La sfârșitul orelor,Valeria dusese catalogul în cancelarie și urcase în

mașina unui coleg care urma s-o lase în drumul lui, undeva pe lângă
Piața Romană.
- De ce te-ai hotărât să mergi acolo tocmai astăzi, pe căldura asta
infernală? Ai primit vreo veste?
- Nu, dar am amânat prea mult, iar în săptămânile care urmează, cu
examenele de capacitate și bacalaureat, n-o să mai am timp deloc.
- Și ce-ți închipui că rezolvi? Dacă se întâmpla ceva, ai fi aflat.
- A fost așa, un imbold, a fost ca o premoniție... Am citit de
dimineață în ziar o știre; niște cercetători americani au descoperit
particula primordială, fărâma indivizibilă...
- Și ce-i cu asta? Ce legătură ai tu cu nu știu ce descoperire?
Nu-i răspunsese. Probabil crede c-am înnebunit. Și poate chiar se
întâmplă ceva cu mine, dacă în aceste vremuri cumplite pentru cei
mai mulți dintre noi, când ne învârtim pp loc fără sens și fără
speranță, mă emoționează ca în timpuri normale o descoperire... Fie
ea și epocală.
- Hei, Vali, ce-i cu tine? Ce ziceai că ai citit in ziar?
- O știre. Una mică pierdută între multe alte știri despre violuri,
crime și altele asemenea.
- Și în știrea cea mică despre ce era vorba?
- Despre mai nimic. Dovadă că nu ți-a atras deloc atenția când ai
citit ziarul și n-ai reținut nici ce ți-am spus acum câteva clipe.
- Te rog să repeți. Eram atent la idiotul important din spate. Iși
închipuie că dacă are limuzină., poate să circule după bunul lui plac.
- S-a descoperit particula indivizibilă. Punctul începutului. Numai
că acest lucru extraordinar pare a nu interesa pe nimeni. N-am auzit
astăzi în cancelarie nici un comentariu, nici măcar o exclamație.
- Nu trebuie să te mire. Românii au descoperit și ei, relativ recent,
că și în țara lor se poate muri de foame. Cui să-i mai ardă de
începutul vieții, când adâncirea sărăciei și amatorismul guvernanților
nu-ți lasă înainte decât starea de frunză-n vânt și spectrul
dezagregării. Ca să nu-ți mai spun de dezastrele pe care le-ar putea
genera fărâma aia care te entuziasmează atât.
- Totuși, este o descoperire epocală! Mi se pare nefiresc să nu-i
pese nimănui de ea.
- Nici mie nu-mi mai pasă de savantlâcuri.
- Ar trebui să-ți pese. Dacă tu, care ești profesor, gândești așa...
- Lasă asta. Explică-mi însă și mie ce legătură poate fi între amarul
care te macină pe tine de câțiva ani și particula primordială?
- Nici o legătură. Nici una directă. Ți-am spus, a fost un impuls și
atâta tot.
Se oferise să facă un ocol și s-o conducă acasă.
- E atât de cald, încât singurul lucru înțelept ar fi să te bagi în pat și
să dormi două zile și două nopți. Mâine, oricum, n- avem ore. O să
mărșăluim câteva ceasuri prin fața Palatului Victoria. Și cu tine și
fără tine, tot nu vom obține nimic de la guvernanți.
La capătul străzii Visarion îl rugase pe colegul ei să oprească.
- Ești sigură că nu vrei să te însoțesc?
- Sunt absolut sigură, îi răspunsese Valeria și dispăruse pe
bulevardul Ana Ipătescu.
La primul etaj se rezemase de balustrada scării de
marmură și întârzia cu ochii pironiți pe apartamentul
știut. După oboseala atâtor ore de curs și după arșița
de afară, contactul cu marmura rece și lumina
strecurată în casa scărilor prin micul vitraliu albastru
aveau efectul reconfortant al unui duș. îi erau atât de
familiare marmura gălbuie și lustruită a balustradei,
clanța arcuită din alamă, ștergătorul țepos din fața ușii,
chiar și mirosul vag de vechi și curat al clădirii...
Numai fâșia din plastic alb pe care sta scris cu negru un nume
străin distona în ambianța regăsită după mai bine de patru ani...
Timpul conservat în lucruri, în materie. Sau iluzia timpului oprit,
sechestrat în obiecte... O scară frumoasă din marmură gălbuie, un
vitraliu albastru, un spațiu nemodificat - capcane pentru timp. Pentru
frânturi dintr-un timp dus.
într-un apartament de la parter lătra înfundat un câine. Nici
câinele, nici placa din plastic cu un nume neștiut nu erau aici acum
patru ani și jumătate... Dar dacă, între timp, Ligia și băiatul ei s-au
întors acasă și găsind apartamentul ocupat s-au instalat în altă
parte?... Gânduri fără sens, de parcă n-aș avea destule motive reale
pentru emoții și insomnii!
Apăsase pe sonerie fără să-și poată reprima cu totul
speranța absurdă că-i va deschide sora ei sau Mircea.
Sau poate chiar Adrian ...Pe care n-o să-1 recunosc
imediat, fiindcă la plecare era doar un copil, iar acum
are șaptesprezece ani...
Femeia care apăruse în deschizătura ușii nu semăna însă în nici
un fel cu Ligia.
- Sunteți, așadar, cumnata domnului Mircea
Verescu... Poftiți înăuntru, vă rog, noi nu ținem oamenii
la ușă, nici nu-i descălțăm, poftiți... Și că s-o scuze
puțin, să-și pună un halât, că așa e civilizat, c-o fi, c-o
păți, să ia loc pe un fotoliu, că doar pe acele fotolii o
mai fi stat și altă dată, fiindcă domnul Verescu a
vândut apartamentul cu tot ce era în el, sau cu
aproape tot, nu și-a luat decât hainele, cărțile, niște
tablouri, niște tacâmuri și porțelanuri...
Vorbăria nesfârșită care se revărsa prin ușa
dormitorului de alături o ajuta pe Valeria să treacă mai
ușor peste emoția care o amuțise de cum trecuse
pragul. Nimic, sau aproape nimic -cum spunea cucoana
aceea străină - nu lipsea din prima încăpere. Mobila,
perdelele, covorul; chiar și vasul de majolică din colț,
vasul burduhos, vasul-femeie, cum îl mângâia Ligia, își
aștepta și acum, în același loc, perechea înaltă și
impunătoare descrisă cu lux de amănunte într-un
anunț repetat la mica publicitate, dar imposibil de
procurat, căci la numărul de telefon indicat în ziar nu
răspundea nimeni niciodată.
Fiindcă așa a vrut domnul Verescu: ori tot, ori nimic. Se
vede că în casa de pe strada Câmpina, la părinții dumisale, are tot ce
îi trebuie. Și n-o mai fi loc pentru altă mobilă. Iar mie mi-a plăcut
mult și apartamentul și cum este aranjat. Plus că e- n centru, la doi
pași de firma noastră... A meritat banii, a fost chiar un noroc, dar se-
nțelege că-mi pare rău pentru sora dumneavoastră; de ce nu luați loc?
Am auzit prin vecini că era o doamnă foarte bine, cu un suflet nobil.
Ce păcat că...
S-o audă Ligia ce-ar mai râde! Este tipul de femeie
care adoră formulările gen... lacrimi și flori pe tristul lui
mormânt...
- ... niște alune, o cafea, un coniac de calitate? De ce mă refuzați?
O sa vă vină mai ușor să vă descărcați sufletul, dacă vom sta de vorbă
ca niște vechi prietene.
La urma urmei pare o femeie cumsecade. Nu este ea de vină că
trăiește și se mișcă într-un decor pe care eu nu-l pot despărți de
imaginea Ligiei.
- Un suc de portocale? Natural și rece?
- Un suc n-am să refuz, chiar dacă mă grăbesc.
Sucul gros aburea paharul înalt de cristal. Slavă Domnului că
măcar paharul acesta nu este dintre cele știute...
- Dar de ce ați pornit pe arșița asta? Să fî venit mai pe răcoare, mai
spre seară, vă ducea soțul meu cu mașina acasă. Sau sunteți cu
mașina?
- M-a lăsat în drumul lui un coleg; sunt profesoară, iar acum,
înaintea vacanței mari, avem o perioadă foarte încărcată. De altfel,
vizita asta nu are vreun scop deosebit. Voiam să știu dacă au sosit
ceva scrisori ori alte mesaje la această adresă... Am tot sunat la
telefon, dar aveți probabil un număr nou, iar pe Mircea nu l-am mai
văzut de mult. Am sunat la întreprinderea unde lucra și mi s-a spus că
și-a cerut transferul cu doi ani în urmă.
- înțeleg că nu mai păstrați legătura... Păi, tot ce-a fost
corespondență pentru familia Verescu i-am dat cumnatului
dumneavoastră când a mai trecut pe aici.
- Din Germania, dacă vă mai amintiți, a sosit vreodată vreo
scrisoare?
- O singură ilustrată a sosit de Anul Nou, dar era din Belgia, de la
băiat. De ce nu mai stați puțin, cât să se răcorească afară?... Să știți că
domnul Verescu nu s-a transferat, s-a privatizat! Dar dacă-1 vedeți să
nu-i spuneți că știți de la mine, ca să nu creadă că umblu cu vorba.
Are o firmă de construcții, merge foarte bine, i-au purtat noroc banii
lua ți de la noi pe apartament, fiindcă acela a fost capitalul de pornire
și ce i-or mai fi dat părinții dumnealui...
- Mă bucur s-aud că-i merge bine cumnatului meu, doamnă. N-a
greșit în nici un fel față de sora mea, s-a purtat întotdeauna impecabil.
Cât despre părinții lui, știu că s-au prăpădit unul după altul, la o lună,
chiar în iarna când sora mea a plecat în Germania, pentru o cercetare
importantă. Este biolog, ați aflat probabil, era obsedată de o cercetare
anume la care a lucrat ani de zile, dar care a fost abandonată după
1989 din cauza haosului și a lipsei de fonduri.
- Deci, asta era? N-a fost un bărbat la mijloc? Mă tot gândeam că...
- Nici vorbă, doamnă, nici vorbă!
- Mă tot întrebam de ce n-a divorțat domnul Mircea de dânsa...
- Exact. Nu există nici un motiv real de divorț. Vă mulțumesc
pentru tratație și dacă nu cer prea mult, aveți aici numărul meu de
telefon. Vă rog să mă anunțați când mai primiți vreo veste de la sora
mea sau de la Adrian.
- Dânsa de ce nu vă scrie?
- Am schimbat de vreo două ori locuința și s-au încurcat toate...
Coborâse scările încet, mângâind balustrada de marmură, cu ce
ușurință am mințit, se mira umilită, cu ce ușurință și cât de firesc am
debitat minciuna, minciună solidă, de fapt, una din multele prezumții
care mi-au bântuit insomniile în primii ani de după fuga Ligiei în
lume... în lume, nu în Germania, fiindcă n- am avut și nu am nici o
dovadă că s-ar fi stabilit în Germania ori în altă parte. Stăpânea bine
limba germană. Acesta a fost singurul meu indiciu... Ca să aflu acum
că Adrian a trimis o ilustrată din Belgia. Dar nici ăsta nu este un
indiciu, pentru că poți trimite o ilustrată fiind în tranzit sau în
excursie de Anul Nou...
Ce arșiță îngrozitoare, deși suntem de-abia în pragul lui Cuptor!
Autobuzul 131 mă va duce până la Mănăstirea
Cașin, iar de acolo sunt numai câțiva pași până la
capătul străzii Câmpina... La ora asta n-am nici o șansă
să-1 găsesc pe Mircea acasă, dar o să-i las cîteva
rânduri în cutia poștală, o să-1 rog să-mi telefoneze
neapărat... Dacă nu mă duc acum, când o să mai am
vreme9 Voi fi în comisia de examene, urmează vacanța
în satul mamei, pe care o vom petrece în întregime toți
trei. Va fi ultima vacanță mare cu băiatul nostru, după
care el va pleca departe și noi îl vom aștepta... Ce-o să
mă fac fără Mihai? Mai mult decât taică-său, el a fost
sprijinul meu de nădejde în toți acești ani de pe urmă...
Și la despărțirea de Ligia, dar și un an mai târziu, ia
moartea mamei... Care n-ar fi fost să fie atât de
devreme dacă Ligia nu pleca, sau nu pleca așa, sau
dacă măcar ne-ar fi trimis de acolo vești despre ea și
despre Adrian...
Adâncită în gânduri, Valeria coborâse din autobuz în
ultimul moment și traversa liniile de tramvai într-o
stare confuză, ca un robot dereglat.
Pe strada Câmpina, lungă și umbrită de copaci
bătrâni, de-o vârstă probabil cu vilele amorțite sub
arșiță, încercase să se adune, să pună puțină ordine în
gânduri. Iși amintea destul de vag casa părintească a
cumnatului ei, fusese aici numai de câteva ori pe
vremea când Ligia de-abia se măritase cu Mircea și
locuiau împreună cu bătrânii. Ultima dată -la botezul lui
Adrian. Ce frumoși și ce fericiți erau, nimeni nu poate
șterge adevărul celor cincisprezece ani de căsnicie ai
Ligiei... Năpasta a căzut în casa lor fără preambul, ca
un incendiu devastator. Ba, mai rău! Un incendiu se
anunță prin fum sau prin flăcări care de multe ori pot fi
stinse înainte de a transforma totul în cenușă... Mama,
femeie instruită și echilibrată, mi-a vorbit până în
ultima clipă despre duhuri malefice care îmbolnăvesc
de ură chiar numai printr-o atingere nevăzută. în
disperarea ei socotea drept efecte de acest gen
noianul de crime, sinucideri, tâlhării care au invadat
țara o dată cu câștigarea libertății mult visate. Se
gândea, bineînțeles, la Ligia... Dar ce-i voi spune acum
lui Mircea? Și ce-mi va spune el mie mai mult decât ne-
am tot spus zile în șir atunci când încercam să
înțelegem neînțelesul și când tot mai speram într-o
minune?... Renunțarea lui la toate acele mobile și vase
și covoare care nu puteau fi despărțite de imaginea
surorii mele înseamnă oare tăierea tuturor punților sau
un mod disperat de ocrotire a ceea ce i-a mai rămas?...
Dar ce i-a mai rămas, când Ligia l-a smuls de lângă el
și pe Adrian?
De-ar fi explicat în vreun fel, în orice fel, fuga ei de
lângă Mircea! Sau de-ar fi fost alt bărbat la mijloc, o! de-
ar fi fost vorba despre asta, comportamentul ei n-ar fi
semănat atâta durere... Ar fi fost neplăcut și stupid și
vulgar, dar nu de neînțeles. La întrebările noastre intra
într-un fel de înțepeneală, devenea impenetrabilă,
părea că se află la mii de kilometri distanță. Este infinit
mai greu de suportat un rău inexplicabil decât unul a
cărui cauză se lasă cunoscută. Nu vom ști probabil
niciodată adevărul. Și astfel nu voi scăpa niciodată de
jalea care mă apasă întruna de atunci.Nu voi mai putea
să mă bucur niciodată din tot sufletul de nimic... Din
inima mea pliscul ți-l trage, de pe-a mea ușă ia-ți
chipul în zbori...
Cu câtă detașare comentam cândva pentru elevii mei poemul
luiPoe...
Ce-i mai disecam sensurile și ritmurile și cu câtă
bucurie vorbeam despre harul care transformă amarul
vieții în poezie! Când, de fapt, acesta este în întregime
strigătul de pe urmă.,. Strigătul însuși, repetat și iar
repetat, până ajunge să dea iluzia versului elaborat, a
muzicalității căutate...
Pe un loc viran, neîngrădit și năpădit de buruieni, o pisică
scheletică alăpta doi pisoi cât niște șoareci adulți, care alunecau
întruna încolo și încoace și orbecăiau scâncind. Pisica îi prindea cu
dinții de ceafa și-i împingea înapoi, sub burta ei flască. La apropirea
Valeriei ridicase capul și miorlăia stins și întrerupt
Ți-ar trebui niște lapte, biata de tine, bănuiesc că te-ai mulțumi și
cu puțină apă pe căldura asta... Biscuiții mei or sa- ți facă sete, dar tot
este mai bun ceva decât nimic...
- Ce cauți, Vali, în cartierul meu? Hrănești pisici vagaboande?
Glasul lui Mircea și zîmbetul lui, cele de demult, o
găseau nepregătită.
II îmbrățișase stingherită și lăsase jos ultimul biscuit
- I-ar trebui un pic de came sau lapte. Ori măcar niște apă. Cred că
ai acasă o farfurie veche de care te poți lipsi..,
El îi ridicase de pe frunte o șuviță de păr și o privea uimit.
- Ai albit de tot. Ultima dată când te-am văzut aveai numai aici, pe
frunte, o șuviță albă. Ce se-ntâmplă cu tine, Vali?
- Se-ntâmplă că îmbătrânesc, Mircea, asta se întâmplă.
- La patruzeci și cinci de ani n-ai voie să vorbești de bătrânețe,
leat!
- Mă refeream exclusiv la mine. Tu arăți minunat. Și habar n-ai cât
mă bucur că arăți minunat.
El îi cercetase în continuare chipul modificat de un zâmbet
chinuit și își lăsase o mână pe umărul ei a mângâiere și îmbărbătare.
- Dacă mi-ai adus vreo veste, rea sau bună, dă~mi-o, te rog,
imediat. După aceea vom putea vorbi oricât despre orice vrei tu.
- Din păcate, n-am nici o veste. Speram să aflu ceva de la tine. Am
trecut pe la vechea adresă și am aflat că ai primit o ilustrată din
Belgia...
- Hat în casă, la răcoare, să luăm o gustare și o cafea și să-ți arăt
ilustrata.
De altfel ți-o pot cita întocmai: Anul Nou să vă
găsească sănătoși și fericiți! La mulți ani, Adrian!
Familiei Ligia și Mircea Verescu, București, Bulevardul
Ana Ipătescu etcetera. Expeditor: Adrian Verescu,
Bruxelles, Belgia. Asta-i tot.
La numai câțiva metri de locul viran zărise casa lui
Mircea, albă de var ca și pe vremuri, mai mult înaltă
decât întinsă, cu micul foișor inutil de la mansardă, cu
magnolia aplecată patetic sub ferestre.
In sufrageria de la parter, umbrită de jaluzele solide din lemn, era
o răcoare binecuvântată, iar lumina filtrată în linii paralele dinspre
geamurile largi proiecta desene delicate și bizare pe curburile
mobilierului greoi, pe margini de covor, pe tapetul mătăsos al
pereților.
- Te poți întinde puțin pe canapea, poți să faci și un duș dacă vrei,
eu lipsesc numai zece minute cât să pregătesc ceva bun.
- Nu-mi trebuie nimic, Mircea, nu vreau decât să stăm puțin de
vorbă în tihnă.
- Eu vin de la muncă, de pe șantier și crede-mă că mi-e foame.
Revin numaidecât... Uite, acolo sub deșteptător găsești ilustrata de la
Adrian.
Este liniște și răcoare, iar lucrurile pe care le
uitasem stau la locul lor neclintite, sigure pe ele. Iar
Mircea pare că s-a vindecat. Nu mai are aerul rătăcit de
atunci, nici îndârjirea ciuntă împotriva tuturor și a
nimănui... A aflat ceva sau a ajuns să înțeleagă ceva
despre cauza răului declanșat de Ligia... Din ilustrata
trimisă de Adrian este de reținut formula de adresare...
să vă găsească; și, iată, băiatul scrie pentru amândoi,
la vechea adresă. Adică acolo unde a trăit de la doi ani
când, după moartea unei mătuși, Mircea a devenit
proprietarul apartamentului. Acolo este pentru el
acasă.
Unde s-a pomenit și de unde a fost smuls brutal la numai
treisprezece ani.
Așadar, a trimis ilustrata acasă, unde știa că a rămas tatăl lui și
unde știa sau bănuia că s-a întors și Ligia, de vreme ce ea a plecat dîn
țară o dată cu băiatul, iar atunci, de Anul Nou, nu mai emu
împreună,,.
Mircea revenise cu o sticlă de apă minerală și două
pahare.
- Ai citit ilustrata de la Adrian? Asta-i tot ce am primit în acești
patru ani.., Cam puțin, nu?
- V-a scris la amândoi. înseamnă că Ligia era în țară la sfîrșitul
anului trecut.
- Și eu am gândit la fel, eram aproape convins că s-a întors și că
locuiește la voi. Dar tocmai atunci m-am întâlnit cu băiatul tău și mi-
a spus că nu aveți nici o veste de la ea. Și m-a pus la curent cu
povestea cealaltă.
- Care poveste?
-Cu casa.
- Când și unde te-ai întâlnit cu Mihai?
- Acum vreo cinci sau șase luni de zile, pe la Universitate, pe
stradă. Fii liniștită, n-a fost nici un aranjament.
- De ce nu mi-a spus el, oare, nici o vorbă despre întâlnirea cu
tine?
- Bănuiesc că n-a vrut să readucă în discuție un subiect dureros
pentru tine. Mai ales că nu aflase de la mine nimic nou. El e convins
că Ligia nu mai e întreagă la minte. Și, după cum s-a purtat cu mine,
dar și cu voi, înclin să-i dau dreptate... Deși, dacă judecăm la rece, cel
care vinde unor șnapani, contra chitanță de mână, o casă care nu-i
aparține, pentru ca apoi să dispară fără urmă, e mai mult ticălos decât
nebun.
- Avea și ea dreptul la o parte din casă...
- Da, la o părticică, numai că ea a vândut toată casa, fără să- i pese
de tine sau de maică-sa! A luat o grămadă de bani și pe- aci ți-e
drumul! Mi-a spus Mihai că ați făcut eforturi extraordinare ca să
puteți restitui banii ălora... Ați reușit să achitați tot?
- Vrei să schimbăm subiectul? Te rog.
- Vali dragă, ceea ce spun eu acum despre mama copilului meu nu
e nici bârfă, nici descărcare de resentimente. Har Domnului, am
reușit să depășesc faza aia! Dar ceea ce am aflat atunci de la băiatul
tău a dat peste cap, pentru a doua oară, tot ceea ce credeam că știu
despre femeia care mi-a fost soție atâția ani... Vezi tu, că m-a părăsit
pe mine tam nisam într-o seară, după ce aranjase frumos masa cu trei
tacâmuri și cu tot felul de bunătăți - de care n-avea să se mai atingă
nimeni după ce dimineața cumpărasem împreuna bilete pentru
concediu la mare, iar apoi ea schimbase cu entuziasm perdelele în tot
apartamentul, după ce... Oh! Plecarea ei precipitată în noapte, cu
copilul de mână, fără nici o explicație, fără nici un reproș, m-a năucit.
Când, venind la voi ca să aflu ce s-a întâmplat, m- am lovit de
muțenia ei, am fost în pragul nebuniei. în fine, n- are rost s-o iau de la
capăt... Dar ce v-a făcut vouă cu casa a fost o ticăloșie de cea mai
joasă speță! O escrocherie pusă la cale cu luciditate... Mi-e greu și
acum, după atâta vreme, să cred că femeia pe care am iubit-o ca pe
nimeni altcineva ascundea de fapt o...
- Mircea, oprește-te, n-o mai judeca atât de rău! Cel puțin, nu în
fața mea. Chiar dacă nu știu ce i s-a întâmplat, simt că nu este
vinovată, fiindcă nu mai este ea, fiindcă ceva esențial s-a modificat în
capul ei, fiindcă...
O femeie tânără, cu aspectul fragil al firului de frezie se
strecurase neauzită în încăpere.
- Lasă tava acolo, Iu liana, că ne servim noi. Te rog să nu uiți pisica
de pe terenul viran. Du-i niște lapte, ceva...
- Ehei, i-am și dus, anunțase ea veselă și alunecase ca p umbră spre
bucătărie.
Mircea adusese tava cu gustări pe măsuța dintre
fotolii.
Nu mi-a prezentat-o... n-are nici treizeci de ani,
poate nici douăzeci și cinci... N-a vrut el s-o văd de-
aproape... Să fi divorțat Mircea în absența Ligiei?... Ar fi
normal... Și totuși este ceva care... este ceva
insuportabil...
- Te întrebi cine este fuliana, nu-i așa?... Asociată la firma mea, un
fel de factotum în materie de management și, mai ales, o prietenă de
toată nădejdea. Te rog să servești ceva, hai, încearcă și o să descoperi
că îți este foarte foame... Tu tot la vechiul liceu predai?
- Tot acolo.
- M-ani bucurat când mi-a spus Mihai ca a obținut o bursă de studii
în S.U.A. Fii veselă, Valeria, ai un băiat olimpic, iar în curând student
la o universitate celebră! Crezi că e de ici, de colo, o asemenea
minune de copil?
Dacă s-a vindecat, dacă a uitat-o pe Ligia - și sigur a uitat- o,
fiindcă vorbește de ea cu detașare, ca despre un străin, chiar când a
acuzat-o de escrocherie, a făcut asta cu liniște, fără pic de înverșunare
- de ce nu-1 frământă măcar soarta lui Adrian? își iubea copilul ca pe
ochii din cap...
- Ce-ai vrea să-mi spui și nu îndrăznești? Poți să-mi spui orice,
Vali, poți să mă întrebi orice. Nu-ți voi ascunde nimic. Pentru mine
toate astea sunt de-acum amintiri dintr-un timp dus.
- Nu-mi iese din cap bănuiala că Ligia se află de mult în țară. De
ce n-ai încercat s-o găsești? Cu ajutorul Poliției, al prietenilor...
- La ce bun? Știi bine că m-a șters complet din memorie, că față de
mine se comportă ca un... mort.
- Măcar pentru a afla ceva despre băiatul tău. Ca să-1 aduci acasă...
Sau ca să reînnozi cu el o relație firească.
Liniile luminoase desenate de jaluzele pe covor și pe mobila
neagră își schimbaseră pe neștiute locul. Pe unul din pereți prindea
acum contur, sub licărul lor, pendula bătrână cu acele oprite la o oră
matinală.
- De ce nu potrivești pendula?
- A cam obosit. Și, oricum, timpul tot trece... In legătură cu băiatul
meu, să nu crezi că m-am resemnat. In toamna trecută am primit un
telefon de la inginerul Segarcea, Milan Segarcea, fost coleg la
Politehnică, cred că-1 știi, venea mereu pe la noi. Fusese în Belgia la
niște rude și l-a întâlnit acolo pe Adrian.
- Ce spui! Adrian este deci la Bruxelles! Era cu Ligia?
- Nu la Bruxelles, în orașul Spa și era singur. Milan l-a văzut ieșind
dintr-o casă și a mers puțin în urma lui. Când, însă, a încercat să-i
vorbească, băiatul a simulat că nu înțelege românește și și-a văzut în
grabă de drum.
- Poate a fost o confuzie... La plecare Adrian era doar un copil.
- El era. Plimba doi câini de rasă în preajma unui parc.
- Câini de rasă...!
- Nu erau ai lui. Plimba câinii unei bătrâne doamne originară din
Brașov, contra cazare și o sumă modestă. Cu asta se ocupă băiatul
meu... Atunci Milan s-a dus la casa de unde ieșise Adrian, a sunat la
ușă și s-a recomandat o rudă a băiatului în trecere prin oraș. Femeia a
fost binevoitoare, s-a bucurat de întâlnirea cu un compatriot - ea e
stabilită acolo de peste treizeci de ani - iar din discuție a reieșit că nu
cunoaște familia lui Adrian, că i-a fost recomandat de niște rude ale
soțului ei, la care prestase același serviciu. Le plimbase câinii cam un
an de zile, până iși mutaseră reședința la Bruxelles.
- Nu se poate, Mircea. Cum să-1 fi lăsat Ligia singur, cu studiile
neterminate, fără nici un rost pe lume!
- In mod cert, s-a despărțit de multă vreme de maică-sa. A fugit de
la ea, de unde or fi stat înainte, iar atunci când Segarcea l-a întâlnit,
cred că s-a speriat tocmai la gândul că Ligia i-a dat de urmă.
(Absurd. Ea nu ar fi putut face nimic care să-1
determine pe băiat să fugă. Dacă pentru toată lumea
devenise altcineva, față de copilul ei rămăsese
neschimbată. II iubea și îl ocrotea într- un mod
exagerat... Dar dacă Ligi ei i s-a întâmplat ceva?)
- Dacă Ligia s-a îmbolnăvit sau a suferit vreun accident?
- De ce să punem răul înainte9 Eu sunt convins că băiatul a fugit
pur și simplu de lângă ea. Fiindcă m-am dus acolo la puțin timp după
ce-mi telefonase Milan și nu l-am mai găsit la adresa respectivă.
- Ai fost acolo...! De ce nu mi-ai spus de la început?
- îți spun acum. Doamna Thassier, bătrână cu câinii, era
nedumerită și ofensată de plecarea nemotivată a lui Adrian, care s-a
întâmplat chiar a doua zi după vizita lui Segarcea. După ce m-am
legitimat, i-am spus adevărul și i-am arătat niște fotografii cu băiatul
făcute de Ligia cu puțin timp înintea fugii de acasă, a acceptat să
stăm de vorbă. Bănuia mai de mult că ceva nu e în regulă cu Adrian,
că se ascundea de cineva. își petrecea zilele singur în camera lui sau
cu câinii pe care îi plimba prin locurile cele mai retrase, mai puțin
populate. Deloc comunicativ, suspicios, fără prieteni, trist și prea
însingurat pentru vârsta lui... Asta a reușit să facă maică-sa din
copilul dotat și exuberant care era! L-am căutat, arn apelat și la
autoritățile orașului, dar parcă a intrat în pământ. M-am bucurat
măcar să aflu că nu figura pe nici una din listele cu infractori căutați
de poliție: i-am lăsat la madame Thassier o scrisoare și o fotografie
cu noi amândoi în fața casei din Ana Ipătescu, l-am rugat să revină
acasă unde, alături de mine, nu-i va lipsi nimic, sau măcar să-mi
telefoneze... I-am lăsat acolo numărul de mobil și cel de aici... Toate
astea - în speranța că va trece vreodată pe la bătrâna doamnă ca să-și
ia hainele lăsate în dulap.
- Și a urmat ilustrata de Anul Nou!
- Nu cred că are vreo legătură cu scrisoarea lăsată de mine în Spa.
Fiindcă eu i-am lăsat adresa de aici, iar el - cum ai văzut - a scris la
vechea adresă.
- Și acum ce-ai de gând să faci?
- Tu ce-ai face în locul meu? Dacă el nu vrea să fie găsit, eu nu voi
putea da de el niciodată cu mijloacele de care dispun.
(De ce a ezitat să-mi spună despre călătoria în Belgia? Probabil
știe mai multe, știe despre soarta Ligiei și nu-mi spune pentru că
veștile sunt rele...)
Liniile luminoase de pe pereți erau din ce în ce mai
șterse, mai difuze, timpul trece repede când ai vrea să
nu treacă, trebuie să plec, anunțase Valeria și își luase
geanta de pe brațul fotoliului.
Și că... am o meditație la ora șase, trebuie sa ajung neapărat
acasă. Regret că n-am anulat-o, nu știam că voi ajunge astăzi aici,
sunt foarte ocupată, nici eu nu știu ce m-a împins să vin după atâta
vreme... Un fel de premoniție, da. Și uite că ceva- ceva tot am aflat.
El îi luase geanta din mână, stai liniștită, te duc cu mașina, nu e
nevoie să plecăm cu o oră și jumătate înainte, este timp destul. Nici
nu-ți închipui cât m-a afectat moartea mamei tale. Am aflat
întâmplător, m-am întâlnit în tren cu Doina, prietena ta, chiar a doua
zi după înmormântare. Ea mergea la rudele ei din Basarabia, iar eu
aveam o lucrare la Iași. Mi-a spus că ultimele săptămâni le-a petrecut
în spital. Mi-ai fi putut da și mie un telefon. Am ținut mult la ea și
știu bine că și ea a ținut la mine... M-am tot gîndit dacă nu cumva,
după fuga Ligiei, și- a imaginat despre mine cele mai cumplite
lucruri, dacă nu cumva ajunsese să mă urască...
Teribil de obosită, Valeria reluase discuția
ambalându-se cu un fel de grabă disperată de parcă
astfel ar fi putut limpezi toată mâzga depusă în ultimii
patru ani între familia ei și fostul cumnat.
- Nici vorbă, nici vorbă, Mircea! Mama n-a gândit
niciodată rău despre tine. Dintre noi toți numai ea a
intuit de la bun început că fuga Ligiei din casa voastră,
apoi din țară n-a fost cauzată în nici un fel de tine.
Mama ajunsese la convingerea că Ligia s-a contaminat
grav de o boală Iară nume. Sufletește era vulnerabilă,
știi bine, iar mama, în ultimele luni de viată rememora
întruna mai vechi discuții cu Ligia, discuții banale
purtate între ele două sau cu noi toți în lunile imediat
următoare lui decembrie 1989. Se oprea mereu cu
gândul la exuberanța Ligiei, apoi la anumite momente
de tristețe grea, la dezamăgirea ei în fața urii cumplite
care s-a deslănțuit după revoluție în societatea
românească, tocmai atunci când cei mai mu Iți dintre
noi așteptam un alt fel de început. De ură și de spaimă
eram sătui, dar tocmai de ură și de spaimă am avut
parte. A izbucnit dintre noi, peste noi, ca o molimă
devastatoare - spunea mama. In umbra acestei molime
cu greu se va putea construi ceva... îmi amintesc și eu
o discuție cu sora mea, din primăvara lui ’90. încercam
s-o înseninez cu argumente raționale, cum că... într-o
democrație reală diversitatea opiniilor, mai exact -
exprimarea lor liberă, este un lucru firesc și constructiv.
In Piața Universității se naște opoziția, îi spuneam,
suntem martorii acestei renașteri, trăiește clipa,
bucură-te, e ca o compensație pentru generațiile
noastre... Care opoziție? Și - la ce? m-a întrebat ea pe
un ton deloc ironic, pe un ton grav și tăios. Opoziție la
comunism? Dar cine mai vrea comunism în România și
cine sunt cei care aruncă piatra? Ți-ai pierdut judecata?
Nu-ți dai seama că toată mascarada ascunde numai
goana după putere? Vezi cumva vreo luptă de idei, de
principii? Și cine sunt protagoniștii nașterii de care
vorbeai?... Dar am divagat și timpul trece repede. îți
spuneam că mama n-a gândit niciodată rău despre
tine, iar eu nu ți-am telefonat cînd era în spital și nici
când a murit, pentru că, în mod paradoxal, ne simțeam
și noi vinovați, ca rude de sânge, pentru actele
iresponsabile ale Ligiei. Insă nici tu n-ai mai dat vreun
semn de viață... Ai tăi au murit cu numai un an și ceva
înaintea mamei. Am aflat târziu, dintr-un ziar vechi, pe
când căutam ceva în colecția din cancelarie.
Și că... după sosirea Ligiei atunci, cu Adrian de
mână, în prag de noapte, George îi pusese lui Mircea
niște întrebări stupide, jignitoare, iar George este
convins că din cauza acelor întrebări ale lui n-a mai dat
nici un semn de viață.
Un început de râs, apoi o rememorare fără pic de
ranchiună. Iși amintea perfect întrebările pe care i le-a
pus George când de-abia intrase în casă, după o cursă
buimacă în căutarea Ligiei și a băiatului... Dacă nu
cumva Ligia a descoperit că aș fi un fost spion sau
informator al Securității; sau dacă nu cumva
servitoarea care ne părăsise cu o săptămână în urmă
fusese amanta mea... Sau dacă sora ta n-a descoperit
că sunt autorul vreunei crime... (Râde liniștit. Dar
atunci cînd George îl intreba în disperare care ar putea fi
cauza șocului care a făcut-o pe Ligia din om - neom,
atunci nu râdea. Atunci a plâns ca un copil. Apoi a
strigat: Toate aceste bănuieli pot fi cercetate,
verificate, George! Putem merge Ia Poliție, la S.R.L sau
unde vrei tu, ca să te convingi că n-am fost nici spion,
nici informator! Iar femeia aia care ne-a părăsit, după
ce i-a furat Ligiei o haină de blană și o brățară, poate fi
oricând găsită în satul ei. Ne-a căzut în genunchi ca să
n-o reclamăm la Poliție... Cai despre crimă, ce să mai
zic? Atunci a plâns, dar acum râde liniștit ca de o
glumă formidabilă).
- De ce râzi?
- Mă gândesc ce părere proastă are despre mine bărbatul tău, dacă
și-a putut imagina, fie și numai pentru o clipă, că aș fi fost capabil să
fac amor cu urâta aia! Ți-o amintești? Era cumplit de urâtă șî-i mai
lipseau și dinții din față... Despre crimă sau delațiune... ce să mai
spun!
(Râde. Dar George nu putea accepta atunci că Ligia
și-a părăsit unica, marea ei dragoste, tară nici un motiv
palpabil).
- Nu mai sunt supărat pe George, crede-mă, deși m-am tot întrebat
de ce suspiciunile voastre mă vizau numai pe mine. De ce nu vă
punea pe gânduri surdo-muțenia, refuzul teribil al Ligiei de a explica
ceva! De a mă acuza în față sau în absență de o vină sau alta! Ea m-a
șters pur și simplu din memorie într- o singură nenorocită clipă... Dar
voi numai pe mine m-ați suspectat de tot ce poate fi mai rău pe lume.
Nu v-a convins atunci nici mărturia lui Adrian, martor unic, pas cu
pas, la tot ce s-a putut întâmpla. Avea treisprezece ani și o inteligență
- aș putea spune - peste medie. Din relatarea lui coerentă și
minuțioasă, eu am reținut un amănunt peste care voi ați trecut foarte
ușor.. Așteptându-mă la masă cu băiatul ca să-mi termin dușul, Ligia
citea o foaie de ziar. Prin urmare, n-a primit și n-a dat telefon, n-a
deschis televizorul, n-a deschis nimănui ușa apartamentului, dar citea
o foaie de ziar. Nici măcar un ziar întreg. Oricât s-a străduit Adrian
să-și amintescă vreo culoare sau vreun titlu de pe foaia aceea, n-a
izbutit. Copilului îi era foame, pe masă erau bunătăți, eu întârziam
sub duș, spre necazul lui, nu-1 putea interesa în nici un fel foaia
aceea de ziar. Am răscolit toată presa din săptămâna respectivă,
pagină cu pagină, rând cu rând, doar voi descoperi cauza dezastrului
care mi-a fracturat viața... Din păcate, n-am descoperit nimic.
- Și eu am răscolit colecțiile ziarelor. Mă gândeam că voi da de
vreun articol despre institutul unde încă lucra, dar care își închisese
porțile pentru multi cercetători. Poate s-au anunțat alte disponibilizări
și asta a debusolat-o. N-am găsit nimic. Nici măcar un rând care să se
lege cât de cât cu viata, cu interesele Ligiei.
- Așadar, te-am judecat greșit. Ai luat și tu în serios cele spuse de
Adrian.
- Mai mult: i-am răscolit chiar atunci în geantă și între puținele
lucruri de îmbrăcăminte pe care și le adunase în grabă. Speram să
găsesc foaia de ziar care, după mărturia băiatului, declanșase brusc
spaima surorii mele și o determinase să fugă din casă înainte ca tu să
ieși din baie. N-am găsit nimic. Nimic. Nici în coșul de gunoi, nici în
sobele din casă, nicăieri... îți cer din nou iertare pentru toate acele
întrebări ne roade de atunci și în general pentru că te-am putut bănui.
- Nu este cazul, Vali, eu v-am înțeles. Când o femeie fuge de acasă
în noapte, cu copilul de mână și cu câteva schimburi înghesuite într-o
geantă, toată lumea îl suspectează de te miri ce mârșăvie pe soțul
rămas acasă. în fine, hai să schimbăm subiectul, fiindcă, oricum, este
epuizat de mult și nu ajungem nicăieri. Bănuiesc că a fost la mijloc o
traumă psihică fără legătură cu mine sau cu voi. E plină țara de
asemenea nenorociri care sfârșesc cu mult mai rău decât...
- Așa e. Probabil nu vom afla niciodată cu certitudine cauza reală
care v-a distrus căsnicia. Mâzga depusă între noi de atunci este doar o
parte din mâzga generală... Mircea, de ce ai renunțat la toate lucrurile
din apartament?
- Sincer, din mai multe motive. Mobilat, apartamentului i-a crescut
considerabil prețul, iar eu voiam să-mi procur cât mai repede banii
pentru balastieră, sediu, camioane și toate celelalte, mă rog, voiam să
încep să lucrez ca să nu mai am timp pentru despicat durerea în patru.
Apoi, unde să fi depozitat atâtea lucruri? Aici n-am vrut să schimb
nimic. Bătrînii mei erau și așa bulversați de fuga Ligiei cu singurul
lor nepot. Și, în ultimă instanță, toate lucrurile acelea mă răscoleau.
Câteva secunde cei doi se priviseră în tăcere. Obosiți și fără
resentimente. în liniștea suspendata prin colțurile întunecate ale
încăperii, auziseră de-abia atunci tic-tacul ceasului deșteptător.
- Astăzi, în apartamentul vostru, cel mai mult m-a tulburat vasul
de majolică. Trona burduhos, cu desenele lui vesele, în același loc
unde ba așezat Ligia când l-a adus de la Consignație.
- Ai fi vrut tu vasul acela? îl pot recupera fără probleme.
- O, nu! Nici vorbă! Când mă gândesc câtă bătaie de cap a avut
Ligia după aceea, cât timp a irosit ca să-i găsească perechea, încep să
cred că a fost un obiect purtător de ghinion. Nu zâmbi, fiindcă Ligia a
tăcut cel puțin opt tentative ca să refacă acel straniu cuplu de
majolică.
- Vali, nu vorbi despre sora ta ca despre un mort, pentru că în mod
sigur Ligia trăiește undeva și bănuiesc că nu trăiește rău. în nici un
caz nu aleargă prin arșiță ca să stea la taifas cu un bun prieten de
demult, nu dă meditații ca să supraviețuiască și nu suferă pentru
soarta unei pisici vagaboande! Lăsând gluma la o parte, cred c-o
scoateți greu la capăt cu salariile voastre. Dacă George este dispus să
renunțe la catedra de la Politehnică, îl angajez la firma mea și te
asigur că va câștiga bine. Uite, ai aici numărul meu de telefon. Dacă
se hotărăște, să mă sune seara, oricât de târziu. Dar, să fim înțeleși,
propunerea mea nu poate aștepta răspunsul decât o săptămână.
- Și dacă mâine-poimâine dai faliment, Doamne ferește?
- Ei bravo! Altceva n-ai găsit să-mi spui?
- Cunosc o mulțime de cazuri recente; părinți de-ai elevilor mei,
vecini, oameni care puseseră pe picioare, cu eforturi serioase, mici
întreprinderi, unele promițătoare din start, au ajuns înapoi de unde au
plecat și cu necazuri în plus numai în câteva luni de zile.
- Eu sper să nu ajung niciodată într-o astfel de situație. Fiindcă n-
am datorii de nici un fel, am beneficii, comenzi, o echipă de primă
mână și mult chef de muncă! Dar dacă vrei să ajungi acasă la timp, ar
cam trebui să plecăm.
Valeria își luase geanta și se oprise în prag privind
stăruitor lucrurile din jur, de parcă ar fi vrut să ducă cu
ea din camera aceea liniștea și starea de certitudine
după care tânjea zadarnic de atâta vreme. în mașină
Mircea reluase discuția pe un ton cald-ironic.
- înțeleg că ești adepta unui salariu oricât de prăpădit cu condiția să
fie sigur. Nu-ți place riscul. Cum s-ar spune, ai o mentalitate tipică
celor care nu se pot desprinde de structurile comuniste etc. etc.
- Așa o fi dacă spui tu, numai că scapi din vedere un amănunt
important. Cine a optat pentru învățământ și-a asumat de la bun
început un statut care presupune altfel de riscuri. Mai speciale și
deloc mai mici.
- Spune-mi măcar unul din riscurile astea mai speciale.
- Iți voi spune unul care, într-un fel, le subsumează și pe celelalte:
riscul de a fi până la capăt idealist. Cu tot ce decurge de aici.
- Știi ce decurge de fapt de aici? Perpetuarea marginalizării breslei
tale în splendida tradiție autohtonă a apostolatului și în pofida
declarațiilor sforăitoare ale guvernanților de ieri și de azi.
- Sper din toată inima să nu se întâmple așa... Uite, au și sosit
elevii mei și n-a avut cine să le deschidă. Te rog să mă ierți că nu te
invit înăuntru, dar te așteptăm duminică la prânz, ca în vremurile
bune.
- Mi-ar face plăcere, crede-mă însă că nu știu unde voi fi duminică,
în ce colț de țară. Am deschis câteva șantiere, alerg de colo până colo,
asta e! Aștept telefonul tău vineri seara sau luni ca să-mi spui dacă
George acceptă oferta mea. Și încă ceva: fii mai optimistă! Bucură-te
de băiatul tău, de dragostea lui George, de vacanța care se apropie...
Pe Ligia trebuie s-o uiți! Ea a rupt legăturile, nu tu. Uit-o! Este cel
mai bun sfat pe care ți-1 pot da.
II

