Apusului avuseseră
cunoştinţă despre acest complot, al cărui cap fusese un
boier de pe plaiurile Mehedinţului, adică dumnealui.
Prieten şi cirac al lui Kossuth în zilele sale, pitarul

27
 Cronica Stăicului
avusese parte să-l găzduiască la aşezarea sa din Baia,
împreună cu tot alaiul ce-l însoţea, când în drumul spre
pribegie marele revoluţionar ungur poposise acolo.
Tărăşenia cu venirea lui Kossuth o auzise cucoana Masinca
din gura uichii Drăghiceanu pe la praznice şi mese de
nuntă de nenumărate ori. Dumnealui socotind ca o mare
fală acest conac făcut la casa sa, nu-şi pregeta niciodată
istorisitul însemnatei întâmplări.
Tot drag îi fusese cucoanei Masinchii, de mică, să ia
aminte când tăinuiau cei bătrâni, aşa ajunsese să ştie toate
încrângăturile şi toate încuscririle alor săi, şi se întreba în
a cui parte se vor azvârli nepoatele dânsei, cunoscând că
însuşirile, bune sau rele, nu mor odată cu omul şi rămân
moştenire veşnică urmaşilor. Nădăjduia că soarta va cerne
numai pe cele bune pentru ele.
Că s-ar fi putut lepăda în partea cucoanelor din neam
nu-i era grije, purtarea lor fusese totdeauna după căderea
mumelor şi soţiilor desăvârşite. Zvonurilor că unele ar fi
avut patima iubitului nu le dădea nimenea crezare, erau
numai vorbe scoase de neprieteni, nu erau lucruri dovedite.
Fetele crescute strâns de mume cuminţi, abia ieşite din
anii copilăriei, nu plecară din casă cu umblări gata
deprinse. Datoria bărbatului fiind să-şi strunească nevasta,
e vina lui dacă o femeie tânără şi neştiutoare calcă alături
cu drumul şi nu are decât să fie ruşinat.
Ce strica biata mumă Bălaşa dacă ursita ei fusese să
ţină trei bărbaţi. Pe cel dintâi, pe Dumitrache Gârbea
căpitanul de panduri, îl uciseseră turcii nu mult după
nunta din pădure şi rămăsese văduvă de el, fiind încă o
copilă necrescută. Cel de al doilea, după care o dăduseră
tot părinţii, om trecut şi cu sănătate puţină, postelnicul
Genescu, închisese şi el ochii curând, lăsând-o cu doi copii
mici. Nici nu împlinise douăzeci de ani cucoana Bălaşa,
când se văzu singură cu grija copiilor şi a averii însemnate
moştenită de la cei doi răposaţi.
În răstimp, prăpădindu-se şi logofătul Benga de la

28
Sarmiza Cretzianu
Cordun, părintele ei, se putu mărita după alegerea inimii.
Peţitori i se iviseră destui în văduvie, de toate felurile, boieri
cu dregătorii şi cu averi mari; o ceruse chiar unul de
dincolo de Olt. Cucoana Bălaşa însă deosebi dintre toţi un
boiernaş tânăr, înalt şi frumos, cu avere puţină şi cu rang
numai de logofeţel, Dumitru Răduţoiu Jarco Stăiceanul,
copilul căpeteniei de panduri, de a cărui însoţire avu parte
până la cinstite bătrâneţe.
De câte ori nu auzise cucoana Masinca cum unui boier
însurat nu de mult cu un bujor de fată îi fugeau ochii după
nevasta unui vecin sau chiar după ţiganca de la iatac. Unii
din ei îndrăgeau de timpuriu fucia de ţuică şi de cum se
aşezau în aşternut şi se lăsau pe căpătâi, adormeau
aburiţi. Alţii aveau obiceiul de umblau zile şi săptămâni la
vânat prin plai, iar la întorsul acasă, rebegiţi şi osteniţi, nu
mai pofteau decât oblojeli şi fierturi de floare de tei
îndulcite cu miere.
Ştie o lume ce lipsită de apărare se află o nevastă tânără,
mânioasă de purtarea bărbatului, lăsată singură acasă,
faţă de un călător a cărui sanie se rupe chiar în poarta
casei, când acesta e chipeş şi are vorbe de laudă pentru
frumuseţea ei, iar cuviinţa o sileşte să-l găzduiască. Sau
chiar faţă de un văr ori un vecin de peste Motru, venit
călare pe lângă seară să se înţeleagă pentru vreo treabă cu
bărbatul ei plecat cine ştie pe unde. Nu se află femeie să nu
fi fost încercată de ispită. Nu-i venea să osândească şi să
ridice piatra împotriva celor ce s-ar fi lăsat biruite la un
ceas de singurătate sufletească, ştiind că voinţa poate fi
amorţită de nevoia unei mângâieri.
Petrecuse şi dânsa astfel de ceas. Ca într-un vis aproape
uitat, i se arăta – aşa cum îl văzuse acum cincizeci de ani,
intrând pe poarta conacului – Mihalache Păpescu,
pomojnicul, drept şi fudul, călare pe un armăsar vânăt
roate ce-i tremura între genunchi. I se părea şi acum că-i
vede pletele negre lucind în soare, când îi zâmbise peste
prispă cu pălăria în mână, întrebând de cuconu Ioniţă. Era

29
 Cronica Stăicului
pe o zi de vară fierbinte, dumnealui dormea în iatac, iar
dânsa – nevastă încă tânără pe atunci – ieşise cu cusătura
în cerdac, necăjită că prea i se întrecuse bărbatul cu
ceşcuţele de ţuică la amiazi. Amintirea tulburării simţită
sub privirea mângâietoare plecată din ochii cenuşii ai
vecinului de la Păpeşti, care-i număra cu îndrăzneală
frumuseţile, deschidea poarta îngăduinţei şi a înţelegerii în
mintea Masincăi.
Cunoaşterea rânduielilor firii, aceea a semnelor cerului,
rostul anotimpurilor, zilele mari, rodul câmpului,
obiceiurile dobitoacelor de curte, năravurile gadinilor din
păduri, precum şi tainele din viaţa măruntă a păsărilor şi a
florilor, le deprinseseră fetiţele tot ascultând la genunchii
mumei-bătrâne.
Dânsa le învăţase să vadă şi să iubească frumuseţile
zidite de Cel de Sus. De la dânsa aflaseră că primăvara o
vestesc dintâi ghioceii înflorind pe sub zăpadă, verzui şi
plăpânzi, cu miros de iarbă şi de izvor, dar că primăvara cu
adevărat nu se face decât la ivitul tămâioarelor, care
îmbălsămează lumea până începe a cânta cucul. Auzindu-i
cântatul, le piere pe dată mirosul, mai înfloresc însă încă o
vreme, smerite şi sfioase, după obiceiul lor de tămâioare,
dar lipsite de miros. Iar cucul îşi îngână numele mereu,
fără preget, cum i-a fost lui dat, până în postul lui
Sânpietru, când apucă de mănâncă cireşe negre şi
răguşeşte. Atunci, auzind cât îi e glasul de urât, de ruşine
lasă cântatul şi se duce.
După ce se aureau talazurile grâului din luncă şi-l
vedeau pe Trică logofătul că pleacă pe sub scară cu şase
perechi de boi mânaţi de argaţii curţii, de ştiaţi că se duce
să aducă batoza lui Marterie maşinistul şi că începe
treeratul. Pândeau ca să o vadă venind dinspre capul
satului, greoaie şi măreaţă, în pocniturile de bici şi
îndemnurile băieţilor de la boi, lătrată de câini şi
înconjurată de toţi copiii din sat, arşi de soare, cu părul ca
fuiorul, care alergau prin praf numai în cămăşuici, ţipând

30
Sarmiza Cretzianu
în jurul ei. Aceasta însemna că era miezul verii.
Pe urmă începeau prunele să dea în pârg. Dintâi cele
popeşti, galbene, mierulii şi zemoase, apoi, pe rând, unele
după altele, se coceau toate soiurile sfârşind cu cele vinete
de toamnă. După cules, pentru care venea tot satul,
bărbaţii şi flăcăii la scuturat, iar femeile şi copiii la adunat,
prunele îşi aşteptau răbdătoare destinul în putinele uriaşe
de sub şopru, până în septembrie, când începea făcutul cu
cazanul.
Ştiau că ochiul boului, înflorit ca un rotogol de pene
zbârlite, în roşul zmeurii sau în culoarea stânjenelului,
încheia şirul florilor de vară. Iar între Sântemării, văzând
că se deschid genele albastre ale florilor ce le poartă
numele şi se negresc boabele bojiilor, înţelegeau că a venit
toamna şi au început a se coace strugurii.
Se încredeau în făgada de toamnă lungă a firelor de
păianjen urzite pe mirişti, iar deşi iernile vieţii lor erau
puţine, cunoşteau ca nişte oameni bătrâni vestire de iarnă
grea în belşugul de nuci şi de gutui.
Nu se mirau când vedeau fetele din casă aşternând
straturi groase de pelin pe sub toate paturile; ştiau că
mirosul de pelin fereşte de pureci, ca şi faptul de a nu le
pomeni numele cât ţine luna martie. Aceste două leacuri,
împreună cu praful de Zackerlin cumpărat de la spiţerie,
apărau întrucâtva conacul cucoanei de la Stăic de
primejdia purecilor. Dar de ei nu s-a putut zvidui Valea
Motrului niciodată, precum nu s-a zviduit nici de sărăcie.
Le învăţase bunica lor şi câteva descântece folositoare
pentru sănătate şi pentru mersoare bună: suflatul de
deochi, descântatul de urâcâune, de aplecat, descântece nu
vrăji, Doamne fereşte! Tot dumneaei le arătase să cunoască
buruienile de leac şi puterea lor de vindecare, precum şi pe
cele înveninate şi duşmane omului. Aşa aflaseră de mici –
fără greutate, fireşte, pentru că le purtau în sânge – toate
tainele şi obiceiurile vieţii de la ţară.
Şezând cu nepoatele roată în jurul său, cucoana de la

31
 Cronica Stăicului
Stăic, luată de apa aducerilor aminte, uitase şi de ziua de
azi şi de ceas.
Din dosul casei, în curtea orăteniilor, răsună deodată
glasul subţire al babei Idita-lu-Covrig, bucătăreasă la
oameni şi mai mare peste orătenii, strigând puii de curcă la
mâncare, semn că intrase soarele în scăpătat.
Ţârr! Ţârr! Ţârr! Copii, copii, copii!
Copilă, copilă!
Firul gândurilor se tăie şi părerile de rău din inima
cucoanei Masinchii tăcură. Îndreptându-se din şale, îşi
trecu palmele peste părul alb pieptănat neted, cu cărare pe
mijloc, şi se ridică din jilţ. Se prefăcu a cerceta, cu asprime
şi fără prea multă mulţumire, cusăturile fetelor, dar le
mângâie uşor peste capetele aplecate.
Întorcându-se la ale vieţii de toate zilele, oftă şi dădu să
intre în casă pentru a-şi lua trebile în primire, căci fiind
ajun de sărbătoare avea multe pe cap. Nu se îndură însă şi,
sprijinită cu o mână de pălimarul cerdacului – dreaptă ca o
lumânare, cum îi era portul –, îşi roti privirea peste
tarlalele aşternute ca nişte foi de scoarţă la soare.
Pe mirişte păşteau vitele curţii, alături de cele învoite ale
clăcaşilor. Porumbul din Dugălie era ţinut verde – cu toată
seceta – de apropierea Motrului. Mai departe, în zăvoi,
plutele şi aninii, lipsiţi de podoaba crăcilor dărâmate
pentru frunzarele de iarnă, îşi legănau cu semeţie
pămătufurile de frunze din vârfuri.
Ochiul ager al cucoanei de la Stăic deosebi o femeie
venind încet pe drumul ţarinii, cu paşi îngreuiaţi de
oboseală şi de vârstă. Nedumerită, se întrebă cine să fie,
deoarece se arăta, chiar din depărtare, a nu se purta ca
nevestele din partea locului, cu opreg încreţit şi cu peşchir
alb de pânză adus pe sub bărbie, iar vreo cucoană care să
vină de-a neamurile nu putea fi deoarece era pe picioare.
Numai când se apropie bine drumeaţa şi se văzu că era
îmbrăcată cu fuste multe şi înfoiate de chembrică, fără
culoare anume, că era legată cu tistimel posâclit la cap şi-i

32
Sarmiza Cretzianu
desluşi cârlionţii lipiţi cu săpun pe frunte, se lămuri că era
cucoana Joiţa, văduva scăpătată din neamul
Mânăstirenilor, cunoscătoare încercată a rânduielilor
creştineşti la prilej de pomenire, de moarte, de nuntă sau
de botez, căreia îi cricise chiar dumneaei în ajun, printr-un
om trimis anume, să vină ca să-i fie de ajutor la pregătirile
de praznicul Sântemării.
Cucoana Joiţa Mânăstireanca trecu nevătămată prin
vama câinilor de tot soiul veniţi să latre la drum şi intră cu
bine pe poarta cu streaşină, printre stâlpii ciopliţi cu
închipuiri de şerpi şi de sori.
Câinii se întoarseră pe la culcuşurile lor, numai Braica şi
Diana, copoaicele bătrâne care umblaseră la vânat cu
Iancu – singurul fecior al cucoanei de la Stăic, mort de
tânăr, al cărui nume nu îndrăznea nimeni să-l pomenească
faţă cu dânsa, ca să nu-i rupă inima – veniră, gudurându-
se, de se lungiră în apropierea fetiţelor.
De când i se prăpădise bărbatul şi copilul, cucoana
Masinca făcea pomană pentru cei duşi dintre vii de
Sântămăria-mare şi tot la acea zi avea obiceiul să-şi
împartă – din viaţă – de sufletul dumneaei, cunoscând că
cei tineri nu se prea ţin de datina cumândărilor.
— Bine că venişi, Joiţă! Mi-era că n-are cine să-mi ajute
la colivă, o întâmpină cucoana Masinca din capul scării.
Îmi trebuia femeie curată şi nespurcată, la frământatul
aluatului de căpăţel şi de prescuri, şi în ale curţii n-aveam
încredere. De meşteră îi meşteră închinata de Maria-
guşata, da’-i ştii dumneata păcatele! Vino de şezi de
mănâncă, o pofti dânsa după obiceiul casei, şi pe urmă îţi
vrea da de la cămară, că acu-i noaptea!
— Venii cam întârziat, să mă ierţi cucoană Masincă, da’
nu mă-ncumetai să plec pe zăpucu ăl mare. Cum am eu
patima durerii capului, mi-era că nu mai sunt bună de
nimic de m-o apuca tăman acu, se repezi cu vorba, puţin
cam sfiită de întârziere, cucoana Joiţa.
Apoi se apropie de sărută mâna stăpânei casei – mai

33
 Cronica Stăicului
bătrână şi mai cucoană decât ea – şi întorcându-se către
fetiţe se făcu a scuipa uşor asupra lor.
— De nu ţi le-aşi deochia, cucoană Masâncă, cum se
smulseră şi cum se făcură de frumoase şi cum şed ele de
cuminţi, Doamne ţâne-le!
Bunica zâmbi de râs, măgulită, privindu-le, şi încuviinţă
în sufletul său.
— Ce să zic, sunt curăţele şi mă ascultă, răspunse
dânsa, de frumoase s-or face frumoase când or fi mari, că
acu sunt nişte copii – şi-i făcu semn cucoanei Joiţii s-o
urmeze în casă.
— Să-ţi spun şi dumitale Joiţă, să mă mai uşurez, că
prea mă roade un gând care-l am, îi şopti cucoana Masinca
în timp ce intrau în sală. Pe Dochiţa am scos-o din mâna
nemţoaicei azi dimineaţă, că prea o trăgea de păr la
pieptănat, de-am împletit-o eu şi împletind-o am luat
seama că are un vârtej în creştet, semn că rămâne săracă
de un părinte. Parcă mi-a intrat un şerpe la inimă de
atunci!
Cu mâna la gură, cucoana Joiţa clăti din cap şi oftă.
— Mă tot gândesc la gineri-meu Radu, că prea nu ţine
seama de nimic. Nu se fereşte de răceală, umblă cu trăsura
la vreme de noapte, ba uneori nici nu ia om cu el. De un
timp şi-a luat obiceiu de pleacă singur cu cabrioleta cu
hulube, şi iapa de-a cumpărat-o de la Ghelmegeanu e cam
nărăvaşă, se sperie de te-miri-ce! — Of, Joiţă, oftă cucoana
de la Stăic, numai mumă să nu fii!

Lăsate singure, fetiţele aruncară cusăturile şi scoborâră,

ca în zbor, scara din stânga a cerdacului. Se grăbeau să
dea fuga tocmai în fundul grădinii, unde ştiau de un nuc
bătrân cu mult mai atrăgător decât nesuferita de cafea cu
lapte de la ceasurile patru.
Despărţită de curtea cu iarbă crescută printr-un gard
scund, grădina de flori se întindea până la ogaş. Curtea din
faţa casei în care, după ce făceau un covei ca scris cu

34
Sarmiza Cretzianu
plaivazul, trăgeau la scară trăsurile musafirilor, mai era
folosită şi pentru alte slujbe în zilele obişnuite. Acolo se
întindea pe cergi curate grâul spălat înainte de a fi dus la
moară, se aşternau prunele pentru iarnă la uscat pe lese
de nuiele, sau se băşcăşea un viţel ori un malac ţigănos
fătat de curând. Când şi când mai scăpa câte o orătenie,
ori un porc de jimuia iarba neumblată, grădina însă
rămânea ca un codruleţ de rai, în care pătrundeai printr-o
portiţă păzită numai de dorinţa cucoanei Masinchii de a
nu-i chinui florile, ori sărind pârleazul dinspre cuhnie.
Grădina de la Stăic – adunare aleasă de culori şi
miresme – era întocmită în felul obişnuit al grădinilor ce
înfloreau pe lângă conacele din partea locului. Fireşte că
un umbrar înconjurat cu brazi o împodobea, întrunind în
zilele verii, la ceasul prânzului, pe toţi ai casei în jurul
mesei sale rotate.
Potecuţele dintre straturi nu erau trase măiestrit cu
canapul de vreun grădinar neamţ, în schimb însă florile
creşteau din belşug – fără a pretinde prea mare îngrijire –
aşezate mai mult după întâmplare, ceasul când le fusese
prinsă ruda şi voia lor după soiuri şi culori.
Cucoana de la Stăic, de câte ori văzuse la vreuna din
văruici sau vecine un neam mai deosebit de floare, ceruse
sămânţă sau răsad şi-l înţărase în grădina dumneaei. Cu
obiceiul acesta, urmat din mamă în fiică, ajunseseră să se
înrudească toate grădinile de pe valea Motrului ca şi
stăpânele lor.
Sămânţa ruzetului o avea cucoana Masinca de la tuşa
Băla de la Samarineşti, adusă de dânsa tocmai de la Băile
Buziaşului. Altă cucoană îi dăduse samânţa de miosotis –
floarea de nu-mă-uita – şi o învăţase s-o pună în pământ la
un loc umbros şi mai jilav, unde înflorea toată vara ca o
revărsare de turcheze mărunte. Răsadul de micsandră
învoaltă îl căpătase de la cucoana Marghioala Severineanca
în schimbul unui sip cu apă de crin, pregătită după reţeta
rămasă – numai prin grai – de la postelniceasa Bălaşa, de

35
 Cronica Stăicului
frumuseţea căreia vorbea lumea albă în zilele ei. Ştiind-o
închinată gătelilor şi îngrijirii obrazului, o înduplecase
uşor, nu izbutea însă s-o hotărască să-i dea – deşi stăruise
ani de zile pe lângă dânsa – rădăcină de floare de tiparoasă.
Ştia dumneaei din care pricină: din florile ca nişte potiraşe
de ceară cu mireasmă străină ale tiparoaselor – care
pierdea minţile bărbaţilor ca o beutură fermecată – avea
obiceiul cucoana Marghioliţa să poarte câte una în vârful
pantofilor când mergea la lume, adăugând prin aceasta
încă ceva la harurile trupeşti ale dânsei, care erau multe şi
altfel. Zicea că-i este frică să dea din ele ca să nu le strice
mersoarea bună, adevărul era că n-ar fi vrut să mai
stăpânească şi altă cucoană această iscusinţă folosită
singur de dânsa. Cucoana Masinca, pricepând, o judecase
aspru pe atunci în mintea sa cumpănită, fără a-i spune
vreo vorbă. Se tot mira însă cum o femeie care a trecut de
vârsta de treizeci de ani mai putea avea astfel de gânduri
uşuratece, fără a-şi da socoteala că i-a trecut vremea.
Verbinelor roşii şi albe le mergea deosebit de bine în
răzoarele de la Stăic; la fel şi vaniliilor cu miros dulce, care
se arătau ca nişte cucoane pitice îmbrăcate în fuste înfoiate
de catifea verde, când îşi întindeau spre soare umbreluţele
liliachii. Tot aşa şi cuişoarelor, garoafe mărunte şi creţe,
roşii, albe ori pestriţe, al căror miros este amestec de
iuţime piperată şi dulceaţă de miere. Tot neamuri de flori
nu prea arătoase, dar adierea ce venea de pe ele îmbălsăma
toată aşezarea.
Nu lipseau din grădină nici panselele bătrânicioase,
obrazuri triste de vădane scăpătate, nici flori mai de ţară,
crăiţele galbene şi portocalii, ţepene pe codiţele lor drepte,
nici gura leului – închipuire de lei înfometaţi cu care-şi
făceau spaimă fetiţele – şi florile de gheaţă puse chenar pe
marginea straturilor.
Trandafiri nu se aflau prea mulţi, numai câteva tulpini
nalte stăteau semeţe printre alte flori; cei de dulceaţă însă
alcătuiau, mai la o parte, ca nişte rude nevoiaşe, un întreg

36
Sarmiza Cretzianu
tufiş. Ceasul de mare cinste ai acestora bătea când,
prefăcuţi în şerbet, intrau în salon pe tavă de argint.
Lubidragii în toate feţele arămii aminteau de strălucirea
biruitoare a tingirilor de pe pereţii cuhniei boiereşti. Foaia-
în-fir umplea partea dinspre ogaş cu desimea frunzelor sale
lucioase, printre care se deschideau ochii nevinovaţi ai
florilor sale albastre, iar tufănica albă cu miros amărui
creştea în voie de-a lungul gardului, aşteptându-şi rândul
pentru a înflori aproape de căderea brumei.
În latura unde grădina se pierdea în livada de pruni cu
prune dulci, timpurii şi cu via, făceau zid tufişurile de
hurmuz. Cu boabele albe ale hurmuzului se jucau fetiţele
Stăicului un joc ce le mulţumea firea iubitoare de
deşertăciuni, care se arăta de timpuriu la partea femeiască.
Le înşirau pe aţă, făcându-şi cu ele cercei, cununiţe şi
ghiordanuri de gât, cu care se împodobeau, întrecându-se
între ele, privindu-se cu căutături neprietenoase şi cu
nasuri încreţite, cum văzuseră că fac cucoanele când îşi
pizmuiesc una alteia gătelile.
Tot aşa se jucau, către toamnă, când se coceau, şi cu
boabele roşii ca mărgeanul ale măceşului, zgâriindu-şi
mâinile; fără a mai vorbi de rochiţele sfâşiate şi de
pierderea fundelor din păr, care rămâneau aninate printre
rugi, închipuind flori nefireşti de mătasă.
Tufele joase de busuioc se găseau prin toate colţurile
grădinii, din belşug şi ele, căci nevoia de busuioc era foarte
însemnată atât pentru slujbele bisericeşti cât şi pentru cele
ale dragostei. Aceeaşi tulpină dădea, fără deosebire, florile
pentru căldăruşa popii şi pe cele pe care le puneau în sân
fetele din casă.
În marginea grădinii şi de-a lungul curţii conacului, de o
parte şi de alta a porţilor, mlădiindu-se la orice adiere,
nălbile înalte, roşii şi albe, se plecau peste îngrămădirea de
nuiele măiestrit împletite, cercetând drumul ca nişte
cumetre.

37
 Cronica Stăicului
Cu oftaturi şi cu lacrimi şterse în ascuns se scurseseră
aproape douăzeci de ani de când cucoana Masinca nu mai
vorbea cu sora sa Lena, nevasta lui Traşcă Pârvulescu de la
Pârvuleşti. Cele două fiice ale postelnicesei Bălaşa, surori
bune, se sfădiseră pe câţiva stânjeni de pământ, aidoma cu
ţăranii care se tăiau cu sapele pentru o palmă de loc.
Vremea trecuse fără a aduce alinarea uitării care le-ar fi
înlesnit împăcarea. Cucoana Masinca avusese parte de
gineri şi era mulţumită, dar o lovise Dumnezeu cumplit
stingându-i pomelnicul casei prin moartea lui Iancu, fala
dânsei, singurul copil între trei fete. Cucoana Lena se
bucura numai de fiica dumneaei cea mare Maria, pe care o
dăduse după Enache Cariotis, de fel din Grecia, căci cea
mică Vena, adică Evghenia – botezată cu numele fetei
cucoanei Masinchii şi fină a dumneaei – măritată cu
Tudorache Cartianu de la Cartiu din Gorj, se prăpădise de
tânără, lăsând trei fete şi un copil săraci de mumă.
Cucoana Pârvuleasca era văduvă acum, ca şi cucoana de la
Stăic. Amândouă avuseseră în răstimp câteva bucurii şi
nenumărate necazuri, şi aşa trecuse viaţa. Îmbătrâniseră,
erau bunice, dar mânia tot o ţineau.
Pe pământul Stăicului, cu care le înzestraseră părinţii
rupându-l în două, curgea apa fără de linişte a Motrului,
pe care niciun zăpor, niciun iaz nu o putea stăpâni de când
lumea. Nu se pomenise primăvară să nu vină mare, fără a
cruţa nimic în cale, urmând după aceea să se aşeze,
îmblânzită, în albia pe care şi-o croia după alegerea sa,
întotdeauna alta.
De fiecare dată, după ce se trăgea viitura, când în
paguba uneia, când în paguba alteia din surori, se iscau
certuri între logofeţii celor două cucoane, urmate de
pârâcâuni şi vorbe, care făcură ca până la urmă să se
nască dihonia între dânsele.
Cuconu Traşcă Pârvulescu, bărbatul cuconii Lenii, trufaş
şi fudul cum îi era firea, nu arătase niciodată prea mult
interes pentru zestrea cucoanei dumnealui. Arar când

38
Sarmiza Cretzianu
venea pe la Moara Mandii. De la o vreme însă, fie că era un
făcut, fie că simţea că e rost de cârcotă, căci îi ştia o lume
vorba care o spunea dânsul mereu „tot urâtă mi-a fost
pacea”, începu să vie mai des să vadă ce mai este pe acolo
şi să-l mai iscodească pe epistat.
Văduvă cum era – fără a mai socoti că era şi rudă de
sânge cu dânsul, fiindu-i vară după mumă – cucoana de la
Stăic ar fi aşteptat sfat şi ocrotire din partea cumnatului
Traşcă. Dumnealui însă, ascultând de vorbele
presupusului său şi mai ales de firea sa sanchie, porni
proces pentru pământul furat de Motru. Lovitura îi fu
foarte greu cucoanei Masinchii. Se cutremura la gândul că
va trebui să se înfăţişeze la tribunal pentru a se judeca cu
sora sa dintr-o mumă şi dintr-un tată. La proces dându-li-
se jurâmânt şi lege peste lege, ajunseră până la înalta
Curte, iar dreptatea, dovedită cu martori, fiind de partea
cucoanei Masinchii, cucoana Lena rămase de lege. Ştafete
cu vorbe şi ameninţări din partea cumnatului Traşcă
ajungeau mereu la uşa cucoanei de la Stăic. Dânsa se
prefăcea că nu le aude, dar era mereu cu lacrimile pe
obraz.
Soarta vroi ca punerea în posesie să fie hotărâtă chiar în
ajun de Paşti. Când în dimineaţa Vinerii Patimilor cucoana
Masinca fu vestită că a venit judecătorul de la oraş şi a
trimis vorbă să poftească şi dumneaei la Moara Mandii, cu
inima strânsă de o presimţire întunecată, se codi să plece.
Abia într-un târziu, când văzu că nu se mai putea da în
lături, se sui în trăsura ce aştepta de mult la scară, însoţită
de ginerele dânsei, Radu Vulpan, venit înadins de la oraş
ca să nu o lase singură în această încercare. Sfiită în faţa
lui, nu contenea de a da în criceală logofătului tot felul de
treburi, ca şi când ar fi plecat într-o călătorie lungă, şi nu
mai sfârşea cu potrivitul păturii pe genunchi. Iar când
porni trăsura, ca să nu vorbească de mâhnirea care o
îneca, căuta să-şi poarte privirile peste câmp, cercetând
semănăturile.

39
 Cronica Stăicului
Făcură drumul scurt – niciun sfert de ceas – în tăcere,
pe o dimineaţă limpede de primăvară. Livediile cu pruni de
pe dealuri erau înflorite toate, o adiere abia simţită aducea
miros dulce de pe ele. Motrul curgea liniştit pe eruga morii,
uitând de răutăţi, iar curtea conacului era covor de zambile
albastre.
Cum ajunse, cucoana Masinca privi, printre copacii
bătrâni, către ferestrele casei joase cu tindă, doritoare să-şi
vadă sora ca să se ierte şi să se curme, pricinile în acel
ajun de zi mare. În clipa aceea însă fereastra salonului se
deschise, în pervazul ei se arătă cumnatul Traşcă purtând
o puşcă în mână, o puse la ochi şi slobozi un glonte, care
trecu – din mila Celui de Sus – între dânsa şi soţul Venii,
pierzându-se apoi în plutele înverzite de pe malul Motrului.
Mâna îi tremurase când să apese pe trăgaci, lucru ce nu
i-se întâmpla niciodată, lui care era cunoscut ca cel mai
bun ochitor din ţinut. Împuşca orice pasăre din zbor şi
nimerea fiarele drept între ochi când făcea bătăi prin
pădurile din judeţ. Câte dibăcii nu făcea Traşcă cu puşca
lui: când treceau călători cu cociile prin faţa curţii de la
Pârvuleşti şi nu lăsau caii la pas, de se ridica praful, Traşcă
ieşea din casă şi trăgea cu puşca deasupra capetelor lor,
înspăimântându-i. Cine nu-l ştia pe Traşcă şi nu-l temea?
Nu făcea rău nimănui, era darnic şi vesel, dar rânjea cu
glas de tunet la mânie. Asupra oamenilor nu ridica mâna
niciodată; când îl supăra însă vreunul din treapta sa, cu o
mişcare îl trântea la pământ.
Cucoana de la Stăic rămase încremenită, fără cuvânt,
nepricepând ce s-a întâmplat, până ce-l auzi, ca într-un vis
de groază, pe ginerele său – care era procuror – rostind
cuvintele de arestare în numele legii.
În clipa ce urmă, cuconu Traşcă porunci să i se pună
două perechi de cai la trăsura mare de la Viena şi plecă
singur spre închisoarea de la Turn.
Lăcrimând, cucoana Masinca se lăsase printre zambilele
albastre, fără a îndrăzni să ridice ochii către fereastra

40
Sarmiza Cretzianu
deschisă prin care se vedea cucoana Lena plângând pe o
canapea.
De-a lungul văii Motrului toate clopotele porniră a suna
în dungă. Abia într-un târziu, după ce se mai alină,
ginerele dumneaei o ridică de subsiori şi o duse la trăsură.
De atunci cele două surori nu s-au mai văzut. Cucoana
Masinca nu putea ierta glonţul de puşcă slobozit de
bărbatul soru-si, iar cucoana Lena nu putea ierta arestarea
acestuia în ajun de Paşti. Dreptate aveau amândouă şi aşa
se dusese an după an fără a li se ostoi mânia.
De întâmplarea înfricoşată de care nu pomenea cucoana
de la Stăic ar fi dorit să nu afle nepoatele niciodată. Destul
de necaz îi era că fraţii Dochiţei, fiind cu mult mai mari,
cunoşteau această ruşine. Fetiţele simţiseră totuşi că
trebuie să fie vreo taină pe care ele nu o pot înţelege, din
pricina căreia nu aveau voie să meargă la plimbare dincolo
de poarta ţarinii. Se mirau şi de faptul că nu văzuseră
niciodată pe niciunul din vecinii de la Moara Mandii, căci
auziseră că şi acolo se află o curte ca la Stăic. Mai ştiau, tot
din unele vorbe auzite pe la cei mari, că şi acolo veneau
vara, cum veneau ele la Stăic, nişte copii cărora le muriseră
părinţii şi care trăiau mai mult în străinătate. Toate aceste
cunoştinţe le dobândiseră furând cu urechea, azi o vorbă,
mâine alta, ori ascultând când tăinuiau slugile vechi între
ele. De întrebat însă, n-ar fi cutezat să întrebe pe nimeni.
Dochiţa auzise pe părinţii ei vorbind uneori, în altă
încăpere, de o faptă ce s-ar fi petrecut, de mult, la Moara
Mandii şi prinsese cuvinte neînţelese ca: tentativă de
asasinat, curte cu jurii, păcat, blestem. Nu pricepuse decât
un lucru, că ai ei avuseseră cândva o supărare mare cu
cineva necunoscut, dar ştia că supărările oamenilor mari
nu-i privesc pe copii şi nu e frumos să întrebe.
Când avea de gând să meargă undeva la lume, cucoana
de la Stăic trimitea să întrebe dacă nu cumva e şi sora
dumneaei la adunarea aceea; iar când se ducea de-a
neamurile la Hărgoteştii de la Stroieşti, ori pe la alţi vecini

41
 Cronica Stăicului
de peste Motru, punea vizitiul să treacă cu trăsura prin
apă, sau ocolea tocmai pe la Zegujani, ca să nu treacă
podul lui Traşcă, cum îi ziceau oamenii podului de bârne,
lung şi fără parmalâc, făcut cu cheltuiala acestuia. Nu
primea nici după trecere de atâţia ani – rămasă tot
neînduplecată – să vorbească de rudele dânsei de la
Pârvuleşti şi când era silită să pomenească de cucoana
Lena, îi zicea „nesoru-mea Lena”.
Din multele spaime ce pluteau în trecutul Stăicului,
unele din ele le ştiau fetiţele, le aflaseră fără ştirea mamei-
mari şi nu-i arătau că le cunosc. Întâmplarea de la Moara
Mandii, deşi nu ştiau ce anume se petrecuse acolo, făcea
parte dintre acestea. Ştiau numai că era o faptă grozavă
despre care nu se vorbea, cum nu se vorbea nici despre
moartea lui Iancu, fiul mamei-mari, care fusese foarte
bolnav şi după o şedere undeva departe, la Davos, venise
să-şi dea sfârşitul lui Stăic. Se prăpădise la vârsta de
douăzeci şi trei de ani şi ele ştiau că era foarte frumos, căci
îi văzuseră portretul în odaia în care nu aveau voie să intre.
De când îl pierduse pe Iancu, cucoana de la Stăic îşi
luase canoane care o îndepărtau de la viaţă. Nu mai
ciocnea cu roşu şi nici nu mai îngăduia vizitiului să pună
clopoţei la gâtul cailor când pleca la drum. Iar deşi dânsa
era iubitoare de flori şi grădina îi era plină de ele, pe prispa
cerdacului nu se vedea niciuna, nici măcar o sacsie cu
muşcate ori cu lubidragi. Cum ar mai fi putut găti cu flori
cerdacul prin care îl scosese pe Iancu din casă?
Mai erau şi alte multe lucruri învăluite într-un fel de
taină, de care nu ştiau decât ca dintr-un vis, dar nu
întrebau. Pe la cuhnii aflaseră că, după mulţi ani de secetă,
cucoana Masinca se înglodase în datorii şi că venise un om
rău, numit domnul Custode, care o surchidea şi se purta
atât de urât, încât dumneaei se închidea în iatac şi plângea
ceasuri întregi cu perdelele împreunate. Era şi moartea cu
bănuială a lui Mihalache Stăiceanu, fostul sameş şi
ispravnic al judeţului, fratele mai mare bun şi de tată al

42
Sarmiza Cretzianu
bunicii, la care dânsa nefiind faţă pieriseră pungile cu
galbeni, geamantanele cu bonuri şi toate auricalele din
casa răposatului. Nu mult după aceasta, o rudă mai
îndepărtată se îmbogăţise fără temei, îşi ridicase un palat
de casă şi plecase să se plimbe la Paris. Odată, la o clacă, îl
auziseră pe Vasile Covrig, un om vechi al curţii, povestind
cum a fost ucis, la o pricină avută la o arie, alt frate al
cucoanei de la Stăic. Acesta moştenise sângele iute al celor
de la Pârvuleşti şi pentru firea lui sanchie oamenii îl
poreclisecă Ardei.
Dar toţi ai casei – boierii ca şi slugile vechi – erau
încredinţaţi că nu vorbesc niciodată lucruri nepotrivite de
faţă cu fetiţele şi s-ar fi mirat aflând că ele cunosc o
mulţime de taine de ale Stăicului.
Nepoatele cucoanei Masinchii băgaseră de seamă că erau
nume despre care nu-i plăcea să audă pomenind. Odată,
când un vecin vorbise de un prieten al său Calotescu,
dânsa, după ce-şi dresese de mai multe ori glasul, îl rugase
să nu mai pomenească de neamul ceauşului Istrate
Calotescu, care l-a sărăcit pe moşul dânsei, comandirul de
panduri, făcându-i şi ruşine; de nu ştiau nici tărăşenia
asta, dar nu le venise să întrebe, ca să nu o supere.

Stăicul mamei-mari, cu conacul său încântat unde la

fiecare pas făceau câte o descoperire minunată şi călcau
peste o comoară, era locul de desfătare şi răsfăţ al celor trei
verişoare: împărăţia poamelor şi loc în care-şi găseau
împlinirea dragostei pentru dobitoace, printre câinii de tot
felul, miei albi şi creţi pe care-i credeau aceiaşi cu cei din
anul trecut, puii de puf auriu şi caii blânji peste care era
mai mare Costăin Hatârmeag, vizitiul, om domol, cu
mustaţe lungi şi bălane, care le făcea toate voile, le învăţa
să mâne caii, să încalece, le lăsa să se joace cu mânjii şi le
făcea câte o jucărie din te-miri-ce.
Alt prieten al lor, Simion Năbiz, pădurarul, avea obiceiul
de le aducea în sân câte un puiandru de iepure sălbatic ori

43
 Cronica Stăicului
de pitpalac, iar moş Ion, ţiganul dezrobit, fostul bucătar
care rămăsese să-şi sfârşească zilele la curtea în care se
născuse, le îmbia pe furiş cu pâine fierbinte scoasă atunci
din cuptor, murături în liveji de prune ori porumb copt pe
jeratec şi alte bunătăţi oprite, dar cu atât mai plăcute.
Grădina de flori în care se ascundeau prin tufe li se arăta
nesfârşit de mare, pădurea de pe cioacă era o dumbravă
fermecată din basme, iar moşia o lume.
Fără ştire, înainte de a cunoaşte preţul amintirilor, prin
ochii lor de copii îşi luau în suflet pentru totdeauna
frumuseţea senină a locului. Vederea liniştită dintre stâlpii
cerdacului se înfăţişa la fiecare ceas al zilei cu alt farmec,
alte culori şi altă lumină, deşi nu avea frumuseţea
covârşitoare a priveliştilor lăudate şi măreţe, înserările line
de la Stăic, luminate de para de foci a asfinţitului, erau
pline de mirosul proaspăt şi iute al izmei şi al florilor
mărunte şi umilite din fân, îmbinat cu amăruiul frunzelor
de nuc dogorite de căldura zilei lungi de vară. Pe când
soarele se uita înapoi de după umerii rotunzi de dealuri şi
aburii se ridicau pe Motru, fumul gătitului de cină se înălţa
pe la case în strigătele femeilor, care se luptau să
băşcăşească viţeii ca să nu sugă şi să se închidă orăteniile
de teama vulpii. În negura ce venea treptat se auzea Niţă-
al-lu-Surghel, sergentul gornist de altădată, sunând
stingerea de pe prispa casei sale, de dragul amintirii zilelor
de cătănie şi de tinereţe.
La conac, ai casei se aşezau la masă în aprinsul
luminărilor, prin sat mai răsuna câte o talangă, clătinată
de gâtul unei vite, mai zbiera câte un copil care nu „şedea
mereu” la scăldat ori nu vroia să intre în aşternut. Un
lătrat răguşit de dulău bătrân, un sunet de fluier, mângâiat
de buzele unui flăcău cu gândul la o mândră, întârziau
încă un timp, apoi se linişteau toate şi rămâneau să
păzească noaptea numai stelele şi greierii, dincolo de uşile
zăvorâte.
Mai apucau şi din zilele de toamnă la Stăic, zile scurte,

44
Sarmiza Cretzianu
cu lumină de aur sub raze piezişe de soare blând, când se
înnegurează de timpuriu şi îndată după odihna de amiază
răsună măcănitul raţelor în pregătire de culcare.
În serile aburoase şi reci ale începutului de toamnă
fetiţele erau primite să stea în salon cu oamenii mari.
Şedeau cuminţi, rând, pe canapeaua îmbrăcată cu macat
de casă roşu, ţesut în lăţuşe, ce se afla sub oglinda mare
cu pervaz poleit, ocrotită de aripele maramei de borangic,
ascultând puţin amorţite de somn şi de mirosul sulfinei
răspândită prin toate colţurile salonului, cum vorbeau ai
casei, fără a pricepe toate câte le spuneau. Ostenite de
jocurile zilei, aşteptau totuşi răbdătoare ceasul cinei,
pândind cu interes zgomotele de farfurii şi de tacâmuri ce
veneau din sală.
N-ar fi ştiut să spună dacă acest răstimp ţinea o clipă
sau câteva ceasuri. Era ca o punte între ziua cu multe feţe
ce trecuse şi noaptea ce le apropia de ziua de mâine, pe
care abia o aşteptau, cu dorul de a vedea dimineaţa plină
de făgăduieli hărăzite numai copilăriei şi tinereţii.
Pe masa de lucru din mijlocul salonului – la fel cu
scrinul de pe colţ – aşternută cu şal turcesc, între albumul
de fotografii legat în pluş verde şi paharul cu chita de
imortele, domnea lampa de opalină trandafirie cu glob
rotund, presărată cu floricele albastre de miosotis, căreia
cele două toarte de bronz care o împodobeau îi sporeau
încă înfăţişarea de stăpână a încăperii.
Copilele şedeau cu ochii în lumina ei şi prin începutul de
somn ce le cuprindea îşi spuneau în gând basme, văzând-o
când ca o zână, când ca o comoară. O fereau şi se uitau la
ea fără să o atingă, ca să nu supere pe mama-mare, ştiind
cât ţinea la lampa ei de Karisbad și cât se făleşte cu ea. O
auziseră spunând, nu o dată, când avea musafiri:
— Din toate naimodurile care mi le-a cumpărat bietul
Ioniţă de la Viena, când s-a fost dus acolo cu râmătorii, de
nimic nu mi-e drag ca de mândreţea asta de lampă. Nici de
trăsura cu două coviltire, nici de perechea de brăţări cu

45
 Cronica Stăicului
zămalţ negru şi mărgăritare nu m-am bucurat atât.

Întocmai ca ceilalţi semeni ai săi de pe valea Motrului,

Masinca Hârgotă ducea – fără a lăsa să se vadă acest lucru
– o viaţă de griji şi de strâmtori. Stăpână al unui pământ
sărac, avusese de luptat pentru a creşte în văduvie trei fete
şi un copil, păstrându-şi rangul şi urmând a ţine cinstea
casei, cum se cuvenea şi cum pomenise. Cu toate
greutăţile, nu se da înapoi de la cununii şi creştinări, iar de
câte ori era nevoie înzestra – cu ce se putea – câte o fată
săracă de părinţi, după cum cunoştea că-i este datoria.
În anii secetoşi, de care perceptorul nu vroia să ţină
socoteala – când funciara trebuia totuşi plătită şi muncile
făcute – şi dânsa, la fel cu vecinii şi neamurile sale, se
lipsea de multe.
Dar starea pe loc a obiceiurilor bătrâneşti, omenia
locuitorilor şi trecătorul belşug al anilor în care se făceau
prunele îndulceau întrucâtva viaţa celor de la Motru.
Oricare ar fi fost însă mersoarea bună, bucuriile casnice şi
cinstea ce le-o arătau oamenii, boierii nu-şi găseau odihnă
şi mulţumire, simţindu-se răniţi – ca şi treapta mai
măruntă a moşnenimii – de prefacerile repezi înfăptuite de
la anul 1866 încoace. Cu mintea sa limpede şi la anii ce-i
număra, cucoana de la Stăic înţelegea că pieirea lor ca
stare era aproape, fusese hotărâtă de soartă mai demult
încă. Auzise în multe rânduri boieri bătrâni tăinuind între
ei că, o dată cu împuţinarea nevoii de oaste pentru ţară,
micul proprietar de pământ moştenit, care altădată era
dator să răspundă la chemarea domnului, venind cu ceata
sa de oameni înarmaţi şi cu demâncare pe mai multe zile în
disagi, gata de rezbel, încetase de a mai fi preţuit. Biruri ce
apăsau greu asupra pământurilor sărace, care dădeau
venituri puţine, făcuseră ca stăpânii lor să scapete în
cursul anilor, fără a lăsa însă nimic din eghemoniconul şi
obiceiurile lor.
Protipendada aflase de mult gustul cafelei de Mocca şi al

46
Sarmiza Cretzianu
untdelemnului „Puget”, întrebuinţarea tacâmurilor de
argint, aduse de la Viena, şi a mobilei de lustru. Boierii
trăgeau tabac pe nas ori fumau tutun Bectiais, iar
cucoanele dumnealor îşi împodobeau umerii cu „pointe”
din danteluri de Chantilly şi îşi spălau faţa cu săpun de
Tridas, oricât ar fi fost de bătrâne.
Şcolile de la oraş la care-şi trimiteau copiii şi simbriile
dascălilor de casă ce-i ţineau pe lângă cei mai micşori
mistuiau şi acestea galbeni mulţi. Se trudeau însă să-şi
ţină rangul, cunoscându-şi vechimea neamului din
sineturile ce le păstrau cu sfinţenie în fundul lăzii din
povestitul părinţilor.
Unii din boieri, cei ce putuseră scăpa de la vânzare
livediile de pruni, mai izbuteau să facă faţă, dar şi cei
ajunşi la marginea sărăciei rămăseseră tot fudui şi luptau
din greu să nu-şi mărturisească neajunsurile. Ascundeau
cu multă osteneală golurile din şindrila de pe acoperişul
casei cu streaşina lungă, iar peste cârpiturile făcute cu
canap ale hamurilor putrede puneau o floare de argint,
scoasă de la tacâmul calului de ginere. La biserică se
fereau să meargă dacă se întâmpla să fie o dimineaţă cu
soare nemilos, la lumina căruia s-ar fi văzut că haina
neagră a boierului bate în verde, iar rochia de mătase grea
a cucoanei dumnealui e tăiată pe la cute. La casa lui însă
fiecare se simţea tot mândru şi tot avut, cu toate treptele
tocite ale cerdacului, geamurile lipsă şi picătura din pod,
care nu se sfia să se arate tocmai când nu ar fi trebuit.
Primeau cu obrazul înflorit de zâmbet şi cu masa pusă –
cu ce li se găsea – musafirii picaţi la orice vreme, arătându-
şi bucuria de oaspeţi într-un fel care amintea şi obiceiurile
primitoare ale Răsăritului şi o curtenie ce se putea
asemăna cu aceea a nobilimii Apusului.
Trăindu-şi viaţa cu grijile ei zilnice, părinţii stăpânilor de
moşioare de azi nu luaseră prea mult seama la scăderea
lor. De la o vreme însă, noua partidă, liberalii, alcătuită din
tinerii întorşi de la învăţătură din Apus, se grăbea să

47
 Cronica Stăicului
făurească o burghezime, o stare de mijloc, ca aceea văzută
de ei în ţările în care călătoriseră. Dornici de preînnoiri,
cum este de obicei tineretul şi puţin uşuratici, lucru firesc
la această vârstă, nu pricepuseră pe de-a întregul rostul
aşezărilor sociale ce trăiau de veacuri acolo.
Văzuseră lumea oraşelor şi cetăţilor din Austria, din
Belgia şi din Franţa, întocmită din negustori, din meşteri şi
din cărturari, care locuiau cu cinste şi cu vază casa
bătrânească de piatră, cu foişor la uliţă, din mahalaua
breslei lor. Aceştia duceau mai departe datina,
desăvârşindu-şi meseriile şi ştiinţa pe locul pe care se
pomeniseră şi nu rareori neamul le era tot atât de vechi ca
şi al baronului din castelul înconjurat cu ziduri de pe
dealul învecinat.
Tinerii valahi nu pricepuseră decât pe jumătate rostul şi
însemnătatea acestei clase. Hotărâseră însă că, pentru a
sprijini noua politică a principatelor, era nevoie de alegători
de la oraş. Colegiile electorale fiind cenzitare, în afară de
marii proprietari, cei cu venit de peste şase mii de galbeni,
care votau la colegiul întâi, şi de ţărănimea care vota la
colegiul al treilea, trebuia sporită „albăstrimea” – cum
numeau bătrânii pe târgoveţi, alegători la colegiul al doilea.
Dintr-o ţară cu rare şi prea puţin locuite oraşe, de bună
seamă că era greu de adunat numărul trebuitor de
alegători. Această stare de mijloc orăşenească trebuia însă
zămislită grabnic, în chip nefiresc, pentru izbânda partidei
liberale.
Negustorimea alcătuită în bresle, dascălii şcolilor, care
cu mijloace puţine dar cu râvnă multă se străduiau să
lumineze pe cei tineri, şi câţiva oameni înzestraţi cu clarul
cuvântului – cu sau fără studii de drept – care apărau pe
văduvă şi pe orfan în faţa tribunalelor şi judecătoriilor de
curând înfiinţate însemnau prea puţine voturi de orăşeni.
De aceea foştii slujbaşi de la dregătorii, pricopsiţi din
bacşişuri, bragagii, zarafi, mămulari, ori de ce sânge, dacă
aveau puţină agonisită şi erau „aproprietarii” unei case, se

48
Sarmiza Cretzianu
văzură alegători la colegiul al doilea. Iar boierimea măruntă
de ţară şi moşnenimea rămase să voteze la colegiul al
treilea, unde trebuiau cincizeci de glasuri pentru a alcătui
un vot.
Greu îi venea stăpânului de pământ moştenit, oricât de
puţină i-ar fi fost moştenirea, să vadă trecându-i înainte
acea strânsură pestriţă de lume a oraşelor, făcută din
oameni ce nu asudaseră pe urma plugului şi nu
sângeraseră în războaie.
În graba de a făuri o societate după pilda Apusului,
pentru nevoile cauzei lor, cei din noua partidă nu luaseră
seama că în Ţara Românească se găsea o stare de mijloc:
moşnenimea şi boierimea măruntă, trăitoare la ţară pe
acelaşi petec de pământ poate chiar mai înainte de
întemeierea principatelor.