începuse lecția în forță, însuflețită de întâlnirea nesperată cu

fostul ei cumnat, dar după oră o ajunsese oboseala. Simțea imperios
nevoia să se întindă pe canapea, să închidă ochii și să pună cap la cap
tot ce aflase în cursul acelei zile despre sora ei.
Fixa cu privirea ceasul din perete, doar-doar va surprinde
mișcarea minutarului care bătea acum pe loc, parcă în batjocură - fără
zece, fără zece, fără zece... La un foșnet imperceptibil își răsucise cu
precauție capul și revenise apoi într-o rotire înceată, urmărind cu
privirea o alunecare pe covor, la mai puțin de un metru distanță de
fotoliul galben în care se așezase ca de obicei.
Băieții scriau de zor în caietele lor, fără să dea semne că observă
ceva.
... Numai de trei ori în viața mea am văzut ca acum
timpul târându-se în preajmă. A durat de fiecare dată
câteva secunde, dar l-am văzut, n-a fost părere... I-am
spus lui George, nimănui altcuiva, fiindcă este greu de
crezut că o abstracțiune se poate materializa la o
anume chemare inconștientă. Chiar George m-a privit
atunci altfel, dar n-a comentat în nici un fel. Doar m-a
întrebat de ce cred că este vorba despre timp. Știu pur
și simplu, i-am răspuns. Cum arăta, ce formă avea, ce
culoare? Lung și gros cât un șarpe de arătură, de
consistența lânei vălătucite și de culoare nedefinită.
Ceva între nisipos și maroniu murdar... Lără terminație,
fără chip așadar, sugerând totuși prin el însuși o privire
marcată de efort cumplit, blând morocănoasă și
îndreptată spre nicăieri... Și sugerând mai ales
muțenia deplină. Sunt convins - mi-a spus atunci
bărbatul meu, iar eu mi-am propus să nu-1 contrazic -
sunt convins că ai descris
aproximativ un șarpe care te-a speriat în copilărie. Este posibil, i-am
răspuns și mi-am amintit chiar atunci șarpele maroniu cu desene
galbene care ne-a ieșit odată în drum, în valea Hodorogului, când ne
întorceam sub seară din comuna vecină, de la niște rude. Caii s-au
speriat și s-au smucit într-o parte, pe arătură, de-abia a izbutit nea
Ștefan să-i țină ca să n-o ia pe valea abruptă către apă. T-a dat
hățurile mamei, a luat o sapă din șușlețul căruței și când a revenit ne-
a spus că l-a tăiat în două. Dar căruțașul nostru mințea, fiindcă la
coborârea dealului m-am uitat pe furiș înapoi și am văzut șarpele
întreg, pe arătură, mișcându-se în marginea drumului. Iar caii sforăi
au și trăgeau oiștea în partea cealaltă...
Ultima dată a fost tot aici și tot spre sfârșitul lecției. Va trebui să
renunț la meditații. Când văd vremea târându-se așa, urmează fie o
tristețe fără leac și fără justificare reală, fie o precipitare a lucrurilor
care îmi aduce numai necazuri...
Privise spre cei doi elevi care, aplecați pe caietele lor, rezolvau în
liniște testul recapitulativ.
- Gata! Trebuie să arunc și eu o privire pe caietele voastre.
Chiar atunci o mașină oprea în fața casei.
- Nu e mașina noastră, îi spusese unul din băieți privind strada prin
fereastra deschisă.
Valeria se aplecase iarăși peste caiete. Dar în același
moment o cheie se răsucea în broasca ușii de la
intrare. în vestibul intrase cineva, se auzeau pași și
târâșul unor bagaje pe pardoseală. Privise instinctiv
ceasul din perete. Nu poate fi George, el are azi ore până
la opt. Mihai face duș, până acum a tot duduit focul în
cazanul de la baie...
Intrase mai întâi un geamantan uriaș, împins cu
piciorul peste prag. Valeria privea spre ușă, țintuită în
fotoliul galben și cu caietele uitate pe genunchi. După
ce alte două valize își făcuseră intrarea în același fel,
ea pusese caietele pe masă și pornise cu pași nesiguri
spre femeia care se străduia să-și facă drum printre
geamantane și sacoșe.
- Ligia...!
- Exact! venise răspunsul, fără bucurie și fără altă culoare, iar
Valeria își coborâse brațele, fiindcă mișcarea bagajelor spre interior
fa cea imposibilă îmbrățișarea.
- Doamne, Ligia. de unde vii?
- Direct de la Aeroportul Otopeni. Dar ce faci? Plângi? Ce te-a
apucat? Plânge! Se mirase nou-venita luându-i ca martori pe cei doi
elevi. Voi, decât să stați așa, ca la spectacol, mai bine m-ați ajuta să
urc valizele în camera mea... Hai, pe cel mare îl duc eu, voi luați-le
pe celelalte.
- Ligia, șoptise Valeria întinzând iar brațele către sora ei.
- Hai, veni ți după mine. Doar urcatul pe scară e mai greu, sus va fi
simplu... Prima ușă la stânga. Acolo e camera mea.
Camem mea. camera mea, camera mea... Iși
revenise brusc și cu un gest scurt îi trimisese pe copii
la locurile lor.
- Ei tocmai se pregăteau să plece. A și sosit mașina care-i duce
acasă... Le înapoiase caietele și-i conducea spre ieșire, când în
încăpere intrase Mihai înfășurat în vechiul halat de baie și cu părul
ud.
- Mamă, ți-am pregătit baia... Hei! Ia te uită... Ești chiar tu...
- Chiar eu!
Abandonase geamantanul pe prima treaptă a scării și-l îmbrățișa
râzând.
El privea peste capul ei fața răvășită a Valeriei. Ar fi vrut s- o
ajute, nu știa cum, nu avea cum să știe ce se întâmplase cu o clipă
înainte, dar pe chipul mamei lui citea suferință indignare.
- Ești cât un plop. Ce-ai făcut de te-ai lungit așa?
- In schimb, tu ai cam intrat la apă, glumise el. Spune și tu, mamă,
nu ți se pare că Ligia s-a micșorat?. . Unde este Adrian, pe unde ați
umblat voi doi atâta vreme, ce-ați făcut acolo printre străini și de ce
n-ați dat nici un semn de viață?
Ligia se lăsase a lehamite pe fotoliul galben părăsit
de Valeria cu câteva clipe înainte.
- Pui prea multe întrebări deodată, iar eu de-abia aștept să mă
cufund într-o cadă cu apă fierbinte
- Mda, nu e pentru cine se pregătește, glumise el din nou cu ochii
la Valeria, care asista la scena lor, încremenită lângă fereastra
deschisă.
Ligia își luase în grabă dintr-o geantă un prosop și dispăruse pe
ușa coridorului dinspre baie. Revenise însă imediat.
- Mihăiță, du-mi și mie bagajele în camera mea.
Băiatul o privea dezarmat.
- Unde ai zis să le duc?
- Hai, că te ajut eu.
Nemișcată, Valeria privea încăperea ca un străin.
Părea cu totul absentă sau, în orice caz, indiferentă la
ceea ce se petrecea acolo. Deodată inspirase adânc.
Ochii ei mari se făceau parcă și mai mari, obrajii palizi
prindeau brusc culoare.
- Camera ta? Care este camera ta? o întrebase pe cealaltă pe un ton
de gheață. Te gândești pesemne la camera mamei. Ai aflat că a murit
și vrei să te instalezi în patul ei. Mama nu mai este, dar în camera
aceea doarme Mihai. Iar în fosta lui cameră avem un chiriaș. Prin
urmare... prin urmare, caută-ți de drum!
- Mamă, te rog... Ai fost atât de nefericită, atât de îngrijorată pentru
soarta Ligiei și a lui Adrian, iar acum...
- Acum sunt la fel de îngrijorată, Mihai. Fiindcă sora mea nu mi-a
întins nici mâna la sosire, dar a avut grijă să vorbescă apăsat, când
nici nu trecuse bine pragul, despre camera ei. Simulează că totul este
în ordine, dar nimic nu mai este în ordine între ea și noi. Știi prea
bine asta. Iar vinovății nu suntem noi.
- Amână-ți predica, acum vreau să fac baie. Mihai, te rog, du-mi
geamantanele sus.
- Mihai nu va duce nimic sus. Bagajele tale vor sta aici până faci
baie, apoi îți vei căuta cameră la un hotel.
- Voi locui în camera mică, îl dau afară pe cel căruia i-ați închiriat-
o. Am aceleași drepturi ca și tine în casa părinților noștri.
- Aici nu mai ai nici un drept. Și va trebui să ne mulțumești că nu-
ți cerem banii ăia nenorociți pe care a trebuit să-i restituim noi, ca să
nu fii urmărită pentru escrocherie. Am vândut tot ce se putea vinde ca
să plătim! De la chiriașul de sus luăm niște bani, fiindcă și acum mai
suntem datori la sora lui George.
- Sărmanii de voi! De-asta dai tu meditații? Tot sub preț muncești?
Cinismul și tonul batjocoritor al Ligiei îl exasperau
pe băiat. In curând o să vină tata, își spunea înfrigurat,
iar el nu va sta la discuții cu Ligia. După câte necazuri
ne-a făcut, în mod sigur o s-o dea imediat afară din
casă cu bagaje cu tot. Iar cea care va suferi cel mai
mult va fi mama. Ea o să treacă imediat de partea
surorii mai mici, cum a făcut întotdeauna, iar tata va fi
disperat și se vor certa și-și vor arunca învinuiri
dureroase pe care apoi le vor regreta. Și în cele din
urmă nu vor mai vorbi Ș1"'
- Ligia, cum poți să-i vorbești mamei astfel? Cum de nu-ți crapă
obrazul de rușine? Ori ești nebună de legat, ori ești ticăloasă până în
măduva oaselor!
- Nu fi obraznic cu mine! Nu-ți lua nasul Ia purtare, că s-ar putea
să-ți pară rău! Asta este casa în care m-am născut și am tot dreptul să
locuiesc în ea! E clar?
Cu gesturi repezite, își luase prosopul, geanta și o sacoșă și
dispăruse pe ușa dinspre baie.
Mamă și fiu se priveau în tăcere, atenți la clipocitul crescând al
apei la duș.
- I le scot în curte, șoptise Mihai și se repezise hotărât la
geamantane.
- N-are rost, oftase resemnată Valeria și-1 prinsese pe băiat de braț.
Le va aduce înapoi, are cheile în geantă. La sosire n-a sunat, și-a
deschis singură.
- Pun siguranța! N-are decât să-și rupă cheia în broască...
- Nu, Mihai. Peste o jumătate de oră sosește taică-tău și va fi și mai
rău dacă o va găsi lovind în ușă. Renunță. Hai să-i ducem bagajele
sus și vom vedea mâine ce e de făcut... I- ajunge zilei necazul ei -
citase ea din Evanghelie, facându-și semnul Crucii.
- O să regreți, o să te îmbolnăvească, mamă! îi duc bagajele lângă
mașină și o aștept acolo; merg cu ea la un hotel... Dacă- și permite un
Mercedes nou-nouț, își poate permite și o cameră la hotel, l-ai văzut
mașina9 Privește un pic pe fereastră și...
- Asta nu înseamnă nimic. Mașina poate fi închiriată sau chiar
furată..,
- Vezi? Gândești la fel ca mine. E o ticăloasă, asta este și trebuie s-
o scoți chiar acum din casă.
- Fii alături de mine, Mihai. Ligia nu e ticăloasă, e bolnavă. Este cu
mult mai bolnavă decât atunci când a plecat.,, Azi am stat de vorbă cu
Mircea și nu l-am crezut când mi-a spus că Adrian a fugit de la
maică-sa și se ascunde de ea într-un orășel din Belgia, Bietul copil
plimbă câinii unora de acolo ca să aibă cu ce trăi...
- Plimbă câinii?!.. Unde l-ai întâlnit pe Mircea?
- L-am căutat acasă. A vândut apartamentul din bulevard și s-a
instalat în casa din strada Câmpina.
- Știa de întoarcerea Ligiei?
- Nu știa absolut nimic de soarta ei, dar a fost în Belgia după
Adrian. L-a căutat în orașul Spa, unde îl văzuse un prieten de-al lui și
a aflat de la doamna care-1 angajase cu vreo doi ani în urmă ca să-i
plimbe câinii, că băiatul a dispărut chiar a doua zi după întâlnirea cu
prietenul lui Mircea. E clar că se ascunde de Ligia.
- Mamă, dă-i telefon lui Mircea și roagă-1 să vină aici s-o ia la el
sau s-o interneze într-un spital... La urma urmei, este nevasta lui, de
ce îți lasă ție toată răspunderea?
Femeia se lăsase pe fotoliu pradă unei imense oboseli. Vorbise
stins și pe un ton alb, aproape indiferent.
- Ar fi inutil. Mircea a divorțat de Ligia. în casa lui era o femeie.
Tânără și drăguță. Cât despre sentimentele lui pentru sora mea, ce să
mai zic! Praf și pulbere... Nu mai simte pentru ea mei măcar
compasiunea pe care ți-o trezește un străin lovit de soartă.
 Se ridicase istovită de pe fotoliu și pornise pe scări în sus cu unul
din geamantane. Băiatul le luase pe celelalte două și pornise tăcut în
urma Valeriei.
- Le pun în debara9
- Nu. Le ducem în camera ta. Mâine va fi mai simplu să le
coborâm la mașină. (Oftase.) Doamne, ce-a mai bântuit prin lume!
Uită-te la etichetele de pe valize: Riga, Oradea, Essen, Budapesta,
Praga, Lyon, Cracovia, Chișmău, Bruxelles... Ai văzut? Și-a luat
geanta cu ea în baie, dar la noapte tot o să-i văd pașaportul...
Din ezitările și cuvintele Valeriei, Mihai înțelesese
deodată dorința mamei ca el să-i cedeze camera Ligiei.
După ce aranjase geamantanele într-un colț al camerei,
ridicase cearșafurile și perna de pe pat.
- Eă-i ei patul aici, eu voi dormi la mansardă. Și nu-i spune tatei
nimic. Te rog, mamă! Așa e cel mai bine. Mâine el are cursuri de
dimineață. Până se întoarce, o instalez la un hotel, sau îi caut o
garsonieră prin mica publicitate. Mă asculți?
- N-ai să te poți odihni în cuptorul de sus. N-am aerisit de mult
acolo, iar tu ai mâine primul examen. Mai bine te culci pe canapeaua
de jos.
- Scot fereastra și pun rama cu plasă și ventilatorul. Am mai
dormit acolo și altă dată.
- Adu-mi niște cearșafuri curate și o pernă.
- Fă-i patul și du-te în dormitor. Cînd o veni tata, să te găsească
dormind. Eu îmi duc astea sus și cobor în bucătărie șă pregătesc
ceaiul și niște gustări pentru tata și pentru mine. Nu cumva să te dai
de gol, că mă pui și pe mine într-o situație jalnică.
Valeria înlațase o pernă și aranja cu gesturi mecanice
capetele cearșafului apretat. De ce-o fi cărat cu ea
atâta greutate, când a renunțat așa de ușor la atâtea
lucruri de valoare din casa ei, iar în dulapul din
mansardă și-a abandonat o mulțime de haine frumoase
cumpărate după fuga de acasă... ? O avea vreun loc al
ei undeva în lumea asta... ? O avea vreun țel, ori măcar
un plan, o idee de perspectivă? Ce-o fi oare în
capul ei, de s-a întors aici ca și când ar fi lucrul cel mai firesc, cel
mai...
Se aplecase ca să întindă bine cearșaful peste patul îngust, când
simțise două brațe fragile și umede prmzându-i umerii.
- Ce mai faci tu, veveriță cu părul alb? De ce ai slăbit în halul
acesta? De dorul meu?
Valeria se oprise o clipă fără să se întoarcă, cealaltă
sărise în pat și se ghemuise sub cearșaf,
- Mi-e așa de somn, încât cred că voi dormi trei zile... Să nu mă
trezești, să mă lași să dorm...
- Ce ai acolo? De ce dormi cu geanta pe braț? Fii liniștită, în casa
asta nu sunt hoți...
Cum nu primise nici un răspuns, iar Ligia părea adormita,
stinsese lumina și părăsise încăperea clătinându-se obosită.

In dimineața aceea George se trezise devreme. Un

trecător sau poate câinele-lup din vecini ieșit la rondul
din zori declanșase alarma unei mașini parcate pe
trotuar. In pofida țiuitului prelungit, Valeria - care de
obicei la ora aceea pregătea ceaiul în bucătărie -
dormea acum profund, ghemuită sub cearșaf. Grijuliu,
George blocase soneria deșteptătorului, își luase halatul
și pornise încet spre ușă, ocolind cele două zone unde
parchetul dislocat scârțâia supărător. Coborâse la
parter și se îndrepta spre baie, dar zgomotul apei de la
duș îl făcuse să-și schimbe direcția.
Mihai a fost astăzi mai harnic decât mine -
constatase el și intrase în bucătărie. Pregătise ceaiul și
prăjea ultimele felii de pâine când în ușa deschisă a
bucătăriei apăruse Ligia. N-o recunoscuse imediat,
fiindcă prezența ei acolo era ultimul lucru pe care l-ar fi
crezut cu putință. înfășurată într-un halat verde și cu
părul prins în prosop îl privea surâzând într-un anume
fel, vrând parcă să spună... iată, m-am întors acasă!
Dacă nu-ți convine, mi-e indiferent!
 -... De unde ai apărut? bâiguise stupefiat.
- Din baie! Nu se vede? parase ea cu același surâs și trecuse mai
departe.
Blocat de surpriză, cu mintea străbătută de
supoziții-fulger confuze și contradictorii, lăsa să se ardă
pe grătar ultima felie de pâine. In clipa următoare
stingea aragazul și urca scările în grabă. Așternutul din
dormitor nu fusese strâns, dar Valeria nu se mai afla
acolo. Ii auzise vocea în camera băiatului și intrase fără
să bată la ușă.
Desculță și în pijama, Valeria gesticula în mijlocul
încăperii cu fața răvășită de supărare. Cealaltă își peria
părul în fața oglinzii.
- Ai uitat să bați la ușă!
Reproșul Ligiei venea pe un ton de ironie nepăsătoare, fiind
menit, de fapt, să pună punct discuției întrerupte.
- Ce se întâmplă în casa asta, Valeria? De câtă vreme o ascunzi pe
sora ta aici?
- Aseară a venit. Nu ți-am spus, pentru că Ligia va pleca de aici
chiar acum și am vrut să te menajez... speram să nu dai ochii cu ea.
- Cine ți-a spus ție că plec din casa mea? Eu - în nici un caz!
Se răsucise spre George și accentuase în batjocură:
- Mihai a fost amabil și mi-a eliberat camera, iar sora mea,
îndatoritoare ca întotdeauna, mi-a adus lenjerie curată și mi-a făcut
patul. Să nu-ți faci griji! M-au primit așa cum se cuvenea...
- Ai să pleci imediat! Dacă nu te grăbești să te îmbraci, te scot în
stradă, cu geamantane cu tot, așa cum te afli, în halat!
- Aș vrea s-o văd și pe asta...
Pusese feonul în priză și își usca părul privindu-se în oglindă;
zgomotul aparatului făcea imposibilă orice discuție.
Valeria ieșise repede din încăpere, urmată la câteva
secunde de George. Se așezase pe marginea patului din
dormitor, gârbovită și cu privirea pironită pe marginile
covorului.
- Cum ai putut să-mi faci una ca asta? De ce i-ai deschis?
- Nu i-am deschis eu, și-a deschis singură. A păstrat cheile și m-am
trezit cu ea în sufragerie. Am sperat că...
- Ce-ai sperat? Pentru Dumnezeu, ce poți spera de la o ticăloasă?
De unde vine și ce are de gând?
- Nu mi-a spus nimic. N-a dat nici o explicație. A intrat în casă de
parcă s-ar fi întors dintr-un concediu de două săptămâni...
- Probabil a terminat banii și acum pune la cale o a doua vânzare!
O dau afară, iar dacă refuză să plece, reclam la Poliție escrocheria de
acum patru ani. Am păstrat chitanța de la complicii ei, este pusă bine,
nu voi ezita s-o reclam, te rog să fii convinsă de asta.
- Nu va fi cazul, George. îți promit că va pleca în cel mult două-trei
zile... Nu se poate să nu priceapă că ea nu mai are aici nici un drept.
Exasperat de nesiguranța Valeriei, de modul neconvingător în
care îi vorbea, bărbatul se învârtea fără rost în jurul patului. Deodată
privise la ceas și începuse repede să se îmbrace,
- Am rămas în halat! La prima oră am curs și nu mai am nici timp
să mă rad din cauza ticăloasei care a ucis-o pe maică-sa, iar pe noi
ne-a adus în pragul dezastrului.. Numai tu ești de vină! Pentru că ai
decretat că e bolnavă și i-ai tolerat toate capriciile și măgăriile. Boala
ei este boala tuturor escrocilor apăruți după revoluție precum
ciupercile după ploaie: goana după aventură și înavuțire cu orice preț!
Călcând peste cadavre, înșelând, mințind și jefuind cu seninătatea
dementului care nu se gândește că dacă nu mâine, peste o lună sau
peste un an tot va fi prins și pedepsit...
Valeria tăcea, împăturind meticulos cearșafurile
strânse la capul patului.
- Ce tot moșmondești acolo? Și nu mai tot sta desculță! Pune-ți o
dată papucii în picioare!...
- Ești nedrept, George. Din nefericire Ligia este un om bolnav.
Chiar faptul că s-a întors la noi, după câte necazuri ne-a făcut,
dovedește că nu mai e în toate mințile.
- Să se ducă la ea acasă! Are un bărbat și un copil... (Se oprise,
amintindu-și brusc că pe copilul de care vorbea nu-1 văzuse nicăieri
în casă). Pe Adrian unde l-ai ascuns9
- A venit singură. Am întrebat-o adineaori de el... Pretinde că l-a
dus în Anglia la nu știu ce colegiu, dar bineînțeles că minte. Cred că
habar n-are de soarta băiatului și nici nu pare câ i-ar păsa vreun pic...
acesta este, de fapt, motivul greu care mă face s-o cred mult mai
bolnavă decât atunci când a plecat... își adora copilul. Știi bine. Era
singura ființă față de care nu-și schimbase deloc atitudinea.
Dezarmat, bărbatul oftase și revenise la un ton normal.
- Pune-te pe bocit, Valeria! O compătimești mai ceva decât
înainte... Ai uitat tot calvarul din acești ani, toată disperarea noastră și
a mamei tale. Cu o asemenea atitudine, n-avem nici o șansă să
scăpăm de ea și de teroarea perpetuă că ar putea repeta escrocheria ca
să facă rost de bani și s-o-ntindă iar prin lume...
Gata de plecare, întârzia lângă ușă așteptând răspunsul, nu
oricare, nu vorbe-n vânt. Cum femeia amuțise, revenise în mijlocul
dormitorului și facea eforturi vizibile să fie calm, să vorbească
limpede și convingător.
- Vali dragă, dacă diseară o mai găsesc aici, nu-mi rămâne decât să
mă adresez Poliției, îmi pare rău pentru tine, știu că suferi, dar pur și
simplu nu mai suport nici gîndul că Ligia se află în același oraș cu
noi. Mat avem trei rate din datorie. Parcă ar fi știut, parcă anume a
revenit, ca să o ia de la început... Mă înțelegi? Nu mai suport!
Telefonează-i lui Mircea, spune-i s-o ducă el undeva, la un spital sau
la un sanatoriu sau... unde-o ști, fiindcă altfel va înfunda pușcăria.
- Mircea..., bâiguise Valeria, netezind fără rost cearșa furile
împăturite, Mircea a ieșit din viața ei... Definitiv...
- Cum adică a ieșit din viața ei?
Nu-i răspunsese. Cu o mișcare imperceptibilă a capului, urmărea
o alunecare pe covor, la mai puțin de un metru distanță de pat.
Cilindric, de dimensiunile unui șarpe de arătură, gros cât un braț,
consistent ca lâna vălătucită și de culoarea lânei seine, adică între
nisipos și maroniu murdar. Dispăruse mai
repede decât altă dată, poate din cauza intrării
vijelioase a lui Mihai sau poate aspirat de curentul
stârnit între fereastră și ușa larg deschisă.
- Tată, eu am rugat-o pe mama să nu-ți spună că s-a întors! Fiindcă
Ligia va pleca de aici chiar astăzi. Mă ocup personal de asta, să nu ai
nici o îndoială...
- De ce i-ai cedat camera ta? Ca să te chinuiești în cuptorul și-n
praful de la mansardă? Știi în ce hal arăți? Cred că n-ai dormit nici
cinci minute, iar astăzi începi examenele... Până pleacă nenorocita
aia, culcă-te în sufragerie, nu mai ai nici un secret de apărat.

în zilele următoare Mihai copiase din paginile

ziarelor zeci de adrese cu oferte de închirieri. Efort
zadarnic însă, fiindcă mătușa lui refuza categoric să
discute subiectul. Ea se scula dimineața, făcea duș și
își bea cafeaua netulburată de insistențele băiatului
sau de somațiile lui George, după care se urca în
Mercedes-A parcat pe trotuarul din fața casei și
demara încotrova. Se înapoia după amiază ignorându-
și cu totul rudele și nu se sfia să-și facă parte din ce se
găsea prin frigiderul familiei. Uneori părea preocupată
de ceva, îngrijorată, iar atunci se oprea în camera
mare de la parter, se ghemuia în fotoliul galben al
Valeriei și deschidea radio-ul sau televizorul. Cu sora ei
vorbea puțin și numai provocată insistent de aceasta.
Unde te duci în fiecare dimineață, Ligia? Ți-ai găsit o
slujbă?... De ce nu-mi răspunzi? Poate odată am nevoie
urgentă de tine, poate mi-e rău, poate te caută cineva
într~o problemă care nu suferă amânare... Câne să mă
caute? sărise ea repede cu un aer speriat Băiatul tău,
Adrian, de exemplu..., se grăbise Valeria s-o liniștească,
speriată la rândul ei de reacția neașteptată a celeilalte.
Și-i încolțise în cap o bănuială greu de suportat. De
cine se teme? De Mircea? Ar fi lipsit de sens, fiindcă
Mircea n-a mai căutat-o dinaintea plecării ei peste
hotare, iar pentru ea el nu mai există; de câte ori îi
pronunț numele ca din întâmplare nu reacționează în
nici un fel...

Atunci, de cine se ascunde?... Dar, oare, se ascunde de

cineva? Este exclus, pentru că, dacă așa ar sta
lucrurile, nu la această adresă s-ar fi oprit, nu aici unde
o poate găsi oricine. Ar fi ales un cartier de blocuri sau
un oraș unde n-o știe nimeni... De ce nu ieși seara la
un spectacol sau în vizită la una din fostele tale
colege? Aveai o mulțime de prietene! Duci o viată de
huhurez... Ligia îi răspunsese batjocoritor: Bine că ieși
tu, bine că te distrezi tu! Oho, ce te mai distrezi!
După trei zile de la întoarcerea cumnatei lui, George
revenise acasă mult mai devreme decât de obicei și
montase un ivăr la ușa de la intrare. După sosirea
Valeriei și a lui Mihai, pusese siguranța la yale și se
instalase în camera de jos în fața televizorului. Să nu
aud nici un fel de obiecție, Eali! Acesta este singurul
mod în care putem scăpa de sora ta. Termină ce ai de
făcut în bucătărie și du-te sus. Eventual, strânge-i
lucim rile și pune-le în geamantane, fiindcă ea nu va
mai călca în această casă...

Fără să scoată o vorbă, femeia trecuse în bucătărie,

pregătise cina pentru George și băiat, după care urcase
agale spre dormitor. Simțindu-se vinovat față de tatăl
lui pentru nerespectarea angajamentului luat cu trei
zile în urmă și preocupat de examene, Mihai intrase în
micul birou de lângă sufragerie, hotărât să nu se mai
implice în nici un fel în conflictul cu Ligia. Ea revenise
la ora obișnuită și încercase insistent să descuie ușa,
dar nu sunase deloc. Postat în vestibul George auzise
țăcănitul tocurilor înalte coborând treptele scării de la
intrare, dar poarta de fier rămăsese închisă și mașina
Ligiei nu se clintea din locul ei de pe trotuar. Stă
probabil în curte și așteaptă să-i deschidă nevastă-
mea... O să stea acolo până dimineață, să se-nvețe
minte obraznica! De altfel, ar putea să se culce în
mașină, oricum, eu voi dormi aici, pe canapea, și voi
avea grijă ca nimeni să nu-i deschidă...
După nici un sfert de oră, Ligia își lucea apariția în
încăpere venind dinspre coridorul unde se aflau baia și
bucătăria. Mai întâi deblocase Yala, apoi încercase să
smulgă ivărul... Dacă nu scoți imediat porcăria asta de
aici sparg toate ferestrele! Nimeni nu mă poate opri pe
mine să intru în casa mea! Ai înțeles? Cum ai intrat,
nenorocita?, striga repetat George în urma ei. La
jumătatea scărilor ea se răsucise o clipă și-i aruncase
de acolo, de sus, o privire încărcată de ură... Nenorocit
ești tu! Profesoraș prăpădit ce ești! Căpușă!
Apariția Valeri ei în capul scărilor pusese gaz pe foc.
Idiotul de George își închipuia ca mă poate da afară din
casa mea! Spune-i tu că primul și singurul care va
pleca de aici va fi el!
Mâine dimineață voi duce la Poliție dovada că ești
escroacă! Am păstrat chitanța semnată de tine, nimic
nu mă mai poate opri să te denunț... Șantaj ist
nenorocit, crezi, că mă tem de o chitanță cu care
garantam un împrumut? De ce le-ai dat ălora banii? Te-
am pus eu să-mi achiți vreo datorie? Mai bine ți-ai
strânge catrafusele și ne-ai lăsa în pace! Cum îți
permiți să-i vorbești lui George în acest fel? strigase
Valeria în urma surorii ei care dispăruse furioasă în
camera lui Mihai.
înainte de acel conflict, care avea să fie începutul
sfârșitului, Valeria îi telefonase lui Mircea în mod repetat,
însă telefonul suna în gol. După vorbele grele aruncate
de Ligia, George repetase de câteva ori mașinal ultima
frază pe care i-o strigase ea... Mai bine ți-ai strânge
catrafusele și ne~ai lăsa în pace!... Deci, asta este
ideea... Plecarea mea, nu a ei... Dragul meu, cum poți
s-o iei în seamă? Vrea sa ne despartă, aceasta este
ultima ei obsesie de om cu mintea încețoșată... Nu-i
face jocul, nu mă suspecta de asociere la nebunia ei...
Ba, am toate motivele să nu mai cred în buna ta
credință. (Vorbise liniștit privind dincolo de ea, prin ea).
Nu mi se mai pare întâmplătoare nici escrocheria cu
casa asta, din care s-a ales cu atâția bani cât să poată
colinda lumea fară probleme, nici reintrarea ei în casă
cu cheia personală și nici coexistența pașnică dintre
voi două. Dacă e așa, va fi cum vrei...
Nici unul dm argumentele Valeriei nu mai ajungeau
la el. Se cufundase în muțenie totală și într-un fel de
apatie cu totul improprie lui.
 Disperată, Valeria telefonase din nou, chiar în seara aceea, la cele două
numere de telefon de pe cartea de vizită pe care i-o dăduse cumnatul ei. La
firmă - suna în gol. La telefonul de acasă îi răspunsese o femeie, după toate
semnele - în vârstă și cam rudimentară, oricum, deloc binevoitoare: Cine
ești dumneata ded cauți? Sunt cumnata lui Mircea, nu-mi mai închideți
telefonul, vă rog! Dacă nu e acasă vreau să-i las un mesaj...
Dumneavoastră cine sunteți? Suntem cea care vede de casă în lipsa lui.
Rudă cu nevasta lui. Iar el n-are nici o cumnată... Mă numesc Valeria și
sunt fosta lui cumnată. Trebuie să-i comunic ceva foarte important, e
vorba de băiatul lui, mințise ea în disperare, e vorba de Adrian... Caută-l
dumneata, dacă e așa, cam peste vreo lună, fiindcă acum e plecat cu
nevasta în concediu în altă țară.
Așadar mi se confirmă bănuiala, Mircea a divorțat și s-a
recăsătorit. Nu~i mai pot cere nici un sprijin în privința
Ligiei... Ceea ce nu înțeleg este atitudinea lui față de mine...
Părea cel dintotdeauna, n-am simțit că ne-ar purta
ranchiună pentru că atunci l-am bănuit de câte și mai
câte... De ce nu mi- a spus nimic despre divorțul de sora
mea și mai ales de ce a insistat să-i dau telefon și să-l
conving pe George să lucreze la firma lui...? Simple
amabilități? Compasiune de moment...? întâlnirea din ziua
aceea cu Mircea a fost ca o gură de aer, ca descoperirea
unui punct, a unui reper sigur în lumea în care ne e dat să
trăim acum. Se vede însă că haosul și nesiguranța din
instituțiile țării, de la cea mai de sus și până la ultima, au
deteriorat și relațiile dintre oameni, dintre soți, dintre părinți
și copii... Doamne, trebuie să-l salvez măcar pe Mihai de
această otravă generalizată; chiar a doua zi după
încheierea bacalaureatului, îl voi trimite la Zâmbreasca,
departe de urâtul și de mâzga de aici... în septembrie va
pleca pentru multă vreme. îmi va fi dor de el, iar dacă
George nu revine la sentimente normale față de mine, dacă
va continua să mă suspecteze de asociere cu Ligia
împotriva lui, după plecarea lui Mihai la studii voi rămâne
singură... singură... Totuși, această plecare, bursa pe care a
obținut-o reprezintă sigurul lucru bun
care ni s-a întâmplat în ultimii ani... Iar George își va reveni, f| -
nu pot să cred altceva, ne iubim, ne respectăm, încrederea
unuia în celălalt a fost totală până acum. Familia noastră a
fost | mereu ca o Cetate a armoniei și încrederii! Numai așa
am •(
depășit necazurile... Dacă Ligia nu se întorcea aici, nimic nu s-l
ar fi clătinat în casa noastră, aș fi avut în continuare aici, acasă, i punctul esențial de
sprijin...J
Ii telefonase Doinei, dar era vară și toți oamenii care mai : -| trăiau cât de cât normal
erau plecați din București sau seî
pregăteau pentru concediu. Revenise de câteva ori până când,j
într-una din seri, îi răspunsese Dana, fiica Doinei și fina|
Valeriei. Ea locuia cu soțul ei la alta adresă și venise să udej
florile și să mai aerisească locuința părinților... Cum de nu ți-aj
spus mama că pleacă în Basarabia? Mi-a spus că vor merge în<-|
concediu la Călimănesti peste două săptămâni... Adevărul esteț
că s-au hotărât peste noapte la insistențele bunicii. Zilele acestea e sărbătoarea
Hramului, iar acolo, la Elorești, se face[
mare caz de Hram... Tu o știi pe bunica. Atâta i-a bătut la capi
că e bătrâna, că probabil va fi ultimul Hram la care va merge,f
că îi este dor de frații ei de-acolo, încât au renunțat la|
Călimanești, ca să-i facă bunicii pe plac... Se-ntorc în trei sauA
patru zile, iar di seară mă sună de la Chișinău. Vrei să-i|
transmit mamei vreun mesaj? Sănătate și zile frumoase acolo!>
închisese telefonul cu o senzație năucitoare de gol.i
Epuizase ultimul atu... Prietenia cu Doina începuse cu multi!
ani în urmă, într-un oraș de provincie străin pentru amândouă,1
unde se cunoscuseră prin hazardul repartizării la absolvirea|

facultății. Uneori treceau chiar două luni de zile fără să se vadă, dar simplul
fapt că o știa pe Doina undeva în același oraș, ; oricând abordabilă, îi dădea
Valeriei un sentiment de siguranță de care devenea conștientă mai ales atunci
când, dintr-un motiv ■.
sau altul, la locuința ei găsea ușa încuiată,
... De ce, de unde senzația aceasta de gol, de abandonare? î
se întreba ea. Am ajuns oare, în timp, să mă agăț de Doina așa .*
cum se agață Ligia de mine când dă de greu? Doamne,
ferește! ț se admonestase ea. N-am încercat niciodată să
măsor care din noi două dăruiește sau primește mai mult... 0
asemenea încercare ar pune sub semnul întrebării însăși
esența prieteniei noastre, totuși, este bine să te gândești
uneori dacă nu aștepți prea mult de la cei din preajmă, dacă
nu cumva umbrești zilele celor dragi cu împărtășirea propriilor
necazuri. Chiar dacă nu le ceri nimic, fiindcă nu te pot ajuta
nicicum... Este prima dată când pleacă departe și nu-și ia
rămas-bun... S-ar putea să mă evite... pe mine, cea de acum,
mereu cu probleme, mereu agitată și tristă.
... Dar dacă Doina și Sandu n-au plecat, de fapt, nicăieri,
iar Oana mi-a înșirat o poveste ticluită de Doina ca să nu-i
mai caut? S-or fi săturat să-mi asculte necazurile, în ultimii
ani compania mea n-a fost deloc agreabilă. Pe deasupra,
Doina este cam superstițioasă... Doi ani de zile a găzduit în
casa ei un nepot basarabean dornic sa se stabilească în țară
cu soția și copilul. L-au tratat ca pe un membru al propriei
familii până a obținut cetățenia și a putut să-și aducă și
familia rămasă peste Prut. După ce și-au vândut casa din
Chișinău și alte bunuri pe care le mai aveau acolo, și-au
cumpărat un apartament modest în București și Doina a
scăpat de o grijă. Ciudată a fost hotărârea de a rupe tocmai
atunci relațiile cu nepotul ei, convinsă fiind că acesta este
purtător de ghinion... De când a intrat el în casa noastră -
îmi spunea Doina, necazurile s-au ținut lanț: boala mamei,
așa, din senin, atacul tâlhăresc asupra O anei, două
accidente de mașină neprovocate de Sandu, banii pierdu
ți...
Nu cumva a ajuns să creadă că și eu... cea de acum... sunt purtătoarea
unei încărcături malefice... și...
încep să devin paranoică, văd tot felul de scenarii
absurde, de parcă Doina ar fi ziaristul ăla de doi bani,
canalia canaliilor, care din ’90 încoace inventează pentru
politicienii pe care îi detestă el (și care, deloc întâmplător în
situația dată, sunt singurii în care se mai poate avea
încredere), tot felul de capitole biografice oculte, pentru
care mai marii noștri de-acum îl răsplătesc regește. Asta se
vede cu ochiul liber - publicitate grasă pentru ziarul lui
mincinos, călătorii și vacanțe pe tot Mapamondul...
 ... Cum de-am ajuns cu gândul la acel zero absolut când
am atâta nevoie de judecată limpede?... L-am văzut aseară
târziu la televizor. In emisiune mai era și cel de-al doilea stâlp
jurnalistic al actualei puteri, fost proptea și al celorlalte de mai
’nainte, un ins lingușitor până la greață, chiar mai greu de
suportat decât celălalt...
George m-a sfătuit demult să nu mai urmăresc emisiunile în
care apar cei doi făuritori de scenarii aberante. Ele lasă un
gust amar și multă tristețe în omul de rând, în telespectatorul
care nu are nici o tribună de la care să riposteze. Multă vreme
nici n- am deschis televizorul decât la știrile de seară. De când
s-a întors Ligia mi-am pierdut însă somnul și ca să-1 las pe
George să se odihnească, ies pe întuneric din dormitor și cobor
în bibliotecă sau la televizor... Indignarea sau sila provocată
de asemenea prezențe într-o emisiune sau alta mă urmăresc
zile în șir... George era ultimul om pe care l-aș fi crezut în stare
să-și imagineze scenariul unui complot absurd în care eu joc
rolul odios... Dar eu însămi am făcut adineaori același lucru...
Bănuiala mea în privința Doinei este ignobilă și este un semn
al degringoladei care începe să-mi tulbure judecata... Eu cred
în oameni și nu am voie să mă molipsesc de scenarita
ticăloșilor... Dacă i-aș putea spune Doinei ce-am gândit o clipa
despre ea, ar râde în hohote și mi-ar pune capul sub un duș
de apă rece... De fapt, ce soluție așteptam de la prietena
mea...? Mă gândeam că ea ar putea găsi cheia comunicării cu
Ligia. Pe lângă optimismul ei molipsitor, are o franchețe
nativă, necalculată care mie îmi lipsește. Am încercat și eu de
câteva ori - în relațiile cu unii părinți ai elevilor sau cu colegi
de cancelarie genul ei de franchețe, sperând să rezolv dintr-un
foc, fără ocolișuri și menajamente, îndatoriri de diriginte sau
de membru al unui colectiv profesoral. N-am izbutit decât să
șochez și uneori chiar să-i fac pe ceilalți să se simtă jigniți...
Ceea ce Doinei nu i se întâmplă niciodată. Nu reușesc nimic
cu atitudini de împrumut, cum nu reușesc să păcălesc nici
câinii (de care mi-e frică în urma unui atac teribil din copilărie),
atunci când, nevoită să trec prmtr-o haită de maidanezi,
simulez indiferență,,,
Cu sora mea, cum să mă port, Doamne 9 Tot ce am
încercat s-a dovedit zadarnic. Nu mai înțeleg nimic din ceea
ce se petrece în mintea ei, iar George se îndepărtează de
mine cu fiecare zi care trece.
In preziua unuia din examene, Mihai ceruse insistent să
fie lăsat singur în camera mare de la parter ca să-și revadă
conspectele. Ligia, care se afla într-una din zilele ei
întunecate, se cuibărise în fotoliu și deschisese radio-ul.
Valeria interve nise ferm invitând-o la bucătărie la o cafea și
închisese radio ul.
(Ce să-i spun ca s-o scot din amorțeală? se frământa ea, cu ochii
ațintiți pe ibricul de pe aragaz. Cu ce să încep?).
- Ți-ai cumpărat ceva frumos? Am văzut un pachet mare pe patul tău,
-Nu l-ai desfăcut?
- Știi bine că nu scotocesc prin lucrurile tale. Am pus aspiratorul și...
- I-am cumpărat mamei o scurtă de blană. Nurci argintii, cum și-a dorit
mereu. Am luat-o anul trecut din Estonia. Acolo sunt mai ieftine decât
oriunde.
Valeria turna cafeaua în cești, privindu-și mâna care
începuse deodată să-i tremure.
- Sper să-i placă, adăugase Ligia.
Șoc, apoi vorbise încet:
- Sigur că i-ar plăcea, dacă ar mai trăi...
O privire inexpresivă și un ton liniștit:
- Nu este cazul să te sperii. Tu ai fost întotdeauna intermediarul ideal în
familia noastră. De câte ori făceam boroboațe acasă sau la școală tu mediai
pacea.
(Ce vrea să spună, ce vrea să intemiediez, crede, oare,
că mama trăiește în altă parte, iar noi..? De ce nu ne mai
înțelegem, Doamne, de ce ne-ai încurcat limbile?). Căuta cu
disperare un mod delicat în care sa-i repete că mama lor nu
mai este, că,..
- Ieri, în autobuzul 126, în drum spre școală, mi-au tăiat geanta și mi-au
furat portfardul și stiloul. Noroc că m-am obișnuit să ascund banii și actele
într-o carte, altfel mă lăsau fără nimic!
- Cum așa?
- Furtul din buzunare și genți a devenit de câțiva ani cel mai banal
fenomen... Bine că tu nu circuli cu autobuzul, altfel ai fi aflat până acum...
Erau două țigănci trecute de cincizeci de ani, numai miere și bunăcuviință.,.
Una s-a ridicat de pe scaun și mi-a oferit locul; am refuzat-o, dar a insistat și
ea și cealaltă, asigurându-mă că ele oricum trebuie să coboare la stația
următoare, Au rămas lângă mine rezemate de scaun și că... de ce să nu stai
dumneata și să stea te miri ce tânăr nesimțitor și tot așa, până a ajuns
autobuzul în stație iar ele simulau graba omului care a uitat că trebuie să
coboare. Odată coborâte au luat-o însă la fugă, ceea ce m-a făcut să-mi trag
geanta de pe umăr în față și să constat că m-au jefuit.
- Ești cea mai ușoară pradă pentru hoți și escroci. Candoarea ta frizează
prostia...
- Din nefericire pentru ele, n-au ales omul potrivit! Și ce risipă de actorie
pentru nimic! M-au lăsat fără geantă, încolo...! Zilnic se -ntâmplă asemenea
furturi în București și uneori la vedere, în gașcă și cu câte un cuțit arătat
discret ca să nu strigi,,. Din cauza asta nici nu m-am mai dus la cimitirul
Ghencea de vreo trei luni. I-am plătit unei femei de acolo ca să înalțe puțin
mormântul mamei și să pună flori, dar a sosit vara și n-am ajuns să văd dacă
femeia s-a ținut de cuvânt... Poate mergem împreună într-o zi cu mașina ta.
Poate chiar sâmbătă, după ce termină Mihai examenul.
Ligia sorbise din cafea și-i aruncase o privire strâmbă și încărcată de
lehamite.
- Tocmai îți spuneam ce intermediar de geniu ești tu de când te știu! Ce
nevoie ai de mine? Ia un taxi...
își scosese o țigare din pachetul păstrat în buzunarul blugilor și întindea
mâna după chibritul de la aragaz.
- De când fumezi?
- De astăzi. Ce-ți pasă ție de când fumez eu?
- Totdeauna mi-a păsat de tine.
- Să nu-ți mai pese, m-auzi? Nu vreau să-i pese nimănui de mine!
- Am înțeles. Dacă mă duc la cimitir, ce să fac cu haina de blană?
Valeria încremenise sub privirea încărcată de ură a surorii
ei.
Clipă de tăcere grea, o fluturare urmată de o cădere în partea stângă a
pieptului... Șoptise:
- Ligia, tu știi cât de mult țin eu la tine... Mă asculți?
- Te ascult.
- Ești convinsă că aș face orice pentru ca tu să fii fericită ori măcar
mulțumită?
- Sunt.
- Vrei să spui că ești fericită?
- Nu. Vreau să spun că sunt convinsă că tu ai face orice... tarn, tarn, tam.
Nu luase în seamă zeflemeaua.
- Și tu aveai pentru mine cândva aceleași sentimente. Mi-ai dovedit-o de
multe ori. Acum de ce mă urăști, Ligia?
- E o prostie. Nu te urăsc.
- Dacă nu m-ai urî, n-ai face tot ce-ți stă în putere ca să-ny otrăvești viața,
ca să-l determini pe George să plece de acasă.
- George este un egoist. N-ai nevoie de el ca să fii fericită. (Se aprinsese
ca din senin): Uite ce-a făcut din tine... La nici patruzeci și cinci de ani, arăți
ca de șaizeci! Muncești la școală, în casă, dai și meditațiile alea îngrozitoare,
dar nu-ți permiți să mergi la coafor, să-ți vopsești părul albit ca la babe, să te
coafezi! Porți aceleași rochii demodate de acum nu știu câți ani, nu te duci
decât la școală și la piață, nu primești și nu faci vizite... Ce viață e asta?
Plecarea lui George ar fi pentru tine o
eliberare! îmi vei mulțumi cândva, daca voi reuși sa te scap de . .-:|- el.; I
“ Doamne, Ligia, ce s-o fi întâmplat cu tine de-ai ajuns săf
gândești așa...! Ce enormitate! George egoist... Ai spus o:j
enormitate și tu ești cea mai în măsură să știi acest lucru,j
pentru că datorită lui, mama a putut trăi până la sfârșit în casa«
ei și tot datorită lui, n-ai fost urmărită pentru escrocherie și te-|
ai putut întoarce aici de pe unde ai colindat fără rost... Iar dej
albirea părului meu sau de rochiile demodate nu George se face(
vinovat! Muncește enorm de dimineața până seara, aleargă de||
la Politehnică la niște universități particulare numai ca săj
scăpăm de datoria contractată de tine... Și-a vândut mașina deț
care avea atâta nevoie, a renunțat la aproape tot ceea cej
reprezenta pentru el mari bucurii; de patru ani de zile n-am fostJ
la un concert, n-am fost la teatru, n-am răspuns nici unei|
invitații, nu mai are timp nici să asculte aici, acasă, discurile laj
care ținea atât de mult... Și toate astea, încheiase Valeria cu]
vocea strangulată de indignare, pentru că tocmai tu, cea care îl;
și-ai dispărut fără urmă!jjudeci atât de rău, atât de nedrept, ai vândut casa mamei noastre;
 -
Altă prostie! N-am vândut nici o casă. Am împrumutatj
niște bani și am garantat cu casa în care m-am născut și la carej
chestia asta9. jam tot atâta drept ca și tine. De câte ori trebuie să mai repeti
 -
Pe chitanța dată acelor nemernici scrie clar că ai primitd
contravaloarea casei! Și, oricum, împrumut sau vânzare era;
totuna, fiindcă știai bine că nu vei putea înapoia baniij
niciodată! Practic, nu aveai de unde... Cât despre drepturilej

tale egale cu ale mele, ce să mai vorbim! Nici acum n-am - achitat întreaga
datorie, ca să nu mai pomenesc de spaima de atunci... că vom fi evacuați din
casă, de disperarea mamei ș pentru situația cumplită în care ne~ai pus, pentru
dispariția ta și ; tăcerea ta de neînțeles din anii care au urmat...
Se oprise când, într-o străfulgerare, i se arătase chipul
Ligiei de demult, dinaintea dezastrului petrecut cu patru ani în
urmă; chipul inteligent și calm, fără crispări și priviri încărcate
de ură sau dispreț lipsit de noimă, fusese doar o clipă în care
putuse citi limpede durere fără margini și neputință. Apoi
izbucnise:
- Ce vrei9 De ce nu mă lași în pace?
- Ligia, nu ți-aș fi reproșat probabil niciodată gestul de atunci dacă măcar
acum te-ai fi purtat altfel cu noi... Dar să lăsăm ce-a fost, vreau să-ți spun
altceva. Ție ți-a plăcut totdeauna Doina, prietena mea. Dacă ea ar fi de acord
să-ți închirieze o cameră, accepți sâ te muți la ea 9 Știi ce casă frumoasă are, îți
amintești ce atmosferă plăcută era la ei mereu...
- Chiar! Ce mai face Doina? Tot așa simpatică este 9
 Interesul nesperat al Ligiei o luase prin surprindere.
Ideea cu închirierea unei camere în casa Doinei nu îi venise
chiar pe loc, făcea însă o promisiune hazardată. Doina era
întradevăr generoasă și te puteai bizui pe ea în orice
împrejurare. Dar apartamentul ei, deși încăpător, era
conceput pentru intimitate, pentru o singură familie, iar cu
ei locuia și mama Doinei. Cu mintea înfierbântată, Valeria
vedea dintr-o dată viitorul în roz. Dacă va fi și Sandu de
acord, Ligia se va muta pentru o lună de zile la ei, timp
suficient pentru ca Doina să înțeleagă ceea ce nici Mircea,
nici eu și nici George n-am putut înțelege. De ce și-a părăsit
sora mea soțul pe care îl iubea, ștergându-1 complet din
memorie? Ce s-a întâmplat cu Adrian? Ce-a făcut în cei
patru ani și ce gânduri are pentiu viitor9 De ce vrea să mă
despartă de George?
- Doina e neschimbată. Este așa cum ai cunoscut-o. Și Sandu la fel.
- Care Sandu?
- Bărbatul Doinei. Doar l-ai cunoscut, au venit împreună de atâtea ori la
noi, ai fost și tu la botezul Danei, la onomastica lui Sandu... Sunt convinsă că
te-ai simți bine în compania lor. Pentru mine, cel puțin , ei au fost totdeauna
cei mai buni prieteni.
Valeria observa cu tristețe cum interesul brusc al Ligiei
pentru prietena ei se topise la fel de repede, atunci când,
ridicându-se de pe scaun și ignorând-o cu desăvârșire, sora
ei ieșise din bucătărie și trecuse în camera de zi. O urmase
în tăcere ca nu cumva să deschidă iar radio-ul sau
televizorul și să-l deranjeze pe băiat.
Ligia chemase însă la telefon un atelier auto și cerea tot felul de detalii
în legătură cu serviciile prestate acolo. După încheierea convorbirii, ieșise
din încăpere cu un aer preocupat și urcase scările tară să adreseze vreun
cuvânt surorii sau nepotului ei.
- Mamă, te rog să-mi faci și mie o cafea... Și adu-mi și o prăjitură, dacă
au mai rămas.
Valeria revenise în bucătărie și se străduia să refacă în
memorie dialogul cu Ligia, în speranța că ar putea să
identifice cuvântul care provocase sincopa în discuția de
 mai ’nainte. Renunțase obosită, încercând deliberat să se
gândească la altceva. La o gustare consistentă și pe placul
băiatului ei pe care în ultimele zile îl neglijase, deși el se afla
în plin bacalaureat.
Ii așezase tava pe masă între caiete și manuale și voia să
lase jos transperantele peste fereastra deschisă, când ceva
îi reținuse atenția. Un bărbat necunoscut se îndepărta grăbit
de lângă portiera Mercedes-ului, exact în momentul în care
Valeria se apropiase de fereastră. Insul pornise în josul străzii
ferindu~și fața, astfel încât ea n-ar fi putut spune despre el
decât ca are părul grizonat, este înalt și subțire, purta o
cămașă bleu cu carouri albe și niște ochelari de soare, deși
ziua se apropia de amurg.
III