Ca în toate serile, într-o seară călduţă şi lină dintre

Sântemării, după cină, Anghelina scuturase masa de pânză
de firimituri şi trecuse în odăi să aştearnă paturile pentru
noapte.
Aşteptând să se întoarcă Trică logofătul de la oraş cu
nişte târguieli, cucoana Masinca nu se îndura să intre în
casă şi, de dragul vremii bune, mai întârzia în cerdac cu
nepoatele pe lângă dânsa.
— Mamă-mare, când clipesc stelele şi se aud glasuri
multe ţârâind frumos, ca acum, ele fac aşa? întrebă isteaţă
Mihăiţa, cea mai mare.
— Nu muiculiţă, cum o să cânte stelele? Cântă greierii în
iarbă ca să nu le fie urât oamenilor noaptea, pe întuneric.
Le e glasu dulce aşa fiindcă se adapă numai cu rouă de pe
flori. Da’ vouă nu vă e urât pe negură? le încercă cucoana
Masinca.
— Nu, nu, nu, răspunseră trei glasuri dulci şi subţirele
ca ale greierilor.
— Atunci mai şedeţi cu mine o ţâră, până a fi să se
întoarcă Trică cu cocia de la oraş. Mi-e să nu se fi

49
 Cronica Stăicului
întâmplat ceva pe drum, că n-au ascultat de mine şi au
pus un cârlan cam neînvăţat pereche iepei oarbe.
De teama ţânţarilor, cucoana Masinca suflase lumânările
din sfeşnicul cu glob de sticlă şi, neputând, întinde o
pasienţă – leacul obişnuit al îngrijorărilor mărunte – îşi
trosnea încheieturile degetelor. Mihăiţa, Sultănica şi
Dochiţa şedeau cuminţi şi tăcute pe scăunelele lor joase,
încercând să se facă uitate, ca să nu fie trimise la culcare
dacă ar mai fi zăbovit mult întoarcerea logofătului de la
Turn.
— Iu Doamne ia-măă! se auzi Anghelina ţipând în casă,
trecu un şocâte cât un mârtan pe lângă mine! De nu mi-ar
fi picat rânza de spaimă!
— Aşa-i toamna, intră de-şi fac bârlog în casă, zise
liniştită cucoana Masinca. Vezi-ţi de treabă că n-o să te
mănânce, trimise dânsa – ca stăpână de casă – glas mai
ridicat, cu oarecare mustrare, către depărtarea odăilor
unde îşi îndeplinea Anghelina îndatoririle de seară ale
slujbei sale. Tot aşa am pomenit că fac şoarecii toamna, de
când mă ştiu, urmă dânsa; şi când buiesc mulţi în casă şi
prin magazii, atunci să ştiţi şi voi că e semn de iarnă grea.
Aşa s-a întâmplat într-un an, eram eu cam de seama
Sultănichii, taica plecase cu nişte râmători la vânzare la
Peşta şi muica Bălaşa udise singură aici, numai cu noi şi
cu slugile, că luase taica şi logofătu care-l aveam atunci cu
dumnealui la drum, alunecă spre o poveste cucoana de la
Stăic, dregându-şi glasul.
Fetiţele îşi traseră binişor scăunelele mai aproape,
pregătindu-se să asculte.
— Era tăman după strânsu bucatelor şi nu ştia ce să
mai facă biata muică de sodomu de şobolani şi de şoareci
care-i rodeau câte un bănicior de boabe pe noapte.
Intraseră şi în casă de-şi săpaseră drum pe sub blănile
duşumelei, gata să se bage şi în lăzi să-i roadă ţoalele.
Da’ într-o zi, ce să vezi? Se pomeni cu un om că intră în
curte – l-am văzut şi eu că şedeam colea lângă muica, cum

50
Sarmiza Cretzianu
şedeţi şi voi acu – şi-i zice că dacă îi plăteşte dumneaei un
galben împărătesc înainte, el zviduieşte curtea de şobolani
şi de şoareci, chiar în noaptea aia, până a se lumina de
ziuă.
Era un om nalt şi slab cu o pălărie verde pe care erau
cusute iconiţe şi abia îndruga româneşte. Portu întreg îi era
strein şi muica ne-a fost spus că trebuie să fie vreun frătuţ
de peste munte. Dumneaei n-a prea avut încredere şi i s-a
părut că cere şi bani mulţi şi s-a cam codit. A mai încercat
muica să se tocmească, dar el n-a vrut să lase din preţ şi
până la urmă ea tot s-a învoit să-i dea cât ceruse, numai ca
s-o scape de șoareci şi mai ales de şobolani, că nu se mai
putea trăi de rău lor.
Omu s-a rugat să-i îngăduie să hodine pe undeva pe la
sobele slugilor, până a fi să se ridice luna, că numai atunci
poate el să-şi facă meşteşugu. Muica m-a mânat pe mine –
ca a mai mică – să mă duc cu el la cuhnia oamenilor să-l
dau în grijă bucătăresei, ca să-i dea de mâncare şi să-i
spun chelarului să-l cinstească cu nişte ţuică. Da’ el nici n-
a vrut să audă de ţuică şi nici de altă mâncare, afară de o
strachină de lapte dulce şi un codru de pâine, nu s-a atins,
după care nu s-a mai arătat prin curte.
Noi copiii ne-am rugat atunci de muica să ne
pomenească când o ieşi luna, să vedem şi noi cum
descântă omu strein şobolanii şi muica ne-a îmbunat că
aşa are să facă. Da’ se vede că i-a fost pare rău să ne
trezească, ori o fi crezut că ni se sperie somnu şi nu s-a
ţinut de vorbă.
Nu ştiu cum, pe la o vreme mi s-a părut că aud, ca prin
vis, un fluier cântând un cântec duios şi chemător, parcă-ţi
venea să te tot duci după el, ai fi zis că vine de pe altă
lume. Am deschis ochii şi am văzut că afară era lumină ca
de amiazi, luna se înălţase sus şi nălbea pământu. Binişor
de tot, m-am săltat de lângă soru-mea din aşternut, şi aşa
cum eram, numai în cămăşuica de noapte şi cu picioarele
goale, am îndrăznit să ies în sală şi de acolo am văzut-o pe

51
 Cronica Stăicului
muica şezând dreaptă pe scaun, uite colo în colţ,
nemişcată, privind către poartă. Dumneaei m-a simţit şi
mi-a făcut semn să umblu încet, punându-şi degetu pe
buze, ca să nu vorbesc.
Când m-am apropiat, m-a luat în poală şi m-a învelit
toată în şalu turcesc al dumneaei. Abia atunci am văzut şi
eu la ce se uita muica. Omu strein ieşise pe poartă, zicând
mereu din fluier şi pe urma lui umblau „cum umblă oile
după cioban când pleacă cu ele, o turmă de şobolani
înainte şi după ea una de şoareci. Era pământu negru de
ei, să fi fost sute ori mii, cine ştie, da’ omu se tot ducea,
încet, cântând mereu din fluier, cu cioporu de şobolani şi
de şoareci pe urma lui.
Ne-am tot uitat după el, l-am văzut cum trece drumu şi o
ia peste mirişte, către Motru. Pe mine m-a luat un tremur
şi un fior cum şedeam în poala muichii şi deodată n-am
mai ştiut de mine.
M-am pomenit tăman a doua zi în pat la muica,
dumneaei îmi dădea cu linguriţa rachiu de ţântaură şi o
muiere bătrână de ale curţii îmi descântă şi mă afuma cu
păr de lup.
Când m-a văzut muica deschizând ochii şi m-a auzit
vorbind cum vorbeşte un copil în minţile toate, şi-a şters
ochii şi m-a sărutat mulţumind lui Dumnezeu. Zicea că
lozisem toată noaptea numai de şobolani şi de şocâţi, iar
dumneai se cântase pe mine, crezând că am dat în altele.
După ce m-am făcut bine, am aflat că omul strein s-a tot
dus cu turma după el până a intrat în Motru şi când a ieşit
pe malu ălălalt era singur, numai el. Aici a stat, s-a
scuturat de apă ca un dulău, a băgat fluieru în traistă şi a
plecat încet, fără să se mai uite înapoi, şi dus a fost. De
atunci nu l-a mai văzut nima prin partea locului.
Când a fost de s-a întors taica acasă, din Sus de unde
fusese plecat, şi i-a istorisit muica, întâi n-a vrut să creadă,
da’ pe urmă şi-a adus aminte că a mai cetit dânsu o
întâmplare ca asta într-o carte nemţească, atunci ar fi zis

52
Sarmiza Cretzianu
că e basm, vede însă că tot adevărat e că se află pe lume
vrăjitori care au putere de la diavol, da’ lucrarea lor nu este
curată.
— Vouă nu vi se aude un duruit de cocie? întrebă
cucoana Masinca?
— Se aude, mamă-mare, răspunseră trei glasuri
somnoroase şi înfricate de povestea la care ascultaseră,
parcă ar fi pe la pomu ăl mare din marginea luncii!
— Acu, duceţi-vă-ţi la culcare, că o să cânte cocoşii
îndată şi se supără nemţoaicele, le împinse uşor cucoana
de la Stăic, spre uşa săiii, pe cele trei fetiţe ameţite de
somn şi de ţârâit de greieri.

După atâţia ani, cucoana de la Stăic tot îl mai pomenea

şi îl mai jelea pe boierul dumneaei, care murise fără vreme
lăsând-o nici cu cele tinere, nici cu cele bătrâne, înglodată
în datorii, singură cu povara treburilor şi cu copii
nevrâstnici.
Se luaseră din drag, cam fără voia părinţilor, care ar fi
avut alt gând, anume: să dea pe Lena – fiica lor mai mare –
după peţitorul plăcut ce le venise, ca să le plece fetele din
casă pe rând, adică dintâi cea ajunsă la vârsta măritişului,
cum este obiceiul. Dar dragostea nu vrea să ştie de
potrivelile părinţilor. Feciorul lui Hârgotă, vătaful de plai,
vecinul de la Stroieşti, de peste Motru, o plăcuse mai mult
pe Masinca decât pe Lena, care era totuşi mai crescută şi
mai frumoasă. Îi rămăsese inima la Masinca, un copil de
abia paisprezece ani, şi nu ştia cum s-o facă să înţeleagă
acest lucru, deoarece postelniceasa Bălaşa, muma lor, îşi
ţinea strâns fetele şi nu le slăbea din ochi.
Boiernaşului de peste Motru îi era ruşine de părinţi să le
spună că o vrea pe coconiţa cea mică şi nici nu era
încredinţat că îl place fata. De aceea îl tot mâna pe furiş pe
Guşbă vizitiul la Stăic, ca să încerce să tăinuiască cu
coconiţa Masincuţa şi să-i spună că îi este dragă şi că,
dacă nu se învoiesc părinţii să i-o dea, el vine într-o noapte

53
 Cronica Stăicului
de o fură. Masinca trimisese răspuns că-l vrea de bărbat,
dar că-i este frică de taica şi că să aştepte boier Ioniţă până
când o pleca dumnealui cu râmătorii la Pesta şi atunci să
vie noaptea, când i-o crici ea, s-o răpească.
În aşteptarea acelui ceas, Guşbă vizitiul umbla mereu
drumul, ca în palmă, de la Stroieşti la Stăic şi înapoi, ca să
pună în ascuns, pe negură, flori şi câte un oricel la
fereastra dragostei domnişorului său. Până când, într-o
noapte, câinii încolţindu-l după ce sărise gardul, îl prinseră
argaţii şi-l dădură pe mâna stăpânului, căruia vizitiul
Hârgoteştilor îi mărturisi că venea cu ştafetă la coconiţa a
mică.
Logofătul Dumitru Stăiceanu se mâniase foarte rău, fiind
om iute şi cam sanchiu, cum fusese şi părintele său
comandirul de panduri, dar de teamă că junele ar putea
fura fata, îi iertă ca un părinte şi îi logodi, după ce se învoi
cu viitorul cuscru despre zestre.
Pentru nimic în lume însă nu ar fi vroit cucoana de la
Stăic să afle nepoatele despre acest tremur dintâi al
tinereţii sale, la care dânsa se gândea şi acum cu duioşie.
Trăise bine cu cuconu Ioniţă, avusese o căsnicie fericită
cu dumnealui şi nu-l putea uita. N-avea ce să zică de
dânsul. E drept că spre sfârşitul scurtei sale vieţi cam
îndrăgise fucia de ţuică, dar nu într-atât ca să-şi piardă
minţile sau să uite de eghemonicon. Îi părea rău acum că-l
mustrase de multe ori pentru aşa puţin lucru, ar fi trebuit
să-l creadă şi dânsa, ştiind bine că aşa sunt toţi bărbaţii.
Ce să facă un boier, când vine rebegit de la drum, ori
ostenit de la arie, ori supărat că a pierdut vreun proces?
Bărbatul nu e ca femeia, să şadă cu cusătura în mână ori
să umble prin casă după treburi mărunte. Dacă iarna,
când numai poţi ieşi nici până în poartă de nămeţi şi se
înserează devreme, ce ar fi putut face? Cărţile din casă le
cetise pe toate de mult, gazete ajungeau rar până acolo.
Câte o ceşcuţă de ţuică îi mai schimba gândurile şi-l mai
înveselea.

54
Sarmiza Cretzianu
Cucoana Masinca fusese ferită de alte amărăciuni ce se
ivesc în viaţa bietelor neveste, tocmai când să zică
bogdaproste că a venit vremea să li se lase bărbaţii de
berbantlâcuri. Abia atunci însă, după ce încep dumnealor a
încărunţi şi a le scârţâi mădularele de nisipul anilor aşezat
pe la încheieturi, le dă în gând a pofti la trup pietros de fată
mare. Câte nu auzise dumneaei de pe la alte cucoane şi
câte lucruri de felul acesta nu văzuse!

Pe când îi erau fetele codane, se rugaseră de dânsa să le

ducă de Sântămărie să vadă nedeia de la Tismana.
Cucoana de la Stăic nu avea obiceiul să-şi lase casa la ziua
aceea, dar văzând că prea le era drag să meargă la nedeie,
le făcuse voia. Pomenise de dimineaţă, de noapte, împărţise
şi lăsase oamenii şezând la mesele aşternute în curte
pentru pomană în grija cucoanei Joiţii Mănăstireanca,
venită ca de obicei să-i fie de ajutor, şi plecase la Tismana.
Drumul până la Tismana era numai amintiri pentru
cucoana de la Stăic, dar căuta să nu se lase năpădită de
ele, ca să nu strice inima fetelor oftând.
Cum nu se îndurase să plece mai de noapte de acasă,
tocmai la o zi aşa de mare, lunca, de unde se văd curgând
şuvoaiele de apă ieşite din stâncă – locul în care se făcea
nedeia de Sântămăria Mare în tot anul – era albă de lume
când ajunse.
Îndată după săvârşirea slujbei de hram, cu pomenirea
ctitorilor sfintei mănăstiri, lumea dornică de petrecere şi joc
se strânsese acolo. Protipendada Târgu Jiului şi a
judeţului, ba chiar de mai departe, de la Baia de Aramă şi
de pe Valea Motrului, sosise în trăsuri mari de Viena, cu
câte patru cai înaintaşi. Bărbaţii tineri ai casei, călări, îşi
jucau bidiviii în latura sau în urma lor, cu ochii după
cucoanele şi cuconiţele frumoase, apărate de umbreluţe şi
de voaluri mari de arşiţa soarelui, din trăsurile ce le
ajungeau din urmă şi după mândrele sprâncenate cu
pantofii în mână şi cu muşcată la ureche care grăbeau

55
 Cronica Stăicului
către nedeie, păşind creţ pe marginea şoselei. Cucoanele,
ca şi dumnealor, îşi lăsaseră la trăsuri mantăile de in ce le
purtau pentru a-şi feri rochiile de praful drumului şi se
îndreptau, potrivindu-şi pălăriile încărcate cu flori, cu pene
şi cu panglici de catifea, către laviţele din faţa tarabelor
ţinute de negustori cu acadele, bragă şi sugiuc.
Se găsiseră acolo cu alţi de ai lor, neamuri şi prieteni, cu
care se firitiseau şi vorbeau plini de voie bună. Printre ei
erau destui din cei ajunşi de lipsuri şi de sărăcie, care
făcuseră drumul în câte o brişcă veche căreia îi sunau
jalnic aripile şi roţile, trase de doi cai desperecheaţi mânaţi
de un ţigan desculţ, ei înşişi îmbrăcaţi în haine prea puţin
arătoase. Dar ceilalţi, silindu-se a nu arăta că luau seama
la scăpătatul lor, îi întâmpinau cu aceleaşi zâmbete
prietenoase şi aceeaşi bucurie, că şi cei scăpătaţi erau tot
de ai lor, prieteni ori rude.
În mulţime se afla şi albăstrime destulă, cum li se zicea
târgoveţilor – negustori şi slujbaşi mărunţi –, care se ţineau
mari de ţărănime, cu nevestele îmbrăcate şi ele orăşeneşte,
dar cu broboadă pe cap, nu cu pălărie, căci pălăriile nu
purtau decât cucoanele.
Toată lumea privea cum se rotesc horele în jurul
tarafurilor de lăutari. Maramele, lungi până la pământ, de
borangic subţire ales în şabace fluturau în urma nevestelor
tinere, încinse cu vâlnice în cute vârstate în felurimi de
culori, şi galbenii din salbele de la gât sclipeau în soare
când săltau uşurel în hora domoală a celor căsătoriţi.
Câte o coconiţă, îndemnată de părinţi şi însoţită de un
frate sau de un văr, se prindea în hora flăcăilor şi fetelor
mari, jucând avântat. Era obiceiul ca unii din boieri, din cei
ce făceau politică şi vroiau să fie bine văzuţi de alegători, ca
şi mulţi alţii care aşa apucaseră din bătrâni, să-şi aducă
fiicele la lume îmbrăcate cu opreg şi cu cămeşe cu altiţă,
numai fluturi şi mărgele pe piepţi şi pe mâneci, astfel că nu
se deosebeau de fetele oamenilor când jucau în horă alături
de ele, cu atât mai mult cu cât semănau şi la chipul îngust

56
Sarmiza Cretzianu
cu ochi de căprioară, la culoarea cozilor bălane ori castanii
care le ajugeau până la brâu şi la înălţimea trupului
subţirel: lăstare crude ale aceluiaşi neam de oameni de sub
munte.
Bărbaţii şi bătrânii şedeau pe cergi vărgate aşternute pe
iarba proaspătă de munte, sprijiniţi într-un cot şi gustând
din fucia de ţuică adusă de acasă. Priveau la petrecere, iar
mamele în picioare înapoia lor, cu mâna la gură, îşi
urmăreau îngrijorate fetele din ochi.
La întoarcere, pe lângă seară, cucoana Masinca se suise
în trăsura lui Dincă Schileru, ca să mai tăinuiască cu
cucoana dumnealui până a fi să li se despartă drumurile,
iar trăsura dânsei o urma cu fetele cucăind de somn şi cu
Lisaveta care vedea de ele. S-ar fi lipsit de plăcerea
tovărăşiei la drum dacă ar fi ştiut ce avea să păţească.
Om frumos, Dincă Schileru nu mai era tânăr, rămăsese
însă fudul grozav şi iubeţ ca nimeni pe lume. Nu se purta
decât în ţoale ţărăneşti albe – zicea el că sunt de aba, dar
erau făcute din postăvior adus tocmai din Englitera –
cusute cu găitane negre.
Cuconiţa Schileriţă nu mai tăcea. Fiind supărată de
purtarea dumnealui de la nedeie, îl tot împungea mereu.
— Dacă unul de la Gorj nu ar fi pierdut numărătoarea
paharelor şi nu şi-ar fi sucit grumazu, ca o capră în
dârdoră, după mândrele din horă, n-ar fi avut ăilalţi de ce
râde. Geaba îmbătrânesc unii bărbaţi, că minte tot nu le
vine, spusese dânsa cu înţeles.
Dumnealui răbda, pufnind numai din când în când, şi
întorcându-se cu faţa către dânsele – cum şedea alături de
vizitiu – îi zicea pe şoptite să tacă.
— „Sopai şi, Ilincă!”
Erau singurele vorbe de le cunoştea cuconu Dincă pe
greceşte şi le pricepea şi cucoana. Dar nu tăcea de loc.
Urma să spună multe pe dânsul: că-i ştie lumea albă
umblările ce le are dumnealui, că e de pomină şi că i-au
făcut şi lăutarii cântec. Tot aşa până când Dincă, uitând de

57
 Cronica Stăicului
cuviinţa faţă de cucoana străină din trăsură şi de „elenika”,
se răsuci către dânsa şi se răsti aprins:
— Tacă-ţi gura, nevastă! Ce stric eu dacă m-am săturat
de pastramă uscată? De o fi să mai mă necăjeşti mult, o
să-mi iau ibovnică de şaispre’ce ani, să mă îmbufe cu
ţâţele, şi am să ţi-o aduc în casă.
Cucoana Chileriţa leşinase la auzul acestor vorbe. Noroc
că se întâmplau tocmai în dreptul hanului de la răscruci şi
ieşi hangiţa îndată cu oţet de trandafiri s-o învieze,
căinându-se că se prăpădeşte biata cucoană fără
lumânare. Până la urmă o împăcase cuconu Dincă cu
vorbe bune şi cu făgăduiala unei feţe de rochie de la
Bucureşti, dar cu multă trudă. Cucoana Ilinca o ţinea una
şi bună că se dă jos din trăsură şi rămâne la marginea
drumului s-o mânânce lupii – era luna lui august! – dar că
acasă nu se mai întoarce, deoarece dumnealui a făcut-o de
râs la favor de lume.
Ce-i drept, cucoana Schileriţa era o femeie dăruită de fire
cu frumuseţe puţină şi cam costelivă, dar era măritată de
atâţia ani cu Dincă Schileru şi-i făcuse unsprezece copii. Şi
ce casă îi ţinea! Şi ce pricepută era la toate! Multe îi
răbdase biata, căci multe erau pricinile care-i înveninau
zilele.
Dusurile la Bucureşti, de cum se deschidea Adunarea, în
care era mereu ales deputat. Cu aceste drumuri prăpădea
galbenii strânşi cu trudă tot anul, cei din vânzarea
bucatelor precum şi cei câştigaţi din negustoria cu
râmătorii graşi ce-i trimitea în Sus.
La Bucureşti, ca să-şi poată sluji oamenii din judeţ
– treabă ce nu o putea face decât punându-se bine cu mai
marii ţării – dădea mese alese, făcea vizite pe la cine
trebuia şi trimitea buchete de flori scumpe cucoanelor cu
trecere. La venire la aducea plocoane cu bunătăţi din Gorj,
sau numai cu numele de acolo, pentru că de cele mai
multe ori târguia de la băcănia cea nouă ce se deschisese
peste drum de Palat, în casele cucoanei Mariţei Creţeanca.

58
Sarmiza Cretzianu
Fudul cum era, nu se mai dădea jos din muscal, pe care-
l avea tocmit cu ziua, şi-i plăcea când întorcea lumea capul
după el, mirându-se de ţoalele lui gorjeneşti, numite de
atunci ţoale schilereşti. Îi creştea inima când auzea şoptind
în urma sa: ăsta e Schileru, deputatul de la Gorj, omul cel
mai iubit de ţărani!
Se întâmplase să-i vină în minte cucoanei Masinchii
rămasă singură cu gândurile dumneaiei, înainte de
culcare, despre aceste lucruri. Dar câte din acestea nu mai
auzise dânsa, ba încă şi mai rele. Pe dumneaei o ferise
Dumnezeu de asemenea valuri, dar ştia că aproape în toate
casele se ivesc astfel de necazuri. Socotea însă – şi avea de
gând să le înveţe şi pe nepoate un lucru când se vor mai
mări – că în ale dragostei şi ale geloziei, ca la rezbel ori la
bătaie, tăria este a celui care apucă să lovească mai întâi.

Fetiţele Stăicului creşteau cuviincioase şi cuminţi,

învăţând limbi străine, brodând pe gherghef şi cântând la
pian, ca şi altele de seama lor, după cum cerea rânduiala
vremurilor în care trăiau.
Îmbinarea metodelor noi de creştere aduse din Apus cu
cele vechi moştenite din mamă în fiică, păstrate şi cinstite
în neamurile boiereşti chiar şi cele mai neînsemnate, le
pregătea pentru a fi stăpâne de casă desăvârşite. Urmând
un obicei vechi în acele părţi, care mărturisea înrâurirea
stăpânirii turceşti, copilele erau crescute başca de fraţii lor,
pe care nu-i vedeau decât la ceasul mesei. Pe când ele,
supravegheate fără încetare, arătau şi se purtau ca nişte
domnişoare dintr-o carte cu poze, băieţii erau lăsaţi în voia
lor.
În lunile de vară, ce le petreceau în fiecare an la Stăic,
nepoţii cucoanei Masinchii făceau tot ce vroiau. Umblau cu
oamenii curţii la vânat şi la peşte, se scăldau în ceasurile
fierbinţi ale amiezii la Motru, pândiţi din zăvoi de ochii
nevăzuţi ai nevestelor tinere venite cu pânză la înălbit, care
se ascundeau ruşinoase când îi vedeau cotind pe poarta

59
 Cronica Stăicului
ţarinii.
Tufişurile din zăvoi erau dese, iarba înaltă şi moale
mirosea a izmă şi a sulfină, păsările cântau slăvind lumina
soarelui şi dragostea; nu era mirarea dacă la îndemnul lor
cei veniţi la scaldă vânau, fără puşcă şi fără multă trudă,
câte o căprioară cu busuioc în sân, pitită printre lăstari.
Nu le ajungea ziua ca să încalece toţi caii, cutreerând
curţile vecine, iar noaptea când se întorceau târziu cu
hainele ude de rouă şi pline de scaieţi, se strecurau cu
fereală pe uşă sau pe fereastră. Nu-i auzea şi nu-i ştia
nimeni, poate numai stăpână Stăicului care nu avea somn.
Fraţii Dochiţei se numărau printre cei mari ai casei,
sfârşiseră cu anii de liceu şi în toamnă aveau să plece din
casa părintească de la Severin ca să meargă mai departe cu
învăţătura. Statie, cel mare, se hotărâse pentru drept,
deoarece avea un dar neobişnut al vorbirii, iar celălalt,
Tudor, deşi firea-i era mai tăcută, îl urmase. Cel din urmă
născut din nepoţii cucoanei Masinchii, frate mai mic al
Sultănichii, Mihai, căruia-i ziceau în casă Mihu, abia
sfârşise şcoala primară. Arătând însă tragere de inimă
pentru orice şurub ruginit sau fier vechi din magazie,
părinţii îl destinau studiilor de inginer. Un semn al
timpului era ca toţi băieţii să fie îndrumaţi spre cariere,
lăsând pământul împuţinat.
Primii ani de învăţătură alegeau. Nu întotdeauna
odraslele de boieri ori de negustori avuţi erau cei mai buni
şcolari. De foarte multe ori fiii de ţărani îi întreceau la carte
şi chiar mai târziu în viaţă le luau înainte. Din rândurile lor
s-au ridicat mulţi bărbaţi luminaţi: doctori şi profesori
cunoscuţi în lume, militari de frunte. Dar râvna prin carte
cu orice preţ nu stăpânea încă păturile de jos, de aceea
mulţi din cei ce nu aveau mijloace pentru ea s-au întors la
coarnele plugului. Era o vreme de rodnic, dar scurt răgaz
între relele trecutului şi timpurile ce aveau să vină.
Toamna ce se apropia trebuia să împrăştie pe nepoţii şi
nepoatele cucoanei Masinchii. Înainte de a se despărţi,

60
Sarmiza Cretzianu
într-o după amiază, când toţi ai casei erau la tabietul lor,
Statie, fratele mai mare al Dochiţei, îl chemă pe Mihu în
„odaia băieţilor”. Erau amândoi verii săi acolo şi băieţaşul
se simţi foarte mândru de a fi primit printre ei, de aceea nu
îndrăzni să nu fumeze ţigara ce i-o dădură, deşi simţea,
ameţit de tutun, pereţii clătinându-se în jurul său.
După ce mai vorbiră cu el, ca şi când ar fi fost un flăcău
de seama lor, Statie îi spuse serios:
— Noi avem să plecăm peste puţină vreme la Bucureşti,
de acum înainte tu rămâi singurul băiat aici. Fiindcă te-ai
făcut mare, am să-ţi arăt un meşteşug care are să-ţi prindă
bine mai târziu şi, ridicându-se de pe pat unde stătea
lungit şi fuma, cu un roman franţuzesc cu învelitoare
galbenă deschis lângă el, se duse de răsuci cheia în
broască. Întorcându-se, se apropie de fereastra care dădea
către scăpătat, puse mâna pe una din drevele de fier, cea
din urmă din dreapta, o ridică binişor în sus în locaşul ei şi
o scoase, lăsând astfel loc cât să treacă în voie un voinic,
când uşile sunt încuiate. Zâmbind, îi spuse copilului:
— Şi mie mi-a arătat bietul Iancu, când eram de anii tăi.
Să ţii minte, da’ să nu spui nimănui. Acum du-te de te
joacă.

— Cucoană-ă, cucoană-ă! intră în case alergând

Anghelina, cu poala plină de nuci verzi. Ne vin musafiri!
După clopoţei, parc-ar fi trăsura boierilor de la Portăreşti.
În auzii tăman de sus, din cioacă, mă dusăsăm să adun
nişte nuci pentru cuconiţe, când mi se văzu ridicându-se
prafu pe la capu satului.
— Te pomeneşti c-o fi frăţâne-miu Dumitru şi cumnata
Mariţa. Ti ha, bine ar fi, că n-au mai fost pe la mine de astă
primăvară şi mi-era dor, zise cu bucurie cucoana Masinca
ridicându-se dreaptă în picioare de pe canapeaua roşie
dintre ferestrele salonului unde făcea cu igliţa la un tul,
mai mult pe dibuite, căci începuse să se lase seara fără a fi
simţit dânsa, cum şedea cu lucrul şi cu gândurile.

61
 Cronica Stăicului
Dă fuga, Anghelină, de trimite un băiat de la vite să
scoată un urcior de apă din bunaru de peste ogaş, că-i mai
rece, şi tu aşază de dulceaţă şi de cafele. Strigă la Maria-
guşata să pună să taie doi pui de găină, la iuţeală, ca să-i
frigă cât mai e lumină.
— Dumnealor sunt cucoană! vorbi cam tare Anghelina
când se întoarse de afară după ce împărţise poruncile ce-i
fuseseră încredinţate, că numai vizitiu dumnealor ştie a
pocni aşa din bici. Se apropie de curte. Mă gândeam eu că
ne cad musafiri de la drum, că auzii ştirica azi dimineaţă
de noapte cântându-mi în faţă.
În lipsa Anghelinei, stăpână ei trăsese sertarele scrinului
de nuc, din adâncimile căruia venea o suflare de floare de
sulfină, şi scosese o stivă de albituri pe care i-o puse în
braţe, cum intră.
— Ţine fetică, dă-le Domnichii să pregătească odaia a
mare de musafiri. Să aştearnă paturile amândouă. Să fie
apă de spălat în cănile toate, să nu uite să acopere canta
cu apă caldă cu un peşchir şi cu o păturică, să nu se
răcească când o duce-o diseară. Ia tu chiseaua de pe
măsuţă, să pui dulceaţă de nuci împănate de care le place
dumnealor. Dă-i grijă Domnichii să se uite pe sub paturi
dacă este tot ce trebuie acolo.
Când să păşească pe uşa deschisă de Anghelina,
cucoana Masinca se întoarse spre ea şi-i spuse repede:
— Auzi tu fată, aşterne şi patu ălălalt din iatacu meu, că
mi-ar fi drag să doarmă cumnata la mine, să mai tăinuim
amândouă. Apoi ieşi grăbită, netezindu-şi părul pe la
tâmple cu palmele, să-şi întâmpine neamurile.
Pe porţile cu amândouă canaturile date în lături, cum
este obiceiul când stăpânii aşezării sunt acasă şi primesc
– cucoana de la Stăic era aproape întotdeauna acasă şi
întotdeauna bucuroasă de oaspeţi – intră, în fuga celor
patru cai înaintaşi şi zarvă mare de clopoţei, trăsura în
care şedeau alături postelnicul Dumitru Genescu, fratele
mal mare, bun de mamă dar vitreg de tată, al cucoanei de

62
Sarmiza Cretzianu
la Stăic şi nevasta dumnealui, Mariţa Portăreasca.
Cu faţa luminată de un zâmbet de bucurie, cucoana
Masinca sta în picioare în capul scării, aşteptând. Când
vizitiul se lăsă pe spate, încordindu-şi puterile ca să poată
opri caii scurt în loc, cu scara trăsurii potrivită la treapta
cerdacului, un om al curţii se repezi să ţină perechea
înaintaşe de căpice, până ar fi să se coboare călătorii din
trăsură. Ţiganul de lângă vizitiu, feciorul de iatac al
boierului, sărise de pe capră chiar înainte de a se fi oprit
caii şi aştepta ca să ia de pe stăpânii săi mantăile de pânză
de in şi să dea jos calabalâcul. Când musafirii începură să
urce treptele cerdacului, cucoana Masinca deschise braţele
şi rămase aşa până când ajunseră sus.
— Poftim! poftim! Bine aţi venit sănătoşi! Mulţumesc
sfintei Luni de azi, că mare bucurie îmi aduse.
— Bine te-am găsit soru-mea, răspunse postelnicul,
suind binişor scara cu răsuflarea cam scurtată. După
dânsul venea cucoana Mariţa, silindu-se să umble încet, ca
să nu-i ia înainte. Pe rochia dumneaei în culoarea prunei
de toamnă, ca şi pe hainele negre ale bărbatului dânsei, nu
se vedea niciun fir de praf, chita de pansele ce-i împodobea
pălăria se legăna domol, iar bridurile păreau legate chiar
atunci fundă sub bărbie. Mâinile îmbrăcate în mitene de
dantelă neagră îi erau prinse amândouă cu reticulul,
timbreluţa, evantaiul şi agăţătoarea cu care-şi ridica
marginea rochiei largi, descoperind puţin din juponul cu
volan de tafta neagră vărgată cu alb.
— Săru’ mâna cumnată, îşi spuseră una alteia
cucoanele, după cum cerea cuviinţa, sărutându-se însă de
câte două ori pe fiecare obraz.
Feciorul ţigan sui şi el scara pe urma lor, aducând un
coş cu struguri tămâioşi, o damigeană de vin şi o paporniţă
cu băcănii, pe care le puse pe parmalâc, şi se întoarse să ia
din lada aflată în coada trăsurii geamantanele încinse în
curele. Tot de acolo, unde sta aşezată cu grije, învelită într-
un peşchir ud, scoase o legătură de trandafiri roşii catifelaţi

63
 Cronica Stăicului
pe care se repezi s-o dea în mâna cucoanei lui.
— Se cam întristară de căldură pe drum, da’ îşi vin ei în
fire cum or da de apă proaspătă, zise cucoana Mariţa
întinzând florile cumnatei sale.
— Doamne ţine-i, cum sunt de frumoşi! Te slăveşte
mirosu lor. Mulţumesc, cumnată. Cum ţi-ai fi adus
dumneata aminte că tăman sortu ăsta de trandafiri îmi
place mie? La mine în grădină au pierit, nu ştiu din ce
pricină.
— Unde pitulaşi fetele, Masincă? Nu vin încoa? întrebă
cuconu Dumitru, aruncând o privire în jurul său. Ia scoate,
Florică, din paporniţă punga cu cofeturi de o luarăm la
Craiova, porunci dânsul.
— Lăsai vorbă nemţoaicelor să le dea de mâncare mai
devreme, nene Dumitre, şi să le culce, că dacă vă văd nu le
poate lua nimeni de lângă dumneavoastră. Vin ele, cum or
deschide ochii mâine dimineaţă, să vă sărute mâna.
— Da’ băieţii unde-s, că nu-i văzui? mai întrebă
postelnicul mirat. Le aduserăm şi lor câte un oricel. Să vie
să li-l dăm.
— Au poftit să se ducă la Tarniţă, la vărul Babaneţ, ca să
meargă mâine cu dumnealui şi cu văruica Frosa la nedeia
de Sfântu Ilie de la Mărăşeşti, şi i-am lăsat pe toţi trei.
— Vezi bine! îi trimiseşi la neamurile Hârgoteşti ale
dumitale, soru-mea, să meargă cu ele la lume, tăman acu
când venirăm noi, se prefăcu a fi supărat cuconu Dumitru.
— De unde să ştiu eu că veniţi, nene Dumitre, că nu mai
prea azvârl bobii de când am îmbătrânit, răspunse tot cu o
glumă şi cucoana Masinca. Dacă mi-ar fi dat în gând că
veniţi, nu-i lăsam nici în ruptu capului.
Abia ducând-o, Anghelina se arătă în uşa cerdacului cu
tava pe care se afla rostul dulceţii, două chisele de
Karisbad, una cu şerbet de trandafir şi una cu dulceaţă de
chitră, şi cafelele cu caimacul întreg.
— Ia poftim de beţi un pahar cu apă rece, că v-o fi sete
după atâta drum, îi îmbie stăpână casei.

64
Sarmiza Cretzianu
— Drept e că este departe de la Portăreşti până aici, zise
fratele cucoanei Masinchii. Nici nu se luminase bine de
ziuă când plecarăm azi dimineaţă, şi iacătă că acu-i
noaptea. Făcurăm două popasuri mai lungi, unu cât
mâncarăm, altu pe zăpucu ăl mare. Puserăm pe Florică de
ne aşternu nişte pături la o umbră, de ne hodinirăm câta.
Mai oprirăm de două ori, să mai răsufle caii şi să-i adape,
şi dete Dumnezeu de ajunserăm.
— Ti, nene, ce-s şi tinereţele şi dragostea! Ţii minte când
o peţeai pe cumnata, că plecai decuseară de aici din curte
călare, de ţi se făcea dimineaţa aproape de curtea părinţilor
dumneaei, la Portăreşti, şi nu ţi se mai părea departe, îi
aminti cucoana Masinca.
— De, soru-mea! Au trecut patruzeci de ani de atunci,
zise cuconu Dumitru şi se uită cu înduioşare la cucoana
dumnealui, care oftă. Schimbam calul când ajungeam la
Butoieşti, la conu Radu Butoi, şi nu mă mai opream până
la bunaru cu cumpănă de sub râpă. Şedeam acolo de mă
bărbieream şi mă scuturam de praf şi intram pe poartă în
fuga calului, cu buchetu de flori culese din grădina de
colea nevestejit, cum mi-l legaseşi dumneata la ciorchinele
de la şea.
După ce sfârşiră de sorbit cafelele, cucoana Masinca se
ridică de pe scaun şi-i îndemnă să intre în casă.
— Eu zic că vă vrea duce în odaie să vă spălaţi şi să vă
hodiniţi o ţâră, până a fi să şedem la masă. Dacă vrei să te
schimbi, cumnată Mariţă, strigă la Domnica să vină să te
descheoture la talie. Pe mine să mă iertaţi, mă duc pe la
cuhnie să văd ce o fi făcut Maria-guşata şi să gust
mâncărurile.
În drumul spre depărtările gospodăriei întâlni în tindă pe
Anghelina venind cu două azme de pâine, scoase atunci de
sub ţest.
— Vezi de masă, fată, că acu-i noaptea, îi dădu în seamă
cucoana Masinca, şi trecu zorită.
În vremea ce urmă, nu se mai auzi decât sunetul slab de

65
 Cronica Stăicului
tacâmuri şi farfurii, mânuite cu băgare de seamă de fetele
strunite de cucoana Masinca să umble fără zgomot. Le
poruncise să pună masa în sală, unde o pereche de lămpi
de perete pântecoase din opalină albă, aduse de la Viena,
aşezate faţă în faţă, îşi îngânau lumina în oglinzile din
spatele lor, răsfrântă apoi în lemnul de nuc lustruit al celor
două credenţe scunde. Pe masa din mijloc, acoperită cu
faţă de pânză de casă aleasă în ocheţi, mai ardeau patru
lumânări în două sfeşnice de argint de-a dreapta şi de-a
stânga paharului cu trandafiri din cei aduşi din grădina de
la Portăreşti, care se învioraseră.
Un strănut nestăpânit, ca un tunet, al Domnicăi, sparse
tăcerea.
— Ţine gura închisă, fă năroado, când îţi vine a străfiga,
cum te-am mai învăţat, o înfruntă Anghelina, ca una ce
ştia să se poarte, fiind mai slujită.
Ciorbiţa făcută din măruntaie de pui, dreasă cu ou şi cu
lămâie, aburea în farfuriile adânci, când Anghelina tuşi de
două ori în faţa odăii cu musafiri. Aşteptă o clipă, apoi
apăsă binişor pe cleanţa, deschisă uşa şi spuse frumos, cu
glas încet, cum o învăţase încă de mică stăpână ei:
— Vă rog să poftiţi la masă! Şi se dădu la o parte, păşind
de-a-ndărătelea.
Cucoana Masinca aştepta în picioare, cu mâna pe
speteaza scaunului din capul mesei.
— Ia poftim de şedeţi, să luăm câte ceva în gură, că
drumu trage. Îşi făcu cruce, se aşeză odată cu musafirii
făcând semn Anghelinei să toarne ţuică în ciocănele, fireşte
cucoanei Mariţei şi cuconului Dumitru, căci dânsa nu se
atingea de niciun strop de băutură.
— Nu vă mirareţi că pusei să aşeze masa în casă, da’
după ploaia de a dat săptămâna ce trecu la orice adiere
buiesc stoluri de ţânţari din către Motru şi ne-ar fi supărat,
că nu se putea să nu aprindem lumânările. Mi se pare mie,
azi a început a înnegura mai de timpuriu.
— De acu înainte ce mai aşteptăm, mâine e Sfântu-Ilie şi

66
Sarmiza Cretzianu
peste o săptămână frate-su Sfântu Pantelimon, se face
nedeia boierească peste Motru la Moara Mandii… Cucoana
Mariţa tăcu şi duse mâna la gură, căci auzi pe bărbatul ei
tuşind cu putere. Când se uită către dânsul, văzu că lăsase
lingura în farfurie şi o privea mustrător, cu sprâncenile
încruntate şi mustaţa zbârlită.
Cucoana Masinca se prefăcu a nu fi auzit şi, înăbuşind
un oftat, se întoarse către Anghelina, pe care o ajuta şi
Domnica, ca să urmărească din ochi schimbarea farfuriilor.
— Auzi dumneata, Masincă, uitai să-ţi povestesc ce a
păţit ginere-meu, Mihalache Burileanu, cu nărodu de
sufragiu ăl bătrân, căută să schimbe repede vorba cuconu
Dumitru. Îl ştii pe ginere-meu cât e de fudul. Când
primeşte, îi place să le puie dinainte musafirilor mâncăruri
şi beuturi cum nu se mai află la nimeni. Ne nimerisem şi
noi la Turn, mai pe primăvară, că aveam un proces acolo,
când a dat o masă pentru nişte obraze venite de la
Bucureşti, militari de pe lângă domnia a nouă, a
nemţească, spuse fără multă bunăvoinţă postelnicul, veniţi
cu trebi de ale armatei. Şi ce masă, soru-mea! făcuse nişte
pregătiri, parcă aştepta chiar pe domnitor. Din oraş, vezi
bine că poftise numai protipendada: era Scafeş cu cucoana,
Sterie Steriade cu nevasta abia luată, fata lui Poenaru de la
Plopi, văruica dumitale Marghioala Severineanca, trecută
demult de anii tinereţii şi prea sulimenită, dar tot
frumoasă, sclipea de olmazuri; prin mintea postelnicului
trecu umbra unui dor rămas neîmplinit. Ginere-meu
ălălalt, Gheorghe Gărdeanu, cu fii-mea Măriţica,
Sâmboteanu cu cucoana şi mulţi alţi boieri cu neveste
tinere şi frumoase, gătite cu rochii aduse din Sus. Dar tot a
mai frumoasă era gazda, fii-mea Aristiţa.
— S-o fi văzut, cumnată, cum era de frumoasă, îi tăie
vorba cucoana Mariţa, îmbrăcată în rochia cu malacov de
atlaz verde ca ruzetu, de a adus-o de la Beci astă iarnă: n-
ar fi zis nima că e grea în luna a şasea. Avea la mână
brăţara cu smarandu mare şi cu smalţ de la mine şi în păr

67
 Cronica Stăicului
o fulie de brilianturi, de i-a dat-o bărbatu-su la nuntă.
Cum mişca din cap, sclipeau şi brilianturile la flacăra
lumânărilor, că era la lumânări, cumnată, ce n-am
pomenit. Auzi dumneata, lumânări răsucite de spermanţet,
pembe toate.
— Lasă-mă să isprăvesc tărăşenia cu sufragiu, nevastă!
– îşi înfruntă Dumitru Genescu cucoana, că aţi tot vorbi pe
urmă de găteli şi de lumânări pembe. Şi cum îţi spuneam,
soru-mea, era un ospăţ domnesc. Nu se mai isprăvea şiru
mâncărurilor. Toţi le lăudau şi ginere-meu, din capu mesei,
îşi înfoia barba, când la dreapta, când la stânga, tot
vorbind şi făcând la glume, până când, spre sfârşitu mesei,
spuse că abia acum are să vie un raritet care nu se găseşte
în ţară. Toată lumea aştepta nerăbdătoare. Ginere-meu
Mihalache se uita în către sufragiu al bătrân, care slujea la
masă ajutat de doi credenţburşi, se miră însă când îl văzu
galben la faţă lângă uşe şi-i făcu semn să dea mai iute. Da’
sufragiu se apropie şi-i şopti la ureche: „Cucoane, să mă
ierţi, aruncai brânza, că s-a împuţit. Când să scot poleiala,
văzui că s-a înverzit şi mirosea să fugi în lumea albă”.
Sfârşi cu greutate de istorisit postelnicul, abia dovedind să-
şi şteargă, chiar cu şervetul de masă, lăcrămile de râs ce-i
curgeau pe obraz.
— Vezi, nene, unde duce prea marea trufie, râse cucoana
Masinca. Ştiu eu ticăloasa aia de brânză, am văzut că
mânca lumea la Mehadia, la Kursalon, da’ tot grofi şi
nemeşi de pe dincolo. Eu, una, spun drept că făceam ca
sufragiu lui nepotu Mihalache.
— Ai dreptate, soru-mea, mai bine clătitele astea
umplute cu dulceaţă de vişine, cum am pomenit. Halal să-i
fie Mariei, că bine le nemeri. Să-i spuneţi să se arate
mâine, că am o vorbă cu ea, le şopti fetelor care slujeau la
masă.
— Să ne fie de bine, zise stăpână casei, ridicându-se de
la masă. Da’ la ce o fi fost venit ipochimenii ăia militari de
care vorbişi dumneata, nene Dumitre? Nu cumva se face

68
Sarmiza Cretzianu
rezbel? întrebă dânsa încet pe când treceau în salon.
— Nu ştiu, soru-mea, n-am auzit de nimic, nici nu cred
că ar fi cu putinţă. Se aude numai că turcu şi cu rusu se
mârâie mereu, ei între ei ce o face, o linişti postelnicul pe
cucoana Masinca, pe care o înghimpase o grijă în inimă.

Dijma porumbului era pentru fetiţe – ca şi făcutul cu

cazanul – o taină a toamnei, pe care nu o cunoşteau decât
din depărtare.
Când începea culesul, vedeau venind oamenii cu carele
încărcate cu porumb şi deşertându-le pe lângă curte, unde-
l făceau grămezi şi plecau apoi după alte treburi. Dar într-o
seară se auzea vorbind pe la curte că viu oamenii la curăţat
de porumb. Cum se înnegura de tot şi sfârşeau cu ale lor,
începeau să se adune şi să aprindă focuri printre grămezi,
după care se aşeza fiecare, cu ai lui de acasă, în dreptul
porumbului de pe locul muncit şi începea lucrul. Tocmai
atunci însă venea să le cheme la culcare şi – supărate, dar
ascultătoare – copilele intrau cuminţi în casă.
În odaia în care dormeau toate trei, Mihăiţa, Sultănica şi
Dochiţa, mai vedeau, până a nu li se închide ochii, tavanul
luminându-se în roşu de vâlvătaia flăcărilor de afară. Li se
părea că aud un început de cântec. Şi adormeau,
rămânându-le în minte că departe de tot, în noapte, pe alt
tărâm, dincolo de gardul curţii, se săvârşea un lucru pe
care numai oamenii mari aveau îngăduinţa să-l cunoască.
Şezând în maldărele de foi bălane şi foşnitoare, oamenii
dejgheucau până la ziuă tăinuind între ei, fără a lua în
seamă la trecerea ceasurilor. Ciocălăii cei mai frumoşi şi cu
boabe mai dese îi alegeau şi îi puneau deoparte, de
sămânţă, iar din cei întârziaţi, plini încă de lapte, coceau
toată noaptea pe jăratec, îmbiindu-se cu ei.
Bătrânii se apărau de picoteala somnului istorisind
basme şi întâmplări de pe alte vremuri. Din poveştile lor nu
lipseau niciodată spaimele întâmplate pe timpul turcilor,
sau al haiducilor de ispravă care pedepseau pe cei avuţi şi

69
 Cronica Stăicului
nedarnici, luându-le prisosul şi dându-l celor nevoiaşi,
după dreapta lege haiducească. Fiecare din ei povestea,
cum văzuse chiar el sau auzise de la alţii, că în cioacă, la
Vânturişte – unde fusese odată cula lui Jarco căpitanul de
lefegii, începătorul neamului Stăicenilor – joacă banii în
nopţile fără lună, dar nu se poate nimeni atinge de ei,
pentru că sunt îngropaţi cu blestem. Blestemul era ca până
nu se vor lua din drag doi tineri din acelaşi sânge, comoara
va rămâne nedovedită şi numai aceştia o vor putea
dezgropa – spărgând blestemul – prin sfânta taină a
însoţirii lor. În afară de cucoana Masinca, nu mai
cunoştea, din oamenii bătrâni în viaţă, decât Ion Bobic
mazilu, fostul logofăt care slujise la curte din zilele
părinţilor cucoanei Masinchii, adevărul despre blestemul
comorii de la Vânturişte, dar nu s-ar fi încumetat să
pomenească, de grozăvia lui.
În toate aducerile aminte ale oamenilor plutea umbra lui
sluger Tudor, despre care ştiau să fusese prieten cu boierul
lor cel bătrân, stăpânul locului, Răduţoiu Jarco Stăiceanu,
comandirul de panduri sub care luptaseră moşii lor.
Potecile ascunse din păduri şi vadurile Motrului fuseseră
toate bătute de el în vremea când era vătaf de plai; nu
odată trecuse pe muchia dealului, călare pe Aripaş, cu
fruntea încărcată de gânduri şi cu sprânceana încruntată
sub căciula înaltă. Chipul său aspru, muncit de dorul
dreptăţii, trăia în veac în inima urmaşilor de panduri.
Ca să treacă vremea, flăcăii cu armata făcută cântau
cântece de lume aflate la oraş, iar fetele mari îndrăzneau a
răspunde cântece de dor cu glas dulce ce se ridica şi se tot
subţia ca un fir de borangic. Tăceau cu toţii ascultând,
când vreun bărbat cu mustaţa căruntă cât vrabia începea a
zice bătrâneşte:

Căpitane Răduţoi
Nu ne duce la război
Că ne taie ca pe oi

70
Sarmiza Cretzianu
C-am mai fost la Drăgăşani
Şi-au mâncat câinii trei ani
Tot panduri şi căpitani!

Era cântecul căpitanului Răduţoiu Jarco din Stăic, pe

care-l ştiau a cânta toţi lăutarii din partea locului.
Munca şi vegherea cu râsete şi cu zgoande le era
petrecere celor tineri. Chicoteau veseli, iar când puteau se
trăgeau pe furiş, dincolo de lumina focurilor, câte doi-doi,
ca să se strângă în negură flăcăii cu mândruliţele până ce li
se lua răsuflarea. De acolo ţâşnea câte un râs de fată mare,
ori se auzea şoptind cu supărare prefăcută: „Stai mereu
guriţă, că mă bate taica”. Fetele se întorceau la grămezi
îmbujorate şi cu legătura de cap strâmbă, iar mumele lor
se făceau a nu vedea când voinicul era dintr-un neam bun
de oameni şi l-ar fi plăcut de ginere.
Noaptea se scurgea repede cu cântecele şi cu povestitul,
iar la ziuă când se ridicau şir grămezile de drugi aurii,
oamenii mânau pe Trică logofătul să poftească pe cucoana
ca să-i dijmuiască.
Dreaptă ca o făclie, cu scurteica îmblănită cu vulpi în
umeri peste rochia de casă croită ca o rasă de monahie, pe
care o purta când n-o vedeau copiii, şi legată la cap cu
tulpan alb cu şpiţuri mărunte – aşa cum se găsea la acel
ceas –, cucoana Masinca ieşea din casă în răceala dimineţii
de toamnă, urmată de Trică mazilu care ducea felinarul în
mână. An după an, de când văduvise – şi trecuseră destui
ani de atunci – stăpâna Stăicului era silită să facă singură
dijma porumbului, treabă pe care o făceau de obicei
bărbaţii pe la curţile din partea locului. Înfiorată de adierea
vestitoare de zori, mergea din grămadă în grămadă,
luminată de focurile de care văzuseră oamenii toată
noaptea, de le lua dijma cuvenită după învoială.
Destul de greu îi venea Masincăi să facă acest lucru:
mintea şi inima îi şopteau că poate o fi păcat să ia din
munca oamenilor. Ar fi dorit să nu mai lucreze niciun

71
 Cronica Stăicului
stânjen de loc în dijmă, dar nu ştia cum să facă. Chemase
într-o vreme pe mazilul cel bătrân, Ion Bobic, tatăl lui Trică
logofătul, pe care-l pomenise cu aceeaşi suljbă în curtea
părinţilor, şi încercase să se sfătuiască cu el. Dar se izbise
de un zid de nepricepere.
— Tăman ’mneata, cucoană, să faci una ca asta? Să laşi
bieţii oameni fără pământ de muncă, să rămâie nemâncaţi,
să nu poată ieşi din iarnă? Dumneata le dai locu, le dai
sămânţa şi cocenii de pe loc. Când e de-i dijmuieşti, le iei
din zece una, cum ai pomenit. Şi nici grămada n-o alegi,
nici nu te uiţi în grămada gata făcută de ei să vezi ce fel de
drugi o fi pus. Vezi bine că nu-i o socoteală pentru curte.
Da’ ce să faci? S-ar mânia tot satu şi n-ai mai putea munci
cu ei. Pe dumneata te cinstesc oamenii ca pe o stăpână, da’
pe mine m-ar omorî cu paru ca pe un câine turbat! Nu
cucoană, Doamne fereşte, să nu faci o treabă ca asta nici
cu punerea capului – sfârşi Ion mazilu aţâţat şi roşu la
faţă.
— Da’ nici aşa nu se mai poate, vorbi liniştit cucoana
Masinca, mi-e frică de Dumnezeu. Să facem alte învoieli
mai lesne şi mai drepte, dacă zici că nu se poate să
schimbăm rânduiala veche. Despre neamurile şi vecinii
mei, de ei nu mă tem: ăi de au suflet o să ia seama poate
au să mă urmeze, ăilalţi o să facă cum i-o tăia capu.
Nici obiceiul zilelor de clacă nu-i era pe plac cucoanei
Masinchii. Oamenii trebuiau să lucreze douăsprezece zile
pe an, fără plată, având în schimb dreptul să-şi pască
vitele pe tarlale, să dărâme copacii de frunze pentru a face
frunzare de iarnă, să adune uscături din pădure şi să ia
pentru gospodăria lor paie după sfârşitul treerişului. Aşa
era, la mai bine de zece ani după secularizare şi
împroprietărire, strâmtorata viaţă a clăcaşilor. Aceste din
urmă îndoieli şi frământări nu apucase însă să le
destăinuie nici oamenilor ei de credinţă.

Nenumăratele griji şi lipsuri cărora trebuia să le facă faţă

72
Sarmiza Cretzianu
singură, grozăvia întâmplată la Moara Mandii, lunga
văduvie, vârsta, dar mai ales durerea pierderii lui Iancu,
singurul copil între trei fete, de care nu se putea mângâia,
o făcuseră pe cucoana de la Stăic să nu mai meargă la
lume decât arareori. Erau, însă, câteva sărbători în an
când era datoare să se ducă, deşi inima nu-i era de
petrecere; acelea la care ziua numelui sau praznicul de
casă al vreuneia din rudele sale ce-şi aveau aşezările de-a
lungul văii Motrului cădea în aceeaşi zi cu hramul bisericii
din sat. Atunci trebuia să meargă să-şi firitisească
neamurile, aşa cum se cuvenea, şi după ce şedea la masă
şi se odihnea de amiaz, se arăta cu dânşii la nedeie, că tot
urât îi fusese să creadă lumea că se ţine mare.
Nu se întâmplase niciodată să lipsească luni de la
praznicul de casă al pitarului Drăghicean Hârgotă din Baia
de Aramă, unchiul bărbatului dumneaei. De acolo, cum era
obiceiul, suia cu toţi ai săi în dealul Băii, unde se făcea
nedeia. În răstimp, se prăpădise pitarul. Cucoana Lucsiţa,
fiica cuconului Seulescu, văduva dumnealui, s-ar fi gândit
să se lepede de lume, dar copiii dânsei, doritori de plăcerile
vieţii cum sunt cei tineri, aşteptaseră să treacă trei ani
sorocul de cuviinţă şi să sfârşească cumândările şi
dichiseseră iarăşi casa, primind ca în zilele pitarului.
Pe lângă seară, când se spărgea nedeia din dealul Băii,
neamurile şi prietenii coborau ca şi altă dată la aşezarea
Hârgoteştilor de pe Valea Oraşului, unde petreceau cu
lăutarii vestiţi de la Pârâu şi cu cimpoierii din Ponoare,
până în luminat de zi. Cucoana Masinca, femeie singură,
nu rămânea la petrecere şi se suia în trăsură de pleca
acasă cum intra soarele în scăpătat.
De Duminica Tomii, se ducea la Tarniţa, pe la Hârgoteştii
de acolo. Stăpânul casei, fiul mai mare al pitarului, era
însurat cu Frosa, faţa Ţâbrului, cu ei mergea la nedeia ce
se făcea la fagul lui Hâldan, aproape de curtea acestuia.
Hâldanii erau rubedenie cu Hărgoteştii, şi ar fi fost mâniaţi
dacă nu ar fi venit pe la dânşii de la nedeie cu musafirii lor.

73
 Cronica Stăicului
Ţineau casă bună şi Hâldanii şi aveau ifosele obişnuite ale
localnicilor. Se făleau mai cu seamă că din cerdacul mare
al aşezării lor, ce dădea pe apa Bulbii, pescuiau păstrăvi cu
undiţa şezând la taifas cu oaspeţii, plăcere deosebită care
nu se afla pe la alţii.
Când avea de gând să ce ducă la Tarniţa ori la Baia,
cucoana Masinca pleca de noapte de la Stăic şi odihnea caii
numai o dată, la Glogova, în timp ce lua o dulceaţă şi o
cafea la Glogoveni, când aceştia nu erau duşi la Craiova,
ori în Sus, aşa că pe la prânzişor se vedea ajunsă.
Îi plăcea mult să se ducă pe la cei de la Tarniţa, căci în
afată că îi erau rude, îi erau şi prieteni din tinereţe. Pe
Hârgotă care-şi avea aşezarea acolo, îl chema tot Ioniţă, ca
şi pe bărbatul dânşii, cu care era văr din fraţi, dar îi ziceau
în casă Babaneţ. Dânsul se mutase din Baia la
însurătoarea cu Frosa, fiica Ţâbrului cel bogat, făcându-şi
o casă cum nu se mai pomenea prin partea locului. Poate
să fi văzut o astfel de casă mergând pe la feredeee, la
Karsibad, cu părintele său pitarul, ori când se duceau cu
râmătorii către Beci: adevărul este că această clădire, în loc
să aibă cerdac în faţă, sală pe mijloc, cu odăi pe dreapta şi
pe stânga, cum au toate casele, avea înfăţişarea unei
potcoave, brazi măreţi şi întunecaţi de o parte şi de alta
păzeau porţile, iar drumul se duceau cu râmătorii către
Beci: adevărul este că plină de flori străine.
Casei de la Tarniţa i se dusese vestea mai cu osebire din
pricina heleşteului ce-l avea în sufrageria mare, pentru
care fuseseră prinse şapte izvoare din munte şi aduse pe
urloaie până în inima ei. Printr-o gură de leu, găsită în
pământ când se făcuseră săpăturile pentru temelii,
îngropată acolo cine ştie din ce vremuri îndepărtate, apa lor
curgea zi şi noapte într-un bazin, plecând apoi pe un
jgheab până la poartă, unde se vărsa, limpede şi rece, la
înălţimea omului – pentru a fi sorbită cu uşurinţă – într-un
vălău de piatră, din care orice creştin călător îşi putea
adăpa dobitoacele, zicând bogdaproste.

74
Sarmiza Cretzianu
Tavanele, zugrăvite cu flori, şi căldura sobelor mari,
lacome de lemne, ce se ridicau până la ele, biruind chiar
răceala adusă de izvorul care trecea prin sufragerie,
păstrau în încăperile de la Tarniţa o primăvară necurmată.
Mândria cea mai mare însă a lui cuconu Babaneţ era micul
heleşteu din sufragerie, plin tot anul cu păstrăvi argintii
stropiţi cu fluturaşi roşii, care-şi aşteptau soarta, ce atârna
de venirea musafirilor.
Găzduirea desăvârşită din casa primitoare a
Hârgoteştilor de la Tarniţa şi mesele cu bucate alese ce le
dădeau erau cunoscute în tot judeţul şi chiar mai departe.
Nu degeaba îşi ţinuse Nicolae Ţâbru fata la pensionul de
maici de la Peşta. Era de ajuns să se oprească o trăsură în
poarta lor pentru ca pregătirile să înceapă. Clopoţeii,
scuturaţi la gâtul cailor, erau semnalul care aducea, în
fugă, toate finele şi femeile de ascultare din apropierea
curţii, ca să întărească oştirea de slugi ohabnice ale
gospodăriei.
Cucoana Masinca încercase să-şi ascundă chiar sieşi, în
anii tinereţii, o pricină de nelinişti ce-i stricase bucuria la
multe zile mari. Cuconu Babaneţ, deşi văr drept cu
răposatul – dar berbant, cum îi era tot neamul – avusese o
slăbiciune pentru frumuseţea dânsei, pe care însă cucoana
Masinca se prefăcuse a nu o pricepe. Ani de zile o urmărise
cu priviri în care licărea un gând păcătos. Îndrăznise chiar
câte o vorbă, pe la praznice, arătându-se a fi beut. Dânsa
se făcea întotdeauna că nu înţelege, dar văruica Frosa
pricepuse, cu darul de pricepere al nevestelor bănuitoare,
şi fusese un timp când nu o vedea cu ochi prea buni.
Trecuseră toate, erau bătrâni acum, bunici şi bunice, şi
între casele lor stăruise numai vechea legătură de rudenie
şi de prietenii.
Când fusese odată la ei, de merseseră împreună la
nedeia de la fagul lui Hâldan, îşi bucurase ochii întocmai
ca o mamă văzând pe fata lor Tudorica, care împlinise
şaisprezece ani, jucând târcolul. Cu cămaşa numai fluturi

75
 Cronica Stăicului
şi mărgele, ca ruptă din soare, Tudorica jucase târcolul,
jocul cel mai încurcat, lăsând în urmă fetele oamenilor.
Părea desprinsă de pământ când se învârtea în opregul
încreţit, roşu cicic, ce se înfoia pe lângă ea şi picioarele nici
nu i se desluşeau, păşind mărunt, mărunt şi des, în
cântecul lăutarilor care ziceau din ce în ce mai iute. Sălta
cu obrajii îmbujoraţi, zâmbind, şi ochii ei verzi presăraţi cu
grăunţe de aur luminau locul împrejur. Jucase până când
osteniseră lăutarii şi se opriseră, căci ea nu s-ar fi lăsat.
Tudorica era cea mai mică din cei nouă copii ai celor de
la Tarniţa şi averea acestora începuse a se împuţina cu
atâţia copii prin şcoli şi cu atâtea înzestrări. Dar de
Tudorica nu ducea grije părinţii, frumoasă cum era: nu
avea nevoie de zestre.
Cucoana Frosa şi cuconu Babaneţ avuseseră parte de
copii şi le trăiseră toţi nouă. Certarea Celui de sus se
arătase însă la doi din ei: la Nicolăiţă şi la Maria. Nicolăiţă
se născuse mut, iar Maria aproape mută şi ea şi atât de
urâtă la chip că i se tăiase laptele doichii cum dăduse cu
ochii de ea. Să fi fost nişte păcate din moşi ce trebuiau
plătite, ori să se fi speriat cucoana Frosa de ceva fiind grea
cu ei, ori niscaiva făcături de la duşmani să fi fost, cine
ştie? Destulă inimă rea aveau bieţii oameni, văzându-şi
copiii ciznovaţi.
Ca să fie ferită de întâlnirile cu oglinda, Maria se
călugărise de tânără, luându-şi partea ei de avere, şi trăia
ascunsă de lume la mânăstirea Nămăieştilor, iar Nicolăiţă,
neputând merge la şcoli ca fraţii săi, rămăsese să vadă de
pământ. Era chipeş şi ager şi-i plăcea să se poarte
îmbrăcat frumos şi aşa, însemnat cum era, tot umbla după
iubit. Când îi era aminte vreunei mândre de un ghiordan
de mărgele, ori de un galben în salbă, îl scotea fără teamă
de la cel mut, ştiind că neavând grai nu o va spune
nimănui.
Mult îi fusese drag cucoanei Masinchii atunci să
privească la Tudorica, socotind cât ar fi de potrivită cu

76
Sarmiza Cretzianu
Iancu, copilul dânsei. Cu stăruinţă mare, Mitropolitul ar fi
dat dezlegare să se ia, se mai văzuseră însoţiri între veri de
al doilea. Îi îmbunase văruichii Frosii că vine şi de alt timp;
dar atunci Paştele căzând cam în iarnă şi podurile fiind
luate de ape iar vadurile greu de trecut, nu se încumetase
să plece la drum, deşi îi păruse rău. Şi nu apucase să se
mai ducă. Nu mult după aceea, Dumnezeu o încercase prea
greu, luându-i pe Iancu, abia întors de la învăţătură.
Cât trăise cuconu Costache Săvoiu şi cucoana Domnica,
nevasta dumnealui – care-i era vară, fiind fata mai mare a
uichii Drăghicean Hârgotă, pitarul de la Baia de Aramă –,
cucoana Masinca mersese în toţi anii la ei, la Lupoaia, de
sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, praznicul lor de casă.
Nu-i putea uita cucoana Masinca şi-i pomenea de multe
ori. Le povestise nepoatelor de dânşii şi de felul plin de
veselie în care ştia bietul cuconu Costache să istorisească
vreo întâmplare, fără a se sfii de-a râde puţin şi de dânsul
ca să-şi facă prietenii să petreacă.
Parcă-l vedea, în capul scărilor de la casa cea mare, înalt
şi gros, îmbrăcat în haine de borangic ţesut în patru iţe, cu
giubeaua – de care nu se lăsase – pe deasupra, ieşind
înaintea musafirilor. În repezeală, uita uneori că se găsea
în papuci de casă.
— Bine aţi venit sănătosi, poftiţi, poftiţi, se grăbea să-i
întâmpine, cu vorba sa peltică ce-i şedea bine. Domnica,
porunţeste să pună masa, că oamenii vin de la drum, să
pregătească odăile, să aducă de spălat, şi bătea din palme
ca să adune toate slugile.
După ce-şi îmbrăţişa musafirii de mai multe ori, îi
împingea uşor de la spate către salonul cu pian, a cărui
mobilă Empire fusese adusă în lăzi, cu carele, din Sus. În
drum, tot întorcea capul şi dădea în criceală:
— Să deshame caii şi să le dea fân şi grăunţe, vedeţi de
vizitiu, chemaţi-l la cuhnie să mănânţe.
Costache Săvoiu îşi făcuse o casă cu două rânduri, în
care, la zile mari, putea să-şi adune neamurile toate. În

77
 Cronica Stăicului
catul de sus, în afară de salon, se aflau odăile de culcare şi
cele de musafiri; jos, în faţă, era sufrageria, ce-şi avea
cămara îmbelşugată alături, iar în partea ce dădea spre
curte, canţelaria şi încă o încăpere în care-şi primea finii,
atât de mulţi că-i avea scrişi pe catastif.
Cula înaltă, clădită de moşul său, în care se pomenise,
rămăsese pustie, mai la o parte, căci de turci şi de haiduci
nu mai era temere, iar unui om bogat şi cu vază în lume,
cum era cuconu Costache de la Lupoaia, i se cuvenea să
aibă o casă arătoasă şi încăpătoare. Îi purta însă de grije
culei bătrâneşti, cu ziduri de cetate, făcută să stea în
picioare sute de ani. Musafirii găzduiţi aici, când nu mai
era loc în casă, se bucurau de vedere îndepărtată prin
ferestruicile ei zăbrelite şi de paturile moi îmbrăcate cu
macat de casă din odăile văruite, aşternute cu scoarţe
vârstate. Un ţigan dezrobit, bătrân, surd şi mut, care nu
părăsise curtea stăpânului său, îi purta cheile la brâu şi nu
avea altă slujbă decât să vadă de ea.
Copilul dumnealor, Mihalache – cucoana Domnica îl
mângâiase de mic cu numele de Macu – botezase pe fiica
mai mare a cucoanei Masinchii, pe Vena, fiind în anul
acela o iarnă grea şi părinţii săi aleşi ca naşi neputând ieşi
cu sania din curte.
Macu, flăcău de nouăsprezece ani pe atunci, venise
călare pe un armăsar negru la botez la Stăic în ajunul
Crăciunului. Zburase peste nămeţii de zăpadă, îmbrăcat
numai într-un cortelaş îmblănit, şi oamenii de pe prispele
caselor se minunau de el, cât era de îndrăzneţ şi cât îi
şedea de bine căciuliţa de jder aplecată pe sprânceana
neagră, ca şi mustaţa abia crescută. Pe unde trecea,
gonindu-şi bidiviul cum îi era obiceiul, fetele mari îşi
turteau nasul de ochiul de geam de la drum, iar prin curţi
câte o nevastă tânără, ieşită în fugă din casă să dea de
mâncare la vite, rămânea cu mâinile împlântate în
pătuiagul de fân şi cu ochii pierduţi după năluca ce
trecuse, robind-o cu o căutătură.

78
Sarmiza Cretzianu
Macu Săvoiu era întors abia din vară de la Paris, unde
şezuse câţiva ani la liceul „Louis le Grand” la învăţătură,
dar nu-i trebuise mult timp ca să deprindă patima
mândrelor din partea locului, pe care nu avea s-o mai lase
niciodată. Îi era dat ca în zilele bătrâneţii să numere pe
boabele mătăniilor patruzeci de copii răsăriţi printre florile
de pe valea Motrului.
Cu aceleaşi patimi şi aceeaşi frumuseţe fusese
blestemată şi sora sa, cucoana Marghioala Severineanca,
bătrână şi surdă acum, care-şi prelungise tinereţea peste
hotarul ei obişnuit.
De când se prăpădiseră boierii cei bătrâni, cucoana
Masinca nu se mai ducea la Lupoaia. Macu nu trăia bine
cu coniţa frumoasă şi cuminte din neamul Colibăşenilor cu
care-l însurase cuconu Costache şi aceasta şedea mai mult
la părinţi decât la bărbat. Cunoscând năravul noului
stăpân, socotea că cine ştie peste ce ar putea da, mergând
pe acolo, şi se ferea.
Altădată se ducea şi pe la Samarineşti, de sfântul
Gheorghe, la boierii Băleni. Cu dânşii se înrudea după tuşa
Băla, care era şi dânsa din neamul postelnicesei Bălaşii,
muma cucoanei Masinchii. Dar avuseseră şi ei necazuri cu
procese şi cu morţi şi, în afară de aceasta, era şi departe
până la Samarineşti. Nici nu mai ştia de când nu mai
fusese pe la ei.
Peste Motru, la Stroieşti, la cumnatul Petrache, zapciul
plăşii, nu se făcea nedeie de Sânpetru. Se ducea doar aşa,
pe la o vreme, la dânşii şi nu zăbovea mult. Pod peste
Motru în dreptul lor nu era, aşa că trecea apa prin vad cu
trăsura, nevroind să treacă pe podul lui Traşcă, şi le
spunea că-i e frică să însereze, pentru că era mulţumită să
plece.
Cumnata Lucsa lui cuconu Petrache umblase cu vorbe şi
cu farmece, când erau amândouă tinere, măritate de
curând – până a nu se întoarce cucoana Masinca şi cuconu
Ioniţă la averea ei părintească la Stăic – de şedeau amândoi

79
 Cronica Stăicului
fraţii cu nevestele în casa tatălui lor, vătaful de plai de la
Stroieşti, Ion Hârgotă, fratele pitarului din Baia.
De atunci, îi ieşise de la inimă şi nu se mai ducea pe la ei
decât de hatârul cumnatului Petrache, om bun la inimă şi
săritor. Fetelor dânsei le era drag de el, pentru că le făcea
jucării şi le lăsa să-l tragă de mustăţile lungi şi albe şi-i
ziceau uică Păsărică, fiindcă aşa le striga el: „Vin’ la uica,
păsărică uichii”! Dar ele – cum sunt copiii – râdeau în
ascuns de uica Păsărică, fiindcă nu putuse învăţa să
iscălească altfel decât Petrace, la schimbarea slovelor vechi.
Când se făcea nedeia de la Moara Mandii, de sfântul
Pantelimon, cucoana de la Stăic şedea în casă şi se
prefăcea că nu aude trăsurile şi cociile trecând pe drum
într-acolo.
De douăzeci şi mai bine de ani nu mai călcase pe la
Moara Mandii, punând afurisenie şi blestem ca nici măcar
slugile din casă să nu intre în curte la „nesoru-mea Lena”.
În ziua de sfânta Maria mare, hramul bisericii de la
Stăic, când aştepta şi dânsa musafiri ce-ar fi coborât din
deal la nedeie, nu pleca de acasă. Tot în aceeaşi zi împărţea
şi făcea parastas mare, cu toată curtea numai mese
întinse, la care se perinda lumea albă.
Nici nedeia de la Cătun, nu o mai văzuse cucoana
Masinca de când era fată, căci în casa socrilor ei, la
Stroieşti, fusese lege să nu se apropie nimeni de Cătun şi
să nu pomenească numele stăpânului vremelnic al
Cătunului, care-i făcuse strâmbătate vătafului de plai,
socrul ei.
Fiind prea copilă când se măritase, nu ştia de ce ţine
atâta mânie socrul dumneaei şi de ce nu vrea să audă de
Cătun. Din gura cucoanei Domnica, soacra dânsei, aflase
toată tărăşenia, despre care vătaful de plai nu îngăduia
nimănui să vorbească în faţa sa. Cucoana Domnica îi
povestise, când şedeau singure numai amândouă cu
cusătura, aştepându-şi bărbaţii, întâmplarea.
Pământul Cătunului, îi istorisise cucoana Domnica,

80
Sarmiza Cretzianu
fusese cumpărat de caimacamul Craiovei, Alecu Ghica, cel
ce se alese Domn mai târziu, de la stăpânul ei de moştenie,
boierul Matei Şăinoiu – copilul lui Lazăr Şăinoiu, care
clădise biserica – şi, ca s-o mai rotunjească, făcuse şi un
schimb cu serdarul Văleanu şi cu pitarul Gigârtu, vecini ai
Şăinoiului. Caimacamul ridicase un palat la Cătun şi venea
des, dar nu de dragul pământului. Lumea înţelesese
curând că pricina pentru care cumpărase domeniul avea
ochii negri şi-l aştepta seara cu lumânările aprinse şi cu
masa pusă în conacul de la Iupca, cu care se învecina.
Se întâmplase să trăiască nu departe de Cătun, la Iupca,
o cucoană din protipendadă, văduvă tânără şi frumoasă,
cucoana Tomiţa Iupceanca, şi pentru dânsa umbla Alecu
Ghica pe drumuri. Fiind el neînsurat iar cucoana Tomiţa
văduvă, nu supărau pe nimeni cu dragostea lor.
Pe lângă palatul său, caimacamul îşi făcuse o mândră de
grădină ieşită din pământ numai o vară. Grădinarul neamţ
adus de dânsul, care o croise şi o umpluse cu flori străine,
avusese un meşteşug al lui pentru pomi. Cu braţe multe şi
cu boii voinici ai curţii adusese pe lărgi, din pădure, copaci
gata crescuţi şi-i răsădise în grădina stăpânului său,
făcând într-un singur an, ce nu făcea firea în zece. Cu
metodul acesta, un drum de tei înfloriţi ducea în primăvară
din şoseaua mare până la scara palatului. Se minuna o
lume, socotind isprava neamţului ca o vrăjitorie.
Necuratul vroi ca tocmai la drumul acesta – cu miros
dulce, aşternut cu nisip mărunt de la Motru, pe care nu se
auzea duruitul roţilor – să râvnească cucoana Tomiţa în
răsfăţul ei de femeie frumoasă şi să-i pretindă lui Alecu
Ghica să-i facă unul aidoma, de la scara aşezării sale de la
Iupca până la scara palatului de la Cătun.
Caimacamul se bucură că-i poate împlini o poftă
cucoanei ce-i stăpânea inima şi chemă pe meşterul
grădinar, de-i porunci să înceapă lucrul fără întârziere.
Treburi de ale sale îl chemară însă tocmai atunci la
Bucureşti şi nu mai veni la Cătun o vreme. Grădinarul

81
 Cronica Stăicului
primise porunca şi, silindu-se s-o îndeplinească, trimise un
vătăşel să bată ţăruşi, ca să însemne pe unde ar fi drumul
cel mai scurt de la conacul cucoanei Tomiţii până la Cătun,
la scara palatului.
Vătăşelul se întoarse speriat, să dea seama că nu se
putea pune semne pentru un drum de la o curte la alta,
fără ca să se calce pe locurile vătafului de plai Hârgotă de
la Stroieşti. Îl văzuse chiar pe dumnealui din depărtare,
dând târcol semănăturilor, cu isprăvnicelul după dânsul, şi
nu cutezase să se apropie, ştiindu-l om sanchiu şi iute.
Neamţul dădu fuga de se sfătui cu vechilul cel mare lăsat
de caimacam, un străin venetic, pentru care un obraz de
boier de Motru nu avea preţuire, fie el chiar de vătaf de
plai. Ca din partea stăpânului său caimacamul, vechilul
trimise la taft după călăraşi şi cu ei cotropi pământul cu
sila şi cotropit a rămas multă vreme. Iar drumul de tei
poftit de frumoasa văduvă de la Iupca a înflorit de altimp,
în primăvară.
Timpul trecând şi cu el şi liubovul – cum trec toate
liubovurile, cu timpul – caimacamul lăsă pe cucoana
Tomiţa pentru altă cucoană, o femeie străină de ţară, care-l
supuse până la moarte sub pantofiorul ei de atlaz alb, de
cum o văzu la un bal. Ca să se isprăvească cu ce fusese
între el şi cucoana Tomiţa, fără lacrimi şi fără vorbe, Alecu
Ghica schimbă moşia Cătunului pe alta din Ilfov şi nu se
mai întoarse niciodată. Dar vătaful de plai, socrul cucoanei
Masinchii, nu-l iertă, cât trăi, chiar după ce-i scoase
pământul prin judecăţi, cum nu-i iertă nici văduva
dumnealui, care zicea că din supărarea aceea i s-au
împuţinat zilele bărbatului.
Rosturile aşezării părăsite de alţi stăpâni care nu vroiau
decât venitul pământului s-au sprânjit, palatul s-a
dărâmat de mult, iar din scurta strălucire a curţii de la
Cătun nu a mai rămas decât două drumuri de tei bătrâni,
ce se împreună ca pentru o întâlnire de dragoste între două
umbre, în faţa unor trepte de piatră ce nu duc nicăieri.

82
Sarmiza Cretzianu
Mai demult, cucoana Masinca se ducea pe la Boboicenii
de la Zegujani, dacă nu era zăpada prea mare, căci era
rudă şi cu dânşii. Dar de la un timp aceştia şedeau mai
mult pe la oraş, încercând să-l mai înfrâneze pe fiul lor
Laurian, căzut la patima jocului de cărţi. Vânduseră parte
din pământ ca să mai plătească datoriile făcute de el, dar
nu pridideau, căci se iveau mereu altele. Amărâţi cum
erau, nu le mai era aminte de praznic, şi de musafiri, aşa
că lumea luase obiceiul să nu se mai ducă pe la ei.
Bietul cuconu Ioniţă Boboiceanu, cum venea la puţinul
ce mai rămăsese la Zegujani, tocmea oameni şi se punea pe
făcut săpături prin grădină, pe la temelia caselor, în pivniţă
şi împrejurul bisericii. Alt gând nu mai avea de când
dăduse, în lada cu sineturile casei sale, peste o ţeavă de
fier în care se afla o piele de ciută scrisă cu slovă veche, ce
părea a arăta locul unde s-ar găsi căldările cu galbeni
îngropate de vistiernicul Stanciu, moşul său. Semnele de
pe pielea de ciută erau însă atât de încâlcite, încât nu le
putea tălmăci. Vor fi avut poate o cheie a lor, pe care nu o
dovedea, ori comoara va fi fost îngropată cu blestem şi din
acea pricină toată truda cercetătorilor rămânea zadarnică.
Găsind aurul, ar fi plătit datoriile copilului şi l-ar fi trimis
departe, ca să-şi uite năravul, şi aşa ar fi putut scăpa
pământul ce-l avea din moşi. Dar aceasta de pe urmă
nădejde a sa nu se împlini. Necazurile cu fiul lor şi
zbuciumul căutării comorii le scurtaseră zilele celor de la
Zegujani. După moartea lor, ce nu întârzie mult, Laurian
Boboiceanu îşi jucă în cărţi puţina moştenire rămasă şi se
pierdu în lume, iar aşezarea de la Zegujani rămase pustie,
în stăpânirea cucuvăilor şi a buruienilor ce o năpădeau.
Când şi când, cucoana de la Stăic se mai ducea şi pe la
câte o vizită, cât ţinea vremea bună, pe la Nişuleşti, peste
Motru, ori mai departe, la Lăturoasa, la cucoana Smaranda
Niciu, sau la vărul Hârgotă de la Dragoteşti, rudă mai
îndepărtată. În drum se oprea şi pe la Miculeşti, la cucoana
Miculeasca şi la cucoana Uţa lui Tănase Ştiucă.

83
 Cronica Stăicului

Dusurile la lume ale cucoanei Masinchii se răriseră cu

totul de când voia celui de sus îi sfărâmase inima, luându-i
singurul fecior.
Nici nu apucase să intre în viaţă viitorul stăpân al
Stăicului. N-avea decât douăzeci şi trei de ani când
închisese ochii. De dragul câinilor şi al cailor, Iancu plecase
tocmai în Italia, la facultatea cu mare faimă din Perugia, ca
să afle cum să le cunoască suferinţele şi să le tămăduiască.
În anii şederii la învăţătură, care fuseseră şi anii unei mari
iubiri, luase boala ce-i nimicise plămânii.
După moartea lui Iancu, se găsise în sertarul cu secret al
cantorului din odaia sa portretul unei fete frumoase cu
obrazul îngust, numai ochi prelungi şi gene întoarse, şi un
evantai pe care erau scrise cuvinte triste de dragoste şi
despărţire urmate de un nume: Romilda.
Aproape de Crăciun, dacă i se părea cucoanei de la Stăic
că ar fi sfârşit cu treburile şi că poate lăsa curtea în grija
logofătului Trică Bobic mazilul, se îndupleca să se ducă la
Turnu Severin, la fiica ei mai mare Eugenia, Vena cum o
mângâia încă dânsa, mama Dochiţei, ca să se mai
odihnească.
Uneori, dacă ningea cât şedea acolo şi troianul ajungea
prea mare, de nu putea face drumul înapoi, pârtia croită de
săniile oamenilor veniţi la târg cu lemne sau cu fân fiind
prea îngustă pentru sania mare cu patru cai cu care
călătorea, cucoana Masinca rămânea de sărbătorile Sfintei
Naşteri la oraş. După schimbarea anului însă, pleca înapoi
orice ar fi fost, ca să facă pomană de sufletul răposatului.
Pe la celelalte două fiice nu se îndura să plece pe vreme
de iarnă, cu tot dorul ce-l avea de ele, de fetele lor Mihăiţa
şi Sultănica şi de Mihu, copilul Margaretei, deoarece
Bucureştii i se părea prea departe.
În timpul şederii la Severin, cucoana Masinca făcea în
fiecare zi, după ceasurile patru, câteva vizite pe la de-ai ei,
neamuri şi prieteni vechi, luând-o şi pe Dochiţa ca s-o

84
Sarmiza Cretzianu
însoţească. Socotea că e bine ca fetiţa să deprindă de mică
felul cum trebuie să se poarte într-o casă străină şi cum să
vorbească – fireşte numai când este întrebată de vorbă – cu
oamenii bătrâni.
Găzduită ca de obicei în iatacul cu divan pe trei laturi, şi
cu parchet în stele din casele ce le dăduse de zestre Venei,
case moştenite de la fratele dumneaei bun, Mihalache
Stăiceanu, fostul sameş al judeţului, cucoana Masinca,
îmbrăcată de vizite, cu pălăria cu briduri legate sub bărbie
pe cap, înmănuşată, sta în faţa ferestrei care da asupra
grădinii, privind cum zăpada, căzută zi şi noapte de o
săptămână neîncetat, acoperise cu totul rondurile pentru
flori şi potecuţele de prundiş dintre ele şi aplecase crengile
brazilor bătrâni care străjuiau de o parte şi de alta a porţii.
Gândul i se ducea spre Stăic şi se întreba cu îngrijorare ce
va fi fiind pe acolo.
După o bătaie, uşoară la uşă, Dochiţa deschise binişor şi
intră.
— Sunt ceasurile patru, mamă-mare; şi eu sunt gata,
spuse fetiţa şi făcu un „kniks”.
— Aferim, halal să-i fie lu Fräulein, că frumos te mai
găti! Ia te uită la ea, parcă ar fi o porumbiţă!
Dochiţa mai făcu un „kniks” de mulţumire, netezind cu
palmele paltonul de tartan ecosez şi privi în jos, fudulă,
spre jambierele albe încheiate, la fel cu şoşoneii, în nasturi.
Dar mai cu seamă de garnitura de miel de Mongolia –
căciuliţa şi manşonul – ce-l purta pe un şnur trecut pe
după gât, îi era drag, deşi acestuia i se alătura un al doilea
şnur, de care atârna la fiecare cap câte o mănuşe de lână
albă cu un singur deget.
— Maică-mare, se grăbi fetiţa cu vorba, deoarece uitase
de misiunea ce-i fusese încredinţată din pricina laudelor
aduse gătelilor cu care se înfăţişa, spuse Costăin că a tras
la scară şi să nu zăbovim mult, că n-a pus păturile pe cai.
— Să mergem dară, fetică, să nu răcească bieţii cai.
Dochiţa se repezi să deschidă uşa şi o ţinu dată în lături

85
 Cronica Stăicului
până ce ieşi bunica, cum o învăţase Fräulein să facă.
Anghelina, venită şi ea la oraş ca să vadă de cucoana ei,
aştepta în antreu cu haina de blană de lutru în braţe, şi-i
ajută s-o îmbrace pe mâneci, îi întinse reţeaua de lâniţă
stânjenie pe care cucoana Masinca o aşeză peste pălărie, o
încrucişă şi-i trecu amândouă căpătâiele către spate, apoi
fata se ciuci jos de-i puse şoşonii în picioare, le încheie
catarămile şi deschise uşa de la intrare, prin care năvăli
gerul tăios de afară.
— Să ştii, cucoană, că fecioru are la el un săcui cu tărâţe
de firiz, ca să presare când o fi ca să vă daţi jos din sanie,
că s-a făcut gheaţă pe sub zăpadă, spuse Anghelina în timp
ce le învelea pe cucoane cu o cergă căptuşită cu blăniţă de
miel peste picioare, cum era şi cea pe care şedeau.
— Mână, Costăine, mergem dintâi în uliţa târgului, la
cuconu Stanciu Geneseti, la nenea-mare.
Costică-chioru, credenţburşul din casa ginerelui
cucoanei de la Stăic, se agăţă la spate şi sania zbură fără
zgomot pe porţile deschise. Vizitiul avu grijă să dea glas şi
să pocnească din bici când ieşiră la drum, deoarece caii lui
nu aveau parte de clopoţei nici iarna pe zăpadă, când este
primejdie să umbli în treapădul mare fără a da de ştire. Aşa
era canonul ce şi-l luase cucoana Masinca de când i se
prăpădise copilul.
Ninsoarea contenise abia de dimineaţă şi soarele în
scăpătat se uita înapoi, aprinzând licăriri în toate feţele
curcubeului pe zăpada proaspătă. Se lăsase ger şi pe uliţă
se arăta prea puţină lume, doar copiii întârziau pe afară ca
să se mai joace.
Costică sări din coada săniei îndată ce opri Costăin caii
şi alergă să tragă mânerul clopotului de la poarta încuiată.
Văduvoi bătrân, Stanciu Genescu, fratele vitreg de tată al
cucoanei Masinchii, pe care-l ştia o lume de calic şi de
ursuz, trăia singur în nişte odăi încăpătoare şi întunecoase
ale unei case cu două caturi, tristă şi neprimitoare, din
inima târgului, unde avea un şir de prăvălii date cu chirie

86
Sarmiza Cretzianu
la negustori. Până a fi să se arate cineva să deschidă,
Costică scoase de sub paiele aşternute pe podeaua săniei o
lopată şi începu a face pârtie, ca să poată răzbi cucoanele
până la poartă. În faţa caselor lui cuconu Stanciu nu
dăduse nimeni zăpada la o parte şi caii o luaseră în piept
întreagă. Trecu un timp până veni Vasile, feciorul
dumnealui, care-l slujea de când fuseseră flăcăiandri
amândoi, trase dintâi zăvorul şi izbuti apoi, după mai
multe încercări, să descuie broasca ruginită a uşii groase.
— Ce o să-i fie de parebine stăpânului meu că venişi pe
la noi, cucoană Masânca! Da’ când o vedea fata! Când se
făcu aşa mare? O vrea lua moşu în braţe, să nu
prăpădească mândreţele de turetci din picioare, îşi urmă
cuvântul de primire Vasile privind în jos spre Dochiţa, căci
era înalt, cum erau toţi oamenii cei de la Stăic, care prea
adeseori semănau chiar la chip cu cei pe care îi slujeau.
— Mulţumesc, moşule, spuse Dochiţa, care nu suferea
apropierea orişicui de mica şi îngrijită ei fiinţă, zâmbind
însă cât putea ca să nu-l mâhnească pe bătrân. Am să
umblu cu băgare de seamă.
În sală, Vasile le scoase şoşonii şi le pofti sus, dar avu
grijă să-i spună încet cucoanei Masinchii:
— Eu zâc că nu vrea lepăda hainele, că nu-i a căldură pe
la noi.
Cuconu Stanciu le primi în capul scării şi cuprinse pe
cucoana Masinca în braţe. Dochiţa îi sărută mâna, cum
ştia că trebuie să facă, dar îl privi cu mirare, căci se purta
cu giubea îmblănită şi cu fes grecesc cu ciucur. Când se
aşezară pe canapeaua spre care le îndemnă stăpânul casei,
se auzi o scârţâitură jalnică.
— Să vă cinstesc cu câte un ceai de muşeţel, soru-mea,
că e ger rău afară. Află de la mine că nimic nu e mai bun
pentru sănătate. Şi bătu din palme ca să poruncească
această băutură scumpă.
— Mulţumesc, nene Stanciule, primim cu plăcere,
răspunse zâmbind, dar cu privirea în altă parte, cucoana

87
 Cronica Stăicului
Masinca.
În mintea Dochiţei se prăvăli o lume. Ştia bine că bunica
ei nu suferea nici măcar mirosul fierturii de romaniţă când
o spăla pe cap Fräulein. Şi acum o auzea spunând că
primeşte cu plăcere să bea o ceaşcă întreagă. Nu o văzuse
niciodată ascunzând adevărul şi rămase pe gânduri.
— Cum a fost câmpu ăst-an, Masincă, pe la Stăic şi cum
ai ieşit cu vânzarea? întrebă cuconu Stanciu.
— Slab, nene. După ce că s-a făcut puţin, nici preţ n-a
prea fost. Noroc că s-au făcut prunele sodom, că altfel nu
ştiu ce mă făceam. Am vândut jumătate din ţuică, de m-am
mai săltat câta. Cu vânzarea ălei de mi-a rămas am să
aştept până în primăvară, ca s-o dau mai scumpă, să-mi
plătesc datoriile şi să mă mai înlesnesc o ţâră. Dară
dumneata, nene, eşti mulţumit?
— Slab şi pe la Căzăneşti. N-a plouat la timp, oamenii n-
au prea ieşit la munci, răspunse scurt, cu grabă, cum
răspund de obicei bogaţii zgârciţi când cei ce întreabă sunt
oameni cu greutăţi.
Dochiţa şedea cuminte pe marginea canapelei,
povestindu-şi în minte basme, şi nu asculta la cele ce se
vorbeau, când auzi deodată pe unchiul mare zicând, după
un răstimp de tăcere care o făcuse să-şi ridice ochii spre
bunica ei bucuroasă, crezând că a venit vremea să plece:
— N-auzi ’mneata, Masâncă, ai luat seama cum aduce
fata cu răposata muica noastră?
— Da, nene, am luat seama de mult.
— Muica Bălaşa era abia trecută de treizeci de ani când
mi-o aduc aminte, frumoasă. Eram mai mic ca nepoata
Dochiţa când s-a prăpădit bietu taica postelnicu…
Cuconu Stanciu tăcu, ca să nu mai spună că-şi amintea
că nu a trecut mult atunci până s-a măritat postelniceasa
Bălaşa cu logofătul Dumitru Răduţoiu Jarco, tatăl cucoanei
Masinchii, şi plecă spre încăperea alăturată zăngănind o
legătură de chei.
Cum ieşi, cucoana Masinca se ridică îndată în picioare,

88
Sarmiza Cretzianu
îşi potrivi pălăria şi se aplecă puţin ca s-o încheoture pe
Dochiţa la palton, pregătindu-se de plecare.
Atunci se întâmplă o minune. Cuconu Stanciu se
întoarse şi, zâmbind, puse un galben mare cu chipul
împărătesei Maria Terezia în mâna Dochiţei.
— Ţine de la mine, nepoată, da’ să nu-l cheltui, nu se
putu împiedica de a adăuga bătrânul.
Uimirea o lăsă o clipă fără cuvânt pe cucoana Masinca.
— Sărută mâna lu’ uica mare şi mulţumeşte-i frumos,
spuse dânsa în sfârşit. Nene, să ne ierţi, da’ trebuie să
plecăm. Zisei vizitiului să dea târcol prin târg ca să nu stea
caii în loc pe ger şi să se întoarcă să ne ia. Gândesc că o fi
venit.
— Veni, mamă-mare, zise Dochiţa, mulţumită să plece
deşi o încântase darul primit, privind pe fereastră. E în
poartă sania noastră!
— Te las sănătos, nene. Au cricit copiii că s-ar bucura
dacă te-ai osteni să vii să prânzeşti cu noi în ziua de Ajun,
că-i ziua fii-mi.
— Bucuros, soru-mea, da’ să-i spui lu’ nepotu Radu să
trimită sania să mă ia la vremea potrivită, că eu am trimis
caii la Căzăneşti, ca să nu mănânce fân şi grăunţe degeaba
pe aici.
Altădată îşi dusese cucoana Masinca nepoata la cucoana
Păuniţa lui Iorgu Aldescu. Acolo o trăgea inima cel mai
mult pe cucoana de la Stăic să meargă, deoarece Iorgu
Aldescu fusese vrăjmaşul de moarte şi potrivnicul în
procese nenumărate al lui Traşcă Pârvulescu, cumnatul
dumneaei, pe care nu-l putea ierta nici după ce părăsise
această lume.
Dochiţa suise de mâna bunicii ei, prin întuneric, nişte
trepte repezi şi drepte, trecuseră apoi printr-un geamlâc cu
ochiuri de geam în toate culorile şi fuseseră poftite de o
slujnică în iatacul cucoanei Păuniţii, căci fiind vreme de
iarnă şi nefiind vestită că-i vin musafiri, dumneaei nu avea
foc în salon.

89
 Cronica Stăicului
Stăpânii casei abia o văzură pe cucoana Masinca şi
nedumerirea Dochiţii fu mare auzind pe cucoane
spunându-şi una alteia „sărut mâna văruică”, în timp ce se
sărutau pe obraji.
Păuniţa Aldeasca era cam de seama Masinchii şi se
purta tot ca dânsa, în rochie neagră cu paltonaş, cu guler
înalt şi lanţ lung de aur la gât de care atârnau brelocuri.
Părul alb îl avea pieptănat cu cărare la mijloc şi adus în
bandouri netede până la conciul de la ceafă. Nu era însă
falnică şi dreaptă cum era cucoana de la Stăic şi nici nu
povestea aşa frumos, dar zâmbea şi dânsa cu bunătate
celor din jurul său. Cuconu Iorgu Aldescu era îmbrăcat, ca
întotdeauna, chiar în casă, cu redingotă de postav negru şi
cu guler înalt scrobit la gât. Ca să nu le rătăcească,
deoarece degetele sale neliniştite nu se puteau lipsi de ele,
îşi purta mătaniile din lemn de santal încolăcite pe
încheietura mâinii stângi.
Aldeştii se minunaseră de ochii albaştri ai Dochiţei şi de
valurile de păr ce-i acopereau umerii şi spateie, spuseseră
şi ei că este leită, cap tăiat, biată ţaţa Bălaşa,
postelniceasa. Urmaseră apoi mai multe rânduri de
dulceţuri şi cafele.
Dochiţei îi plăcuse mult la această vizită, dar mai mult îi
plăcuse la tuşa Marghioala Severineanca. Dumneaei avea
frumos în casă, era gătită şi parfumată şi avea pe lângă;
dânsa pe baba Domnica, ţiganca iscusită şi deşteaptă de
care nu se despărţea niciodată. Domnica o luase pe fetiţă
cu ea la cămară, când fu să pună dulceaţă, şi-i dăduse să
guste din toate borcanele, iar tuşa Marghioala îi pusese în
deget un inel cu o turcheză în chip de inimioară.
În casa cucoanei Severinence plutea amintirea trecutului
ei de femeie frumoasă, răsfăţată şi bogată. Fără să priceapă
bine, Dochiţa simţea ceva nedesluşit, dar atrăgător, care o
înconjura.
Cucoana Masinca cunoştea viaţa plină de patimi şi de
plăceri a verişoarei dânsei, dar nu vorbea de astfel de

90
Sarmiza Cretzianu
lucruri în faţa nepoatei. Ştia că oglinda de pe masa
îmbrăcată cu volane de tul de la care nu-şi putea lua ochii
Dochiţa, era un dar de despărţire de la un mylord englez cu
care se iubise cucoana Marghioliţa într-o iarnă la Corfu,
când fusese acolo pentru căutarea sănătăţii. Acesta, nebun
de dragoste, o rugase să lase totul şi să-l urmeze în
Englitera, unde o aştepta un castel ca din poveşti,
înfăţişarea la curte şi toate giuvaericalele bunicelor şi
străbunicelor milostivirii sale. Dar dânsa nu vroise să-şi
părăsească ţara, casa de peste drum de biserica Maioresei,
moşia de la Brebinari şi bărbatul care nu-i ieşea din vorbă.
Se zvonise pe atunci că mylordul, în desnădejdea sa,
încercase să-şi zboare creierii la plecarea dânsei din insula
însorită, dar că pistolul nu luase foc.
În călătoria ce făcu în jurul lumii ca să o uite, englezul
găsise la Veneţia o oglindă lucrată de un meşter sticlar de
acolo cu o sută de ani mai înainte, pentru cea mai
frumoasă principesă din vremea aceea, şi o plătise cu aur
mult. Trimisese apoi, cu cheltuială mare, o slugă a sa să i-o
aducă în ţară cucoanei Marghioalii.
Oglinda era un lucru de vis. Mai mult înaltă decât
rotundă, avea pervazul tot de oglindă cu câte două sfeşnice
micuţe suflate din sticlă, albastre şi trandafirii, prinse în el
de o parte şi de alta, iar sus şi jos pervazul îi era împodobit
cu trei trandafiri aşezaţi printre frunze aurite, câte doi
albaştri pe lături, iar cel de la mijloc în culoarea firească a
trandafirilor. În ea îşi răsfrânsese, ani de-a rândul,
cucoana Marghioliţa frumuseţea, în timpul tinereţii bogate
în biruinţe de dragoste. Oglinda fermecată îi era prietenă şi
acum, căci anii împuţinându-i agerimea vederii, se vedea în
apele ei tot cum fusese altădată. Auzul o lăsase şi el puţin,
aşa că putea crede că din pricina asta nu mai aude
murmurul de laudă ce-l stârnea în tinereţe pe unde trecea.
Într-o zi, cu vorba ei peltică ce-i sporea şi mai mult
farmecul, piperând puţin frumuseţea ei prea desăvârşită, îi
spusese mamei sale: „Maman, când n-or mai sări şapte să-

91
 Cronica Stăicului
mi prezanteze mantelul la plecare, mă omor”.
Cucoana Marghioala nu se omorâse, deşi pe la sindrofiile
şi pe la jocurile de cărţi ce le cerceta nu mai sărea decât
feciorul de casă să-i ţină haina, dar nici nu se înăcrise. Îşi
cinstea rămăşiţele de frumuseţe cu multă grije de sine şi cu
haine scumpe, îmbătrânind frumos, ca un vin de soi ales
ori ca un lemn de preţ.