Puțin după miezul nopții, Mihai coborâse în gara mare

din Roșiori. Se așezase pe o bancă în sala de așteptare
lângă niște țărani care dormeau rezemați de bagaje.
Liniștea adâncă și lumina puțină a unui bec îl trăgeau la
somn. De teamă că va adormi și va pierde cursa de
Costești, își luase rucsacul și sacoșa cu provizii și ieșise pe
peronul pustiu. Avea de așteptat mai bine de trei ore într-
un decor modificat în timp în mod straniu. Parcă nimic nu
se mai potrivea cu imaginea gării de acum câțiva ani,
când așteptase tot aici, împreună cu bunica, legătura spre
Zâmbreasca. Peronul și clădirea păreau acum micșorate
considerabil, iar marele parc al orașului, care în amintire
începea chiar de la ieșirea din gară, se îndepărtase spre
centru, lăsând pustii laturile bulevardului principal. Să fie
de vină meandrele memoriei sau mulțimea chioșcurilor
răsărite ca din pământ? se întreba el plimbându-și
rucsacul și sacoșa de colo colo.
 ... Atunci am coborât din accelerat ziua, peronul
gemea de lume, iar lângă chioșcul de ziare aștepta nea
lancu, zis Gulie, unul din mulții veri ai mamei. In vara
aceea Gulie m-a luat cu el zilnic pe malul Hodorogului la
pescuit, m-a dus în pădurea lui Berindei și peste câmp în
satul Doage. Făcea focul pe malul gârlei și cocea
porumb... Era pândar, păzea porumburile ceapeului și
toata vremea și-o petrecea pe câmp. Când mi se facea
foame, coboram pe izlaz, prindea o oaie din turma
ceapeului și o mulgea într-o oală pe care o ținea
înfășurată în prosop și ascunsă în pământ sub un tufan.
Lua un dovleac, îl tăia în două, îl curăța de semințe cu
briceagul și turna laptele din oală în cele două jumătăți...
Niciodată n-am băut lapte mai
hyn M-a învățat să înot și să dau la undiță. A fost cea mai frumoasă vacanță mare. La
început mi se părea bătrân, fiindcă : | avea capul rotund și lucios ca o bilă, avea țepi
negri pe față|
chiar și duminica după ce se rădea și avea trei fete, toate mai|
mari decât mine și o nevastă blândă și ștearsă. Gulie nu oboseaj
niciodată. înota ca o focă, glumea cu toată lumea care-i ieșea în ■ | cale și știa sute de
versuri vesele și cam deochiate. Când s-a • j încheiat vacanța și am plecat cu bunica
spre București, s-a urcatJ
cu noi în cursa locală și ne-a condus până la Roșiori. Mi-aj
promis c-o să vină neapărat în vizită, dar după felul cum vorbeaȘ
am știut încă de atunci că n-o să vină. După o vară petrecută cu}
el pe câmp sau, serile - sub nucul din curtea tușii Petria,|
ajunsesem să-1 cunosc bine. Atunci când ne-a condus la trenj
vorbea altfel, îndepărtat. Se gătise cu o tunică veche de soldat,j
care sta să pleznească pe umerii lui lăți și vânjoși, iar eu m-am|
gândit multă vreme după aceea că dacă Gulie n-o să vină în vizită la București, va fi din
cauza acelei tunici...j
 Cu gândul la Gulie și la vacanța mare din vara lui 1989 își
alunga neliniștea legată de ceea ce lăsase în urmă. Dacă Ligia
f | mai întârzia puțin prin locurile pe unde a hoinărit atâția ani,
și- [ ar fi petrecut această ultimă vacanță mare împreună cu ai
lui, M așa cum plănuiseră cu mult timp în urmă, când Mihai
câștigase A
olimpiada de matematică și o bursă de studii peste Ocean.j
... în mod sigur, Ligia nu mai este în toate mințile, își(
spunea băiatul cu tristețe. Totuși, nebunia ei este atipică, cevaj
nu se potrivește... A trăit patru ani de zile singură printre[
străini și s-a descurcat de minune, dacă i-a putut asigura luij
Adrian întreținerea la studii în Anglia, are un Mercedes nou-ț
nouț și și-a deschis la Oradea și în București câteva magazinej

de cosmetice, cum i se confesase numai lui fiind probabil p sigură că el îi va

povesti totul Valeriei...
îi oferise chiar și bani pentru o vacanță la Mamaia sau f Neptun, dar o
refuzase ferm, nu numai fiindcă voia cu adevărat să-și petreacă ultima vacanță
mare la Zâmbreasca, ci și dintr-o f teamă nelămurită.
... Vrea să mă atragă de partea ei sau încearcă să-și
răscumpere indirect dreptul de a locui în casa noastră... Habar
n-are ea cât au tras ai mei din cauza gestului ei necugetat de
neînțeles! Câte datorii i-au apăsat, câte renunțări și-au făcut
loc în viața noastră... Dacă primeam banii ei pentru două
săptămâni ia mare, ar fi putut pretinde apoi că mi-a dat atât
cât să cumpăr tot litoralul Mării Negre! E atât de imprevizibilă
în tot ce face și spune, încât am senzația că a locui cu ea în
aceeași casă echivalează ca grad de periculozitate cu a
călători într-o barcă de care a fost legată o mină... Rămâne la
capătul frânghiei? Se va iovi de barcă?
l-am povestit mamei despre magazinele de cosmetice, despre studiile lui
Adrian, despre proiectele de extindere a afacerilor în București, dar nu i-am
spus nimic despre oferta Ligiei pentru Mamaia sau Neptun. De dragul meu ar
fi fost în stare să mă îndemne să accept și astfel lucrurile s-ar fi complicat și
mai mult... In schimb, ea, care era atât de atentă și generoasă cu toată lumea,
acum pare de-a dreptul avară... Mamei nu i-a oferit nici un leu pentru
cheltuielile casei și nu i-a dăruit absolut nimic, un obiect cât de neînsemnat,
atunci când s-a întors și nici după aceea, deși folosește cearșafurile mamei, se
servește din mâncarea gătită de mama și-și depune cu nonșalanță bluzele și
pijamalele folosite în coșul nostru de rufe, fără să se apropie vreodată de
mașina de spălat. Iar mama nu-i cere nimic, nu-i reproșează nimic... Pentru ea
Ligia a rămas tot sora mai mică, deși a împlinit patruzeci de ani.
La început am fost ferm convins că-și va căuta locuință.
Dacă nu de altceva, măcar pentru confortul și liniștea-i
personală. Am rugat-o, am implorat-o să plece, am cules
pentru ea din ziare zeci de oferte cu case de închiriat, însă de
fiecare dată când am deschis acest subiect, se crispa și-mi
întorcea spatele. Tata - gata s-o ia de mână și s-o arunce în
stradă în prima dimineață după sosire - a ajuns într-o stare de
resemnare disperată. De-abia dacă mai vine acasă seara
târziu și se închide în dormitor ca să nu o întâlnească. De
atunci nu s-a mai așezat cu noi la masă, iar mamei îi răspunde
monosilabic... Tata mă îngrijorează ceî mai mult... Față de
mine se străduiește să para cel dintotdeauna... L-am rugat să
coboare seara la televizor sau să ascultăm discurile preferate,
să n-o lase pe Ligia, prin absența lui, să se lăfăie în toată
casa... Aversiunea lui este atât de puternică, încât mă tem că
dacă Ligia nu pleacă mai repede, se va întâmpla ceva rău...
O! De nu s-ar mai fi întors niciodată! Mama crede că sora
ei este bolnavă; și eu cred că e atinsă de filoxeră, dar acest
presupus diagnostic se bazează numai pe compararea Ligiei
de dinaintea fugii de acasă, de lângă Mircea, cu Ligia de-
acum... Pentru cei care n-au cunoscut-o înainte, ea este un
om perfect normal. Dovadă - a muncit patru ani printre
străini și a reușit să pună pe picioare o afacere de succes. Ce
e drept, n-a pornit la drum cu mâinile goale, avea cu ea o
sumă considerabilă în valută... Oricum, s-a descurcat ca un
om inteligent, întreprinzător și echilibrat. Cum să-l consideri
pe un astfel de om - nebun!.. Doar știind cum era Ligia
cândva și cum și-a distrus familia...
Când am încercat să-i vorbesc despre bunica, despre cât
de mult a așteptat un semn de la fiica dispărută în lumea
largă, mi- a dat un răspuns stupefiant. Vorbea blând, cu un
surâs de înțelegere pe chip, așa cum vorbesc cei mari unui
copil care așteaptă să fie consolat. Te-ai gândit vreodată,
Mihăiță, câți ani ar fi avut acum mama? Nu te~ai gândit. Ar
fi avut peste optzeci de ani. Crezi că dacă nu plecam din
țară atunci, ar mai fi trăit mult? Și ce~i cu asta? am întrebat-
o Eu am învățat acolo, la nemți, (îmi comunica între altele
că-n toți acești ani a fost în Germania; dar de ce nu i-a spus
asta mamei, atunci când a întrebat-o?) că grija pentru
propria persoană este o obligație serioasă. Acolo părinții jac
lot ce trebuie pentru copiii lor până când aceștia sunt apți de
zbor. După asta, gata! Sa se descurce, că au și părinții
dreptul la viață. Păi, uita-te la noi: sentimentalismul
autohton face din părinți niște ruine. Când ies la pensie, ba
chiar și înainte de asta, în loc să se plimbe ca să vadă lumea
sau să se odihnească, devin slugi fără simbrie la copii și
nepoți. îmbătrânesc înainte de vreme și trăiesc ca vai de ei.
Ai dreptate, așa e la noi, dar, cu atât mai mult, copiii ajunși
pe propriile picioare sunt datori să-și ajute la rândul lor
părinții! Nu să-i abandoneze cum ai făcut tu... Numai în caz
că sunt neputincioși. Or, mama era perfect validă și activă la
plecarea mea din țară. Știi bine. Doar ea te-a crescut și ea v-
a slugărit toată viața.
Ii stăruia pe chip zâmbetul blând, de n-ai fi zis că-mi aruncase în față
o răutate teribilă.
Bunica s-a îmbolnăvit după plecarea ta. Adică atunci
când a aflat că ai vândut casa unor escroci și-ai întins-o
în lumea largă cu banii! A lăsat-o inima la gândul că
autoarea vânzării era propria-i fiică și pentru că urma să
fim aruncați în stradă! Atunci a clacat bunica și în
următorii doi ani a stat numai în pat sau în spital. Așa că
nu ne-a slugărit și nu din cauza noastră s-a îmbolnăvit!
Reflectează la ce ți-am spus Mihai. Acum mama ar fi avut
optzeci de ani. Crezi că dacă rămâneam în țară ar fi atins
această vârstă? Nu se trage dintr-o familie de longevivi.
Și chiar dacă trăia, crezi că e vreo fericire să fii
octogenar? Eu zic că e un dezastru... Ai spus o mare
tâmpenie! Bătrânețea poale fi un dezastru numai atunci
când cei cărora le~ai dat viață și pe care i-ai crescut cu
dragoste îți mănâncă zilele și te lasă pe drumuri. Iar
mama și tata n-au nici măcar cincizeci de ani; de ce ar
trebui să piară din cauza ta înainte de vreme?! Doamne
ferește, Mihai, cine-a vorbit despre pieire? Protestase
insidioasă... Nu cumva te temi de moarte, înainte de-a fi
ajlat cât de sordidă este viața? Ești băiat inteligent, ba,
aș zice superintendent Nu trebuie să te temi de moarte. Știi
ce-a spus Socrate, pe marginea acestui subiect, celor
care îl judecau și-l condamnau la moarte? Știu, dar noi
acum nu despre asta vorbeam. Nu te mai ascunde după
piersic...Ba eu cred că habar n-ai! Te dai mare, răsese
Ligia, iar el se lăsase prins și turuise iritat: Dacă există o
altă viață după moartea pământească, mă voi întâlni
acolo cu toți cei dragi mie și va fi minunat. Dacă după
moarte nu mai urmează nimic, va fi ca intrarea într-un
somn adânc... Aproximativ asta a spus Socrate! Tu,
Mihăiță, ai nu numai cunoștințe de premiant, dar ai și
mentalitate așișderea... Ce fel de menta- premiant. Una
nu tocmai simpatică, în orice caz cunoștințele sporește-
le, de mentalitatea respectivă dezbara-te însă neapărat.
Altfel nu te vei putea descurca printre străini. Sper că-ți
dai seama că sunt cât se poate de documentată la acest
capitol. Ia te uită cine-mi dă sfaturi' Ia te uită cine mă
 judecă! exclamase el ironic, fiind, de fapt, profund
nemulțumit de sine însuși, de graba cu care se pornise
să-i arate Ligiei că 1- a citit pe Platon.
Nu fă pe ironicul cu mine, fiindcă acum chiar îți sunt binevoitoare,
băiete. In anii cât am lipsit din țară mi-a fost foarte greu tocmai din cauza
mentalității de care îți vorbeam. Am fost mereu premiantă - și la școală și la
facultate și în profesie. Nu puteam să admit nici un fel de atitudine care îmi
amintea într~un fel sau altul că acolo eu sunt o intrusă, o tolerată, că vin
dintr-o țară sărăcită, că n-am aceleași drepturi ca oamenii locului, că trebuie
mai întâi să fac dovada că este ceva de capul meu pentru a putea ridica vreo
pretenție... Lupta cea mai aprigă a trebuit s-o duc cu mine însămi, până am
reușit ceea ce-mi propusesem. La urma urmei, ce-ai reușit? Aș zice că mai
nimic, din moment ce nu-ți poți permite să închiriezi un apartament în
București. Mașină ca a ta au sute de bișnițari în România...
Am fost rău atunci cu Ligia. Eram mânios din cauza
răutăților debitate de ea în treacăt, prin care îi acuza pe ai
mei, nici mai mult, nici mai puțin, de boala și moartea bunicii.
Apoi, toată divagația ei despre bătrânețe și moarte și...
hodoronc-tronc, ce-a spus Socrate în fața morții. în fond, ceea
ce n-am înțeles atunci, în toiul discuției, din cauza pândei
perpetue la care mă obliga instabilitatea, sau poate viclenia
ei, înțeleg de-abia acum. Prin toate acele povești și sfaturi
încerca să-și reprime sentimentul de vinovăție pentru ceea ce
ne-a făcut. Mai bine zis - pentru ceea ce i-a făcut bunicii...
Când î- am spus în zeflemea că, de fapt, n-a realizat nimic, s-a
albit la față și a rămas pe gânduri. Ca să închei discuția am
deschis radio-ul și căutam muzică, dar ea s-a ridicat din
fotoliu, a închis radio-ul și s-a așezat în fața mea. Atinsesem
fără să știu un punct sensibil. Atunci mi-a spus despre
magazinele de cosmetice, despre studiile lui Adrian în Anglia,
despre perspectiva lărgirii rețelei de magazine. Tot atunci mi-a
oferit bani pentru o vacanță la mare... Ce să cauți la
Zâmbreasca, în satul ăla uitat de lume unde n-o să faci baie
decât în gârlă cu gâștele și rațele satului?... sS7 unde o glugă
de coceni ține loc de closet? Daca vrei să știi, acolo am
petrecut cea mai frumoasă vacanță. Și n-am simțit deloc
ineon fortul de care vorbești... Erai țânc, probabil, dar acum
ești bărbat în toată firea. La Mamaia sau la Neptun - pe lângă
confort, vei avea și fete în preajmă, vei putea merge la
discotecă... Nu mă pasionează discotecile. Din 89 visez o
vacanță mare la Zâmbreasca. Dacă n-am ajuns până acum, a
fost din cauza examenelor-trepte, olimpiade, tabere de
matematică și tot așa... De-abia aștept să merg la pescuit, pe
Hodorog cu Gulie... Mda, făcuse Ligia privindu-mă cu atenție,
de parcă ar fi făcut chiar atunci o descoperire importantă.
Poate că o să-ți prindă bine Zâmbreasca înainte de America.
Va fi un bun antrenament de austeritate. Oho, pentru asta mă
tot antrenez de câțiva ani aici, acasă!
Ai fi zis că nu a auzit ultima replică. TI privea
nemișcată și vorbea cu gândul dus cine știe unde: Eu n-aș
mai rezista nici trei zile acolo în sat. Nu suport eu să
locuiesc în bloc unde, de bine, de rău, ai apă curentă și
baie, dar în profit l și-n noroaiele de acolo -nici atât! Nu
sunt snoabă, pur și simplu nu pot. Atunci când va fi să-mi
cumpăr o locuință, apoi acea locuință va trebui să fie
de... șase stele! A râs scurt și a părăsit sufrageria,
lăsându-1 singur și tulburat de vorbele ei.
... N-a spus că-și va cumpăra locuință, a spus numai cum ar trebui să
fie locuința pe care și-o va cumpăra dacă va fi să-și cumpere una...
Totuși, de data aceasta am deslușit în vorbele ei ceva special, ca o
promisiune vagă, un fel de... mai rabdă puțin, că-n cele din urmă voi
pleca din casa voastră; dar nu-mi mai pomeni de apartamente la bloc,
fiindcă fac alergie. Eu vreau o casă de șase stele...
S-ar putea să fie doar una din multele ei viclenii ca să
câș tige timp și să-mi câștige încrederea. Și convorbirea asta
i-am relatat-o mamei, deși simțeam că Ligia tocmai asta
urmărea. Confesiunile ei nu mi se adresau mie, ei mamei. Eu
n-am fost decât curier. Și deși n-am lăsat-o niciodată să vadă
că poveștile ei vor ajunge acolo unde dorește, sunt sigur că
m-a intuit exact și s-a folosit tot timpul de mine. Nu știu dacă
mă crede un naiv, un imbecil naiv, sau știe că-i fac jocul cu
bună știință, agățându-mă de vorbele ei ca înecatul de pai.
Oricum, m-am convins că nu minte în privința magazinelor
de cosmetice. Alaltăieri, după bacalaureat, când mă
pregăteam să merg la petrecerea de adio a clasei noastre, s-
a oferit insistent să mă conducă ea însăși cu mașina la
restaurantul din Herăstrău. în drum a oprit în fața unui
magazin de cosmetice de pe strada Rozelor și m-a rugat s-o
aștept trei minute... Dacă ai o iubită și dorești să-i dăm iești
ceva util și de caii late, apelează cu încredere la produsele
noastre! Pentru începui promit o reducere de... sută la sută!
Am intrat și eu în rol pe tonul folosit de ea... Merci, ma tante,
dar iubita mea este atât de frumoasă, încât nu folosește
dresuri de nici un fel. Aș strica orzul pe gâște...
A râs scurt, a dispărut în magazin și a revenit după trei
minute însoțită până la ușă de o vânzătoare drăguță. Mama
este însă sceptică... A simulat că are treabă acolo tocmai
fiindcă îți spusese poveștile despre magazinele ei din
Oradea și din București, iar tu chiar ai luat-o în serios. Nu
pot să mai cred nimic din ce spune sora mea, Mihai. Cred că
nici ea nu mai știe ce e adevăr și ce e imaginar în viața ei.
Dovadă - minciuna cu Adrian, pe care, chipurile, îl ține la
studii în Anglia! Dacă nu vedeam ilustrata trimisă de băiat
din Belgia, poate credeam și eu. Dar am văzut-o, am citit-o
și în plus am aflat de la Mircea cu ce se ocupă bietul copil
acolo, ca să supraviețuiască... Mamă, dar dacă mincinosul
este Mircea?... Mihai! Nu ai voie să te îndoiești de oameni,
până nu-ți dau motive de îndoială...
în copilărie mi-era foarte dragă mătușa mea cea
tânără, frumoasă și veselă, care se juca cu mine și cu
Adrian, se urca în pomi, scotocea după noi peste tot la
nniici scapă turma și se supăra ca un copil atunci când
încălcăm regulile jocului. Când m-a condus la petrecerea
de adio, a întârziat acolo câteva minute, ne-a spus câteva
cuvinte pentru început de drum și a plecat. Suficient ca să-
i cucerească pe toți colegii și pe toate colegele mele. Dacă
le-aș fi spus că Ligia nu mai este întreagă la minte, cred că
m-ar fi socotit pe mine nebun... în fond, cred că nimeni nu
poate stabili cu exactitate hotarul dintre normalitate și
nebunie... Probabil că sunt foarte multi nebuni în preajma
noastră, dar nu-i calificăm ca atare decât pe cei care
lovesc în noi... Cert este că doresc din tot sufletul ca Ligia
să ne lase în pace. Din sentimentele pe care le aveam
pentru ea în copilărie n-a mai rămas nimic... Acum îmi
inspiră milă, fiindcă este atât de singură și se agață de
mama ca scaiul de om, iar uneori o urăsc așa cum nu
credeam că aș putea urî pe cineva vreodată.
într-un asfel de moment, dorind s-o rănesc de moarte,
i-am sugerat să se asocieze în afaceri cu Mircea, dat fiind că
lui îi merg toate din plin și e aducător de noroc. Firma lui
învârte miliarde - i-am spus, nu datorează nici un ban
nimănui și s-a recăsătorit cu o fată tânără și frumoasă
care-i va naște curând un băiat...
Am mințit-o cu înverșunare, singurul lucru cert fiind cel
legat de afacerile lui Mircea. Așteptam înfrigurat s-o văd
încremenind ca o stană de piatră, cum se întâmplă ori de
câte ori se vorbește în prezența ei despre Mircea. Era
așezată pe fotoliul galben, cu picioarele adunate sub ea și
cu capul rezemat într-o parte. Ciugulea cireșe dintr-o
farfurie pusă alături și fredona ceva în surdină. N-a dat nici
un semn că m-ar fi auzit, deși nu avea cum să nu audă.
Habar nu aveam că radio ul este deschis. O detestam atât
de mult, trăiam cu atâta intensitate vuietul interior de ură,
încât nimic altceva nu mai putuse ajunge la mine. Ea s-a
răsucit și mi-a arătat un chip senin, transfigurat de o
fericire calmă; a pus în dreptul buzelor un deget de care
atârnau două cireșe și... Pst! Concertul în Re Major pentru
vioară și orchestră ... Beethoven. întrerupe puțin învățatul, îl
dau mai tare, ascultă și tu, acum intră iar vioara...
Am înțepenit cu coatele pe masă, apoi am încercat să simulez reluarea
lecturii. Ea intrase în cameră și se instalase în fotoliul mamei fără să mă
întrebe dacă nu cumva prezența ei mă deranjează. In seara precedentă îl
jignise cumplit pe tata, așa, din senin, fiindcă el se străduiește din toate
puterile s-o ignore.
Când i-am văzut fața luminată de fericire, mi-a fost rușine de mine
însumi, mi-a fost atât de greu, încât nu reușeam să-mi amintesc exact ce
anume îmi stârnise valul acela de ură. Ea a dat radio-ul și mai tare,
rugându-mă din ochi să accept, să nu mă supăr. Concertul intra impetuos
în fiecare colț al camerei, puseuri de fericire fără nume și de tristețe
copleșitoare, regrete și speranțe se învolburau de-a valma; dacă aș fi fost
singur, probabil că aș fi plâns. Era ca o eliberare de prea-mult-urâtul vieții
noastre din ultimii patru ani, ca o purificare. în mod sigur aș fi suspectat-o
pe Ligia că a ales anume Concertul în Re Major, dacă n-ar fi fost o
transmisiune radio... Dintre discurile noastre vechi colecționate de tata în
studenție și mai târziu, cele cu acest concert, în interpretări celebre, au
fost ani de zile marea mea comoară.
... Au fost?! De ce au fosf! Se vede că sunt încă, de
vreme ce același concert transmis la radio m-a tulburat
nespus în seara aceea... Am gândit la timpul trecut, pentru
că a fost o vreme, a copilăriei, dar și după aceea, când în
casa noastră se juca un joc minunat. Menit la început să
mă familiarizeze cu marea muzică, acel joc a devenit cu
timpul un fel de ritual dătător de bucurie. Intr-un colț al
camerei de zi, tata punea discurile la pik-up, iar din capătul
opus, la concurență cu mama, trebuia să recunosc ce am
ascultat. Când mai crescusem puțin, tata a complicat jocul.
Ascultam două sau mai multe discuri cu aceeași piesă
muzicală în interpretări diferite, apoi, rând pe rând, trebuia
să recunosc violonistul sau pianistul din primul, al doilea,
al treilea disc... Menuhin? Voicu? Szeryng? Oistrach? Ruha?
Și... de ce crezi că a fost Voicu? Iar eu justificam răspunsul
într-un mod naiv care exprima însă cinstit ceea ce-mi
sugera mie fiecare din cele două sau trei interpretări.
Vioara lui Voîcu cânta duios-bărbătește, a lui Ruha
unduios-discret, Menuhin - delicai~dramat ic și tot așa, până
când am ajuns să numesc fără greș interpretul după numai
câteva măsuri de început... Jocul nostru a încetat la puțină
vreme după intrarea mea la liceu. Ne-a rămas totuși
bucuria calmă, odihnitoare, a audițiilor în trei în serile când
ai mei erau mai liberi de griji și obligații profesionale. După
întoarcerea Ligiei, parcă în fiecare colț al casei noastre s-
au cuibărit pânda și neliniștea. Până și vechiul nostru
chiriaș de la mansardă ne-a părăsit zilele trecute fără să-și
 justifice prea convingător plecarea din casa noastră. De
muzică nu mai poate fi vorba...
Difuzoarele anunță sosirea acceleratului pentru
București, urmat la trei minute de personajul de Costești.
Pe peronul pustiu până mai adineaori, se foiesc acum zeci
de călători coborâți din trenul sosit de la Timișoara sau
veniți de prin satele Teleormanului ca să prindă
acceleratul pentru București. Mihai trecuse prin pasajul
subteran la linia a patra, unde staționa în așteptare un
tren bătrân cu vagoane de lemn vopsite și răsvopsite,
spre care se grăbeau elevi sosiți în vacanță, doctori
navetiști și țărani din partea locului. Băiatul rămăsese pe
coridor, aproape de coborâre, urmărind prin fereastra
deschisă limpezirea luminii cețoase dinaintea zorilor.

După mai puțin de o jumătate de oră cobora în halta Zâmbreasca. Pe

peronul cât palma - ceferistul cu fanionul lui și un țăran bătrân și uscat,
cu un bici subsuoară, care trecea în revistă cu ochii holbați vagoanele
din care nu cobora nimeni.
... Se vede că trenul a oprit astăzi aici numai pentru
mine, se mirase Mihai, și își săltase rucsacul în spate.
- Doar zece mii de lei, nică! Doar atâta îmi dai și te duc în comună.

Băiatul se oprise înaintea drumului prăfuit care pornea chiar de lângă

calea ferată și cobora lin în valea celor trei coline ce adăposteau satul.
Privea în lungul drumului cu înfrigurarea unui călător venit de pe alt
continent.
- Hai, că te duc cu șapte mii...
Strigătul trenului trezea din somn frunzele salcâmilor din gară și
primele raze palide ale soarelui ascuns încă pe jumătate după una dintre
coline. In spatele gării, înhămat la o droagă, un măgar cenușiu privea
nemișcat cum dispărea după liziera de salcâmi ultimul vagon al cursei de
Costești.
- Cinci mii, nică, ultimul preț. ’
Amuzat deopotrivă de monologul și de atelajul
bătrânului, Mihai își urcase sacoșa în droagă și se
 înghesuise pe scândura din față. Drumul prăfos șerpuia
printre o miriște nesfârșită și lanuri de porumb hotărnicite,
care înalte și colorate în verde intens, care pipernicite și
verzulii.
- De ce porumbul nu este peste tot la fel? întrebase el mai mult ca să
rupă tăcerea.
- E după puteri. Unii au avut cu ce plăti tractorul, alții au zgâriat și ei
pământul cu plugul tras de vacă sau cu sapa; unii au dat două prașile și-au pus
îngrășământ, alții... După puteri... Dar dumneata la cine zici că ai venit? Ca să
știu unde te duc.
In vale, la mai puțin de-un kilometru, dintre sălciile bătrâne de pe
malul Gramei, se iveau una câte una casele de pe ulița Oltenilor
- Uite, colo să mă duci, la casa din piscul uliței.
- Oi fi al vreunuia din băieții Petriei?
- Nu. Sunt nepotul Măriei, sora tușii Petria.
- Aha. ..Da’ parcă am auzit că Maria s-ar fi prăpădit?
- Așa e. Tușa Petria ce mai face?
- Cu bătrânețea... Când nu trebăluie, stă la poartă și-l așteaptă pe
Lisandru să se-ntoarcă de pe front.
- Cum vine asta?!
- S-aude c-ar fi venit unii din Dobrotești. Au fost prizonieri la ruși și
de-abia acuma, de când a căzut comunismul, le-au dat ăia drumul să se-
ntoarcă acasă.
- Păi, tușa Petria nu este văduvă de război?
- Ea n-a primit niciodată înștiințare că omul ei ar fi murit pe front. A
fost dat dispărut. Ea nici slujbă de înmormântare nu i-a făcut, fiindcă nu crede
c-ar fi murit.
- Dar se știe sigur că s-au întors oamenii aceia din Dobrotești?
- Așa s-aude. Așa trebuie să fie... Gnu’ cică a plecat după două zile
înapoi, de unde a venit, fiindcă n-a mai găsit pe nimenea dintr-ai lui în viață.
Zice lumea c-ar fi avut nevastă rusoaică în Siberia și nici să vorbească pe-
nțeles nu mai știa... Altul și-a găsit nevasta măritată, babă, de! Stă cu moșul ei
în averea ăstuia întors de la ruși. Ea n-a vrut să-1 cunoască, fiindcă-1 știa
mort, i-a făcut toate pomenile. Nici fie-sa, că avea copil mic când a plecat pe
front, nici aia nu l-a cunoscut. Doar soru-sa l-a cunoscut și l-a luat la ea în
casă și i-a pus să se spele și să mănânce și i-a zis să rămâie în casa ei până o
muri.
- Chiar o fi adevărat9 Dumneata ce crezi?
- Așa s-aude...
Măgarul călca leneș pe podețul înălțat de oameni cu
pământ și paie peste firul Gramei. Căruțașul îl șfichiuia cu
biciul pe spinarea lată și... fi re-ai al lacacui, văzuși dealul!
Tu ai vrea să mergi numai la vale, lua-te-ar boala să te ia,
dar mai e fi deal pe lumea asta!
- Lasă-1, nu-1 mai lovi, că am și ajuns. Urc singur ulița. Nenea Radu o
fi acasă?
- Nu e. E la moară. Și în zilele lucrătoare vine doar seara, că muncește
la fabrică la Roșiori, da’ s-aude c-o să se-nchidă fabrica... Chin mare! L-a mai
lăsat și nevasta... Nu din voința ei, se-nțelegea bine cu Radu și cu Petria, da’ a
luat-o boțogașul dă tat-său și i-a găsit pe unul cu casă pricopsită la Roșiori...
Văduv și cam trecut... De ce nu tragi la unchi-tău Ilie? Ăla are de toate, că și-a
făcut parte în ’89 de tot ce-a fost mai bun la ceapeu. Șt tușă-ta Irina e-n putere,
nu ca Petria. Hat, urcă la loc, să te duc la aia.
- Dar ea, Floarea, dacă se-mpaca bine cu nenea Radu, de ce a plecat de
la el?
- E femeie harnică și cuminte, da’ e slabă, n-are voința ei. Ce-a zis taică-
său, aia a făcut. A-nnebunit lumea, ni că, după bani și avere... Cine poate oase
roade, cine nu, nici carne moale, cum spune o vorba. Hai, urcă, să te duc la
Iiie în centru.
- Nu, mulțumesc. Uite banii...
- N-am să-ți dau rest.
- Să fii sănătos!
IV

Mihai avea să păstreze multă vreme în amintire

imaginea bătrânei rezemate de stâlpul porții, care privea
nemișcată în josul uliței așteptând sosirea cuiva. Pe el îl
recunoscuse repede, deși crescuse mult de când îl văzuse
ultima oară, la înmormântarea surorii ei mai mari. Se
bucura din toată inima să-l vadă și nu voise nici să audă de
instalarea băiatului la rudele mai pricopsite din centrul
comunei. Ai tăi au tras totdeauna aici, la casa bătrânească.
Ce să cauți la Ilie? O să te duci într-o zi în vizită, dar de stat
aici stai. Am găini care ouă, am zarzavaturi în grădină, iau
în fiecare zi lapte proaspăt de la cumnata Rada, de ce să
stai la alții? De-abia o să am și eu cu cine schimba o vorbă,
că Radu pleacă dimineața la Roșiori și vine seara...
Și că Mihai o să doarmă în odaie, fiindcă Radu are patul
lui în camera de la drum și doarme mai mult afară, în
tanar... Că a ridicat încă de anul trecut grajd cu fanar
deasupra și a strâns bani să cumpere o vițea, dar Radu tot
amână, zice că dacă Floarea a plecat, cine o să vadă de
vită, de parcă ea n-ar mai fi în stare nici de-atât... O să-1
trimită ea sâmbătă neapărat la târg la Ciolănești ca să
cumpere vițeaua...
- Nea lan cu ce mai face?
- Care lancu?
- Gulie.
- Bine. Se luptă și el cu sărăcia. O să-i trimit vorbă c-ai venit, dar
acuma hai să mănânci, că ești plecat de mult de-acasă și pe urmă să te
odihnești nițel... Radu plecă din noapte la moară cu căruța să macine un sac
de grâu, să coacem pâine nouă...
 Și că... Valeria cu George de ce n-au venit și ei? I-a tot
așteptat în verile din urmă. Că nici băieții ei din București
nu se omoară venind, iar când totuși ajung acasă, stau
câteva ore și pleacă... Cât despre Sandu, mijlociul ei, ce să
mai zică* N-a mai fost pe-acasă de vreo șapte ani, de la
nunta lui Radu cu Floarea...
Nu e vorbă, Aradul e departe, dar nu e chiar la capătul lumii... Ar fi
putut să vie și el în concediu, dar așa e viața... Dacă s-a însurat acolo și și-
a făcut un rost, s-a înstrăinat...
Mâncase brânză cu ouă - ochiuri și cu salată de roșii și se întinsese pe
patul din odaie, convins că nu va putea dormi. In camera curată și
răcoroasă regăsise decorul știut din vacanțele copilăriei: icoana de lemn cu
Sfântul Nicolae înnegrită de vreme și împodobită cu ștergarul înflorat; pe
peretele opus - marea ramă galbenă din lemn lustruit cu cele douăsprezece
despărțituri ale ei și în fiecare câte o fotografie de demult cu ai familiei...
miri și mirese, copii înțepeniți pe câte un taburet, soldați neștiuți și un
bătrân solid și zâmbitor, capul familiei, moș Ene Macarie, purtând pe piept
decorația din războiul de la 1877...
Adormise cu ochii pironiți pe fotografiile albite de
trecerea vremii și dormise neîntors până la prânz, când
răzbise din curte vocea groasă și domoală a lui Radu: Dă-i,
mamă, lui Petre un litru de țuică să-l bea cu nevastă-sa, că
nu vrea să-mi ia bani. Fără el nu măcinam nici d-acu-n trei
zile, că era gloată... El a avut rând și a băgat și sacul meu
cu ai lui...

In primele două zile nu ieșise nici până la poartă. îi

ajutase lui Radu să culeagă niște pruni văratici din grădină
și zăbovise ore întregi sub nucul din mijlocul curții, de
vorbă cu Petria ori cu alte rude din vecinătate. Fiind ajun de
duminică mai toți cei de pe ulița Oltenilor se adunaseră
prin casele lor, de pe câmp sau de la fabricile din Roșiori.
Gulie era la moară la Ciolănești. Se-nvărte pe lângă morar
de vreo două săptămâni ca să-l angajeze și pe el acolo, dar
morarul are doi băieți studenți care muncesc cot la cot cu el
 și dacă l-o angaja pe Gulie, asta o sa se întâmple după ce i-
or pleca ăluia băieții la facultate. Până una, alta, ajută pe
unul și pe altul să-și care sacii, scoate și el un ban... îi
spusese Radu.
O bătrână măruntă și cam rotofeie, cu fața albă și
tânără, intrase în curte de dimineață și-i adusese lapte și
covrigi calzi. Oala asta e de la mine pentru nepotul de la
București. N-o trece la socoteală... Pupa-l-ar tușa, ce-a
mai crescut! Ce s-o fi bucurând nepoata Valeria când îl
vede așa înalt și frumos...
Mihai o privea în tăcere, intrigat de modul indirect în
care îi vorbea. După plecarea ei îl descususe pe Radu în
privința gradului de rudenie dintre el și femeie. Păi, mai
toți de pe ulița asta suntem neamuri. Și dacă ea e rudă
cu noi, e mda și cu tine, îl lămurise el mai în glumă, mai
în serios. Eu îi vin nepot bun, fiindcă bărbatul ei a fost
frate cu tata. îmi e și nașă de botez, că de cununat nu m-
a cununat ea. Dacă bărbatul ei a murit pe front, ea nu s-a
mai măritat și n-avea cu cine să mă cunune... Pe vară-
mea Drina a crescut-o singura și acuma își crește
nepoții...
- E mai tânără decât dumneata, tușă Petrie?
- Ba, suntem de-o seamă, dar ea n-a dus în spate ce-am dus eu. A avut
pământ, vite și doar un copil. Pe Drina. Eu am rămas cu cinci băieți de crescut
și cu două pogoane de pământ. Pe vremea ceapeului, bărbatul Drinei a fost
brigadier. Rada n-a muncit la câmp. A gătit și ea, acolo, o mâncare și-a spălat
o rufa... Eu nici pensie n-am primit decât târziu de tot, fiindcă Alexandru n-a
murit, el a fost dat dispărut.
De trei ori pe zi răsuna dinspre haltă peste porumburi
strigătul prelung al trenului. De fiecare dată la acest
strigăt Petria pornea spre uliță și se rezema de stâlpul
porții. Așteaptă și ea săraca, vorbise spre el Rada. A
crescut cinci băieți, dar e mai mult singură.
O auzise de acolo, de lângă stâlpul porții.
- Nu sunt singură, Radă Am lângă mine pe unul din băieții mei, că
doar nu se putea să rămâie toți aici, cu mine, ca să-mi ție mie de urât... De ce
tot spui că am rămas singură? Băieții mei au învățat carte și meserii, și-au
făcut rostul lor la oraș...
- Hai, nu te mai supăra! Zisei și eu așa, fiindcă Radu e mai mult plecat.
- Mă tem că în curând n-o să mai aibă unde pleca. I-a anunțat că strâng
fabrica la jumătate. Primii pe care o să-i trimită acasă or să fie navetiștii.
- Păi, asta e bine, cumnată! O să-și vadă de pământ și de vie.
- Cu ce plătim tractorul și îngrășământul și prașila și toate câte sunt?
Gineri-tu și-a luat tractorul de la ceapeu, a fost p- acolea, prin preajmă și a
apucat la vreme...
- L-a plătit, Petrie. Nu l-a luat degeaba! Să nu vorbești cu păcat.
- L-a plătit, așa e. A dat pe el cît a dat Gulie pe două oî sterpe.
- Dacă oile lui Gulie s-au nimerit sterpe, e vinovat lordache? Hai, zău,
femeie, te-aude băiatul ăsta și ce crede despre noi?
- Parcă de sterpe sau nesterpe vorbeam noi acuma! Las-o încurcată, că
doar știe tot satul cine-a apucat ce-a fost mai de preț la ceapeu.
In atitudinea Petriei față de Rada băiatul simțise și mai înainte o doză
mare de asprime amestecată cu dispreț. Cealaltă nu părea să se
sinchisească prea mult de asta, așa că pusese și el un pic de gaz pe foc.
- Tușă Petrie, cine a apucat ce-a fost mai de preț la ceapeu?
- Cei pe care i-a prins ’89 în fruntea bucatelor. Cine alții? Dar așa e de
când lumea și după cum s-arată, o să fie mereu la fel, dacă nu și mai rău...
Degeaba l-am omorât pe Ceaușescu, dacă n-am scăpat de nedreptate...
- De ce ai spus... l-am omorât? Că doar nu Lai omorât dumneata! Cei
care Lau omorât sunt cunoscuți...
Bătrâna îl privise atentă și puțin încruntată de parcă s-ar fi temut că-1
va auzi spunând ceva ce n-ar fi vrut să audă din gura lui.
- Toți din țara asta l-am omorât. Și eu și Rada și toți. Fiindcă toți ne-
am bucurat atunci când l-au prins și l-au dus la Târgoviște. N-a zis nimenea
nu-1 omorâți! Nici atuncea și nici multă vreme după aia. .. Au început sa arate
cu degetul unul și altul, abia când se potolise zavera și începuse lupta pentru
scaune.
Oftase și pornise spre ușa casei, gârbovită dintr-o dată și cu pași
șovăielnici.
- Mă duc să mă-ntind puțin în pat. Tu, Mihai, când ți s-o face foame,
să-ți iei mâncare în farfurie din cratița de pe aragaz.
 Cu fiecare ceas petrecut la Zâmbreasca Mihai se
depărta tot mai mult de necazurile de acasă. întoarcerea
Ligiei și toate câte urmaseră i se păreau acum aproape
ireale sau, oricum, nu mai grave decât necazurile altor
oameni. Luni, în zori, după plecarea lui Radu la tren, se
vârâse sub dușul improvizat dintr- o stropitoare agățată
într-un salcâm, pe care o manevra cu ajutorul unei sârme.
Se săpunea cu nădejde jucând tontoroiul sub jetul de apă
rece peste pietroaiele netede aduse de Radu din gârlă și
se gândea nerăbdător la o plimbare lungă peste coastă,
spre apa Hodorogului. Gulie nu revenise încă din satul
vecin, dar băiatul își amintea destul de bine drumul peste
câmpul dintre sat și pădurea lui Berindei. Băuse o cană de
lapte cald și își luase în buzunar un pachet de biscuiți din
proviziile puse de Valeria la plecare. Ca să evite ocolul și
povârnișul prăfos al uliței, pornise spre câmp prin fundul
grădinii, sărise peste firul de apă al Gramei și se trezise
într-un desiș înalt de bozii și cucută care miroseau
puternic a ierburi amare și a pământ umed. Undeva în
apropiere auzise un foșnet și o chemare șoptită:
- Vino încoace să vezi ceva.
Se oprise surprins, încercând să străbată cu privirea printre
buruienile înalte.
- Hei, aici, la dreapta... la uite ce-am găsit eu! Patru ouă de rață leșească.
Aplecată deasupra unui tufiș de bozii, o fată desculță, cu părul tuns
scurt și îmbrăcată într-o rochie de stambă prea largă pentru ea, privea
încântată ouăle verzi așezate roată în jurul unui pietroi.
- Eu am pus pietroiul aici, ca să țină loc de cuibar, se lăudase ea. Vrei să
ți le dau ție?
- Păi, de ce să mi le dai mie!
- Eu vin aici în fiecare dimineață și iau câte vreau. Am mai pus cuibare și
în alte locuri.
- Iți mulțumesc, dar eu plec încolo și mă tem că o să le sparg
- Pleci la haltă? Dada Petria zicea că stai până la toamnă.
- Așa e. Acum mă duc spre valea Hodorogului, nu la haltă. Tu cine ești?
- Sunt Lina Vetii, de-aci de pe uliță... Hei, n-ai cum să știi tu cine sunt
eu!
- Ești elevă?
- Nu mai sunt. Am terminat anul trecut pe-a șaptea.
- Și ...9 De ce n-ai terminat-o și pe-a opta?
Fata își potrivea în buzunarele rochiei cele patru ouă verzi și era vădit
că nu mai avea nimic de spus.
- Eu plec, ca să nu mă prindă arșița. La revedere!
Pornise prin desișul de cucută spre porumburile care începeau chiar din
malul apei.
- Vezi că intri în băltoacă, ia-o mai la stânga... Să nu spui la nimenea de
cuibare...
- Nu spun.

înaintase prin porumburi până zărise undeva în față

vechiul canton de la calea ferată. Cotise la dreapta pe
hotarul dintre două tarlale și ținuse drumul înainte până
ieșise în miriștea largă care se pierdea în pădurea de
dincolo de apă. Pe tot câmpul - nici țipenie de om. Doar
înainte, profilat pe cerul dimineții - un tufan uriaș pe
jumătate uscat. Pe craca cea mai de jos atârnau niște
izmene ca vai de ele și o pereche de galoși legați cu sfoară.
... Pesemne și-a uitat careva aici hainele, gândea Mihai
îndreptându-se spre tufanul stingher. Se oprise brusc la
câțiva metri distanță, la apariția unei arătări. Un bătrân
slăbănog gol- pușcă și cu barba crescută în voie ieșea
chiar atunci din trunchiul găunos al copacului. Surprins și
jenat, Mihai pornise mai departe peste câmp.
- Ia să-mi spui tu mie unde și-au îngropat Bădăuțeștii fiarele de plug!
Ha? Să-mi spui numaidecât!
Vocea bătrânului îi suna în auz ca un lătrat de cățea rea și flămândă.
Băiatul pornise pe miriște hotărât să-și vadă de drum.
Curios, privise în urmă și acum se străduia din răsputeri sa și țină
râsul. Moșneagul își trăgea pe el izmenele aerisite pe craca tufanului, dar
de multă grabă un picior nimerea mereu într-o ruptură a cracului.
- Eu sunt din București, am venit la rude, strigase Mihai, nu știu nimic
de plugurile dumitale... Bună ziua!
- Ce bună ziua, ce bună ziua! Zi mai bine: leagă-ți gumarîi, nea
Dadine, și ia~te după mine!
înveselit de gluma rimată a bătrânului, băiatul se oprise din nou. îi
văzuse, însă, într-o clipită, ochii. îi văzuse privirea roșie-cețoasă care-1
sfredelea cu o ură teribilă, cu o foiță teribilă, în timp ce mâinile, ca două
crăci uscate, tremurau de nerăbdare să lege cu sfoară gumarii de labele
picioarelor. O luase la fugă fără să mai privească înapoi și se oprise
tocmai la podețul de peste Hodorog, unde câțiva copii își pregăteau
râmele pentru undiță.

- Te-a fugărit nea Dadin?

- Cred că asta intenționa, dar n-a apucat... Cine este vagabondul ăla
bătrân?
- Nu e vagabond, e nebun. Dacă te prindea în porumb, te punea jos, că
are o putere ce nu s-a văzut!