92
Sarmiza Cretzianu

II

MAI TRECUSE ÎNCĂ O VARĂ ŞI ÎNCĂ

una, şi aşa trecuseră cinci. Nepoţii şi nepoatele cucoanei
Masinca crescuseră, intrau în rândurile oamenilor mari.
Pentru Statie şi Tudor, fraţii Dochiţei, care erau acum doi
voinici înalţi şi sprâncenaţi, rupţi din soare, şi care
petrecuseră câţiva ani la învăţătură în Bucureşti, se
apropiase vremea când aveau să plece pentru desăvârşirea
studiilor. Mihăiţa şi Sultănica ajunseseră la vârsta
măritişului. Copil nu mai era decât Mihu, fiul Margaretei.
Dochiţa, deşi împlinise cincisprezece ani – întrecând astfel
cu un an vârsta la care străbunica ei, postelniceasa Bălaşa,
fusese mireasă în munţii Cloşanilor – îi părea tot o copilă
bunicii ei, a cărei bucurie era întreagă având-o mereu pe
lângă dânsa. Mademoiselle Antoinette, „institutrice
diplômée”, putea să citească netulburată romane şi să-şi
îngrijească în voie frumuseţea cam trecută, în aşteptarea
romanului personal ce i s-ar putea ivi în viaţă. Lecţiile de
literatură şi de „maintien” ce ar fi trebuit să le dea Dochiţei,
precum şi supravegherea exerciţiilor de pianoforte la care
se cădea să fie faţă, o plictiseau poate chiar mai mult decât
pe eleva ei, aşa că se prefăcea a uita de ele, fapt de care nu
se plângea nimeni.
Semnul desluşit de cucoana Masinca, vârtejul din
creştetul Dochiţei, nu minţise. Întocmai cum se temuse
dânsa atunci, fetiţa rămăsese săracă de un părinte, tatăl ei,
Radu Vulpan, care se prăpădise înainte de vreme. De
93
 Cronica Stăicului
atunci Vena, mama Dochiţei, tot nemângâiată deşi
trecuseră patru ani, ca să nu-i întunece copilăria îşi lăsa
fata cu lunile la Stăic, unde ştia că îi place atât de mult,
însoţită de guvernanta şi de Gyp, foxterierul.
În cerdacul de la Stăic, singură la genunchii cucoanei
Masinchii, fata cu ochi albaştri lua seama acum la
povestea nunţii jupânesei Marina şi a lui Radu din
Pârvuleşti, strămoşii ei, pe care cucoana Masinca o
istorisea încet, oprindu-se când şi când ca să-şi aducă
aminte şi să găsească vorbe potrivite pentru urechile fetiţei
ce asculta la ele. Dânsa se căia întrucâtva că se codise să
împărtăşească la câteşitrei nepoate această întâmplare,
socotindu-le crude, deoarece în răstimp Mihăiţa şi
Sultănica prinseseră aripi şi-i ieşiseră de sub ascultare.
Alt cuvânt pentru care se ferise să le-o povestească era
că de la grozăvia petrecută la Moara Mandii, când
cumnatul Traşcă slobozise plumbul din puşcă asupra ei şi
a tatălui Dochiţei, deşi trecuseră atâţia ani, nu mai
pomenea de numele Pârvuleştilor. Chiar după ce văduvise
cucoana Lena, când era silită să vorbească de dânsa cu
străinii tot „nesoru-mea Lena” o numea cucoana Masinca
pe stăpână celeilalte jumătăţi a Stăicului. Acest pământ
puţin şi sărac, de care se legau atâtea blesteme, era de
veacuri prilej de pricini şi judecăţi între neamuri, atât între
boieri cât şi între ţărani. Deseori în ceasurile de
singurătate, muncită de gânduri, cucoana Masinca se
întreba dacă nu va veni vreodată vremea când avea să se
ostoiască lăcomia de pământ şi să astâmpere ura din
sufletul oamenilor pricinuită de ea.
Se hotărâse să istorisească Dochiţei despre mireasa
adusă de departe de clucerul Radu din Pârvuleşti, deoarece
anii dumneaei se înmulţiseră şi nimeni nu ştie când îl
strigă îngerul morţii. Încredinţa Dochiţei şi această poveste,
ca pe încă un bob de mărgăritar din şirul de poveşti
adevărate, cu care – în lipsă de pogoane destule – şi
înzestra nepoatele.

94
Sarmiza Cretzianu
Niciuna din ele nu ştia să asculte ca Dochiţa, de aceea
cucoana Masinca se mângâia oarecum în sinea sa de lipsa
celorlalte. Pe măsură ce se măriseră şi li se desfăcuse
mintea, dânsa le povestea câte toate când le avea în jurul
său, despre părinţi şi despre moşi şi despre întreaga
boierime din partea locului, cu care se înrudea şi se
învecina.
Le povestise cum le ştia şi dânsa: unele, fapte mai
apropiate, îi veneau lesne în minte, iar altele cu greu le mai
desluşea singură din negura şi încâlceala trecutului.
În felul acesta, însemna în mintea lor tânără aduceri
aminte ce ar fi putut pieri odată cu dânsa şi alcătuia un
hronic nescris. Ştia bine, însă, că tot Dochiţa va fi
visternica tainiţei cu poveşti, deoarece ei, mai mult decât
văruicelor sale mai vârstnice, îi era drag trecutul.
Şedeau amândouă singure, pe răcoare, în cerdacul
bătrânei aşezări, la locurile obişnuite. Pe masă erau acum
două ceşti de cafea, trecuse vremea când bunica turna
câteva picături în farfurioara ceştii sale şi-i dădea să guste.
Din pricina acestui răsfăţ, fetiţa deprinsese tabietul cafelei
şi, nici ieşită bine din anii copilăriei, îi era robită, după
cum erau toţi din neamul ei.
La lumina ce mai stăruia după ziua lungă de vară,
Dochiţa, nepoata cea mai apropiată de sufletul cucoanei
Masinchii, aşezată pe un scăunel scund, stătea vrăjită şi
lua aminte la vorbele dânsei. Aceasta, cu mişcarea sa
obişnuită, îşi trosnise de mai multe ori încheieturile
degetelor, tuşise uşor ca să-şi dreagă glasul şi, dreaptă pe
scaunul său, povestea.
— Tărăşenia asta, de mă apucai să-ţi povestesc, Dochie,
s-a întâmplat foarte demult. Bine de tot, nu ştiu nici eu
când să fi fost fiind, da’ ştiu că era cam după pierderea
neamului domnesc al Brâncoveanului. Asta trebuie să ştii
tu mai bine, că o fi scriind despre grozăvia tăierii lor la
Ţarigrad în cărţile tale. Cam pe atunci puseseră austriecii
poştele în ţară, de la Ruşava până la Olt, de umblau

95
 Cronica Stăicului
oamenii ca gândul cu caii de olac, în căruţele de poştă, în
sus şi în jos.
Acu, ai să vezi şi tu singură ce tainice şi târcolite sunt
căile Domnului şi căile dragostei, şi câte trebuie să se
săvârşească pentru ca doi tineri, a căror scrisă a fost astfel,
să se poată însoţi.
Dacă n-ar fi fost să se aprindă rezbel între turc şi rus şi
nu l-ar fi dovedit turcu pe împăratu de la Mosc, şi dacă un
copilandru plecat la învăţătură la şcolile înalte din Apus,
căruia i se îndulcise şederea printre streini, ar fi ascultat
de tătâne-su şi s-ar fi întors acasă, n-ar fi ajuns,
cincisprezece ani mai târziu, ca alt copilandru, fecior de
treaptă mai măruntă, a noastră, cu avere puţină, să ajungă
să peţească cuconiţa bălană şi frumoasă de peste atâtea
dealuri şi ape, nepoată de fiu a mândrului cucon de starea
întâia, cu averi mari şi fumuri de domnie, Gavrilă
Drugănescul. Multe au trebuit pentru ca moşu nostru
după mamă, Radu, flăcău numai de nouăsprezece ani,
copilu căminarului Stroe Pârvulescu, să se înfăţişeze la
Drugăneşti, unde-l aştepta mireasa ce-i fusese hotărâtă de
soartă.
Acolo, în palatu ce-şi ridicase vornicii Gavrilă
Drugănescul, moşu fetii, tocmind pentru treaba asta
meşteri talieni, aduşi de vodă Constantin Brâncoveanu
pentru aşezarea domnească de la Mogoşoaia – cerându-le
să-l facă aidoma cu ăl poruncit de Vodă, dar puţin mai mic,
spre a nu supăra pe Maria Sa – îşi aştepta jupâniţa Marina
ursita ce se împlinea prin însoţirea cu Radu Pârvulescul.
Din însoţirea asta a lor se născu o fiică, ce fu apoi muma-
bătrână a muichii mele. De la ea s-au mai păstrat în
neamul nostru doar câteva auricale şi o pereche de sfeşnice
de argint, pe care le cunoşti, că bunica mea, udind de mică
săraca de mumă, averea s-a izâdit. A rămas încă o
clironimie neatinsă, pe care acu, de când te-ai mărit, ai să
începi a o vedea în oglindă.
Cucoana Masinca se uită puţin cam încurcată către

96
Sarmiza Cretzianu
Dochiţa, deoarece aceste vorbe îi scăpaseră fără voie, şi-şi
limpezi din nou glasul.
— Prea des să nu te uiţi, ca să faci numărătoarea
moşteniei. În afară că nu sade bine, să ştii că fetele care
stau tot cu ochii în oglindă se ofilesc de timpuriu.
Dochiţa privi în jos, roşind uşor. Fără să vrea, văzuse şi
ea de la o vreme, pe când se pieptăna dimineaţa,
zâmbindu-i din luciul oglinzii moştenirea rămasă de la
jupâniţa Marina.
— Pe la casa de poştă a Cerneţului, pe care am apucat-o
şi eu în tinereţele mele, urmă a zice cucoana Masinca, de
se afla la câteva ceasuri de drum de vama Ruşevei, adică
de intrarea în ţară, se perinda lumea luminată. Călători de
toate felurile şi de toate limbile au fost trăgând acolo până
a le schimba caii şi plecau apoi mai departe după treburile
lor. Arareori erau pământeni de ai noştri. Mai toţi erau
streini de ţară, mai mult negustori, câte un dascăl neamţ
ori franţuz adus de vreun boier pentru copiii lui, ori vreun
popă papistaş. Treceau prin acea poştă oamenii ăi mai
ciudaţi şi mărfurile ale mai subţiri. Cei trăitori în Cerneţi îşi
făcuseră obiceiu de a merge să fumeze ciubuc la post-
maisteru neamţ când se zvonea că i-au picat călători mai
de seamă de la drum. Cinstea şi folosu pentru el erau mari,
iar ei aveau ce povesti când se întorceau la casele lor.
Aşa se întâmplă ca într-o zi de primăvară, să se fi fost
arătat, venind din Sus, o strălucită trăsură, numai
geamuri, cu cai stătuţi de oboseală. Călătoru necunoscut,
stăpânu ei, era însoţit numa de o slugă ce şedea în coada
caretei poleite, cu mâinile la piept. Zice că trăsura ar fi fost
căptuşită cu mătase roşie, ca o bisactea, împodobită cu
zugrăveli şi ar fi fost având câte o coroniţă de grof pe
fiecare uşiţă. Pe urma ei venea o cocie încărcată, cu
calabalâc mult.
Mare fusese atunci mirarea ălor de se aflau strânşi la
poştă, auzind pe călător, care se purta cu pantaloni scurţi,
cu haină cu coadă şi cu pălărie mare de postav împodobită

97
 Cronica Stăicului
cu pană, vorbind limba noastră, aidoma cum o vorbim noi.
Vătafu de poştă, cu toate slugile sale, roia în jurul
streinului. Temenelile neamţului nu mai conteneau.
Încurcătura era la culme. Taman atunci se brodise, să nu
fie la poştă cai de schimb hodiniţi şi nici ţiganu făurar,
adus ca să întărească osia mândreţei de trăsură, care se
şubrezise trecând prin pietroaiele din vadu Cernei, la
Ruşava, nu se arăta a fi în stare să sfârşească până în
seară treaba neobişnuită la care fusese pus.
Străinu, neavând încotro, trebuia să petreacă noaptea
acolo, da’ hanuri unde ar fi putut trage un aşa slăvit obraz,
nu se găseau într-un târg de margine de ţară, cum era
Cerneţu.
Obiceiu ce şi-l făcuseră boierii de a se aduna pe la casa
de poştă pentru a afla veşti din lume îi fu de ajutor post-
maisterului. Se nimerise să se afle printre ei chiar căpitanu
de Cerneţi, Dumitraşcu Brăiloiu, boier de neam însemnat,
însuşi dumnealui om umblat, trecut prin necazuri şi cu
ştiinţă de carte. Pricepând că streinu era un boier de vază
şi trebuie omenit după cum se cuvine, căpitanu
Dumitraşcu se băşcăşi de prietenii lui cu care şedea în
tinda poştei, după ce se vorbise cu dânşii şi, apropiindu-se
de călător, i se închină după felu turcesc ducând mâna la
frunte, la gură şi la inimă, cum se făcea pe atunci,
poftindu-l cu vorbe alese să tragă la casa care se afla
împotriva poştei, peste drum.
Dochiţa asculta sub lumina stelelor multe ale nopţii de
vară, din care aluneca uşor, când şi când, câte un picur de
lumină ce se stingea pe drum. Altădată credea că fiecare
stea căzătoare este un suflet care se duce, acum însă aflase
de la mademoiselle, mai tânără şi iubitoare de ale vieţii,
înlocuitoarea bătrânei Fräulein, că dacă-ţi pui în gând o
dorinţă privind cum cade o stea, aceasta se împlineşte. În
sufletul prea tânăr al fetiţei răsăreau tot felul de dorinţi
nelămurite, fără chip, dar nu ştia singură ce să-şi pună în
gând.

98
Sarmiza Cretzianu
Începuse să se răcorească bine. Dincolo de luncă, se
ridicaseră aburii. Cucoana Masinca o întoarse din lumea
visurilor, cerându-i să meargă în casă şi să-i aducă o
broboadă ca să-şi pună pe umeri.
— Strigă tu şi la Anghelina, să pună de două dulceţuri şi
scoate din soba din salon borcanu cu nuci împănate. Da’
să vii repede, fată, că ne apucă cântatu cucoşilor şi tot n-
am sfârşit cu istorisitu.
— Ce să vezi, pe la casa căpitanului de Cerneţi era zarvă
şi alergătură mare – îşi urmă cucoana Masinca povestirea,
după ce se întoarse Dochiţa cu broboada şi cu borcanul de
dulceaţă, urmată de Anghelina, ducând tăviţa de argint cu
paharele cu apă rece şi linguriţele pe frunze de opalină
albastră – da’ pregătirile erau pentru alţi musafiri, nu
pentru ăl de-l aducea stăpânul casei. Pe când dumnealui
se afla la taifasu obişnuit de la menzil, la casa sa căzuseră
alţi oaspeţi de la drum mai apropiat, neamurile lui de la
Pârvuleşti, căminarii Stroe şi fiu său Radu, veniţi la oraş cu
o judecată pentru nişte pământ ce o avea căminarii a doua
zi.
Cunoştinţa se legă lesne, cum se întâmplă între oameni
cu purtări alese şi, de cum se aşezară la masă, se puseră a
tăinui, ca între bărbaţi, ca şi când s-ar fi ştiut de când
lumea. Meselnicii, de bună seamă că nu se grăbiseră să-l
iscodească pe strein, cine e, de unde vine şi unde se duce,
ca nişte oameni cu creştere ce se găseau, da’ fireşte că erau
foarte dornici de a le afla pe toate şi, oricât ar fi încercat să-
şi ascundă nerăbdarea, ea li se citea în ochi. De la sine,
musafiru îşi simţi îndatorirea să le spună toate câte se
cuveneau a fi spuse, fără a fi nevoie de întrebări.
Mai înainte de toate, mulţumi că a îngăduit unui
pribeag, înstrăinat de cincisprezece ani de zile de pământul
lui de naştere, să fie omenit cu cinste la casa şi la masa
îndestulată a unuia din cinu său şi ceru îngăduinţa să
ciocnească paharu de vin chihlimbariu, ce-i şedea înainte
şi-l socotea vrednic de a se afla pe masa celor mai mari din

99
 Cronica Stăicului
ţările Apusului, în sănătatea cinstitei gazde şi a casei sale.
Le destăinui că se numeşte Preda Drugănescu şi este
copilu vel vornicului de Târgovişte, Gavrilă Drugănescu.
Desigur că dumnealor se mirară văzându-l îmbrăcat în
haine frânceşti, el care era român ca şi domniile lor, şi că
vorbeşte aceeaşi limbă ca dânşii, deşi vorbirea sa avea
uneori neîndemânarea unui om lipsit ani de zile de bucuria
de a grăi limba părinţilor săi.
Jupânu Preda urmă a le spune că acum trebuia să se
mărturisească domniilor lor, care erau cei dintâi oameni de
ai săi ce-i întâlnea la intrarea pe pământu ţării, că,
asemenea fiului risipitor, este un fiu care a greşit în faţa
tătâni-su şi că din această greşeală rătăceşte desţărat de
cincisprezece ani de zile.
Da’ toate astea câte ţi le povestesc acu, Dochie, le-am
aflat şi eu din gura muichii, cum le ştia şi ea de la muma-
bătrână. Am ţinut minte, cum ţine minte popa de nu
cunoaşte slovă rânduiala şi tipicu slujbei.
Preda Drugănescu le aminti cum, cu cincisprezece ani
înainte, împăratu pravoslavnicei Rosii ducea rezbel crâncen
cu turcu şi că biruinţa fusese atunci în cumpănă.
Voievodul de la Moldova, Dimitrie Cantemir, era credincios
împăratului muscalilor şi el se legase să dea ajutor de
oaste. Socotind ajutoru său prea puţin, domnu Moldovei
trimisese prietenului ce-l avea în Ţara Românească,
spătaru Toma Cantacuzinul, scrisori pentru ca Domnia Sa
să-i strângă o ceată de viteji neşovăielnici cu care să-şi
întărească oastea.
Spătaru Toma Cantacuzinul, neam cu Drugăneştii, în
drum către ţara Moldovei poposise o noapte la moşia
tătâni-su din ţinutu Ilfovului şi, şezând la masa de cină,
povestise unde merge cu ceata de oşteni ce se afla tăbărâtă
în ograda caselor marelui vornic.
Dânsu era mai mult copil decât flăcău atunci, mai tânăr
chiar decât era acum fecioru căminarului Stroe din
Pârvuleşti, de faţă la această adunare şi, de la coada mesei,

100
Sarmiza Cretzianu
de unde şedea neluat în seamă, asculta la spusele vărului
Toma. Uitase de mâncare, uitase să se ridice de la masă şi
să sărute mâna părinţilor, uitase de toate.
Peste noapte, mintea lui de copil, doritoare de privelişti
streine, de fapte neobişnuite, de bătălii şi zăngănit de arme,
se înflăcărase atât de tare, încât a doua zi, după plecarea
de la curtea din Drugăneşti, la popasu de amiazi, când
spătaru Toma făcu numărătoarea micii sale oşti, numără
în rândurile ei un oştean şi un roib mai mult.
Despre sfârşitu nenorocit al rezbelului şi despre
pribegirea domnului Moldovei, după bătălia care o dădură
lângă o apă – nu mai ţin minte cum îi zice – am auzit şi eu,
zise cucoana Masinca. Nu-i rămăsese atunci jupînaşului
Preda decât să-l urmeze pe văru său, căci înapoi nu se mai
putea întoarce de groaza turcilor, dar mai cu seamă de
teama ce o avea de dreapta mânie a tătâni-su.
Te-oi fi mirând, Dochie, de mine, că ştiu ca un om
răbojul şi socoteala războaielor. Tot din spusa muichii am
priceput că după rezbel, voievodu Moldovei, înfrânt, a fugit
către Mosc; ceilalţi căpitani şi oşteni s-au sprânjit în toate
părţile. Răposatu bărbatu-meu, Dumnezeu să-l
hodinească, care ştia carte, citise despre lucrurile astea
într-un hronic vechi şi cunoştea şi anu şi luna bătăliei, da’
eu mi-am uitat.
Prea mult nu apucase jupânu Preda să stea în ţara
moshicească; cu ajutorul dat de Vodă Cantemir putuse
pleca. După îndemnu înţelept al Mariei Sale, a fost deprins
umanioarele în şcolile Apusului, unde arătând scrisorile de
la domnu pribeag se bucurase de primire bună. Mai mult i-
au fost statu în ţara Italiei, unde învăţă la o şcoală înaltă
împreună cu altă rudă tot din neamu Cantacuzinilor, iar de
acolo luase drumu Franţei, unde cu cele învăţate putuse să
trăiască şi să facă faţă în lume potrivit cu rangu neamului
său, fiind primit cu cinste chiar la curtea rigii.
Luându-şi seama, povestitoru le spuse că după ştirea ce-
i dă ornicu său, a trecut de mult de miezu nopţii şi poate

101
 Cronica Stăicului
domniile lor sunt dornici să meargă la hodină. Da’
ascultătorilor nu le era aminte de somn, faptele la care
ascultau erau cu mult prea însemnate ca să se lase
păgubiţi de istorisirea lor şi-l rugară să meargă mai
departe.
Află, Dochiţă, că şi la masa de la căpitanu de Cerneţi, ca
şi cu cincispre’ce ani mai înainte la Drugăneşti, era o
pereche de urechi tinere care ascultau cu nesaţ şi o minte
crudă care se înflăcăra la auzu întâmplărilor minunate.
Radu Pârvulescu, copilu căminarului Stroe, privea la omu
luminat şi purtat prin lume, pricepând câte ar putea
cunoaşte şi învăţa de la el. Asculta aproape fără a clipi din
ochi, fără a mişca în jilţu în care încremenise parcă. Îşi
netezea numai pletele creţe din când în când de după
urechi ca să audă mai bine şi-şi ştergea fruntea
îmbrobonată cu basmaua de borangic. Paharu cu vinu
bătrân de Golu Drincei, pe care-l scosese căpitanu de
Cerneţi pentru a-şi omeni oaspetele de cinste, şedea
neatins. Ăi nouăsprezece ani pe care-i număra nu mai
visau decât ţări îndepărtate, bătălii, curţi de crai streini,
ţoale de atlaz ca ale Drugănescului.
Preda tăcu niţel, ca să-şi mai rânduiască amintirile.
Apoi, ridicând capu, urmă a le spune mesenilor cum acolo,
printre streini, aflase că tătâne-su trăieşte, că este tot în
dregătorii mari şi că averea i-a sporit încă. Mai aflase şi că
părintele lui l-a iertat şi s-a pus să ridice un sfânt locaş de
piatră lângă curţile lor din Drugăneşti pentru ca Dumnezeu
să-i aducă copilu înapoi, dar că tot amână mereu sfinţirea
bisericii pentru cuvântu că-l aşteaptă să se întoarcă. În
taina cugetului său însă, credea că Preda murise, că din
toate scrisorile pe care el cercase a-i trimite nu primise
răspuns la niciuna. Astea le auzise an în sfârşit de toamnă,
din gura unui trimis al rigii Franţei fost cu o solie la
Ţarigrad, care în drumu lui înapoi, făcând popas la
Bucureşti, îl întâlnise pe tătâne-su la curtea lui Vodă,
amărât şi îmbătrânit.

102
Sarmiza Cretzianu
De atunci Preda trăise cu gându şi cu nădejdea să se
întoarcă în ţară, da’ trebuise să aştepte să se ia zăpezile şi
să se zvânte drumurile ca să se încumete la o aşa cale.
Mersese cu o mare grabă, zi şi noapte, schimbând caii la
toate poştele. Nu se afla plecat decât de cinci săptămâni şi i
se părea că nu mai ajunge. Da’ o dată pe pământu ţării, se
simţise strein, până a se fi întâlnit cu domniile lor, care-l
întâmpinaseră ca pe o rudă. Se despărţea cu greu de
prietenii ce-şi dobândise, mulţumindu-le pentru primire şi
ospătare, mai cu osebire însă avea a le mulţumi pentru
îngăduinţa cu care ascultaseră mărturisirea necazurilor.
Se temea că se va simţi iarăşi singur şi strein în drumu
ce-i mai rămăsese de făcut până acasă, care îi va părea mai
lung decât ăl umblat până aici. Zicea că în dorinţa de a o
avea să-i mai vază, o să se mângâie cu zicala bătrână care
spune că: „munte cu munte se mai întâlneşte, necum om
cu om”!
Până către dimineaţă, jupânu Preda vorbi despre câte le
petrecuse în rezbelu la care plecase la vârsta numai de
şaisprezece ani şi de câte le văzuse în părţile îndepărtate
ale Evropei, pe unde cutreerase.
De lucrurile astea nu pot să-ţi povestesc chiar aşa cum
or fi fost, că nerămânând scrise nicăieri, s-au mai pierdut
şi s-au mai uitat de ele. Muica mea ştia că la ziuă, când fu
de se ridicară de la masă ca să meargă pe la odăile de le
fuseseră pregătite să mai hodine un ceas-două, Radu,
fecioru căminarului Stroe, se apropie de el şi-i spuse fără
târcol: „Taică, să-mi dai drumu să mă duc să însoţesc pe
strein până la aşezarea tătâni-su, nu sade bine să-l lăsăm
singur la drum. În calea noastră, oi mai asculta la el, că
multe am de învăţat de la un bărbat purtat prin toate
ţările, şi nu-mi va fi drumu degeaba”!
Vezi tu, fetică, îl chema ursita şi aşa era scris să fie. Prea
puţin stătu la gânduri căminaru, deşi nu se despărţise
niciodată de fecioru lui, şi se înduplecă de-l lăsă, măcar că
Radu era singuru copil între patru fete şi Stroe Pârvulescu

103
 Cronica Stăicului
se uita la el ca la an soare.
Da’ trebuie să-ţi spun, ca să ştii şi tu, că în neamu lor se
ţineau (cât o fi de adevărat, nu ştiu) că sunt din tulpina
Basarabilor, urmaşi ai Pârvului voevod, ăl ucis la Valea Rea
de pe Motru, şi păstrau nişte documenturi şi un inel cu
stemă într-un sipet de fier, cu broască tăinuită, pe care
numai fecioru întâi născut afla cum s-o descuie când
împlinea optsprezece ani. Erau fudui de nu te puteai
înţelege cu ei, ziceau că sunt din os domnesc, deşi avere
aveau puţină şi ranguri mărunte, ca toţi ai noştri, trăitori
la margine de ţară. Despre lucru ăsta pomenesc toţi din
neamu lor, tineri şi bătrâni, de câte ori vine vorba – şi chiar
când nu vine – şi în ziua de azi. Peste stema cu coroană de
la intrarea casei lor din Pârvuleşti nu îngăduie să dea cu
bidineaua când o văruiesc, Doamne fereşte! S-ar putea
întâmpla s-o acopere, nu se putu opri de a zice cucoana
Masinca, cu o bătaie de joc subţire în glas, şi schimbă
vorba.
Şi cum îţi spun acu, Dochiţă, către amiezi, după ce
trăsura fu gata şi se găsiră trei perechi de cai hodiniţi,
Radu Pâvulescu porni la drum, şezând alături de jupânu
Preda în butca poleită, grăbind spre Drugăneşti.
Cum or fi călătorit şi ce-or mai fi întâmpinat în calea
lungă de mai avură de umblat, nu ştiu să-ţi spun, fetică.
Atât ştiu numai, îşi urmă cucoana Masinca povestea, că la
popasu ce-l făcură înainte de a ajunge la Drugăneşti sluga
streină a lui Preda scoase din lăzi ţoalele ale mai mândre
de-l îmbrăcă pe stăpână-su. Zice că haina cu coadă îi era
de damască sinilie înflorată mărunt, avea la gât şi la
mâneci danteluri de Brucsă, iar pantalonii scurţi de atlaz
se strângeau sub genunchi cu cătărămi bătute în pietre
scumpe şi la şoldu stâng purta spadă suflată cu aur. În
picioare avea ciorapi de mătase şi pantofi cu călcâie înalte,
care aveau şi ei catarămi la fel cu ale de la genunchi. De
sub pălăria mare de postav, împodobită cu pană înfoiată de
struţ, au fost ieşind zulufi de păr prepus şi pe umeri purta

104
Sarmiza Cretzianu
zvârlită o mantie fără mâneci de catifea şoricie, căptuşită
cu mătase în faţa piersicii coapte.
Am văzut şi eu chipu zugrăvit al lui Preda, mai demult,
în casa unor neamuri de ale noastre, nu-i ştii tu – zise
repede, cam sfiită, cucoana Masinca – aşa spuneau ei că ar
fi fost îmbrăcat când se arătă la curtea lu tătâne-su în ziua
de Paşti.
Haine de sărbătoare se găsiseră în lăzile Drugănescului
şi pentru soţu său plecat de acasă nepregătit. Se potriveau
scrise pe trupu său înalt, mlădiat de călărie şi de umblatu
la vânat şi părea că toată fiinţa lui uitase de cafran şi de
meşi. Sluga îi pieptănase pletele şi i le strânsese într-o
fundă la ceafă şi călca fără să şovăie în pantofii cu călcâie
înalte, parcă aşa s-ar fi pomenit. Preda zâmbise de râs,
mulţumit, uitându-se cu drag la flăcăiandru adus de peste
Olt. Povestea muica mea că i-ar fi fost zis atunci că
seamănă aidoma cu un marchiz, ştii tu, Dochiţo, ca ăl din
poza de pe cutia cu rostu tău de cusut. Aşa îi spune
rangului de se dădea în Apus neamurilor de la graniţele
ţării, care aveau îndatorirea de a le păzi. Eu una am apucat
din bătrâni că la noi celor care îndeplineau asemenea
slujbe le zicea căpitani de margine şi vătafi de plai, cum o fi
fost fiind prin alte părţi, nu ştiu. Gătiţi aşa ca de zi mare,
călătorii porniră mai departe chiar în dimineaţă, pentru a
străbate puţina cale ce mai aveau de mers.
Porniseră înainte de răsăritul soarelui, când începuseră
a ciripi păsările, iar când se înflăcără văzduhul către
răsărit se găseau în cătarea Drugăneştilor. Pe cât se
apropiau, auzeau mai tare clopotele bătând şi vedeau că
toată întinsa aşezare furnica de lume. În juru ei se
îngrămădeau care şi căruţe, ograda era plină cu trăsuri
boiereşti, unele sosite atunci, altele la care slugile
deshămaseră caii. În faţa cuhniilor, ţiganii ajutori de
bucătari frigeau la focuri miei întregi şi învârteau frigări pe
care şedeau traşi câte zece pui dintr-odată. Alergătorii
grăbeau în toate părţile. Ţigăncile de casă se ciocneau în

105
 Cronica Stăicului
capete, umblând cu mâinile pline de colo până colo. Radu
Pârvulescu se uita în jurul său, uluit de lumea ce se vedea
strânsă acolo şi de atâţia cai buni priponiţi prin toate
părţile.
Jupânu Preda coborâse în tăcere din caretă şi privea cu
ochii în lacrimi şi cu inima muiată de amintirea copilăriei.
Nimic nu se schimbase. Toate se aflau aşa cum le lăsase la
plecarea de acu cincisprezece ani, doar un lucru era nou:
împotriva caselor, dincolo de grădină, se ridica o măreaţă
biserică de piatră. Fiu pierdut cunoscu că tâtâne-su,
lepădând nădejdea întoarcerii sale, hotărâse târnosirea
bisericii fără a-l mai aştepta.
Ai doi streini, îmbrăcaţi în haine nemaivăzute prin partea
locului, se apropiară şi intrară în tinda bisericii. Mulţimea
se despică în două, lăsându-le drum. Preda intră, păşi
încet spre tetrapod, şi se întoarse spre părintele său, care
împietrise, cum şedea în strană îmbrăcat în haină albă de
ctitor, şi îngenunchie în faţa sa, sărutându-i mâna.
Vlădica, Mitropolit al ţării, tăcu, făcând un semn către
sobor. Slujba încetă numai o frântură de timp, căci slujbele
bisericeşti nu se pot curma pentru niciun cuvânt, şi atunci
se auzi din biserica femeilor plânsu înăbuşit al jupâniţei
Caliţa, care-şi cunoscuse fratele. Vornicu Gavrilă, pe a
cărui barbă căruntă alunecau lacrimi de bucurie, îşi ridică
copilu, îmbrăţişându-l şi-l îndemnă uşor înspre dreapta sa.
Radu Pârvulescu, moşu nostru, se văzu deodată singur
printre cei ce umpleau biserica şi, din cuviinţă şi sfială, se
trase mai spre tindă. Cu toată smerenia locului, ochii îi
umblau în toate părţile şi mirările tăcute de care era
cuprins nu se alinau. Unde să mai fi văzut el atâta
strălucire şi mândreţe strânsă pe un loc, câtă putea vedea
în acea zi în faţa ochilor? Ale mai slăvite obraze ale
boierimii, fruntea ţării, erau faţă la îndoita sărbătoare a
târnosirii dumnezeescului locaş, sporită şi cu întoarcerea
fiului pierdut.
Radu văzu alaiu jupâniţelor ruşinoase şi smerite, strânse

106
Sarmiza Cretzianu
în juru vornicesei Visa, nevasta de al doilea a stăpînului
Drugăneştilor. Dintr-o dată, o trâmbă de soare intrând
printr-o firidă îi arătă un chip de copil între două cozi ca
doi balauri de beteală şi mărgăritarele bogate de la gât,
care-l privea cu ochi albaştri uimiţi de sub sprâncene
drepte şi multe, uitând sfiala. De pe buzele jupâniţei zbură,
fără voia ei, un zâmbet către Făt Frumos, venit de pe alt
ţărm. Radu din Pârvuleşti pricepu atunci de ce umblase
atâta drum: privirea ce schimbară le fu alegere pentru
viaţă.
Cucoana Masinca tăcu ostenită, trecuse o parte din
noapte de când vorbea fără încetare, istorisea lucruri pe
care le ştia şi dânsa tot din povestitul bunicii ei şi cu greu
şi le mai amintea.
— Îndrăznesc, muică-mare, să te rog să sfârşeşti
povestea asta’, este cel mai frumos basm adevărat pe care
mi l-ai istorisit. Văd că eşti ostenită, iartă-mă, zise Dochiţa
şi sărută amândouă mâinile care odihneau împreunate pe
masă.
— Lasă-mă numai să răsuflu o ţâră şi să beau o gură de
apă, fetică, răspunse cucoana Masinca şi o mângâie pe
obraz.
în timpu de urmă după întoarcerea fiului aflat, fireşte că
nimănui nu-i era aminte să privegheze coconii şi coconiţele
curţi de la Drugăneşti. Praznicu de târnosire la care, în
afară de cei ce şezuseră la masă în casa mare, de musafirii
din neamuri mai mărunte, ospătaţi în odăile de la
canţelarie, veniseră şi oameni din împrejurimi de se
veseliseră cu demâncare şi beutură pe iarbă verde, lăsase
urme ca o viitură de ape. Ţigăncile de casă de sub mâna
cămărăşiţei mari dăduseră pe brânci cu rostitu şi
dereticatu, cum e şi pe la noi, Dochiţă, după praznic, de nu
mai prididim nici cu femeile curţii şi nici cu ale de
ascultare să le rânduim pe toate.
Vornicu Gavrilă, ca un tată dorit de copilu lui, îl ţinea pe
Preda tot pe lângă dumnealui şi nu se sătura ascultând la

107
 Cronica Stăicului
câte le petrecuse pe unde umblase; ăi tineri ai casei şedeau
şi ei, cât ţinea ziua, cu ochii în gura lui, clătinând din cap a
mirare.
Nevasta de şi-o luase vornicu după ce văduvise,
jupâneasa Visa, înveninată de necaz că se mai ivise un fiu
la moştenire, de care se credea mântuită, îşi petrecea zilele
bolind în iatacu dumisale. Grija gospodăriei rămăsese
întreagă asupra jupânesei postelnicului Iordache, copilu ăl
mare al boierului Drugănescu, frate drept cu jupân Preda,
de când soacra sa maşteră, vorniceasa Visa, lepădase
cheile şi zăcea de supărare. Nu era treabă puţină pentru
postelniceasa Maria să ducă o casă aşa de mare şi copiii
dumneaei, mici şi mari, asupra cărora dădacele nu mai
aveau stăpânire, împărăţeau în grădina cu flori, livediile şi
heleşteu în voie.
Că printre aceşti coconi se afla o jupâniţă ca un lăstar,
ieşită în primăvară din anii copilăriei, nu luase nimeni
seama. Trebuise să vină cale lungă, de la capu pământului,
fecioru căminarului Stroe din Mehedinţi ca să vadă ce
floare înflorise în grădina Drugăneştilor. Musafir
neînsemnat din pricina tinereţii lui şi a rangului mărunt al
tătâni-su, da’ omenit totuşi cu cinste, boieraşu de la
Pârvuleşti fusese poftit cu bunătate la toate câte i le dorea
inima, ca la casa părinţilor săi, şi lăsat în voie. Primăvara
se schimbase în vară, i se făcuse lui dor de acasă, da’ nu se
îndura să plece şi dădea mereu zi peste zi, ai să vezi tu
pentru care pricină.
Jupâniţa Marina, fata postelnicului Iordache şi a
jupânesei Marii, intrată în rândul fetelor mari, nu mai
alerga prin ogrăzi, dar venea cu cusătura în fiecare zi sub
un nuc bătrân, nu departe de casă. Cucoanele casei care
aveau ochi tineri erau mereu cu acu în mână pe lângă
gherghefuri. Se adunau la câte una din ele în iatac şi le
mergea mâna fără preget, dar nici limbile nu le şedeau
hodinite. Vorbeau de ale lor, despre copii şi despre
dulceţuri, despre cercei şi ape de obraz, se plângeau de

108
Sarmiza Cretzianu
bărbaţii dumnealor, da’ când vorbirea aluneca asupra
purtărilor cumnatei cutare, sau văruicii cutare – care nu
era de faţă – şi n-ar fi vrut ca să audă „sărbătoarea”, ca să
poată tăinui în tihnă o mânau pe Marina cu lucrul în
grădină, dându-i în criceală să nu se depărteze prea mult.
Aşa se potrivise lucrurile, ca de mâna nevăzută, zise
cucoana Masinca, şi tăcu mai multă vreme cugetând. Se
întreba dacă nu greşise povestind Dochiţei, pe care o
socotea încă un copil, povestea dragostei strămoşilor.
— Trecuse de zăpucu amiezii, degetele subţirele ale
jupâniţei Marinii, cuibărită printre perini multe pe covoru
de Ţarigrad aşternut sub nuc, sfârşiseră de prins fluturi de
aur pe o poală de icoană şi prindeau, ici şi colo, câte un
bob mărunt de mărgăritar cu fir de aur smuls din păru ei,
când simţi pe iarbă pas apăsat, de voinic. Ştia al cui e, că
începuse a-l cunoaşte. Ridică ochii albaştri de pe catifeaua
albastră şi-l văzu înaintea ei, ca şi alte ori când şedea acolo
singură cu cusătura în mână, pe fecioru adus de uică-su
Preda. Fata ştia bine că are să-şi facă drum pe acolo, da’ se
prefăcu a fi speriată.
Radu nu trecu mai departe, închinându-se cu mâinile la
piept cum făcea de obicei şi cum nu s-ar fi căzut, se opri şi
se încumetă să i se alăture şi să o prindă de mână. „Să-mi
fie iertat, jupâniţă, da’ nu ţi-e milă tălică să prăpădeşti
comoara fără de seamă de ţi-a dat-o Dumnezeu? Nu-i
păcat?”
Sfiită şi cercând a se arăta mânioasă de îndrăzneala
tânărului, fata dădu să se ridice ca să plece, da’ n-o lăsă
inima şi-i răspunse cu obrajii aprinşi şi cu glas dulce:
„Cum să fie păcat, doară cos podoabă pentru biserica
nouă. Muica mea m-a învăţat că nimic nu e mai trainic ca
firu de păr pus în două la prinsu mărgăritarelor pe
cusătură”.
Ce o mai fi tăinuit ei până târziu, şezând alături, nu a
auzit nimeni, iar Preda, care-şi fuma ciubucu în sacnasiu
ce dădea asupra grădinii, se trase înapoi nevăzut şi,

109
 Cronica Stăicului
zâmbind cu îngăduinţă, închise încetinel fereastra.
Cucoana Masinca nu era mulţumită. Nu ştia cum să
potrivească şi să ocolească vorbele despre dragoste, ca să
nu tulbure sufletu Dochiţei, care era şi ea în anii Marinii.
Nici nu vroia să-i destăinuiască legea nescrisă a fetelor din
neamul lor, care-şi lăsau copilăria şi-şi găseau orânda când
împlineau paisprezece ani, vârste la care alte fete se joacă
încă de-a păpuşile. Dochiţa, plecată an de la Stăic ca o
copilă, se întorsese alta acum în vară. Era să nu o mai
cunoască văzând-o înaltă cât dânsa şi cu rochia până la
glezne. În privinţa frumuseţii, moştenirea era întreagă.
Bunica îşi amintea că în noaptea când îi pusese ursitorile,
trei zile după venirea pe lume, fetiţa întinsese mâna către o
oglindă de pe tavă şi se temea că va fi moştenit poate şi
slăbiciunea de a-şi iubi prea mult frumuseţea.
Luminată de luna ieşită întârziat de după Braniştea
Chitată, Dochiţa, îmbrăcată în şemizetă albă numai
volănaşe şi danteluţe, cu foi învoalate ecosez, cu mijlocul
subţirel strâns în cordon de lac negru şi părul adunat la
ceafă în prieptănătură „cadogan”, părea de optsprezece ani.
„Ca mâine o pierd”, se gândi cucoana Masinca şi oftă.
— Mai spune, muică-mare, te rog, o trezi Dochiţa din
gândurile sale.
Adevărul nu-l putea schimba cucoana Masinca, nici
curma povestea, aşa că urmă să istorisească.
— Să iei seama, Dochie, începu dânsa din nou,
dregându-şi glasul, şi să ţii minte că fetele nu trebuie să se
sfiiască de mumele lor, ci e bine să le spună toate.
Aşa vorbea acum, bunică fiind, cucoana Masinca
nepoatei sale, dar îşi aducea prea bine aminte de vremea
când era de seama Dochiţei şi venea către ziuă Gujbă,
vizitiul Hârgoteştilor de peste Motru, călare pe un buiestraş
cu copitele înfăşurate în cârpe, ca să nu-l simtă nimeni,
trimis de fiul lor Ioniţă, de-i punea trandafiri, acadele de
Ruşava şi săpun de Tridas la fereastră, lucru pe care,
fireşte, nu-l spunea muichii Bălaşii.

110
Sarmiza Cretzianu
— Marina, în loc să se mărturisească mume-si, că-i e
drag de boieraşu adus de uică-su Preda de peste Olt, se
întâlnea mereu cu el în ogradă, dincolo de heleşteu, cu
mare fereală, lucru la care o ajuta dădaca ţigancă, în care
părinţii aveau încredere deşi nu era vrednică de ea. Umbla
cu vorbe de dragoste de la unu la altu, cu ciurelu pitulat pe
sub opreg şi cu boabele în sân, ca să le dea în bobi şi să le
ia câte un crăiţar. Le spunea că le cădea drum peste o apă
şi se arăta un voinic cu ajutor la o zi mare.
Tot un copil nemintos era şi Radu, n-avea decât
nouăsprezece ani, aşa că-i veni în minte gându să fure fata.
Vezi bine, singur cum se găsea, n-ar fi cutezat s-o ceară de
la părinţi, temându-se mai cu seamă de moşu ei, de
dumnealui vornicu de Târgovişte. Cu toată bunăvoinţa de i-
o arăta Preda, nu îndrăznise să-i spună nici lui, nebănuind
că el cunoştea totu şi că în taină se ostenea pentru
dragostea lor.
Radu nu ştia ce să facă. Se gândea să se repeadă până la
Pârvuleşti ca să vorbească cu ai lui şi să vină cu ei cătători
de casă. Dar tot el se întorcea şi zicea: „Dacă evgheniştii
ăştia mari nu-mi dau fata, pentru cuvântu că n-am avere
destulă şi taica nu e decât un căminar de la o latură
îndepărtată a ţării, şi trebuie să plec înfruntat şi ruşinat?
Ori dacă în lipsa mea se iveşte alt peţitor?” Aşa se tot
muncea zi şi noapte cu gândurile, uita însă de ele, era
fericit pentru că vedea în fiecare zi pe Marina şi inima îi
spunea că ea era gata să facă cum i-o zice el.
Văzând cum înfloresc bujori în obrajii Marinii când se
încumeta Radu să ridice ochii în către ea, boieru Preda
pricepuse îndată. Poate că să fi pătimit şi el de vreo
dragoste pe unde-l duseseră drumurile lui când era de
seama Radului şi pentru asta avea aminte să le ajute
copiilor să-şi împlinească doru. Fără ştirea nimănui vorbise
cu frăţâne-su, postelnicu Iordache, şi-i ceruse fata pentru
cuconu din Pârvuleşti. Ştiuse să învingă piedicile,
vorbindu-i de vechimea şi cinstea neamului din care se

111
 Cronica Stăicului
trăgea Radu, că avea cunoştinţă de toate astea, aşa că
postelnicu, după zisa lui, se învoi să dea fata. Radu însă nu
ştia nimic, credea dragostea lor foarte bine ascunsă, deşi
începuse a nu mai fi o taină pentru nima. Jurata ţigancă,
dădaca jupâniţei, care o crescuse de micu ei, umbla mereu
tot cu de-ale ei şi-i îndemna să fugă. Musafir adus cum se
găsea, Radu nu avea niciun mijloc pentru a părăsi curtea
vornicului, nu era venit cu trăsura sa şi nici măcar cu calu
său. Atunci se gândi să cinstească vizitiu boierului Preda,
ca să-i ducă furiş, într-o noapte, până la a dintâi poştă, de
unde, plătind bani grei, s-ar fi depărtat bine înainte de a se
fi dezmeticit ai curţii ca să se ia după ei. Urmând minţii lui
de copil necopt, vorbi cu vizitiu ocrotitorului său, da’ el, om
bătrân, care călătorise toate părţile Evropei cu boieru
Preda, ştiu să-i astâmpere graba, răspunzându-i că-l roagă
să-i îngăduie să se socotească cum ar fi mai bine să facă şi
se jură că nimeni pe lume nu are să afle nimic despre
gândul lor. Spusese aşa ca să aibă timp să-l vestească pe
stăpânu-su.
Sluga încercată şi credincioasă a jupânului Preda dădu
fuga la dumnealui şi-l încunoştiinţă că primejdia unei mari
ruşini, răpirea unei jupâniţe, îi ameninţă casa. Şezând în
taină amândoi, precum făcuseră de atâtea ori – când era şi
stăpânu său în anii lui Radu şi erau singuri prin streini,
departe de ţară, hotărâseră că bătrânu vizitiu să-i spună că
ăl mai bine ar fi să asculte de el şi să facă aşa cum l-o
învăţa.
După înţelegerea cu părintele său, vornicu Gavrilă, şi cu
frăţine-său Iordache, tatăl fetii, jupânu Preda îşi mână
sluga să-i spună Radului că în duminica ce vine, adică în
ziua de Rusalii, având el poruncă să meargă de noapte la o
curte apropiată să aducă pe cei de acolo, a căror trăsură se
fărâmase, dumnealui jupânaşu Radu să vie să se ascundă
din vreme în caretă, ale cărei perdeluţe o să aibă el grije să
le tragă ca să nu-l bage în seamă, iară jupâniţa Marina să
se gătească liniştită de biserică, ba încă cu ţoalele ale mai

112
Sarmiza Cretzianu
frumoase, ca să nu prindă nimeni de veste ce gând are. Da’
să rămână în iatac şi apoi, când o vedea trăsura că iese pe
poartă, dumneaei să se furişeze la portiţa din fundu
ogrăzii, unde are să oprească el caii numai cât ai clipi din
ochi şi să se azvârle înăuntru. Astea întâmplându-se taman
când se sfârşeşte liturghia, nimeni nu are să ia seama la
lipsa ei, iară el să aibe grije să nu ridice cumva perdelele şi
să nu se mire că umblă caii la pas; precum ştie şi
dumnealui, drumu trece chiar prin faţa bisericii şi nu este
îngăduit să tulburi liniştea cu zgomot de roţi şi tropot de
potcoave. Nădăjduia că totul o să meargă bine. Putea chiar
să-i spună boierului Radu că pricepuse de la franţuzu că
nici el, care şedea de obicei în coada trăsurii, cu mâinile la
piept, nu are să fie la locu lui deoarece, fiind masă mare la
curte, primise poruncă de la stăpânu-su să rămână ca să-l
ajute la îmbrăcat.
Mulţumit de felu cum ticluise omu lui de încredere
lucrurile, Radu îi puse un galben în palmă, din puţinii de-i
avea în punga de sub brâu, şi plecă să ţină calea Marinii,
ca să se înţeleagă cum să ducă la bun sfârşit fuga lor.
Astea petrecându-se într-o luni, avură timp destul să tot
vorbească, mai ales că toţi ai casei se pregăteau de praznic
şi nu le purtau grija lor. Pentru ospăţu de sărbătoare,
dumnealui vornicu Gavrilă dăduse poruncă să nu se cruţe
nicio osteneală, poftind să fie masă ca de nuntă, ca să se
veselească de întoarcerea fiului său iubit.
Jupâniţa Marina şi cu Radu se întâlneau acu în voie prin
toate colţurile grădinii ca să vorbească de dragoste. Cine
avea timp de ei? Erau fericiţi copiii că au să-şi vadă doru
împlinit aşa curând, da’ Marina tot vărsa lacrimi, ştiind
bine ce supărare le pregătea părinţilor. „Mi-e pare rău de
muica şi nu mai pot de frica taichii. De o fi să ne prindă,
împletesc cosiţă sură la mănăstire. Da mai cu osebire mi-e
ruşine de taica ăl bătrân”, îi tot spunea fata Radului
suspinând. Da’ să iasă din vorba lui, nici pomeneală, că
aşa fac fetele nemintoase când le e drag de un băiat.

113
 Cronica Stăicului
Pregătirile îşi urmau rânduiala lor la curţile din
Drugăneşti, toate mătuşile tinere şi văruicile Marinii îşi
vedeau de găteli şi de rochii, ascunzându-se una de alta.
Inima Marinii se muie şi era cât pe-aci să spună tot,
când sâmbătă seara muică-sa postelniceasa Maria, o
chemă în iatac la ea şi-i puse dinainte sipetul ei cu
giuvaericale. „Alege, Marină, ce-ţi place, că de acum eşti
mare şi tu şi n-aşi vrea să fii a mai urâtă duminică la
musafiri”, îi zise duios postelniceasa. Când se ostoi de
plâns în poala muichi-si de lacrimile ce o podidiseră, fata
îşi alese din bisactea o cununiţă de aur cu turcheze şi
mărgăritar şi o pereche de cercei lungi, de prins în cozi, tot
la fel: scule pe care le ştii şi tu, că le-ai văzut la mamă-ta, îi
aminti cucoana Masinca Dochiţei. Pentru că le-am dat ei ca
a mai mare din fetele mele.
Ca să nu aducă cine ştie ce pedeapsă şi asupra capului
ei, Marina nu mai spuse nimic dădăcii, aşa că sâmbătă
seara când baba veni binişor lângă patu ei şi, azvârlind
bobii pe ciurel, îi spuse că-i cade drum scurt şi că o vede,
fără zăbavă, la zi mare, mândră mireasă în luminată
adunare, fata pricepu că bobii sunt mincinoşi şi închise
ochii ca să-şi ascundă lacrimile. „Du-te dodă, de mă lasă să
dorm, că nu mai pot de durerea capului”, o dudui ea afară.
Zbuciumu ce era în sufletu jupâniţei nu-i îngădui să
lipească geană de geană toată noaptea şi când fu de veni
dădaca a doua zi, de o pomeni, o găsi cu capu sprijinit în
palmă şi cu ochii pironiţi în gol.
După ce o găti frumos şi o potrivi la cap, îi aşeză
cununiţa de turcheze peste păru de beteală, apoi ţiganca o
lăsă singură. Zicând că nima nu are să ia seama de lipsa
ei, Marina începu să pândească de după perdele toate
mişcările curţii. Îndoielile i se sprânjiră, ca luate de vânt, şi
inima rea i se schimbă când îl văzu pe Radu îmbrăcat în
hainele frânceşti în care îl văzuse întâia oară, cu pană
lungă la pălărie şi cu spada la şold, îndreptându-se, cu
prefăcută linişte, spre grajduri.

114
Sarmiza Cretzianu
Curând auzi trăsura duruind uşor. Tremurând, cu
sufletu la gură, aşteptă. Nu trecu mult şi bătu clopotu.
Păşind fără zgomot în iminei roşii cusuţi cu mărgele şi fir
de aur, alergă furişându-se printre copaci şi ajunse la
portiţa din zidu ogrăzii, unde aştepta careta poleită în care
sări cum se deschise uşa. Caii porniră la pas. Ascunşi de
perdeluţele trase, ăi doi copii înfricoşaţi şi fericiţi se ţineau
de mână şi se priveau în ochi, fără glas. Li se păru că a
trecut un an sau o fărâmă de ceas, când trăsura se opri
deodată şi uşa se deschise.
Ca într-un vis, Marina văzu pe moşu-su, falnic şi bătrân,
întinzându-i mâna ca să-i ajute să coboare, şi-l auzi
vorbind ca dintr-un nour.
— „Pofteşte de coboară, cinstită mireasă, că aşteaptă
nuntaşii!” Vornicu Gavrilă îi zâmbi cu bunătate, sărutând-o
pe tâmplă, şi o dete în primirea postelnicesei Maria.
Pe uşa alaltă a caretei, drept înaintea jupânului Preda,
scoborâse Radu, alb la faţă, da’ fără să-şi fi pierdut firea, şi
primi două inele de aur, care i le puse dumnealui în palmă.
Marina, dusă de mână de muică-sa, văzu lăcaşul plin cu
toţi ai ei; de abia în faţa altarului sfântului iconostas, când
postelniceasa îi zise să sărute icoanele împărăteşti, pricepu
că era mireasă.
Radu, cu buzele strânse, pe urma lui naşu-său Preda,
păşi treptele tindei. În faţa uşii, stătea cumplit vornicu
Gavrilă. Radu puse un genunchi în pământ, plecă fruntea
şi-i sărută mâna. Dumnealui, privindu-l cu sprânceana
cam încruntată, da’ cu un zâmbet ascuns sub musteţile
groase care se împreunau cu barba mare căruntă răsfirată
pe piept, îl îndemnă să treacă şi-i şopti încet, ca să nu
audă decât el: „Am păcălit un puiandru de oltean!”

După ce isprăvi cu istorisitul, cucoana de la Stăic se

ridică dreaptă din jilţul cu perină, în care amorţise puţin,
şi-şi netezi nepoata peste luciul părului castaniu.
— Du-te fetică de te culcă. Iacă-tă că trecu de mult de

115
 Cronica Stăicului
crucea nopţii, şi în loc să dormim, şedeam pe afară, pe
negură, ca pricolicii!
Cu mâna pe cleanţa uşii deschise, mai privi odată înapoi,
către Dochiţa al cărei obraz răsări o clipă în lumina lămpii
din sală, şi intră în casă.
Dochia, rămasă singură în cerdac – căci fusese crescută
să nu cunoască urâtul – se aşeză pe scaunul cucoanei
Masinchii, ca să se gândească în tihnă la perechea de copii
îndrăgostiţi, străbunicii ei, umbre cărora muica-mare le
dăduse suflare de viaţă în seara aceasta.
În iatacul cucoanei Masinchii ardea candela, luminându-
i zâmbetul din sclipirea ferecăturii de argint. Din toată
casa, dumneaei îşi alesese cea mai mică şi mai puţin
arătoasă din încăperi, dar aceasta având o fereastră ce
dădea spre curte, îşi putea arunca de acolo, la orice ceas,
vara sau iarna, ochii asupra întregii gospodării. Şi aici erau
două paturi, pentru a putea culca, când casa se afla plină
de musafiri, vreo cucoană, rudă sau prietenă apropiată a
dânsei.
Paturile de nuc, cu tăblii uşor încovoiate, ca la sănii,
aşezate de-a lungul unuia din ziduri, erau îmbrăcate cu
macat de casă în culoarea vişinei putrede, ca şi perinile de
perete, iar între ele masa de sub oglinda Biedermayer avea
şi ea acoperitoare din acelaşi macat, tivită cu ciucuri. Pe
măsuţa mărişoară de la capui patului cucoanei Masinchii,
aşternută cu faţă de pânză albă cusută cu şabace, erau
rânduite în acelaşi fel, de ani de zile, toate lucruşoarele de
trebuinţă ale stăpânei casei: sfeşnicul de argint cu
lumânarea şi chibriturile, cheile, catastiful de socoteli,
ştampila pentru iscălit, pe care scria „Masinca Hârgotă”
sub o coroniţă cu cinci colţuri, ochelarii şi rostul de cusut.
Nimeni nu avea voie, şi nici nu s-ar fi încumetat, să le mute
din loc, sau să se atingă de ele.
La ferestrele cu drugi subţiri de fier atârnau perdele de
pânză groasă de casă, ţesute în patru iţe, mai albe decât
orice alb, iar pe jos drumuri de scoarţe alese bătrâneşti

116
Sarmiza Cretzianu
lăsau să se zărească printre ele câte o fâşie îngustă din
blănile gălbui ale pardoselii.
O gravură înfăţişând omorârea lui Mihai Viteazul în
Câmpia Turzii împodobea pereţii văruiţi ai încăperii, iar
sub aceasta o mobilă înaltă din lemn de nuc cu capac –
adusă tot de la Viena, ca şi alte obiecte ale casei –
ascundea toate tainele spălatului şi toaletei.
Alături de uşa care dădea către sală, o ladă de zestre,
înnegrită de bătrâneţe, sta umilită, aşteptând să se aşeze
pe ea musafirii mai neînsemnaţi: finii, logofătul, fetele
crescute şi înzestrate de stăpâna Stăicului care acum erau
pe la casele lor, preoteasa lui popa Iorgu şi alţii care nu
îndrăzneau să păşească mai în inima iatacului cucoanei.
Iarna, când, pentru a mai cruţa pădurea, salonul sta
închis, lampa mare de opalină trandafirie, presărată cu
flori de miosotis, era adusă de acolo şi aşezată pe masa
dintre paturi, sub oglindă, de unde, în serile lungi, când se
înserează de timpuriu, răspândea lumina sa de aur, gonind
gândurile triste.
Intrând în odaie, cucoana Masinca ocolise binişor
aşternutul Anghelinei, aşezat ca de obicei pe jos, la
picioarele patului dânsei, şi aprinsese lumânarea. Dar fata,
pomenită de cum atinsese stăpână sa cleanţa, sătulă de
somn, se ridică în sus.
— N-auzi tu, Anghelină, ia cată în dulapu din sală
sticluţa cu „Balsam Tranquille” şi vino de mă trage o ţâră,
numai de n-ai fi prea adormită, că mi-au cam înţepenit
drevele gâtului, îi zise cucoana Masinca, lăsându-se
ostenită pe marginea patului.
— Doamne, cucoană, şi’mneata! Şezuşi afară până la
cântatu de-al doilea al cocoşilor şi ţinuşi de taină şi pe
coconiţa a mică, îndrăzni s-o mustre Anghelina. Iaca mă
duc acu să aduc „trănchinu”, şi se repezi pe uşe. De nu te-
ar lua şi doru de şele, cucoană, că nici an, nici ălan, n-ai
mai apucat să te duci la feredeele alea de dincolo… încercă
fata să-şi dea părerea, pe când o trăgea, dar rămase la

117
 Cronica Stăicului
jumătatea vorbei când o auzi pe cucoana Masinca
dregându-şi glasul, semn că era nemulţumită de
îndrăzneala ei.
Scăpată din mâinile Anghelinei, cucoana Masinca îşi
închiotură camizolul de noapte până sub bărbie, se legă cu
tulpan tivit cu şpiţuri mărunte la cap şi se sui în pat, după
ce-şi făcu rugăciunea cu obrazul întors spre răsărit. Suflă
în lumânare şi, răzimată pe înălţimea alcătuită dintr-un
căpătâi, o perină mai mare de puf, una mai mică şi un
puişor, lăsă să i se perinde pe sub pleoapele închise şirul
lung al celor plecaţi de pe lume.
Anghelina, adormită cu pătura trasă peste cap, răsufla
liniştit.
Curând patul, cu pânzăturile sale albe, începu să
plutească pe unda uitării, ducând stăpână Stăicului,
petrecută de amintiri şi umbre pe al căror chip şters abia
mai putea desluşi un nume. Candela, lumină, până la ziuă,
un zâmbet bun ce-i stăruia pe buze, pereche celui din
icoana Sfântului Nicolae, „chip al blândeţelor”.

Cucoana de la Stăic era mulţumită că vroise Dumnezeu

de se făcuseră toate ăstimp. Avusese parte de an bun, şi
acum, în sfârşit de vară, făcându-şi socotelile, vedea că are
să iasă bine: avea să poată plăti toate dăjdiile, dobânzilor
pe unde era datoare şi să mai dea şi câte ceva din capete.
Mai cu seamă prunele fuseseră aşa de multe, ca aproape să
nu-i ajungă putinile, iar acum era cu ochii pe prunii,
rapeni de prune vinete, care începuseră să dea şi ele în
copt. În livedii era tăria Stăicului, de când ţinea dânsa
minte, şi când era an de prune scăpa de necazuri.
Vara fiind cam plointe, stătuse tot cu inima sărită, căci
de câte ori dăduse o ploaie se nimerise s-o prindă în strâns
de bucate. Cosise de câteva zile a doua coasă în Dugălie –
uneori făcea şi trei coase pe locurile de lângă Motru – dar
nu apucase să strângă fânul şi se temea de ploaie. I-ar fi
părut rău să se prăpădească tocmai cel din Dugălie – cel

118
Sarmiza Cretzianu
mai bun – care-l ţinea de obicei pentru cai.
Aşa cugeta cucoana de la Stăic la de-ale ei, şezând în
dimineaţa de Sfântu-Ilie, singură în cerdac – din ai casei
nu se arătase încă nimeni – în faţa ceşcuţei de cafea
turcească, cu mâinile în poală. Privea peste luncă,
aşteptând să vină Trică Bobic, logofătul de la canţelarie,
după porunci.
Aburii se topiseră în soare şi vederea se deschidea până
departe, către Piatra Cloşanilor. Copiii plecau cu vitele.
Undeva, pe aproape, o muiere „spunea multe”, mânioasă pe
nişte capre. Pe poteca ce suia spre biserică, se vedeau
femei bătrâne.
Păşind fără zgomot pe iarba moale, Trică ajunsese lângă
cerdac şi se oprise la scară cu căciula în mână. Om în
putere, drept şi înalt, cu cercel în ureche – fiind întâiul
născut în casa părinţilor –, se arăta mândru, primenit ca
de zi mare, îmbrăcat, deşi era vară, cu cortel de postav
negru peste ilicul cu buzunăraşe în care-şi ţinea
ceasornicul cu lanţ, catastiful cu socoteli şi plaivazul. Nu
lepăda niciodată această ţoală, oricât ar fi fost de cald,
fiindcă-i părea semnul slujbei sale de logofăt ce-l deosebea
de argaţii curţii.
Punând căciula pe parmalâcul scării, tuşi silit de două
ori. Cucoana Masinca se întoarse către trepte.
— Săru-mâna cucoană!
— Mulţumim dumitale, Trică, răspunse cucoana
Masinca. Nefiind nimeni de-ai curţii prin apropiere,
stăpână sa îl numi Trică, dar obiceiul dânsei era să-i zică
„logofete”, când erau argaţi sau cineva străin de faţă; la
praznice însă, sau la vreo nuntă ori la vreun botez, când
şedea în fruntea mesei, sau în casa vreunui gospodar cu
toţi oamenii din sat, îi zicea „mazâlule”, Trică Bobic fiind şi
el dintr-un neam de mazili mărunţi din partea locului.
— Văz că ploaia ne iertă azi noapte.
— Mi-era de fânul din Dugălie, cucoană, vorbi Trică. De
două ori m-am pomenit azi noapte, de m-am uitat afară. Şi

119
 Cronica Stăicului
azi dimineaţă, când mă sculai, văzui că se arată a fi
frumos. Eu zâc, măcar că e senin, vrea strânge fânu, că de
o da o ploaie, îl prăpădeşte. Da’ mi-e că-i sărbătoare…
— De, Trică, îl vrea strânge, da’ o fi păcat, zise cucoana
Masinca, ştii bine că-i rău de trăsnet azi.
Dânsa era credincioasă şi ţinea toate posturile, cum
pomenise, dar ajunsese să cunoască, trecând prin viaţă, că
păcat este numai când faci rău aproapelui tău, cu fapta
sau vorba, ori mânii pe Dumnezeu cu un gând urât.
— Acu-i cam târziu, răspunse Trică, după ce stătu o
clipă pe gânduri. O să toace îndată de liturghie. Ar fi să
lăsăm să iasă popa din biserică şi pe urmă mă duc eu cu
băieţii să-l adunăm. Ne iartă Dumnezeu, că nu l-am furat.
— Bine Trică, dacă zici dumneata aşa şi dacă or vrea
argaţii. Să-i iei numai pe ăi de vor ei. Şi să fie păcatu meu,
că-s bătrână, glumi cucoana Masinca. Da’ să ai grije să
cinsteşti băieţii cu ţuică şi să le dai câte un pac de tutun
când or isprăvi. Mai vorbiră o vreme despre nişte boi ce
trebuiau duşi la potcovit şi despre perceptor, apoi Trică
plecă la treburile sale, după ce-şi puse căciula şi-şi potrivi
fudul cârlionţii pe la urechi.
Soarele se ridicase sus, schimbând roua neluată în mii
de oglinjoare. O adiere abia simţită aducea miros de ruzet
şi de vanilii din grădina de flori. Auzind zgomot de
tacâmuri, cucoana Masinca întoarse ochii într-acolo.
Anghelina aşternuse pe masa de sub umbrar o faţă de in
încheiată cu şabac şi pusese în mijlocul ei o farfurie
rotundă cu o moviliţă albă de unt, o strachină cu miere şi
cana cu cicoare, iar acum aşeza cu grije ceştile scunde
împrejur. Cucoana Masinca îi făcu semn să umble încet.
Un miros de pâine caldă se apropie cu Maria-guşata,
bucătăreasa, care sărise pârleazul dinspre cuhnie aducând
în cap un coş acoperit cu ştergar vărgat de pânză de casă.
Isprăvind treaba, slujnicele plecară vorbind în şoaptă
amândouă, deoarece poteca din grădină trecea pe sub
ferestrele casei. Anghelina se plecă de rupse o cuişoară

120
Sarmiza Cretzianu
roşie şi şi-o puse la ureche. Se ducea să mai aştepte,
tăinuind pe la cuhnie, până a fi s-o cheme cucoana să vină
cu castronul plin cu lapte fierbinte de bivoliţă.
Dintr-odată se auzi toaca tocând mărunt. Uşa de la sală
se deschise încet şi Dochiţa, părând şi mai subţirică între
mânecile „gigot” şi foile largi ale rochiei de percal albastru
cu dunguliţe roşii şi albe, se apropie de cucoana Masinca
de-i sărută mâna. Părul îi era pieptănat neted, adunat la
ceafă într-o plasă de mătase neagră cum ştia că-i place
mamei mari. Subsioară ţinea o carte.
— Dară tu, aşa de noapte? zise cucoana Masinca,
îndepărtând-o puţin ca s-o poată privi mai bine, după ce o
sărutase pe creştet.
— Sunt pomenită de mult, mamă-mare, şi venii să mai
stau cu dumneata, numai noi amândouă, până o fi să se
scoale ceilalţi, răspunse Dochiţa cu dulceaţă, ascunzând
un gând al ei, şi se aşeză pe un scăunel, aproape de
cucoana Masinca.
Îngustându-şi ochii, aruncă o privire către grădină;
pregătirea pentru cafeaua cu lapte o făcu să încreţească
din nas.
— Muică-mare, eu aşi vrea o cafea neagră, se rugă
Dochiţa privind cum ştia ea când vroia să dobândească
ceva.
— N-ar fi să te las, se împotrivi slab cucoana Masinca,
zice că nu e bună pentru copii pe inima goală. Du-te de
strigă la Anghelina să ne facă două cafele, c-aşi mai bea şi
eu una. Da’ să facă în ceştile ale mici, se mai tocmi dânsa,
pe când Dochiţa şi ajunsese în tinda din dos şi poruncea
cafelele.
Tot codindu-se, Dochiţa n-apucă să-nceapă vorba despre
pricina pentru care se sculase aşa de noapte ca s-o prindă
singură pe cucoana Masinca, înainte de a fi supărat-o vreo
treabă de-ale moşiei sau de-ale casei, până ce veni
Anghelina cu tăviţa de argint, păşind mărunt, fără a slăbi
cafelele din ochi.

121
 Cronica Stăicului
— Adusăi căfelele, cucoană, şi pusăi şi o dulceaţă de
cireş de ale amare coconiţei, că ştiu că-i place, zise
Anghelina şi aşeză cafelele pe masă, mulţumită că n-a
vărsat niciun strop din ele pe drum.
După ce plecă ea, singură cu cucoana Masinca, Dochiţa
îndrăzni:
— Mamă-mare, ce-ar fi să mergem şi noi la o nedeie?
— ’Taci acu fetică! Ce-ţi veni a vorbi, eu de nedeie sunt?
se miră cucoana Masinca. Nu ştii că eu nu umblu prin
nedei? Dacă ţi-era drag să te duci, să fi spus de mult. De-
mi spuneai la timp, punea caii şi plecai de ieri cu
mademoisella şi cu băieţii, de durmeaţi la Tarniţa, la văru
Babaneţ, şi azi mergeaţi cu ei la Mărăşeşti, că el se duce cu
ai lui în tot anu, fiindcă acolo se face nedeia a mai mare de
Sfântu-Ilie.
— Mamă-mare, eu nu ziceam ca să mergem neapărat azi
şi la orice nedeie. Aşi fi vrut să văd şi eu nedeia boierească
de la Moara Mandii.
Cucoana de la Stăic înlemni. Luminile ochilor i se
îngălbeniseră, o trecu un fior de moarte şi cu toată căldura
zilei îşi simţi mâinile sloi de gheaţă. Fără a pricepe ce face,
cea mai dragă dintre nepoate îi spusese nişte vorbe care
deschiseseră vasul de otravă, neumblat de mult, din
sufletul dânsei. Îi trebui un răstimp ca să-şi vină în fire şi
să i se potolească bătaia sângelui în tâmple.
— Nu, asta nu se poate, acolo nu se duce nimeni din
casa mea cât trăiesc eu, vorbi dânsa după o vreme cu un
tremur în glas, dar stăpânindu-se totuşi cum îi era felul, şi
rămase un timp cu buzele strânse.
— Mai târziu, când ăi fi mai coaptă, o să afli tu pentru
care cuvânt, spuse cucoana Masinca după ce se mai linişti
— Muică-mare, nu fi supărată, te rog, spuse Dochiţa
punând capul pe genunchii cucoanei Masinchii. Ştiu de pe
acum. Moara Mandii este a unor boieri cu care eşti sfădită
dumneata de mult, de mult, nici nu eram eu. Dar tocmai
pentru că a trecut atâta vreme de atunci, credeam că ţi-a

122
Sarmiza Cretzianu
trecut mânia. Mai cu seamă că boierul cel bătrân, care te-a
supărat cu un proces, a murit. Am auzit eu. De altfel de ce
să-ţi faci dumneata sânge rău pentru un proces, mai avem
noi şi alte procese cu pământul, destule. Zice că cei tineri
care au moştenit moşia, urmă Dochiţa să-şi apere cauza,
nu vin niciodată pe acolo, nici nu se mai ştie de când nu s-
a mai deschis casa. Şi ce ne este nouă de ei, nici nu-i
cunoaştem, sunt nişte streini.
— Dochie, nu mai stărui, vorbi cu asprime cucoana
Masinca. Să ştii că mă supăraşi rău, tăman acu, la o zi
mare. Cât oi mai trăi eu să nu mai pomeneşti de Moara
Mandii, urmă dânsa şi se ridică dreaptă să plece.
Când îşi luă Dochiţa batista de pe ochi, nu mai era lângă
ea; alergă s-o ajungă în sală ca să-i ceară iertare, dar o
văzu intrând în odaie şi închizând uşa după dânsa altfel
decât îi era obiceiul.
Fetiţa se aşeză plângând pe o treaptă a scării – locul
unde-şi plângea până nu de mult jucăriile stricate şi
genunchii zgâriaţi – tristă şi ruşinată că a amărât-o pe
mama-mare. Dacă ar fi ştiut că o supără aşa de rău, nu ar
fi deschis gura nici picată cu ceară.
Îi venise această poftă auzind pe Anghelina vorbind cu
Domnica într-o zi, dimineaţa, de curând, în timp ce făcea
curăţenie prin casă, că le-ar fi drag să se ducă de sfântu-
Pintilie la nedeia boierească, dar nu cuteză să se ceară la
cucoană ca să meargă pentru că dumneaei a avut o pricină
cu boierii de acolo pentru nişte pământ de pe lângă Motru
şi nu are să le lase. Urmaseră apoi să tăinuiască în şoaptă
între ele şi nu mai pricepuse ce spun. Dochiţa se gândise
că mama-mare nu-i stricase niciodată voia şi nu avea să se
împotrivească dacă o va ruga frumos şi o va lăsa să se ducă
la nedeie luând şi fetele cu ea.
Dar socoteala ei de copil nu fusese bună şi acum plângea
cu lacrimi cât mărgelele. Tinereţea ei însă nu primi să se
împerecheze prea multă vreme cu lacrimile şi ele i se
uscară pe obraz înainte de a se fi luat toată roua de pe

123
 Cronica Stăicului
iarbă.
Simţi deodată cartea căreia nu-i dăduse drumul din
subsuoară şi-şi aduse aminte că avea o mângâiere. O
găsise în ajun, uitată de mama ei într-un sertar al scrinului
din salon – pusă desigur acolo ca să nu-i cadă ei în mână –
şi citise seara în pat până ce se topiseră două rânduri de
lumânări din sfeşnicul de la căpătâi. Georges Ohnet îi
dezvăluise, în „Le Maître des forges”, viaţa cu tainele şi
patimile ei şi fetiţa era dornică să afle sfârşitul romanului.
Ca să poată ceti în linişte şi să-şi ascundă ochii plânşi,
scăpând totodată şi de cafeaua cu lapte, Dochiţa îşi fluieră
căţelul, se strecură prin grădină, dincolo de ogaş, şi se
culcă în iarbă sub un măr rotat, unde rămase netulburată
până la ceasul mesei, păzită de departe de Braica şi de
Diana, cele două copoaice, care nu îndrăzneau să se
apropie de frica lui Gyp.

Nimeni din ai casei, nici fraţii Dochiţei, nici Mihu, nici

Mademoiselle nu luase seama că se petrecuse ceva. Pe
obrazul înflorit al Dochiţei nu mai stăruiau urmele
lacrimilor vărsate, dar i se rupse inima când întâlni bieţii
ochi ai mamei-mari încă tulburi de plâns. Nu o văzuse
niciodată plângând şi se simţi nenorocită şi ruşinată ştiind
că ea era vina.
La amiazi, cucoana Masinca, aşezată la masa rotată de
sub umbrarul din grădină, între Tudor şi Mihu, avându-l în
faţă la locul ce i s-ar fi cuvenit stăpânului casei, pe Statie,
vorbea liniştită, supraveghiind serviciul, şi se arăta
mulţumită că le plac copiilor mâncărurile. După ciorba de
pui cu agrişe, urmase o ciulama de ciuperci, însoţită de
mămăliguţă aurie. Anghelina schimbă grăbită farfuriile,
căci o văzuse pe Domnica venind dinspre cuhnie cu o tavă
lungă, încărcată cu plăcinte de mere, pe care abia o ducea.
— Am şi nişte halva turcească, îl vesti cucoana Masinca
pe Statie, cunoscând slăbiciunea celui mai mare dintre
nepoţii dânsei. De altfel, tot alaiul bucatelor era întocmit de

124
Sarmiza Cretzianu
stăpână casei – ca de obicei – pentru a mulţumi pe toţi şi a
răsfăţa pe fiecare în parte. Ciorba de agrişe îi plăcea
Dochiţei, ciulamaua de ciuperci lui Tudor, halvaua
turcească o făcuse cu mâna dumneaei pentru Statie, iar
plăcinta cu mere era prăjitura de care nu se sătura
niciodată Mihu.
— Ai grije, Anghelină, să-i dai Mademoisellei brânză
după ce o isprăvi cu prăjitura, îi şopti cucoana Masinca,
aruncându-i o căutătură cam aspră. Ştia bine că pe
Anghelina nu o prea trăgea inima să-i facă pe plac lui
Mademoiselle, pe care o pizmuia – ca şi celelalte slugi –
pentru că şedea la masă cu boierii.
Frumuseţea zilei însorite de vară, bunătăţile de la masă
şi învoirea dintre cei din jurul ei, în care se coprindea şi
Mademoiselle, o străină de ţară, privită tocmai pentru
aceasta ca un musafir, nu ca o simbriaşe, alcătuiau o bună
stare în care se topea amărăciunea Dochiţei. Se simţea
bine şezând la masă printre ai săi şi îi plăceau toate. O
încânta grădina în care se ridica mirosul de pe florile
dogorite de soare, farfuriile vechi cu chipuri, tacâmurile
grele de argint aduse de bunicul de la Viena, care o
chinuiseră altădată fiind prea mari pentru mâinile ei de
copil, paharele groase de cleştar în dungi, aduse şi ele
dintr-o călătorie la Karisbad, şi privirile muichii-mari, care
o căutau cu duioşie peste masă, arătându-i că este iertată.
Cucoana Masinca îşi făcu cruce şi se ridică de pe locul
ei. Pe când ieşeau cu toţi de sub umbrar în urma dânsei, se
auzi tunând în depărtare şi dincolo de dealuri un fulger
tăie văzduhul.
— Îmi pare că se apropie sfeti Ilie, îi aud cocia de foc
duruind, zise cucoana de la Stăic, ridicând capul şi
uitându-se pe cer, îngrijorată, aşa cum se uitau de veacuri
cei din neamul său. Să aduci cafelele în salon, Anghelină,
şi să dai târcol pe la ferestre, că parcă s-ar ridica un vânt
de la deal, urmă dumneaei îndreptându-se către scara
cerdacului.

125
 Cronica Stăicului
Împreună cu cafeaua, Anghelina aduse vestea că o
aşteaptă cineva pe cucoana Masinca.
— Cucoană, veni doda Anica-lu-Benone dascălu cu o
azmă de pâine şi cu nişte colivă, că ştie că-i place lu
coconiţa Dochiţa.
— Spune-i să îngăduie o ţâră şi dă-i drumu la mine în
odaie, să vin acu să mai tăinuiesc cu ea.
Scurtând tabietul, cucoana Masinca puse ceaşca de
cafea băută pe tavă şi plecă. În iatac o găsi pe Anica stând
în picioare, lângă uşe, cu o strachină nouă plină cu colivă
într-o mână şi cu o azmă de pâine învelită într-un ştergar
alb ca floarea în cealaltă.
— Mulţumesc, fină Anică, are să se bucure fata, n-ai
uitat că-i place coliva, spuse şi îi zâmbi de râs cucoana
Masinca, luând plocoanele în primire.
După ce-i sărută mâna, Anica se trase câţiva paşi înapoi
şi aşteptă tăcând, cu mâna la gură.
— Mai hodineşte şi tu colea, fină Anică, o pofti cucoana
Masinca, arătându-i un scăunel, şi se aşeză pe pat,
răzimată pe perinile de la perete.
— Lasă, naşe, că nu-s obosită, răspunse Anica, trăgând
scaunul mai către uşe, pe care se aşeza abia la al doilea
semn de îmbiere.
Urmă o tăcere. Cucoana de la Stăic, cu gândul la ale ei,
uitase de Anica; oftă prelung şi ridică ochii spre icoană.
— Naşe, venii să te întreb ce facem cu borangicu, că l-am
răsucit, îndrăzni Anica. Năvădim tot borangic ori îl batem
în inişor?
— De, fină, eu zic să-l batem în inişor, că nu se cărăreşte
ca atunci când e borangic în borangic. Să-ţi caut o spată
mai deasă ca să fie mai bătut. De o ieşi frumoasă pânza,
m-am gândit să i-o dau fetei pentru faţă de rochie. Am
înduplecat-o pe fii-mea Vena să lapede doliu la toamnă şi
am vorbit amândouă că de-o avea musafiri la masă ori vreo
sindrofie să nu mai ţină fata în odaie cu franţuzoaica. Vezi
tu, e şi ea mare acu. Mi-ar fi drag să fie de la mine materia

126
Sarmiza Cretzianu
pentru a dintâi rochie de lume ce-şi face. Numai de i-ar
coase-o frumos. Ar fi s-o dea la Craiova la cusut. Tot mă
duc eu la toamnă pe acolo că am un proces la Curte, am să
iau şi pe Dochiţa cu mine. I-aşi cumpăra şi o pălărie
frumoasă, că e o marşandă acolo care aduce numai lucruri
din Sus. De nu mi-aşi uita să-i duc să-mi schimbe şi mie
bridurile de la pălăria bună, că s-a tăiat mătasea şezând în
cutie.
Cucoana de la Stăic îi vorbea Anichii înadins de găteli şi
de lucruri care să îndepărteze de la dânsa gândurile ce o
munceau.
Cerul se întunecase de tot, undeva în casă se auzi o uşe
trântindu-se de vânt, tunetele se apropiaseră, câţiva stropi
mari bătură în şindrila acoperişului.
— N-auzi-mneata naşe, zise Anica, eu bag seama că ai
ceva. Geaba îmi tot spui-mneata de feţe de rochii şi de
marşantra de la Craiova, că eu te cunosc că ai o supărare.
Nu te auzii eu oftând adineaori?
— Văd că nu-i chip să mă ascund de tine, răspunse
cucoana Masinca, mulţumită oarecum că poate să
vorbească cu cineva de amărăciunea dânsei.
Dar mai întâi se săltă puţin de-şi aruncă ochii pe
fereastră, în curtea din dos, unde se auzea Idita-lu-Covrig
silindu-se să închidă puii de curcă înainte de ploaie.
— N-o să mă crezi, fină, când ţi-oi spune că tăman
Dochiţa mă supără azi dimineaţă. Fără să vrea şi fără să
ştie, că n-are de unde să cunoască mititica toate păcatele
noastre.
Cucoana de la Stăic tăcu o clipă, îşi trosni degetele de
mai multe ori şi urmă.
— Auzi tu ce a fost zicând, că i-ar fi drag s-o duc de
Sfântu-Pantelimon la nedeia boierească, la Moara Mandii.
— Îu, Doamne ia-mă! se lovi cu palma peste obraz Anica.
Şi ’mneata ce ştiuşi răspunde?
Un fulger despică cerul, luminând încăperea. Trăsnetul
se auzi căzând aproape. Cucoana Masinca şi Anica îşi

127
 Cronica Stăicului
făcură cruce, zicând încet, în acelaşi timp amândouă:
Iartă-ne Doamne păcatele! Ploaia începu să cadă cu
zgomot. Anica se trase cu scăunelul aproape de patul
cucoanei.
— Şi cum îţi spuneam, fină, mă pomenii cu fata că îmi
zice să ne ducem la nedeie la Moara Mandii. Se vede că nu
ştie nimic, sărăcuţa. De unde să fi ştiind bietul copil de
grozăvia făptuită de bărbatu lu nesoru-mea Lena. De unde
să ştie că m-am jurat la icoană să nu iert şi să nu mai îmi
calce picioru pe pământu blestemat de la Moara Mandii cât
oi fi. Se uita la mine cu ochii ei ca de heruvim. Şi eu,
muiere bătrână cum mă găsesc, nu fusei în stare să-mi ţin
firea. O înfruntai şi o certai de parcă ar fi fost vinovată cu
ceva şi acu mi-se rupe inima de ea.
Of! fină Anică, oftă cucoana Masinca. Mi-a mai fost zis
fata şi o vorbă ca să încerce să mă întoarcă, s-o las la
nedeie, şi vorba asta n-o pot uita. A fost zicând că ce ne e
nouă, nu cunoaştem boierii de la Moara Mandii, sunt nişte
streini. Auzi tu, streini? Sora mea dintr-o mumă şi dintr-un
tată şi cu copiii ei, streini! Ce blestem o fi fost asta pe
neamu meu, fină Anică?
Amândouă rămaseră pe gânduri şi tăcură o vreme mai
lungă. Fulgeră iar şi tresăriră când un trăsnet căzu cu
zgomot mare ca şi când ar fi trăsnit între ele în odaie.
— S-aprindem lumânarea de la Paşti, zise Anica
speriată, închinându-se şi se repezi s-o caute în chichiţa
mesei unde ştia ea că şade. Nu trecu mult până ce ploaia
se opri şi începu să se lumineze deodată. Cucoana Masinca
se uită pe fereastră.
— Văd că stătu ploaia şi se sprânjesc nourii, se bucucă
dânsa, netezindu-şi părul cu palmele. Haideţi să vedem ce-
o fi pe afară, şi păşi pe uşa deschisă în lături de Anica.
Din pământul îndestulat de apă se ridica o fumegare
străvezie. Ai casei veniseră şi ei în cerdac să se învioreze de
răcoarea de după ploaie. Se auzeau streşinile picurând şi
stropii alunecând pe frunzele lucioase ale pomilor

128
Sarmiza Cretzianu
dimprejur. Păsările ciripeau din nou. Florile erau mai vioaie
şi iarba mai verde. Apa Domnului scăldase totul şi firea
strălucea de prospeţime sub cerul albastru pe care nu se
mai vedea nicio urmă de nour. Stăpâna Stăicului îşi roti
ochii în toate părţile peste moşie.
— Ce o fi arzând în Dugălie, mi se vede o pălălaie mare
de foc, vorbi dânsa cu o temere în glas, întinzând mâna
după binoclu.
Chiar atunci trecu, ca azvârlit de praştie, călare, cu
capul gol, Trică logofătul.
— Trăsni fânu de l-am strâns dimineaţa, strigă el
trecând, şi o luă în goana calului peste mirişte, spre Motru.
Cucoana Masinca privea tăcută cu mâinile împreunate,
stăpână pe dânsa, către focul din luncă, cugetând:
„Doamne, îmî arătaşi astăzi două semne ale puterii Tale.
Trimiseşi mustrare asupra mea pentru păcatu ţinerii
mâniei prin gura unui copil şi mă încercaşi lăsându-mă să
mă iau după zisa altuia şi să nu păzesc datina hodinei la o
zi mare…”
Pe neaşteptate se simţi trasă uşor de mâneca rochiei: era
Anica de care-şi uitase. Cele două femei se priviră adânc în
luminile ochilor.
— Naşe, şopti Anica galbenă la faţă şi cu un tremur pe
buze, eu zic aşa, că vrea lăsa fata la nedeie la Moara
Mandii.
— O vrea lăsa, răspunse, tot în şoaptă, cucoana de la
Stăic.

— Întoarce-te, mai odată, încă odată şi gata, c-ai fi

ameţit, puica muichii-mari.
Cucoana Masinca o încingea pe Dochiţa, care stătea în
picioare, cu braţele ridicate, în mijlocul iatacului, şi se
învârtea la porunca dânsei.
Mai întâi o pieptenase, împletindu-o cu împletitură în
patru, cum numai bunica ei ştia împleti, lăsându-i cozile,
care-i ajungeau până la brâu, slobode şi-i potrivise pe cap o

129
 Cronica Stăicului
cununiţă de mahmudele de aur.
O îmbrăcase apoi cu iia dumneaei, din vremea când era
fată, cusută cu altiţă pe mânecă şi cu încreţ la umăr, şi
peste poalele tivite cu şabac îi pusese opregul vişiniu cutat
al dânsei, numai alesături în fir şi beteală, şi acum sfârşea
încingând-o cu brăcirile, care i le ocolise de nenumărate ori
în jurul mijlocului.
Anghelina şi Domnica, cealaltă fată în casă, ajutoarea ei,
primenite şi gătite paie, căci aveau s-o însoţească pe
coconiţa, umpluseră încăperea cu mirosul busuiocului ce li
se încălzea în sân şi stătea pe lângă cucoană ca să-i dea în
mână ce-i trebuia, fără a îndrăzni o vorbă.
Mademoiselle nu era de faţă, nici nu ar fi avut ce căuta
acolo, când cucoana Masinca umbla la lăzile ei cele mai de
taină, şi nici n-ar fi priceput nimic din toată rânduiala
acestui îmbrăcat, pe care cucoana Stăicului îl săvârşea ca
pe o slujbă, după anumite reguli şi canoane. Desigur că
dormea cu perdelele împreunate până a fi să se însereze, ca
să poată face o plimbare pe răcoare.
Pe lada de lângă uşe şedea, aşteptând răbdătoare, cu
mâna la gură şi cotul sprijinit în palme, fina Anica a lui
Benone dascălul. Fina Anica pusese pe ea ţoalele cele mai
bune, era îmbrobodită cu peşchir de borangic ales în
mătăsuri şi avea salbă cu două rânduri de galbeni din cei
mari la gât, ca să nu-i fie ruşine coconitei de ea.
Finul Benone aştepta în curte, pe lângă cai, imbrăcat şi
el şi primenit ca pentru o zi mare şi pentru cinstea ce le-o
făcea cucoana Masinca, naşa lor, încredinţându-le nepoata.
De pe marginea lăzii pe care şedea, fina Anica nu mai
tăcea.
— Doamne ţine-o de coconiţă, că mult e mândră! Ia te
uită cât e de năltuţă şi de subţirică în mijloc, nu se mai
isprăvesc brăcirile! Şi ce cozi, mumă! Ce sodom de păr!
Vezi, naşe, că e bine că te-ai ţinut de obiceiu nostru ăl
vechi şi ai pus pe fraila a bătrână, care a plecat, de a spălat
fata în fiecare an cu homan pe cap de Sântoader. Să vedem

130
Sarmiza Cretzianu
acu cu asta nouă ce-oi face ’mneata, zise Anica cu înţeles.
Dochiţa, istovită, se lăsase pe marginea patului, puţin
cam albă în obraji.
— Ar fi să plecaţi, fină Anică, zise cucoana Masinca,
punând Dochiţei în mână o batistă cusută cu fluturi. Nu
mai şedeţi, că acu-i noapte. Să fii cu grije, fină, şi să nu
zăboviţi după scăpătatul soarelui, îi mai dădu dânsa în
grije femeii sale de credinţă, şi se aşeză să se odihnească.
Alaiul Dochiţei ieşi pe uşe, urmărit de privirile cucoanei
Masinchii, în sufletul căreia se împerechea bucuria de a-şi
vedea nepoata ca o floare împupită cu nişte supărări vechi
ce-i intârziau încă în minte.
Dochiţa se sui în trăsură şi luă pe fina Anica alături.
Fetele se aşezară pe scăunel, finul Benone se săltă pe
capră, lângă vizitiu, şi trăsura ieşi pe poartă însoţită de
sunetul clopoţeilor pe care poruncise cucoana Masinca să
fie puşi la gâtul cailor, toţi câţi se găseau la magazie.
Costăin ceruse fetelor să-i dea panglici de mătase şi le mai
pusese şi funde la căpestre.
Bătrâna trăsură a curţii, întinerită de îngrijirile lui,
umbla lin în lumina amiezii de vară şi, peste scurtă vreme,
coti pe un drum ce nu-l mai călcase de peste douăzeci de
ani.
Singură în iatacul dumneaei, cucoana Masinca şezu
multă vreme să-şi cumpănească gândurile şi să lase
drojdia amintirilor urâte să se aşeze.

Bătătura morii era toată numai sclipiri de fluturi şi de

galbenii din sălbi. Pulberea ce se ridica în văzduh părea şi
ea de aur în soarele amiezii. O horă ocolea domol taraful de
lăutari din mijlocul ei. Pe lături mai cântau încet şi alte
tarafuri. Mai la o parte, pe margine, la umbră, sub copaci,
iarba neumblată era aşternută cu mese de pânză în jurul
cărora şedeau oamenii însuraţi cu ai lor şi se cinsteau din
ulcioarele şi ploştile de pe lângă ei, luând din mâna
nevestelor aripa sau cotoiul de pui cu care îi îmbiau.

131
 Cronica Stăicului
Închinau ulcelele de băutură de la o masă către alta,
făcându-şi urări de sănătate pentru vite şi pentru copii şi
de mersoare bună pentru bucate.
Trăsurile şi cociile şedeau îmbulzite în drum pe sub
plute. Caii împiedicaţi păşteau fără pază, peste tot locul.
Moara nu umbla, apa Motrului curgea cuminte şi tihnită pe
erugă.
Când se opri trăsura curţii de la Stăic, de se coborî
Dochiţa cu însoţitoarele ei, se întoarseră multe capete din
mulţime să privească. Nepoate ale cucoanei Masinchii nu
se mai arătase până atunci prin nedei şi le plăcu la oameni
s-o vadă îmbrăcată cu vâlnic şi cu cămaşă cu altiţă cu
încreţ ca pe fetele lor. Câţiva oameni bătrâni, din cei ce
cunoşteau întâmplarea, se uitară cu înţeles unii la alţii
clătinând din capete. Erau mai bine de douăzeci de ani de
când cucoana Masinca îl rămăsese pe stăpânul de aici la o
judecată pentru un codru de pământ şi el, socotind că
tribunalul şi Curtea de apelaţie îi făcuseră strâmbătate,
vroise să-şi facă singur dreptate cu puşca.
— Trec toate, ca apa pe Motru, şi surcelele ale tinere nu
ştiu de ce s-a fost uscat trunchiu ăl bătrân, zise un
unchiaş împingându-şi căciula pe frunte.
Muierile lor încremeniseră cu mâna la gură, se uitau şi
nu le venea a crede.
— N-auzi ’mneata, cumnată, văzuşi fata năltuţă de intră
acu-n nedeie? E nepoata cucoanei de la Stăic, zise o
nevastă către Cătălina, bucătăreasa curţii, soţia lui
Dragotă chelarul.
— ’taţi acu, cumnată, cum i-o fi dat drumu cucoana
Hârgotoană să vină, că doar ’mneaei e sfădită de ani
putrezi cu cucoana noastră şi nu s-au iertat nici după ce s-
a prăpădit cuconu Traşcă. Mă tot mir!
— Îu Doamne ia-măăă! Ce trăi să văd! zise nevasta
morarului, punând mâna streaşină la ochi. S-o fi ostoit
veninu din inima cucoanei Masinchii, de lăsă fata să între
în bătătura noastră.

132
Sarmiza Cretzianu
Aşa vorbeau între ei cei ce ştiau, dar Dochiţa nu-i auzea
şi înainta mulţumită printre lume, bucurându-se de
priveliştea ce i se înfăţişa. O cunoşteau mulţi şi îi zâmbeau,
ferindu-se în lături ca s-o lase să treacă. Nu ştia la care
tacâm de lăutari să asculte şi încotro să se uite mai întâi.
Câţiva oameni de la Stăic se sculară de o poftiră să şadă la
masa lor ca să guste ceva, dar ea le răspunse că ar vrea
dintâi să dea târcol nedeii, ca să vadă tot ce-i de văzut, şi
se întoarce. Până atunci le lăsă zălog pe fina Anica şi pe
finul Benone, căci pe fete le pierduse de mult.
Tot vorbind cu unii şi alţii şi privind la frumuseţea
ţoalelor de sărbătoare, Dochiţa trecu de lume şi de nedeie
şi ajunse lângă un gard scund, în faţa unei grădini de flori
în care nu era nimeni, şi dincolo de ea văzu printre copacii
bătrâni o casă joasă, cu tinda numai lubidragi şi răcorele
albastre, a cărei uşă era dată în lături.
Chemată de liniştea şi de umbra de acolo, intră în
grădină, fără a şti bine ce face, dar când văzu uşa deschisă
o cuprinse un fel de teamă şi de sfială. Îi păru însă că
această grădină necunoscută era ca o soră a grădinii de la
Stăic, pentru că înfloreau în răzoarele ei aceleaşi soiuri de
flori; nu se mai simţi străină şi se plecă să rupă un fir de
ruzet. Când se ridică văzu deodată, venind cu paşi mari
dinspre moară, un tânăr înalt îmbrăcat în haine de călărie,
care se apropie de ea cu pălăria în mână şi, zâmbindu-i, îi
vorbi ca şi când ar fi cunoscut-o de când lumea.
— Sărut mâna, văruică, şi bine ai venit! Eram pe la
moară când ajunseşi, îmi spuse moraru a cui e cuconiţa
frumoasă din trăsură şi alergai într-un suflet să te primesc.
Eu sunt Pârvu Cartianu, fecioru Venei.
Nimic din toată ştiinţa felului cum trebuie să te porţi în
lume, cu care fusese pedepsită de mică Dochiţa, nu-i veni
în ajutor şi nu putu răspunde o vorbă tânărului stăpân al
grădinii în care intrase fără a fi poftită. I se păru că trecuse
multă vreme până ce se auzi vorbind.
— Cum poţi fi fiul Venei, eu sunt fata Venei. Şi cum eşti

133
 Cronica Stăicului
dumneata văr cu mine, căci eu îmi cunosc toţi verii.
— Am să-ţi spun îndată. Pe mamele noastre le cheamă
pe amândouă Vena şi sunt vere drepte, numai că pe a mea
am pierdut-o de mult, eram aproape un copil atunci, şi
glasul tânărului se frânse puţin. Oriunde te-aşi fi întâlnit
însă, aşi fi ştiut că suntem rudă, căci îi semeni mult bietei
mamei, ai aceiaşi ochi albaştri.
Dochiţa lăsă ochii în jos şi tăcu. Îndrăzni apoi să se uite
la noul văr ce i se înfăţişa atât de neaşteptat şi i se păru că
seamănă cu cineva, dar nu ar fi putut spune anume cu
cine.
Era înalt şi subţire, cum erau toţi ai ei, şi purta părul
castaniu închis cu unde mari dat pe după urechi, mai lung
decât era obiceiul, ceea ce îi dădea o asemănare cu
portretele vechi şi cu flăcăii din hora de la nedeia ce i se
părea acum aşa de departe. Îmbrăcămintea tânărului era şi
ea alta decât tot ce văzuse Dochiţa pe la oraş şi pe la
Motru. Purta cizme înalte de piele galbenă, pantaloni de
postăvior în culoarea oului de raţă şi din haina cafenie
încheiată foarte sus i se vedea o cravată albă de pichet
care-i ocolea de mai multe ori gâtul şi se înnoda sub
bărbie. Părea foarte tânăr, poate pentru că nu avea
mustaţă, ceea ce era iarăşi un lucru neobişnuit. Pălăria de
panama şi-o azvârlise într-un stobor din gard şi stătea în
faţa Dochiţei aşteptând parcă ceva, fără a-şi putea lua ochii
de pe ea.
— Ce mult seamănă grădina cu grădina noastră de la
Stăic, zise Dochiţa; parcă ar fi rude şi ele. Şi ridicând ochii
din nou, îi zâmbi, uitându-şi sfiala.
— N-am mai fost nici eu pe aici de când eram copil, dar
văd că totu a rămas ca altădată. Să ştii însă că şi la
Pârvuleşti înfloresc aceleaşi flori, alt semn de rudenie, râse
Pârvu Cartianu. Am venit alaltăseară cu bunica mea ca să-i
ajut la socoteli şi avem de gând să plecăm zilele astea la
Pârvuleşti înapoi, urmă el cu vocea sa puţin tărăgănată.
Văruică, nu vrei să pofteşti în casă? Iartă-mă că te ţinui

134
Sarmiza Cretzianu
atâta vreme în picioare aici. Ne întoarcem pe urmă să-ţi
arăt moara şi feredeul turcesc făcut de bunicu meu Traşcă.
Intră te rog, să te vadă şi mama-mare, zise Pârvu, şi o
apucă uşor de braţ călăuzind-o spre casă.
Dochiţa se lăsă dusă, ştiind însă în sufletul ei că nu e
bine ce face, dar nu se putea împotrivi, i se părea că aşa
trebuia să fie. Intrară pe uşa deschisă şi în primele clipe,
venită din soarele de afară, nu putu deosebi nimic în
umbra răcoroasă a încăperii. Înainta, călcând pe
aşternuturi de scoarţe, în acelaşi miros de sulfină ca la
Stăic. Ochii i se deprinseră şi totul în jurul ei i se păru
cunoscut de mult. Pârvu o îndreptă către o canapea de
lângă fereastră.
— Mumă-mare, ţi-am adus o fată frumoasă pe care nu o
cunoşti deşi îţi este nepoată.
Dochiţa ştia că e ziuă şi că e trează, dar trăia ca într-un
vis. Pe canapea şedea o cucoană bătrână, care era ca
răsfrângerea într-o oglindă a mamei-mari a ei. Ştia că nu e
cucoana Masinca, pe care o lăsase acasă la Stăic, dar nu
putea crede că nu era dânsa. Acelaşi zâmbet bun, acelaşi
fel de a se îmbrăca, acelaşi fel de a şedea dreaptă.
Urmându-şi visul, Dochiţa se aplecă de-i sărută mâna.
Când se ridică, văzu două lacrimi alunecând pe obrazul
ofilit.
— Ce face soru-mea Masinca, e sănătoasă? o auzi
vorbindu-i ca dintr-o mare depărtare cu glasul mamei-
mari. Şezi colea lângă mine.
Din mijlocul visului în care trăia de când intrase în
grădină, Dochiţa pricepu. Cucoana era sora bunicii ei. Îşi
aminti că a auzit fără să fi luat bine seama că mama-mare
ar fi avut o soră de care o despărţise ceva grozav, bine nu
ştia ce. Frânturi de lucruri auzite pe când era în fustiţă
scurtă i se întorceau în minte.
— Îţi mulţumesc, mătuşe, mama-mare e sănătoasă. Am
rugat-o frumos şi mi-a dat voie să vin la nedeie cu fina
Anica şi cu finu Benone dascălu, răspunse Dochiţa

135
 Cronica Stăicului
începând să-şi vină în fire.
— Pârvule muică, o fi văzând cineva de creştinii ăia de
veniră cu fata? se îngrijoră cucoana Lena. Strigă tu la
morar să-i omenească cu ceva. Să mâne pe Cătălina să ne
facă nişte cafele şi să aducă dulceţuri.
— Cum te cheamă fetică, întrebă după o vreme de tăcere
şi de gânduri cucoana Lena, luând-o de mână.
— Eu nu îndrăznii s-o întreb, zise Pârvu care tăcuse
până atunci, respectând tulburarea bunicii sale. Să vedem
dacă numele i se potriveşte.
— Mă cheamă ca pe o babă urâtă şi rea dintr-un basm,
râse Dochiţa, care nu se mai simţea străină. Mă cheamă
Dochia. Când sunt cuminte ai mei îmi spun Dochiţa, dar
numele creştinesc îmi este Evdochia, nume de călugăriţă.
— Dar şi de împărătiţă de la Ţarigrad. Şi ţi se potriveşte,
vorbi Pârvu.
Cucoana Lena zâmbi şi clăti din cap a încuviinţare. Nu
ştia dânsa bine cum o fi arătând împărătiţele de la
Ţarigrad, i se păru însă că nepoata seamănă cu o icoană
sprâncenată, cu ochi prelungi, dar cu obraz înflorit şi trup
de căprioară. Poate că aşa o fi fost fiind împărătiţele
Ţarigradului.
Vorbirea urmă multă vreme, ca între neamuri, în salonul
de la Moara Mandii. Cucoana Lena îi punea Dochiţei, după
câte un răstimp de tăcere îngândurată, întrebări, cu un
tremur de dor în glasul veştejit.
Pârvu pomeni despre plecarea lui în toamnă la Paris
pentru a-şi sfârşi doctoratul în drept, amintind bunicii sale
că mai rămâne o lună la dânsa, la Pârvuleşti, ca să-i ajute
la treburile moşiei. Spunea aceasta ca să afle Dochiţa că
mai întârzie prin partea locului, dar ştia bine că era
degeaba, că nu o va mai vedea.
Nepotul cucoanei Lena nu mai era copil, şi cunoştea
grozăvia care-i despărţea. Ştia că bunicul său Traşcă
Pârvulescu trăsese cu puşca în tatăl Dochiţei chiar de pe
locul unde se aflau acum. De la acea zi de Vineri a

136
Sarmiza Cretzianu
Patimilor în care se petrecuse fapta trecuseră douăzeci de
ani, dar nu aduseseră nici iertare nici uitare. Blestemele
înfricoşate şi jurămintele cumplite rostite în faţa icoanelor
de amândouă fiicele postelnicesei Bălaşii stăruiau
neclintite, cu aceeaşi tărie, după trecere de atâta vreme.
Numai o nebăgare de seamă, sau o minune neînţeleasă o
putuse aduce – ca într-un vis – pe fata cu ochi albaştri a
Stăicului în pragul conacului de la Moara Mandii. Şi ochii
albaştri ai postelnicesei Bălaşa muiaseră inima cucoanei
Lenii.
Pârvu avea trei ani când se săvârşise încercarea de omor,
iar Dochiţa nici nu era născută, totuşi între ei se ridica un
zid ca de piatră.
— Tuşe-mare, văd că se înserează. Trebuie să plec.
Bunica mea a dat în criceală finei Anichii şi finului Benone
să ne întoarcem pe lumină. Mă duc să-i caut până a fi să
mă caute ei pe mine, zise Dochiţa, şi se ridică de pe
canapea.
Un val trandafiriu i se ridică în obraji când îşi dădu
seama că prin aceste vorbe păşise pe calea ascunzişurilor.
Pârvu simţi că ar fi vrut să nu mai plece niciodată
înapoi, dar nu îndrăzni măcar să o roage să mai rămâie şi
tăcu strângând sprâncenele.
Cucoana Lena o închină oftând şi o sărută cu ochi
umezi, dar nici dânsei nu-i veni să-i spună că i-ar fi drag s-
o mai vadă, nici să-i trimită vreo vorbă cucoanei Masinchii,
ca unei surori. Dochiţa şi Pârvu ieşiră amândoi alături pe
prundişul potecuţei dintre flori. „Pleacă mai departe decât
dacă ar pleca pe alt tărâm”, se gândea Pârvu, privind-o
cum păşea uşor în opincuţele cu nojiţe încrucişate pe
gleznele subţiri.
Ajunsă la marginea grădinii, Dochiţa se întoarse spre el,
îl atinse uşor cu mâna pe umăr şi îi zâmbi sfiită.
— Ar fi mai bine să ne despărţim aici, înainte de a intra
în nedeie, ştii dumneata pentru care pricină. Şi zbură de
lângă el.