- Aha! Toamna trecută i-a sărit în spinare lu’ nenicu Stan. Noroc că era
lume la cules și-a sărit care mai de care de l-au gonit.
- Nu te-a întrebat de fiarele de plug ale Bădăuțeștilor?
- Ba da. Despre ce pluguri e vorba?
- Păi, ăsta este fixul lui!
- Este, sărise alt băiat, dar are și fixul ăsta o pornire. In timpul războiului
ăl mare, ai lui Bădăuță - ramura boierească - au îngropat plugurile de la moșie
ca să nu le confiște nemții. Că ăia confiscau toate fiarele de plug și toate
cazanele și tot ce era de metal ca să-și facă tunuri. Vătaful de la curte, ăla care
a- ngropat fiarele, a murit la puțină vreme după plecarea nemților și zice
lumea că n-a mai apucat să spună unde e ascunzătoarea. Ce de oameni le-au
căutat, dar nu le-a găsit nimenea nici până în ziua de azi! Nea Dadin era copil
pe-atuncea, dar l-a luat taică-său mereu cu el ca să-l ajute să sape după
pluguri. Și-a rămas cu damblaua asta.
- Aha! Mie mi-a povestit bâta că tot atuncea, când cu războiul de la ’916,
au intrat nemții în curtea noastră. Tata mare al bâtei tocmai se culcase afară,
sub nuc, că era bătrân. Se învelise cu o plapumă nouă din stofa albastră.
Neamțul i-a- nhățat plapuma; ăla trăgea, moșul nu se lăsa și striga la el: Stai
bre, că asta nu e ibâncă de cal! N-auzi, bre, că nu e ibâncă, e plapumă, tu nu
vezi?!
Copiii râd în hohote. Le place grozav povestea cu plapuma nouă și
albastră, pe care probabil au mai auzit-o și altă dată.
- Și ce-a făcut până la urmă?
- Ce era să facă? A rămas moșul fără plapuma, fiindcă neamțul nu știa
românește... Ești la liceu la Roșiori?
- Sunt bucureștean. Am venit în vacanță la Zâmbreasca la rude.
■ Cum o să te-ntorci acasă, că-ți iese iar nebunul înainte... ?
- Ete, dacă-și rupe un ciomag de colo, din pădure, nici n-are ce-alege din
moșneag. E periculos când vine pe furiș din urmă...
- Ii dai una pe cocoașă și-ți vezi de drum.
- De ce riu-1 internează în ospiciu?
- Cine? N-are cine, că ai lui au murit toți. L-a internat dispensarul pe
vremea lui Ceaușescu, dar a evadat după câteva luni și s-a-ntors tocmai de la
Poroschia pe jos, pe calea ferată, cum se-ntoarce câinele acasă de oriunde l-ai
lăsa.
- In timpul iernii unde se adăpostește0 Tot în scorbura tufanului?
- Nuuu! Are o colibă la marginea satului, dărăpănată și fără ușă, dar îi
dă lumea de pomană haine și mâncare. Stă de ani și am așa, în frig și-n ploaie,
altul cu mintea la cap ar fi murit de mult. Pe el îl ține Dumnezeu. Și nu e
totdeauna nebun, doar vara, pe căldură îl apucă, încolo e om ca toți oamenii.
După ce epuizaseră poveștile despre Dadin, copiii s-au îndepărtat pe
firul apei certându-se pentru locurile de pescuit.
Bucuriei din zori îi luase locul o stare de neliniște
cețoasă.Nu e nebun toi timpul... Sub podul de lemn unde
se scălda cu Gulie în vara aceea de demult, apa era
aproape secată și îngroșată de iarba broaștei și de izmă
sălbatică. Drumul de căruțe de dincolo de pod îl ducea
spre satul vecin. Mai norocoși decât zâmbreștenii, oamenii
din Doage au șosea asfaltată, iar casele lor se înșiruie
ordonate ca mărgelele de o parte și de alta a șoselei.
In vitrina unui magazin cu etaj din centrul comunei -
câteva zeci de cărți cu coperte decolorate de soare își
așteptau cine știe de când cumpărătorii... Hegel -
Fenomenologia spiritului, Petru Dumitriu - Cronică de
familie, Lev Tolstoi - Jurnal, Combaterea gândacului de
 Colorado, Pierre Montet - Egiptul pe vremea dinastiei
Ramses, Neagu Rădulescu - Napoleon fugea repede, Adnan
Man iu - Poezii din Carmen Silva, Boris Polevoi - Povestea
unui om adevărat, Nicolae Mano 1 eseu - Contradicția lui
Maiorescu, Sartre - Cuvintele, Creșterea viermilor de
mătase și tot așa... Ce brambureală! se mira Mihai supărat
ca pentru un afront personal. Singurul criteriu, și nici acela
respectat până la capăt, formatul... Ce-o fi cu cărțile
astea? Cine le-o fi pus aici, între două manechine sinistre
înveșmântate în mătase roz...! In fundul vitrinei, cărțile
erau îngrămădite unele peste altele. Cineva legase
stângaci, între două cartoane tari, o carte veche și groasă
tipărită pe hârtie galbenă. De sub ea ieșea la vedere
jumătatea unei coperte albe pe care sta scris Preda și mai
jos ultimul cuvânt din titlu - pământuri. Să fie ziua mea
norocoasă chiar astăzi? De când tot caută mama pe la
anticari volumul de debut al lui Marin Preda...' Citise
programul afișat pe ușă, conform căruia în zilele de luni
magazinul este închis. M-am bucurat degeaba, oftase
Mihai dezamăgit și se întorsese în fața vitrinei. Din curtea
vecină venea spre el o femeie.
~ Vreți să cumpărați ceva de la noi?
- Mă interesează o carte din cele expuse acolo. Dacă vreți să mi-o
rețineți, vin neapărat mâine dimineață să o iau.
- Le găsiți pe toate, că stau acolo de astă toamnă. Sunt ale unui profesor
pensionar pe care l-a luat la Tumu o nepoată. Dar la cine ați venit, că nu vă
cunosc?
~ Rudele mele sunt în Zâmbreasca.
- Ei, păi atunci vă deschid, să nu mai faceți mâine încă un drum până la
noi.
Avea cheile pregătite în buzunarul șorțului de bucătărie.
- Poate mai găsiți și alte cărți care vă interesează. Au fost multe, vreo
cinci geamantane de cărți, dar le-au cumpărat copiii, fiindcă erau din cele
cerute la școală...
Mihai luase din vitrină cartea lui Marin Preda. Este chiar
ziua mea norocoasă, se bucura el... întâlnirea din
 pământuri, nuvele, ediția a doua, Editura Cartea
Românească, 1948. Pe foaia de titlu citise cu emoție
dedicația scrisă cu cerneală neagră și datată Februarie
1949... Conjudețeanuluimeu....
~ Nu mai luați și altele?
Cartea groasă, tipărită pe hârtie galbenă și legată între
două cartoane, era, de fapt, colecția Biletelor de papagal
din 1937- 1938.
- Le iau pe acestea două, zisese și privirea îi căzuse pe o altă carte pusă
sub piciorul șchiop al unuia din manechinele înfășurate în mătase roz... G. 1.
Brătianu - O enigmă și un miracol istoric: poporul român.
- Doamnă, de ce-ați pus-o acolo? exclamase Mihai revoltat. Este o
carte admirabilă, este una din cele mai frumoase cărți de istorie... 1
- Dacă vreți s-o luați, pun alta în loc, fiindcă manechinul ăsta are un
picior mai scurt, poate să cadă și sparge geamul, Doamne ferește!
(Nu te duce capul să pui acolo o bucată de scândură, o cutie de
metal sau o piatră! o certa băiatul în gând. La urma urmei, vinovat este
acel profesor care nu și-a iubit cărțile...).
- Profesorul dumneavoastră s-a despărțit prea ușor de biblioteca lui.
Nu și-a oprit nici măcar cărțile cu dedicația autorilor.
- La ce bun să le mai fi oprit? Era aproape orb și dacă a ajuns la mâna
nepoților, el n-a mai avut cuvânt. Lau vândut casa, mobila, bicicleta, tot...
Deci, o luați și pe asta? S-o șterg un pic de praf.
Mihai cercetase curios piciorul șchiop al manechinului
unde femeia pusese o altă carte. Citise dezolat: Tudor
Vianu - Generație .>/ creație.
- Era profesor de limba română?
- Da. Și ce profesor! In tinerețe a publicat și o carte cu poezii scrise
de dânsul... Nu mai alegeți și altele? Le dau cu cinci mii de lei bucata. Nu e
mult, să știți. Acuma cărțile costă și o sută de mii.
îi dăduse banii și o aprobase.
- Știu că nu e mult. O să revin peste cîteva zile. Nu le pot duce pe
toate și n-am nici în ce să le pun.

Pornise pe șosea spre ulița care îl scotea la podul de

 lemn, dar se oprise la poarta unei case înconjurate de
flori. Cineva udase florile și vița boltită, iar apa risipită din
belșug se scurgea printre ulucile văruite tăcând dungi pe
trotuarul bătut de soare, în curte nu se vedea nimeni, așa
că se așezase pe banca de scânduri bătută în cuie lângă
poartă. Nerăbdător, răsfoia din nou micul volum de debut
al lui Marin Preda. în subsolul ultimei pagini a nuvelei
Dimineață de iarnă, cu care se încheia cartea, zărise o
notă: Nuvela aceasta prefațează primul roman al
autorului, urmărind aceiași oameni, angajați îiur-un
conflict mai larg, această lucrare, aflată în pregătire, va
apărea curând.
Cine ar fi putut bănui ~ gândea Mihai, că această notă
modestă, redactată destul de stângaci, anunța o
capodoperă a prozei românești...! Și cine-ar fi putut bănui -
își continuase el gândul, că voi avea asemenea noroc tocmai
în satul Doage, care nici nu figurează pe hartă...! înveselit,
pornise spre ulița care-1 scotea la apa Hodorogului fără să
mai privească în jur.
Copiii renunțaseră probabil la pescuit, căci nu se mai
vedeau nicăieri și podețul era pustiu. Undeva spre marginea
pădurii un țăran își cosea fânul, iar la cotul gârlei două
țigănci uscățive își încercau norocul la pește aruncând în
apă, la intervale egale, un târboc de lemn. Cu gîndul în altă
parte, Mihai urmărea gesturile repezi cu care femeile alegeau
baboii din nămolul mișunat de mormoloci și broaște cu
burțile albe. TI încercau sentimente contradictorii și gînduri
amestecate. în câte locuri n-or fi zăcînd cărți valoroase de a
căror soartă nu-i pasă nimănui..,! Imaginea cărților arse de
soare și prăfuite în devălmășie îl incita la un exercițiu de
ordonare a lucrurilor.
... E doar un punct infim din Univers, dar, iată, este suficient pentru a
tulbura ordinea. Vitrina aceea era aidoma unei case mizerabile cu
dependințe comune, în care sunt obligați să trăiască la un loc oameni
complet diferiți. Luați în parte, respectivii pot fi demni de tot respectul, dar
puși de-a valma se află în imposibilitate de comunicare...
 Nu. Nu devălmășia mi-a creat această stare de inconfort. Prin forța
lucrurilor, în orice bibliotecă, oricât de bine organizată, stau alături cărți de
autori adesea incompatibili între ei... Abandonarea, deșertăciunea...
La urma urmei, cărțile acelea și-au împlinit în parte rostul
lor, fiindcă profesorul le-a citit, pe unele le-a studiat - am
văzut pagini cu sublinieri și cu note scrise pe margine. Este
limpede că n-a fost nici snob, nici colecționar. Ar fi putut să
le doneze școlii din sat, se vede însă că nu s-a putut despărți
de ele nici după ce a orbit. Le știa aproape, presărate ici-
colo cu scrisul lui mărunt și citeț, făceau parte din el... Și
atunci, de unde această stare?
Fiu-fiu și Chira-Chiralina și bâldâbâc târbocul în apa Hodo-
rogului...
Băiatul privise în preajmă.
Lucrurile sunt la locul lor. Tulburarea este în mine...
Dacă ar trebui să aranjez cărțile unei mari biblioteci după
alte criterii decât după cele consacrate - după criteriul
iubirii, să zicem - cu cine aș începe seria de pe raftul Alfa?
Și cu cine aș continua seria, fără să mă sâcâie senzația
incompatibilității? Sigur, criteriul iubirii este unul
subiectiv, dar oricum am lua-o, nu există serii absolut
convergente; există serii convergente atunci când, într-o
serie alternantă doi termeni consecutivi oarecare sunt de
semne contrare... \ Asta în matematică. In lumea cărților -
cine și după ce criterii stabilește consecuția și semnele
termenilor - cărți?... Ar fi o încercare fără sens. In
matematică semnele sunt convenționale dar conduc la
rezultate exacte. în lumea reală convenționalul alunecă
mereu în derizoriu, în minciună. Punctele de convergență
sunt iluzorii sau cel mult meteorice. Armonia, chiar a
naturii, poate fi și chiar este foarte ușor tulburată de
oameni. Numai în muzică și în marea poezie se poate
obține armonie absolută... Pe când nu era moarte, nimic
nemuritor, nici sâmbuntl luminii de viață dătător, nu era
azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna, căci unul erau
toate // totul era una... pe-atunci erai Tu singur, încât mă-
ntreb în sine-mi: au cine-i zeul cărui plecăm a noastre
inemi?
La Alfa, Doamne, ești numai Tu. Și tot Tu la Omega.
Singurele certitudini pentru toți: începutul și sfârșitul...
Dar, între ele, cum și încotro să ne mișcăm spre a nu irosi
clipa cea repede, pentru a-i da un sens? Tu ridici când și
când câte un colț de perdea și ne lași să exultăm de
bucuria unei descoperiri uluitoare. Peste un veac sau
peste un deceniu îngădui iar miracolul. Recent, niște
savanți au descoperit fărâma primordială, indivizibilă.
Când ni se pare însă că mai avem
 foarte puțin pentru a afla totul, urmează o izgonire din Rai, ori încurcarea
limbilor ca la Babei, ori o încurcare a minților, cum se întâmplă acum la
noi și în mai toată lumea. După ce la Babei le-ai încurcat limbile,
oamenii - creația Ta fiind, au găsit destul de repede chei potrivite pentru
înlăturarea barierei lingvistice. La acest nou Babei vor mai găsi vreun
remediu?
... Unde, spre ce voi pomi eu în această toamnă? Punctul geografic îl
știu bine, dar cel de convergență cu lumea, cu mine însumi, cu ceea ce sunt,
cu ceea ce voi fi și voi face nu-1 pot calcula, el scapă legilor exacte.
... De ce am ales matematica? De ce simt că aș alege-o și a doua oară?
Și ce voi face cu ea, unde mă va duce... ?
L-au scos din gânduri cele două țigănci care explorau răbdătoare cu
târbocul lor nămolul de sub malul Hodorogului. își vedeau de treabă în
tăcere, una trudindu-se cu aruncatul și trasul târbocului pe mal, cealaltă
făcând flotări după flotări pentru a scotoci nămolul în căutarea peștelui.
Femeile acelea fac gesturi de roboți obosiți. Cum or mai putea pe
căldura asta să stea în plin soare și să facă atâta efort?... Au mare nevoie
probabil de peștele acela, nu se poate altfel... Dar eu ce caut aici?... Adăpost
pentru liniștea gân dului. îndepărtarea, detașarea de tristețea de acasă.
Oricât aș vrea să înfrumusețez lucrurile, acesta este adevărul. I-am lăsat pe
ai mei la greu, chiar dacă nu le-am zis... descurcați-vă, e treaba voastră...
Am înțeles că nu pot face nimic împotriva răului declanșat deLigia și am
dat bir cu fugiții...
Ridicase cărțile din iarbă și le scutura de furnici. Dintre
revistele lui Arghezi căzuse o foaie de ziar vechi împăturită
cu grijă. își aruncase ochii peste ea fără mare interes în
timp ce se îndrepta spre miriști. Versuri... De ce mă zbat?
De ce nu ri cerc să plec discret și fără larmă, când n-am
cum să mai scap din cerc, iar cercul ăsta nu se sfarmă? Mai
bine, renunțând la tot și fără de regrete proaste, să mă
scufii nd încet, să-not la cot cu înecata oaste ce s-a lăsat
sorbită lin de-acele sclipitoare unde cu gustul zilnic de
pelin, topindu-se-n oglinzi rotunde...
Tulburat, începuse să despăturească pagina, dar la
un gând oprise gestul la jumătate. Cine-o fi? se întreba
prelungindu-și astfel clipa de emoție. De unde aceste
sonorități, pe o construcție atât de simplă...! Ce îți
sugerează? îi sunase în amintire întrebarea mamei
-profesoară de limba română.
... Un deșert alb încremenit într-o lumină egală și nepăsă- toare... Și
o singură trecere prin deșert, cu strigătul întors în sine.
 Desfăcuse foaia de ziar în care recunoștea un
fragment de pagină din revista Luceafărul. Două coloane
de versuri... Un mic miracol coace-n noi ca buba; un făt
difuz dintr-un concept incert; un vierme suplu ce-o să-și
taie hruba în mărul putred dintr-un rai pe sfert...
Fantastic...!
Reluase ultimele două versuri apăsând sunetul r și
ascultându-se. Ce-ți sugerează? sunase în amintire
întrebarea mamei.
... Ronțăitul viermelui ce-și taie hruba. Absolută
conver gență între idee, imagine și cuvânt.
Deasupra versurilor, în medalion - chipul poetului.
Romulus Vulpescu! exclamase uimit. O ipostază
neștiută de mine și în mod sigur nici de colegii mei...
Oare, să nu fi publicat nici măcar o carte cu versurile
lui?... Poate însuși s-a ignorat, ori poate n-a vrut să-și
știe poezia așezată în biblioteci alături de atâtea cărți
mediocre, sau de-a dreptul proaste, lansate cu tam-
tam... în ultimii ani au apărut, totuși, foarte multe cărți
de valoare, pe care le-am răsfoit numai în librării... Nu se
poate să nu fi publicat măcar un volum de poezie...
Se aplecase din nou pe pagina veche și scanda șoptit
primele versuri ale altei poezii din grupaj: Curând am să
pornesc și eu să-mi caut umbra fără soare...
înfrigurat, împăturise pagina pe vechile îndoituri și o pusese în
buzunarul bluzei.., Nu așa, nu în grabă, nu în mers...
Brusc i se făcuse foame și sete. Spre porumburi, în
depăr tare, se vedeau siluete de oameni și cai, iar pe
miriște, din josul văii, veneau agale spre gârla lăsată de
băiat în urmă oile toropite de căldură. Ciobanul se țâra
adormit în urma lor. Sunetul rar și leneș al acioaiei
măsura ca un metronom obosit imensitatea câmpiei
pârjolite de soare.
 George coborâse din autobuz și se grăbea spre stația de metrou. Brusc,
se oprise în mijlocul trotuarului aglomerat, la numai câțiva pași de scări,
cuprins de o sfârșeală insuportabilă. Sub arșița amiezii își arătase colții
oboseala acumulată în cei câțiva ani de când își împărțea orele între catedra
de la Politehnică și cursurile de la două universități particulare. Inspirase
adânc și se rezemase de tejgheaua unei florărese, amețit și speriat de răul
nemaiîncercat până atunci. Țiganca așezată sub umbrarul de pânză îi
întindea o sticlă cu apă, spunându-i ceva. Deși vorbele ajungeau la el fără
înțeles, golise sticla și dusese instinctiv mâna la buzunar, să-i plătească.
- Se poate, domnu’? îl oprise femeia. Stați puțin aici pe scaun la umbră,
că poate m-o ajuta și pe mine cineva cu un pahar de apă când o fi să fie... N-
oți fi mâncat9
- Am mâncat... E oboseala, adăugase el, iar femeia îi lua mâinile pe rând
și le masa cu dexteritate.
- Uite, când ți-e rău, aici trebuie frecționat între degetul mare și arătător.
O să vezi cum îți trece... Stai departe?
- Nu.
- Du-te acasă și întinde-te în pat. Și mîine nu te mai duce la servici. Ești
om tânăr. Ai patrușcinci de ani? îl întrebase ea, iar el aprobase din cap.
- Pai, nu e păcat să te șubrezești de-acuma? Ia-ți concediu, domnu’, că
ești muncit rău, se vede pe ochii dumitale. Și ești și cam supărat pe viață... Nu
mai pune la inimă necazurile, că și dacă le pui și dacă nu le pui, de ele nu
scapi până nu pleacă singure.
îi mulțumise și se pregătea să plece, fără să știe exact încotro. Nu se
simțea în stare să continue drumul cu metroul spre universitatea din Parcul
Tineretului, dar totdeauna își respecta îndatoririle, iar gândul că va fi
așteptat în van la comisia de admitere îi agrava starea de rău.
 - Domnu’, ascultă ce-ți spune baba... Lasa-le de treburi și du-te acasă, că
nu e sfârșitul lumii dacă lipsești dumneata de- acolo.
Intrase în parcul de lângă stația de metrou și se așezase
pe o bancă. Era atâta umbră și răcoare sub copacii uriași
care mărgineau aleea, încât nu-i venea să creadă că se află
la numai treizeci de metri de aglomerația și văpaia străzii.
Trecea zilnic pe lângă parcul cu copaci bătrâni și falnici
dintre Bulevardul Eroilor și strada Operei, dar niciodată nu
se oprise acolo. Intre copaci nu erau flori, nici gazon, ci iarbă
și tufe crescute în voie. Aleea principală arăta ca un drum de
țară nepietruit și denivelat, iar în jurul unui grup de trei
bănci zăceau aruncate ambalaje de înghețată și de ciocolată
pe care le amușinau doi maidanezi. George înregistra toate
acele amănunte fără exigența obișnuită, ca un pictor pus în
fața unui decor neașteptat. Florăreasa - cu sticla de apă, cu
masajul și cu vorbele ei îl ajutase să depășească momentul
critic, dar se simțea încă amețit și fără pic de vlagă. Nici
gândul la perspectiva apropiată a concediului nu-i servea
prea mult, îngrijorat, hotărâse să meargă la policlinică. Știa
însă că avea să amâne de pe o zi pe alta, până intenția
însăși se va topi în starea tot mai accentuată de apatie care
îl învăluia. Ar fi putut lua un taxi, locuia la numai câteva
străzi mai sus. Prefera nemișcarea pe banca din parc,
prelungită până târziu sub seară, încercând zadarnic să nu
se gândească la situația fara ieșire care-1 îndepărta de casă
și de soția lui.
... în anii din urmă, a trecut viața pe lângă noi și ne-a
încovoiat fără să înțelegem mai nimic din ceea ce se petrece
cu noi sau în jurul nostru. Practic, în acești ani am trăit ca
niște animale de povară așteptând... ce? Sunt nenumărați
cei care fac la fel; se zbat să strângă bani cu prețul anulării
propriei existențe, cu prețul tuturor renunțărilor... Multi au
reușit să strângă sume considerabile și și-au deschis afaceri
înfloritoare... Dar noi pentru ce ne-am condamnat la muncă
silnică? Noi cu ce ne-am ales? Nu voiam să facem avere, nu
voiam decât să scăpăm de necaz... Când mai era foarte
puțin până la prag, s-a întors Ligia. Și nu va mai pleca
niciodată... Sau va pleca după ce-o să ne dea o nouă
lovitură... Și, după cum constat, n-am nici vocație de Sisif,
nici rezistența aceluiași...
Monica nu înțelege de ce n-o internez cu forța la
psihiatrie... S-a oferit - în ultimă instanță - să facă ea
demersurile necesare chiar în spitalul unde lucrează...
Găsesc eu o formulă prin care s-o aduc la o consultație
fără tapaj.,. Simt medic și sunt sora ta, așa că am
îndreptățire să mă implic acolo unde tu și Valeria nu puteți
face nimic... Iar dacă vom da greș, merg eu la Poliție cu
chitanța aceea și o denunț. Pentru ea totul pare
rezolvabil...
Dar cum aș mai putea să mă uit în ochii Valeriei, cum
am mai putea trăi laolaltă, dacă aș accepta propunerea
Monicăi... 1 Mai ales că eu nu cred că Ligia este bolnavă
cu adevărat. Categoric, s-a transformat cumplit. Nu mai
recunosc în ea nimic din cea care a fost... Simt, însă, că ar
putea trece cu brio orice examen psihiatric... Există o
cauză teribilă care a determinat-o să-și schimbe deliberat
atitudinea față de Mircea și de noi. Sunt sigur că față de
toți cei din afara familiei se comportă normal. Sau
comportamentul ei pare normal în absența comparației
cu Ligia de dinainte... Cât despre denunțarea la Poliție... 1
Nu vom afla niciodată ce s-a întâmplat atunci când și-
a părăsit casa și bărbatul. Vali și mama ei l-au absolvit pe
Mircea de la bun început de orice vină. Argumentul lor
forte: mărturia lui Adrian. Dar ce poate înțelege un copil
din atitudinea părinților lui, atunci când aceștia cad de
acord, în pofida tuturor divergențelor, ca acel copil să nu
înțeleagă nimic... 1 Nu vom afla niciodată adevărul, sau
va fi prea târziu când îl vom afla.
Ce nebuloasă, ce absurd...! Nu sunteți singurii care trec
printr-o încercare de felul acesta, numai că în zeci și zeci
de cazuri o faptă ca a Ligiei se rezolvă din nenorocire cu
parul sau cuțitul, mi-a spus Monica, imaginându-și că dacă a
murit și capra vecinului îmi va fi mie mai ușor ... Atâția
oameni din țara asta vor sa afle adevărul despre
împrejurările în care le-au fost uciși fiii sau frații în
decembrie ’89 sau la începutul lui ’90... Este o ceață
generală, îmi spune sora mea -și cred că, de fapt, ca și în
cazul vostru, nimeni în afara celor implicați direct nu deține
acele adevăruri...
Monicăi îi este ușor să comenteze în acest fel, ea e
singură și sigură pe ea... După eșecul timpuriu al mariajului
ei, n-a mai investit încredere dacât în părinții noștri, care
acum nu mai sunt, și în mine. Cu Valeria și chiar cu Mihai se
comportă corect și atât... într-un fel are dreptate când îmi
repetă că drama noastră, în plan economic, dar și în plan
moral, nu este decât o parte infimă dintr-un întreg fertilizat
de haosul de după revoluție și agravat de ineficiența
guvernărilor care s-au succedat. Cei de-acum sunt cu atât
mai huliți, cu cât ei ar fi trebuit să reprezinte, într-un fel,
noul; era prima guvernare de dreapta și au făcut atâtea
promisiuni fanteziste...! Asfaltarea drumurilor din toate
satele țării... a fost una dintre ele, care m- a făcut să mă
îndoiesc de toate celelalte. Certurile jalnice dintre ei, lipsa
oricărei coerențe în ceea ce fac, lăudăroșenia penibilă și
gafele publice, încetineala și lipsa de autoritate a
premierului, poate bine intenționat, dar picat din lună - au
evaporat încrederea în mai marii noștri și sentimentul de
siguranță al omului de rând...
Echilibrată și lucidă, Monica judecă obiectiv, vede
lucrurile cu forța pe care i-o dă neimplicarea... Ea își face
meseria cu profesionalism și corectitudine și nu așteaptă
nimic în plus de la societate... Dar eu am familie, am un
copil, fără Valeria și fără Mihai mă simt inutil și pierdut...
Drama noastră poate fi un bob de nisip într-un deșert
asemenea, dar acest adevăr nu vindecă și nici măcar nu
atenuează dezastrul din familia mea...
Seara precedentă o petrecuse împreună cu Mihai, în
timp ce Valeria pregătea hainele băiatului și proviziile
pentru Zâm- breasca. Se așezaseră apoi în jurul mesei din
sufragerie, dar Ligia - care la întoarcerea lui acasă se afla
în camera ei de la etaj, își făcuse apariția când se
așteptau mai puțin și se instalase în fotoliul galben. Nu
vorbea, nu mai deschisese nici radio-ul, doar îi fixa
insistent cu o privire goală, inexpresivă. George îl invitase
pe Mihai alături, în biroul mic și înțesat de cârti, iar Valeria
transferase acolo fața de masă, farfuriile și tacâmurile,
fără nici un comentariu.
Privirea goală a Ligiei, pe care George continua s-o
considere un om normal, lovit de o întâmplare fără
soluție, îl făcuse deodată să înțeleagă că nici el și cu atât
mai puțin Valeria nu vor putea niciodată s-o lase de
izbeliște.
Târziu, sub miezul nopții, când împreună cu soția îl
condusese pe băiat la stația de taxiuri, ea era tot acolo cu
radio ul închis. Ar fi preferat s-o audă vorbindu-i în
batjocură sau fluierând enervant sub duș aceeași melodie
fără cap și coadă... Era prea mult. Rezistența lui greu
încercată în ultimii ani ajunsese la limită. Strânsese prea
tare din dinți în așteptarea zilei în care, achitând datoria
blestemată, avea să-și reia viața normală de la punctul la
care se rupsese firul, renunțând definitiv la eforturile
suplimentare, la nesfârșitele drumuri prin diferite cartiere
ale orașului, presat de timp și de teama că ar putea
încurca orarul sau sălile de curs. Acum clacase și era
conștient că i se putea întâmpla mai demult, chiar în ziua
când revenise Ligia sau atunci când el blocase ușa de la
intrare, iar cumnata lui escaladase fereastra din curte a
bucătăriei, la care Valeria - în mod sigur ea - desfăcuse
cârligele de siguranță fixate de el cu o oră mai înainte...
Rezistase, pentru că avea în minte acel reper important și
ultim: examenul și vacanța lui Mihai înaintea plecării la
studii pentru multă vreme. Cu același reper în minte, se
ridicase într-un târziu de pe bancă și pornise pe jos spre
casă.
 O văzuse pe Valeria agitându-se încolo și încoace pe
trotuarul din fața casei, simțea o strângere de inimă
pentru spaima din ochii ei, dar îi era peste putință să-și
ceara scuze sau să deruleze pentru ea filmul dureros al
acelei după-amieze.
- George, dragul meu, șoptise ea rezemându-se de grilajul metalic al
porții, de ce n-ai dat un telefon...? Au sunat tot timpul după tine... Ai uitat de
comisie? adăugase ea, oferindu- i fără să știe o explicație plauzibilă.
- Am uitat. Și n-o să mă mai duc deloc. Nu e sfârșitul lumii dacă nu mă
voi mai duce acolo, repetase el, în mod inconștient, vorbele florăresei. Găsesc
ei pe altcineva.
- Și, atunci, unde ai fost? Am telefonat după tine la Politehnică și mi-a
spus Justin că plecaseși de o oră; am sunat la Hyperion, apoi la Monica, la
policlinică...
- De ce trebuia să-și facă și ea griji?
- Ii dau chiar acum telefon ca s-o liniștesc. Nu mai știam unde să te
caut, cei de-acolo sunau întruna...
Ridicase receptorul și voia să formeze numărul.
Renunțase însă s-o mai sune pe cumnata ei, văzându-1 pe
George cum urca scările spre dormitor.
- De ce urci? Vino la masă, în câteva minute este totul gata.
Bărbatul continua să urce scările sprijinindu-se de balustradă. Cu
mâna liberă făcuse un gest care voia să spună... lasă, nu-mi trebuie.
Valeria descoperea de-abia acum mersul lui schimbat,
îngreunat, cu spatele ușor gârbovit. Stătea nemișcată
privindu- 1 și încercând să înțeleagă... E supărat, știu, dar
se comportă ca un om bolnav...
La cotul scării George se oprise o clipă și-i vorbise fără
să-și întoarcă fața spre ea:
- Nu trebuia să-ți faci griji. Toată după-amiaza am stat pe o bancă în
parcul de la metrou. Am simțit nevoie să mă odihnesc.
Continuase urcușul cu pași de om bătrân.
Ii telefonase Monicăi și se străduia cât putea să
scurteze convorbirea... Da, totul este în regulă. A încurcat
orarul și s-a dus dincolo, unde are examene de-abia mâine,
mințise Valeria cu strângere de inimă.Bineînțeles că a
renunțat, nu mai avea timp să traverseze orașul... îmi pare
rău, Monica, dar a făcut
 duș și s-a culcat. Era foarte obosit... îi
neap?rat m?ine diminea??... spun sã te sune
în dormitor era aproape
întuneric. La lumina strecurată de afară printre perdele văzuse cuvertura
căzută pe covor laolaltă cu pijamaua. Ușile dulapului erau deschise larg
și dezordinea din rafturi o făcea să înțeleagă că bărbatul ei răscolise
acolo în căutarea pijamalei... Dacă n-a văzut-o pe cea pregătită de mine
ca de obicei înseamnă că nici n-a aprins lumina... Se culcase lîngă el fără
să-și scoată halatul, știind că o așteaptă o noapte albă și lungă. Deodată:
- Mâine, te rog, nu mă trezi. De mâine sunt în concediu.
- George, ție ți s-a întâmplat ceva. Te rog mult, iubitul meu, nu păstra
necazurile numai pentru tine...! Te-ai certat cu cineva? Ai avut vreun conflict
la Politehnică? Spune-mi, indiferent despre ce este vorba.
- Sunt foarte obosit. Atât.
O clipă suspendată, măsurată de ticăitul deșteptătorului.
- Dacă te vor căuta și mâine, ce să le spun?
- Spune-le ce vrei. Spune-le că sunt bolnav.
- Dar poate chiar ești bolnav...

- Monica te roagă să-i telefonezi mâine dimineață...

Era devreme. Era ceasul la care de regulă el termina
ultima oră de curs. în casă trona o liniște neverosimilă.
Mihai plecase cu o zi înainte la Zâmbreasca, Ligia se
retrăsese în camera ei, iar bătrânul chiriaș de la
mansardă îi părăsise de câteva zile invocând un motiv
cusut cu ață albă. Chiar dacă bătrânul avusese acces
numai la intrarea de serviciu, noaptea i se auzeau pașii
încolo și încoace, iar Valeria și George se obișnuiseră cu
pașii lui de insomniac.
Cu ochii pironiți în tavan repeta în gând o rugăciune de seară
învățată în copilărie de la tatăl ei. După primele versete, gândul se
întorcea la omul de alături, care se închisese în durerea lui, refuzând să-
și împartă necazul cu ea.
... Crede, oare, cu adevărat că eu aș fi putut complota cu
Ligia pentru vânzarea casei și pentru toată mizeria care a
 urmat? E cu neputință să-și fî imaginat - fie numai o clipă -că
eu l-aș putea trăda... Doamne, de ce nu se mai înțeleg
oamenii între ei chiar când vorbesc aceeași limbă, chiar
când se iubesc...! Ne vei împrăștia încă o dată pe fața
pământului... ?
In liniștea casei cufundate în întuneric auzise târâitul
telefonului de la parter. Poate mi s-a părut, își zicea, dar
țârâitul se repeta la intervale egale. Se ridicase încet de pe
marginea patului și ieșise în vârful picioarelor. Se afla la
jumătatea scării interioare când telefonul încetase să mai
sune... O fi fost unul din colegii lui George, gândise și își
continuase drumul spre camera de zi, bănuind că numai
Mihai ar fi putut chema atât de insistent la ora aceea când,
de obicei, ea și George se aflau la parter.
Telefonul sunase din nou.
- Pe unde-mi umbli, Vali? răsunase glasul Doinei de la celălalt capăt al
firului și Valeria se lăsase oftând în fotoliu cu senzația că există soluții pentru
orice necaz.
- Când ai venit, Doina?
- Ieri seară, dar aveam un pachet pentru vară-mea Olga și am trecut pe la
ea, prin cartierul Băneasa. Ne-am luat cu povești despre rudele din Basarabia
și-am rămas peste noapte acolo.
- Dacă ai ști.,.
- Mâine, nu acum. Mâine îmi faci o vizită și-mi spui tot, fiindcă acum ți-
am telefonat ca să-ți dau o veste extraordinară! Ține-te binelSora ta e în țară,
e în București, am văzut-o astăzi de dimineață.
- Unde..?
- Nu pari deloc surprinsă.
Pe sub ușa dinspre coridor se strecura în încăpere fum de țigară.
- Nici nu sunt. Știam din ziua în care ai plecat spre Chișinău.
-Te-a căutat?
-Da.
- Mare neobrăzare?
- Poate.
- De ce vorbești monosilabic0 E George lângă tine?
- George este sus. S-a culcat.
- Atunci, te ferești de Mihai?
- Nici vorbă! Ca să nu-ți mai spun că el a plecat chiar ieri în vacanță
Ia Zâmbreasca...
- Să nu-mi spui că soră-ta este acolo!
- Ba, chiar asta voiam să-ți spun.
- Locuiește la voi?
-Da. Nu se putea altfel... din păcate.
- De ce să nu se poată? Lai văzut casa?
-Repetă, te rog...
- Eram convinsă că habar n-ai! Și-o să înțelegi și de ce eram
convinsă. Și-a cumpărat o vilă cu etaj și cu o curte plină de iarbă și de pomi
chiar peste drum de Olga. în afară de meșterii care au făcut transformări și nu
știu ce amenajări, n-a călcat picior de om acolo... Asta, dacă n-o pun la
socoteală pe vară- mea, fiindcă ea a intrat într-o sâmbătă acolo ca să împartă
colivă și vin la meșteri și așa a putut să umble peste tot și să ia seama... Dar
de ce să nu-ți spună ea ție? Asta nu pot pricepe în ruptul capului.
- Ești sigură că Olga nu face o confuzie?
- Alo, Vali, n-ai auzit ce-am spus? Am vâzut-o cu ochii mei pe Ligia.
Au văzut-o și Sandu și mama... Olga nu știa că e sora ta, putea fi chiar Frantz
Josef, ea tot și-ar fi băgat nasul acolo... Azi sub prânz, când să plecăm, ne-a
pus masa sub umbrar, afară, și am văzut-o pe sora ta cum cobora dmtr-un
Mercedes ultimul răcnet. întâi nu-mi venea să cred, dar ne-am așezat la pândă
după geamul de la camera din față și când ne plictisisem de așteptat, a ieșit, a
încuiat ușa casei, apoi poarta, s-a urcat în mașină și dusă a fost!
- Deci, nimeni altcineva.
- Nimeni, dar am înțeles de la Olga și de la Andrei că pe lângă ea ar fi
totuși un bărbat. L-a văzut vară-mea de două ori și bărbatu-său o dată... Prima
oară, în primăvară, a întrebat-o pe Olga dacă știe cine locuiește acolo. A doua
oară - recent, deși vară-mea tocmai intra pe poartă, venea de la cumpărături,
s-a făcut că n-o recunoaște, a cotit pe strada alăturată, dar a revenit și s-a tot
învârtit în preajmă până s-a întors Andrei de la serviciu și individul l-a
întrebat la fel cum o întrebase pe Olga cu ceva vreme în urmă.
- Ei ce i-au răspuns?
- Ce-i puteau răspunde din moment ce nu știau decât că e casa unei
doamne care vine când și când, dar nu locuiește acolo... Nici oamenii care au
lucrat la casa ei nu-i cunoșteau numele, ori poate n-au fost prea vorbăreți.
- Cum arăta?
- Cine? Soră-ta?
-Nu...
- Aha, tipul. Eu n-am de unde să știu, îți dai seama, dar din descrierea
făcută de Olga aș zice că este vorba de Mircea.
- Ce fel de descriere?
- Cucu - bau! înalt, genul sportiv, în jur de patruzeci și ceva, cu părul
grizonat și nu mai știu ce. Dacă vrei, o angajez spioană pe vară-rnea, glumise
Doina. Tot e la modă spionita.
Râde. Și e firesc. Ea nu știe câți nori s-au adunat pe capul meu în ultima
vreme.
- Alo, Vali, încă ceva... Și-a mobilat numai holul mare de la parter și
bucătăria. Băiatul ei locuiește tot la voi?
- Nu. Și nu știu nimic altceva.
-Vii mâine? Măcar pentru o oră, două. Eu în nici un caz nu pot pleca
mâine de acasă. Mama i-a invitat la masă pe toți basarabenii din neamul
Budei și Pohilă. Au sosit ieri cu noi o dată și două mașini cu neamuri de peste
Prut.
- Vreau neapărat să vin și sper să și reușesc.

O surprinsese pe coridor, în pragul bucătăriei.

- Ce-i cu tine aici? De ce stai în curent?
- Am fumat o țigare și aștept să se aerisească. Cine era la
telefon? -■
- Doina. Dar dacă erai aici, de ce n-ai răspuns?
- Știam că nu este pentru mine.
- Ar fi putut fi Mîhai.
- Asta nu schimbă lucrurile. Chiar dacă ar fi fost, nu pe mine mă
căuta.
Valeria intrase în bucătărie și își luase din frigider o
sticlă de apă minerală. își reprima cu greu tulburarea,
întrebările care - credea ea încă - ar fi putut aduce cât de
cât limpezire în relațiile cu Ligia... De ce nu ne-a spus că
și~a cumpărat casă și că prezența ei aici este provizorie?
Ar fi fost mult mai ușor pentru George... De ce m-a mințit la
sosire că vine de la aeroport, când ea se află în București
din februarie? Unde o fi locuit până acum o lună?...
 Poate nu ne-a spus de teamă că îi vom cere banii... Asta ar fi o
explicație în limitele normalului. Dar renovarea casei fiind încheiată, de
ce nu pleacă?
-Ai venit în control?
- în ce fel de control? Am simțit curent pe sub ușă și fum de țigare. Și
tu știi bine că verific totdeauna aragazul, ușile și ferestrele înainte de culcare.
- Mi-ai promis că faci ruladă de ciuperci...
Reproșul Ligiei o umplea de uimire. Când o fi fost asta? Se întreba
ea. Poate acum zece sau doisprezece ani. Nici vorbă, nu i-am promis
nimic.
- Nu cred. George nu agreează ciupercile sub nici o formă și nici
Mihai nu se omoară după ele... Ți-o fi promis altcineva.
- Ai început să uiți, veveriță. Asta e semn de ramolisment.
- Așa o fi, dar fa un efort totuși și amintește-ți cine ți-a promis cu
adevărat.
- Faci mâine?
- Ce să fac?
- Ruladă cu ciuperci... I-am uitat și gustul de când n-am mai mâncat.
- Mâine nu cred că voi avea timp, fiindcă dimineață am treabă la școală
și de acolo trec pe la Doina... Poate altă data, dacă faci rost de ciuperci,
cașcaval, unt, ouă. Lapte și faină am.
- Ești pusă pe economii? glumise Ligia.
Nu-i răspunsese. Aplecată peste pervaz ca să ridice cârligele ferestrei,
zărise sub geamul bucătăriei o umbră care alunecase repede pe lângă zid
către curtea din față. Speriată, închisese fereastra cu zgomot și se răsucise
cu o exclamație gâtuită către sora ei. Numai că Ligia părăsise bucătăria și
acum urca scara în tăcere.
Valeria ieșise pe condor și învârtise comutatorul pentru
becul din curte, apoi se postase în întuneric la fereastra
camerei de zi. Cel pe care îl zărise lunecând către stradă
lăsase poarta întredeschisă. Un moment intenționase să
iasă afară și să încuie poarta.
Cheia ruginea pe cuierul din vestibul, nefolosită de mult,
din ziua în care închiriaseră una din camerele de la
mansardă... Se răzgândise amintmdu-și noianul de tâlhării
și crime absurde descrise cu lux de amănunte în jurnalele
de știri t.v. și în ziare... Trebuie să facem un efort și să
montăm grilaje la ferestrele de la parter... Măcar la
bucătărie... Nu se mai poate amâna... Eu trebuie să mă
ocup de problema asta chiar zilele următoare. Dacă-i spun
lui George, îl îmbolnăvesc de-a dreptul...
Pianistul care locuia vizavi, în vila somptuoasă cu sală
de audiții amenajată la demisol, apăruse în ușă însoțindu-și
musafirii la mașinile parcate pe trotuar. Valeria întârziase la
fereastră până văzuse stingându-se toate luminile în casa
din față. Grija pentru bărbatul ei se atenuase considerabil
după convorbirea cu Doina. Era sigură că Ligia nu va mai
întârzia mult în casa lor, iar plecarea ei însemna sfârșitul
supărării lui George, recâștigarea încrederii lui și multă,
multă liniște și intimitate.
Nerăbdătoare să-i dea vestea cea bună, aștepta
dimineața ca pe o sărbătoare... îi voi spune în dormitor,
înainte de ceai, când Ligia va coborî să-și facă dușul, altfel
ar putea încerca iarăși sa tragă cu urechea, cum a făcut
adineaori când vorbeam cu Doina la telefon. Acum pot să-i
grăbesc plecarea de aici, are casa ei, nu rămâne pe
dramuri... Se vede că magazinele despre care i-a vorbit lui
Mihai chiar există, dacă și-a putut cumpăra o vilă în cartierul
Băneasa... N-aș fi bănuit, deși hainele, pantofii, parfumurile
ei sunt de cea mai bună calitate. Ieri mi-a arătat niște
pantofi de seară, din piele de șarpe, comandă unicat.
Foarte eleganți și costând cât leafa mea pe o lună... îmi
închipuiam că asta este tot ce i-a mai rămas din banii luați
atunci. Și mașina. Fiindcă, pe unde o fi stat în toți acești ani
a trebuit să și mănânce, să-și țină băiatul la școală, să
plătească lumină, chirie, telefon... A investit ceva și
treburile i-au mers... Slavă Domnului! Bine că și-a cumpărat
casă!... Dacă acum patru ani n-ar fi făcut ce-a făcut, noi nu
ne mai chinuiam să plătim datoria ei, dar după moartea
mamei i-ar fi revenit jumătate din casă și am fi rămas cu
toții la un loc fără drept de apel... Tot răul spre bine, fiindcă
acum pot s-o scot de aici. La nevoie îi spun că știu tot, îi urc
bagajele într-un taxi și i le duc la casa ei din cartierul
Băneasa... Dacă, intr-adevăr, casa aceea o fi a ei... N-are
cum să fie a altcuiva, din moment ce numai ea s-a ocupat
de cumpărare, de angajarea meșterilor... Voi aștepta încă
două zile - timp în care voi da o fugă până la verișoara
Doinei, să văd casa cu ochii mei, s-o văd eventual și pe
Ligia venind pe-acolo - și dacă nu se hotărăște să-mi spună
că și-a luat casă, că va pleca în cutare zi, chiar așa voi
face... Chem un taxi, îi pun bagajele...
O scotea brutal din gânduri apariția aproape stranie,
ca din pământ, a unui bărbat chiar în apropierea porții...
Poate este același, poate a stat ascuns până acum în
curte! Dacă ieșeam să încui poarta...! Prea a apărut brusc
și prea grăbit a dispărut în direcția parcului... Nu. L-ar fi
văzut musafirii pianistului... Decât dacă, nu cumva, a
deschis portiera și a stat ascuns chiar în mașina Ligiei.
Poate va reveni să i-o fure, că nu s-a îngrijit să-i monteze
o alarmă... O să-i spun s-o bage în curte, în garaj, dar mai
întâi să facă un pic de ordine acolo, fiindcă au rămas
diverse fierătaie și cauciucuri vechi de la Dacia noastră...
Doamne ferește! își amintise ea în clipa următoare. Dacă-i
deschid și garajul, nu mai scăpăm de ea niciodată! Dar
poate că bărbatul acela pe care-1 văd a treia oară dând
târcoale casei noastre nu de mașină este interesat... Dacă
era hoț, putea până acum să fure Mercedes-ul Ligiei fără
probleme! O fi, oare, același individ descris de Olga, care
tot apare și în preajma casei de la Băneasa... ? Dacă-i
spun Ligiei de el, o să- mi ceară garajul... Doina crede că
omul care a întrebat-o pe vară-sa cine locuiește în casa
vecină este Mircea... Imposibil. L-am căutat la telefon tot la
două zile, iar femeia aceea mi-a repetat mereu că Mircea
este în concediu peste hotare cu soția. Și n-ar avea nici o
logică, fiindcă el părea complet derobat de răspundere
față de sora mea, iar dacă ar fi știut că ea se află în
București, mi-ar fi spus. Măcar din compasiune, în virtutea
prieteniei și respectului care au însoțit mereu relația
dintre mama și el, dintre noi și el...
 Oftase și-și părăsise locul de veghe de lângă fereastră
îndreptându-se spre dormitor fără grabă și fără să aprindă
lumina pe scară. în trecere, deschisese cu precauție ușa de la
camera băiatului și își aruncase privirea spre patul în care
dormea sora ei. Arăta teribil de neajutorată cu brațele subțiri
abandonate de o parte și de alta a trupului de adolescentă
flămândă, cu gambele înfașurate în cearșaf - exact ca în
copilărie - și cu fața încremenită într-un rictus ciudat, ceva
între spaimă, vinovăție și revoltă. Cuta dintre sprâncene, de-
abia vizibilă în timpul zilei, se adâncise în somn și o făcea de
nerecunoscut. Era și nu era sora ei, dar Valeria îi ceruse iertare
celei adormite pentru resentimentele din seara aceea, pentru
păcatul de-a fi gândit atunci și de atâtea ori încă, s-o alunge
de lângă ea.
... Nu de casă se agață Ligia, George, ar fi vrut ea să-i
spună omului lângă care se măcina de gânduri și nesomn. De
mine se agață, știe că orice ar face, eu n-am s-o părăsesc.
Cum va locui ea singură acolo, într-o casă imensă și pustie...!
Poate îl aduce pe Adrian la ea, poate, cine știe, într-o zi... un
bărbat... poate chiar cel care tot dă târcoale casei noastre de
la venirea ei aici...

Dimineața, aproape nimic din scenariul construit de

Valeria în orele de veghe nu voia sa prindă consistență.
George se deșteptase înaintea zorilor, când ea de-abia se
cufundase în somn; deși nu răsărise încă soarele,
zăpușeala anunța temperaturi ridicate și pentru ziua care
începuse. își luase papucii și halatul și coborâse în baie.
După un somn chinuit, între uitare de sine și clipe de
maximă luciditate, apatia se dovedea statornică.
Aruncase în coșul de rufe pijamaua transpirată și
aprinsese focul Ia cazan. Perspectiva sfertului de oră
necesar încălzirii apei îl făcuse să oprească focul și să
intre sub dușul rece. își zărise în oglindă fața trasă,
năpădită de barbă; mașina de ras era acolo, sub ochii lui,
 dar amânase bărbieritul pe altă dată și revenise în
dormitor trezind-o fără voie pe Valeria.
Buimacă de nesomn, femeia se străduia să-și amintească, să scoată
la suprafață acel ceva important care urma să aducă rezolvarea tuturor
problemelor. își amintise și-1 îmbrățișase pe bărbatul ei fără să dea
atenție gestului obosit cu care o îndepărta.
- Am transpirat, dă-mi, te rog, altă pijama.
- Ligia și-a cumpărat casă în cartierul Băneasa, șoptise ea renunțând la
preambulul îndelung pregătit în timpul nopții. O vilă cu un etaj și cu o curte
plină de pomi, continuase oferindu- i pijamaua.
- E prea groasă, protestase el iritat, dă-mi una subțire, sau dă-mi un
maieu, ceva...
- George, n-ai auzit ce ți-am spus? Fii atent, ea nu știe că am aflat. A
fost pur și simplu o întâmplare fericită! Casa Ligiei este peste drum de casa
Olgăi și a lui Andrei. Doina cu Sandu veneau din Basarabia și aveau un
comision pentru Olga, așa că...