137
 Cronica Stăicului
În aceeaşi seară, la conacul cucoanei Masinchii, de unde
plecase în ceasurile amiezii o fetiţă fără griji, se întoarse o
fată mare cu o taină în suflet. Copilăria Dochiţei se
încheiase.
Bunica înţeleaptă şi duioasă, care le simţea şi le pricepea
atât de lesne pe toate, de rândul acesta nu pricepu nimic.
Biata fina Anica o urmărise din ochi pe cuconiţă la
nedeie şi se luase îndată după ea, văzând încotro o apucă,
ca dusă de mână, dar când o ajunse de pe urmă cuconiţa
şi intrase în grădina boierească şi, în clipa ce urmă, o văzu
vorbind cu un domnişor străin, care aducea cu domnişorii
de la curte. Bănui îndată că o fi vreun nepot de ai lui
cuconu Traşcă Pârvulescu şi se cutremură, îi văzu alături
zâmbindu-şi. Un gând îi fulgeră mintea şi o făcu să se tragă
înapoi. Cugetă că poate va fi venit ceasul să se curme
blestemele şi hârele din neamul naşei ei. Poate că
Dumnezeu vroia să-şi arate voia Lui prin ivirea
domnişorului nalt şi sprâncenat care privea cu ochi de
dragoste la coconiţă.
Anica se depărtă puţin şi se pitulă după nişte tufe, ca să
poată minţi că au stat amândouă să hodinească la umbră.
Destul de ruşine îi era să ascundă adevărul faţă de
cucoana Masinca, dar se temea să nu spună dânsa multe
pe faţă şi de aceea hotărî să tacă. De altfel, se gândea
Anica, de ce nu ştie omul nu-i pasă, ca şi când nu ar fi. Şi
dacă o fi voia Celui de sus să le fie drag copiilor unul de
altul, geaba s-ar împotrivi naşa Masinca şi cucoana Lena.
— Mi-era că te-o fi apucat durerea capului, de atâţia ochi
câţi s-or fi mirat de tine, îi zise cucoana Masinca Dochiţei
din capul scării, ori n-ai mai fi deschis umbreluţa şi te-o fi
dogorit soarele pe drum. Da’ văd că n-ai nimic şi-ţi înfloriră
nişte bujori în obraji, urmă dânsa, şi o sărută bucuroasă.
De nu te-aşi deochia, tăman eu. Şi cucoana Masinca,
râzând, se făcu a scuipa uşor deasupra ei, cum făcea
cucoana Joiţa Mânăstireanca de o înfiora pe Dochiţa.
— Mulţumesc, mamă-mare, că mă lăsaşi la nedeie, era

138
Sarmiza Cretzianu
aşa frumos, zise Dochiţa cu o sfială în vorbă.
— Ia istoriseşte ce văzuşi pe acolo şi cu cine vă mai
întâlnirăţi?
— Lume multă, mamă-mare, se grăbi cu vorba Dochiţa,
mese întinse, lăutari, oameni cu nevestele lor îmbrăcaţi de
nu-i mai cunoşteai. Fluturi şi mărgele şi sălbi de galbeni şi
peşchire de borangic alese, de-ţi luau ochii. Dintre ai
noştri, zării numai pe cucoana Nişuleasca şi pe cucoana de
la Păpeşti, cu boierul dânsei. La plecare, mi se păru că văd
trăsura uichii Macu Săvoiu, dar dumnealui nu era pe
acolo. Văzui la gâtu unei neveste tinere şi frumoase cinci
rânduri de galbeni austrieci, din cei mari. Îi ajungeau până
la brâu. Fina Anica o cunoştea. Îi zice Marinoaica şi este
din Lupoaia.
Cucoana Masinca îşi drese glasul, nemulţumită, şi privi
în altă parte. Marinoaica cea frumoasă era ibovnica lui
Macu Săvoiu de la Lupoaia, vărul dânsei, iar galbenii din
salbă erau bucăţi din moşia părintească, pe care o fărâmiţa
cu mândrele.
— Jucaşi şi tu în horă cu fetele? întrebă cu interes
cucoana Masinca, schimbând vorba.
— Nici nu apucai, mamă-mare, că trecu timpul în fugă,
se încurcă Dochiţa în răspuns, căci aşa i se păruse, dar
cucoana de la Stăic nu luă seama.
— Tii! Păcat! Să te vrea fi prins şi tu, măcar o dată, să nu
zică oamenii că ne ţinem mari de ei. De alt rând, aşa să
faci, Dochie.
Se auzeau zgomotele de seară ale satului şi pe la curţile
oamenilor se ridica fumul gătitului de cină. Se întuneca
încet, treptat, înspre apus mai întârzia o geană roşie de
lumină. Din luncă venea o adiere cu miros de izmă.
— Dar băieţii, pe unde o fi fiind? Plecară cu soarele sus,
zicând că se duc să se scalde la Motru, şi nu mai veniră.
Cucoana de la Stăic se ridică să plece.
— Mă duc să văd de masă, că închinatele de fete au să
ne ţină până la cântatul cocoşilor, cu povestitul lor de la

139
 Cronica Stăicului
nedeie. Să ştii că ne făcu Maria-guşata o chisăliţă de prune
dulci, cum îţi place ţie. Dă fuga de o împacă pe
Mademoiselle, că o văzui cam tristă prin grădină, i-o fi fiind
dor de acasă, sărăcuţa, îi dădu în grijă nepoatei sale
cucoana Masinca, plecând spre cuhnie.
Curând după cina amânată din seara sfântului
Pantelimon toţi ai casei se traseră pe la odăile lor.
Statie şi Tudor aveau încă de învăţat pentru examenele
din toamnă, Mademoiselle era mulţumită, ca întotdeauna,
să se culce de vreme, ca să-şi prelungească tinereţea.
Dochiţa spusese că vrea să sfârşească de citit romanul
început, iar cucoanei Masinchii îi era degrab să rămână
singură, cu gândurile dumneaei cele multe.
Se apropia de miezul nopţii. Statie şi Tudor, osteniţi de
scalda de la Motru, amânaseră învăţatul şi dormeau.
Mademoiselle, care nu avea griji, tot la fel. Dochiţa însă
privea peste filele cărţii, departe, lăsând să se topească
lumânarea din sfeşnic şi asculta liniştea nopţii prin
fereastra deschisă asupra vaniliilor şi verbinelor din
grădină.
Auzea cârsteii şi greieri, când şi când cântat de pitpalac,
încolo dormeau toate sub luna în plinul ei, înălţată în slava
cerului.
Un car trecu încet şi un timp stăruiră încă vorbele de dor
din cântecul ce cânta voinicul mânând boii.
Dochiţei i se părea că trecuse mult de când se suise în
trăsură ca să plece la nedeie. I se părea că alta, nu ea
petrecuse ceasurile de acolo. Se gândea la întâlnirea din
grădina de la Moara Mandii şi se întreba pentru ce soarta
adâncise o prăpastie între ea şi vărul ei. Îşi jură însă în
minte că numai Pârvu îi va pune în deget inelul de logodnă.
Nu vorbiseră nicio vorbă în ascuns şi nu luaseră nicio
înţelegere asupra acestui lucru; cunoştea însă, fără să ştie
cum, că şi el hotărâse tot aşa.
Cucoana de la Stăic nu dormea nici dânsa. Îşi asculta
gândurile şi liniştea nopţii: cârsteii, greierii, pitpalacul;

140
Sarmiza Cretzianu
auzise cântecul flăcăului din car, când trecuse prin dreptul
curţii; prin fereastra deschisă veneau aceleaşi adieri de pe
flori ca şi prin fereastra alăturată a odăii Dochiţei.
Departe, către Motru, se auzi un treapăd înfundat pe
drumul moale al ţarinii. Zgomotul se apropie, călăreţul
duse calul la pas când ajunse în dreptul curţii, apoi iar la
trap când trecu de curte.
Dochiţei îi bătea inima tare, asculta. Nu trecu mult şi
călăreţul se întoarse; pas, treapăd, până se pierdu în
liniştea nopţii. „Pârvu este, îi spuse inima Dochiţei. A trecut
Motru prin apă, a tăiat peste luncă şi a venit să vadă dacă
dorm”.
Cucoana Masinca simţise şi dânsa călăreţul apropiindu-
se. Îl auzise venind în treapădul mare, schimbând pasul,
iar treapăd, întorcându-se, trecând iar la pas în dreptul
curţii, apoi iar în treapăd, până când se topise în noapte.
„Cine să fie la vremea asta?, se-ntrebă, are cal strunit
bine”. De foarte departe, o amintire prinse chip, „Aşa trecea
altădată, când eram de seama Dochiţei, Ioniţă al meu, să
vadă dacă dorm”, oftă dânsa şi adormi.

— Bine că te nimerişi să vii, fină, că nu mai poate de

durerea capului a mică. De ştiam, n-o mai lăsam la nedeie.
Mi-e că o fi prinzând-o frigurile, o întâmpină cucoana
Masinca pe Anica lu’ Benone cu vorba, deschizând uşa,
căci o auzi tuşind pe sală.
Anica intră în salon pe urma cucoanei.
— Ba naşe, îi deochiată fata, o văd eu. Îi vrea descânta o
ţâră. Las-că o fac eu bine acuşi, şi se repezi pe uşe să
aducă ce-i trebuia pentru descântat.
Cucoana Masinca privi spre Dochiţa şi-şi întoarse ochii
în altă parte, văzând-o că-şi lăsase capul pe răzimătoarea
canapelei şi părea a dormi. Dochiţa nu dormea, nici nu o
durea capul, spusese numai aşa, ca să nu o supere nimeni
şi să-şi poată descurca gândurile în tihnă.
Trei nopţi de-a rândul, după cântatul de-al doilea al

141
 Cronica Stăicului
cocoşilor, auzise pe drum treapăd de cal. În noaptea din
urmă, îndrăznise să se apropie de fereastră şi cunoscuse,
peste întinderea curţii, în lumina albă a lunii, călăreţul.
Ştia de altfel cine era, chiar dacă nu l-ar fi văzut. Nu ştia
însă că numai o dată călăreţul venise de la Moara Mandii,
în cele două nopţi ce urmaseră Pârvu venise de la
Pârvuleşti, cale de trei ceasuri, numai ca să treacă prin faţa
curţii de la Stăic şi să vadă dacă în odaie la Dochiţa ardea
lumânarea. Văzuse lumină prin perdelele de pânză şi din
faptul acesta pricepuse că şi dânsa veghează fără somn la
miez de noapte, poate cu gândul la el.
— Ia te uită ’mneata, naşe, cum căzură cărbunii la fund,
vorbi Anica intrând cu ulcica cu apă neîncepută în care
stinsese trei cărbuni.
— Îi deochiată, ce mai e vorba. Şi după ce-şi sumese
mânecile cămeşii şi-şi muie degetele în apa cu cărbunii
stinşi, începu să descânte în şoaptă, trăgând-o încet pe
Dochiţa pe la tâmpe. „…voi deocheturilor şi râmniturilor,
chemaţi-vă, strigaţi-vă şi duceţi-vă unde securea nu taie şi
glas de fată mare nu se aude. Acolo să trăiţi, să locuiţi,
acolo să deochiaţi. Dochia să rămână curată, luminată, ca
steaua în cer, ca roua în câmp…”
Anica suflă asupra Dochiţei şi căscă cu zgomot de mai
multe ori, semn sigur că era deochiată.
— Îi deochiată naşă, deochiată de muiere, şi urmă să
şoptească:
„…Nu vă miraţi de Dochia că-i frumoasă, că nu-i
frumoasă, că-i vorbitoare, că nu-i vorbitoare, că-i râzătoare,
că nu-i râzătoare. Miraţi-vă de o fată bătrână, cu haina
săină, ce apucă prin sat şi câinii n-o bat, cu picioarele ca
răşchitoarele, cu mâinile cât prăjinile, cu trupu cât ghinda,
cu capu cât stanga. De ea miraţi-vă, dezmiraţi-vă…”
Cucoana Masinca îşi aduse aminte că descântecul este
mai cu leac când se săvârşeşte fără martori, oftă şi plecă
binişor din salon, închizând uşa cu grijă.
„…păsărică codilbică, pică piatra blestemată, piatra se

142
Sarmiza Cretzianu
sparse în patru, se sparseră deocheturile, râmniturile,
strigoaicele, moroaicele, păduroaicele. Dochia să rămână
cu somnu, cu Domnu”.
Şi Anica suflă încă o dată asupra Dochiţei. Când să
înceapă din nou, întoarse capul după cucoana Masinca,
dar văzu că dânsa nu mai era în odaie şi atunci schimbă
descântecul.
„…din pat de aur mă sculai, pe uşe de argint plecai, pe
cale de cărare, pe drumu ăl mare, către soare răsare, la
luna fântână, cu vadra în mână, cu calea necălcată, cu
roua nescuturată, cu dragostea neadunată. Eu calea am
călcat-o, roua am scuturat-o, dragostea am adunat-o…”,
şoptea Anica cu glas dulce, netezind-o uşor pe Dochiţa pe
sprâncenele îmbinate.
Dochiţa zâmbea, numai puţin, ca în vis, fără a ridica
pleoapele.
— Vine, mumă, vine, îi călător voinicu, pe drum de
dragoste, vorbi Anica încet, tot ca din descântec.
„…Maica sfântă Maria nu mă lăsă, de mâna dreaptă mă
luă, mă duse în dealu cu doru, în piscu cu bujoru. Cu
bucium buciumă, dragostea o adună de la nouăzeci şi
nouă de muieri cu copii mici, de la nouăzeci şi nouă de iepe
cu mânzi mici, de la nouăzeci şi nouă de vaci cu viţei mici,
de la nouăzeci şi nouă de oi cu miei mici, de la nouăzeci şi
nouă de capre cu iezi mici… nouă cuptoare încinse, nouă
vetre aprinse, cum arde vatra de foc, aşa să ardă inima
domnişorului…”
Anica descântă cu glas scăzut încă multă vreme. Dochiţa
adormise cu adevărat, legănată de vorbele ei.
Păşind în vârful picioarelor, fina Anica ieşi încet, închise
uşurel uşa după ea şi se duse să dea seama cucoanei
Masinchii că a sfârşit cu descântatul şi că pe la o vreme
cuconiţa se va trezi curată, luminată, ca steaua în cer, ca
roua în câmp.

Nu se mai auzise de mult treapăd de cal la miez de

143
 Cronica Stăicului
noapte pe drumul Stăicului.
Dochiţa văzuse în romanele citite în ascuns că dragostea
bărbaţilor e trecătoare, dar se împotrivea acestui gând,
îndepărtând cu îndârjire îndoiala. Pârvu nu putea fi la fel
cu alţii.
Noapte de noapte pândise până târziu. Numărând zilele,
pricepea că timpul ce-l mai avea de stat la Pârvuleşti se
scurta şi aştepta un semn de la el. Şi ea trebuia să plece
curând. Mama ei, întoarsă de la băi, tot tristă şi suferindă,
o cerea cucoanei Masinchii, care şi dânsa avea de gând să
se ducă să-şi facă băile la Mehadia îndată ce se isprăvea
făcutul cu cazanul.
Vara Stăicului se încheia în mirosul cazanelor de ţuică,
cu rânduiala obişnuită a bulionului, a magiunului şi a
murăturilor. Podul casei primise, în aşternutul de paie,
darurile bogate ale meriior şi perilor din livedii, iar şoarecii
duruiau cu larmă mare, toată noaptea, nucile răspândite
pe blănile lui, fără a o mai speria pe Dochiţa ca altădată.
Începuse să se însereze de timpuriu, dar zilele erau tot
calde şi luminate de soare. Din toate părţile, se îndreptau
spre curţile oamenilor, în pulberea de aur a scăpătatului,
carele încărcate cu belşugul pământului. Femeile şedeau
pe cergi în marginea drumului, bătând şi vânturând
fasolea. Grămezile de dovleci arămii ori albi turceşti se
ridicau în bătătura gospodarilor. Orăteniile umblau peste
tot, cârâind mulţumite, toate cu glas puţin faţă de ţipătul
ascuţit al puilor de curcă şi al câţelor ciugulind de pe jos
prisosul bogăţiilor.
Mai înserat, când se lăsau din lucru, treceau prin
dreptul conacului oameni clătinându-se uşor ori cântând
cu veselie în calea lor de la un cazan la altul.
În strânsul mesei de cină, Dochiţa îşi lua pe Gyp şi pleca
în odaia ei, numai ca să nu mai aibă de răspuns la
întrebări şi să aştepte în linişte, cetind sau gândindu-se,
anume pas de cal pe drum.
Nu mai rămăsese decât puţin până la întâi de

144
Sarmiza Cretzianu
septembrie, când ştia că Pârvu va pleca la Paris. „Acolo
negreşit că va uita de ceasurile din conacul de la Moara
Mandii făcu Dochiţa loc îndoielii. Ea se va duce acasă, la
Severin, şi va începe iarăşi viaţa ei de fetiţă, între lecţii,
plimbări cu Mademoiselle Antoinette, lucrul de mână şi
pian. Stavila dintre ei, înlăturată pentru atât de scurtă
vreme în ziua de sfântul Pantelimon, se va lăsa iarăşi.
Să mai fi fost puţin până la ziuă, Dochiţa adormise de
mult, când auzi, ca prin vis, pe Gyp mârâind înfundat de
pe perina lui de lângă uşe. Tot ca prin vis, i se păru că
aude treapăd de cal foarte apropiat, dar fără sunet, ca şi
când ar fi alergat pe un covor ori ar fi fost potcovit cu pâslă.
Aprinse lumânarea numai o clipă. Simţind că e aproape de
tot, alergă la fereastră, o deschise puţin şi auzi desluşit un
cal scuturându-şi frâul, lângă gard; în acelaşi timp ceva
căzu cu zgomot moale pe iarba din curte. Călăreţul porni
îndată şi peste puţin tăcerea se încheie din nou.
Tot sângele îi năvălise la inimă; când se ostoiră bătăile
ciocanelor din tâmple şi clopotele din urechi, îşi puse
halatul şi, urmată de Gyp, ieşi binişor în cerdac. Nu se
vedea nimic. Noaptea era numai stele şi greieri. Dochiţa
mai crezu odată – ca în anii copilăriei – că miile de stele
cântau cu mii de glasuri. Coborî încet treptele cerdacului şi
roua din iarbă îi pătrunse pantofiorii subţiri de casă.
— „Cherche Gyp, cherche!”, îşi îndemnă Dochiţa căţelul,
până ce-l auzi scâncind la câţiva paşi de ea şi-l zări, prin
întuneric, cu labele amândouă pe un snop mare de flori. Se
aplecă repede de-l ridică şi cu el în braţe se întoarse
alergând, tiptil, în iatac şi închise uşa fără zgomot după ea.
Abia acolo, pe canapeaua de lângă fereastră, îşi veni în
fire şi îndrăzni să aprindă lumânarea de pe măsuţa
alăturată. Privind florile, luă seama că nu avea de ce le
ascunde, ar fi putut fi culese din grădina cucoanei
Masinchii. Zâmbi amintindu-şi că şi la Moara Mandii
văzuse în vară aceleaşi flori ca la Stăic şi acum se
încredinţă că şi la Pârvuleşti înfloreau aceleaşi soiuri.

145
 Cronica Stăicului
Tufănele albe şi galbene, dahlii catifelate, muşcate roşii
învoalte, gherghine şi trandafiri întârziaţi – toată slava
toamnei – se revărsa în poala Dochiţei, pe canapeaua de
macat, civit şi pe scoarţa de sub picioare, când le desfăcu
legătura ca să vadă de ele. Din inima buchetului răsări un
plic, închis cu pecete de ceară verde. Nu-l căutase, dar ştia
bine că trebuie să fie acolo.

„Din Pârvuleşti, august 29

„Caut să-mi dau seama dacă e adevărat că ai intrat în

grădină, la Moara Mandii, în ziua nedeii, şi m-ai privit cu
ochi albaştri de sub sprâncene multe. N-am visat oare că ai
două cozi lungi împletite din mătase castanie, în care soarele
trezea luciri de aur, că ţi-e mijlocul subţire ca un pomişor
tânăr şi că picioruşele îţi sunt făcute ca să încerce condurii
roşii cusuţi cu pajuri de fir cu care aşteaptă afară trimişii
împăratului de la Ţarigrad ca să te ducă mireasă fiului său?
Abia acum îndrăznesc să-ţi scriu, pentru că mai sunt
câteva ceasuri până când mă voi sui în trăsură ca să plec la
Turn, de unde iau batelu către Viena. Mă voi întoarce la
anul, doctor în drept de la Paris.
Să nu pleci cu solii de la Ţarigrad! Aici la Pârvuleşti, în
faţa ferestrei mele, se află un măr rotat, pomenit de mine din
copilărie, şi a dat roadă bogată cu mere roşii, fără cusur, ca
în toţi anii. Acest vechi prieten al meu mi-a îmbunat aseară –
când mi-am luat rămas bun de la toate de pe aici – că-mi va
păstra, pe cea mai înaltă ramură a sa, un măr care se va
preface în măr de aur până la întoarcerea mea. Ai să vrei
atunci oare să întinzi mâinile ca să-l primeşti?
M-am chinuit mult ca să găsesc felul în care să-ţi trimit
aceste rânduri. Mi-a venit în minte să-l întreb şi pe moş
Răducanu, logofătul de aici, care mi-a răspuns că eu să
scriu sorisoarea, altă grijă să nu am, că ştie el cum să ţi-o
aducă. Are el meşteşug, învăţat din tinereţe, ca să se
apropie de curtea cucoanei de la Stăic fără să-l simtă nici

146
Sarmiza Cretzianu
pământul: a mai învelit el şi altă dată copitele calului cu
cârpe ca să ajungă la dragostea stăpânilor săi. N-a vroit
însă să-mi spună de care dintre ei e vorba, aşa că
nădăjduiesc să nu mă trădeze nici pe mine.
Ştiu că voi întâmpina piedici multe – cunoaştem amândoi
fapta ce ne desparte –, voi şti însă să le înlătur pe toate,
dacă mă vrei. Iar dacă bunicile noastre vor rămâne împietrite
într-ale lor şi nu se vor lăsa înduplecate, atunci va mai fi în
neamul nostru încă o poveste cu o fată furată.
Îl aud pe moş Răducanu tuşind la uşă, a venit să ia
scrisoarea.
Acolo, printre streini, voi tânji de dor şi mă voi gândi fără
încetare la văruică mea de la Stăic. Voi îndrăzni, la
întoarcere, să aduc un inel pe care-l voi alătura mărului de
aur.
Mă închin, sărutându-ţi mâinile amândouă,

Pârvu”.

147
 Cronica Stăicului

III

ÎN GRADINA STĂICULUI SE SCU-

turase cel dintâi rând de flori ale primăverii. Mulţimea de
bujori, acum în plinul lor, urmase tămâioarelor, zambilelor
albastre şi caprinelor, dăruindu-şi, împreună cu
trandafirul agăţător cu flori roşii din faţa cerdacului,
mirosul şi frumuseţea. Valurile grâului înalt din ţarină
prinseseră aur pe creste. Cireşii de pe dealuri erau
încărcaţi cu mii de boabe în toate feţele mărgeanului, dar
cucul se îngâna cu glas încă limpede, căci cele negre mai
întârziau să se coacă şi, neapucând să se înfrupte din ele,
nu răguşise. Prunii, nădejdea acestui pământ sărac,
legaseră şi făgăduiau belşug. Mai era o săptămână până în
Rusalii.
Văruit în Săptămână Mare, conacul, mândru de
perdelele albe, scrobite şi călcate coală de hârtie din dosul
geamurilor sclipitoare şi de blănile galbene ca lămâia care
se arătau printre aşternuturile de scoarţe ale duşumelei
din odăi, îşi aştepta musafirii.
Dintre toţi nepoţii şi nepoatele cucoanei Masinchii,
Dochiţa se arătase cea dintâi, fără Mademoiselle
Antoinette, plecată pentru totdeauna înapoi în Franţa.
Venise însoţită numai de o fată în casă, care se întorsese
cu trăsura de la oraş şi, fireşte, şi de Gyp, foxterierul.
Mama Dochiţei, Vena, nu avea de gând să vină; se
pregătea de călătoria ce avea să facă în toamnă, deoarece
hotărâse să petreacă iarna la Paris, unde băieţii mergeau
148
Sarmiza Cretzianu
pentru a studia la Şcoala de drept şi nu vroia să-i lase
singuri chiar de la început. Pe Dochiţa avea de gând s-o
dea la pensionul de maici „Couvent des Oiseaux”, deşi i se
strângea sufletul de înduioşare şi grije ştiind cât va fi de
greu printre streini unui copil care nu fusese niciodată la
vreo şcoală sau departe de casa părintească şi de Stăic, dar
fiind la Paris putea s-o aibă lângă ea duminica. Eugenia îi
scrisese cucoanei Masinchii că având multe treburi de
descurcat înainte de a pleca pentru o vreme atât de
îndelungată, nu va putea veni la Stăic. Dar mai avea şi alt
temei pentru aceasta: nu mai vroia să-şi amestece lacrimile
cu lacrimile mamei sale, ca să nu i se moaie inima şi să
schimbe ceva din cele hotărâte.
Cucoana de la Stăic chivernisea trebile gospodăriei, cu
neodihna obişnuită a începutului de vară. Mulţumită că
anul se arăta bun, era totuşi îngrijorată de vistieria goală,
cum se afla de obicei pe la toţi stăpânii de pământuri în
toate primăverile şi chiar în alte vremi ale anului. Se
sfătuise în această privinţă cu Trică Bobic mazilul,
logofătul dumneaei, şi chibzuiseră amândoi că ar fi bine să
mai vândă ceva ca să facă de cheltuială. Cucoana Masinca
hotărâse să trimită un juncan şi o bivoliţă stearpă la târg la
Strehaia, unde se făcea bâlci în toţi anii de Sfânta Treime,
a doua zi de Rusalii.
Deşi nu era îndoită de cinstea argatului, om care o slujea
de atâţia ani cu credinţă, cum o slujise şi tatăl lui, pe care-l
apucase la curtea părinţilor ei, ştiind bine că nu va lua
două preţuri pentru marfă şi nu avea să se îmbete la
aldămaş, se gândise că ar fi bine să se ducă şi dânsa la
Strehaia, să vadă cum umblă târgul şi să ia de ale băcăniei
pentru casă. Dochiţa nu fusese niciodată pe acolo şi se
gândea că poate i-ar fi şi ei drag să meargă. „Drumul şi
forfoteala bâlciului au să-i mai schimbe gândurile şi s-o
mai înveselească, îşi zicea cucoana Masinca în mintea sa,
că prea sade tristă şi fără fire când crede că nu mă uit la
ea, Doamne ţâne-o”.

149
 Cronica Stăicului
Şi pentru cucoana de la Stăic era o mângâiere – căci de
plăceri nu mai putea fi vorba pentru dânsa – dusul la
hramul de la Strehaia. Se strânseseră prea multe necazuri
grămadă şi nu mai era loc pentru plăceri. Rămasă de
tânără fără bărbat, numai dânsa ştia cu câtă greutate îşi
crescuse fetele şi copilul de care nu avusese parte. Procese
purtase destule, supărarea cu sora sa Lena n-o lăsase
odihnită douăzeci de ani, iar acum, la bătrîneţe, trebuia să
privească şi la văduvia fiicei dânsei celei mari, căci
Dumnezeu îi luase pe ăl mai bun dintre ginerii săi. Ştia
dealtminteri de când era Dochiţa mică, văzând-o că are un
vârtej în creştet, că va rămâne săracă de un părinte. Slujba
hramului de la mănăstirea Strehăii, la care hotărâse să fie
faţă, era singurul fel de petrecere ce şi-l îngăduia mult
încercata cucoană Masinca.
Duminică decuseară stăpână Stăicului dădu drumul lui
Ilie argatul, om vechi la dânsa în curte, despre care nu se
temea că va face vreo cârcotă, să plece către Strehaia, cu
carul cu boi şi cu vitele de vânzare priponite de loitre. În
car, pitulat pe sub fân ca să-l scape de plata acsâzului, se
mai afla un acov de ţuică veche, din vânzarea căreia
nădăjduia să se mai înlesnească şi să facă faţă cheltuielilor
până după treerat.
Luni dimineaţa, până în ziuă, Costăin Hatârmeag vizitiul
veni de bătu binişor în geam ca să-şi pomenească stăpână.
— Cucoană, sculaţi-vă de vă înciocălaţi, să plecăm, că se
lumină demult!
— Bine Costăine, vezi de cai, că acuşi suntem gata şi
noi, răspunse cucoana Masinca, trează de la cântatul al
doilea al cocoşilor.
Scoală, Anghelină, de fă cafelele! porunci dânsa fetei în
casă, care dormea dusă cu pătura peste ureche, şi plecă s-
o trezească pe Dochiţa.
Când răsări soarele şi trase trăsura la scară, cucoanele
erau gata. Dochiţa se îmbrăcase cu o rochie de călătorie
drap, cu paltonaş pe talie şi o şemizetă de linon cu

150
Sarmiza Cretzianu
„entredeux-uri” de dantelă şi guleraş înalt pe balene. Între
pantofii galbeni cu tocuri înalte şi fusta lungă, cum purta
din anul acesta, se zăriră când se sui în trăsură, ca de un
lat de palmă, ciorapii de fil d’Ecosse „à jour”. Peste pălăria
mare, dar simplă, de pai gălbui de Italia, împodobită numai
cu o panglică de catifea neagră şi cu un singur trandafir, se
legase, pentru drum, cu un voal albastru strâns sub bărbie
într-o fundă mare. Ca întotdeauna, bunica ei era îmbrăcată
în negru, cum îi era portul de văduvă, dar pentru că era
vară, guleraşul şi plastronul rochiei erau de dantelă albă,
iar pălăria cu briduri avea şi ea puţin alb pe margine. În
mână purta, tot ca şi Dochiţa, mitene, dar ale dânsei erau
negre, nu crem ca ale fetei. Fireşte că amândouă cucoanele
puseseră pe dânsele, înainte de a se sui în trăsură, nişte
haine lungi de pânză de in, ca să le apere de praf, şi cum se
aşezară pe perini Anghelina se apropie cu o cergă tot la fel,
pe care le-o aşeză peste picioare.
— Închideţi smintitu de căţel al fetei, să nu se ia după
noi, că mi-e că mă face iară de râs şi de pagubă, cum m-a
făcut an în bâlci la Broşteni, porunci în clipa de urmă
cucoana Masinca, păţită cu nebuniile lui Gyp. În vara
trecută, foxterierul se luase după trăsură şi, ajuns în bâlci
la Broşteni, se încăerase cu nişte câini ciobăneşti; Gyp
ieşise biruitor din luptă, numai cu o ureche spintecată, dar
cucoana de la Stăic trebuise să plătească toată marfa
negustorului cu farfurii şi castroane, din taraba căruia nu
mai rămăseseră decât cioburi.
Costăin îşi făcu cruce, şuieră odată, pocni din bici şi
trăsura trecu pe poartă, tocmai când se ridica soarele şi
sticliră în mii de feţe boabele de rouă. Cum ieşiră la drum,
dădură cu ochii de fetele şi nevestele, sculate de dimineaţă,
care veneau de la apă cu urcioarele pline în cap şi cu câte o
căldare în fiecare mână. Altele plecau către bunar cu ochii
cârpiţi de somn şi cu vasele goale, pe care se grăbeau să le
dea la spate sau să le ascundă sub opreg, ca să nu iasă
cucoanei cu gol înainte. Toate ziceau: „Săru’ mâna” şi se

151
 Cronica Stăicului
ferea puţin din drum, zâmbind fără sfială cucoanelor din
trăsură şi întrebând în fugă: „Da ’ncotro aşa de noapte?”
Copiii cu traista cu demâncare de gât treceau cu vitele,
muşcând din câte un codru de turtă de mălai.
Soarele, sus de tot acum, topise aburii de pe Motru şi
împodobea cu tinereţe şi frumuseţe o lume veche. Caii,
odihniţi, nesupăraţi încă de muscă, alergau repede în
treapăd mărunt prin răcoarea dimineţii, iar trăsura cu
arcuri moi legăna domol socotelile bunicii şi visurile
nepoatei. Până la Broşteni dramul îi era cunoscut Dochiţei,
îl ştia de mică. Trecuseră de hotarul Stăicului şi de Valea
Mănăstirii; la Lupoaia satul fiind ascuns printre dealuri în
jurul aşezării boierilor Săvoi, nu se vedea. La Gura Ploştinii
o luară la dreapta şi trecură Motrul prin vad la Meriş –
podul fiind luat, ca în fiecare primăvară, de apă – şi
ajunseră la Broşteni.
La hanul lui Cioată, Costăin trase sub poiată, ca să lase
caii să răsufle. Hangiţa aduse cucoanelor la trăsură, pe
tavă, dulceaţă cu apă scoasă atunci din bunarul cu
cumpănă de lângă han, îi sărută mâna cucoanei de la
Stăic, se miră de frumuseţea împupită ce şedea lângă
dânsa în trăsură, întrebă fireşte de toate: unde porniseră
aşa de noapte şi cu ce treabă, cât gândea dumneaei să ia
pe bivoliţă şi pe juncan – omul curţii odihnise boii chiar
aici, la han – cum se arată câmpul pe la Stăic, a căreia din
cucoane era bujorul de fată. Se văită că s-au rărit călătorii
şi s-au făcut chişavi, de abia le scoţi un crăiţar din chimir,
că are dor de picioare şi de şale, şi câte toate. Degeaba îşi
dregea cucoana Masinca glasul cu nerăbdare, cum făcea
dumneaei când nu-i plăcea un lucru, căci gura hangiţei tot
nu tăcea. Fără să-i mai răspundă, îi puse în palmă preţul
dulceţilor şi al pacului de tutun cu cărticică de foiţă luat de
vizitiu şi întoarse capul.
— Mână, Costăine, că acu-i noaptea! porunci dânsa
scurt.
Porniră iar, prin limpezimea dimineţii, de-a lungul

152
Sarmiza Cretzianu
Motrului ce se lăsa pe stânga şoselei, încă fără praf la
ceasul acesta. Pe luncă în faţa zăvoiului se arătă o clădire
înaltă şi albă, cu acoperiş de şindrilă fumurie; un cerdac
lung la catul de sus privea către drum, ferestre avea puţine
şi mici, dar zidurile groase erau străpunse de metereze
pentru puşti.
— Cula Cuţuieştilor, răspunse cucoana Masinca mirării
Dochiţei. V-am istorisit eu de Ghiţă Cuţui de la Broşteni,
comandiru de panduri al Vladimirescului, pe care l-au
spânzurat în târg la Bucureşti, după răzmeriţă, ca apostat.
Cucoana de la Stăic îşi întoarse faţa, de se închină către
biserica ce se vedea peste drum.
— Biserica asta este ctitoria lor, îşi urmă dânsa vorba.
Sunt toţi zugrăviţi în biserică, ăi tineri îmbrăcaţi nemţeşte
şi ăi bătrâni pe vechime, cum se purta odată, da’ cucoanele
lor sunt îmbrăcate în rochi de Paris. De o fi bine, de Sfinţii
împăraţi, ne vrea duce la hram, că n-am mai fost de ani
putrezi pe la cucoana Ilinca. Copilu căpitanului Ghiţă
Cuţui, Dinu Cuţui, a fost înălţat biserica după ce s-a
întâmplat moartea tătâni-său, urmă cucoana Masinca. Zice
că atunci când a fost de l-a spânzurat pe căpitan au pus pe
el suman şi l-au încălţat cu opinci, ca pe un om din
prostime, că aşa e obiceiu pământului: să nu se ridice în
furci obraz boieresc. Fiind lume multă strânsă atunci în
privelişte, în târgu din afară al Bucureştiului, când l-au
adus să-l dea călăului n-au cutezat să calce datina. De o fi
să ne întoarcem mai devreme, ne oprim să vezi şi tu cula.
Te pomeneşti că o fi luat seama dânşii că trecurăm, o fi
cunoscut trăsura şi ne aşteaptă. Cula de aici e mai mare
decât a uichii Costache Săvoiu de la Lupoaica, unde te-am
adus an, dar nu are decât un cat peste pimniţă, nu două
ca a Săvoilor. Să te rogi de cucoana Ilinca să-ţi istorisească
de-ale lor din vechime, să-ţi spună dumneaei cum a furat
turcii pe mumă-sa a bătrână, cum i-au călcat haiducii şi
cum a fost când a plecat moşu lor şi cu moşu nostru cu
cetele lor de panduri, de s-au alăturat lui sluger Tudor, că

153
 Cronica Stăicului
ştiu că atât îţi e să stai să asculţi la felu ăsta de întâmplări
din bătrâni.
Tot vorbind aşa, trecură de hotarul Broştenilor şi
ajunseră în dreptul altei aşezări ce se zărea printre copaci
bătrâni, mai sus pe deal.
— Aici e la Saidaci, zise cucoana Masinca, nişte boieri de
treabă cum nu se mai poate; şi de neam bun, sunt rudă
după mumă cu Scafeşii. Mi-ar fi drag să mă opresc pe la ei
la întoarcere, da’ mi-e că n-avem timp.
Apoi tăcu, gândindu-se la de-ale dânsei. Se bucura, ca şi
Dochiţa, de vreme bună, de frumuseţea drumului, de
cântecul mierlei şi de mirosul socului şi al florilor din fân.
Fel de fel de păsări îşi răspundeau în verdeaţa tânără a
pădurii. Mai departe, pe malul Motrului, care curgea
pereche cu drumul, lucind în soare, broaşte nenumărate
slăveau şi ele, pe limba lor de broaşte, frumuseţea
dumnezeiască a zilei.
— Drumurile astea de se băşcăşesc de şoseaua mare duc
toate pe la de-ai noştri, luă iarăşi vorba cucoana Masinca.
Pe acolo, la stânga, peste apă, mergi către Samarineşti; la
dreapta, prin pădurea asta, e drumul spre Căzăneşti, la
frate-meu Dumitru; pe văi, încolo, te duci către Şiiacu, la
cula Grecescului. Da’ cine i-a mai văzut de atâţia ani? Vara
cu munca, iarna cu drumu stricat, lipsuri şi necazuri tot
anu, procese. Cucoana Masinca îşi duse mâna la gură ca
să n-o vadă Dochiţa oftând. După ce trecem de pădure,
ajungem în dreptul moşiei domneşti a Corcovei, cu viile ei
lăudate. De locurile astea nu ştiu să-ţi spun mare lucru.
Stăpânii moşiei n-au prea fost trăitori pe aici, au stat mai
mult prin streinătăţi, conacu cel vechi a ars şi ăl nou nu le
e de fală. De bunu pământului s-au bucurat mai mult
vechilii. Arareori când venea pe la Corcova domnitoru
Bibescu.
Valea începea să se deschidă către Strehaia. Când lăsară
în urmă Corcova, cucoana Masinca se înălţă puţin din şale
şi ridică ochii peste dealuri, cercetând depărtarea.