" Nu mă mai tine așa! Dă-mi o dată ceva să pun pe mine,

vreau samă cuie .
- Recunoaște că asta nu este o veste oarecare, insista ea în șoaptă pe
același ton triumfător și-i scosese din dulap o pijama de batist. Asta înseamnă
că Ligia va pleca de la noi!
- Bine.
- Asta este tot ce ai de spus?
- Ce-ai vrea să spun?
- Nimic. Nu mă crezi și ești îndreptățit să nu mă crezi, fiindcă ți-am
promis de prea multe ori c-o să găsesc o soluție. Acum, însă, trebuie să mă
crezi! Ori, mai bine, mergi azi cu mine la Doina și la Sandu să auzi chiar de la
ei cum arată casa surorii mele și cum au văzut-o coborând din mașina ei și
intrând în casa aceea...
- Nu merg nicăieri. Când pleacă sora ta?
-Nu știu încă. In mod cert, însă, nu va mai întârzia mult aici. Altfel voi fi
obligată să-i spun că am aflat de casa pe care și-a luat-o încă din februarie și
să-i scot bagajele în curte.
- Din februarie! Oftase a lehamite. Dacă în atâtea luni n-a dorit să
locuiască în casa personală, nu văd nici un motiv să dorească asta tocmai
acum.
- George, Ligia a cumpărat o casă care necesita reparații, transformări.
Zilele acestea s-au terminat lucrările. Și-a adus și ceva mobilă, acum știu că
are unde locui, are bani, face afaceri, nu mai încape îngăduință.
- Bine, bine, vreau să dorm.
Se răsucise cu spatele spre ea, cu genunchii îndoiți și cu capul sub
marginea pernei.
N-ai mâncat nimic de ieri dimineață... Chiar vrei să te îmbolnăvești?...
Nici nu te-ai ras... De ce ai intrat în greva asta? Dacă vrei să mă pedepsești,
fa-o altfel... Nu te îmbolnăvi, nu e momentul.
Coborâse la bucătărie desculță și în pijama. în baie
duduia focul la cazan, iar Ligia fluiera înăuntru un cântec fără
cap și coadă. Se grăbise să toarne ceaiul și să aranjeze
tartinele pe o tavă ca să evite întâlnirea cu sora ei, dar
aceasta tocmai îi ieșea înainte, vorbindu-i în zeflemea și
manevrându-și în pauze periuța de dinți.
- Serviciu la cameră... Ei, da! Domnul profesor care chiulește de la
slujbă nu poate decât așa...
Valeria traversa coridorul, atentă să nu răstoarne tava și
hotărâtă să nu-i adreseze nici un cuvânt surorii ei.
- Te-ai uitat astăzi în oglindă? continuase cealaltă să-i vorbească din
urmă, cu periuța de dinți în mâna și cu buzele pline de pastă verde. Arăți de
parcă ai fi Erji, servitoarea aia tâmpită care a fugit cu șoferul colonelului
Petre și s-a întors după două zile fiindcă se săturase ăla de ea! Ți-amintești?
Mai avea de urcat două trepte, îi fierbeau creierii de
uimire și de indignare. De unde atâta răutate? Și de ce?
Nu i-am cerut nimic, deși ne-a ruinat. I-am fi putut vinde
Mercedes-ul, am fi putut s-o reclamăm la Poliție. Am
menajat-o mereu, fiindcă este sora mea și am crezut că e
bolnavă. Păi, dacă este bolnavă, cum de-și amintește de o
servitoare din vremea când ea de-abia începea să meargă
la grădiniță, dar a uitat complet că a fost căsătorită cu un
om pe care îl iubea și a uitat complet că s-a purtat cu
mama și cu noi ca un tâlhar la drumul mare?... Ce să fac?
Cum să pun capăt acestui calvar? Pe cine să mă bizui 9 Pe
cine? George s-a îmbolnăvit tot din cauza ei... Nici pe el nu
mai pot conta... O voi trimite chiar azi la vila ei cea nouă!
 Asta o să fac... Dar dacă nu e a ei? Dacă a făcut pe
agentul imobiliar pentru cine știe cine... ?
Trecuseră mulți ani de când nu mai plânsese. Lăsase tava pe măsuța
din dormitor și urcase la mansardă ca să-și plângă în voie amarul
neplâns. Dacă ar fi fost singură în casă, s-ar fi jelit cum se jelesc femeile
din Zâmbreasca de Sâmbăta Morților lîngă crucile din cimitir.
Aerul încins și prăfuit al mansardei era, însă, de
nerespirat. Deschisese fereastra și luase dintr-un cuier o
uniformă de-a lui Mihai, din anii de gimnaziu. O scuturase
de praf peste pervaz și o așezase la loc pe cuier. Pe
rafturile unei etajere - multe manuale școlare - ale ei, ale
Ligiei, ale lui Mihai - așezate frumos în ordine cronologică
și protejate de praf cu celofan.
... Mâine o sa pun aspiratorul în toată casa, începând
chiar de aici. Lucrurile vechi ale băiatului - jucăriile, patinele,
schiurile, tot ce nu va lua cu el acolo vor fi șterse de praf sau
spălate și aduse în dulapurile de aici. Pe urmă fac o listă cu
cele necesare lui Mihai acolo... O să merg să-i cumpăr pentru
început câteva tricouri, chiloți și șosete...
Privirea îi căzuse pe ceasul străvechi al bunicului, cu
soneria ca o căciulă imensă și cu un tren desenat pe cadran.
Nu mai funcționa de amar de ani, dar era un obiect la care
Mihai ținea mult. îl păstra pe etajeră la vedere, alături de
vechile manuale, înfășurat ca și ele în celofan.
... Ceasul! Cât o fi? își amintise Valeria și pornise ca o
furtună spre dormitor.
- Știu că nu dormi. Vezi că ți-am pus pe măsuță tava cu ceaiul și câteva
tartine. Eu trebuie să plec la școală, n-o să mă întorc prea repede. Găsești în
frigider supă, pui pane și salată de vinete. Ai și un iaurt. Te rog să te razi și să
mănânci.
își luase rochia și sandalele în mână și se îndrepta spre baie, când Ligia
îi apăruse în față la ușa bucătăriei. într-o ținută ireproșabilă și însoțită de o
adiere discretă de Lancome, mușca dintr-un sendviș cu pui pane garnisit cu
castravecior și i se adresase cu gura plină...
- Nu intra încă în baie, ai puțină răbdare că trebuie să mă spăl din nou pe
dinți...
 Valeria trecuse pe lângă cealaltă ignorând-o, intrase în
baie și dăduse drumul la duș. Deși era destul de târziu, își
prelungea la maximum timpul petrecut sub jetul de apă, după
care își periase îndelung părul în fața oglinzii,.. Poate n-ar fi
rău să-mi vopsesc părul în culoarea lui cea de demult...
Poate...
Când se hotărâse să iasă din baie, coridorul era pustiu.
Pregătită de plecare, o chemase la telefon pe cumnata ei și-i
făcuse un rezumat relativ exact al întâmplărilor din ultimele
zile, care-1 implicau pe George.
... Când am vorbit cu tine aseară am cam înflorit
realitatea, fiindcă nu mă așteptam ca lucrurile să ia o astfel
de turnură și nu voiam să-ți faci probleme degeaba. George se
comportă însă ciudat și refuză o comunicare firească... Pare
foarte supărat pe mine, dar cred că mai este și altceva la
mijloc. Parcă s-ar fi îmbolnăvit deodată, deși nu are febră, nu
tușește, nu spune că 1- ar durea ceva, dar refuză să se radă
și să mănânce. în fine, tu ești medic, în plus, pe tine te
ascultă totdeauna... Scuză-mă! Probabil din cauza
nesomnului... Nu. George a dormit. Eu sunt cea nedormită.,. Te
rog mult, Monica, vino neapărat înainte de-a merge la
policlinică! îți las cheile de la intrare în vasul cu leandrul roz.
La plecare lași cheile tot acolo, altfel o să rămân pe din afară,
fiindcă George nu vrea să mai coboare din dormitor... Bine, n-
am să vin devreme, te las să discuți în liniște cu el... Nu, Ligia
vine spre seară, dar chiar dacă ar veni la prânz, nu se implică
în nimic, e preocupată exclusiv de ale ei...

în holul imens al liceului, pierdută printre coloanele

impozante de marmură, o femeie spăla cu sârg urmele
pașilor de pe pardoseală. O dată cu încheierea
concursului de admitere se răriseră considerabil și elevii
din curtea școlii, dar și profesorii din cancelarie. împreună
cu câțiva colegi de la alte catedre Valeria participa la
operația preliminară de împărțire și programare a orelor și
 sălilor de curs, operație complicată la care, de fapt, lucrau
din greu doi profesori de matematică. După vreun ceas în
care fusese de acord cu tot ceea ce aștemeau cei doi pe
coala împărțită pe verticală și orizontală, le ceruse
îngăduința să plece. Avea la dispoziție pentru vizita la
Doina mai bine de trei ore, timp în care - așa cum îi
sugerase Monica, era preferabil să nu fie acasă. Prezența ei
ar fi putut stânjeni dialogul cu George.
Traversase în grabă Cișmigiul spre stația de la Piața Kogălniceanu și
se urcase în troleibuzul 69.
După o jumătate de oră cobora aproape de capăt, în
cartierul de Est și, lăsând în urmă bulevardul flancat de
blocuri și aglomerat de tramvaie, intrase în zona unor
străzi pavate cu pietre mari și lucioase printre care
creștea iarba, străzi umbrite de castani bătrâni, cu case și
curți încărcate de liniște. Trecuseră ani multi de când
venise prima dată în vizită aici, dar Valeria trăia ca și
atunci senzația odihnitoare a pătrunderii într- un alt
București, într~un alt timp, în care oamenilor le este
îngăduit să întârzie fără treburi prin curți, pe o verandă
sau pe o bancă, între două straturi de pătrunjel și un rond
de petunii.
Când gazdele erau acasă, poarta din strada Milescu Spătarul rămânea
mereu neîncuiată. Draperia transparentă de la ușă, menită să oprească
muștele și țânțarii, făcea soneria iutilă.
- Se poate? întrebase Valeria ca de obicei, în fața draperiei.
îi răspunsese mai întâi Suzi cu un lătrat nebun de veselie și
rostogolindu-se peste prag ca o minge mică și neagră de rugbi. în urma ei
apăruse Sandu cu un ibric de cafea în mână, scos din bucătăria de lângă
intrare de zgomotosul pui caniche.
In camera spațioasă din capătul coridorului - sufragerie, salon și la
nevoie dormitor pentru rude și prieteni veniți de departe - stăteau de vorbă
în jurul unor mese prelungite la limită oameni mulți, în majoritate
necunoscuți Valeriei. Unii ajunseseră la desert, alții de-abia începuseră cu
salată de vinete sau cu fasole fiartă tăiată mărunt, apoi amestecată cu
usturoi și maioneză, icre de crap, pateuri moldovenești cu varză sau carne,
brânză dulce frecată cu ceapă, roșii, măsline, ulei și mărar, pește pregătit în
 mai multe feluri, câte și mai câte bunătăți pentru oameni sănătoși și tot
atâtea pete de culoare pe masa așternută cu olandă albă.
- Ia te uită cine a venit la noi! exclamase Gafunia, mama Doinei, blocată
pe scaun între masă și o canapea ocupată până la refuz.
- Ai sosit la vreme, Vali, vino aici lângă mine, dă din coate, calcă-i pe
picioare și fa-ți loc... Tu, Vera, dă-i locul tău prietenei mele și du-te între
grăsane, că ești ca o grisină și încapi...
- Nu deranja pe nimeni pentru mine, Doina, fiindcă nu pot să stau decât
câteva minute.
- Lasă fandoseala și ia loc aici, ca să-ți fac cunoștință cu rudele mele
din Basarabia care au venit să ia cu asalt Bucureștii...
- Sărbătoriți ceva9 întrebase Valeria.
Ii răspunsese mama Doinei de la celălalt capăt al mesei.
- Doar fiindcă ne întâlnim iarăși, când și când, dragă Valeria, și pentru
noi e sărbătoare! Că ne-am despărțit când eram tineri și ne-am revăzut bătrâni
după amar de vreme și de fiecare dată când mergem noi acolo sau vin ei aici,
rămâne câte un scaun gol...
- Unde vezi scaun gol, mamă? o dăduse Doina pe glumă. Geme
camera de lume și mama mea vede scaune goale...! Așa... Să-ncepem
prezentarea celor de peste Prut, că pe basarabenii mei din București îi cunoști
aproape la fel de bine ca și mine.
Urmase o înșiruire de nume, cele mai multe cu rezonanțe rusești, iar
pentru fiecare -comentarii de tot felul care păreau a nu supăra pe nimeni.
- O să încep cu unchiul Alexei, fratele cel mic al mamei, care vine
tocmai din Dombas. El a rămas în analele familiei Budei din Pietroasa pentru
o boroboață făcută în timpul războiului la Iași - unde îl așteptau ceilalți frați și
surori fugiți cu copiii lor în 1944 din calea rușilor. Unchiul Alexei, care atunci
avea numai optsprezece ani, fusese lăsat în urma convoiului de șapte căruțe,
ca să închidă moara familiei din Gura Căinări înainte de sosirea bolșevicilor.
Mezinul Budei și- a îndeplinit misiunea, s-a urcat în trăsura trasă de doi cai
falnici și a pornit spre punctul de întâlnire stabilit. La Iași, cineva i-a admirat
atât de mult caii, încât unchiul s-a hotărât să-i vândă. Și târgul s-a făcut
repede, fiindcă el văzuse în vitrina unui magazin niște haine la modă, ceva de
speriat! Pantaloni golf, ciorapi trei sferturi cu carouri, șapcă vânătorească
bătută-n bumbi... Cu atât s-a ales el de pe urma afacerii încheiate!
- Ba, vorbise domol eroul evocării, pe lângă costum am mai cumpărat
o pâine și două kilograme de cârnați.
- Ei da! Așa mai vii de-acasă. Mai ceva ca Dănilă Prepeleac... întrebat de
unchiul Nechita, fratele cel mare, de soarta cailor și a trăsurii, unchiul Alexei
a convins și chiar și-a atras compasiunea familiei prin cea mai neverificabilă
găselniță: nemții îi rechiziționaseră atelajul fără îndurare...
- Alexei, ce păcat că nu ți-ai făcut o poză în costumul cela de toată
minunea...!
A reînceput rumoarea, s-au adus platouri cu sarmale și
mămăligă, Doina și Sandu își îmbie oaspeții, Valeria schițează
un gest, gazda se apropie și-i șoptește... Știu că n-ai chef de
ei și de poveștile mele, dar o să trecem alături și o să-mi spui
atunci despre Ligia, iar Sandu o să-ți confirme tot ce ți-am
povestit la telefon,.. Mă simt foarte bine aici, despre sora mea
nu am prea multe de spus. A venit pe neașteptate, m-a mințit
că tocmai a coborât din avion, n-a suflat nimic despre casa ei,
s-a certat cu George, e misterioasă în continuare și... cam atât.
Ai interpretat greșit gestul meu. Voiam să-mi spui cum a
ajuns unchiul Alexei în Dombas...
- Unchiule, prietena mea vrea să știe cum ai ajuns în minele din
Dombas... Păi, la puțină vreme, când tata și ceilalți capi de familie din convoi
desfăcuseră plicurile sigilate și se așezaseră cât de cât în comunele unde
fuseseră repartizați de autoritățile românești, unchiul Alexei a plecat înapoi,
acasă... I se făcuse dor de Basarabia lui și pusese la cale cu alți tineri să
răstoarne regimul bolșevic! Nu s-au opintit prea mult la răsturnare, fiindcă i-a
turnat cineva la autorități și au fugit încotro au văzut cu ochii în momentul
când s-au simțit vânați. Pe cei fugiți spre Prut i-au prins repede și i-au
lichidat. Cei care au apucat-o spre Nistru, unde nu se gândea nimeni să-i
caute, au scăpat cu fuga și s-au oprit tocmai la minele din Dombas. Acolo a
silnicit, s-a însurat și a îmbătrânit unchiul Alexei...
Cel de colo este unchiul Ionică din Florești, unul din cei
doi frați ai mamei rămași în locurile de baștină, ca să nu piară
de- acolo neamul Budeilor, ai căror strămoși au fost făcuți
răzeși de însuși Ștefan cel Mare! Nu zâmbi, Vali, fiindcă
răzășia era la ei un titlu de noblețe; lui babaca Eufimie i s-a
cam strâns inima când i-a dat-o pe mama de nevastă lui
Leonid, tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească! - fiindcă neamul
Pohilă din Putinești era neam de țărani, nu de răzeși... Așa e,
mamă?... Pe tanti Lida o cunoști, că ea e de mult
bucureșteancă.
- Heeei! schimbase deodată tonul Doina. Dar ce credeți
că ne-a spus nouă tanti Lida azi dimineață? Cică ar fi
visat-o pe tanti Axinia, care i-ar fi zis că nu pe ea o
așteaptă să vină prima dincolo, în lumea fără durere,
întristare și suspin, ci pe sora cea mică, pe mama mea...
Păi, cum așa?... Mama mea e cu doi ani mai tânără decât
tanti Lida! Nici dincolo nu mai este ordine și justiție? Și
acolo este haos ca pe la noi?... Ce zici, tanti Lida? Nu
cumva ai visat întâlnirea asta de taină cu ochii deschiși?
Râs, vorbe, protestele Lidei... de ce aș minți 9 Parcă o
minciună ca asta face viața cuiva mai lungă sau mai
scurtă!
La capătul celălalt al mesei mama Doinei râde potolit, dar chipul ei
frumos este cumplit de trist chiar atunci când râde.
Evocarea acelor drame din timpul războiului, chiar
dacă derulată în tonuri voit ușoare, stârnise alte amintiri.
Mesenii vorbeau între ei, fiecare cu fiecare și fiecare cu
toți ceilalți. Valeria urmărea când o secvență, când alta, cu
senzația că a fost prinsă în țesătura unui film în alb-negru,
viu, fragmentat, mișcat continuu, cu mulțimi fugind de
colo-colo, cu bătrâni rămași singuri la poarta casei, cu
speranțe năruite și cu licăririle unor spaime care reînviau
o dată cu întâmplările de demult.
... Dar Marin era cât pe-aci să piară, Doamne, a fost la un pas de
glonțul ocupanților... Care Marin?... Chirculescu, soțul Axiniei,
odihnească-i Dumnezeu pe amândoi!... El era învățător la Voloave, fusese
repartizat acolo după ce terminase școala normală din Alexandria. Era de
fel dintr-o comună din Vlașca și s-a însurat cu Axinia, și ea învățătoare la
Voloave... Se apropiau rușii de sat, el era ofițer în rezervă al armatei
române, l-ar fi împușcat fără doar și poate. Babaca Euf mie l-a atras cu un
vicleșug în beciul casei și l-a încuiat acolo!
... Asta a fost în ’40, nu în ‘44! ... Nici eu n-am zis c-a
fost în ’44, dar parcă n-a fost la fel?De ce La încuiat
babaca pe unchiul Marin în beci? Cât credea el că-1 poate
 ascunde acolo de bolșevici? Păi, nu-1 încuiase ca să-l
ascundă! Bătrânul nu voia să-i plece feciorii și fetele și
ginerii, o ținea una și bună... habar n-aveți voi ce bine am
trăit pe vremea țarului! Nu ne-a asuprit, ne-a lăsat să
muncim pământul, să ne rostuim, plăteam țarului ce se
cuvenea, dar am dus-o bine. O să vedeți ce bine om trăi și
de-acum înainte, că vin oști le tarului... / Dar de ce spunea
așa? El nu știa de Stalin, de bolșevic i?Era bătrân și credea
cu tot dinadinsul că s-a întors țarul în Rusia...
... Liuba de ce n-a venit astăzi aici?... Douăzeci de ani n-a
vorbit cu Leonea, fratele ei mai mare, care a ținut-o în casa
lui și a Gafuniei, a avut grijă de ea după refugiul din ’44, a
ajutat-o cât a putut de-a învățat și a ajuns profesoară la
universitate... A vorbit cu el după douăzeci de ani, la spital,
când Leonea trăgea să moară. De ce să fi venit azi aici?Dm ce
s-au certat?Leonea nu s-a certat cu nimeni. Prin 1954, când ni
s-a dat voie să venim în vizită la rudele din Basarabia,
neamurile din Putinești i-au dat Liubei un covor frumos, cum
se teșeau pe vremuri. Leonea, pe bună dreptate, le-a zis că
de ce nu-i dau și lui un covor pentru fata lui. Ca și ei sunt
săraci, iar când au fost nevoiți să-și părăsească satul și casa
în ’44, el n-a luat nimic de acolo... Și i-au dat?Aș! I l-a cărat
pe-al Liubei până acasă, la București, a fost bine și pace până
a închis ușa după el, dar de- atunci nu i-a mai vorbit. De
parcă Leonea le-ar fi cerut covorul pe care i-1 dăruiseră ei...
...Ce ți-e omul, domnule! Nu era de-ajuns că ne rupsese războiul unii de
alții, că ni se sfâșia sufletul la gândul că n-o să ne mai putem vedea...
... I-au ridicat noaptea, fără veste, i-au urcat în vagoane de animale și duși
au fost. Nu s-a mai întors nimeni din familia lor.
Cine știe pe unde le-or fi putrezit oasele... Nevinovați și ei și copiii lor,
vânați numai pentru că erau gospodari și aveau bolșevicii ce lua din casele
lăsate de izbeliște! Mii de basarabeni și bucovineni, nu-i încap pomelnicele...
Pustiire și moarte.
- Pe noi, cei refugiați din Basarabia în ’44, reluase mama Doinei firul,
ne-au vânat comisiile formate din ruși prin toate satele țării, peste tot pe unde
ne refugiasem. Câți au fost duși înapoi și pedepsiți în toate felurile, numai
Dumnezeu știe. Noi am scăpat ca prin urechile acului, am avut noroc cu doi
studenți din comuna ceea buzoiană unde fusesem repartizați, care au declarat
sub semnătură că Leonid Pohilă a venit în Florica în 1940, Dar am fost ultimii
la care s-au mai acceptat ca dovezi declarațiile martorilor.,. Rușii au priceput
că sunt mințiți și n- au mai crezut pe nimeni.
- Despre Ilie Ilașcu și grupul lui ce se mai aude? întrebase Valeria,
- Nimica, doamnă. Nimica nu se mai aude. Drepturile Omului nu
ajung până în Transnistria... Atunci, în toamna lui ’91, când cu puciul de la
Moscova, moldovenii l-au prins pe Smirnov la Kiev și l-au dus la Chișinău. I-
a dat liber Snegur, ca să se ducă la Tiraspol și să continue ce începuse. Ar fi
trebuit să-l închidă pentru cercetări și să-l tot cerceteze până îi ajungea barba
la pământ.
- Oho, ce-ar mai fi acționat atunci Drepturile celea ale Omului și ce s-
ar mai fi întins Armata a paișpea cu Lebed în frunte I
- S-ar putea ca pe llie Ilașcu și pe cei din grupul lui să-i împuște într-o
noapte și să spună că au încercat să evadeze. La mascarada ceea de judecată i-
au pus în cușcă, nemernicii! Credeau că-i vor umili și-i vor frânge... Iaca, n-a
fost așa, A văzut o lume întreagă că diavolii erau dincoace de cușcă,,.
- Nu-mi venea a crede când am văzut că-i trimitea la moarte un
judecător femeie.,.
- Dar parcă aia era femeie? Era o coțofană proastă, gătită și pieptănată
morcov, care nu ieșea din cuvântul lui Smirnov.
- Mă tot întreb de la o vreme, intervenise Valeria, ce-or fi gândind
basarabenii despre falsificarea adevărului privind limba pe care o vorbesc din
moși-strămoși... Nu un dialect al limbii române, zice-se, ci o limbă aparte,
alta decât aceea pe care o vorbim la această masă.
- lanhai talhariu’! Știe el mai bine decât mine de unde mă trag și ce limbă
vorbesc!
- Talhariu’, talhariu’, unchiule Pavel, dar argumente ai?
- Și ce-p trebuie mai mult? Ha? Iaca, stăm la masă români din România
cu moldoveni din patru zări și vorbim aceeași limbă!
- E ca și cum ai spune că albul este negru și negrul este alb. Aiasta este o
șmecherie mai veche readusă în actualitate, doar or ajunge moldovenii să
creadă că ei nu sunt români și că Moldova de dincolo de Prut nu a fost
provincie românească... Argumente sunt cu carul și de netăgăduit. Cele care
țin de știința lingvisticii, folclorul, tezaurul literar comun de ieri și de azi...
- Dumneavoastră sunteți medic, dar oamenii mai puțin instruiri ce
gândesc despre această falsificare absurdă a adevărului? insistase Valeria.
■ N-o prea iau în seamă decât cei care se străduiesc pentru adevăr.
Fiindcă, oricât de puțin instruit, orice om știe că poți rupe prin forță o
provincie de țara ei, îi poți deporta și prăpădi o parte a populației, îi poți
falsifica istoria în manualele școlare, dar nu~i poți lua limba care ține de
ființa lui și care este orânduită de Dumnezeu fiecărui neam pe pămîntul lui de
baștină.
- Doamne, Dumnezeule, de ce ne-ai părăsit iar și iar! strigase deodată pe
bocet o femeie bătrână care până atunci ascultase în tăcere vorbele celorlați.
Era în glasul ei uimirea îndurerată a unei revelații târzii... Că ne-ai alungat de
pe locurile noastre și ne-au rămas părinții acolo, să bătrânească și să moară
singuri... Și acuma iar mor basarabenii de foame și le pleacă copiii în lumea
largă! Iar rămâne locul pustiu, ca să-1 ocupe alții... Doamne...
- Tușă Marie, gata cu bocitul, că ne-am strâns aici ca să ne bucurăm de
întâlnire, nu ca să bocim. Uite, arătase Doina spre capătul opus al mesei,
acolo lângă mama este tanti Vichia a lui Turculeț din Izvoare. Nu i s-a auzit
glasul aici... A trăit nouă ani în surghiun în Siberia. Știu că și dumneata, ca și
mama, ca și multi din cei de aici ați trăit calvarul repetat al pribegiei. Dar
măcar v-ați refugiat în țară, între români, pe când tanti Vichia...
Avea să rezume în câteva fraze o poveste tragică a uneia din miile de
familii de români din Basarabia și Bucovina, deportate de bolșevici în
Siberia spre o exterminare lenta prin frig și foame.
Fuseseră ridicați de acasă - Vichia, soțul ei și cei doi fii ai lor - în
primăvara lui 1945. După o călătorie de coșmar într-un vagon de
animale, îi coborâseră din tren la marginea unei păduri siberiene și-i
lăsaseră acolo cu hainele de pe ei, cu o saltea și niște pături luate în fugă
în momentul arestării, cu un sac de cartofi și unul de faină.
în jur, pădure înghețată, pustietate, nici urmă de așezare omenească.
își săpaseră mai întâi un bordei în pământul înghețat bocnă. Coaja
copacilor le-a fost hrana de căpătâi.
După câțiva ani, Vichia și-a îngropat bărbatul lângă bordei, fără
preot, fără slujbă, numai cu cei doi fii alături și cu cerul de asupra. Aveau
să se întoarcă acasă, trei din patru, în toamna anului 1954.
- Tanti Vichia, apelase Doina la bătrâna din capul mesei, care părea
dusă pe altă lume. Cred că n-ai putea uita niciodată lipsurile cumplite îndurate
acolo atâția ani...
- Lipsurile... Astea se mai uită... Gerul, foamea, vorbise femeia într-un
târziu. Ce nu uit nici în somn e pustiul dintre noi și lume... Și că nu mai
aveam ce aștepta. Nu mai aveam pe cine aștepta. Viața se ține de om când
omul are ce să aștepte... Dar rie- a ajutat Dumnezeu - se înviorase ea
răsuflând adânc - și ne-a învățat să trăim așteptând să iasă soarele, mugurii,
iarba, așteptând Crăciunul și Sfintele Paști. Că era postul Paștelui când ne-au
ridicat din casa noastră și ne-au aruncat în pustiu, la capătul înghețat al
lumii... Țineam cu grijă socoteala zilelor și a sărbătorilor. Dacă pierdeam
șirul? Ce ne-am mai fi făcut? Tăcuse o clipă, înfiorată de spaima gândului,
apoi reluase domol. Făcusem bordeiul și se apropia sărbătoarea învierii... Din
ce, din nece, am făcut pască pentru copii, dar ne lipsea bucuria fiindcă, fără
biserică și fără preot, cine să sfințească pasca pentru înviere? Ne-a trimis Cel
de Sus un gând... Peste noapte am pus pasca pe acoperișul bordeiului ca s-o
sfințească rouă...
Se oprise și ochii ei obosiți priveau departe, dincolo de oamenii lângă
care se afla, dincolo de timp.
Valeria amânase discuția despre Ligia și casa ei. Era târziu,
depășise răgazul convenit cu Monica, iar confesiunea bătrânei
Vichia a lui Turculeț din Izvoare, spusă simplu, fără patimă,
fără înverșunare, o cutremurase. Necazurile proprii i se
păreau acum de-a dreptul meschine.
în drumul spre casă îi suna tulburător în auz fraza cu care
își încheiase bătrâna clipa de spovedanie... Am pus pasca pe
acoperișul bordeiului ca s-o sfințească rouă...
La intersecția de la Universitate troleibuzul se tot oprea și
înainta poticnit din cauza șirului de mașini și autobuze care
așteptau să treacă o coloană de manifestanți spre bulevardul
Magheru. Valeria coborâse și se grăbea spre troleibuzele din
față ca să recupereze din timpul pierdut. O țintuise însă pe loc
priveliștea jalnică a mulțimii protestatare... Pensionari de
toate categoriile ieșiseră în stradă, împinși de condiția
mizerabilă a vieții lor zilnice, de revolta împotriva
promisiunilor mincinoase ale noii puteri, în care își puseseră
atâtea speranțe, de nepăsarea absolută a îmbuibărilor zilei
față de disperarea câtorva milioane de cetățeni români
vinovați de bătrânețe.
... Nu există tragedii mari și tragedii mici, delira Valeria,
prinsă în mulțimea manifestanților. Există numai tragedii. Tar
factorul comun este suferința omenească.
Găsise cheile la rădăcina leandrului roz de lângă intrare.
Pe masa din camera de zi, lângă o vază goală de cristal, o
aștepta mesajul lăsat de cumnata ei... L-am luat pe George la
policlinică pentru o consultație. Dacă va fi nevoie, o să-l
internez în spital la noi pentru investigații. Oricum, cu sau
jară internare, va locui o vreme la mine, până se pune pe
picioare și până când sora ta va pleca de la voi. I-am luat din
dulap câteva lucruri strict necesare. îți voi telefona după ce
termin programul și-ți voi spune atunci ce i-ai mai putea
aduce.
VI

în valea celor trei coline zilele treceau una după alta și

Mihai se odihnea pierzându-le șirul. Arșița dogora în
miezul fiecărei zile, cocoșii anunțau în canon un timp
care curgea egal cu el însuși, strigătul trenului, alungit
peste sat o scotea neabă tut la poartă pe bătrâna Petria,
iar cerul nopții privea neschim bat către lume cu
puzderia de stele licărind pe aceleași urse și căi din
începuturi. Scrisoarea primită de la Valeria cu trei
săptămâni în urmă îi alungase neliniștea și intenția
reînnoită zilnic de întoarcere acasă. Se simțea cu
adevărat în vacantă, liber să hoinărească singur pe
câmpurile din preajma satului de-abia de la primirea
acelei vești nesperate despre casa Ligiei.
- Azi noapte Ilie Cârpeală l-a omorât pe taică-său! I-a dat cu securea
în cap! strigase o femeie în zori pe ulița Oltenilor, iar băiatul auzise cum se
facea o breșă în pacea dinăuntru.
Ieșise de sub dușul-stropitoare din spatele casei, se îmbrăcase
repede și pornise prin grădină spre câmp.
- Azi noapte llie Cârpeală l-a omorât pe taică-său! I-a dat cu securea
în cap, auzise vocea subțire a Linei în stufărișul de pe firul Gramei.
- Nu mă interesează! se răstise Mihai și fata îi apăruse tocmai atunci
în față.
- Iar culegi ouă de prin cuiburi?
- Te-am așteptat să-ți spun de Ilie Cârpeală...
- E rudă cu tine Ilie ăsta?
- Ba, nici gând! E un tinichigiu bețiv de pe linie...
- Atunci ocupă-te de altceva, nu te mai gândi la bețivul care l-a
omorât pe taică-său și care o să intre la închisoare pe viață! o sfătuise el
supărat și-și văzuse de drum.
- Adrian de ce nu mai vine la Zâmbreasca? întrebase fata în urma lui.
Mihai se oprise o clipă în loc, apoi se întorsese câțiva pași
pe poteca bătătorită de el în stufărișuri.
- De unde îl știi tu pe Adrian?
- A fost în vacanță aici, la dada Petria.
- Când?
- Acu’ doi ani.
- Singur?
- Nu, cu mama lui. Culegeam amândoi ouă de rață și tanti Ligia ne făcea
prăjituri. Zicea c-o să mai vină, dar n-a mai venit.
- Au stat mult la Zâmbreasca?
- Da... 1 Au venit de Sân Petru și au plecat când a început școala. Tanti
Ligia i-a adus dadii de ziua ei un sac de banane și portocale și o dermea
frumoasă de cașmir... Rochia asta de la ea o am. Era nouă când mi-a dat-o.
Mi-a cumpărat și bascheți de la Roșiori...
- S-a dus Ligia la Roșiori să-ți cumpere bascheți?
- Nu, i-a dat banii și măsura lui nea Radu, că el tot face naveta la
Roșiori... Adrian e cu tine la același liceu?
- Nu. Și ce făcea Ligia la Zâmbreasca?
- Ce să facă... Prăjituri, orez cu lapte, o-nvăța pe țața Floarea să facă
prăjituri... că atuncea nu fugise de la nenea Radu.
- Ligia se plimba cu Adrian prin comună?
- Nu...! Mai mult dormea. Ne-a plimbat odată cu mașina până la
Ctolănești de-a dat un telefon și ne-a cumpărat de la magazinul de-acolo
napolitane și suc la sticlă. Dadii i-a luat o plasă plină de zahăr, orez, ulei,
conserve de carne... Adrian unde s-a dus în vacanță?
- ... Undeva la munte. Dar cum a putut să intre Dacia Ligiei pe ulița
voastră povâmită?
- Păi, n-a băgat mașina pe uliță. A lăsat-o în deal, la nea lan cu Gulie în
curte. Dar nu era Dacie, era un Fiat albastru cum are și băiatul lui Gogu de la
asociație... Nu ți-a spus dacă mai vine pe la dada Petria?
- Nu mi-a spus, dar s-ar putea totuși să vină.
Traversa porumbiștea și se îndrepta către colina
dinspre Beuca, frământat de întrebări. Prezența Ligiei cu
doi ani în urmă la Zâmbreasca era ultimul lucru la care s-
ar fi putut aștepta. Iar tăcerea Petriei îl intriga la fel de
mult ca povestea despre generozitatea și prăjiturile
Ligiei... De ce n-a suflat bătrâna nici o vorbă despre asta?
Când am sosit de la București m-a întrebat despre ai mei,
dar nu-mi aduc aminte să fi pomenit ceva de Ligia și
Mircea ori Adrian... Cum nimeni din rudele de aici nu știe
de despărțirea lor și de ce a urmat, ar fi fost normal să se
intereseze și de ei, măcar așa, de formă... La moartea
bunicii mama le-a spus tuturor rudelor că Ligia și Mircea
au plecat în Canada cu numai o zi înainte și că nu are nici
o adresă încă la care să-i anunțe. Nu voia să afle adevărul
tușa Petria și nici băieții ei din București, ca să nu
înceapă cu întrebări la care n-avea ce să răspundă...
Poate că bătrâna a și uitat de vacanța Ligiei aici... A slăbit teribil de
când am văzut-o ultima dată, atunci, la înmormântarea bunicii, face
curat în casă, gătește mâncare pentru mine și pentru Radu, dar pare o
umbră care se mișcă de ici-colo...
Oricum, lucrurile se vor așeza la locul lor. Ligia și-a luat casă și va
pleca de la noi... Poate între timp a și plecat.
Pe izlazul de la poalele colinei dinspre Beuca, păscut
de oi încă din primăvară, iarba era rasă de la rădăcină și
ciobanii își mânau turmele pe miriști. In ziua aceea Mihai
refăcea pentru prima dată drumul spre împrejurimile
sudice ale satului, unde Gulie aprindea focul, cocea
porumb și mulgea lapte de la oile ceapeului răzlețite de
turmă. Pe coasta dealului îi apăruse înainte pâlcul de
tufani pitici unde îi aștepta de fiecare dată, îngropată
 între două tufe, oala de pământ înfășurată în șervet. Se
oprise la baza dealului și privea de acolo peisajul
neschimbat cu emoția pe care o încerca întotdeauna la
întoarcerea acasă după o absență mai îndelungată.
în această vacanță pe Gulie îl întâlnise o singură dată, întâmplător, când
se întorcea pe ulița Oltenilor după vizita făcută rudelor din centrul comunei. îl
zărise de la distanță și recunoscuse imediat capul rotund și lucios ca o bilă,
trupul scund și vânjos cu mersul săltăreț pe picioarele ușor arcuite. Singurul
semn al trecerii anilor erau țepii de pe fața nerasă de o săptămână, albi acum,
care contrastau ciudat cu pielea înroșită de soare.
Mihai îl îmbrățișase bucuros, dar își regretase imediat
exuberanța, simțind la celălalt un fel de răceală, o reținere
nefirească la Gulie cel de demult. Venea de la moara din satul
vecin unde în cele din urmă fusese angajat și ducea agățată
pe umăr o traistă mare cu faină care-i pudrase în mers tricoul
albastru și pantalonii de culoare incertă.
- Am asudat ca o gloabă bătrână și m-ai luat pe nepregătite, glumise omul
după câțiva pași, de parcă ar fi simțit stânjeneala băiatului și ar fi vrut să se
scuze. Mi-a spus muierea că m-ai căutat, am vrut să vin la tușa Petria să mai
stăm de vorbă, dar m-am luat cu una și cu alta, că dacă toată săptămâna trag
din greu la moară, treburile de acasă le fac duminica... Mai tai un lemn, mai
dreg o ulucă, pune femeia albia de spăl jegul strâns pe mine șase zile și după
aia dorm și iar dorm... Ce n-am dormit eu toată viața mea!
Intraseră împreună în curte și Gulie întârziase puțin pe banca de sub
nuc, la început gata să se ridice și să plece acasă, mai apoi, după ce Radu
adusese pe masă ceștile și sticla cu țuică, mai relaxat și mai vorbăreț.
- Te făcuși morar, Gulie? întrebase Radu cu vocea lui groasă și vorba
molcomă.
- Mă făcui. Ce dracu’ era să fac altceva! M-am băgat sluga la Dârloagă,
cum zice o vorbă.
- Dar la pescuit mai mergi, nea lancule? întrebase și Mihai într-o doară.
- Rar de tot, nică. Putrezește undița în ce Iar de când n-am mai dat la
pește. Mai mă duc câteodată când mi se urăște acasă de orăcăiala nepoților, că
fii-mea a mică mi-a picat tot mie pe cap cu doi copii de poale... Bărbatu-său a
plecat după muncă la București și-a uitat să mai vie... In lipsa ăluia, soacră-sa
o mâna toată ziua la treabă ca pe o slugă, de copii tot ea trebuia să vază, vai
de capul ei! Că dacă nu-mi lua nenorocitul de Opriș via, nu mă mai canoneam
la moara din Ciolănești și-ar fi fost altfel...
- Mai dă-o focului de vie, Tancule, îl certase Petria. Numai la via aia
ți-e gândul. O să te îmbolnăvești de inimă rea și nu merită.
- E bună via, adăugase Radu, dar nu poți să trăiești numai de pe urma
ei. Parcă înainte te arăneai cu via? Pândăritul ți-a fost baza.
Gulie oftase cu obidă și-și golise ceașca. Mihai îl privea
cu strângere de inimă. Nu mai rămăsese nimic din
veselia perpetuă și molipsitoare a tovarășului de
hoinăreli, din nepăsarea cu care trecea atunci, demult,
peste necazurile și sărăcia din casa lui și a altora. II
încerca un sentiment neplăcut, neclar, o frustrare fără
nume, ascultase vorbele amare ale lui Gulie, dar parcă
tot aștepta o snoavă sau un cântec care se terminau
invariabil cu un hohot de râs sau o chiuitură.
- Nu m-oi fi arănit eu cu via, dar știu pe dinafară fiecare butuc, că
sunt treizeci de ani de când am pus via aia și nucul din mijloc cu bietul taica,
Dumnezeu să-l ierte! Ca să nu mai spun de câte ori am înnoit-o... Mă doare
sufletul când o văd acolo lângă casa mea și știu că nu mai este a mea.
- Cine ti-a luat-o nea lancule?
- Un nenorocit mi-a luat-o, dar cu acte în regulă, fiindcă pogonul ăla
mi-1 dăduse ceapeul ca lot personal; era lipit de curtea mea, iar noi n-aveam
decât două pogoane la câmp.
- Le-a revendicat fostul proprietar?
- Fostul proprietar e de mult în pământ și urmași n-a avut deloc. Dar
a înfiat acu’ vreo treizeci și cinci de ani un copil de la niște amărâți de prin
părțile Piteștiului. Dacă lua unul de țâță, bine-ar fi fost, c-ar fi avut și el un
sprijin la bătrânețe, dar a luat unul de vreo zece ani care a stat la ei patru luni
de zile, cât a uitat de foamea de-acasă, și-ntr-o zi s-a făcut nevăzut... Trecuse
un mocan prin fața porții, băiatul l-a cunoscut, că era din satul lui, s-a furișat
la ăla sub coviltir și dus a fost. A plecat Starnate după băiat, s-a dus cu actele
de înfiere la primăria de- acolo, ca să-l ajute să-l ia înapoi, dar primarul nu s-a
băgat, iar amărâții aia nu s~au îndurat să-l mai dea de lângă ei. Atuncea 1- a
văzut Starnate pe înfiatul lui ultima oară, dar când voia să desfacă actele, a
venit colectivizarea și ce s-o fi gândit... La ce să mai umblu eu pe la avocați,
și-așa mi-a luat la colectiv pământul, bon si carul. N-are ce să mai pretindă
ăla vreodată.
- Și a venit după atâta vreme să-și ceară moștenirea?
- A venit, dar nu venea dacă nu-1 aducea un nenorocit de-aci de la noi. A
pus mâna pe actul de înfiere, cum - numai el știe, și l-a căutat pe ăla până l-a
găsit. La făcut actul de moștenitor, i-a scos ochii cu niște bani și-a pus mâna
pe pământul lui Starnate. El nici habar n-avea că actele de înfiere rămăseseră
în picioare, el nici nu putea să știe dacă Starnate n-a luat alt copil, dacă nu
cumva avea alte rude în sat... Și-a băgat Opriș coada și așa am rămas eu fără
via pusă de taica...
- Nea lancule, se aprinsese Mihai, sunt convins că poți să-ți recapeți via
în Justiție! Ai muncit-o atâta timp, ai dreptul s-o stăpânești. Merg eu cu
dumneata la Roșiori, angajăm un avocat bun și-ți ceri via înapoi.
- Justiția n-are inimă, Mihăiță, ea are doar articole de lege. Și după lege,
ăla avea dreptul să-și ia și să-și vândă moștenirea cui a vrut s-o cumpere.
- Măi Gulie, intervenise Radu, aici nu e vorba de inimă, tot de lege e
vorba Dacă ai muncit-o treizeci de ani...!
■■ Așa o fi, dar legea nu e făcuta pentru de-alde mine, Radule. Cu ce
să plătesc eu avocatul, timbrele, trenul, notarul? Și pot eu să lipsesc pentru
înfățișări de la moara aia unde am slugărit o vară degeaba ca să mă
angajeze cu leafa?... Dreptatea mi-o fac singur, după legea mea. Culeg via
și bat nucul noaptea, bag strugurii în celar și asta e dreptatea mea. Numai
că nenorocitul vrea să scoată butucii din pământ, fiindcă știe că n-o să-i
poată culege niciodată cât trăiesc eu.
- A zis el că scoate via9 L-ai auzit tu când a zis?
- Cum să nu-1 aud, tușă, că doar cu mine vorbea. Iar dacă o scoate, îl
omor. I-am și spus. Muierea se roagă de vecini să-i taie câte o găină, că eu n-
am tăiat în viața mea. Dar pe tine, Oprișe, te omor fără să clipesc dacă scoți
via pusă de taica.
- Nea lancule, nu ești dumneata omul care să ridice viața cuiva. Ar fi
o crimă, dar ar fi și o mare prostie, iar dumneata ești un om inteligent, un om
rațional. Te-ai nenoroci pentru nimic!
- Vezi mă, Gulie, de treabă și nu mai spune prostii, că cine te aude te
și crede. Mihai chiar a crezut.
- Hei, Radule, ție-ți dă mâna să vorbești, că ai leafa de la fabrică, dar
eu ce am?
- Peste o săptămână mă bagă în șomaj, așa că nici eu n-o să mai am
leafa. Se restrânge fabrica.
- Dar mai încolo, tot o să ai o pensie... Asculta ce-ți spun, dacă ăla
îmi scoate via, îl omor.
- Nea lancule, îți promit că mă interesez eu la un avocat bun din
București. îi spun toată istoria viei și-ți scriu ce trebuie făcut.
- Nu e rău să te interesezi, intervenise bătrâna, dar să nici nu te
gândești că Ian cu ar fi în stare să facă moarte de om... El o să facă mereu ce-
a făcut și-n anii trecuți... O să culeagă nucul și via într-o noapte și a doua zi o
să plece la treaba lui acolo, la Ciolănești. Iar Opriș nu e prost să fărâme o vie
ca aia! Ce să puie acolo? Lucernă? Porumb? Are destul pământ în partea lui
de sat pentru lucernă și porumb... Până la urmă o să se-nvo iască într-un fel cu
lancu, o să-i dea via în parte până o muri și după ce-o muri, cui îi mai pasă ce-
o să facă Opriș cu via?!
Gulie nu ripostase. Privea coroana uriașă a nucului, care umbrea tot
mijlocul curții și în ochii lui se aprinsese un fel de licăr,
- Tușă, a spus ceva Opriș despre luat în parte, sau așa crezi dumneata
c-ar fi mai bine?
- De ce nu-1 întrebi pe el? S-o fi săturat de când plătește degeaba
oameni cu ziua să-i sape via, s-o arăcească, s-o curețe de buruiană... Decât să-
1 tot ameninți, mai bine zi-i direct, vorbește-i omenește...
- Da’ ce , ăla e om?
Licărul din ochii lui se stinsese. își luase traista cu faină
pe umăr și pornise spre poartă. De-abia acolo își amintise
de băiat și-l întrebase când pleacă la București... Pocite mai
dau eu pe aici dacă zici că mai stai două săptămâni. Dacă
nu ne mai vedem, să~i spui Valeriei și lui taică-tău multă
sănătate din partea mea...
Trecuseră cele două săptămâni, dar Gulie nu se mai arătase.
Acum Mihai urca de unul singur dealul de lângă izlazul
oilor și se oprise lângă pâlcul de tufani pitici. Cu un ciot
uscat scormonise la rădăcina tufelor din mijloc și
dezgropase oala. Era plină de pământ umezit și mișunat de
râme. Din șervet nu se mai vedea nici măcar o urmă.
Mirosul de țărână răscolită și de putreziciune îi provoca
repulsie. împinsese oala cu piciorul la locul ei și o acoperise
cu pământ și frunze uscate. Ieșise dintre tufani ca dintr-un
cimitir și se oprise pe coama dealului. Privea de acolo
panorama văii. Casele satului, ca niște cuburi colorate,
gravitau în jurul turlei înalte a bisericii. Nu se vedea nici o
mișcare. Așezarea adăpostită de cele trei coline i se părea
astfel, de acolo de sus, o cetate încremenită din veacuri,
poate chiar centrul neștiut al lumii.
Deși se apropia amiaza, soarele nu mai dogorea nemilos, zilele verii
rămăseseră în urmă, oamenii începuseră să-și care cocenii de porumb, iar
câmpul își pierdea culorile. Venea toamna și aceasta era ultima zi de
vacanță la Zâmbreasca.
La întoarcere, traversase izlazul pustiu, impregnat cu mirosul oilor. își
amintea cum îi spunea cândva Gulie că mirosul de oaie nu dispare din
pământ decât o dată cu prima zăpadă. Ploaia nu-1 alungă, ploaia doar îl
mută de ici-colo și-l lipește mai bine de pământ...
Sunt, oare, un sentimental? se întrebase el deodată,
controlându-și tristețea care-1 însoțea în acea ultimă
hoinăreală. Dar ce înseamnă să fii sentimental...? Termenul
a căpătat de mult conotații peiorative, când, în fond, aici
este vorba despre legătura care se stabilește firesc între om
și om, între om și loc, într-o etapă de temelie a formării
spiritului. Când începi să privești și să descoperi ceea ce te
înconjoară... Nu e bine să te legi prea mult de un loc, îmi
spunea tata înaintea plecării încoace, asemenea legătură
exagerată îți îngrădește libertatea de mișcare... Omul
viitorului este cel ușor-adaptabil, cel care se simte oriunde
acasă... Pentru noi - globalizarea nu prea mai înseamnă
mare lucru, dar pentru generația ta...
Se gândea, bineînțeles, la perspectiva anilor de studii
peste Ocean și vorbea din convingere, fiindcă el nu se
simte legat în mod deosebit de nici un loc anume.
Copilăria și adolescența le- a petrecut când într-un oraș,
când în altul, purtat ici și colo, împreună cu Monica și
părinții, de profesia bunicului. Locul lui de suflet este
muzica. In ea se simte acasă. Dar și Ligia, care mi-a
vorbit în zeflemea despre țânțarii, noroaiele și gârla din
Zâmbreasca, și ea a venit aici acum doi ani ca să-și
reîncarce bateriile... Numai că nu sunt deloc sigur că
acesta a fost motivul... Mi se pare mult mai probabil că s-
a refugiat în casa tușii Petria ca să i se piardă urma.
 Pe locul viran de lângă podeț era parcată o Dacia albă, iar câteva
femei culegeau buruian pentru vite.
- A venit Savu de la București, îl anunțase Rada, urcându-și în spate
sacul umplut cu buruian. Dacia aia e a lui. Ai noroc, că te ia cu el, nu mai
trebuie să aștepți la tren...
Mihai îi luase sacul din spate și pornise cu bătrâna în
sus, pe șleaul adânc al uliței.
- Maică, îl oprise ea după câțiva pași în mijlocul drumului, lămurește-
o tu pe Petria să meargă cu fiu-său la București, s-o vază un doctor, că se
chinuie rău. Ea nu se plânge, dar e bolnavă, maică. Savu de-aia a venit, ca s-o
ia cu el la București.
- Dar ce are? Eu n-am auzit-o spunând c-ar durea-o ceva.
- Păi, nu spune, dar de-abia se ține pe picioare...
- Și nu vrea să meargă la doctor?
- Nici să n-auză! Zice că nu-1 lasă ea pe Radu fără o mâncare caldă,
cu via neculeasă, că dacă o fi nevoie de doctor, o duce Radu la Roșiori...
- S-a întors nea Radu? E plecat de trei zile, era îngrijorată, e de-nțeles că
nu poate pleca până nu vine el.
- De ce să fie îngrijorată? Radu stă la vară-sa Ghița și-și caută alt servici,
că doar de-aia a plecat alaltăieri la Roșiori, Ea nu pleacă din altă cauză. A
primit cartea aia poștală de la Sandu și crede că e de la bărbatu-său,
Dumnezeu să-l odihnească în pământul străin unde l-or fi îngropat, cum l-au
îngropat și pe omul meu... Se gândește că vine Lisandru și găsește casa
încuiată... Roag-o tu, maică, să vie cu tine și cu Savu la București, c-o să cadă
într-o zi și atuncea n-o să aibă cine să vază de ea zi și noapte...
- De unde știi dumneata că din cauza acelei cărți poștale nu vrea să
plece?
- Păi, aproape că mi-a spus... O citea de zor și tăcea. Iar își punea
ochelarii și o citea, iar tăcea. Și pe urmă numai ce-o aud... Dacă vine cu
trenul de noapte, nici n-o să nimerească, fiindcă atunci când a plecat, nu era
haltă la noi. O să coboare la Beuca fi-o să vie pe jos atât amar de drum...
Cine să vie, cumnată? am întrebat-o eu, dar ea nu m-a luat în seamă Petrie, i-
am zis, cine crezi tu că ți-a trimis scrisoarea aia 9 Femeie, Sandu, băiatul tău
de la Arad ți-a trimis-o, nu cine crezi tu... Du-te acasă, Radă, oi fi având și tu
treabă, hai, du-te și lasă-mă, așa mi-a zis.
- Tușa știe bine cine i-a trimis scrisoarea. Ea citește ziarul, câte o revistă,
nu e analfabetă. Ai înțeles dumneata greșit.
- Măi băiete, eu o cunosc de-o viață, știu ce spun. Ea nici înmormântare
nu i-a făcut lui Alexandru, zice că el n-a murit, el a fost dat dispărut. Și-a mai
venit și Gulie cu minciunile lui despre ăia doi din Dobrotești sosiți tocmai din
lagăr. In loc s-o îndemne să-i facă și ea bărbatului ei slujbă de înmormântare,
că e bătrână și moare mâine-poimâine...
Mihai pusese sacul cu buruian în șanț și-o luase pe
bătrână la rost.
- De ce te deranjează pe dumneata speranța ei, de ce te supără că-și
așteaptă bărbatul? Poate că știe, poate că a înțeles că el a murit demult, dar
dacă vrea ea să creadă că el e-n viață, ce e rău în asta0 Bine că are ce să
aștepte, bine că are la ce se gândi când rămâne singură!... Și ce să
înmormânteze? Ce să îngroape în cimitir?
- Eu ce-am îngropat..! Un tron în care i-am pus cureaua și portofelul
trimise de pe front atuncea, un costum de haine, niște bocanci și căciula pe
care nici nu apucase s-o puie-n cap...
- Hai, tușă Radă, nu începe și dumneata să plângi, că poate ne vede
din poartă și înțelege despre ce vorbim. Hai, să-ți duc buruianul în curte.
- Eu mi-am făcut datoria, că nu-i vreau răul, dacă ea nu înțelege, mai
mult de-atât ce să fac?
- Mî-aduc aminte din vacanțele petrecute aici că tușa făcea mereu
câte un parastas. Punea masa sub nuc și chema toată lumea de pe uliță Uneori
îl aducea și pe preotul bătrân, alteori mergea din noapte la cimitir și împărțea
colaci și nuci.
- Parastasele alea erau pentru părinții ei și pentru frate-său ăl mare,
Onică, mort la finlandezi. Nu erau pentru Lisandru.
- Nu poți să știi dumneata pentru cine erau. Eu înțeleg că dumneata ai
intenții bune, dar ar fi mai bine să nu mai aduci vorba despre înmormântare în
prezența ei.
îi dusese sacul lângă poartă și-și luase rămas bun.
In curtea de peste drum, Gulie și Savu stăteau la
masa de sub nuc, iar Petria strângea farfuriile de pe
masă. îi pusese și băiatului să mănânce și se așezase
lângă el pe bancă, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Le
povestise despre hoinăreala lui pe izlazul oilor și pe
colina dinspre Beuca, fără să pomenească despre oala
 dezgropată și mirosul de putreziciune. Gulie nu-și uitase
promisiunea și venise să stea de vorbă cu băiatul
înaintea plecării la București. Era bărbierit, îmbrăcase un
tricou alb, care mirosea a săpun și niște pantaloni noi din
doc. Arăta altfel și se purta altfel. Măi lancule, dar tu nu
îmbătrânești deloc mă? se mirase la un moment dat
Savu, iar lui Gulie atât i-a trebuit. Mai întâi se pornise pe
râs, apoi începuse să relateze o întâmplare recentă, care,
în mod vădit, îi schimbase dispoziția.
- Tușă Petrie, nici prin gând nu-ți trece cu cine m-am întâlnit eu
alaltăieri la moară ...
- Atunci spune tu cu cine te-ai întâlnit.
- Băgăm sacii unuia de la Doage, îi venea rândul, când s-a apropiat de
mine o femeie bătrână, babă, ce mai! Mică, uscată, cu țața numai crețuri și
derm ea neagră peste părul alb. Zice: Ce mai faci, lancule, nu mă mai
cunoști? Eu, de colo, prins cu sacii ăluia și ca să n-o supăr... ba, parcă te-aș
cunoaște, dar nu știu de unde să te iau... Și mă tot gândeam că cme-ar putea să
fie, fiindcă nu o cunoșteam deloc. Dar parcă mi s-a părut că seamănă cu tușa
Anicuța, sora dumitale de la Mihăiești. Și unde nu zic... ești tușa Anicuța, uite
că te-am cunoscut, săru- mâna tușă, ce mai faci?
- Păi, tușa Anicuța n-a murit, mamă? întrebase Savu încruntat.
- A murit, dar de unde să știe lancu? Spune lancule mai departe.
- Aoleu, atât mi-a fost. Unde n-a-nceput baba să plângă și să mă certe
cum că... lancule, lancule, eu nu te-am uitat, dar tu nici măcar nu mai mă
cunoști... Și ce te-ai mai rugat de tata să mă lase cu tine... și ce bine ne-am
înțeles noi și cu părinții tăi, până a venit el și m-a luat cu forța acasă...
- Trebuie să fi fost fata primarului din Scrioaște, nu-i mai țin minte
numele, fugise cu tine și ați stat la ai tăi o vreme...
- Ea era, tușă, Paulina era, dar n-ai mai fi cunoscut-o în veci.
- Și de-aia te bucuri tu, Gulie? strigase intrigat Savu, fiindcă fata pe care
ai iubit-o odată a ajuns babă?
- Auzi vorbă la tine! De altceva mă bucur eu... Când am înțeles cine e,
mi-au dat lacrimile. Mă gândeam la fata aia frumoasă și nu-mi venea să cred.
Ce-și bate timpul joc de om!
- Și de ce zici că te-ai bucurat?
- ... Ce-are a face una cu alta? întrebase Petria cu gândul dus în altă parte.
Vremea stă pe loc, vremea vremuiește; omul are altă soartă... El se trece și se
petrece...
- Păi, după ce a plecat femeia de-acolo, îmi venea s-o las dracului de
treabă și să mă tot duc. Dar m-am gândit așa, odată, că dacă ea m-a cunoscut
numaidecât, înseamnă că eu n-am îmbătrânit chiar de tot. Și m-am pus pe
chiuit de~am speriat toate ciorile din salcâmii de lângă moară. Iar tu puseși
paie pe foc când m-ai întrebat de ce nu îmbătrânesc și eu ca toți oamenii.
Râdea din toată inima. Uitase de vie, de fata lui părăsită de bărbat.
întâlnirea cu Gulie cel de altă dată în ultima zi de
vacanță la Zâmbreasca era pentru Mihai ca un dar
nesperat și ca un semn de bun augur.
- Mihai, mi-a spus tușa că ai reușit examenul la americani și că din
toamna asta pleci să înveți acolo. Mare lucru, nică! Să ne scrii și nouă câte-o
scrisoare, să mai știm și noi ce mai faci printre străini.
- O să vă scriu neapărat, dar să-mi răspundeți. Trimiteți scrisorile la
ai mei la București, iar ei le vor trimite mai departe.
Trenul de după amiază își anunța prelung trecerea prin halta
Zâmbreasca. Petria tresărise și pornise agale spre poartă.
- Cum mai trece timpul! exclamase Savu, cercetându-și ceasul de la
mână. Unde te duci, mamă? Lasă așteptatul și îmbracă-te, că nu vreau să ne-
apuce noaptea pe drum. Și tu, băiete, strânge-ți lucrurile.
Mihai se ridicase de pe bancă privind dezorientat în
urma Petri ei.
- Stai jos, Mihai, că tușa nu pleacă până nu se-ntoarce Radu. Măi
vere, de ce nu i-ai spus și tu din vreme că vii astăzi ca s-o iei la București?
- Este foarte îngrijorată, adăugase băiatul. De trei zile îl așteaptă pe
nea Radu să vină de la Roșiori. Până acum nu s-a întâmplat să lipsească trei
zile la rând...
- Parcă pe Radu îl așteaptă ea? Aș! Am auzit c-a primit o carte
poștală de la frate-meu Sandu și crede că e de la altcineva... Așteaptă degeaba
de-o viață să se întoarcă tata din morți... Și-ai mai venit și tu, colac peste
pupăză, cu zvonul despre prizonierii care s-ar fi întors de pe front... De parcă
ăia ar fi avut în ei nouă vieți.
Gulie se uitase urât la bucureștean și ridicase puțin glasul, atât cât să-l
audă femeia rezemată de stâlpul porții.
- Eu n-am adus nici un zvon despre nimeni, să-ți fie clar! Mie tușa mi-a
spus de întoarcerea celor doi. A auzit că am treabă la Dobrotești, la cumnatu-
meu și m-a rugat să mă interesez ce și cum. Și dacă ai fi citit ziarul, ai fi aflat
și tu de ungurul din Ardeal care-a stat de la sfârșitul războiului până acuma
într-un spital din Ucraina... Nu știu câte vieți o avea ăla în el, dar știu sigur că
nu mai avea un picior. Așa că, dacă un olog s-a întors de acolo...
- Și? Vrei să spui că e adevărat cu ăia doi de la Dobrotești? Mai bine ar fi
făcut și ea o slujbă de înmormântare pentru tata, așa cum au făcut toate
văduvele de război. Și-ar fi căpătat liniștea.
- Acestea sunt cuvintele bătrânei de peste drum, gândise Mihai cu voce
tare. Exact același lucru mi l-a spus și mie.
- Aha, Rada băgăcioasa, făcuse Gulie. Nu poate ea să trăiască până nu se
amestecă în ciorba omului, ca mărarul. S-a și repezit sa-ți spună.
Savu scăzuse tonul.
- De ce să nu-mi spună? Știi tu ce i-a zis ei mama deunăzi? Că mai bine
face o nuntă mare cu lăutari, decât înmormântare... Că o să întindă mese în
curte și-o să facă pâine din grâu nou...
Gulie chicotise.
- Nu mai râde, că nu e de râs. A zis c-o să-l cheme pe Ion țiganul și pe
fiu-său Gică, să cânte ca la nuntă. Dar Gică a murit pe front, la trecerea Tisei,
cum să-l mai cheme?
- Hei, Doamne! Ți-aduci aminte, Savule, ce frumos cântau ei doi la nunți
și la horă? Bietul Gică avea douăzeci de ani când l-au mobilizat. I-a pus taică-
său vioara în valiză, ca să cânte la ofițeri, să nu-1 bage în foc... I-a crescut
copilul, dar ăla nu știe nici să țină vioara în mână. N-a mai avut bătrânul
suflet în el ca să-și învețe și nepotul...
- A murit și Ion țiganul?
- Ahă! Să tot fie zece - doisprezece ani de când s-a dus să cânte cu
Gică pe lumea ai al altă! După ce-a primit înștiințarea de pe front a ținut-o tot
într-un plâns... Cu vioara cânta la lume și cu ochii plângea...
Savu reluase tainic.
- Păi vezi? A zis c-o să-i cheme la nuntă pe toți din leatul tatei, care nu
s-au mai întors din război... A-nceput să bată câmpii, săraca de ea...
- Savule, ascultă la mine. Tușa nu bate câmpii, cum spui tu. Nici mie
nu-mi plac înmormântările... Când oi muri - i-am spus muierii - să n-aud vreo
bocitoare, că mă scol din tron și-o pun în locul meu! Să-mi tocmească lăutari
de la Săceni și să-i puie să cânte ca la nuntă.
- De când te știu, spui numai baliverne.
O pală de vânt aplecase crengile nucului într-o parte și ridica trombe
de țărână pe ulița povâmită.
- Se strică vremea.
- Lasă, că ești cu mașina, nu ești pe jos. Și-ascultă aici... Vorba cu
nunta a fost ca să închidă gura ăleia.
Petria revenise sub nuc.
- Ce-o fi cu el, de-ntârzie atâta? se întreba ea îngândurată.
- Păi, ce faci? Nu te îmbraci? Nu vorbirăm noi că te iau cu mine la
București?
- Eu n-am vorbit nimic, că nu m-ai întrebat. Tu ai vorbit. Nu plec
nicăieri din casa mea. Radu e plecat de trei zile, via n- am cules-o, cocenii
sunt pe camp... la damigeana cu țuica din sală și pornește la drum, să nu te
apuce vreo furtună.
- Nu plec fără dumneata. Și să ți-o spun pe-aia dreaptă... Radu nu mai
vine. E la mine la București de trei zile. I-am găsit servici la un depozit de
cherestea.
Petria ridicase capul ca fulgerată. 11 pironise cu privirea și aștepta.
Savu amuțise.
- Minți de când ai făcut ochi pe pământ. Ești singurul dintre băieții
mei care minte și când are nevoie și când n-are. Ce-ai zis de Radu? Cum să fi
plecat el la București fără să-mi spuie și mie măcar o vorbă?
- A-nceput să-i albească păru-n cap! izbucnise Savu. E om în toata firea,
iar dumneata ai vrea să-ți ceară voie pentru orișice!
- Ce-ai spus tu, Savule, nu e orișice! Cum să plece așa? Atuncea de ce
am mai ridicat casa asta iar și iar? Pentru cine? Eu mă mulțumeam cu cea
veche. Și fanarul... ridicat acu’ un an... Și tot rostul... Unde o să stea el acolo?
- La mine. Cum unde?
- Eu am fost la tine, vere. Casa ta are două odăi și-o bucătărie. Tu cu
nevasta și cu copiii - cinci suflete, cu Radu - șase, nu mai rămâne loc nici
pentru o broască.
Bătrâna se gârbovise cu ochii fixați pe mușamaua de pe masă.
- Nu te mai băga, lancule, că de când ai fost tu în casa mea, s-a mai
schimbat câte ceva, am mai lărgit-o, am mai clădit o cameră, așa că nu te mai
băga dacă nu știi.
- Te-ntrebai și eu, fiindcă mă gândeam unde o să stea tușa dacă o iei la
București...
- La mine sau la Anton sau la nenea, are unde! Nu-i duce tu grija.
- La tine sau la Anton sau la nen-tău... Sau la cine s-o întâmpla,
murmurase bătrâna. Mai rău nici că se poate. Inspirase adânc și-și îndreptase
spinarea. Nu plec nicăieri. Nici acuma, nici altă dată. Am casa mea aici și cui
nu-i place poate să se ducă unde o vrea.
Glasul lui Savu se înmuiase a rugă disperată.
- Ești șubrezită rău, mamă. De ce nu înțelegi că am venit special pentru
dumneata, ca să te duc la un doctor bun care sa te pună pe picioare și ca să
stai și dumneata fără grija lemnelor și a focului din sobă, să nu te mai obosești
cu spălatul rufelor, cu mâncarea...
- Te-apucă grija de mine, băiete? Așa, deodată? M-a șubrezit bătrânețea,
dar au fost ani când chiar căzusem la pat bolnavă. Atunci nu te-am văzut
deloc pe-aci. Spune mai bine de ce vrei tu să puști ești curtea asta? Că tu l-ai
tras pe Radu acolo. L-ai prins la necaz și l-ai îmbrobodit.
- Auzi! L-am îmbrobodit... De câte ori să-ți spun că m-am pomenit cu
el la București și că m-a rugat să-i găsesc servici.
- Taci, nu mai minți! Mi-a spus mie Chirițoi că te-a văzut alaltăieri în
piața din Roșiori. Nu pleca Radu la București fără să-mi spuie. Nici schimburi
nu și-a luat. Nu pleca el așa, dacă nu-1 momeai tu cu minciuni.
Petria se ridicase și pornise spre ușa casei.
- Ascultă, mamă, de ce crezi că i-ar fi mai bine lui Radu aici, sau pe
navetă, decât la București?
- Nu mai spune nimic, Savule. Mă duc să-i împachetez niște
schimburi și o haină, că se răcește vremea.
-1 le-am luat eu din dulap mai devreme. I-am luat și haina de piele.
Femeia se oprise în prag, rezemată de perete.
- Ca hoții... Să-mi fi spus de dimineață, de când ai intrat pe poartă, cu
ce gânduri ai venit, acuma erai acasă la tine. Nu-ți mai pierdeai vremea pe-
aci.
Scosese damigeana grea din sală și o pusese afară lângă prag.
- la-ți damigeana și du-te.
Intrase înăuntru și închisese ușa.
Savu fuma, învârtindu-se nervos de colo-colo.
- Măi vere, nu e bine ce vrei tu să faci.
Celălalt se răsucise furios spre Gulie.
- Ce nu e bine, mă? Ce nu e bine? Că vreau s-o iau pe mama din
pustietatea asta și s-o duc să trăiască între băieții și nurorile ei? Să aibă și ea o
viață omenească? Asta nu e bine? ,
- Nen-tu Ion știe ce-ai pus tu la cale? Știe c-ai venit s-o iei acolo
definitiv?
- De-fi-ni-tiv! silabisise disprețuitor Savu. Acum, tu ce vrei? Să te dai
deștept față de băiatul Va Ier iei? Dacă ai fi fost deștept, nu te-ai fi băgat slugă
la morarul din Ciolănești.
- Bă! Lasă-mă pe mine! Prost, deștept, aci nu e vorba de mine. Dar eu
am priceput planul tău. Aseară când veneam acasă, am intrat să beau o bere și
l-am auzit pe unul acolo cum se lăuda c-a aranjat cu tine să-i vinzi casa asta
pentru fie-sa. N-am crezut neam, fiindcă ăla era băut și fiindcă eu știu că asta
e casa făcută de tușa și de Radu, cu acte pe numele lor... Sa nu te puie dracu’
să faci vreo prostie...
Neliniștit, Mihai intrase în casă pe urma Petriei. O găsise
în camera lui Radu, în fața dulapului de haine aproape gol.
Sta pe marginea patului cu ochii ațintiți pe dulapul cu ușile
date la perete și asculta prin perdeaua subțire discuția de
afară. Ii făcuse semn să tacă. El se așezase alături. Ar fi
vrut să spună ceva, dar nu găsea nimic de spus, iar ea îl
rugase să tacă. Ar fi vrut să-i spună de Ligia și de vânzarea
pe ascuns a casei lor. Iată, răul s-ar putea repeta aici, își
zicea, parcă ar fi un blestem... întârzia acolo, alături de
Petria, tulburat de vorbele înfierbântate ale celor de afară.
- Să-mi dea altul sfaturi, nu o sărăcie ca tine, care-ai furat ouăle din
incubatorul ceapeului...
- Oi fi eu sărăcie, dar prost și-al dracului ca tine n-am fost niciodată. Bă,
ascultă ce-ți spun! N-ai să poți să vinzi casa asta fără semnătura tușii, iar ea n-
o să semneze niciodată. Dacă Radu a fost prost și-a semnat ceva fără să știe
ce, tot nu e valabil! Sunt doi proprietari pe casa asta! Și eu mă pun martor,
ține minte.
- De ce strigi? Vrei să te-audă mama și să creadă minciuna pe care ai
spus-o, cum a crezut-o pe-aia cu prizonierii întorși acasă?
Gulie luase o țigare din pachetul lăsat pe masă de Savu și coborâse
tonul.
- Dă-mi, mă, un foc, c-o să mă apuc de fumat la bătrânețe... In ce dracu’
te-ai vârât, vere? Ai luat bani cu împrumut, ai furat ceva de la patron, ai făcut
vreo prostie cu vreo muiere?
Celălalt se așezase iar pe scaun. Tăcea și privea rătăcit spre uliță.
- Oi fi luat și arvună de la al lui Gogu? Ha?... Dacă ai luat- o, du-te
repede și dă-i banii înapoi. Sau i-oi fi și cheltuit? Savule, spune-i lui nen-tu
Ion toată tărășenia, d-a fir a păr, fără minciuni, indiferent care-o fi aia! Nu te
lasă el... Găsește el o soluție, ceva...
Savu își luase pachetul de țigări de pe masă și pornise
spre poartă. După câțiva pași își amintise de damigeana. O
ridicase de lângă prag ezitând în fața ușii închise, apoi își
reluase drumul.
Gulie îl urmase până la poartă și-l privea de-acolo cum cobora
povârnișul cu grijă, aplecat spre dreapta de greutatea damigenei.
- Trimite-1 pe Radu acasă, Savule, urcă-1 în tren și trimite-1 acasă.
Are cu ce trăi, n-o să moară el de foame.
Savu ajunsese în șleaul uliței și-și vedea de drum tară să se uite
înapoi.
După ce închisese poarta, Gulie intrase în casă. Ii găsise pe cei doi
în fața dulapului deschis.
- Dacă n-o veni Radu mâine-poimâine acasă, să nu-mi zici mie pe
nume. Să-mi zici cum oi vrea dumneata ...
Petria oftase și își mutase privirea într-o latură.
- Mai bine făcea și el ce-a făcut azi-noapte Cârpeală, că tot aia era.
- Hai, tușă, nu vorbi așa de băiatul dumitale! Savu n-ar face una ca
asta.
- Eu n-am zis că e-n stare să-mi dea cu securea în cap, eu zic că... e ca
și când mi-ar fi dat.
- Hai, lasă, nu te mai supăra, că poate n-a făcut nimic, poate doar avea
de gând... Oricum, Radu o să se întoarcă sigur.
Oftase.
- Mai stau doar un pic de vorbă cu Mihai, că s-o fi luat nevastă-mea
de gânduri că nu mai ajung acasă.
- Duceți-vă și stați de vorbă. Eu mă întind puțin în pat.
Ieșiseră în curte, dar între Gulie și băiat nu se mai lega nimic.
Bucuria întâlnirii de la amiază părea acum o întâmplare de demult,
îngropată în timp, ca și oala de la tufani în care mulgea cândva Gulie
oile răzlețite de turmă.
- îmi pare rău că ne strică ziua. Savu e un prost. Și asta treacă-
meargă, dar e și rău. Dacă află Ion ce-a avut el de gând, arșice îl face! De
vorbă cuminte nu înțelege. Ai văzut, eu ziceam ceva, el se lua de mine, că fac
pe deșteptul, că mint, că sunt sărăcie, c-am furat ouă din incubatorul
ceapeului... Ăsta e Savu - prost, rău și mincinos.
- Și nu e adevărat? întrebase confuz Mihai, ca să spună ceva, ca să nu
simtă Gulie că el nu mai are ce vorbi, că este ne răbdător să rămână singur și
să se gândească la altceva.
- Ce? Chestia cu ouăle? E adevărat, nică. Le-am cam furat Și nu o dată, de
mai multe ori. Adică, ori de câte ori se oprea curentul electric câte trei-patru
ore sau chiar mai mult și nu mai putea fi vorba de scos pui, eu eram p-acolo,
prin preajmă... Decât să se prăpădească degeaba, mai bine luam eu ouăle alea
cu folos... Dar parcă numai eu furam? Alții, ăia marii, furau pe față și nu ouă,
care puteau fi pe jumătate clocite, ci găini grase, miei, viței... Mihai, ia uită-te
colo, la ulucă, spre grădină... E Lina Verii, stă pitită și trage cu ochiul la tine...
Fă, Lino, ce ți-ai pus beteala aia în păr, de parcă ai fi coțofană! Numai
coțofana strânge în cuibul ei sclipici...
Fata dispăruse de la gard.
- Ii e și ei drag de tine. Ce-o să se mai ție fetele după tine acolo, în
străinătate! O să ai de unde alege...
Nu se mai așezaseră pe banca de sub nuc. Vorbise numai Gulie, ca să
umple golul căscat acolo în după-amiaza aceea, apoi își luase rămas-bun, iar
băiatul îl condusese până în uliță.
Adunase ceștile și paharele de pe masă și ștergea mușamaua cu un
șervet. Lina se ivise din nou la gard și-l întreba ceva. îi făcuse semn să
vorbească încet ca să n-o scoale pe bătrână și se apopiase de gard.
- Pleci mâine dimineață?
- Da.
- Să-i spui lui Adrian c-ai vorbit cu mine.
- Și ... ? Ce să-i mai spun?
Fata ridicase din umeri.
De-abia atunci o privise mai atent și-i văzuse obrajii arși
de soare, ochii de culoarea ouălelor de rață pe care le
culegea ea din stufăriș, degetele subțiri de copil, cu care se
prinsese de uluci. Intr-o străfulgerare, se văzuse peste ani tot
aici, lângă gardul dinspre grădină, stând de vorbă cu Lina
Vetii și-i sunase în auz exclamația plină de mirare a lui Gulie...
Ce-și bate timpul joc de om... / Fetei îi spusese însă altceva, o
asigurase că-i va aminti lui Adrian de scrisoarea promisă și
că-i va scrie și el neapărat, peste vreo două săptămâni.
își adunase cărțile cumpărate de la magazinul din
Doage, rufele spălate de Petria în lipsa lui și uscate pe
sârmă la soare și le așezase în rucsac, alături de punga
 cu nuci. Din camera Petriei nu se auzea nici o mișcare.
Aprinsese becul din curte și intrase în odaie. Întins pe
patul nedesfacut, adomiise îmbrăcat privind la lumina
puțină strecurată de afară prin fereastră pozele cu soldați
îngălbeniți, cu mirese și copii de demult așezate în jurul
bătrânului falnic, decorat pentru fapte de vitejie în
războiul din 1877. Perdeaua unduită de vântul serii
desena umbre mișcătoare pe fotografiile vechi, iar în
minte îi suna un vers ca un cântec trist... Curând am să
pornesc și eu să-mi caut timbra jară soare...
într-un târziu ajunseseră până la el clinchet de pahare, bocete
îndepărtate și tânguirile unor viori pe o horă în ton minor. Se lupta cu
somnul greu de după o zi ca nici una altele, voia să privească afară, să
vadă nunta promisă de Petria. Masa de sub nuc era încărcată cu farfurii
pline și cu pahare aburind de vin negru, iar lângă tulpina nucului - o horă
de soldați fără chip, decolorați de vreme, se mișca încet, ca un abur,
după două viori care pluteau în mijloc îndepărtându-se spre vale.
Urmărise uimit hora halucinantă a umbrelor până se topise în stufărișul
de pe firul Gramei. De lângă tulpina nucului se desprinsese atunci umbra
Petriei care aluneca lin în urma horei. Speriat, aprinsese lumina din
odaie și-și privise ceasul de la mână.
Nu era încă ora plecării spre haltă, ar mai fi avut vreme să se spele
pe față la fântâna din curte și să mănânce ouăle fierte, puse de bătrână
lângă un colac pe masa din cameră. Le împachetase, își luase rucsacul și
sacoșa cu struguri rezemată ia vedere lângă prag și ieșise pe sală. Alături
nu se auzea nici o mișcare; deschisese cu grijă ușa, dar camera Petriei
era cufundată în tăcere, iar patul nu fusese desfăcut. Ezitase o clipă
acolo, apoi ieșise în curte neauzit.
Afară era răcoare, pe frunzele nucului străluceau câțiva picuri de ploaie,
în fundul grădinii, spre gârlă, se lăsase ceața. Sub nuc, pe masa acoperită cu
o pânză mare și aspră de in, douăsprezece farfurii încărcate cu struguri și
nuci, colaci însemnați cu pistornicul străvechi și pahare umplute cu vin
negru. Intr-o parte a mesei - un ștergar împăturit și o oală de pământ în care
arseseră lumânări. Din depărtare, de la celălalt capăt al satului, răzbăteau
când și când ecouri de bocet... E Sâmbăta Morților... se duc femeile la
cimitir... Să se fi dus și ea într-acolo?
Aerul nopții era încărcat de aburii vinului, de mirosul țărânii stropite de
 ploaie și de fum de tămâie. Pornise ca de obicei prin grădină și se oprise o
clipă pe malul Gramei ascultând... Nu-1 strigase nimeni. în stufărișul negru
orăcăiau broaștele deranjate din somn și își luase zborul o pasăre speriată.
Drumul până la calea ferată, printre arături și porumbiști
goale, îl făcuse în mai puțin de o jumătate de oră. în spatele
gării, măgarul cenușiu înhămat la droagă aștepta răbdător
sosirea cursei C oștești-Roșiori. De acolo Mihai mai privise o
dată înapoi, spre valea celor trei coline care pluteau în
ceață. îl urmărea imaginea acelei hore fantastice, cu siluete
de soldați îngălbeniți de vreme, cu viorile plutind în mijloc și
umbra tânără desprinsă din tulpina nucului și alunecând lin
în urma horei... Simțea în nări, ca aievea, mirosul de țărână
răscolită și de putreziciune, aburii vinului și fumul de
tămâie...
în acceleratul sosit de la Timișoara, nimerise într-un compartiment cu
numai doi pasageri. Se așezase pe un loc la geam și dormita pe fundalul
discuției dintre cei doi. înțelesese că erau medici și că veneau de la un
simpozion cu invitați de marcă de peste hotare. Pe măsură ce se apropiau de
București, de cabinetele și bolnavii lor, coborau discuția mai aproape de
pământ... Sărăcia din spitale, situația disperată a medicilor rezideați,
incompetența ministrului de resort numit pe criterii politice, asigurările...
Băiatul adormise, dar se trezise brusc după o vreme,
când un cerșetor tânăr își făcuse apariția în ușa
compartimentului, îngenunchiase și-ncepuse să
răcnească din toți plămânii Tatăl nostru.
- Dacă răcnești așa, se supără pe tine și Tatăl Ceresc, ne supărăm și
noi. Na, ia ăștia și du-te.
Cerșetorul nu se lăsa dus. Privea pe rând la ceilalți doi din
compartiment și aștepta.
- N-ai auzit? Du-te! Alți bani nu mai vezi de-aici.
închisese ușa compartimentului râzând amar.
- E și asta o metodă. Ca să scape de răcnetele lui, au-nu au, oamenii
se scotocesc repede în buzunare...
- A-nvățat asta de la politicienii neamului, comentase celălalt. Când
se întâlnesc în emisiunile televizate, răcnesc toți deodată, încât nu se mai
înțelege nimic.
- Sunt, totuși, și oameni de calitate între politicieni.
- Tot ce se poate. Oricum, data viitoare nu mai votez.
- Sper că glumești...
- Nu glumesc deloc. Când credeam ca ne apropiem de liman, am
intrat din nou în ceață. Am obosit.
- Iartă-mi curiozitatea: pe cine ai votat la primele alegeri de după ’89?
Tresărise ca un om scos din gânduri și-l privea mirat pe chirurg.
- Pe cine aș fi putut vota?! L-am votat pe singurul om care
reprezentase pentru noi o speranță pe vremea lui Ceaușescu. O speranță vagă,
e drept, șoptită când și când, dar singura, sper că îți mai amintești... Omul
despre care atunci, la Târgoviște, Elena Ceaușescu a șuierat spre bărbatul ei o
frază teribilă... Ai reținut acel moment?
- Da. Când cei doi au aflat de la subofițerul care îi păzea cine a
preluat conducerea.
- „Ți-am spus eu că trebuia lichidat!”... Pentru mine, fraza aceea a
rezonat ca o confirmare, ca o recomandare. Ca să nu mai vorbesc de
răspunderea uriașă care i-a fost propusă și pe care și-a asumat-o atunci, în
decembrie... Era haos, instituțiile statului se topiseră, se trăgea din toate
direcțiile, mureau oameni. Atunci nu l-a contestat nimeni. Nimeni n-a ars
atunci să-și asume greul. Unii au însă memoria foarte scurtă și cât se poate de
selectivă! Când s-au văzut cu sacii în căruța au început să-1 toace mărunțel.
- Mai toate revoluțiile și-au devorat liderii.
Mda. Tu pe cine ai votat în ’90?
- Nu eram în țară și nu m-am grăbit să revin. Dar am urmărit totul la
televizor, Te-ai înscris la social-demoerați?
Oftase a lehamite.
- Nu, Nu m-am înscris în niciun partid. Nu am timp și nici vocație pentru
politică. Sunt, însă, structural vorbind, un om de stânga și mi se pare
periculoasă campania nesfârșită de compromitere a social-democrației prin
identificare cu comunismul, cu neo, cu bolșevismul, cu iadul!
- Nu cred că social-democrația este atât de fragilă. Dar eu vreau să te
întreb altceva: de ce ai renunțat la scris? Ori, poate, n-ai renunțat?
- Și dacă aș fi renunțat, cine ce are de pierdut?
- Vrei să spui că cititorii și cei care ți-au comentat cărțile te-au luat în
serios mai mult decât ai fac ut-o tu însuți? Ar fi trist. Mă crezi sau nu, în ami
multi în care nu ne-am văzut ți-am urmărit drumul în literatură și cred că
romanele tale, mai ales ultimul, „în umbra nimănui”, sunt niște repere în
proza ultimului deceniu. Ele ar putea fi reeditate oricând, iară modificări
conjuncturale. Iar acesta nu e unicul argument... De fapt, cred că ești singurul
din promoția noastră care n-a trăit mediocru, prins în chingile și rutina
profesiei.
Celălalt îl întrerupsese iritat.
- Glumești! Un om care mă cunoaște din studenție, un medic de talia ta,
nu poate să nu vadă dincolo de scrisul meu eșecul profesional! Eroarea
opțiunii inițiale.
- Dragul meu, sunt chirurg, nu psihiatru. Dar chiar așa fiind, sunt sigur
că exagerezi. Tu ai fost întotdeauna un neliniștit, un explorator...
- ... Cât despre ieșirea mea din rutină, la nivelul faptelor am trăit chiar
mai puțin decât mediocru. Cu intensitate și curaj am trăit numai interior.
Faptele au rămas de domeniul visului cu ochii deschiși.
- Putea fi altfel în condițiile țarcului de oțel în care ne.-am născut și
am fost obligați să trăim până acum câțiva ani?
- Ajută oare la ceva dacă facem răspunzătoare istoria, timpul dat nouă
- de eșecurile proprii? O fac atâția, încât am ajuns să-i dau dreptate întru totul
lui Malraux: omul nu este ceea ce ascunde, el e ceea ce faptuiește.
- Malraux nu s-a născut și nu a trăit sub dictatura de care am avut noi
parte. Nu l-a oprit nimeni să plece la numai douăzeci de ani în Indochina sau
în Spania și să se implice în revoluțiile altora...
- Nu uita că a luptat și în Rezistența franceză, că a fost prins de
Gestapo, internat în lagăr și, culmea faptei, a reușit să evadeze până și de
acolo!
Din momentul în care auzise titlul unui roman
cunoscut și prețuit de el, Mihai ieșise din nemișcare.
- Vă rog să mă iertați, dar Malraux a revenit peste un timp asupra
teoriei despre om, ameliorând-o sensibil. Dacă omul, spunea el, nu e ceea ce
ascunde, el nu este numai ce faptuiește. Și, dincolo de asta, cărțile
dumneavoastră sunt chiar fapte. Ele nu se situează în zona ascunsă,
dimpotrivă! Le-am citit, vorbesc în cunoștință de cauză.
- Opiniile dumitale mă onorează, dar Malraux se referea la implicarea
concretă a omului în acte menite să-i schimbe condiția, destinul uman. El
chiar repeta ideea că omul trebuie să-și asume istoria, să n-o privească în chip
de spectator. Cât despre revenirea lui asupra acelei definiții, eu prefer prima
formulare... Omul este ceea ce faptuiește, nu ceea ce ascunde. Căci, cui și la
ce poate folosi ceea ce rămâne ascuns?
- Omului însuși! se înflăcărase Mihai. Pentru a se putea cunoaște și
respecta, pentru a găsi resurse ca să devină mai bun.
Intervenise chirurgul.
- Tinere, regret că nu ți-am stârnit mai devreme interesul pentru discuția
noastră...Student la filologie?
- Din toamna aceasta, student la matematică.
- Partea proastă, continuase scriitorul, e că ceea ce stă ascuns în om poate
fi splendoare, dar poate fi și chiar este, mult mai des decât ne place să
recunoaștem, neant, prostie cu pretenții, lașitate, josnicie și altele asemenea...
- Dragii mei, vorbise chirurgul, atenuând tonul grav al discuției, Malraux
a fost un aventurier. Desigur, în sensul frumos, nebunesc al cuvântului. A
încercat nemijlocit mai toate experimentele istorice din prima jumătate a
secolului trecut, inclusiv revoluția comunistă. Dar, paradoxal, după propria-i
mărturisire, nul-a interesat decât desfășurarea, aventura în sine.
- Pentru că îl preocupa exclusiv universul uman, forța interioară și
limitele omului.
- Dacă s-ar fi născut și ar fi trăit aici în anii comunismului, continuase
celălalt, n-ar mai fi alergat după alte experimente revoluționare! I s-ar fi oferit
unul pe tavă, cu asupra de măsură. Dar ar fi fost obligat să experimenteze și
rezultatul,să guste și din mărul otrăvit.
- Ar fi evadat!
- Nu sunt atât de convins. Nu uita cum s-a manifestat la noi solidaritatea
umană după ’44 încoace.
în compartiment năvălise iar cerșetorul și începuse să
răcnească din răsputeri Tatăl nostru.
- Ai mai fost aici, gata, du-te la muncă, ești tânăr!
Doctorul blocase ușa compartimentului și începuse să râdă de el însuși.
- Bună treabă! L-am trimis la muncă... Fata mea, absolventă eminentă a
facultății de genetică, ține contabilitatea unei firme de marochinărie. în
institutul lor au rămas să agonizeze vreo doisprezece cercetători, ultimii
mohicani, cum își spun ei. Salariile sunt din cele mai mici cu putință și chiar
și pe acelea le primesc la intervale de două sau trei luni...
- în câteva minute intrăm pe peron.
 ~ A fost o plăcere să te cunoaștem, tinere! Să nu-ți pierzi
niciodată înflăcărarea, nici încrederea în ameliorarea condiției
umane! i se adresase chirurgul lui Mihai strângându-i mâna.
Totdeauna mai e ceva de sperat.
Mihai coborâse în Gara de Nord cu mult mai
neliniștit și mai trist decât atunci când urcase în
accelerat preocupat numai de necazurile Petri ei.
Capitala în dimineață era sufocată de aglomerație și
de cenușiu. Tntrase în stația de metrou căutând în el
însuși un motiv de înseninare... Ligia și-a cumpărat
casă și în mod sigur va pleca de la noi. Dacă nu
cumva a și plecat.
VII

Scenariul construit de Valeria înaintea întoarcerii

băiatului de la Zâmbreasca fusese respectat întocmai.
Astfel, Mihai nu aflase de internarea lui George în spital,
nici că în ultimele două săptămâni acesta locuise la
sora lui și revenise acasă numai cu o zi înainte, iar
după ce îl condusese pe el la aeroport împreună cu
Valeria, urma să plece în concediu la Predeal însoțit de
Monica.
Prins de întâlnirile cu foștii colegi de clasă, care
între timp trecuseră prin focul concursului de admitere
la facultate și preocupat de propriile pregătiri pentru
plecare, nu remarcase nici atitudinea rezervată a lui
George în relațiile cu Valeria, nici buna dispoziție
exagerată prin care mama lui se străduia din toate
puterile să mascheze adâncirea prăpastiei dintre ea și
soțul ei. Singura la care i se părea că observă o
schimbare era Ligia, mai tăcută și mai îngândurată
acum decât oricând. Intenționa s- o ironizeze în
legătură cu vacanța petrecută de ea și Adrian la
Zâmbreasca, între noroaiele și țânțarii incriminați,
renunțase însă, la rugămintea Valeriei. In schimb, ea
acceptase să meargă într-una din zile, împreună cu el
și cu Doina în cartierul Băneasa. Zăcuseră în așteptare
câteva ceasuri în chioșcul camuflat cu verdeață din
curtea Olgăi, până când, pe la amiază o văzuseră pe
Ligia coborând din Mercedes și ducând cu ea în casă
un pachet lung, ca un sul de hârtie. După o jumătate
de oră apăruse pe pervazul unei ferestre de la etaj
unde încerca să fixeze niște jaluzele metalice. Nu
izbutea și se mutase la altă fereastră, apoi renunțase
și trăsese draperiile. Plecaseră de la Olga târziu, în
urma Ligiei, convinși că instalarea ei în noua locuință
nu putea să întârzie mai mult de trei-patru zile.
Numai că ceea ce i se păruse atunci și lui și Valeriei
ca iminent nu avea să se întâmple prea curând. Ligia
pleca în fiecare dimineață la afacerile ei nebuloase și
se întorcea spre seară în dispoziții dintre cele mai
imprevizibile. într-o zi îi dăruise un tort de înghețată cu
vanilie și o trusă de ras, iar în dimineața următoare nu-
i răspunsese la salut și-l privise fără să-l vadă. Nu-și
mai lua mâncare din frigiderul familiei, iar când Valeria o
invitase într-o zi la masă, urcase fără vorbă la etaj și se
încuiase în cameră. Mihai ar fi dorit să-i vorbească
despre locuința ei și s-o determine să se instaleze
imediat acolo... Voia s-o știe departe de ai lui înainte
de plecarea din țară. Valeria îl implorase să tacă... îi voi
spune eu însămi după plecarea ta... N-ai s-o faci, te
știu eu... îți dau cuvântul meu. Daca-i spui să plece,
de-abia se va înverșuna și va tărăgăna și mai mult
lucrurile... De ce amâni, mamă?... Nu vreau scandal
acum. Vreau să pornești la drum liniștit, vreau
armonie în casa noastră măcar până pleci tu...
în preziua plecării lui Mihai, Valeria trecuse pe la
coafor, iar acasă își cercetase cu febrilitate garderoba,
dornică să amelioreze imaginea pe care băiatul urma
s-o ia cu el acolo pentru multă vreme. In vara aceea,
mai cu seamă după internarea lui George, slăbise atât
de mult încât fusese nevoită să strâmteze câteva fuste
ca să aibă ce să îmbrace în zilele de vizită la spital și
apoi la Monica, unde îi ducea bărbatului ei rufe de
schimb și prăjiturile preferate.
Mihai îl invitase pe George la o plimbare prin parcul
din cartier, Ligia - conform programului obișnuit - nu
putea veni acasă mai devreme de trei ceasuri. Singură
în casă, Valeria probase mai tot ce se găsea în dulapul
ei, până când, dezolată, hotărâse să împrumute o
rochie de-a Ligiei. Fusese un timp când împărțeau între
ele chiar și darurile primite la ziua onomastică sau de
sărbători. Timpul acela trecuse însă de mult, iar Valeria
întârzia acum în fața dulapului cu miresme de
Lancome, căutând scuze pentru gestul ei. Are atâtea
lucruri pe care nu le îmbracă niciodată, încât nici nu va
observa. Așa că n-o să-i spun nimic și când mă întorc
de la Otopeni i-o pun frumos la loc... Avionul decolează
la orele zece, când ea va fi plecată de mult de acasă...
La costumul albastru de șantung ar merge perfect
sandalele astea albe... Și geanta mea veche pe care
de-abia dacă am luat-o de două sau trei ori ...
Se îmbrăcase în dormitor și se analiza în fața
oglinzii înalte din hol, mirată și întristata în același
timp de propria imagine. Chiar dacă tenul își pierduse
prospețimea, iar pe chip se conturau liniile încă puțin
vizibile ale unei măști tragice, îi plăcuse imediat
doamna aceea subțire și distinsă care semăna cu
mama ei dintr-o fotografie de demult. Buclele cu
nuanțe albăstrui încadrau o față cu trăsături
armonioase din care mai întâi vedeai ochii. Mari și
iremediabil triști. Sandalele Ligiei, cu tocuri solide și
înalte erau neașteptat de comode și-i asigurau câțiva
centimetri în plus, suficient pentru a se simți mai
sigură pe ea. începea să-i placă acel exercițiu în fața
oglinzii abandonat de mult. Dacă nu s-ar fi temut că va
fi surprinsă de George și de băiat, ar fi continuat să
probeze toate hainele din dulapul surorii ei.
Apăsată de gândul despărțirii de Mihai pentru multă
vreme și de indiferența progresivă manifestată de
George față de ea și față de tot ceea ce reprezentase
viața lor laolaltă, lupta din răsputeri să reziste până la
decolarea avionului. Bărbatului ei nu-i reproșa nimic,
nici măcar tăcerea prelungită și în dormitor, seara,
când după revenirea temporară acasă, ea sperase că-1
va readuce la sentimente mai bune. Calculaseră
împreună banii pentru cheltuielile legate de plecarea
lui Mihai, pentru achitarea ultimei rate a împrumutului
acordat cu trei ani în urmă de Monica și cum nu mai
rămânea nimic pentru lumină și telefon, el se oferise
să-i ceară surorii lui o păsuire pentru jumătate din
sumă. Nu acceptase, inventând pe loc un plus
consistent de bani, primiți pentru meditațiile din ultima
vreme. El nu insistase, iar ea îi era recunoscătoare
pentru că acceptase acel joc mincinos de dragul
băiatului.
Acum, în fața oglinzii, încerca niște bucurii simple la
care renunțase în timp, treptat, fără să-și propună
anume, purtată de poverile de după plecarea Ligiei, de
agonia mamei, de rutină și oboseală. Se întrista și mai
mult gândind la anii lăsați în urmă, când preocuparea
pentru propria persoană ar fi ajutat-o probabil să mai
iasă din cercul obsesiv construit de sora ei, să
depășească mai ușor hopurile... Era târziu, era foarte
târziu pentru a mai recupera ceva și mai ales era inutil.
Visa la reîntoarcerea definitivă a lui George, la armonia
vieții lor, oricât de grele, de până mai ieri, dar în
subconștient stăruia gândul alungat zadarnic că nimic
nu mai putea repara răul adus de Ligia în casa lor.
Scosese din dulapul ei geanta albă pentru costumul albastru de
împrumut, se mai privise o dată în oglindă, apoi așezase toate
lucrurile la locul lor.
Așa avea să se ducă a doua zi la aeroport și tresări
se de emoție când George, înaintea lui Mihai, o privise
insistent, de parcă atunci o vedea pentru prima dată.
Sperase atunci pentru o clipă, copilărește, că bărbatul
ei îi va spune ceva, că îi va cere ei să-1 însoțească la
Predeal în ultimele zile de vacanță. Dar el își luase cele
câteva lucruri cu care venise de la Monica în preziua
întoarcerii lui Mihai și nu se abătuse de la liniile
scenariului.