154
Sarmiza Cretzianu
— Şi pe aici avem nişte neamuri, urmă cucoana Masinca
cu glas mai încet, căutând să ascundă nepoatei sale o
tulburare.
Dochiţa privi îndelung într-acolo. Ştia că moşia
Pârvuleştilor se află pe lângă Corcova. Se întreba cu
nelinişte când se va întoarce Pârvu de la Paris şi cum vor
mai putea ajunge să se vadă.
— Aici e Jirovu, sat de moşneni bogaţi, arătă cucoana
Masinca cu mâna spre un drum care o lua la dreapta.
Izvoarele din malu ăsta sunt de pomină. Au apă limpede şi
rece care ţine şi de sete şi de foame. Trage, Costăine, la
fântâna lu Broască, de adapă bieţii cai! Vrea bea şi noi,
Dochiţă, o gură din sfânta asta de apă de aici.
Vizitiul coti puţin la dreapta pe un drumuleţ şi opri la
fântâna cu acoperiş de şindrilă sprijinit pe patru stâlpi de
lemn. Când sări el de pe capră să scoată căpicele cailor din
cap, ca să-i frece la ochi şi să-i tragă de urechi înainte de a-
i lăsa să se adape, scoborâră şi cucoanele din trăsură ca să
se mai dezmorţească.
— Cât să fie ceasurile, întrebă cucoana Masinca, scoţând
ceasornicul de aur din cingătoare. A trecut de şapte. Nu ţi-
e foame, fetică? Nu vrei un cotoi de pui şi o ţâră de azmiţă?
— Nu, mamă-mare, mulţumesc, nu mi-e foame. Dacă
mi-ai da o cafea, n-aşi zice nu, râse Dochiţa cu răsfăţ către
bunica ei.
— Lasă că pusei eu şi cafea măcinată în coşu de drum şi
ne face hangiţa de la Strehaia câte una după ce om mânca.
Caii sorbeau cu sete din vălăul de piatră în care curgea
apa de la cele şase ţurţuri bogate ale fântânii şi nu se mai
săturau. Cucoana Masinca îi privea răbdătoare.
— Mare pomană şi-a făcut creştinu ăsta cu fântâna lui la
drum, că nu-i călător să nu zică „bogdaproste” când
hodineşte aici sub poiată şi-şi udă şi el gura cu apa asta
rece. Să mergem, Costăine, c-o fi trecut târgu şi slujba la
mănăstire o fi început de mult.
— De ce e slujbă aşa de mare azi la mănăstirea Strehăii,

155
 Cronica Stăicului
mamă-mare? întrebă Dochiţa.
— Pentru că e Sfânta Treime, hramu ei, adică
sărbătoarea căreia îi e închinată. Se pomenesc ctitorii care
au ridicat-o şi au înzestrat-o cu podoabe şi averi, până la
urmaşii lor cei mai de pe urmă. Acu fă bine şi deschide
umbreluţa, că se încălzi soarele şi mi-e că iar te apucă doru
de cap, migrena cum îi ziceţi voi, îi porunci cucoana
Masinca nepoatei sale cu vorbă blândă.
Motru se depărtase de şosea, dar în toată lunca sa grâul
era înalt şi des ca peria. „De l-o ţine Dumnezeu aşa, se fac
două chile la pogon”, se gândea cucoana de la Stăic.
Pe mâna dreaptă, sus în cioacă, se arăta o clădire albă,
înconjurată cu acareturi bune. Cula de aici avea două
caturi peste pivniţa înaltă şi cerdac cu stâlpi groşi de piatră
la rândul de sus din care vederea putea cuprinde până
departe.
— Aici e la Alecu Bengulescu, tot rudă de-a noastră şi el,
chiar de două ori, după amândoi părinţii. Tatâne-său era
nepot de-al moşului meu Benga, dar şi-au schimbat
clitada, cum se face acuma, iară muma lui era fata uichii
Costache Săvoiu de la Lupoaia, soră cu Macu şi cu
Marghioala Severineanca. Nepotu Alecu Bengulescu e mare
iubitor de cai de soi şi se pricepe la ei ca un geambaş. Are
mână uşoară şi-i învaţă fel de fel de iscusinţe. Zice că ar fi
având un cal de călărie învăţat să îngenunche la un semn
al său când se opreşte să salute o damă. A moştenit
pasmosul ăsta din partea Săvoilor, ca şi averea mare care-i
îngăduie s-o urmeze. „Tot de la ei a moştenit patima
mândrelor”, cugetă cucoana Masinca, fără a-i spune
Dochiţei ce gândea, căci nu erau lucruri de vorbit cu o fată.
— Acolo e la Bălteanu, arătă dânsa către alte curţi. Mai
la vale e la Butoi, boier cu pecete, adică strângător de
dăjdii. Cordunu îl lăsarăm mai în urmă, nu se vede din
drum. Acolo era aşezarea lu moşu-meu logofătu Benga,
tatăl muichii. Nu mai e de mult în stăpânirea noastră, zice
că nu se mai cunoaşte nici locu unde se ridicau altă dată

156
Sarmiza Cretzianu
casele. Eu însă l-aşi cunoaşte şi noaptea pe negură.
Cucoana de la Stăic, cu ochii umezi, tăcu şi se făcu a-şi
şterge cu batista fruntea încălzită. Şezu apoi îndelung cu
mâna la gură, ca plecată de lângă Dochiţa.
— Să ştii, fetică, şi să ţii minte că pe unde ţi se vede
albind o casă mai mare e tot pe la de-ai noştri, că toţi câţi
suntem ai pământului ăstuia, ne rudim între noi şi suntem
un neam. Ai duşi de pe lume, care dorm sub brazdă verde
în ogrăzile bisericilor făcute de ei cu greutate, punând
galben pe galben şi lipsindu-se de multe în zilele lor, să le
iei tu seamă, Dochie, cum ne privesc din zugrăveala lor din
perete, parcă vor să ne arate că nu ne-au lăsat singuri.
Dochiţa o luă de mână pe bunica ei şi rămaseră o vreme
aşa, tăcând amândouă.
— Iacă-tă că ajunserăm şi la Cernaia, vorbi cucoana
Masinca ieşind din gânduri. Întunecat nume mai are şi
satul ăsta! Dacă o fi adevărată întâmplarea de la care i se
trage, cu drept îl poartă.
— Care întâmplare? întrebă fără prea mult interes
Dochiţa, privind în partea în care bănuia că s-ar afla
Pârvuleştii.
— Muica, Dumnezeu s-o hodinească, ne istorisea că aici
s-a cernit doamna Pârvului voievod când a ajuns-o vestea
morţii bărbatului.
— Cum, mamă-mare, a cui doamnă? întrebă tresărind
Dochiţa, şi se dădu mai aproape.
— Este o poveste lungă. Ţi-oi spune-o eu altădată.
— Spune-mi-o acum, muică-mare, că dacă mai e până la
Strehaia mai scurtăm din drum cu povestea doamnei
voievodului… cum îi ziseşi dumneata, căută Dochiţa s-o
înduplece cu dibăcie.
— Lasă, Dochiţă, că acu sunt cam obosită de drum şi
mi-e că nu sfârşesc povestea până ce ajungem la Strehaia.
Îţi istorisesc eu acasă pe îndelete, dar până atunci află că
din neamul lui şi de aici este Radu Pârvulescu, ăl care a zis
că fură fata cuconului din Drugăneşti, fără a şti că părinţii

157
 Cronica Stăicului
nu se împotriveau şi că toate erau gata pentru nuntă.
Flăcăul de atunci este moşu nostru, cum ţi-am istorisit eu
an, pe vară.
Potriveşte-te şi tu o ţâră, că ajunserăm, spuse cucoana
Masinca peste o vreme Dochiţei, întorcând-o din lumea
visurilor.
Priveliştea se schimbase în apropierea Strehăii. Drumul
era plin de oamenii care mergeau la bâlci şi de cei care se
întorceau către casă cu ce târguiseră, îmbrăcaţi ca de zi
mare, cu nevestele primenite după ei, purtând câte o
povară în cap. Cei veniţi mai de departe treceau în cociile
lor, dând bice cailor şi cântând, ca la întorsul de la bâlci.
Iar cei cu carele mergeau pe lângă boi, parte din ei – cei
care se cinstiseră mai mult pe la tarabele răchierilor – cu
căciula aplecată pe o ureche şi îmbujoraţi la faţă. Fetele şi
nevestele îşi arătau una alteia mărunţişurile – mărgelele,
panglicile şi spilcele – cumpărate la tarabele din târg.
Toate clopotele sunau la mănăstire, vestind începutul
slujbei, când intră trăsura cucoanei de la Stăic pe bariera
Strehăii.
— Începu slujba, dar noi o să mai întârziem. Aşi vrea să
văd cum umblă târgu şi ce făcu Ilie cu vitele, zise cucoana
Masinca. Costăine, dăm dintâi un târcol prin bâlci şi pe
urmă ne întoarcem şi ne laşi la mănăstire. Cât om fi noi
acolo, repezi-te tu la han la nemţoaica, de-i spune să ne
gătească o odaie ca să mâncăm şi să ne hodinim o ţâră
după slujbă, până a fi să luăm drumu înapoi, porunci
dânsa vizitiului.
Slujba era pe la mijloc când ajunseră cucoanele la
mănăstire, dar oamenii le făcură loc să treacă şi Dochiţa
intră pe urma bunicii sale.
După săvârşirea sfintei liturghii, începu o a doua slujbă,
parastasul ctitorilor. Numele lui Matei Voievod, al celorlalţi
voievozi, al doamnelor, al domniţelor şi al coconilor
domneşti fură pomenite în şirul lor lung, precum fu
pomenit şi întreg neamul boierilor Craioveşti, fără pomelnic

158
Sarmiza Cretzianu
scris, în faţa mesei cu colivă. Clopotele sunară în clopotniţa
porţii pentru vecinica pomenire şi preoţii ridicară coliva.
Dintre sprâncenele stufoase, barba albă până la brâu şi
pletele lungi ale egumenului, licări o privire, ca o chemare,
către stranele din dreapta. În tăcerea din biserică Dochiţa,
care se ruga în genunchi, cu ochii la icoana aşezată pe
îmbrăcămintea de catifea albastră cusută cu mărgăritare a
tetrapodului, simţi pas apăsat de voinic. Ochii albaştri se
ridicară de pe catifeaua albastră şi văzură pe cel la care se
gândea. Pârvu trecu fără a privi în lături prin faţa
cucoanelor de la Stăic, se apropie de masa pomenirii şi,
sigur de sine, puse mâna pe marginea tăvii cu colivă.
Cucoana Masinca avusese timp să-l cerceteze pe tânăr în
drumul lui de la strană până aproape de altar. I se păru
cunoscut. „Cine să fie junele ăsta strein”, se întreba dânsa.
Îi era cunoscut şi mersul şi felul de a-şi purta capul. „Parcă
îl ştia. Da’ cu cine seamănă? Seamănă leit cu nenea
Mihalache frăţâne-meu, cum era în tinereţea lui, şi calcă
tăman ca el… Îu, Doamne ia-mă!” făcu încet cucoana
Masinca şi-şi duse batista la gură ca şi când s-ar fi înecat.
Pricepuse cine era tânărul înalt, cu greu însă se putu
ţine să nu-şi dreagă glasul şi să nu zică o vorbă de
mustrare despre trufia unui neam de la Pârvuleşti. „Da’
frumos voinic! Doamne ţâne-l! E copilul bietei nepoată-mi
Venii, dragostea Dochiţei. De-ţi este cu voie, Doamne, se
rugă ea, împlineşte-le darul copiilor, iar nouă, ălor bătrâni,
iartă-ne păcatele şi îndepărtează de la noi sfăzile, şi
mâniile, care de la diavol sunt toate”.
Dochiţa cunoscuse pasul înainte de a-l fi văzut pe Pârvu
şi se silea să stea cu fruntea în jos, strângând cu putere
umbreluţa ca să nu i se ghicească tremurul mâinilor.
Apucase după liturghie să-şi aşeze pălăria pe cap şi credea
că aripile ei o feresc întrucâtva de privirile cucoanei
Masinchii. Dumneaei însă era prea tulburată ca să mai
întoarcă ochii în altă parte, aşa că Dochiţa putea crede că
bunica sa, cufundată în gânduri cucernice, nu văzuse

159
 Cronica Stăicului
nimic.
Un călugăraş bălan şi sfios – mai mult un copil de casă –
o opri pe cucoana de la Stăic pe când era în drum către
altar, la miruit.
— Cucoană, îi şopti copilandrul încet, mă mână sfinţia
sa, părintele stareţ, să-ţi cricesc să nu pleci, că ar vrea să
mai tăinuiască cu dumneata şi te roagă să pofteşti la o
dulceaţă la stăreţie.
— Bine, frate, spune sfinţiei sale că îi mulţumesc şi vin
bucuroasă. „Ce o fi vrând să-mi spună părintele Serafim?
ziceam că nu mă mai ştie, de când n-am mai dat pe la
mănăstire. De o fi să-mi ceară niscaiva bani pentru vreo
meremetiseală, mare lucru nu pot să-i dau până la treerat”,
se gândi cucoana de la Stăic nemulţumită de neputinţa
bănească de care nu ajungea să se zviduiască.
După ce se socoti o clipă, se întoarse către Dochiţa, care
în spatele dânsei îşi aştepta rândul la miruit, scoase o
hârtie scrisă din punga de mătase cu ciucuri ce o purta pe
mână şi nişte bani şi-i spuse încet:
— Te vrea duce tu singură cu trăsura, cât stau eu la
părintele stareţ, să târgui băcăniile, că mi-e că înnoptăm
prea rău. Acu eşti mare şi ştii seama. Uite lista şi banii.
Pune-l pe Costăin să te ducă la hanu lu’ Vulpescu, că are
marfă bună. Când eşti gata, vii să mă iei de aici. Spune lui
Costăin să fie cu grije, să nu se sperie caii de ceva prin
târg, Doamne fereşte!, îi mai aminti cucoana Masinca.
— Am înţeles, mamă-mare, îi răspunse Dochiţa, încet
cum vorbise şi dânsa. Cred că am să te mulţumesc. De
Paşti, tot eu am târguit mamei, că dumneata ştii ce inimă
rea are la sărbători, săraca.
Dochiţa se strecură binişor prin mulţime şi ieşi din
biserică, avea însă de umblat până la poarta mănăstirii,
unde aştepta trăsura, printr-o năloagă de oameni aproape
de nepătruns. Clopotniţa porţii, pe sub care trebuia să
treacă, i se păru departe, dar întinse umbreluţa de mătase
şi încercă, bărbată, să înfrunte frământarea de oameni din

160
Sarmiza Cretzianu
curtea mănăstirii.
— Văruică, rogu-te, ia braţul meu ca să te sprijin în
această încercare, şopti un glas vesel, dar puţin tărăgănat
lângă ea.
Mai trandafirie în obraji decât ar fi fost firesc să fie, chiar
sub umbreluţa roşie, Dochiţa aşeză supusă o mână sfioasă
pe braţul lui Pârvu şi păşi alături de el către poartă.
— Fă bine, moşule, de mă lasă să trec, fă-mi o ţâră de
loc, să scot coconiţa până la poartă, glumi Pârvu cu un
unchiaş de la munte care-i sta în drum, munte şi el, cu
desagii plini şi cu cojocul de berbece pe umeri.
— Pofteşte, boierule, Doamne ţâne-o, că mândră
cucoană ai! Dă-te la o parte, mă nepoate! se răsti moşul
către un băietan care rămăsese cu ochii la Dochiţa.
— Auzişi ce zise unchiaşu, Dochiţă?
Dochiţa încuviinţă din cap, tot fără cuvânt.
— Ştii că mai sunt numai câţiva paşi până la poartă şi
acolo trebuie să te las, ca să nu mă vadă vizitiu mătuşii
Masinchii, că mi-e că mă cunoaşte. Aşi mai avea atâtea
lucruri să-ţi spun, adunate de an până acuma, dar te
întreb unu singur: pot să trag nădejde că vorba moşului fu
vorbă de prooroc?
— Cât priveşte voinţa mea, da, răspunse Dochiţa foarte
hotărât, şi îndrăzni să-i privească în ochi.
Pârvu se opri în loc tulburat. Aplecă după o clipă capul
până la mâna care şedea cuminte pe braţul lui şi o sărută.
Amândoi luară seama în acelaşi timp că ajunseră sub
boltă, nu ştiau nici ei cum.
— Am priceput că eşti la Stăic când am sosit marţi către
prânz, cu batelu pe care l-am luat de la Viena, la Turn. Am
trecut chiar în aceeaşi zi, cum s-a înnoptat, prin faţa
caselor dumneavoastră şi n-am văzut lumină la fereastra
care bănuiam că e a iatacului dumitale. A doua zi am
trecut iară de dimineaţă şi am văzut că era închisă. Noroc
că-mi trimisese trăsura de la Pârvuleşti de-am plecat
îndată, că nu mai puteam să aştept. Pierdusem răbdarea.

161
 Cronica Stăicului
Ai văzut ţiganu potcovar care a fost sâmbătă la Stăic, de a
întrebat dacă nu este un cal de potcovit? Eu l-am mânat, e
fieraru nostru din curte. Atât de bine l-a iscodit pe vizitiu
mătuşii Masinchii încât mi s-a întors cu vestea „că vin
cucoanele la hram la mănăstirea Strehăii”, aşa că mi-a stat
inima la loc.
Râseră amândoi cu voie bună, uitând pentru scurtă
vreme cât de grea are să le fie calea pe care apucaseră.
— Spune-mi, Dochiţă, repede, când te mai văd? o grăbi
Pârvu, ţinându-i mâinile strânse în ale lui.
Dochiţa lăsă ochii în jos, mustrată de conştiinţă. Ştia că
muica-mare ar fi fost foarte supărată dacă ar fi aflat ce
avea de gând. Dar vorbi totuşi:
— De când am venit la Stăic de rândul acesta, am rugat-
o pe mama mare să mă lase să mă duc la plimbare peste
luncă, către Motru, ca să mai pictez câte ceva, ori să citesc
acolo liniştită la umbră, şi s-a învoit, aşa că mă duc
aproape în fiecare zi pe jos acolo. Mă păzeşte numai Gyp,
foxterierul meu.
— Când să vin şi unde să te aştept? întrebă Pârvu,
pricepând pentru ce rostise Dochiţa aceste plimbări.
— Sub niciun cuvânt să nu vii decât în zi de sărbătoare,
când nu sunt oamenii la muncă, la grădini, şi nici copiii cu
vitele. Aşi muri dacă ne-ar vedea cineva vorbind şi ar spune
bunicii mele.
— Atunci am să te aştept în toate zilele de praznic, la
Motru în zăvoi, înainte de asfinţitul soarelui.
— Nu aşa curând, se apără Dochiţa, speriată de
îndrăzneala vorbelor pe care-l lăsase să înţeleagă că nu s-
ar sfii să-l întâlnească. În ziua de Drăgaica e hram la
biserica de lemn din Conduleşti şi se duce tot satu şi toată
curtea noastră la nedeie acolo. Oamenii închid vitele şi
pleacă tineri şi bătrâni, cu copii cu tot, şi se întorc după ce
se sparge nedeia, când înserează. Ai putea veni mai
devreme.
— Până în ziua de 24 e o veşnicie. Adăst de un an ca să

162
Sarmiza Cretzianu
te văz singură şi să-ţi vorbesc, izbucni Pârvu cu patimă
abia stăpânită.
— Mă duc, e târziu, şi nu mai găsesc nimic pe la han.
Dochiţa plecă, smulgându-şi cu greu mâinile, uitate în
mâinile lui Pârvu.
În timp ce se îndepărta, Dochiţa întoarse capul şi-i
zâmbi când să iasă pe poartă.
— Vous saurez que j’ai pris mon doctorat, îl mai auzi
zicând. A dimanche quand même… Dar nu-l mai auzi
şoptind: …mon amour.

Săltând iepureşte prin iarba înaltă, Gyp se apropie de

Pârvu şi se opri scurt în faţa lui. Se bucura bătând pripit
din puţina lui codiţă, întorcea mereu capul înapoi şi se
ridica în două labe, lătrând vesel ca să vestească sosirea
stăpânei sale.
Pârvu sări drept în picioare de pe pluta răsturnată pe
care şedea de un timp ce i se păruse nesfârşit de lung.
Cercetând printre desişul de sălcii şi anini din zăvoi, o zări
pe Dochiţa venind domol pe potecă – ca şi când nu s-ar fi
grăbit – cu umbreluţa deschisă, ca o floare roşie de mac
prin care trecea lumina piezişe a soarelui, răzimată pe
umăr şi cu pălărie mare florentină, cu panglici lungi de
catifea atârnată pe mâna care ţinea o carte. Călca cu luare
aminte, căutând să ferească volanul rochiei de percal alb
cu floricele de costreiele de pe marginea cărării înguste.
Înţelegerea le fusese să se găsească către sfârşitul
amiezii, la timpul la care încuviinţase cucoana de la Stăic
plimbările nepoatei sale, după ce intra soarele în scăpătat,
când nu joacă încă ţânţarii, dar Pârvu o aştepta de mult.
De cum se trăsese cucoana Lena în iatac după sfârşitul
mesei de prânz, nerăbdarea îl silise să ia drumul Motrului
fără vreme. Trecuse puntea îngustă de picior şi, ajuns pe
malul celălalt – pe pământul cucoanei Masinchii – căutase
locurile mai adânci, cu gâldaie, cunoscute altădată de el,
când se scălda pe acolo cu alţi copii din sat, de câte ori

163
 Cronica Stăicului
venea vara la conacul de la Moara Mandii. Mai târziu, tot
cu aceiaşi copii, ajunşi flăcăi ca şi el, venise pe acolo la
scaldă şi la vânătoare de mândre, prin zăvoiul cu desişuri
neumblate şi iarbă prielnică. De acele ceasuri ale uceniciei
de bărbat se ruşina acum faţă de el însuşi, îi păreau trăite
de altul.
Lepădând hainele după el, înotase de-a lungul Motrului
multă vreme. Răcoarea apei de sub radină şi mişcarea îi
astâmpăraseră sângele tânăr şi-i mai cumpănise gândurile.
Aplecat pe oglinda apei, îşi legase cravata din pichet alb,
trecând-o de mai multe ori în jurul gâtului, şi-şi netezise
pletele ude care i se răsuceau pe grumaz şi pe după urechi.
Aştepta, şezând pe pluta tăiată de rudari pentru postăvi şi
pentru linguri. Cartea pe care o luase cu el ca să-şi mai
înşele aşteptarea, ultima lucrare a lui Pierre Loti, despre
care vorbea tot Parisul, un roman de dragoste, zăcea
deschisă în iarbă, o zvârlise deoarece i se părea că niciun
roman de dragoste nu putea fi aşa de frumos ca al lui.
Alergă, tăind prin iarba neumblată, până la cărarea pe
care se apropia Dochiţa, şi când se opriră unul în faţa
altuia urmă, ca de fiecare dată când se întâlniseră, o clipă
de sfială între ei. Ca să curme tăcerea, Dochiţa prinse glas
şi-l întrebă:
— Mă adăşti de mult?
— Venii mai adineaori şi mai citii, se grăbi să răspundă
Pârvu cu două neadevăruri.
— Iar te încumetaşi, vere, să pui piciorul dincolo de
Motru, pe pământu bunicii mele, pe care eşti jurat de
bunica dumitale să nu calci, glumi Dochiţa, care chiar de
la cea dintâi întâlnire învăţase să nu mai ia în seamă
jurămintele celor două nesurori.
— Mult timp n-am s-o mai supăr cu încălcările mele pe
mătuşa Masinca. După cum ştii, azi e Sfântu Ilie şi de
acum într-o săptămână, în seara zilei de Sfântu
Pantelimon, suntem înţeleşi să sfărâmăm blestemul.
Dochia îşi aduse aminte că se împlinea un an de când se

164
Sarmiza Cretzianu
cunoşteau. Privirile ce li se întâlniseră în grădina din flori
de la Moara Mandii le fuseseră alegere pentru viaţă. În
timpul acestui an nu îndrăznise niciunul nici altul cu o
vorbă către bunicile lor. Nici mamei ei nu cutezase Dochiţa
să-i spună că l-a cunoscut pe Pârvu şi să se mărturisească
de hotărârea ce luase în sufletul ei, chiar înainte de a-i fi
spus el că vrea s-o ceară. Aflase de la Pârvu că în vremea
atât de îndepărtată în care moşul lui trăsese cu puşca, în
ziua de Vinerea Patimilor, glonţul trecuse între cucoana
Masinca şi tatăl ei. Scăpaseră amândoi neatinşi printr-o
minune, dar nu s-a ştiut niciodată cui anume îi era sortit
glonţul. Poate amândorura. Erau lucruri de care se vorbea
numai în şoaptă. Nu odată, intrând în încăperea în care se
aflau ai ei, aceştia tăcuseră privindu-se cu înţeles. Nici
Pârvu nu îndrăznise să-i vorbească cucoanei Lenii, despre
care ştia că nu putea ierta, nici uita arestarea bărbatului ei
în ajun de Paşti. Orfan foarte de mic de amândoi părinţii,
Pârvu crescuse sub epitropia bunicii lui, văduvă şi ea. Îl
crescuse cu blândeţe, revărsând asupra lui toată dragostea
pentru fata ei Vena, pe care i-o luase Dumnezeu atât de
curând. Îi făcuse toate voile, dar nici el nu o supărase,
învăţase fără a-l fi silit nimeni (nici nu ar fi avut cine); în
afară de asta deprinsese toate câte trebuie să le cunoască
un stăpân de pământ, lucru care o mulţumea mai mult
chiar decât ştiinţa lui la învăţătură, pe care, slava
Domnului, o încheiase strălucit cu doctoratul luat la Paris.
Se grăbise cu examenele înainte de vreme ca să se întoarcă
mai curând, dar nu grija treburilor moşiei îl mânase înapoi
în ţară, cum îşi închipuia el că crede cucoana Lena. Dânsa
ştia însă prea bine ce dor îl adusese.
O umbră de tristeţe trecu peste obrazul îngust al
Dochiţei când se gândi la amărăciunea ce-i pregătea
cucoanei Masinchii. Cât ar fi dorit să nu o supere ştia
numai inima ei. De ce vroise soarta să pună între ea şi
Pârvu această grea piatră de hotar a urii! Dar înflorirea
unui zâmbet luminos goni îndată nourul când ridică genele

165
 Cronica Stăicului
şi-l privi în ochi pe Pârvu, care îndrăzni s-o cuprindă şi s-o
sărute, lucru pe care nu-l făcuse niciodată până atunci.
Desfăcu însă îndată strânsoarea braţelor şi, îndepărtând-o
de el, o aşeză pe o buturugă, văzând că se clatină. Îi
păstrase însă mâinile strânse într-ale lui.
Dochiţa se linişti, ridică din nou pleoapele şi-l privi sfiită,
dar încrezătoare, şi vorbi:
— Spune-mi încă o dată, ca să iau bine seama, ce
trebuie să fac duminică seara?
— Un singur lucru, răspunse Pârvu, puţin cam răguşit
din pricina tulburării prin care trecuse. După ce te
încredinţezi că dorm toţi ai casei, te strecori uşurel afară –
voi avea eu grije ca portiţa pe care umblă paznicu să nu fie
încuiată şi el să se afle adormit prin vreo claie de fân – şi te
îndrepţi către poarta ţarinii, unde începe drumu care ne-a
despărţit atâţia ani conacele în loc să le unească. De urât
ştiu bine că nu-ţi este urât, de altfel nu e decât o palmă de
loc din faţa curţii mătuşii Masinchii până la salcia bătrână
sub care te voi aştepta, la întuneric, cu trăsura uşoară cu
roţi de gumă pe care o aduce Răducanu, logofătul de la
Pârvuleşti, pentru cuvântul că vine la nedeia noastră de
aici. În două ceasuri de drum întins, înainte de a se lumina
de ziuă, vom fi la Pârvuleşti; ăi doi cârlani roibi sunt iuţi,
dar cuminţi, mă cunosc, să nu-ţi fie frică.
— Mai spune-mi, dar cu deamănuntul, cum e acolo?
întrebă Dochiţa, spune-mi cum e casa, cum e grădina?
— Casa e înaltă, mai înaltă decât a mătuşii Masinchii,
arătă Pârvu cu mâna spre casa care se vedea albind printre
teii bătrâni din curtea aşezării. Are un cat pe pimniţă mare
boltită, ca o biserică, în care i se găsesc mamei-mari toate
bunătăţile de pe lume, aşezate pe rafturi ca la spiţerie; în
fund stau rând butoaiele şi acoavele cu vinuri şi ţuică. O
uşe zăbrelită, cu două canaturi, dă în sufragerie, care este
tot sub casă, cum intri pe mâna dreaptă. Scara care suie
sus în cerdac se află şi ea pe dinăuntru, ca la toate culele,
deşi clădirea nu mai arată întocmai ca o culă, cum arăta

166
Sarmiza Cretzianu
când a fost ridicată, pentru că moşu-meu Traşcă – Dochiţa
tresări uşor la auzul acestui nume, făcându-l pe Pârvu să
piardă pentru o clipă şirul – a pus de s-au tăiat ferestre pe
unde erau altădată metereze, ca să intre mai multă lumină
în casă, şi a mai adăogat în dos o cuhnie pentru făcutul
dulceţurilor, o cămară şi o sobă pentru doda Ioana, femeia
de credinţă a bunicii mele, ca să n-o mai strige la orice
vreme, tocmai de la odăile slugilor care se află în fundu
curţii. Odăi sunt numai patru, care dau în sală, şi un
salonaş mare zugrăvit cu chipurile domnilor ţării, iar pe
peretele orb, în mai mare, cu al împăratului Traian
încununat cu lauri.
— Da, da, mi-a vorbit mama-mare de zugrăveala asta,
fără să-mi spună prea desluşit la cine era.
— Adevăratul salon însă, în care-şi petrece cele mai
multe ceasuri muica-mare cât ţine vremea bună, este
cerdacul. Acolo şade pe scaunul îmbrăcat cu macat de
casă, în faţa mesei pe care-şi are rostul de cusut, ochelarii,
cheile cămărilor şi dulapurilor, metaniile şi toate câte-i
sunt de trebuinţă. De acolo îşi roteşte privirile peste
parmalâc asupra curţii, supraveghind slugile. Mai are un
obicei dumneaei, zise Pârvu. Cum intră un om sau o femeie
pe poartă, îi pune la câte o treabă măruntă: să plivească
buruienile printre răzoare, să aducă un urcior de apă de la
bunar; ori să dea cu mătura pe unde nici nu ar fi nevoie de
dat.
— Întocmai ca mama-mare a mea, la fel face şi dânsa,
râse Dochiţa. Poate avem să facem şi noi tot aşa când om
ajunge la anii lor, doar suntem din acelaşi sânge. Dar
grădina cum este?
— Despre grădină pot să-ţi spun că seamănă aidoma cu
cea de aici de la Moara Mandii pe care ai văzut-o an;
înfloresc aceleaşi sorturi de flori. Ştiu că şi grădina
dumneavoastră de la Stăic tot la fel este. E totuşi ceva
deosebit în grădina noastră. Mi-ai spus că ţi-a istorisit tuşa
Masinca cum a furat moşu-meu şi al dumitale jupâniţa de

167
 Cronica Stăicului
la Drugăneşti.
— Da, îi luă Dochiţa vorba, mă gândesc mereu, de când
ne-am cunoscut, la basmul ăsta adevărat, cum spuneam
eu când eram mică şi-i ceream muichii-mari să-mi spună
basme. Dar să fie adevărat? Acum mi se pare că este o
potrivire între destinul lor şi al nostru.
— Da, gândesc la fel şi eu. Pârvu tăcu o clipă. Să-ţi spun
acel lucru deosebit pe care nu-l ştii, o fi uitat, tuşa Masinca
să-ţi povestească de el, ori n-o fi ştiind nici dumneaei. Zice
că moşu nostru Radu Pârvulescu a pus de a adus un car
de nisip şi unu de pământ din grădina Drugăneştilor, după
ce şi-a adus mireasa la Pârvuleşti. A presărat nisip pe
potecuţele grădinii ca să calce picioruşele nevestei pe el,
când se plimbă printre florile crescute şi de din pământu
adus de acolo şi aruncat pe răzoare, să-şi mai uite doru de
casă. Aşa am să fac şi eu, urmă Pârvu, după ce m-o ierta
mătuşa Masinca, fiindcă eu tot trag nădejde că mă va ierta
până la urmă. Trimit două care să aducă pământ şi nisip
din grădina dumneaei, atâta zestre cer din pământu
Stăicului. Şi cum şedea în iarbă, la picioarele Dochiţei, se
aplecă şi îi sărută, până să prindă ea de veste, vârful
pantofilor unul după altul. Dochiţa îl privi mustrător şi-şi
trase repede picioarele sub volanul rochiei largi.
— Cum îţi spusei adineaori, până a fi să se lumineze de
ziuă suntem la Pârvuleşti. Acolo, îndată ce-o auzi doda
Ioana a logofătului că deschid argaţii porţile, se repede la
poalele scării de te primeşte. Ştie că vii. I-am cricit să nu-ţi
dea cafea, să-ţi dea să bei apă de flori cu zahăr şi să-ţi
descânte de somn. Eu rămân numai cât să-mi înhame altă
pereche de cai la trăsură şi plec înapoi s-o aduc pe mama-
mare.
— Ce are să zică mătuşa Lena! spuse Dochiţa,
acoperindu-şi ochii cu mâna, îngrozită.
— Ştiu că va trebui să dau o bătălie grea, are să spună
multe pe mine, ca în copilărie, când eram nestajnic şi n-o
ascultam. Cred însă că până a fi să mă întorc eu de la

168
Sarmiza Cretzianu
Pârvuleşti, dumneaei va fi luat seama de lipsa mea şi dacă
l-a întrebat pe moş Răducanu, negreşit că el nu va fi
cutezat să-i ascundă adevărul. Aşa cum o ştiu eu, găsindu-
se în faţa unui fapt împlinit, are să facă în aşa fel încât să
acopere totul, ca să nu se ştirbească întru nimic cinstea
neamului. De mătuşa Masinca mi-e mai frică.
— Mie nu mi-e frică de muica-mare, spuse ea. Îmi pare
rău c-o supăr. Ştiu c-au să-i îngălbenească luminile
ochilor, are să-şi frângă degetele, dar n-are să spună o
vorbă şi are să caute şi dumneaei să acopere totul. Zic eu
că nu mi-e frică, dar nu ştiu cum am să mă încumet
vreodată să dau ochii cu dumneaei, dacă s-ar îndura să mă
mai primească.
Şedeau ţinându-se de mână, fericiţi şi trişti totodată,
unul lângă altul, când Dochiţa tresări speriată, văzând că
începuseră să se ridice aburii pe Motru şi că se lasă seara.
Uitaseră amândoi de trecerea vremii.
— Trebuie să plec îndată, altfel trimite muica-mare pe
Anghelina după mine. Uitai să-ţi spun că duminică sunt
nună. Cunun o fată de la noi de pe deal. Zice că mirele e de
aici, de lângă curtea dumneavoastră. Inima-mi zice că este
semn bun. Nu ştii cum mă bucur. N-am mai fost naşe până
acum. O întreb mereu pe bunica mea cum trebuie să fac şi
să mă port, că nu ştiu. Cununia are să fie la ceasurile
douăsprezece, dar mi-a spus muica-mare că toate ale
nunţii încep de dimineaţă. Îmi cântă lăutarii cât mă
pieptăn, cum îi cântă şi miresei; apoi vine cumnatu de
mână cu alţi şase flăcăi călări să zică oraţiile la scara
noastră şi să mă ia la biserică. Cumnatu de mână merge
călare înaintea trăsurii cu pomu împodobit şi cu plosca cu
rachiu şi ceilalţi feciori în jurul trăsurii chiuind. Mama-
mare mi-a spus că mă duce dumneaei, ca să mă înveţe ce
am de făcut.
— Şi eu am cununat mai demult cu mama-mare, dar nu
mai ţin bine minte cum se petrec lucrurile. Ştiu că este
masă de nuntă după cununie şi ţine până seara târziu, se

169
 Cronica Stăicului
îngrijoră Pârvu.
— Da, aşa este, dar noi nu ne ducem la masă, spuse
Dochiţa cam încurcată, masa va fi ca de obicei la mire, în
casa socrilor mari, aici lângă conacul mătuşii Lenii, şi noi
nu putem veni.
— E mai bine aşa, vei avea timp să te odihneşti până
seara.
— Acum trebuie să plec îndată, că mă prinde noaptea pe
luncă, se smulse Dochiţa din braţele lui Pârvu, care
îndrăznise s-o sărute, fără ca ea să se fi ferit de rândul
acesta.
Pârvu, care n-o putea însoţi dincolo de zăvoi, se uita în
urma ei. Plecase mergând liniştit, ca o domnişoară bine
crescută, dar nu trecu mult şi se luă la întrecere cu Gyp pe
marginea unei tarlale. Pălăria agăţată de gât cu panglicile
de catifea îi atârna pe spate, umbreluţa şi cartea le
strângea subsioară şi cu mâinile amândouă îşi ridica
rochia ca să poată alerga.
„Vârsta Julietei, încă vârsta copilăriei”, zise Pârvu
zâmbind, pe când o zărea prin aburii serii.

Petrecute de cântecul într-o singură strună al greierilor,

ceasurile nopţii treceau încet, când nişte lătrături ascuţite
şi dese sfredeliră liniştea.
— Da’ acu’, fetică! Ce-oi fi făcând noaptea prin grădină?
O fi aproape de douăsprezece? ziceam că dormi de mult,
vorbi peste fereastră cucoana Masinca, cu mirare
prefăcută, umbrei pe care o bănuise de mult prin întuneric.
Eu apucai de dormii un somn, da’ mă trezii în lătratu
smintitului de căţel, bag seama că dădu de vreo urmă de
arici (în adevăr nu pusese capul pe perină şi şedea pe
marginea patului cu picioarele sprijinite pe un scăunel de
când suflase lumânarea). Nu ţi-e urât, Dochiţă, pe negură?
Dochiţa se apropie, trecând prin iarbă fără a-şi alege
drumul.
— Cum să-mi fie urât, maică-mare? Nu m-ai învăţat

170
Sarmiza Cretzianu
dumneata de când eram mică să nu-mi fie urât, că e
ruşine? Nu putui să dorm de căldură, dar nu îndrăznii să
aprind lumânarea să citesc, ca să nu intre ţânţarii pe
fereastră. Ştii bine cum mă îmblândez eu dacă mă pişcă,
nici nu m-ai fi cunoscut mâine dimineaţă.
Dochiţa nu spunea nici ea adevărul. Nu căldura din
iatac o mânase la miez de noapte să-şi răcorească obrajii în
grădină. Aşteptarea până în seara zilei de Sfântul
Pantelimon, când avea să i se împlinească scrisa, i se părea
fără sfârşit, deşi bucuria îi era împărţită ştiind bine că-i va
rupe inima cucoanei Masinchii. Ar fi vrut să încerce să i se
mărturisească, să-i ceară iertare şi ajutor, dar nu se
încumeta.
— Nu fii supărată pe Gyp, găsi un arici în nişte tufe şi
uită de buna creştere, te rog să-l ierţi.
— Doamne ia-mă pe mine! Ia te uită la ea, numai în
cămăşuica de noapte! Apucându-se cu amândouă mâinile
de drevele de fier ale ferestrei, cucoana de la Stăic îşi
răzimă fruntea de ele, încercând să pătrundă întunericul
de afară. Dă fuga în casă să nu te ia răceala, vin şi eu acu
la tine să mai tănuim amândouă, până a fi să ne vină
somnu.
Trecând sala, cucoana Masinca intră în odaia Dochiţei,
închise cu grabă fereastra înainte de a aprinde lumânarea
din sfeşnicul de pe măsuţa de căpătâi şi tocmai sfârşise de
închinat perina când se ivi şi ea în uşe.
— Lapădă îndată pantofiorii de casă, că i-o fi pătruns
roua din iarbă şi intră în aşternut, muiculiţă. Îs frumoase
şabacele late de le-a cusut Răicoanea pe cămăşile de ţi le-a
făcut acu, da’ parcă le-a greşit prea lungi, spuse cucoana
Masinca privind cum sumeţea Dochiţa, uşor, numai cu
vârfurile degetelor, pânza de casă cam groasă, ca şi când ar
fi purtat o rochie de bal. Nu-i nimic, mai creşti tu, da’ să nu
creşti prea mult că m-ai şi întrecut.
Du-te şi tu pe perina ta, prăpăditule, că eşti ud, avu
cucoana Masinca o vorbă şi pentru foxterierul, care

171
 Cronica Stăicului
tremura mai mult de furie că nu putuse dovedi ariciul
decât din pricina umezelii adunată din iarbă în perişorul
său scurt.
Dochiţa intrase în aşternut, cum o silise cu blândeţe
bunica ei care îi potrivi plapuma de vară, făcută cu igliţa,
şi-i răsfiră pe perină palele lungi de păr cu luciu de mătase.
— Vezi, dacă te-ai spălat toată vara cu floare de romaniţă
pe cap şi ai stat la soare până ce ţi s-a uscat păru, s-a
deschis de parcă ar fi al muichii Bălaşii, cum îl avea
dumneaei când eram eu în anii tăi, oftă cucoana Masinca.
— Şezi, muică-mare, colea lângă mine, se alintă Dochiţa
şi spune-mi un basm, un basm adevărat, cum ştii tălică să
istoriseşti. Mi-ai rămas datoare unul de când am fost noi la
Strehaia la hram. Un basm adevărat cu un voievod şi cu o
doamnă: m-ai îmbunat atunci că mi-l spui altădată, spune-
mi-l acum, că tot ne fugi somnul.
— Ţi-l-oi istorisi, puica muichii-mari, că avem timp şi de
dormit pân’ la ziuă.
Cât o fi de adevărat basmu de vrei să-l afli tu, nu ştiu,
da’ aşa l-am auzit şi eu. A fost unu din neamu nostru –
Dumnezeu să-l ierte – care, de trufaş şi de fudul ce era,
istorisea la toţi că se trage din neamu lui Pârvu Voievod;
ştia şi el, ca şi mine, din părinţi şi din moşi, că aşa ar fi.
Ruda fudulă şi trufaşă a cucoanei Masinchii părăsise de
mult această lume plină de răutăţi, de prigoniri şi de
judecăţi pentru pământuri şi ea tăcu ca să nu-i
pomenească numele. Se mai gândi un pic, se aşeză mai
bine lângă Dochiţa, îi netezi trâmbele de păr de pe perină,
în care jucau licăriri de aur vechi, îşi drese uşor glasul, îşi
trosni încheieturile degetelor, cum îi era obiceiul, şi urmă
să istorisească cu glasul ei dulce care înfrumuseţa vorbele
cele mai obişnuite.
Zice că odată, cine ştie cât o fi fiind de atunci, în vremea
veche, se ridicase domn după moartea tătâni-su un voievod
tinerel din neamu Basarabilor, cu numele de Pârvu, şi
domnu ăla era plăcut ţării fiind crescut în frica lui

172
Sarmiza Cretzianu
Dumnezeu, cu milă de popor şi iscusit în toate câte trebuie
să le ştie unu care stă în scaunu domnesc. Da’ nu apucă
să cârmuiască în pace nicio lună când veni asupra lui un
frate vitreg – frate din păcate domneşti, al unei roabe, greşi
cu vorba povestitoarea – şi cu putere cumpărată îl zgorni
din moştenire, fugărindu-l ca să-l omoare. Un dregător de
credinţă al lui Pârvu Voievod, pe nume i-ar fi fost zicând
Semen, care era de pământ din partea locului, îl călăuzi
încoace împreună cu doamna şi cu coconu crud, abia
înţărcat, de li-l dăduse Dumnezeu. Anevoie, cu mare
fereală, în haine schimbate, izbutiră, trecând numa prin
păduri, pe poteci târcolite, să se strecoare călări înspre
părţile noastre, cercând să ajungă la Glogova, unde avea
neamuri boieru Semen.
Ajuns de pe urmă, Pârvu Voievod, pe vorba frăţâni-su că
o să-i cruţe viaţa, se dădu prins. Ocrotită de boieru
credincios, doamna, cu coconu în braţe, scăpă umblând
călare toată noaptea pe un drum ferit, ca să înşele pe
urmăritori. La ziuă ajunseră într-o vale frumoasă, dincolo
de Jirov, unde izvora un pârâiaş limpede dintre nişte
camene mari de piatră şi poposiră acolo. Doamna îşi
spălase slăvită faţă în izvor, beuse apă din pumni şi cu
coconu în poală sta aşezată în nişte pietre la umbră, să
hodinească, poftind să guste ceva. Da’ în disagi nu află
merinde, găsi numai auricale, podoabe şi galbeni, că, vezi
bine, grija de-ale mâncării nu o cunoscuse doamna până
atunci.
Prunii abia se scuturaseră de floare prin livedii, iarba era
covor, caii împiedicaţi păşteau mulţumiţi, rânchezând
încetinel, da’ hrană pentru oameni unde să găseşti în luna
lu’ april? Coconu domnesc scâncea de foame, ca orice copil,
în braţele muichii-si şi-şi ridica mereu mânuţele privind în
sus. Nici doamna, nici boieru nu pricepuseră după ce se
întindea copilu, când, ridicând ochii, văzură minunea:
asupra lor se aplecau crengile rapene de poame coapte ale
prunului sub care hodineau. Boieru Semen îngenunchie şi

173
 Cronica Stăicului
căzu cu faţa la pământ, mulţumind Celui de Sus pentru ce-
i îngăduise să vadă ochii. Prunu de lângă izvor dăduse
roadă şi el tot făr-de vreme ca să stâmpere foamea unui
prunc fugar.
Când fu să plece ca să-şi urmeze calea pribegiei, doamna
zâmbi locului şi spuse: „Binecuvântată să fii tu, vale care
ne-ai ocrotit şi ai alinat foamea şi setea coconului meu, în
veac să te numească oamenii Valea Bună”.
Puţinu şi necăjitul alai porni iară, da’ boieru, care nu
mai fusese din tinereţe prin părţile astea, pierdu drumu,
aşa că rătăciră până în seară ocolind. Abia în scăpătatu
soarelui ajunseră în altă vale, mai puţin sălbatică, unde
zăriră din departe nişte bordeie umilite, şi doamna spuse
că vrea, cu preţul primejdiei, să încerce să se apropie ca să
întrebe dacă creştinii care locuiau acolo nu vor să-şi facă
pomană cu o ulcică de lapte pentru cocon. O biată muiere
văduvă, la uşa căreia bătură, mulse capra de-i dădu
copilului lapte şi din puţinu ei îi îndestulă şi pe ceilalţi
călători. Aşternu Doamnei o ţoală curată pe o laviţă ca să
se hodinească şi plecă să-i arate boierului unde să
priponească, la un loc ferit şi la iarbă mai bună, caii pentru
noapte.
Doamna şedea singură cu coconu în poală şi-l legăna ca
să-l adoarmă – ca orice mamă – când i se auzi un treapăt
de cal şi i se făcu spăimântă, da’ cunoscu îndată lătratu
câinilor care alergau în goană înaintea călăreţului. Erau ăi
doi copoi de vânătoare ai voievodului, care-l urmaseră ca
nişte slugi credincioase ce se găseau şi tot ei dovediseră
adulmecând şi urma fugarilor. Doamna îşi culcă binişor
coconu pe laviţă, ca să nu-l trezească, şi se repezi să iasă
înaintea soţului şi stăpânului iubit. Văzu însă din
depărtare că bărbatu de se apropia pe urma câinilor nu era
voievodu, da’ cunoscând sluga domnească, se bucură
totuşi de ştafetă. Când omu sări de pe cal ca să i se
închine, îl văzu că era în capul gol şi că sineaţa de pe umăr
avea ţeava îndreptată către pământ şi pricepu vestea de

174
Sarmiza Cretzianu
moarte. Ridică mâinile cuprinzându-şi tâmplele, scoase un
ţipăt ca de rană şi căzu la pământ.
Oşteanu povesti cum îl uciseseră pe domn oamenii
frăţâni-su, în valea în care li se dăduse prins, şi plecasecă
cu căpăţâna s-o închine stăpânului lor, lăsându-i trupu
părăsit într-o băltoacă de sânge. El se uitase cu ochii,
neputincios, din nişte tufe în care sta pitulat, la grozăvia
faptei. După plecarea călăilor, săpase toată noaptea, numai
cu toporaşu de la brâu şi cu degetele o groapă la poalele
ălui mai bătrân stejar de pe vale, ca să cunoască locu, şi
culcase trupu voievodului în fundu ei pe pământ, înfăşurat
în dulama de călătorie. Îi aşezase pe piept spada cu mâner
de aur în chip de cruce şi zisese Tatăl Nostru, pe când
trăgea pământu peste el, că altă rugăciune nu ştia.
Vorbeau în şoaptă, mai la o parte, ca să nu se trezească
coconu, şi cu vorbe ocolite, ca să nu rupă inima doamnei.
Doamna nu auzea însă nimic, pentru că nu mai ştia de ea.
Femeia la care erau traşi o păzi pe doamnă, schimbându-i
basmalele ude pe frunte şi descântându-i. În timpu ăsta
sluga voievodului îi povestea pe afară boierului Semen cum
îl munciseră oamenii domnului cel nou pe Pârvu Voievod,
retezându-i la urmă capul. Zisa lor că-i vor cruţa viaţa
fusese numai o minciună ca să-l prindă mai lesne.
Când ieşi doamna din bordei, galbenă la faţă, cu buzele
vinete şi cu ochii secaţi de plâns, de văzu soarele
luminând, ridică peste obraz capetele peşchirului ca să nu-
l mai vadă. Îşi aduse însă aminte că peşchiru era de
nemeteţ alb, ales cu flori de fir, şi-l trase de pe cap,
aruncându-l la pământ unde-l călcă în picioare strigând cu
glas tare să i se dea o cârpă neagră. Biata gazdă îi aduse,
din lada ei de muiere săracă, o basma neagră şi doamna îşi
astrucă mândreţea de cozi bălane, plângând şi cântându-
se: „Blestemată să fii tu, vale, în care mi-au ucis vânzătorii
pe soţu şi domnu meu şi Valea Rea să-ţi zică oamenii în
veac, iară ţie, loc unde m-am cernit cu năframă de văduvă,
Cernaia să-ţi fie numele de azi înainte”.

175
 Cronica Stăicului
Plecând de aici şi mergând ei până către seară, ajunseră
la un loc blând, sub un deal, într-o margine de pădure,
unde tăbărâră peste noapte. Doamna istovită de oboseală
şi de inimă rea dormi sub coverca de crengi făcută de omu
domnesc şi când se pomeni a doua zi de dimineaţă, îi
zâmbi în faţă o poiană cu un covor verde numai flori, care
cobora până în malu Coşuştei; mai la o parte lucea un
heleşteu ca o oglindă rotundă. Era o vreme bună şi cântau
păsările de te slăveau, ai fi zis că nu mai sunt răutăţi pe
lume. Doamna pofti să mai rămână în poiana în care
stătuseră noaptea, simţind că o coprinde un fel de linişte,
ca o uitare. Liniştea şi uitarea erau frigurile care o
prinseseră şi o ţinură şase săptămâni fără să cunoască pe
nimeni şi fără să ştie de ea. Din fierbinţeala mare ce avea,
lozea zi şi noapte, fără şir vorbind cu duşii de pe lume.
Când deschise ochii şi săltă capu, după ce o lăsară
frigurile, se văzu culcată într-un pat de nuiele împletite şi
încăperea în care se găsea îi păru a fi într-o casă. Chiar aşa
era. Bieţii oameni ai doamnei, adică boieru şi sluga
voievodului, văzând-o aşa bolnavă, se osteniră de-i
ridicaseră o colibă de lemne numai în câteva zile. La
picioarele patului, pe un covor scump – cioltaru de sub
şeaua doamnei – şedea ciucită baba care-i găzduise şi-i
făcea jucării coconului, care râdea fără grije.
Doamna se întremă foarte anevoie şi, sleită de puteri
cum era, nu mai vru să plece, zicând că e mai bine să
rămână acolo unde nu-i ştia nima până în toamnă. Poate
că până atunci s-o linişti ţara şi s-o putea duce cu coconu
să-şi caute dreptăţile. Ţara însă nu se linişti şi timpu
căutării dreptăţilor nu mai veni. Trecură toamne, ierni,
primăveri şi pribegii tot în poiana din latura pădurii
sălăşluiau. Doamna împleti de timpuriu cosiţă albă, boieru
vechi de zile şi ostenit de necazuri închise ochii, apucase
însă să le facă rosturi bune şi să le înjghebeze o curte
înainte de a-i lăsa. Coconu domnesc – Pârvu îl chema,
după numele tătâni-su – crescu şi când îi veni vremea

176
Sarmiza Cretzianu
însurătorii îşi luă nevastă din casa unor boieri tot din
neamu lui, care-şi aveau pământurile mai către partea
câmpului, la Vlădaia. Urmaşii lor s-au încuscrit cu
neamurile de pe aici, mai târziu unu de-al lor şi-a luat
jupâneasă nepoata de fiu a vornicului Drugănescu – cum
ţi-am istorisit eu an – da’ de pe locurile astea n-au mai
plecat, rămânând ohabnici, iară satul care s-a ridicat în
jurul curţii lor îi zice şi în ziua de azi Pârvuleşti.
De la un timp Dochiţa nu mai asculta, adormise
legănată de vorbele basmului adevărat. Biata cucoana
Masinca tăcu ostenită. Vorbise ca sub o poruncă. Povestea
ce sfârşise de istorisit o credea uitată de mult, dar o
spusese fără să greşească o vorbă, ca şi când ar fi trăit-o
dânsa. O cunoştea din gura postelnicesei Bălaşa,
Pârvulească şi ea după mumă; însoţirea cucoanei Lenii,
sora cucoanei Masinchii, cu Traşcă Pârvulescu fusese a
doua încuscrire între casele lor, iar acum venise timpu să
se unească pentru a treia oară alte două lăstare tinere ale
acestui trunchi bătrân. Dacă voia Celui de Sus era ca să se
ia copiii, degeaba le-ar sta împotrivă. De altfel, ura şi mânia
ce o ţinuse de o viaţă de om cu sora dânsei se topiseră în
toamnă, când tot voia Lui potrivise să se întâlnească
amândouă în băi la Mehadia. Şezând de vorbă ca două
surori pe bancă la muzică, în soarele călduţ de toamnă,
uitaseră de toate blestemele şi de toate legămintele ce le
despărţeau. Cucoana Masinca îşi iertase cumnatul
creştineşte, cum se iartă morţii, ginerele dânsei nu mai era
nici el printre vii, se cuvenea să fie lăsaţi în tihnă, ca viaţa
să-şi urmeze cursul. Cum sângele apă nu se face, trecuseră
peste toate şi se îmbrăţişaseră plângând. Cele două surori
se înţeleseseră nici să-i îndemne, nici să le pună piedici
copiilor, să lase să se împlinească lucrurile aşa cum era
scris. Un singur lucru ar fi vrut: să se facă toate fără să afle
streinii, că prea fusese cunoscut de lumea albă că dânsele
sunt sfădite pe câteva palme de pământ. Le era ruşine de
lume şi ar fi vrut să scape de toate cele de dinaintea nunţii:

177
 Cronica Stăicului
peţitori, căutători de casă, masă de logodnă şi câte toate,
ca să nu umble gura lumii şi să mai iasă cine ştie ce vorbe.
Femeie fiind, cucoana Masinca îşi aducea aminte că şi
dânşii i-a fost drag de cuconul Ioniţă de cum îl văzuse, i-ar
fi plăcut să i se mărturisească Dochiţa de dragostea ei ca s-
o poată povăţui. Dochiţa însă nu cunoştea schimbarea din
inima cucoanei Masinchii, nici împăcarea cu sora ei, îşi
aducea aminte numai cât o supărase de rău an când
poftise să se ducă la nedeia boierească de la Moara Mandii
fără să ştie ce grozăvie despărţea pământul Stăicului.
Când cucoana Masinca se ridică să plece, se lumina de
ziuă, lumânarea din sfeşnic se topise de mult înainte de
sfârşitul poveştii. Binişor, se mai aplecă odată să
potrivească perna Dochiţei şi zări lucind printre firele
şabacelor un lănţişor de aur pe care atârna, între sânii abia
iviţi, un inel de logodnă. „Sufletu muichii-mari, şopti încet
pentru sine cucoana Masinca, bietu copil, nu cutează să-l
poarte în deget”, întrebându-se cum ar putea face ca s-o
aline să nu se mai zbată atât. Inima o îndemna să-i spună
că dorul îi va fi împlinit, fără a supăra pe nimeni, în ziua
hotărâtă de ea şi de Pârvu, dar fiind legată de jurământul
făcut cu cucoana Lena, sora ei, nu avea dreptul să
vorbească.