Ultimele zile ale verii se târau, se târau... S-ar fi

putut repezi până la Zâmbreasca, veștile aduse de
băiat de acolo nu erau deloc bune, dar cum Ligia nu
dădea semne că va pleca vreodată, Valeria se temea s-o
lase singură în casă. Unicul reper al acelor zile goale,
apelul telefonic de la Mihai, convenit peste trei zile de la
plecare, întârzia. Doina îi telefonase repetat insistând
să-și petreacă sfârșitul de săptămână împreună cu ea
și cu Sandu într-un sat din Deltă; o refuzase invocând
telefonul așteptat zilnic de peste Ocean. în realitate,
chiar fără acel motiv întemeiat, nu se putea mobiliza
nici măcar pentru a-și cumpăra pâine de la magazinul
din colțul străzii. Părăsise dormitorul de sus și își
așternuse pentru zi și noapte pe canapeaua de la
parter. De la plecarea lui Mihai nu mai intra în bucătărie
decât pentru a-și face un ceai sau o salată. Dimineața,
în absența surorii ei, asculta discurile colecționate de
George, dormita, se plimba fără rost prin încăpere sau
privea strada prin fereastra deschisă.
Număra mașinile parcate pe trotuarul din față cu gândul la
musafirii pianistului, care veneau aproape seară de seară în vila
impunătoare de vizavi... Ei trăiesc normal, fac vizite și ascultă
muzică, aplaudă și se plimbă, trăiesc clipa, nu amână nimic, se
bucură pentru ziua de azi, fără să aștepte la nesfârșit bucurii care...
Eu am așteptat patru ani întoarcerea Ligiei. După ce-a venit, am
așteptat toată vara să scap de ea, s-o știu plecată de aici... Acum îmi
este egal... Poate să plece ori să rămână, facă ce-o vrea, nu mai are
importanță.
Se simțea deodată vlăguită, având în același timp senzația
eliberării de o povară grea purtată în spate vreme îndelungată ca într-
un marș somnambulic... Dacă am urgisit-o pe sora mea, iartă-mă
Doamne, că n-a fost din ură fată de ea, ci din iubire pentru copilul și
bărbatul meu...
 Plecarea musafirilor din casa pianistului îi rupea gândurile. Erau
veseli și zgomotoși, plecau perechi-perechi până când trotuarul se
elibera de mașini, iar luminile se stingeau una câte una.
Deodată...nu mă înșel, este același pe care l-am
mai văzut și altă dată prin preajma casei noastre, nu
pot zice că mi s-a părut, că este altcineva... și
descrierea făcută de Olga celui care pândește
dincolo... corespunde exact... De ce nu i-am spus lui
George atunci, când l-am văzut prima oară...! Ligiei, în
nici un caz nu-i pot spune. S-a speriat numai pentru că
i-am cerut un număr de telefon la care o pot găsi în
caz că o caută cineva... Cine să mă caute? De ce ai zis
că o să mă caute cineva? m-a întrebat speriată.
Trebuie să spun cuiva... să telefonez la Poliție... De
unde a apărut? Poarta este încuiată, de unde a ieșit
totuși?... a intrat în curtea casei de alături închiriată de
câteva luni unei firme de chimicale... Poate lucrează
acolo... dar la ora asta nu mai lucrează nimeni, e
întuneric... poate stă ascuns pe veranda vecină...
Suna telefonul. Tresărise speriată și închisese
fereastra cu zgomot. Mihai începuse cu... Slavă
Domnului că te-am găsit, mamă... Unde ai fost? Și tata
ce caută la Predeal tocmai acum? S-a întâmplat ceva?
II rugase să-i explice cauza neliniștii lui. Și de unde
a aflat de vacanța lui George la Predeal?
Am sunat după amiază și mi-a răspuns Ligia. Mi-a
spus că nu ești acasă și că tata a plecat în concediu cu
Monica la Predeal... N-am lipsit din casă nici cinci
minute, strigase ea, apoi încercase să se adune și
simulase că-și amintește... Am ieșit până la magazin,
atâta tot, iar Monica a făcut rost de două bilete în
stațiune, nu-i de ici, de colo... Eu nu mă puteam duce,
știi bine, și atunci au plecat împreună, era păcat să nu
profite de ocazia ivită...
Asta era..? întrebase neîncrezător băiatul. Asta era, dragul
mamei. Spune-mi cum ai călătorit, vorbește-mi despre tine... Când
pleacă Ligia, mamă? Nu i-ai spus că am fost împreună acolo și i-am
văzut casa? Spune-i chiar acum, te rog! Și someaz-o să plece. Așa o
să fac, iar tu să telefonezi mereu la ora aceasta... Nu mai devreme...
Scrie-mi pe larg cum te-ai instalat, ce colegi ai...

După ce închisese telefonul privise instinctiv spre scară și o

văzuse pe sora ei coborând voiasă ultimele trepte.
- Ai găsit în bucătărie cumpărăturile? Am luat tot ce-ai zis că-ți
trebuie pentru rulada cu ciuperci. Acum nu mai ai motive să amâni...
- De ce nu m-ai chemat la telefon când a sunat Mihai?
- Habar n-aveam unde ești. Am crezut că ai plecat la magazin.
- Minți! Știai că sunt în bucătărie, îți spusesem că merg să râșnesc
cafea... Doamne, Dumnezeule! Cum poți fi atât de rea? Era vorba de
copilul meu, de Mihai, telefona de acolo, de departe, are banii
numărați, cum ai putut să-l minți că nu sunt acasă? Și când am
revenit în cameră de ce nu mi-ai spus că m-a sunat?
- Am uitat, am și alte treburi pe cap!
- Nu e drept să terorizezi trei oameni, singurii care ți-au întins o
mână la nevoie, să-i distrugi, să-i calci în picioare cu cinism și
cruzime! striga Valeria înțepenită lângă telefon. Nu e drept să-mi
sacrific familia pentru tine, când tu vrei cu orice preț să mă distrugi!
Dacă ești bolnavă, intemează-te într-un spital de psihiatrie, acceptă
ajutorul medicilor, nu profita de sentimentele mele ca să...
I se gâtuise vocea, însă lacrimile nu voiau să curgă.
Se oprise la câțiva pași de Valeria, fața i se crispase
atât de mult, încât cuta verticală dintre sprâncene
urcase până la jumătatea frunții.
- Vrei să scapi de mine și cauți motiv.
- Vreau să scap de tine și nu trebuie să caut motiv! Mi-ai distrus
căsnicia și te-ai grăbit să-l informezi pe Mihai că George a plecat la
Predeal cu sora lui... Știai că nu vreau să afle de starea în care a ajuns
George din cauza ta. Aî facut-o anume, nu m-ai chemat la telefon ca
să-i poți spune tot ceea ce știai că nu vreau să afle... Gata! Te rog să
te muți în casa ta din cartierul Băneasa! Ți-ai aranjat acolo un mic
palat, dar continui să stai aici ca să distrugi și ce a mai rămas, adică
pe mine...
- .De unde știi de casă? Cine ți-a spus?
- Să-ți strângi chiar acum bagajele și mâine dimineață să nu te mai
prind aici. Voi schimba toate cheile, toate broaștele de la uși. Voi
pune grilaje de metal ca să nu te mai poți strecura ca un demon
înapoi!
- Cum ai aflat de casă? striga cealaltă cu disperare.
- Ce mi-ai făcut tu mie în seara asta depășește orice limită, orice
închipuire!
Ligia se apropiase amenințător.
- Răspunde-mi! Cum ai aflat? Spune odată!
- Strigi degeaba. N-am nimic de spus. E suficient că am aflat.
Mâine să dispari de aici! Nu mai încape nici un pic de îngăduință!
Ți~ai bătut joc de mine cât ai vrut. Acuma gata!
Ligia scosese pachetul de țigări din buzunarul halatului de casă și
se uita rătăcită în jur după foc.
- Aici nu se fumează! Pleacă odată! Du-te sus și fa-ți bagajul.
Ezitase un moment, apoi dispăruse pe coridorul bucătăriei.
Epuizată, Valeria se lăsase pe fotoliul galben. In
liniștea căzută deodată, își auzea bătăile inimii și
vuietul sângelui în urechi.
După câteva minute sau poate o oră își răsucise imperceptibil
capul în partea dreaptă, urmărind o alunecare pe covor... Un vălătuc
ca un șarpe de fum maroniu-roșcat, fără început și fără sfârșit, așadar
fără chip, sugerând totuși morocăneala, greul de după lâncezire...
O ridicase din fotoliu soneria telefonului. Era miezul
nopții, iar Valeria ridicase receptorul convinsă că o
cheamă tot băiatul ei, pe care știa că nu-1
convinsese... Alo!... Cu cine? Dar asta nu e oră normală
pentru telefonat... Cine o caută? A dat ea anunț?. ..
așteptați s-o chem de alături.
Deschisese ușa dinspre coridor și...
- Vino la telefon. Deși e miezul nopții, eu nu i-am închis telefonul
celui care te caută. Nici nu i-am înșirat minciuni... Zice câ e negustor
de antichități și ai solicitat prin mica publicitate un vas de majolică...
La ce ți-o mai trebui, când pe celălalt l-ai abandonat în apartamentul
din Ana Ipătescu... 1
Revenise în fotoliu, dar Ligia nu se arăta.
 Strigase iritată spre hol.
- Tu n-ai auzit să vii la telefon?
- închide-l, închide-1 imediat, șoptise din ușă Ligia, privind lividă
spre telefon.
- Eu sunt un om civilizat, eu nu-mi bat joc de oameni, ripostase
Valeria luând receptorul. Alo!... Alo!... După ce că sună la miezul
nopții, tace ca un imbecil în receptor! Ce anunț ai dat 9
- N-am dat nici un anunț! De ce i-ai spus că sunt aici? De ce?
- De ce să nu-i fi spus? Nu m-ai avertizat în nici un fel, iar dacă
voiai să te ascunzi de cineva, ai ales locul cel mai nepotrivit!
Ligia își prinsese capul în palme.
- Nu voiam să mă ascund, credeam că s-a terminat, șoptise parcă
fără să știe și fusese ca o tânguire.
- Ce să se termine? De ce ți~e frică, Ligia? Ce-ai făcut?
- Ajută-mă...
- Cum să te ajut dacă te comporți aberant! Ce pot eu să fac?
Tăcuse o clipă cântărind situația,
- la-ți balonzaidul peste pijama și du-mi mașina jos, la colțul
parcului, la tei. Iți aduc cheile. Lași portiera deschisă și pleci imediat
înapoi.
Vorbea încet și stinsese lumina din plafon. Galbenă
și pierită, privea în jur ca un animal încolțit. Valeria
începea să înțeleagă că nu e vorba de un capriciu, ca
se petrece ceva grav. Se apropiase de sora ei și o
prinsese de umeri.
- Ce-ai făcut? In ce te-ai vârât 9 Pentru Dumnezeu, spune- mi clar
de cine îți este frică?
- Ajută-mă, Vali! Nu mai am timp, merg să iau ceva de sus, îți
aduc cheile mașinii și plec la zece minute în urma ta. Să le lași în
contact, să nu oprești motorul. Și să pleci imediat de acolo. Te-ntorci
prin parc, nu pe stradă.
- Mi-e imposibil, n-am mai condus de ani de zile, am uitat.
- Asta nu se uită, Vali, te rog...
Fugea pe scări în sus și-n trecere stinsese lumina de pe palier.
Valeria pornise după ea, dar se oprise obosită la
prima treaptă... Eu nu sunt un obiect care a fost
programat să răspundă la toate comenzile ei, oricât de
neclare, oricât de iraționale ar fi... Dacă ar vrea cu
adevărat s-o ajut, mi-ar spune tot, tot. Ea știe că orice
ar face, n-aș putea-o trăda niciodată.
Revenise confuză pe fotoliu și aprinsese veioza. Ligia cobora
scara în întuneric sprijinmdu-se de balustradă, îmbrăcase peste
costumul de blugi un balonzaid negru care-i accentua paloarea.
- Ligia, te rog să nu pleci acum. Ascultă-mă și pe mine măcar o
dată! Pleci mâine, pe lumină, aici nu ți se poate întâmpla nimic. Aici
nu intră nimeni...
- la cheile, pune-ți halatul peste pijama...
- lartă-mă, dar nu pot să fac asta. Aș intra în primul zid, în primul
copac, aș complica totul...
- Du-te măcar până în stradă! Simulează câ aștepți pe cineva, uită-
te dacă nu e cineva...!
Valeria își amintise de cel care intrase mai devreme
în curtea vecină și de cel care...
- Unde vrei să te duci? Acolo, în Băneasa, dă târcoale un individ;
unul cu părul grizonat, de statură medie... A întrebat în vecini cine
locuiește în casa ta. Nu te duce acolo!
- Cine ți-a spus?
- Femeia care locuiește în casa cu chioșc din față este Olga, o
verișoară a Doinei. Așa am aflat că ți-ai luat casă, adică întâmplător.
Nu te duce acolo, amână până dimineață!
Cu geanta pe umăr și cu geamantanul într-o mână, se așezase în
spatele ușii de la intrare.
- Poarta este încuiată, ia cheile... Stai!
O prinsese de braț lângă ușa descuiată și-i vorbise precipitat pe
un ton sever, sigură pe ea.
- In valiza galbenă din debara ți-am lăsat banii, datoria. Depune-i
la o bancă, nu-i ține pe toți în casă. Sunt banii tăi, faci ce vrei cu ei,
dar în bancă îți vor aduce dobânzi. Să nu mă cauți acolo, în Băneasa,
să nu mă cauți nicăieri. Ai înțeles? N-a dat nimeni telefon, nu m-a
căutat nimeni aici niciodată! Toate lucrurile mele sunt aici. Nu
lipsește nimic, nici o valiză, nimic. Nu știi cum și când am plecat,
fiindcă dormeai. Nu ți-am lăsat nici o adresă, nu eram în relații bune!
Ai reținut? Nimic altceva! O să te caut eu peste câteva luni sau poate
ani. Nu discuți nici cu George, nici cu Doma. Ai înțeles? Acum du-te.
Controlează ușile de la mașină. O împinsese ușor pe veranda din lata
intrării, iar Valeria cobora năucă cele trei trepte de la intrare,
strângând în pumn cheia mare și grea de la poartă. Strada era pustie
și încărcată de frunzele pomilor din curți purtate de vânt și
îngrămădite în rigolă.
Maidanezul pripășit lângă măcelăria din colț o simțise și se
apropia dând umil din coadă. îi vorbise în șoaptă și făcuse câțiva pași
cu el alături spre capătul străzii, cercetând cu privirea curtea vecină și
veranda vilei închiriate unei firme de produse chimice. Curtea era
luminată de becul fixat de-asupra ușii, dar veranda era înconjurată de
o balustradă înaltă pe care se uscau florile puse cândva de
proprietarul mort cu un an în urmă. Acolo se putea ascunde ușor
cineva.,. Apăsase clanța, poarta era descuiată. Câinele lătrase de
câteva ori fără convingere spre curtea pustie și o părăsise întorcându-
se la locul lui de lângă ușa măcelăriei. Plecase și ea repede în cealaltă
direcție și revenise în vestibul împiedicându-se de trepte.
- Nu e nimeni, e pustiu. Nu pleca acum. Pleci mâine, înțelege că
nu e absolut nimeni, bâiguia ea încercând s-o întoarcă în cameră.
Ligia o dăduse la o parte și ieșise în grabă.
- Să în cui poarta, îi șoptise de afară surorii ei care rămăsese în
spatele ușii întredeschise ascultând de acolo zgomotul surd al mașinii
care pleca.
vin

Din Mercedes-ul transformat într-o grămadă informă

de tablă carbonizată, nu mai putuseră fi recuperate
decât fragmente de metal răsucit și resturile unor
obiecte personale, proiectate de explozie în văgăuna
abruptă care mărginește pe o jumătate de kilometru
șoseaua București-Trifești. Acele mărturii fără grai erau
expuse pe o masă spre recunoaștere: manșeta unei
haine de antilopă, carcasa aurie a unei brichete
Rohnson, un pumn de nasturi deformați sau lipiți între
ei de foc, un pantof cu toc, din piele de șarpe, o șapcă
de doc arsă pe trei sferturi, două monede a câte cinci
sute de lei, o duzină de cioburi colorate din faianță
groasă, o cască de motociclist turtită, frânturi dintr-un
celular și alte biete mărunțișuri greu de identificat.
Deși fusese la locul accidentului și se apropiase la
câțiva metri de tabloul terifiant, Valeria refuza să creadă
că sora ei era acum o parte din mormanul de cenușă
îngrămădită în tabla carbonizată sau spulberată de
explozie pe iarba arsă din preajma șoselei.
Recunoscuse imediat pantoful și încremenise. Nu putea nici să
plângă, nici să vorbească. Auzea ca din depărtare întrebările, dar
ochii rămâneau pironiți pe pantoful stingher.
- Nu cumva faceți vreo confuzie9 Poate ați văzut niște pantofi
asemănători la altcineva, ori la vreun magazin?
- Este al ei. Comandă unicat.
-Ce număr?
- Numărul meu: treizeci și șase. I-am probat și eu recent.
- Cât de recent?
- Cu cinci sau șase zile în urmă. Când l-am condus pe băiatul meu
la aeroport.
- Era fumătoare?
- ...?
- Am întrebat dacă fuma?
- Da. De puțină vreme, iar eu am certat-o...
- Avea o brichetă ca aceasta?
- Nu. Fuma numai în bucătărie și folosea chibritul de la aragaz.
- Poate o ținea în torpedo-ul mașinii... ?
- Nu m-am urcat niciodată în mașina ei.
- Nu erați în relații bune?
- Nu tocmai. Era singura mea soră și am fost foarte legate, acum
însă... (Anticipase întrebarea): Cu patru ani în urmă a plecat cu fiul ei
peste hotare, nu știu nici acum unde. Mama era foarte bolnavă, am
rugat-o să amâne plecarea, dar... A revenit la începutul acestei veri.
între timp, mama a murit.
- Nu vorbeați cu sora dumneavoastră?
- Strictul necesar. Nici nu prea aveam timp. Ea pleca dimineața la
firma ei și se întorcea seara. Eu și soțul meu suntem profesori.
Fiecare avea alt program.
- Avea o scurtă de antilopă cu astfel de manșete? Când a plecat era
îmbrăcată cu ea?
- Nu pot să știu. A fost o vară caniculară. Și dacă ar fi avut... (O
străfulgerare, o imagine ruptă din cadru): Avea un mantou bej din
piele de antilopă. Nu l-am mai văzut în dulapul ei.
- Ați spus că are un băiat. Soțul... ? Tatăl băiatului... ?
- Au divorțat. Băiatul studiază la un colegiu în Anglia, cel puțin
așa mi-a spus ea. Soțul... fostul soț s-a recăsătorit.
- în afară de băiat, sunteți singura ei rudă...
Aprobase din cap.
- Cioburile acestea vă spun ceva?

Glasul omului din fața ei se îndepărta, se îndepărta... Mai întâi, o

senzație de sufocare urmată de încleștarea maxilarelor. Cineva îi
ducea la buze un pahar cu apă.
- Dacă vă e rău, putem întrerupe.
-Nu.
 Omul reluase discuția așezând unul lângă altul, ca într-o
reconstituire, cioburile de majolică.
- E ușor de imaginat. Nu s-a distrus complet, cred că poate fi
restaurat. E o vază de ceramică, înaltă, cu gâtul subțire, cu desene
pastelate... II recunoașteți?
- Majolică, șoptise.
-Poftim? Era al surorii dumneavoastră?
Clătinase vehement din cap.
- Nu l-am văzut niciodată. Știu însă că-i plăceau mult vasele de
majolică. Avea unul, dar mai scund și foarte bombat. Intenționa să-și
facă o colecție.
- Avea telefon mobil?
- Nu știu. Nu cred că avea... Când a trebuit să sune la un atelier
auto, a folosit telefonul nostru.
- I-ați cunoscut probabil partenerul... prietenul. Vă amintiți cum se
numește și ce profesie are?
Stupefacție.
- Era femeie tânără, avea dreptul la o relație...
- Nu avea nici prieten, nici amant! Era bine dacă ar fî avut! In cele
două luni de zile cât a locuit la noi, n-a lipsit nici o noapte și nici o
seară de acasă. Despărțirea de soțul ei a marcat- o profund și... și
definitiv. Detesta toți bărbații. Serile și le petrecea cu mine și cu
băiatul meu în sufragerie ascultând muzică clasică, sau singură la ea
în cameră.
- In noaptea accidentului, la ieșirea din oraș, se pare că nu=a fost
singură în mașină. La volan era un bărbat.
Din nou senzația de sufocare. Inspirase adânc și vorbea istovită.
- N-am văzut-o niciodată cu nimeni. Nu mi-a vorbit de nici un
iubit sau prieten sau coleg. N-o căuta nimeni la telefon. Nu știu cine
putea să fie. Poate a întâlnit o cunoștință veche, din studenție sau de
la institutul unde a lucrat paisprezece ani. Oricine a fost, i-a adus
nenorocire. A băgat-o în pământ...
- La ce oră a plecat de acasă în noaptea accidentului?
(îi suna în auz glasul Ligiei: Nu știi nimic! Când am plecat, tu
dormeai. Ai reținut?)
- Nu știu nimic. Când a plecat, eu dormeam.
- Nici soțul dumneavoastră n-a văzut-o sau auzit-o când a ieșit din
casă?
- El este la Predeal de câteva zile. Ne-a procurat sora lui doua
bilete la tratament. Eu nu puteam pleca, așteptam telefonul de la
băiat. L-a însoțit sora lui. Ea este medic, iar soțul meu a ieșit recent
din spital. Acasă eram numai eu.
- Știați că și-a cumpărat o vilă în București? Și că avea o afacere
înfloritoare, o rețea de magazine cu produse cosmetice?
- De casa ei am aflat de puțină vreme și cu totul întâmplător. O
cunoștință de-a mea locuiește alături... (în mod sigur, omul acesta a
stat de vorbă cu Olga și cu Andrei). Despre afacerea ei i-a spus câte
ceva băiatului meu. Mie - nimic niciodată.
- De ce nu v-a spus? Și de ce continua să locuiască la
dumneavoastră de vreme ce avea casa ei, încăpătoare, pusă la punct...
?
- Este o întrebare la care numai ea ar fi putut răspunde... Eu am
fost sora ei mai mare; până la plecarea ei din țară am fost foarte
legate... Divorțul... înstrăinarea... singurătatea... Nu-i ușor să trăiești
singur... Se schimbase mult, uitase să râdă, să se bucure de ceea ce
avea. Cred că regreta suferința pe care i-a provocat-o mamei prin
plecarea ei în lume, în necunoscut...
O conduseseră acasă cu mașina Poliției, iar după
două săptămâni un subofițer îi adusese la ușă vasul
înalt de majolică, restaurat cu o pastă albă care
fragmenta ciudat desenele în culori pastelate. Valeria
tocmai se pregătea să meargă la școala. Pentru ea
aceea era prima zi de cursuri, dar anul școlar începuse
de o săptămână. Chemase un taxi și-l rugase pe șofer
să urce vasul în portbagaj. Nu voia acel vas în casa ei,
nu voia nici să-1 atingă și plănuise pe loc ce avea de
făcut ca să nu-1 mai vadă niciodată.
La coborâre în bulevardul Ana Ipătescu, apelase din
nou la șofer să-i ducă vasul la parterul blocului vechi
unde locuise Ligia. îi plătise, închisese ușa masiva în
urma lui și urcase la etajul întâi. Vasul lung și grațios în
pofida dârelor albe de pastă, trona jos, lângă piciorul
balustradei de marmură îngălbenită de vreme. Valeria
ezita în fața ușii cunoscute, fixând cu privirea plăcuța
de ebonit alb pe care scria un nume străin. Cu cîteva
trepte mai sus o femeie de servici spăla scările. în cele
din urmă se hotărâse și apăsase pe butonul soneriei,
iritată de femeia în halat albastru care se oprise din
treabă și o cerceta de zor aplecată peste balustradă. Ii
deschisese un bătrân care-și strângea pe el halatul
îmbrăcat în grabă peste pijama.
Pe cine căutați?
»... Cred că doamna pe care o caut nu mai locuiește aici... Nu-i
rețin numele, dar nu este cel de pe ușă. Am fost la dânsa în primele
zile ale lui iulie ...
Bătrânul o privise cu neîncredere și n-o ajuta în nici un fel.
- V-ați mutat de curând?
- Cine ești dumneata? Și ce vrei?
- Voiam să-i dăruiesc un vas de majolică doamnei care locuia aici
la începutul lunii iulie...
- Unde e vasul? Nu văd nici un vas!
- L-am lăsat jos, în hol, fiindcă este greu și nu-1 pot ridica singură.
- Vin cu dumneata să te ajut, se răstise bătrânul, convins că femeia
care sunase la ușa lui o să-1 refuze.
- Vă rog, numai că vreau să știu și eu cui las vasul...
- Ne-am mutat aici de o lună. Am cumpărat apartamentul de la
cucoana pe care o cauți dumneata. Pe dânsa o poți găsi într- un bloc
din cartierul Pajura. Ia un creion și notează adresa ...
- Iertați-mă, dar nu înțeleg de ce s-au mutat de aici? Firma lor e
undeva în apropiere, prin Piața Romană.
- Nu mai e nici o firmă, au intrat la apă, tocmai de-asta i-au vândut
apartamentul acesta fiului meu, ca să le rămână bani, să aibă cu ce
trăi și să-și plătească datoriile.
- V-au vândut și mobila și covoarele? Vă întreb, fiindcă aici...
- Prea multe vrei dumneata să afli fără să te legitimezi!
îi închisese ușa în nas și răsucise cheia în broască.
Valeria privise dezorientată în susul scărilor, dar femeia
trecuse între timp pe lângă ea și limpezea
conștiincioasă pardoseala din holul de la parter.
- Am lăsat aici acum câteva minute ceva...!
 * O vază mare cu dungi albe? A luat-o un domn chiar
acuma, când vorbeați cu bătrânul de la etajul întâi...
Nu trebuia să o ia?
- Ce domn? îl cunoașteți?
- Nu știu ce să zic, ca să nu-mi fac păcate degeaba... Aș zice că era
unul care a stat aici cu vreo cinci-șase ani în urmă.
- Verescu?
- Așa, așa! A stat chiar în apartamentul la care ați sunat
dumneavoastră.
- Sigur era el?
- N-aș putea să bag mâna în foc... Au trecut mulți ani de când s-a
mutat de aici. Dar parcă aș zice că el a fost. Dacă-mi spuneați, nu-1
lăsam s-o ia. A intrat, a dat bună ziua, că eu tocmai coboram să spăl
aci, a luat-o în brațe și a pus-o în portbagajul mașinii.
- Ce mașină avea?
- Nu prea mă pricep. Știu doar că era una vișinie și lungă... Costă
mult o vază ca aia?
Parcursese drumul până la liceu pe jos; încerca să
nu se mai gândească la vas și la omul care îl luase
după ce o urmărise de aproape. De asta era sigură. O
urmărise tot timpul, fiindcă altfel cine ar fi putut să știe
că ea urcase tocmai atunci la primul etaj?... Dar dacă îl
luam cu mine sus? Mi l-ar fi smuls din brațe...? Cine a
fost? Și la ce îi trebuie vasul acela purtător de
ghinion?... Mircea? Exclus. E lipsit de logică... Celălalt?...
E posibil, dar tot nu are sens. Ce ar putea urmări? Să
facă dispărută o dovadă? Inutil, după ce a fost luată în
calcul și restaurată din compasiune pentru mine chiar
acolo... Mașina lui Mircea era grena. Dar sunt o mulțime
de mașini grena în București, iar el nici nu se află în
țară. Am telefonat imediat după accident, era singurul
om la care puteam apela, căruia îi puteam spune
întregul adevăr sperând să aflu, la rându-mi, un
răspuns cinstit la întrebările mele... A fost și el
amestecat în tragedia care ne-a fracturat viețile? Mi-a
răspuns tot femeia aceea rudimentară care mă
suspectează că vreau să-1 despart pe Mircea de fiica
sau nepoata ei... Am revenit cu telefonul la ore
imposibile... tot ea a răspuns, iar eu am tăcut, cum a
făcut în noaptea aceea criminalul...
Recreația se terminase de zece minute, iar
cancelaria era pustie. Răsufla ușurată, nu voia să
întâlnească nici un coleg, n- ar fi fost în stare să
suporte nici întrebările, nici condoleanțele lor. își
copiase orarul și se furișase spre ieșire traversând
curtea liceului fără să privească în jur. Portarul o
strigase din urmă ca să-i spună că o caută două
eleve... K-tr» căutat și ieri, au reușit la facultate și
veniseră cu flori... Au intrat înăuntru de cinci minute,
mă duc să le chem.... Nu, când vor ieși, spune-le că
mă găsesc în parc, știu ele unde...
Traversase Calea Știrbei Vodă și se oprise în Cișmigiu, pe banca
unde obișnuia să-și petreacă intervalele mai lungi dintre două ore de
curs. Acolo, pe malul lacului, în zona unde fusese amenajată cândva,
pentru scurtă vreme, o mică rezervație ZOO, nu era niciodată prea
multă lume. Șirul șerpuit al scaunelor de metal era pustiu și acum.
Privea lacul și imaginea răsturnată a copacilor seculari de pe maluri.
Nu voia să se gândească la nimic. Știa că singurul refugiu de atunci
înainte va fi școala. După câteva zile, colegii de cancelarie vor
înțelege că nu suportă nici comentarii pe marginea accidentului, nici
compasiunea lor... O vor lăsa în pace și încet-încet totul va intra în
normal...
Nimic nu va mai fi normal...! Până la întoarcerea lui
Mihai voi fi singură, singură... Nu putea nici să plângă,
nici să vorbească despre dispariția Ligiei. Doina o
căutase mereu, până când ajunsese să înțeleagă
nevoia de izolare a Valeriei. Șocul nu trecuse, iar ea
avea certitudinea că accidentul fusese provocat. în rest
nu era nimic limpede. Cine a fost bărbatul de la volan?
S-a făcut praf și pulbere alături de Ligia... Deci nu el a
pregătit și provocat explozia... Dar cine? îi auzise
atunci pe anchetatori spunând ceva despre frâne,
despre o revizie tehnică din ziua anterioară nenorocirii.
Intre obiectele recuperate era și o carcasă de
motociclist spartă și turtită. După câteva zile însă,
accidentul devenise un fel de diagnostic unanim
acceptat... bl am să știu niciodată ce s-a întâmplat cu
ea, prin ce spaime a trecut în toți anii de când l-a
părăsit pe Mircea. Știu atât, că moartea ei a început
atunci, de mult... Și chiar dacă aș ști, n-aș putea
schimba nimic. într-un ziar știrea a apărut împănată cu
presupuneri... aproape sigur, a fost o reglare de
conturi... sursa noastră... lumea interlopă... Eu am aflat
însă oficial că afacerile ei au fost verificate la sânge de
la începuturile în țară și până la zi... Totul curat, la
lumină, cu taxe, impozite, chirii, licitații și toate
celelalte. îl vor căuta ei, împreună cu Mircea, pe Adrian,
și-i vor preda moștenirea. Mi-au cerut mai întâi mie să
mă implic, să-l găsesc pe băiat în Anglia, să-i comunic
totul, să-l aduc în țară... N-aș fi fost în stare să mă
descurc, nu am vlagă să mă duc nici până la Predeal,
să-i spun lui George că a scăpat de sora mea... Că am
scăpat...! El nu mai citește ziarele și nu deschide
televizorul. Le-am dat adresa lui Mircea și numărul de
telefon. Speram să mă caute el ca să-l rog să păstreze
tăcerea în privința fugii ei în noapte de acasă și în
legătură cu necazul provocat de Ligia mamei și nouă
prin vânzarea casei... Să nu-i întineze memoria... Să
spună numai esențialul: nu ne-am mai înțeles, a luat
copilul și a plecat... în fond, ce importanță mai are!
Totul s-a terminat... Nu mai e nimic de făcut...
Se lăsase pe speteaza scaunului de metal, amețise o clipă, avea
senzația că plutește în aer, deasupra lacului în care se vedea imaginea
răsturnată a copacilor seculari din Cișmigiu...
- Vă este rău, doamnă? o întreba o femeie întinzându-i o sticlă cu
apă minerală. Beți puțină apă, sunteți foarte palidă.
- Mulțumesc, nu mi-e rău, sunt obosită.
- ... Și în doliu. Pe cine ați pierdut?
 Femeia se așezase pe scaunul de alături plină de
bunăvoință și compasiune. îmbrăcată într-un taior gri
mohorât, purta cu ea o sacoșă de plastic în care-și
ținea sticla cu apă și o pâine. Gata să se ridice și să-și
caute un loc mai retras, Valeria își impusese puțină
răbdare, atât cât să n-o jignească pe cea care avusese
bunătatea să-i întindă o mână.
- Sora mea.
- Vai, doamnă, cum mai seceră bolile în ziua de azi! Și nu numai
oameni bătrâni, care-au apucat ceva din viață, cât mai ales tineri.
- Accident de mașină. N-a fost bolnavă.
- în fiecare seară văd la televizor oameni uciși de viteză sau de
alcool. Ia priviți gamba mea, vedeți urma copcilor 9 Am avut noroc că
am scăpat numai cu atât, fiindcă mașina s-a răsturnat și s-a rostogolit
de câteva ori, iar cel de la volan a murit pe loc. Un moment de
neatenție și ... abisul!
- N-a fost neatenție, se trezise Valeria contrazicând-o pe femeia
care începuse să turuie, de parcă ar fi comentat un fapt divers din
ziar. A fost o explozie provocată, pusă la cale de un asasin.
- Asta e concluzia anchetatorilor? Bine măcar că știți pe cine să
blestemați. L-ați dat pe mâna Procuraturii?
Valeria oftase. Cealaltă îi întindea iar sticla cu apă.
- Sunt diabetică, nu plec fără apă de acasă... Avea dușmani?
- Nu mi-e sete.
- Sigur a avut dușmani...!
Devenise obositoare și Valeria voia să pună punct.
- Nu știu să fi avut, iar ancheta nu s-a terminat.
- Poate s-a sinucis, o fi avut vreo decepție ...
- Exclus.
- Doamnă dragă, în ziua de azi sinuciderile au devenit molimă. Ați
căutat în lucrurile dânsei? Poate v-a lăsat vreo scrisoare, un mesaj de
despărțire, ceva. Ați căutat bine? V-ați liniști, n-ați mai căuta asasini
care poate că nici nu există, dacă ziceți că nu avea dușmani...
- N-a lăsat nici un mesaj, nimic, fiindcă nu s-a sinucis. De asta
sunt absolut sigură.
- Poate n-ați căutat unde trebuia... Dar cum s-a întâmplat?
- Vă rog să mă lăsați în pace... Nu vă supărați, ați fost amabilă că
mi-ați oferit apă, dar sunt obosită, nu mai suport să vorbesc despre
asta.
Nu mai auzise scuzele femeii, nu luase act nici de plecarea ei,
fiindcă în acel moment apăruseră pe alee cele două fete care o
cântaseră în cancelaria liceului și veniseră în Cișmigiu trimise de
portar. Ii aduceau flori și-i vorbeau cu însuflețire de concursul de
admitere la Filologie. Evitau să aducă vorba despre doliul fostei lor
diriginte, iar ea le invitase la cofetăria de lângă Liceul Lazăr. Era în
drumul ei spre casă și-și propusese să meargă mult pe jos, să se
obosească, pentru că urma o nouă noapte și apoi alta și alta, iar ea nu
mai putea dormi. Cumpărase pentru ele câte o cutie cu bomboane de
ciocolată și tocmai comanda prăjituri, când ceva îi reținuse atenția. In
ușa cofetăriei apăruse femeia din Cișmigiu la brațul bărbatului pe
care-1 văzuse de câteva ori pândind în preajma casei. încă nu era
convinsă că este același, dar femeia îi întâlnise privirea, șoptise ceva
cu fața aplecată în jos celui de alături și făcuse cale-ntoarsă din
pragul cofetăriei. El se retrăsese într-o parte simulând politețe, îi
făcuse loc să treacă, după care se pierduse printre studenții grăbiți să
iasă de la cursuri din clădirea de pe bulevardul Schitu Măgureanu.
Valeria lăsase niște bani pe masă și le rugase pe fete
să-și aștepte prăjiturile, să n-o însoțească... Am văzut
pe cineva. Este foarte important pentru mine. Ne mai
vedem noi.
O zărise pe femeie traversând pe roșu către stația
de metrou Izvor. Pornise după ea, conștientă de
inutilitatea demersului, într-un fel de inerție
amețitoare. Dispăruse la stânga, pe strada Gutenberg,
fugise și ea într-acolo printre mașini, nu erau mulți
trecători pe strada aceea, nici uși sau porți nu prea
erau, dar femeia parcă intrase în pământ. Se oprise în
fața scărilor înalte ale bisericii Sfântul Ilie Gorgani,
monument cu o arhitectură aparte, lângă care avea
totdeauna senzația că o privește din ușa lăcașului
Dumnezeu.
... în mod sigur s-a ascuns în biserică! Urcase în fugă
primele trepte și renunțase brusc, facându-și semnul
Crucii... lartă-mă, Doamne, pentru toate relele pe care
le-am făcut... Pentru clipele în care am urât, pentru
cele în care am mințit sau am tăcut ascunzând
adevărul, iartă-mă pentru că n-am ajutat-o pe sora
mea, atunci când mi-a cerut cu disperare ajutorul...
Ocrotește-i pe copilul și pe bărbatul meu, dă-le
sănătate și viață lungă în lumină și armonie...
Revenise în stația Kogălniceanu și se urcase într-un
troleibuz. Se simțea împăcată cu ea însăși și cu lumea,
lucrurile i se păreau deodată așezate la locul lor. La
stația Carol Davila, între cei care coborau prin spate
zărise o femeie în taior gri și fusese de-ajuns. Toată
liniștea dinăuntru se făcuse țăndări... Ea e! Nenorocita
mă urmărește...
- Nu plecați, vă rog mult, trebuie să cobor aici! Iertați-mă, vă
mulțumesc! vorbise șoferului agitându-se și pornise în fugă pe urma
femeii care se îndrepta spre bulevardul Eroilor. O prinsese din urmă,
i se așezase alături și-și potrivea pasul cu al ei.
- Spune-mi, femeie! De ce mă urmărești? Ce vrei de la mine?
- Cu mine vorbiți? Cred că e tocmai invers...
Se priveau. Cu excepția culorii părului și a taiorului, nimic nu-i
amintea Valeriei de femeia din Cișmigiu își ceruse scuze și revenise
în stație ca să aștepte troleibuzul următor... Nu sunt paranoică, își
zicea, încercând să deslușească starea de agitație care o prinsese din
nou la vederea acelei femei cu taior gri închis.
... Mai întâi m-au urmărit de acasă până în Ana
Tpătescu, după aceea, de acolo până la liceu și, pe
ultima sută de metri, de la liceu în Cișmigiu. Prezența
mea în cofetărie i-a luat prin surprindere, ceea ce
înseamnă că renunțaseră să mă pândească... Vasul nu
mai este la mine; au înțeles că nu știu nimic și că nu
pot fi un pericol pentru ei... Ce-ar fi trebuit să știu? De
ce i-am vorbit acelei ticăloase? De ce m-am lăsat
păcălită de milostenia ei?... Tu ești cea mai ușoară
pradă pentru hoți și escroci, mi-a spus Ligia atunci
când i-am relatat cum mi-au tăiat cele două țigănci
geanta în troleibuz... Candoarea ta frizează prostia, a
adăugat cu dispreț și m-a lăsat singură în bucătărie...
Acasă, controlase mai întâi garajul și ușa de serviciu. Incuiase
poarta și aprinsese toate luminile, deși era amiază și soarele toamnei
era încă în putere. Luase la rând camerele până la mansardă.... Toate
lucrurile se aflau la locul lor. Controlase valiza galbenă, lăsată de
Ligia în debara. Banii erau acolo.
... Ce-au vrut cei doi de la mine? Vasul l-au luat. Mai mult n-o să
aflu... De ce au vrut neapărat vasul acela? De ce? Și de ce au inventat
un anunț dat de Ligia? Un anunț...
Lăsase luminile aprinse la etaj și se îndrepta cu pași
de somnambul spre micul birou de la parter. Dintr-un
raft al bibliotecii scosese mapa în care păstra ziarele
apărute în săptămâna aceea de demult, când Ligia își
luase copilul de mână și venise la ei părăsindu-1
definitiv pe Mircea. Parcurgea atentă paginile de mică
publicitate, chinuindu-și ochii cu literele îngrozitor de
mici și înghesuite unele în altele... După mai mult de o
oră își oprise privirea pe un anunț de la rubrica
vânzări-. Vas ornamental de majolica - înalt, grațios,
desperecheat. La dispoziție numai până astăzi la orele
22. Nenegociabil. Ziua apariției era aceeași cu ziua
declanșării dezastrului în familia lor. Trecuseră de
atunci mai mult de patru ani, dar Valeria intrase în
sufragerie și formase numărul de telefon indicat în
anunț. îi răspunsese robotul: ...post telefonic
dezafectat... post telefonic dezafectat... post...
- Este un cod! striga Valeria nimănui. Este un cod! și
continuase în șoaptă. în ce te-ai amestecat, Ligia? Ce
laț ți s-a întms ție, cea atât de realistă și precaută în
relațiile cu semenii? Nu, nu se poate, e o coincidență,
fiindcă celălalt vas, cel abandonat în apartamentul din
bulevard l-am cumpărat împreună de la Consignație...
Demult... Prin ’87 sau ’88... îl văzuse în vitrină și m-a
rugat s-o duc cu mașina noastră ca să-1 cumpere...
Este mare și greu, mi-a spus, iar Mircea a plecat cu
mașina și vine de-abia diseară. Nu vreau să amân până
mâine, n-o să-1 mai găsesc... Dacă veneați mai
devreme, îi spusese omul de acolo, ați fi găsit și
perechea acestuia... Dar poate și atunci a fost un
consemn, iar eu eram camuflajul...
- A fost un cod 1 strigase iar cu vocea sugrumată și deschisese
fereastra ca să intre aer.
Pe stradă alerga vesel câinele-lup din vecini. în zbenguiala lui
declanșase alarma unei mașini parcate în fața porții, pe locul eliberat
de Mercedes-ul Ligiei.
Suna telefonul. Era Mihai, neliniștit și plin de
întrebări. De ce stă tata atât de mult la Predeal 9 Cum
te descurci singură? La ora asta nu trebuia să fii la
școală9 Ce program ai? Când și la ce oră să te caut9
Ligia chiar a plecat, sau zici așa ca să nu mai insist?
Continuase să-1 mintă, ca și în convorbirea
precedentă... Ligia a plecat în Anglia, va mai sta acolo
o vreme cu Adrian. George și-a prelungit concediul,
acum ne putem permite, fiindcă, în sfârșit, ne-a
restituit banii, datoria... Nu' Nu i-am cerut noi, a fost
inițiativa ei... Da, imprevizibilă ca totdeauna... A văzut
și ea cât de greu ne-a fost, bănuiesc că s-a gândit mai
ales la tine... Să fii cuminte, .Mihai, să nu te îndatorezi
la nimeni, îți trimit prin bancă niște bani, să nu accepți
nici un compromis, îmi promiți? îartă-mă, n-am nici o
îndoială, dar ești atât de departe, încât văd numai
primejdii... Din păcate, n-am ajuns încă, îți promit că
pornesc într-acolo vineri. Revin în București duminică la
amiază, să nu mai telefonezi pînă duminică... O să îți
aduc vești de-acolo... Bine, am reținut... Pentru tușa,
pentru Gulie și pentru Lina Vetii... Nu uit, ți-am promis.