Nu se luminase bine de ziuă când cucoana Masinca,

îmbrăcată încă în halat de casă şi legată la cap cu tulpan
cu şpiţuri mărunte, deschise binişor uşa şi ieşi în cerdac să
cerceteze cum se arată vremea. Cerul era fără urmă de
nour, nu sufla nicio adiere de vânt, mirosea a verdeaţă
reavănă, roua lucea pe iarba neumblată din curte şi
păsările chemau, cu glasuri felurite şi voioase, ieşirea
soarelui. Totul era făgada unei zile slăvite de sfârşit de
vară. Asupra porţilor un brăduţ împodobit cu panglici şi
flori în toate culorile vestea satului şi drumeţilor
sărbătoarea ce se pregătea la aşezarea cucoanei de la Stăic.
Fereastra Dochiţei era deschisă şi perdelele de pânză

178
Sarmiza Cretzianu
albă erau împreunate aşa cum le potrivise dânsa când
intrase să-i închine perina înainte de culcare.
„Doarme ostenită de gânduri şi de temeri, mititica”.
Dinspre curtea orăteniilor răsună răguşit trâmbiţa unui
cocoş bătrân, căreia îi răspunseră îndată altele, după care
urmară cele ale tuturor cocoşilor din sat.
„Ar fi să mă îmbrac, că se făcu ziuă, să nu mai zăbovesc
când o fi să gătesc mireasa şi să-i pun sovonu pe cap”.
Anghelina îşi strânsese în lipsa stăpânei sale aşternutul,
îi făcuse patul, adusese de spălat şi o aştepta tăcută ca să-i
ajute la îmbrăcat.
Rochia de mătase neagră şi toate ale îmbrăcatului erau
rânduite decuseară pe patul cel neumblat. Pălăria nouă, tot
neagră, dar prin ţesătura căreia se arătau fire de aur ca şi
la plastronul rochiei, aştepta în cutia ei, pe un scaun
alături. Anghelina nu ar fi pus pălăria pe pat, ştiind că e
rău de sănătate.
În scurtă vreme cucoana Masinca fu gata şi începu să
umble prin iatac, trosnindu-şi degetele.
O bătaie uşoară se auzi în geam.
— Săru-mâna cucoană şi bună dimineaţa, să-ţi trăiască
copiii şi să fie într-un ceas bun, spuse Trică logofătul, care
de câtăva vreme ştia ce hotărâse şi-şi ajutase stăpână să le
potrivească pe toate. Veni taica, gătit şi primenit parcă el e
ginerile, îndrăzni o glumă logofătul, ca să mai alunge
gândurile cucoanei Masinchii. Îl încinsăi cu marama de
borangic şi-i dădui drumu să se ducă la biserică, să aştepte
acolo şi să le spună oamenilor.
— Am cununat de atâtea ori cu tătâne-tu, Trică, şi iată
că ne fu dat să trăim şi bucuria asta.
— Ia te uită dumneata, cucoană, se strânseră oamenii
năloagă.
Într-adevăr, curtea din dos a conacului era plină nu
numai cu cei ce ţineau de casa cucoanei Masinchii.
Scoborâseră oamenii de pe deal cu femeile şi cu copiii după
ei şi toţi vorbeau veseli între ei, dar cu glasuri scăzute.

179
 Cronica Stăicului
— Ce ziseră când le spuseşi că mărit fata şi după cine o
dau? Fu mirare lumii?
— Prea puţini se mirară, cucoană; simţiseră ei ceva mai
demult. Baremi din juratele de muieri nu se miră uniţa.
— Bine că ne grăbirăm, mazâlule, mâine era prea târziu.
Vorba aceea: dragostea şi capu de om nu se poate ascunde
multă vreme. Care va să zică ştie lumea albă, numai
mireasa şi mirele nu.
— Cum facem cu iertăciunile, cucoană, când o fi să pleci
cu mireasa, că dacă trebuie să se îngenunche pe perină
înaintea dumitale, cum este datina, mi-e că o să-i dea în
gând.
— Mazâlule, fata nici nu trebuie să se pună în genunchi
în faţa-mi. Nu m-a supărat cu nimic. Noi, ale bătrâne, eu şi
soru-mea, suntem cu păcat că am ţinut mânie peste
douăzeci de ani. Să ne ierte mai întâi Dumnezeu pe noi.
Neastâmpărul duse din nou pe cucoana Masinca prin
faţa uşii Dochiţei, care o simţi deşi dânsa umbla cât putea
de încet.
— Muică-mare, strigă Dochiţa alintat. Cât sunt
ceasurile?
— Abia trecu de opt, ce te-ai fi pomenit aşa de noapte?
— Ca să apuc să bem amândouă cafeaua în tihnă şi să
am răgaz să mă gătesc cu rochia nouă de mi-ai poruncit-o
tălică la Viena şi nu m-ai lăsat s-o pun până azi, încercă
Dochia să arate că nu avea decât grija gătelii. Dar obrazul îi
era tot atât de alb ca perina de sub cap şi atât de îngust că
se pierdea în părul lung despletit.
Cucoana Masinca bătu din palme ca să cheme pe
Anghelina, care de altfel aştepta şi ea în dosul uşii.
— Anghelină, adu cafelele şi pune-i coconiţei dulceaţă de
cireşe amare. Glasul bunicii tresări uşor la gândul că era
cea din urmă oară că mai şedeau amândouă la acest tabiet
al dimineţii.
— Muică-mare, de ce ai vrut să fie rochia albastră? Ai
ţinut ascuns de mine, dar ai nimerit tocmai culoarea care-

180
Sarmiza Cretzianu
mi place cel mai mult.
Cucoana Masinca tăcu, nevroind să răspundă că toate
fetele din neam, din mamă în fiică, se cununaseră
îmbrăcate în rochie albastră.
Anghelina, care aştepta în sală, luă de pe credenţă tava,
împinse cu piciorul uşa rămasă numai alăturată şi intră,
aducând împreună cu rostul cafelei şi dulceţii miros
proaspăt de busuioc şi de săpun de pelin. Dădu voioasă
bună-dimineaţa Dochiţei, puse cu băgare de seamă tava pe
măsuţa de lângă căpătâiul patului şi păşi puţin înapoi.
— Ia apropie-te, Anghelină, să văd mai bine frumuseţea
de ciupac cu care te îmbrăcaşi. Tu l-ai cusut? zise Dochia
împreunând uşor genele lungi ca să vadă mai bine. Da’
mărgelele multe de la gât cine ţi le-a dat, că bine îţi sade cu
ele?
Anghelina zâmbi măgulită şi puse mâna la gură, dar nu
răspunse ca să nu spună vreo vorbă nepotrivită şi s-o
înfrunte cucoana.
— Cum sfârşim, Anghelină, vino cu toate ale scăldatului.
Aduci postava nouă, căldarea cu apă fiartă cu tărâţe,
căniţele cu apă neîncepută şi ştergarele noi de le-am tăiat
aseară din vig. Ia şi pe Domnica şi strigă şi la nişte fete
mari din curte, că văzui că se strânseră sumedenie, să-ţi
ajute la cărat, că aşa-i obiceiu la o zi ca asta.
— Dochiţă puică, îndată ce ai isprăvit cu feredeu şi ai
pus rochia pe tine, chiamă-mă să te pieptăn şi să te
potrivesc la cap. Acu’ mă duc să mai văd de ale casei.
Rochia de etamină albastră cerulie, cu foi largi până în
pământ, strânsă la mijloc de cingătoarea lată cu căpătâie
lungi ce-i ajungeau aproape de tivul cu volan încreţit, făcea
şi mai albaştrii ochii Dochiţei care, aşezată pe un scaun
rotund, fără spetează, îşi zâmbea în oglindă.
Cucoana Masinca puse pieptenul pe măsuţă, alături de
oglindă, îi luă batista de nansuc de pe umeri, se dădu un
pas înapoi, o privi lăsând capul puţin într-o parte şi păru
mulţumită.

181
 Cronica Stăicului
Zumzetul de bondari al tacâmului de lăutari, cântând de
„pieptănatul miresei”, se auzea slab din depărtarea porţilor.
Deşi ferestrele erau deschise amândouă, cuvintele nu
ajungeau până la Dochiţa, care auzea numai oftaturile cu
foc scoase de starostele ţiganilor.
— Nu sunt gata, muică-mare? întrebă nerăbdătoare
Dochiţa. Mă împletişi în patru, ca an de nedeie. Numai
tălică ştii iscusinţa asta. Şi cum îmi aşezaşi de bine cozile
peste cap, departe de frunte, cum îmi place mie. Şi dădu să
se ridice.
— Aşteaptă o ţâră, muiculiţă, porunci cu glas dulce
cucoana Masinca, şi luă dintr-o cutie de mucava înflorată o
maramă lungă de borangic alb, subţire ca un abur, o
vântură de câteva ori şi i-o potrivi pe cap, înapoia cununii
de cozi de care o prinse cu două spilci. Apoi deschise
bisacteaua adusă, ca şi cutia cu marama, din sertarul cel
mai de taină al scrinului dumneaei, luă de pe o perinioară
de catifea o cununiţă mică de aur bătută în turcheze şi
mărgăritare mărunte şi, turburată, cu mâinile amândouă
puţin tremurătoare, o aşeză binişor pe creştetul Dochiţei.
— Acu ridică-te să te văz, sufletu muichii-mari.
Dochiţa se sculă în picioare, mai aruncă o privire în
oglindă şi se întoarse către cucoana Masinca.
— Mă gătişi ca pe o împărătiţă de la Ţarigrad, muică-
mare, zise Dochiţa, amintindu-şi de cuvintele spuse de
Pârvu în salonul de la Moara Mandii acum un an, în
aceeaşi zi. Mi-e că o să fiu mai frumoasă decât mireasa
când om intra în biserică.
— La cununie mireasa îi totdeauna mai mândră, zise
cucoana Masinca apăsat.
Dochiţa roşi crezând că s-a semeţit prea mult şi a spus
un lucru ce nu s-ar fi cuvenit să-l spună.
Cucoana de la Stăic se apropie şi dânsa de oglindă –
oglinda cu pervaz de argint, prinsă între doi stâlpişori pe
cutia cu sertăraşe pentru ace şi pieptănuşe, primită de la
răposatul împreună cu veriga de aur, după cum este

182
Sarmiza Cretzianu
obiceiul să dea ginerele de logodnă – îşi mai potrivi odată
pălăria nouă, îi legă bridurile sub bărbie şi scoase ceasul
pus pe lanţ lung de aur din cingătoare.
— Sunt ceasurile unsprezece şi câteva minuturi.
În aceeaşi clipă răsunară în poartă, covârşind cântecul
lăutarilor, chiote puternice, ropot de potcoave, nechezat de
cai şi împuşcături de pistoale.
— Viu eu să te iau când o fi să plecăm. Până atunci mai
răsuflă şi tu câta. Acu mă duc să primesc voinicii de
veniră, că au să-mi ceară ceva, spuse cucoana Masinca
trăgându-şi mitenele pe mâini şi ieşi din încăpere.
Cu inima îndoită, Dochiţa privea pe fereastră la intrarea
vorniceilor călări în curte. Se gândea cât i-ar fi fost de drag
să fie ea mireasa fericită care avea să fie dusă cu alai la
biserică. Alesese însă să se lase răpită decât să cuteze o
vorbă faţă de bunica ei, în sufletul căreia credea că mai
stăruie încă vechea mânie, la fel cum crezuse şi Pârvu
despre bunica sa. Dochia se luptase cu gândurile toată
noaptea, zicându-şi că avea să plece pentru totdeauna din
casa bătrânească în care trăise verile copilăriei fericite şi
alintate şi adormise plângând, ştiind ce amărăciune îi
pregătea cucoanei Masinchii. Nimeni însă nu ar fi putut lua
seama prin ce frământări trecuse. Obrazul îi era tot atât de
proaspăt şi ochii nu-i erau mai puţin albaştri decât
turchezele cununiţei de pe creştet.
Cucoana Masinca, ajunsă în cerdac, sta în picioare
dreaptă, cu mâinile rezemate pe parmalâc, când năvăli în
curte iureşul vorniceilor călări, încinşi cu peşchire de
borangic şi chite de flori la pălării, oprindu-şi scurt caii în
faţa treptelor. Cumnatul de mână se săltă în scările şeii,
înălţă plosca de rachiu, o întinse peste prispă stăpânei
Stăicului, care se prefăcu a gusta din ea şi i-o dădu înapoi,
în timp ce flăcăii călări îşi jucau caii, chiuind asurzitor. Cu
plosca – numai crestături şi înflorituri vârstate – ridicată,
cumnatul de mână începu a zice, după cum îi era
îndatorirea:

183
 Cronica Stăicului

Tânărul nostru împărat

De dimineaţă s-a sculat
Faţa albă şi-a spălat
Chica mândră a pieptănat
Cu straie noi s-a îmbrăcat
Roibul şi l-a înşeuat
Cu trâmbiţa a sunat
Mare oaste a adunat.
. . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . .
Şi deterăm de urmă de fiară
Unii ziseră că-i urmă de zână
Să-i fie împăratului cunună
. . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . .
Da ’ncoace privind
Văzurăm o floricică frumoasă
. . . . . . . . . . . .
Şi cu toţii pornind
Venirăm la curţile dumneavoastră
Pe faţa pământului
Pe aburii vântuluî
Cu târnăcoape de argint
Să scoatem floricica din pământ
S-o ducem la împăratu
În grădină acolo să-nflorească
Să rodească!
. . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . .

Când sfârşi, cucoana Masinca întoarse capul, căutând

pe cineva ca să trimită poruncă la grajduri să tragă Costăin
trăsura la scară. Nu era greu de găsit, în cerdac se
înghesuiseră toate femeile curţii, cele mai bătrâne priveau
ştergându-şi ochii cu mâneca ciupacului ori cu căpătâiul

184
Sarmiza Cretzianu
ştergarului de pe cap. Toţi cei ce ţineau de curtea şi de
casa Stăicului pricepuseră de ce la ziua asta mare, în care
de atâţia ani şedea ascunsă în odaia cea mai dosnică a
conacului, ca să nu vadă lumea trecând la nedeia de la
Moara Mandii, cucoana lor primea acum în lumina
dimineţii Sfântului Pantelimon vorniceii de nuntă.
Cucoana Masinca intră s-o aducă pe Dochiţa, pe care o
găsi tot în picioare, privind mirată pe fereastră la cele ce se
petreceau în curte. Cuprinsă de o încântare copilărească,
uitase de temerile şi de împlinirea de care o mai despărţeau
doar puţine ceasuri.
— Ne ducem să luăm mireasa? întrebă Dochiţa, care
aflase despre îndatoririle ce le are naşa.
— Nu, răspunse cucoana Masinca, pe mireasa de azi o
duce muma-bătrână a ei la cununie.
Când se arătă Dochiţa în uşa casei, trăsura era la scară.
Costăin şedea pe capră, ţeapăn, cu hăţurile ţinute sus şi
biciuşca cruciş peste ele, cum învăţase în tinereţe la
armată. Argaţii care ţineau caii înaintaşi de căpice abia-i
putură stăpâni ca să se suie cucoanele în trăsură, când
izbucniră iarăşi chiotele vorniceilor, cărora se uneau acum
şi ale oamenilor strânşi în drum.
Înainte de a porni, cumnatul de mână, care ducea pomul
miresei numai panglici şi flori şi avea cal strunit cu
meşteşug, îl ridică de câteva ori în două picioare, ceilalţi
şase flăcăi călări pe buiestraşi – toţi, ca şi el, tovarăşi de
joacă de altă dată ai lui Pârvu – se înşiruiră pe laturile
trăsurii, sloboziră pistoalele şi alaiul ieşi pe poartă.
Şezând dreaptă pe perinile de postav civit ale trăsurii de
Viena cu două coviltire, la dreapta Dochiţei, cucoana de la
Stăic trecea prin mulţimea care aştepta pe marginea
drumului, strigând „bună dimineaţa”, cum se zice la nuntă
până la miezul nopţii ca să le fie viaţa toată răsărit de soare
însurăţeilor, zâmbea, mulţumind din cap şi răspundea tot
cu „bună dimineaţa” urării.
Zvonul despre nuntă zburase din om în om, de cum se

185
 Cronica Stăicului
luminase de ziuă, când văzuseră bradul împodobit în
poartă la curte şi auziseră lăutarii cântând de îmbrăcatul
miresei. Înţeleseseră îndată că mireasa se află în conac,
înapoia perdelelor încă împreunate de la iatacul coconiţei.
Unii din ei se întrebau însă cine să fie ginerele şi se mirau
că nu au fost vestiţi din timp să vină la cununie.
Bucuroasă că avea să fie nună şi că era atât de frumos
gătită pentru acest prilej, Dochiţa zâmbea şi ea în toate
părţile şi cu greu se înfrâna ca să nu bată din palme de
mulţumire, ca un copil ce era.
Foarte devreme, în dimineaţa zilei de Sfântul Pantelimon,
gătită în rochie de mătase neagră şi cu broşa de diamanturi
cu camee la mijloc prinsă în guleraşul înalt de guipură
îngălbenită de timp, cucoana Lena Pârvulescu şedea
dreaptă pe scaun, cu mâinile împreunate, la masa din
tinda conacului de la Moara Mandii.
De acolo privea în depărtare: privea peste grădina de
flori, peste bătătura morii, dincolo de zăvoi şi de apa
Motrului, căutând la poalele dealurilor o casă albă cu
cerdac ridicat, al cărei prag nu-l mai trecuse de douăzeci şi
unu de ani. Când şi când îşi mai întorcea ochii către odaia
nepotului dumneaei.
Din fundul grădinii, abia simţit, venea un bâzâit de dible.
Glasul unui ţigan zicea încet, în şoaptă. Aduse de adierea
dinspre erugă, se auzeau cuvinte răzleţe:

. . . . . . . . . .dimineaţă
. . . . . . . . . . . . . .
Nu ştiu soare-a răsărit
Ori mirele a înflorit
. . . . . . . . . .frumos…
Cu mireasma câmpului
. . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . .
L-au gătit de cununie. . . . . .
Cu cunună aurie. . . . . . . .

186
Sarmiza Cretzianu
. . . . . . . . . . . . . .
Oof! Pusei briciu pe obraz
Că-i mireasa mititică
Mi-e să n-o. . . . . . cu frică.
. . . . . . . . . . . . . .

Pe obrazul ofilit al cucoanei Lenii alunecă o înduioşare

care îl întineri pentru câteva clipe. „Zic lăutarii de
bărbieritu ginerelui, după obicei, cum le cântă la toţi
flăcăii, în zori, de ziua cununiei, de când e lumea”… Dânsa
cunoştea cuvintele cântecului şi le urma şirul în minte, cu
gândul la timpuri duse demult.
Soarele se ridicase sus, copiii trecuseră de mult înapoi
cu vitele, moara era oprită, peste aşezare domnea liniştea
tihnită a zilei de sărbătoare. Printre răcorelele ce năzuiau
către streaşina lungă, cucoana Lena vedea cerul albastru
ca şi ele, vestind vreme senină de vară. Undeva, peste apă,
se auzi un clopot dogit apoi urmară toate să sune de-a
lungul văii Motrului. Cucoana Pârvuleasca se ridică de pe
scaun, se închină cu faţa spre răsărit şi intră în casă să
aprindă candela de la icoane. Când se întoarse de-şi luă
iarăşi locul, se deschise uşa şi se arătă Pârvu cu obrajii
supţi şi cu ochii adânciţi de nesomn.
— N-ai avut somn, voinicule, te-am tot auzit umblând
prin grădină toată noaptea. Mi se păru că intraşi să te culci
tăman la ziuă, îi zice bunica sa, netezindu-i pletele de după
urechi, când se aplecă de-i sărută mâna.
— Am apucat să încep o carte aseară şi nu m-am lăsat
până ce am isprăvit-o, şi pe urmă mi-a pierit somnu,
răspunse Pârvu cu ochii în altă parte.
— Of, şi tu cu cărţile tale, ai să-ţi strici vederea cetind la
lumânare. Ia şezi colea lângă mine. Cucoana Lena tăcu o
vreme şi oftă.
— Pârvule, muică, ştii ce zisăi eu, pentru că tot suntem
aici şi aveam de mult de gând să-i pomenesc pe ai noştri,
zic că ne vrea duce azi la liturghie peste Motru, la Stăic.

187
 Cronica Stăicului
Ştii bine că biserica de acolo e făcută de iznoavă de moşu-
miu Ioniţă, comandiru de panduri, începu să vorbească
mai repede cucoana Lena, văzând uimirea ce se arăta pe
faţa nepotului său, şi toţi ăi din neamul nostru sunt
astrucaţi acolo. Ar fi să dau şi eu de pomană peste
morminţii lor, după atâţia ani, la ziua asta mare, că prea
mi se arată taica în vis supărat şi muica Bălaşa lăcrimând.
Mirarea lui Pârvu fu aşa de mare la auzul acestor vorbe
neaşteptate, că rămase fără răspuns o vreme. Se uită
îngrijorat spre bunica sa, crezând că poate va fi aflat ceva
şi vrea să-l încerce, dar i se păru că o vede liniştită şi fără
bănuială. Îi veni în minte nădejdea că poate soarta vrea să-
l ajute, aşternând un dram de uitare asupra vechii
duşmănii şi glumi:
— Să mergem, mamă-mare, dacă aşa ai hotărât
dumneata, dar ce facem cu tărăşenia a veche şi cu
„nesoru-mea Masinca”, îndrăzni a-i zice Pârvu, pentru că
se aflau numai ei doi singuri şi nu auzea nimeni.
Cucoana Pârvuleasca se sili să nu zâmbească şi
răspunse ca şi când nu ar fi priceput, potrivindu-şi cutele
rochiei largi, fără a-şi ridica ochii de la această însemnată
treabă.
— Noi ne ducem acolo, aşa cum merge orice creştin.
Drumu peste podu nostru duce drept la Stăic, de la poarta
ţarinii nu mai avem decât priporu de urcat. Ai curţii, de
acolo, n-o să fie la slujbă acu de dimineaţă, că au treabă;
aflai eu din oameni că azi cunună un băiat de la noi, din
finii lor de moştenie, cu o fată de acolo. Ai fi auzit şi tu în
curtea de orătenii a noastră cârâind bietele găini şi bieţii
pui de două zile, îmi păru că văzui pe acolo şi casapu de l-
au adus ieri de la Baia, să taie ăi doi viţei de i-au cumpărat
de la noi. Toate muierile mai meştere din sat sunt grămadă
pe lângă socăciţa, venită de la Severin ca să gătească masa
de nuntă, s-a rugat de mine vecina, soacra-mare, s-o
îngădui să gătească la cuhnia noastră de oameni, că-i loc
mai mult.

188
Sarmiza Cretzianu
— Înţeleg, asta fu pricina pentru care auzii lăutarii până
în ziuă, când mă bărbieream, spuse Pârvu încruntându-se
puţin, şi tăcu strângând buzele, cum îi era obiceiul când îl
nemulţumea ceva. Peste puţin, gândul că numai ceasurile
zilei îl mai despărţeau de împlinirea planului făurit
împreună cu Dochiţa îi descreţi fruntea şi-i lumină faţa. I
se păru că potrivirea era semn bun: lăutarii, cântând
pentru un mire din sat, îi cântaseră fără să ştie şi lui, în
dimineaţa asta, întocmai cum cere rânduiala datinilor
cununiei.
— Până a fi să se strângă oamenii la nedeia noastră de
aici, avem timp să ne tot întoarcem, urmă cucoana Lena.
Aşi vrea să fim înapoi la vreme ca să mai stau de vorbă cu
oamenii, ştii bine că nu am mai fost pe aici de an. Să te
vază şi ei, să le spui că ai sfârşit învăţătura de la Paris şi că
ai să rămâi stăpân aici de acu înainte.
— N-auzi tu, Cătălină, fă cafelele, că se sculă domnişoru,
şi dă fuga de-i spune vizitiului să vază de cai, strigă
cucoana Lena peste prispă.
— Auud, auud! răspunse Cătălina din depărtare.
— Şi eu mă pomenii azi dimineaţă de noapte, înainte de
a te fi întors tu să te culci, sătulă de somn (în adevăr însă
nici dânsa nu închisese ochii de gânduri, toată noaptea),
aşa că luai ceva pe mine, începu cucoana Lena altă vorbă,
şi pornii să cercetez şi eu rosturile de pe aici. Pârvu se
arătă că ascultă cu interes, dar gândurile îi erau călătoare.
— Ce să zic, e vrednic şi cu grije logofătu ăsta de-l avem.
Aşa era şi tătâne-su, Bidileci ăl bătrân. Nu e vorbă, are
parte şi de muiere bărbată. Văzui eu că-l ajută şi ea. Găsii
curat şi rostit peste tot, cămările ca la spiţerie, pimniţa
rânduită, grajdurile şi coteţele de orătenii salon; pe la
cuhnia oamenilor, pe sub şopru, tot aşa. Nu avusei să le
bag vină de nimic o dată. Toate la locu lor şi curat oglindă
peste tot. Da’ peste ce crezi tu că dădui sub şopru de
trăsuri? urmă cucoana Lena. Şedea acolo învelită cu două
cergi de cânepă, ştearsă de praf şi cu vopseaua verde ca

189
 Cronica Stăicului
nouă, trăsura de Viena de mi-a dat-o taica de zestre, în
care am plecat eu mireasă din casa părintească. Mă uitai şi
la îmbrăcămintea de postav roşu, nouă şi ea, n-a atins-o
niciun mol, au schimbat bieţii oameni florile de sulfină
printre perini în fiecare an, mirosea de te slăvea, ca în
sertarele scrinului. Îmi şi uitasem de ea, cu încercările şi
supărările de le-am petrecut, oftă iar cucoana Lena. Abia
acu mi-adusei aminte c-a lăsat-o bietu Traşcă aici într-o
toamnă, când se puseseră ploile de timpuriu şi se stricase
drumu, şi aici a rămas, că de când s-a prăpădit dumnealui
eu nu m-am mai învrednicit s-o iau la Pârvuleşti. Când o
văzui aşa mândră, pusei să-i ungă roatele şi poruncii să
înhame caii la ea, când o fi să plecăm la biserică la Stăic.
Cătălina, legată la cap pe bătrâneşte, cu peşchir alb de
bumbac adus pe sub bărbie, primenită cu iia cusută cu
altiţă pe mânecă şi încinsă cu brăcirile pe sub pântece,
peste vâlnicul vişiniu cutat, numai alesături, rămas de la
soacră-sa, venea încet pe cărare, păşind mărunt şi creţ, ca
să nu verse vreun strop din cafelele de pe tavă.
— Ia vezi tu, Pârvule, cât o fi ceasornicu din casă, îi făcu
cucoana Lena drum nepotului.
Cătălina ocoli, în vârful picioarelor, scaunul cucoanei,
aşeză binişor ceşcuţele cu cafea pe masă şi aşteptă cu
mâna la gură.
— Gata Cătălină? Plecă cocia cu darurile? Da’ ăi şase
flăcăi din sat călări şi cumnatu de mână porniră? Îi
încinseşi cu peşchirele de borangic? Dăduşi plosca cu
rachiu cumnatului de mână?
— Poi dară! Gata toate, răspunse femeia, măgulită de
încrederea cucoanei sale şi îi sărută mâna. Să le ajute
Dumnezeu, urmă ea, făcându-şi cruce, că multe mătănii
am mai bătut ca să nu mai fie vrăjmăşie în neamu
stăpânilor mei. Ia te uită ’mneata pe colo, cucoană, spuse
Cătălina, arătând spre drum, vezi noru ăla învolburat de
praf, ei sunt, băieţii noştri, aleargă prin sat să poftească
oamenii la nuntă. Le dădui ceasornicu omului meu la ei ca

190
Sarmiza Cretzianu
să ştie, şi când o mai fi o ţâră pân’ în unspre’ce cumnatu
de mână să zică ce are de zis, cum e datina, la scara
cucoanei Masinchii, aşa cum i-ai poruncit ’mneata.
— Să plece dară, Cătălină, şi ăi cu cocia cu lucrurile
îndată, că noi venim mai întârziat, ca să fim acolo când o
sfârşi popa de miruit. Ai grijă de înveleşte baniţele cu
azmele de nuntă cu ştergare curate, să nu le bată prafu.
Nu uitaţi cotăriţele cu flori şi cu poame. Să aştepte după
noi în poarta bisericii. Cum om pleca noi aşterneţi mese cât
ţine curtea. Muieri de ascultare ai destule?
— Sunt cucoană, am şapte, şi cum oi striga la ele vin
toate muierile din sat, năpârstan.
— Dă fuga, Cătălină, că acu-i noaptea.
Cucoana Lena se întoarse către Pârvu, care venea din
casă.
— Sunt ceasurile nouă şi jumătate, şi apăsă pe un şurub
al ceasului său de buzunar, care sună de nouă ori tare şi
de două ori mai încet.
— Văz că eşti gata şi tu, urmă dânsa privindu-l, mândră
de flăcăul rupt din soare de lângă ea.
Îi era drag să-l vadă că se poartă în haine de călărie şi în
cizme înalte şi-i părea bine că avusese gândul să-şi
poruncească la Paris – unde cine ştie cum s-o fi purtând
junii de seama lui – ţoale de boier de ţară. Sorbiră amândoi
cafelele încet, ascunzând sub tihna obişnuită a tabietului
dimineţii tulburarea sufletească.
— Ar fi să plecăm şi noi. Mă duc să mă potrivesc o ţâră,
spuse cucoana Lena, şi intră în casă.
Rămas singur, Pârvu se întreba, chinuit de grije şi
nerăbdare, cum se vor sfârşi toate. Era înţeles cu
Răducanu, logofătul de la Pârvuleşti, slugă veche şi
credincioasă a neamului său – slugile vechi şi credincioase
fiind deobicei gata să-şi înşele stăpânii pentru trebile de
dragoste ale stăpânilor cei tineri – să-l aştepte la miezul
nopţii, până a ieşi luna, sub pluta bătrână de lângă poarta
ţarinii, cu cei doi roibi iuţi înhămaţi la brişcă uşoară cu roţi

191
 Cronica Stăicului
de gumă. Locul hotărât era aproape de conacul cucoanei de
la Stăic. El avea de gând să treacă Motrul călare şi să dea
calul în seama lui Răducanu, ca să-l aducă înapoi. Tot în
Răducanu îşi pusese Pârvu încrederea ca să aştepte la uşa
cucoanei Lena până dimineaţa, ca să-i spună ce s-a
întâmplat şi să încerce s-o îmbuneze.
„Numai de nu s-ar teme şi s-ar răzgândi Dochiţa.
Plecând la miezul nopţii de la Stăic, ar fi la Pârvuleşti
înainte de a se lumina de ziuă şi ar rămâne să se judece
cucoana Lena şi cucoana Masinca între ele, cum vor şti”,
zâmbi Pârvu bucuriei sale, părăsind mustrarea de cuget.
— Pârvule, strigă tu la vizitiu să tragă la scară. Iacă-tă
îmi leg bridurile de la pălărie şi vin, vorbi prin uşa deschisă
cucoana Pârvuleasca din iatacul dumneaei.
— Trage trăsura, Gligore! trimise Pârvu mai departe
porunca, întorcând capul către grajduri, şi se ridică de pe
parmalâcul tindei pe care şedea întunecat, cu mâinile la
piept.
Trăsura se opri la portiţa grădinii de flori. Clopoţeii
sunaseră vesel în scurtul drum de la grajduri până acolo şi
mai zăngăniră încă o vreme.
— Bine, mamă-mare, la aşa ceva nu mă aşteptam! Îmi
vorbişi dumneata adineaori de „echipajul” ăsta de altă dată,
dar nu credeam că o să călătorim chiar în corabia lui Noe,
trasă de patru murgi înaripaţi, cu atâta sumedenie de
clopoţei la gât, de abia îi pot duce, cu panglici de mătase la
căpice şi în coamele şi în cozile împletite! Ia te uită, şi lui
Gligore îi flutură panglici la pălărie! Până şi biciuşca e
legată cu fundă, se veseli Pârvu ca un copil.
Gligore stătea ţeapăn pe capră, râzând fericit, dar caii
fiind tineri şi iuţi trebuiau stăpâniţi, aşa că nu putu pune
mâna la gură, cum s-ar fi cuvenit.
— Aduce şi cu trăsura din Prater pe care am văzut-o
copil când am fost cu dumneata la Viena, mai spuse Pârvu
pe când îi ajuta cucoanei Lenii să se suie în trăsură.
— Nepoate, nepoate, dacă nu mi-ar fi că vede toată

192
Sarmiza Cretzianu
curtea, te-aşi trage de urechi, cât eşti de mare, că-mi pare
că vorbişi cam în periplezon, spuse cucoana Lena cu
prefăcută supărare, potrivindu-şi rochia lungă de mătase
pe lângă ea.
— Iartă-mă şi ia-mă de urechi cum om ieşi la drum, zise
Pârvu, şi-i sărută degetele care-i ieşeau albe şi subţiri din
mitena de dantelă. Trăsura e frumoasă, miroase a sulfină
şi se potriveşte locurilor noastre. „Adevărată caretă de
boieri de Motru”, continuă Pârvu în gând.
Zâmbea cu îngăduinţă, aducându-şi aminte că la Paris,
în anii de învăţătură petrecuţi acolo, ochii i se deprinseseră
cu altfel de echipaje, cele pe care le vedea trecând ca nişte
năluci spre plimbarea de la Bois de Boulogne, ori
înapoindu-se la pas de acolo. Trăsurile „victoria” şi
landourile cu arcuri moi, strălucitoare de lacuri şi alămării,
trase de cai trăpaşi pe care abia îi ţineau vizitii în livrele
îmbumbate şi pălării înalte „haut-deforme”, cu cocarde în
culorile stemei stăpânilor, sau în culorile închipuite de o
vremelnică regină a frumuseţii pentru care se ruinau
bancherii şi-şi pierdeau onoarea numele mari ale Franţei.
Pârvu nu uitase aceste minuni văzute pe aleea de castani
înfloriţi, alb şi roz, din Avenue du Bois, dar totuşi bătrâna
trăsură a curţii de la Moara Mandii îl înduioşa şi nu se
ruşina de ea.
— Mână Gligore! porunci cucoana Lena, fără a spune
însă încotro, dar Gligore nu mai avea nevoie să întrebe.
Caleaşca fermecată din alte vremi trecu falnică, pe roţile
sale înalte cu spiţe roşii, printre oamenii aflaţi în bătătura
morii, care-şi scoaseră căciulile arătând obraze voioase, şi
apucă la stânga pe drumul ţarinii. Vizitiul se silea să-şi
ţină caii la pas, ca să nu ridice nisipul adus de viiturile
Motrului. Cucoana Lena se pregătea tocmai să deschidă
umbrela de soare cu volane multe din tulle, când ajunşi pe
podul fără parmalâc – podul lui Traşcă – caii prea odihniţi
se feriră în lături, speriaţi de tropotul potcoavelor pe bârne.
Dumneaei rămase nemişcată şi închise ochii, dar fără a

193
 Cronica Stăicului
arăta că se teme. Oftă, zicându-şi în gând: „Bieţii cai, nu
au trecut niciodată podu nostru”. Când începu şoseaua de
pământ, Gligore plezni din limbă, şuieră, slobozi puţin
hăţurile şi caii porniră la drum întins.
Tăcută, cucoana Pârvuleasca cercetă cu ochii locurile
atât de cunoscute, care nu le mai văzuse de ani
îndelungaţi. I se părea firesc să se afle pe pământul pe care
se pomenise: zestrea dumneaei, Moara Mandii, şi Stăicul,
zestrea sorii ei, fuseseră altă dată un singur trup.
Nici Pârvu nu era dornic de vorbă: bucuria împlinirii, de
care nu-l mai despărţeau decât ceasurile zilei, nu-i lăsa loc
pentru nimic altceva, îndepărtase şi mustrarea de cuget
pentru supărarea ce avea să-i facă bunicii sale, ca şi teama
de răspunderea ce-şi lua. Tăcea zicându-şi că drumul făcut
acum în lumina soarelui avea să-l folosească încă o dată, în
taină, aproape de miezul nopţii, pentru a veni să-şi
răpească mireasa.
Tresăriră amândoi deodată când de sus, de pe dealul la
poalele căruia ajunseseră fără a lua seama, se auzi clopotul
bătând de sfârşitul liturghiei.
— Când ajunserăm? întrebă cucoana Lena, întoarsă din
călătoria amintirilor. Priporu-l mai avem de urcat şi acu
suntem în deal la biserică. Cât se făcu ceasu, nepoate?
— Mai avem un sfert de ceas până în unsprezece,
răspunse Pârvu, întors şi el la clipa de faţă. Ce de lume în
satul ăsta al dumitale, mamă mare. Nevestele şi fetele
primenite şi gătite, cu chite de flori în mână, parcă şi-au
cules toate grădinile şi toate sacsiile de pe prispă, urmă
Pârvu fluturându-şi pălăria ca să mulţumească oamenilor
care se descopereau la trecerea lor.
— Vezi bine, e zi mare azi, Sfântu Pantelimon. Se duc la
nedeia noastră, ca în tot anu. Văzuşi şi tu ce năloagă de
lume era în bătătura morii, de când plecarăm noi.
În loc să lase la pas, cum s-ar fi cuvenit, când începu
suişul pieptiş Gligore dădu bice şi-şi îndemnă din gură caii,
care porniră în goană mare. Prins fără veste, Pârvu stăpâni

194
Sarmiza Cretzianu
cu greu sudalma urâtă ce-i veni pe buze – ca orice
domnişor crescut la ţară avea cunoştinţe bogate în această
privinţă – pentru că se afla alături de bunica lui. Dânsa nu
arăta a fi mirată de felul neastâmpărat de a mâna al
bătrânului vizitiu pe care Pârvu – cunoscând dragostea ce
purta cailor – nu-l putea înţelege. Când opriră în poarta
bisericii nu-i mai zise nimic, ca să nu-l înfrunte de faţă cu
lumea strânsă acolo.
Pârvu sări jos, ocoli trăsura prin spate şi întinse
amândouă mâinile ca să-i ajute cucoanei Lenii să coboare
de la înălţimea neobişnuită a trăsurii, îi dădu braţul ca să
treacă printre oamenii care se dădură cuviincioşi la o parte,
lăsându-le drum până la o laviţă lungă, aşternută cu o
foaie de scoarţă, aleasă cu dragobeţi şi cu flori – pregătită
de Anica-lu-Benone – pe care cucoana de la Moara Mandii
se aşeză, la umbră, căutând cu privirea chipuri cunoscute
prin mulţimea adunată acolo.
Aplecă uşor capul de mai multe ori, în toate părţile, şi
zâmbi tuturor.
Întreg satul Stăicului era de faţă. Mai erau şi oameni
veniţi mai de departe, stând pe lângă cocii, cu nevestele şi
cu copiii dincolo de îngrădire. Vorbeau între ei cu veselie,
dar încet, sfiindu-se de cucoana bătrână – necunoscută
celor tineri – care se arăta printre ei. Câte un râs subţire şi
alintat de fată mare izbucnea când şi când, dar înceta sub
aruncătura de ochi mustrătoare a părinţilor.
Plutea o aşteptare. Nu toţi cei de faţă ştiau ce aşteaptă,
cei mai mulţi auziseră numai că se va săvârşi o cununie la
ceasurile douăsprezece şi că era să cunune cucoana de la
curte.
Înalt şi drept, un unchiaş, cu trup care se împotrivea
anilor, în ţoale de dimie albă, cu cioarecii lipiţi de coapse
tiviţi cu găetane negre, ca şi băibăracul fără mâneci prin
deschizătura căruia se vedea cămaşa de pânză nălbită,
numai şabace pe piepţi, încins cu brâu lat de lână roşie pe
sub chimirul de piele bătut în ţinte de alamă, se apropia

195
 Cronica Stăicului
călcând fără zgomot în opincile legate cu nojiţe late de
curea, pe iarba măruntă din ogradă. Chica lungă îi era
retezată pandureşte şi în urechea stângă îi lucea un cercel
de argint. Cu căciula în mână, păşi înaintea cucoanei de la
Moara Mandii, se opri şi tăcu, aşteptând să înceapă
dumneaei vorba.
— Te cunosc mazâlule, ai îmbătrânit, da’ tot chipeş ai
rămas! Erai vătăşel de curte la taica în vremea când eram
eu codană, cred că suntem cam de o seamă, zise cucoana
Lena întinzându-i mâna.
Ion Bobic, mazilul, îi sărută mâna, o duse la frunte şi se
întoarse întrebător către Pârvu.
— E copilu bietei fii-mi Venii, fie iertată. Acum că a
sfârşit cu învăţătura, vreau să-l las pe el stăpân la Moara
Mandii, la zestrea mea din pământu Stăicului, şi-i caut
mireasă.
Mazilul se luptă o clipă să-i sărute mâna lui Pârvu, care,
venit nu de mult din Apus, nu mai încuviinţa aceste
obiceiuri de altădată, dar până la urmă, ca să nu-l
mâhnească pe bătrân, primi semnul de cinstire şi-i strânse
şi el mâna prieteneşte.
— Mireasa şi-o găsî-o dumnealui singur, dacă nu şi-o fi
şi găsât-o. Doamne ţâne-l de voinic, că frumos mai e! Să-ţi
ajute Dumnezeu, cucoană, să ai parte să-i săruţi cununiile
fără zăbavă.
Cucoana Pârvuleasca şi mazilul se priviră, zâmbindu-şi
ca doi prieteni vechi care se înţeleg fără cuvinte.
— Ce mândreţe de peşchir de naş ţi-a mai ţesut fina de-o
cununi, Ioane, se minună cucoana Lena de marama de
borangic subţire, cu alesături pe tot câmpul, pe care o
purta Ion Bobic trasă peste umăr şi legată la şold.
Pârvu o lăsă pe bunica lui vorbind de ale lor, din trecut,
cu mazilul şi se apropie încet de biserică, aşteptând să iasă
lumea de la miruit ca să intre şi să poată rămânea singur.
Prin uşa scundă se vedeau în întunericul dinăuntru
pâlpâind câteva lumânări aduse de credincioşi, care nu se

196
Sarmiza Cretzianu
topiseră încă, şi în faţa icoanelor împărăteşti bobul de
lumină al candelelor licărind slab. La puţina lor lumină i se
păru că zăreşte – neaşteptat de bogată podoabă de aur
vechi în umilitul lăcaş – două trâmbe de beteală lucind.
— E beteala mamei, care s-a cununat aici. Mi-a spus
mama-mare odată că a dăruit-o Sfintei Fecioare.
Înainte de a intra, Pârvu ridică ochii încercând să
desluşească slovele vechi, pe jumătate şterse, ale pisaniei
aflate deasupra intrării.
„Această sfântă şi Dumnezăiască bisearecă…”
— Până a nu fi nesurori dregeau biserica împreună,
cugetă Pârvu cu amar.

Din vale se auziră chiote, pocnituri de pistoale şi de bici,

urmate de o scurtă tăcere. Peste puţin sunară clopoţei
mulţi, cu glas de argint, la gâtul celor patru cai repeziţi în
goană mare la deal. Când Costăin se lăsă pe spate, trăgând
hăţurile cu putere şi ţinând caii pe loc ca să scoboare
cucoanele în poarta bisericii, Dochiţa mai apucă să întrebe:
— Da’ unde-i mireasa, muică-mare?
Răspunsul cucoanei Masinchii – dacă va fi răspuns – fu
acoperit de noi chiote şi pocnituri de pistoale, în timp ce o
luă de mână şi intră cu ea în ograda bisericii, pe porţile
date în lături.
Tocmai atunci Pârvu se pregătea să intre în biserică.
Întorcându-se ca să vadă pricina acelei larme, rămase
împietrit, alb la faţă şi fără cuvânt. Ca din vis îi răsări
înaintea ochilor Dochiţa, încununată cu turcheze şi cu
sovon de mireasă pe cap, care făcu câţiva paşi adusă de
mână de cucoana de la Stăic. Un zâmbet, abia îndrăznit, îi
înflori pe obraz când se opri alături de bunica ei,
aşteptând. Ridică genele lungi şi privi spre el.
Mulţimea îşi ţinu suflarea. Clipa în care nu se mai auzi
decât foşnetul de frunze al copacilor din ogradă şi ciripitul
păsărilor slăvind frumuseţea zilei de vară păru un an.
Mazilul, care se apropiase de Pârvu, tuşi de două ori în

197
 Cronica Stăicului
dosul palmei şi cu mâna cealaltă îl îndemnă uşor din spate,
vorbind hotărât, dar Pârvu îl auzea ca dintr-o mare
depărtare.
— Fine Pârvule, eu zic că vrea ieşi înaintea miresei, s-o
primim după obicei.

---- FINE ----

198
Sarmiza Cretzianu

ANEXA

GLOSAR

de cuvinte rare, desuete şi regionalisme

acov – vas, butoiaş (scr.).

acsâz – taxă asupra băuturii şi a altor articole de consum
(fr.)
agie – prefectura de poliţie, de la aga (tc.).
an – cu un an în urmă.
apostat – rebel (fr.)
ălan – cu doi ani în urmă.
batel – vapor (fr.).
băibărac – haină bărbătească scurtă (ucr.).
a băşcăşi – a despărţi, de la başca (tc.).
Beci – Viena (tc.).
bunar – puţ (scr.).
camenă – piatră, stâncă (sl.).
cantor – birou (rus.).
căpăţel – colac ce se împarte la praznice, de la căpete
(cantitate mică de făină).
chantilly – varietate de dantelă (fr., de la oraşul Chantilly).
chembrică – pânză subţire de bumbac (engl. „cambric”, de
la oraşul francez Cambrai).
chişav – rău, zgârcit.
chită – buchet (scr.)
cicic – roşu aprins (tc.).
199
 Cronica Stăicului
ciopor – cârd (mag.).
a se ciuci – a se lăsa pe vine, adică cu genunchii îndoiţi fără
a şedea pe ceva (mag.).
ciupac ( ciupag) – haină femeiască din stofă subţire (sl.).
civit – albastru închis (tc.).
cârnelegi ( câşlegii de iarnă) – perioada anului de la
Bobotează la Lăsata secului de la postul mare, când nu
se posteşte (lat.).
câta – puţintel (de la cât).
clironomie – moştenire (ngr.).
clitadă – numele de familie (ngr.).
cochinţ – străin, venetic, în special grec (pej.).
cocie – trăsură (scr.).
cortel (şi dim. cortelaş) – haină bărbătească de lână cu
mâneci din postav alb.
cotăriţă – coş de nuiele (scr.).
covei – ocol (sl.)
credenţă – bufet (germ.).
credenţbursch – fecior în casă (germ.).
a crici – a da de ştire, a pune în vedere (scr.).
cuhnie – bucătărie (ucr.).
cumândare (comândare, comând) – pomenire, parastas
(lat.).
a da în altele – a-şi pierde minţile.
diblă – vioară (ser.).
dor – durere.
dragobete – ziua de 3 martie, considerată ca a însoţirii
păsărilor şi deci a începutului primăverii; ca motiv de
artă populară, două păsări stilizate aşezate faţă în faţă.
drap – bej.
a dudui – a alunga (onom.).
evghenie – nobleţe (ngr.).
fanchon – voal (fr.).
a firitisi – a felicita (ngr.).
frailă – guvernantă (germ. „Fräulein”).
frânc, frâncesc – apusean de origine latină (sl.).

200
Sarmiza Cretzianu
fucie – butoiaş, în special de ţuică (scr.).
fulie – diademă (tc.).
gadină – animal sălbatic (bg.).
guipură V dantelă fără fund (fr.).
heghemonicon V etichetă, ceremonial (ngr.).
hâră – ceartă, de la hâr (onom.).
indrişaim – plantă agăţătoare ce se cultivă pentru florile ei
frumoase, cu miros plăcut (tc.) „sângele voi nicului”.
a se izâdi – a se risipi.
a se îmblândi a face blânde, – adică bubuliţe (de la blând,
în sensul de benign).
împupit îmbobocit, de la pup – boboc (scr.).
a închina perina – a potrivi perna (mai ales unui copil), cu
un anumit ritual.
a se înciocăla – a se îmbrăca, a se pregăti.
a înţăra – a împământeni.
a jimui – a scormoni (mag.).
liubov – iubire (sl.).
liveji – zeama care se scurge din prunele puse la dospit şi în
care se pun murături.
a lozi – a vorbi aiurea (sl.).
lumea albă – toată lumea.
marşandă – comerciantă (fr.).
menzil – poştă şi staţia respectivă (tc.).
mol – molie.
naimoduri – articole de ultima modă (germ. „neu Mode”).
nansuc – ţesătură foarte subţire de bumbac (fr., din hindi).
năloagă – mulţime, îngrămădire (ser.).
năpârstan ( nepristan) – numaidecât (sl.).
nemeteţ – văl (sl.).
nestajnic – care nu stă locului, neastâmpărat.
olmaz – diamant (rus.).
opalină – substanţă vitroasă opalescentă din care se fac
vase de preţ (fr.).
oricel – un lucru mărunt, un mic dar (de la orice).
orândă – destin (sl.).

201
 Cronica Stăicului
ornic – ceasornic (de la oră).
a se ostoi – a înceta (sl.).
pac – pachet (germ.).
paie – fără cusur, „tiptop” (tc. „peyk”, soldat din garda
sultanului).
pasmos – pasiune (ngr.).
pembe – roz (tc.).
periplezon, – bătaie de joc (ngr.).
plaţ – loc de casă (germ.).
a (se) pomeni – a (se) trezi din somn.
pomojnic – ajutorul zapciului (rus.).
posâclit – neproaspăt şi decolorat.
postavă – albie (scr.).
radină – rădăcini şi crengi de copac care atârnă de pe mal
în apă (scr.).
reticul – poşetă mică de bal (fr.).
roate – vorbind de cai, vânăt roate ( rotat) – vânăt cu pete
rotunde mai închise.
ruda vorbind de flori, a se prinde ruda – a se dezvolta bine
după plantare, a se prinde.
ruzet – rezedă (floare de grădină cu flori galbene verzui,
frumos mirositoare).
sacnasiu –încăpere ieşită în afara planului clădirii, de
obicei în partea opusă intrării şi deci mai retrasă (tc.).
sacsie – ghiveci (tc.).
socăciţă fem. de la socaci – bucătar, bucătăreasă (mag).
sodom – mulţime, cantitate mare (şi., de la oraşul biblic
Sodoma).
sovon – văl de mireasă (bg.).
spilcă – ac de păr sau agrafă (ucr.).
a se sprânji – a se risipi.
sudalmă – înjurătură (mag.).
a surchidi – a hărţui, a chinui (mag.).
Sus (în Sus, din Sus) – la Viena, din Viena.
ştirică ( ştirie) – coţofană.
taft – sediul subprefecturii (tc.).

202
Sarmiza Cretzianu
talieni – italieni.
a udi – a rămânea.
ulei – stup primitiv făcut dintr-un trunchi de arbore
scorburos (bg.).
uniţa – niciuna.
vig – trâmbă (mag.).
zăuşi vorbind de cai, a lua zăuşi – a se speria şi a-şi lua
vânt, nemai ascultând de stăpân.
zăvează – ţesătură ce atârnă pe perete (sl.).
zgoandă – glumă (scr.).
a zgorni – a alunga (prin contaminare din „a scorni” şi „a
izgoni”)
a zvidui – a vindeca, a scăpa de (scr.).

---- Sfârşit ----

203