închisese fereastra și lâncezise în cadă până se

răcise apa. După zile fără număr i se făcuse foame. își
usca părul în fața oglinzii și făcea în gând inventarul
frigiderului. își amintise de ouăle cumpărate în preziua
plecării lui Mihai... Poate nu s-au alterat. De atunci
frigiderul a fost mereu închis... Nici Ligia n- a mai intrat
în bucătărie decât ca să fumeze...
Uitate pe un raft al dulapului, așteptau pachetele de
unt, cașcaval, ciuperci și ouă... Nemișcate, inutile
acum, stăteau acolo ca un reproș... Ai văzut
cumpărăturile? Nu mai ai mei un motiv să amâni... Am
și uitat gustul ruladei cu ciuperci...
Părăsise bucătăria fără să mănânce și fără să știe ce are de făcut...
A fost un cod, trebuie să spun cuiva că a fost un cod! Formase
numărul de telefon din strada Câmpina și auzise în receptor aceeași
voce rea, aceeași rostire bolovănoasă.
- Tot dumneata ești? De ce nu te astâmperi? De ce nu-ți vezi de
treaba dumitale?
- Domnul Verescu, fostul meu cumnat, mi-a dat acest număr de
telefon și m-a rugat să-l sun!
- De ce nu mi-a lăsat vorbă?
- O fi fost grăbit, o fi uitat. Vreau să-i comunic ceva important în
legătură cu băiatul lui... Chemați-1, vă rog, la telefon...
- Ce să-i comunici dumneata? Băiatul e cu el în țară, pe unde au
lucrări de terminat.
- Adrian e cu Mircea în țara?! La Adrian va referiți?
- Păi, mai are altu’?
- Când a venit din Anglia?
- Cine să vie din Anglia? Nu mai căuta motive, fii femeie serioasă!
Doamne, ce căi încâlcite... Și ce singurătate, Doamne... Ajută-
mă! Nu vreau luna de pe cer, n-am descoperit eu fărâma
începutului... nu mă pedepsi! Vreau să aflu pentru ce a plătit sora
mea prețul cel mare. Nu cred că cer prea mult. A avut viața ei vreun
sens? Are viața omului vreun sens? Cum voi putea trăi de acum
înainte rătăcită continuu în beznă... ?
Așadar, Adrian a revenit de mai multă vreme în
țară. Poate că ea a știut. Dacă n-a știut, băiatul și-a
căutat părinții la vechea adresă și de acolo a fost
îndrumat în strada Câmpina... Numai femeia aceea
care cumpărase apartamentul de la Mircea cunoștea
adresa lui... Asta înseamnă că el a revenit în țară cel
puțin cu o lună în urmă, înainte ca femeia să se fi
mutat în cartierul Pajura... De ce n-a venit la noi? De ce
n-a dat nici măcar un telefon?
în fond, nu mai are importanță nici când a venit, nici
de unde a venit. Bine că l-a găsit pe Mircea și nu mai
bântuie singur prin lume... Dacă își mai amintește de
mine, știe unde să mă găsească. Oricum, nu mai e
nimic de făcut. Nimic.
- I-ajunge zilei necazul ei, repetase Valeria cu voce
tare cuvintele Evanghelistului. Acum trebuie să mă
odihnesc.
înghițise un somnifer și se întinsese pe canapea. în
așteptarea somnului, refăcea în gând dialogul cu
femeia din Cișmigiu... M-a tras de limbă în mod
incredibil. Și eu care credeam că este doar o amărâtă
cumsecade... Cu taiorul ei mohorât și cu punga de
plastic în care căra după ea sticla cu apă și o pâine...
Sunt diabetică... Extraordinar..! Ce insidioasă! Mă
agasa prin vulgaritatea comentariilor...! Moartea
seceră atâția oameni țineți... zicea, iar eu nu m-am
întrebat nici o clipă de unde știa ea că sora mea era
tânără... Nu-i spusesem nimic din care să poate
deduce... Și insistența ei pe ideea scrisorii, mesajului
lăsat negreșit pe undeva pentru mine... Poate n-ați
căutat unde trebuie, zicea...
Cei care au ucis-o se tem probabil că a lăsat ceva scris, ceva care
ar conduce ancheta către ei...
Urcase în camera Ligiei și începuse să caute. Răsturnase salteaua,
desfăcuse fețele de pernă, luase la mână fiecare obiect de lenjerie din
rafturile aranjate impecabil de sora ei. Controlase toate buzunarele de
la haine, bluze, pantaloni, halate de casă. Ligia fusese totdeauna
extrem de ordonată, nu găsise în buzunarele ei nici măcar o batistă
sau o monedă uitată. Se lăsase obosită jos pe covor, în fața dulapului
deschis.
 Ce caut eu, Doamne? Ce sper să mai găsesc?
Rochiile Ligiei degajau în încăpere o undă de
Lancome ca o amintire. Sub mulțimea hainelor de pe
umerașe, perechi de sandale și de pantofi eleganți
așezate în ordine așteptau să iasă din nemișcare. La
margine, pe rândul din spate, pantofii din piele de
șarpe luceau lipiți unul de altul de parcă ar fi vrut să-i
transmită un mesaj... îi luase în brațe, cum ar fi luat un
copil și izbucnise în plâns.
N-a murit, n-a fost acolo, n-a ars în mașină, i-a păcălit, a scăpat,
le-a lăsat mașina și i-a păcălit! N-a murit, o, Doamne, n-a murit!...
îmi amintesc perfect balonzaidul negru de care m- am agățat
încercând s-o opresc... Nu știu cu ce se încălțase, n- am văzut, mi-e
imposibil să-mi amintesc; stinsese lumina de pe scară la coborâre,
stinsese și plafoniera din cameră, numai veioza ardea, dar ea era
totdeauna cochetă, era pedantă, n-ar fi încălțat pantofi eleganți de
seară la costum de blugi și la balonzaid negru. ... Manșeta ... Mi-am
imaginat, atunci când mă întrebau, că-și pusese mantoul din piele de
antilopă în valiza pe care o luase cu ea. Presupuneam că l-a îmbrăcat
după aceea... în parc, în mașină sau cine știe unde... în locul
balonzaidului... Dar manșeta aceea era groasă, era țeapănă și era
lustruită de purtare pe margine... Ea n-ar fi îmbrăcat o haină murdară.
Era manșeta unei haine bărbătești, unei haine uzate! N-a murit,
Doamne-ajută! N-a murit!
în fă șu rase pantofii în câteva suluri de lână și înfațase totul ca
pe un pui de pernă. Stinsese lumina și coborâse fără grabă, cu puiul
de pernă în brațe.
Afară se lăsa întunericul, auzea de peste drum mașinile și vocile
musafirilor care soseau la concertul de fiecare seară al pianistului. Se
așezase în fotoliul galben și aștepta răbdătoare semnul prevestitor.
... Nici o alunecare pe covor, nici vălătucul ca un
șarpe de firm maroniu-roșcat, fără început și fără
sfârșit. Doar tic-tacul odihnitor al ceasului din perete și
somnul. în sfârșit, somnul.
IX

Tntr~o seară, când ieșise în curte ca să ude tufele

de hortensii, Valeria observase cu stupoare că mărul
bătrîn din vecini a înflorit a doua oară în plină vară, iar
barba și pletele pianistului de vizavi sunt aproape albe.
Ce-i drept, pe pianist nu-1 mai văzuse de mult; ea
ieșea rar din casă și atunci numai până la magazinul
din colțul străzii, iar recitalurile lui pe care le asculta
cândva de la fereastră, urmărindu-1 în final cum își
conducea musafirii, se răriseră până la dispariție.
El aștepta pe cineva, se foia de colo-colo pe trotuar și, întâlnind
privirea uimită a Valeriei, schițase un gest de salut. Jenată, de parcă
l~ar fi suiprins gol, îi răspunsese scurt și mutase furtunul spre florile
din spatele casei. Acolo, lîngă cușca maidanezului adoptat de cîteva
luni, aștepta neatins castronul cu mîncare sleită. Observase de-abia
atunci că poarta nu era închisă bme. Mai lăsase și altă dată poarta
întredeschisă, dar cîinele nu părăsea niciodată curtea. Acum privea în
dreapta și-n stînga fără să-1 strige, fiindcă uitase să-i dea un nume.
- Căutați câinele? E la vechiul culcuș, o informase pianistul. S-a
instalat acolo pe la amiază.
Răsuflase ușurată și se îndrepta spre magazinul cu obloanele
trase după închidere.
- Ți-a fost dor de locul tău de demult, de pe vremea cînd erai
vagabond? De ce n-ai mâncat, băiete? Ce e cu tine?
Se aplecase să-1 mângîie, însă câinele îi arătase colții și mârâia
amenințător.
- Hei, nu fi prost! Cu ce te-am supărat? Vino acasă, vrei să te
umpli iar de purici?
Câinele lătrase scurt de câteva ori și se retrăsese mai aproape de
scara magazinului.
- Lasă-1 în pace, Vali, i se adresase o femeie ivită în preajmă. Dacă
o să vrea să vină înapoi, vine el singur... Ce e? De ce mă privești așa?
Nu mă mai cunoști?
- Bună seara, Luci. M-ai luat prin surprindere. Nu înțeleg ce s-a
întîmplat cu el... Are tot ce-i trebuie, n-a mai încercat niciodată sa
iasă din curte. Și mi-a arătat și colții!
- S-o fi săturat de singurătate, venise răspunsul cu o tentă de
malițiozitate. 1 s-o fi urît și lui acolo în curte, mereu singur, fără
vorbă de om, fără joacă. L-ai scos vreodată la plimbare? Pun pariu că
nu! Dacă ar fi fost Mihai acasă, sunt sigură că nu pleca.
- S-ar putea să ai dreptate.
- Acum e cald, dar la iarnă când o da înghețul o să se- ntoarcă
singur la cușcă.
- Probabil.
Pornise spre casă cu cealaltă alături. Primii pași - în tăcere, apoi
femeia izbucnise cu o avalanșă de întrebări la care, în mod evident,
căuta de mult răspunsuri.
- lartă-mă, Vali, dar ne cunoaștem de-o viață și-mi pare rău pentru
tine... De ce ți-ai lăsat serviciul? De ce te-ai îngropat în casă? E păcat
de viața ta! Ce-aș mai vrea eu să-mi găsesc un loc de muncă, toată
ziua alerg după servi ci, dar nu mă primește nimeni. E greu de trăit
fără o leafa, fără nimic, fără sprijin... Din ce trăiești, că nici meditații
nu mai dai? înainte nu mai pridideai cu treaba și acum te-ai închis de
vie între patru pereți... lartă-mă că-ți spun, îmi pare rău pentru tine...
...!
- Te-am supărat, dar ne știm de-o viață, am fost colege la primară,
nu sunt o străină. Când trăia mama ta, veneam mereu s-o ajut la
cumpărături, să-i țin de urît...
- Nu m-ai supărat, pui însă prea multe întrebări deodată și lucrurile
nu stau chiar așa... Nu mi-am lăsat serviciul, mi-am luat concediu
fără plată. Nu m-am simțit bine, eram obosită și aveam nevoie de o
pauză mai lungă.
- Te înțeleg, o! cum te mai înțeleg! Deși te-ai retras în casă cu
durerea ta, am aflat toți de nenorocirea Ligiei. Mare nenorocire,
ferească Dumnezeu! Dar a trecut destulă vreme de atunci și viața
merge mai departe. Ai un copil, ai pentru ce trăi!... Fiindcă veni
vorba, Mihai de ce n-a venit în vacantă niciodată? A rămas acolo
definitiv?
- Mai are un an de studii și, în plus, lucrează. Și-a găsit o slujbă.
Nu poate pleca în concediu când are chef... Vine peste câteva zile.
- Dar pe soțul tău de ce te-ai supărat atât de rău? Știu că nu e
frumos să te bagi în viața omului, dar ne știm de o viață, nu-i așa?
Toată lumea de pe stradă se miră... Soțul tău e un om deosebit, e
păcat să te desparți de un om ca el.
- George a fost în concediu medical. Revine mâine acasă. A muncit
prea mult în ultimii ani și era epuizat. Nu ne-am despărțit.
- Domnul profesor s-a întors la catedră de anul trecut... Fata mea e
studentă la Politehnică, de la ea știu. Și nu te întrebam de dânsul dacă
nu l-aș fi văzut de câteva ori în fața casei așteptând să-i deschizi... La
ce e bună soneria de la ușă dacă poarta este mereu încuiată? Intr-o
seară am văzut-o și pe prietena ta, fata aia veselă cu care te vizitai
mereu. Bătea la poartă și te striga. Ți-am dat telefon ca să-ți spun că
e în stradă, ea m-a rugat, dar n-ai răspuns, deși știu sigur că erai în
casă. Am revenit cu telefonul și altă dată, tot n-ai răspuns. Nu l-oi fi
plătit?
- îmi achit facturile la timp. Când ai văzut-o pe Doina?
- Mai demult, anul trecut în orice caz. Pe soțul tău l-am văzut
ultima dată cu vreo două săptămîni în urmă. De ce încui poarta?
înainte n-o încuiai niciodată.
- înainte nu eram singură în casă și nu erau atâția tâlhari și
criminali în țara asta, îi răspunsese Valeria pe un ton tăios. în fine, să
mai vorbim și despre necazurile tale, că despre mine am vorbit
destul. Ziceai că ești șomeră și că fiica ta e studentă... Cum te
descurci? Țin minte că bărbatul tău a murit de câțiva ani. Ai și un
băiat, el ce face? A terminat liceul?
- Vai de capul meu, Vali! Dacă aș avea dușmani, nici lor nu le-aș
dori soarta mea de-acum... Ăștia pe care i-am votat ultima dată și în
care îmi pusesem nădejdea, au privatizat uzina unde lucram de când
am terminat școala. Știu că așa se cere ca să intrăm și noi în rândul
lumii, dar eu nu trebuia să mă aflu printre cei dați afară, fiindcă sunt
cap de familie, am doi copii de ținut și chiar dacă nu sunt bătrână,
nici tânără nu mai sunt. Adică, sunt cum e mai rău! Nu mă mai
angajează nimeni. Au oprit acolo un sfert din câți eram. Dacă ar fi
dreptate, în sfertul ăla trebuia să fiu și eu... Dar ce le pasă
guvernanților că sunt zile în care n-am nici bani de pâine!?
 Copleșită de disperarea femeii, Valeria o asculta
numai pe jumătate cu gândul la geamantanul din
debara plin până la refuz cu lucruri de-ale Ligiei. în
așteptarea lui Mihai, făcuse curățenie generală și
eliberase de haine dulapul din camera lui... Ii dau
Luciei geamantanul din debara și niște bani, hotărâse
ea căutând cu febrilitate o formulă nejignitoare. Chiar
dacă Ligia se va întoarce vreodată, în mod sigur nu va
face caz de vechea ei garderobă... Măcar de s-ar
întoarce...
- ... de liceu nu mai putea fi vorba. Cu ce să-1 fi ținut în liceu? E
greu, Vali, n-aș fi crezut să ajungem atât de rău...
- Coaliția a fost și continuă să fie o dezamăgire... Dar eu aș vrea
să-ți propun ceva...
Lucia își ridicase brusc umerii și o privea pe Valeria
cu ochii holbați.
- Care coaliție?!? Dă-o-ncolo, că aia a căzut de mult! Doamne
ferește, Vali, pe ce lume trăiești? E posibil să nu știi cine conduce
țara? De-atunci au mai fost alții! Că nu primești pe nimeni și nu te
duci la nimeni treacă-meargă! Dar nu te uiți și tu la televizor 9 Nu
citești ziarele? Doamne apără-mă, nu mi- aș fi închipuit...
Readusă pe pământ, Valeria se rezemase de poartă
și privea amețită coroana alba a mărului înflorit a doua
oară.
- La urma urmei, șoptise repede cealaltă, cu blîndețe și fereală, ce
mi-s unii, ce mi-s alții! Ba, ăștia se ceartă ca dracii între ei și cu
președintele, cu mult mai urât decât ceilalți, de zici că trăim într-un
balamuc.
în casele de pe stradă se aprindeau luminile. Un bărbat își plimba
câinele agale, iar pe ferestrele deschise ale casei de vizavi se revărsau
în seara de afară acordurile unui concert de pian.
Valeria nu se mișcase din locul ei. Simțea aproape
fizic cum reintră în ritm, în ritmul tuturor, în șir. în afara
șirului rămânea singur bătrânul măr din vecini năpădit
de flori albe în plină vară.
- Te-am supărat rău, te rog să mă ierți. Tu știi că și la școală, pe
vremuri, trânteam uneori câte o prostie de se clătinau pereții.
Valeria făcea eforturi să se adune. Primul contact cu
lumea reală nu era de bun augur. Cu ceva vreme în
urmă, discuția cu Lucia, ca și propria-i gafa, ar fi lăsat-
o indiferentă. în anii de izolare n-o interesase deloc ce
gândesc vecinii sau cunoștințele despre ea și ai ei. A
doua zi, însă, George urma să revină definitiv acasă și la
sfârșitul săptămânii sosea și Mihai în vacanța mereu
amânată. Nu voia să-i expună unor situații penibile,
unor indiscreții din partea vecinilor. Știa că discuția ei
cu Lucia va face curând înconjurul străzii.
- Nu m-ai supărat, nu te mai scuza atât. Era firesc să crezi că eu...
Era firesc să te miri că nu sunt la curent cu niște lucruri elementare.
Dar să știi că am votat și eu. Adineaori am avut un moment de
absență, mă gândeam la altceva. Ca să nu mai vorbesc de lunile lungi
de izolare care m-au distanțat de evenimente. Am ales izolarea
anume, ca formă de terapie. George a mers într-o stațiune cu un bilet
de tratament, apoi într-o localitate de munte în Făgăraș, trebuia să
rămână și acasă cineva. Husa televizorului n-o ridic decât rareori, iar
soneria telefonului o deschid numai în zilele și la ora convenită cu
Mihai... Am înlăturat sursele de stres.
- înțeleg, dar cum poți9 Cum îți petreci timpul? N-ai cu cine
schimba o vorbă, nu te plictisești?
~ Nu. Plictiseală este un cuvânt intrat în limba
noastră relativ târziu și exprima o stare străină atunci
pe aici... N-am nici un respect pentru cei care se
jeluiesc de plictiseală! In fine, vreau să-ți spun că am
avut cu cine vorbi, deși am fost singură... Am citit tot
ceea ce n-am avut răgaz să citesc în anii trecuți, am
ascultat discurile preferate și am scris. De câteva zile
am terminat o carte pe care o abandonasem atunci
când, după orele de curs, dădeam meditații ca să
putem trăi.
~ Foarte bine, o aprobase Lucia pe un ton fals și spre a fi mai
convingătoare mima un interes care-i lipsea cu desăvârșire... Când
apare cartea? Vreau s-o citesc și eu.
 -Nu cred că o să apară vreodată. Important pentru mine a fost
scrisul ei, lucrul în sine, faptul că am trăit o vreme în altă lume decât
în cea de toate zilele. Ți-am pomenit de carte ca să înțelegi că n-am
luat-o razna, cum pe drept cuvânt ai putut crede. Mi-am făcut un
program, unul exclusiv pentru mine, pricepi? N-am mai avut alte
răspunderi. M-am odihnit. Acum vreau să te rog ceva... întâlnirea
noastră, după atâta vreme, n-a fost întâmplătoare. Cred, de altfel, că
nimic nu e cu totul întâmplător pe lume...
- Vali, doar nu-ți închipui că eu... Doamne ferește! Adineaori când
te-am găsit la ușa magazinului, veneam de alături, de la doctorița
Stanciu. îi fac curat în casă o dată pe săptămână, ai cuvântul meu,
poți s-o și întrebi. Habar n-aveam c-o să dau de tine acolo, crede-mă!
- M-ai înțeles greșit. Voiam să spun că te-am întâlnit la timpul
potrivit, că tot ce se întâmplă în haosul de pe lumea asta are o
determinare, un rost; tocmai doream să fac un dar cuiva în amintirea
Ligiei; niște lucruri de calitate, nefolosite și niște bani. Sunt lucruri
cumpărate de ea, am tot amânat fiindcă nu știam cui să le dăruiesc...
Cred că nu te superi.
- Cum să mă supăr, când eu nu pot să-i cumpăr fetei mele nimic?
Dar chiar dacă n-aș fi atât de amărâtă, tot n-aș refuza. Pe sora ta am
cunoscut-o bine, cu ani în urmă veneam aici când aveam tură liberă
și-1 luam pe băiatul ei și pe al tău în parc, fiindcă și băiatul meu era
mic și curtea mea se-nvecinează cu parcul... îți amintești?
O invitase în casă și adusese din debaraua de la etaj geamantanul
cu lucrurile Ligiei. Gata de plecare, femeia privea în jur.
- Nu mai recunosc nimic. Ai schimbat toată mobila, tapetul, tot...
Doar fotoliul galben în care se odihnea mama ta a mai rămas din ce
știam. Ai pus calorifere... Cheltuială mare...! Biata Ligia...
In tonul fostei colege de la primară era un amestec
greu și neplăcut de curiozitate, invidie, amărăciune.
Valeria începea să regrete că o invitase înăuntru. Nu
intenționa să-i răspundă, nici n-avea rost și în mod
sigur cealaltă ar fi refuzat adevărul, însă femeia
continua să vorbească repezit și să privească în jur.
- Ligia a știut să facă bani în străinătate. Magazinul de pe strada
Rozelor tot ție ți l-a lăsat probabil. Era deșteaptă și avea suflet bun,
păcat că...
- De unde știi că avea un magazin pe strada Rozelor?
- Chiar dc la ea. Am așteptat-o într-o zi când venea din oraș și am
rugat-o să mă ajute să-mi găsesc servici. Nu știa de bărbatu-meu c-a
murit, i-a părut rău când i-am spus și mi-a dat adresa magazinului.
Ești ca și angajată, mi-a zis, vino peste două zile acolo... A doua zi
după ce am vorbit cu ea s-a întâmplat nenorocirea. Asta e norocul
meu...! Știa să facă bani și avea suflet bun. Păcat că și-a distrus
căsnicia și nu se mai poate bucura de munca ei! Dacă-1 ierta atunci
pe bărbatu-său pentru aventura cu nenorocita aia, azi poate ar fi în
viață, la casa ei, cu familia ei... Să fi închis și ea ochii! Nu era nici
prima, nici ultima femeie înșelată de bărbat. Sau să se fi împăcat
măcar acum trei ani când s-a întors în țară, că, vai! Ce mai dădea
târcoale Mircea pe strada asta, ce-o mai pândea la colțul parcului
când pleca dimineața cu mașina!
- Despre aventura lui Mircea ai aflat probabil chiar de la Ligia.
- Nu! Nu m-apucam eu să mă vâr numaidecât în viața ei! Dar știe
toată lumea de pe stradă, nici nu mai știu bine cine mi a spus. Lumea
vede și înțelege. Când o femeie vine seara la părinți cu copilul de
mână, iar bărbatul sosește în urma ei și pleacă singur în noapte, fără
ca ea să-1 conducă măcar până la mașină, nu e clar? Băiatul ei unde
este? Lui nu i-a lăsat nimic?
Afară lătra un câine. Obosită de discuția penibilă în
care se lăsase prinsă și care amenința să alunece cu
totul în mizerie, Valeria deschisese în grabă ușa de la
intrare.
- S-a întors câinele. Mă ierți, trebuie să-i dau să mănânce și să-i
schimb apa, altfel pleacă iar.
- Poate să mai aștepte un pic, n-o fî foc. Eu plec imediat. Te
întrebam de Adrian. Lui nu i-a lăsat nimic din averea ei?
- Luci, constat că te-au frământat multe întrebări în legătură cu
Ligia. Trebuie să știi că mie nu mi-a lăsat nimic. Mai bine zis, nu mi-
a dat nimic. Și în general vorbind, n-a lăsat nimic nimănui prin
testament. Nu știa că va avea acel accident, era tânără, n-avea cum să
se gândească la moarte și la moștenitori, în mod firesc și legal, tot ce
a avut ea a revenit fiului ei, lui Adrian, Pentru renovarea casei și
pentru toate celelalte am cheltuit din economiile mele și ale lui
George. Până la plecarea lui Mihai la studii, am muncit din greu
amândoi. Știi bine asta. Iar renovarea făcută acum doi ani a fost
prima după mai bine de un sfert de veac. Se învechiseră instalațiile,
la sobe consumul de gaze era foarte mare, iar holurile, baia și
bucătăria nu se încălzeau niciodată, afară căzuse jumătate din
tencuială la ultimul cutremur, era absolut necesar să fac ceea ce am
făcut. Și încă un lucru: Ligia a primit de la noi tot ceea ce i se
cuvenea pentru partea ei din această casă chiar înaintea plecării din
țară, când mama încă trăia. Cu acei bani și-a început afacerile. Și
magazinul din strada Rozelor și vila pe care și-o cumpărase și
conturile din bănci, în fine, tot ce avea i-a rămas fiului ei.
- Așa? Dar pe Adrian nu l-am văzut niciodată pe aici după
întoarcerea ei.
- Era la studii în Anglia. Iar dacă a venit sau nu pe aici n-ai cum să
știi. Că doar nu stai toată ziua pe stradă ca să observi ce fac vecinii...!
Oricum, Adrian locuiește acum împreună cu tatăl lui... Dar, fiindcă
veni vorba, ești sigură că Mircea era cel care o aștepta pe sora mea pe
stradă sau la intrarea în parc9 Nu era altcineva?
- Ce vorbești! Doar ham cunoscut de-aproape, veneam mereu la
maică-ta să-i aduc pe băieți de la joacă și-l găseam aici pe cumnatul
tău, uneori și pe Ligia, veneau după servici să- și ia copilul acasă.
Cum să nu-1 cunosc?
- Au trecut muiți ani de-atunci, oamenii se mai schimbă. Ori,
poate, ai și vorbit cu el atunci?
- De vorbit n-am vorbit, că se purta ca și când nu m-ar fi cunoscut
niciodată. Pe mine m-au îmbătrânit rău necazurile, cum să mă mai fi
recunoscut! Trecea repede și intra în parc sau pe aleea care duce la
stadion. N-avea cine să fie decât el. Mai slab și cu părul albit, încolo
- neschimbat. De ce nu-1 cauți ca să-1 întrebi? Nu vorbești cu el?
Ignorându-i întrebarea, Valeria se oferise să-i caute
în garaj un căruț vechi cu care cărau ai ei cândva
butelia de aragaz. Geamantanul era mare și greu, l-ar
fi putut lăsa pentru a doua zi, îi sugerase ea Luciei.
Intre timp va găsi pe undeva cheile de la garaj. Căruțul
trebuie să fie pe acolo, printre alte vechituri, i- ar fi mai
ușor să ducă geamantanul pe căruț... Mâine sunt
ocupată, venise răspunsul. Am zi de curățenie la
pianist, n-am nevoie de căruț, am cărat eu greutăți și
mai mari la viața mea...
Privea din poartă după femeia care se îndepărta cu mers chinuit,
de parcă ar fi strâns-o pantofii. De-abia atunci îi văzuse gleznele
umflate și rochia decolorată de prea mult spălat.
Se lăsase istovită pe balustrada scării de la intrare.
Mării 1 bătrân, de roadele căruia se bucurau toți copiii
din preajmă la sărbătoarea Sfântului IIie Tesviteanul, îi
chema privirea și o amețea cu năvala de alb. Părea
ireal și totuși foarte viu... Mă tulbură, își zicea, fiindcă
iese din ordinea firească. Izolarea nu mi-a atrofiat
simțul ordinii, chiar dacă lumea mea reală s-a îngustat
teribil... A dispărut Doina, s-a mutat undeva, nimeni nu
știe unde, vechea tipografie unde lucrau ea și Sandu
nu mai există, nu cred că am s-o mai găsesc vreodată
pe prietena mea din tinerețe, fără de care - până la
acel accident devastator - nu puteam concepe partea
luminoasă a existenței. Colegii de cancelarie au sunat
la telefonul meu amuțit până au renunțat și m-au uitat,
tușa Petria s-a topit în iarba din grădină... Florile
nefirești ale mărului din vecini vor parcă să-mi spună
ceva. Poate ceva despre ordinea firii... Bătrâna aceea
din Basarabia, Vichia lui Turculeț din Izvoare, se înfiora
de spaimă la gândul că acolo, în surghiunul siberian, ar
fi putut pierde șirul - cum zicea ea, ar fi putut încurca
zilele și lunile și anii. De unde și de ce această nevoie a
omului de a nu pierde ordinea, șirul? Spaima de haos?
Dar haosul este primordial, el e ruda de sânge a ființei,
ordinea este târzie, omenească și, deci, arbitrară... Nu
cumva nu e deloc arbitrară? ... Spaima de haos? Nu. El
se instalează și mai adânc într-un univers prea de tot
ordonat și controlat, fiind tocmai alternativa. O
confirmă istoria mereu și mereu, cea naturală și, cu
multă perfidie, cea a societății omenești. Exterminarea
demențială a milioane de evrei în al doilea război
mondial, într-un haos, așadar, a fost gândită,
programată și executată riguros, după un tipic al
ordinii. Crimele și otrava comunismului s-au instalat în
același fel, sub masca înfăptuirii dreptului echilibru...
Bătrâna basarabeancă își afla probabil în calendar, în ținerea
șirului, ultimul punct de sprijin în haosul unde fusese aruncată fără să
fi greșit cu ceva semenilor. Ținea cu orice preț să știe când sunt
sărbătorile mari ale vieții ei de dinainte, ca să se poată ruga la Cel de
Sus. Și El a ajutat-o cât a putut să depășească haosul... Cît despre
bătrânețe sau moarte - ele vin oricum, conștiința trecerii nu e de
natură să le oprească...
Lucica s-a speriat când, din compasiune, am spus o
frază care mi-a trădat desprinderea de ceva ce mă
interesa cândva și pe mine, în care mă implicam
rațional și emoțional cu un consum imens de energie și
timp. M-a privit holbată, ca pe un om nebun și apoi a
încercat cu blândețe să mă convingă de justețea
confuziei mele. In obtuzitatea ei a înțeles totuși că
fraza aceea banală, pe care o auzeam adesea în
cancelarie și în autobuz, nu reprezenta o simplă și
stupidă gafa, ci confirmarea unei anomalii, a unei ieșiri
din rânduri, legată în mintea ei de alte semne : poarta
încuiată pentru toată lumea, inclusiv pentru George,
absența prelungită a lui Mihai, telefonul la care nu
răspund niciodată, abandonarea slujbei, adică tot cea
ce contravine ideii de normal.
... Dar eu de ce m-am simțit pierdută când spaima
din ochii ei și cuvintele și tonul răstit cu care mi le-a
spus mi-au revelat într-o secundă dimensiunea reală a
timpului petrecut de una singură? Am pierdut ceva
esențial în acest timp? Ceva irepetabil? Vreun act din
spectacolul tragic cu pensionari și șomeri muritori de
foame? Vreo dispută politicianistă la televizor, în care
nu triumfă vreo idee, ci insul care urlă mai tare și
aruncă insulte ca o țață din Obor? Sau cum părăsesc
țara mii și mii de tineri, ca să-și facă un rost pe alte
meridiane? Ori noi acte teroriste cu carnagii de iad
provocate de copii și adolescenți sinucigași?... Oricum,
izolarea a fost alegerea mea și m-am regăsit. N-am
găsit atunci altă soluție, alt sprijin decât în mine
însămi. Pe George l-am căutat cu disperare, repetat și
m-am lovit mereu de Monica. L-a ținut pe fratele ei
departe, cât mai departe de casă, de mine, convinsă
că Ligia este tot aici, că eu nu sunt străină de vânzarea
casei, de atitudinea surorii mele față de George. Intr-o
vreme ajunsese și el să creadă la fel... în convorbirea
telefonică de ieri seară - prima de la plecarea lui din
casa noastră, părea a fi cel dintotdeauna. Poate pentru
că s-a odihnit departe de tot și de toate, poate convins
de scrisorile lui Mihai ori de faptul că n-a mai văzut-o pe
Ligia în pânda lui chinuită din ultimele luni prin
preajma casei... Mâine se va întoarce definitiv aici și ne
vom strădui să reintrăm în șir fără reproșuri și fără
fantome. Singuri, tot mai singuri. Și străini.
Cât de simple par lucrurile văzute din afară! Lucica
și alții de pe stradă știu că Ligia și-a părăsit bărbatul
fiindcă i-a fost infidel. Mihai n-a venit în nici o vacanță,
așadar „a rămas acolo”, de parcă asta l-ar fi împiedicat
să revină când și când! Eu am renovat casa cu banii
rămași de la sora mea. A dat norocul peste mine...! Pe
George eu l-am alungat din casă și refuz să-1 mai
primesc pentru că... pentru că, probabil, nu mai sunt în
toate mințile... Și tot așa.
Dar și băiatul meu judecă altfel de la distanță
situații pe care le-a cunoscut bine, din interior, în vara
aceea nenorocita, înaintea ultimei lui vacanțe la
Zâmbreasca. L-a căutat pe taică- său la telefon și a
stat de vorbă cu Monica. Și nu o dată, de multe ori...
Băiatul meu nu mai are încredere în mine... Mi-a vorbit
cu atâta încrâncenare, încât m-a determinat sa-i spun
adevăruri pe care nu aveam de gând să i le spun
vreodată... M- ai mințit întruna - mi-a zis. De ce? De ce
trebuia să mă minți, când mie mi-ai cerut să respect
întotdeauna adevărul?
- In ce privința te-am mințit? La ce te referi? l-am întrebat
- Știi bine la ce mă refer. La farsa pe care ai pus-o la cale atunci
când eu eram încă în țară. De ce trebuia să mă minți? Tata fusese
spitalizat din cauza Ligiei, era foarte bolnav, era cu nervii la pământ,
tu o ocroteai pe sora ta în loc s-o dai afară din casă, iar pe tata l-ai
adus din spital special pentru acea minciună. Cum a fost cu putință?
După plecarea avionului farsa s-a destrămat, ai rămas cu Ligia, pe el
l-ai abandonat, nu v-ați văzut și n-ați comunicat în nici un fel de
atunci... De ce, mamă? Când a revenit din Făgăraș te-a căutat mereu,
numai ca tu nu răspunzi niciodată la telefon, iar poarta casei noastre
este mereu încuiată. Ce s-a întâmplat cu tine, mamă? Te-a căutat și la
liceu. De ce ți-ai părăsit catedra? îmi spuneai anul trecut de un mic
concediu fără plată... Cât de mic a fost, de fapt, acel concediu?
- S-o luăm pe rând... Ai vorbit de o farsă, de o minciună a mea.
Numai că, dacă a fost o farsă, un joc, a fost unul în doi. Dacă nu era
de acord, tatăl tău n-ar fi participat la acel joc. Din spital ieșise de o
săptămână, locuia la sora lui temporar, până termina nu știu ce
tratament - așa mi-a spus Momea. Eu am sperat că acea farsă o să-l
readucă acasă. După întoarcerea de la aeroport și-a luat lucrurile și a
plecat din nou la sora lui Iară să- mi spună altceva decât că va lipsi o
vreme din București, fiindcă Monica a făcut rost de două bilete
pentru tratament la Predeal. N-am insistat să rămână, pentru că Ligia
era încă aici, dar aflasem că și-a luat casă, am văzut casa aceea
împreună cu tine, speram să se mute acolo până la întoarcerea lui
George. El nu mi-a dat însă nici un semn de viață amar de vreme,
deși L am căutat insistent la Monica acasă și la spital. Ligia plecase
de mult timp...! „E într-un sat din Făgăraș, spunea invariabil cumnata
mea atunci când îi ieșeam în față și nu mă mai putea evita. Nu-ți dau
adresa lui fiindcă se simte mult mai bine și ar fi păcat să-l zdruncini
iar cu povești despre Ligia. Se va întoarce acasă atunci când sora ta
nu va mai locui acolo “
- Și nu era normai să procedeze așa 9 încearcă să fii obiectivă.
Monica a făcut pentru tata ceea ce ar fi trebuit să taci tu. Dar tu ai
tolerat-o la infinit pe Ligia, iar mie îmi spuneai la telefon că a plecat
definitiv, că nu mai e în țară, că și-a plătit datoria, că...
- Ți-am spus adevărul. Ligia a dispărut definitiv 1a puțină vreme
după plecarea ta și a lui George. Și înainte de plecare mi-a dat toți
banii pe care ni-i datora. Fără acei bani nu mi-aș fi putut permite un
concediu prelungit fără plată și, în general, ar fi fost greu să mă
descurc. De ce mi-am luat concediu...? Eram foarte obosită și apăsată
de griji. Pur și simplu nu mă mai simțeam în stare să apar în fața
elevilor. Și eram singură. De la tatăl tău n-am primit nici măcar o
ilustrată, deși i-am repetat Monicăi preț de câteva luni că Ligia a
plecat definitiv.
- Mamă, eu am luat de bun tot ce-mi spuneai și l-am convins pe
tata că sora ta a plecat la Adrian. Dar s-a întâmplat ca tocmai atunci
s-o întâlnească la stația de benzină de la ieșirea din Făgăraș! Cum să
te fi crezut9 Cum vrei să cred că mi-ai spus adevărul9
-George a întîlnit-o pe Ligia?! Când a fost asta9
- în vara sau toamna trecută. Oricum, la multă vreme după ce-mi
dăduseși asigurări că a plecat din țară.
- Cred că a făcut o confuzie!
- N-a făcut nici o confuzie, tata nu era singur, era cu Monica. Unul
s-ar fi putut înșela, dar erau doi cei care au întâlnit-o!
- Au vorbit cu ea9
- Nu. Făcea plinul la mașină. La privit insistent și pe urmă și-a
văzut de drum.
- Mai era cineva cu ea?
- Pe bancheta din spate era un bărbat. Monica susține că era
Mircea. Probabil dormise, dar la un moment dat s-a ridicat și a
întrebat-o ceva pe Ligia, după care au plecat.
- Ce mașină avea?
- Ești formidabilă! Ce importanță are? Mă faci să râd. Pentru ea
schimbarea mașinii este un fleac. Cândva conducea o Dacia, la
Zâmbreasca a ajuns cu un Fiat, la București și la Făgăraș cu
Mercedes-ul și cine știe câte mașini o mai fi schimbat de atunci!
Chiar mă faci să râd.
(Râdea în receptor acolo, departe și mi-am pierdut cumpătul).
- Mercedes-ul a fost ultima ei mașină. A explodat pe o șosea la
câțiva kilometri de București, au ars complet și mașina și cei
dinăuntru. Asta s-a întâmplat chiar atunci, după plecarea ta, când ți-
am spus că Ligia ne-a părăsit definitiv. După cum vezi, nu te-am
mințit și n-ai motive de veselie.
- Mamă, nu se poate!
- Am mers acolo la câteva ore după nenorocire, au scris și ziarele...
Am vrut să te menajez, Mihai. Iar atunci, când aveam atâta nevoie de
taică-tău, am fost atât de singură, încât am încercat să fac din
singurătatea mea între oameni una veritabilă, între patru pereți;
telefonul și poarta le-am închis mult mai târziu. Când am înțeles că
lui George nu-i mai pasă deloc de mine, că m-a scos din viața lui...
- Te rog să mă ierți...
- Știu că tot ce mi-ai reproșat este rodul convorbirilor telefonice cu
Monica. Nu mă îndoiesc de dragostea și grija ei pentru George, nici
de bune le-i intenții în ceea ce-1 privește, dar și iadul este pavat cu
bune intenții.
- E cumplit ce mi-ai spus, totuși, în mod sigur au întâlnit-o acolo,
la benzinărie. Vorbește cu tata, poate nu era cu Mercedes-ul, poate
era cu altă mașină, iar eu am reținut eronat. Când te-ai dus acolo... pe
șosea, ai identificat-o? Cum s-a întâmplat?
- Am vorbit prea mult. Iar dacă nu vei veni în vacanță nici de data
aceasta, te rog să nu mai abordezi niciodată subiectul Ligia. Vom
vorbi despre orice altceva, dar nu despre ea.
- Mi-am cumpărat bilet de avion. în seara asta o să-ți telefoneze și
tata... Te rog să-i răspunzi, vrea să revină acasă. Este dorința lui, n-o
face pentru mine. Vrea să fie totul ca înainte.
- Pentru o farsă în reluare 9 Am glumit. Va fi în variantă definitivă.
Sora mea nu mai este. Acum vom putea trăi fericiți până la adânci
bătrâneți...
- Ești nedreaptă cu tata! Nu i-a vrut niciodată răul, știi bine.
- Știu. Acesta a și fost motivul pentru care îl teroriza.
- E paradoxal ce spui!
- Am avut mult timp să mă gândesc și să înțeleg unele lucruri. S-ar
fi simțit mai puțin vinovată dacă George i-ar fi plătit cu aceeași
monedă. Eu, oricum, nu intram în calcule. Știa că n-aș putea să-i fac
vreun rău....
- Cu alte cuvinte, vă disprețuia pentru slăbiciunea voastră.
- Dimpotrivă! Știa ce ne-a făcut și ne provoca instinctiv sperând să
recurgem la ceva similar. Voia meci egal.
- Dar, pentru Dumnezeu! Pe Mircea de ce l-a părăsit și de ce a
procedat apoi ca un hoț?
- Despre asta nu știu mai mult decât știam când ai plecat. Și nici
nu mai vreau să aflu.

Așadar, acum știe. Lui George îi voi spune numai

dacă nlă va întreba cum de s-a hotărât Ligia să ne
înapoieze banii și să plece din casă. Va aduce poate
chiar el vorba despre întâlnirea de la benzinărie...
Aseară, când mi-a telefonat, părea cel dintotdeauna.
Deși un pic emoționat, vorbea atât de firesc, de parcă
ne-am fi despărțit de numai câteva ore. Cu greu m-am
stăpânit să nu-1 întreb cât este de sigur că femeia pe
care a văzut-o anul trecut într-o stație de benzină a
fost Ligia și cât de sigur este că omul din mașină era
Mircea. Și-ar fi putut imagina că o aduc deliberat în
discuție ca să-1 determin să nu se mai întoarcă aici. Ar
fi fost o mare greșeală din partea mea... Dacă mâine
nu-mi va pomeni despre acest episod, o să aștept până
vine Mihai. El o să-1 întrebe în mod cert despre mașină
și despre fiecare amănunt... Am așteptat atâta timp,
trebuie să mai am răbdare trei zile.
... Poate ar fi mai bine să nu-mi spună nimic.
Incertitudinea este chinuitoare, dar lasă totdeauna o
marjă de speranță. Tușa Petria a supraviețuit atâtor
necazuri pentru că a sperat din tot sufletul că unchiul
Alexandru a fost luat prizonier și se va întoarce
cândva. Când n-a mai avut ce să aștepte, s-a dus în
grădină și s-a culcat în iarbă. A zărit-o Lina Vetii când
se luminase bine de ziuă. întâi, fata a crezut că
bătrâna doarme. S~ a gândit apoi că este prea de
dimineață și iarba era udă de rouă nopții. își așternuse
sub cap șorțul împăturit și alături arsese o lumânare...
Gulie e convins că și-a simțit sfârșitul, a pus colacii pe
masă, i-a tămâiat și s-a culcat acolo ca să nu-i strice
băiatului bucuria acelei vacanțe... Lui Mihai i-am spus
de-abia peste vreo două luni că nu mai e... Dacă-i
spuneam atunci când m-a rugat să merg în sat ca să-i
duc daruri din partea lui, iar acolo am găsit curtea
pustie și poarta legată cu un lanț prins în lacăt, și-ar fi
făcut o mie de reproșuri... Că trebuia s-o caute peste
tot înaintea plecării la tren, că de ce nu și-a amânat
plecarea spre București, că nu și-a luat rămas-bun... Și
așa era bulversat de imaginea halucinantă a unei hore
de umbre alunecând spre vâlceaua Gramei și
învârtindu-se după două viori care pluteau la mijloc...
Cum să-i fi spus? Savu i-a mințit pe frații lui și pe tușa
Rada că a vorbit cu mine la telefon, că ne-a anunțat,
dar că Mihai urma să plece chiar în ziua înmormântării
și trebuia să-1 ducem la aeroport... Neisprăvitul de
Savu s-a temut că tușa a vorbit cu Mihai despre ceea ce
pusese el la cale cu atragerea lui Radu la București, cu
minciuni despre câte și mai câte... Și că-1 va da de gol.
N-am să-i spun nimic în plus. Dacă vreodată se va
întoarce acolo și va afla adevărul de la Gulie ori de la
Rada, va înțelege de ce nu i-am putut spune. Nu cred
însă că va mai dori să meargă la Zâmbreasca. Bătrâna
nu mai este, anii au trecut, viața lui are de-acum alte
repere. în ultimele luni mi-a tot pomenit de o fată din
Cluj, colegă cu el acolo. De multă vreme nu mi-a mai
cerut vești despre Gulie și despre ceilalți.
Concertul de pian se sfârșise de mult, iar florile
mărului din vecini trecuseră în noapte. Valeria intrase în
casă și din obișnuință se îndreptase spre bibliotecă,
oprindu-se în fața mașinii de scris. Alături, manuscrisul
cărții de-abia încheiate părea o relicvă dintr-un alt
timp. Atinsese tastele tocite pe care nu se mai
distingea nici o literă întreagă și revenise în camera de
zi. Nu-și mai găsea locul și rostul. în cursul dimineții
pregătise totul pentru a doua zi. Schimbase și bateriile
la telecomandă. Se mișca prin încăpere derutată,
obosită, într-un ultim zvâcnet de împotrivire. N-ar fi
vrut decât să doarmă. își amintise brusc gafa care o
speriase mai devreme pe fosta colegă de la primară și
trăsese fotoliul galben în fața televizorului.
Apăsa la întâmplare pe telecomandă... Două femei,
una în vizită la cealaltă... „Dar rochia mea îți place?
Este nouă! - Se vede! Oau! 4‘ O reclamă, un clip
importat, dublat de voci autohtone. Au păstrat
interjecția! „Waw!“ Sună mizerabil... Altă reclamă cu
un băiețel blond în prim plan... „Oau!“
Snobii pământului! Cine mai reține obiectul reclamei, când
interjecția aia sună ca o orăcăială în contextul frazei?
în emisiune - doi redactori. Invitata - o femeie tânără cu obrajii
bucălați și cu părul negru - povestește cu tonul unui copil bosumflat
cum a dat-o afară din casă soțul ei, cum nu i-a permis să-și ia nici
hainele și cum o să divorțeze ea de el pentru a patra oară...
Comentarii stupide și penibile, intervenții telefonice ale unor amatori
de scandaluri și telenovele, compasiune sau injurii, tot tacâmul de
bâlci.
Schimbase postul și prinsese o emisiune de știri... Accident rutier
cu șapte morți și doisprezece răniți, captură masivă de droguri și
bijuterii la Vama Giurgiu, trei copii au ars de vii de la o lumânare.
Părinții i-au încuiat în casă și au plecat în vecini ca să vadă
„Surprize, surprize”... O octogenară care locuia singură a fost violată
cu bestialitate și ucisă cu toporul...
- Alo! Domnișoară, există și violuri delicate?!
... Două cazuri de sinucidere în localitatea...
- Nu! Gata! Au înnebunit oamenii! Ce se întâmplă? întreba Valeria,
îngrozită de năvala știrilor demențiale, aceleași pe toate posturile,
rostite de femei tinere și frumoase când cu voluptate, când într-o
turuiala de rutină, când cu un zâmbet profesional uitat pe chip.
Schimbase postul. în jurul unei mese - doi redactori cunoscuți și
cinci invitați comentau cu vervă o întâmplare sau un șir de întâmplări
urât mirositoare despre un bilețel compromițător scos la iveală într-
un moment anume de o femeie. în discuția destul de încâlcită se
pomenea când și când și de un al doilea bilețel, care nu era de fapt
bilețel, ci o recomandare nu tocmai ortodoxă pusă sub semnătură pe
un act oficial. Așadar, atac și contraatac la nivel înalt, comentate într-
o emisiune tv de partizani ai uneia sau alteia din părțile implicate în
scandal.
- Mai jos de atât se poate, domnilor?
Renunțase să schimbe postul uluită de inepțiile lingușitoare pe
care le debita cu un aer țeapăn de superioritate un ins necunoscut, cu
ochi de pește mort, căruia îi ținea isonul o femeie cu aparență fragilă.
Cât tăcuse, femeia i se păruse Valeriei chiar drăguță. Dar începuse să
vorbească repede, ilariant, cu lăcomie și-și arătase gura, un fel de bot
ameliorat, ceva de coșmar. Ceilalți invitați evitau s-o privească, îi
ascultau vorbele sau poate nici nu o auzeau; veneau cu o replică
fixându-și ochii pe moderator, ori atacau o cu totul altă idee, de parcă
femeia aceea nici n-ar fi fost acolo turuind lacom. Vocile se
învălmășeau cu divagații aparent fără legătură cu tema dezbaterii...
Dosarele... securitatea... sereiul... a fost informator... nu s-a dovedit...
ba s-a dovedit... ba nu! Să scoată toate dosarele!...
Studioul tv se colora încet-încet în vânăt. Culoarea urii și a fricii.
- Unde ești, drace? întrebase Valeria cu glas tare, butonând
telecomanda.
Pe ecran apăruse un cunoscut demnitar, înconjurat de mulțimea
care se înghesuie să-l atingă, să-l pupe, să-i spună cât de mult îl
iubește, cât este el de minunat. El atinge mâinile întinse în disperare,
ia copii în brațe, spune câte ceva și râde icnit
într-o străfulgerare, îi zărise cornițele, iar în ochii mijiți - sclipiri
tăioase. Teșit din mulțime, cel adulat redevine ceea ce este: un ahtiat
de putere viclean și răzbunător, un om fără prieteni, purtând în sine,
ca pe un blestem, morbul distrugerii. Nu dă doi bani pe turma ușor de
fascinat cu demagogiile lui ieftine, îi disprețuiește pe lingăii care nu-i
ies din cuvânt, dar se folosește copios și de unii și de alții.
- In fond, gândise Valeria cu glas tare, e un nefericit
incapabil să construiască ceva în afară de păienjenișuri
sumbre și încrâncenate cu care își scoate din scenă,
rând pe rând, adversarii politici. Oricum, își joacă
admirabil rolul în mulțime.
Buletinul de știri continuă... Acte sinucigașe de terorism în Israel,
Turcia și Irak. Zeci de victime nevinovate...
Am călcat cu stângul în lumea reală și normală. Chiar n-a mai
rămas nimic bun și frumos pe pământ?
Brusc i se făcuse sete. își luase din bucătărie o sticlă cu apă și un
pahar. Pe postul național - muzică. O sală mică, o estradă, un pian și
vreo douăzeci de scaune - toate ocupate. Șlagăre mai vechi și mai
noi, aplauze numai la sfârșit, așa cum se cuvine. Pot să ascult în
liniște cântecele melodioase și textele...
„N-o ști nimeni că m-am dus, numai m-or vedea că nu-s...”
O bătaie ușoară în fereastră... Poate mi s-a părut...
Bătaia se repetă la intervale egale. Valeria se ridicase
din fotoliu și privea afară printre jaluzele.
Crengile pomilor se legănau neliniștite, iar pe strada pustie și în
aer zburau, într-un nor de praf, flori albe de măr și frunze smulse de
vânt. Furtună.
își luase puiul de pernă de pe canapea și revenise
la locul ei. în miez de noapte - imagini din finalul unui
spectacol de teatru în premieră. O sală arhiplină și
aplauze nesfârșite. Un comentariu elogios, dar scurt,
scurt cât flacăra unui băț de chibrit în întuneric.
încercase din nou telecomanda și se oprise brusc la întâlnirea
neașteptată cu imaginea unui reputat scriitor, care rostea chinuit, cu
disperare, niște întrebări retorice:
„Mai are România instituție prezidențială? Mai are
România parlament9 Mai are guvern și justiție?... Și,
cea mai dureroasă - pentru mine - întrebare: mai are
România un popor? Fiindcă, pe lângă comunitatea de
teritoriu, limbă și mentalități, eu cred că existența unui
popor presupune și un ideal comun. Care este acum
acest ideal?”

-... Care este acum acest ideal...?

Epilog

Așezată în fotoliul galben, cu puiul de pernă

strâns în brațe, plutea lin pe un nor. De acolo de sus,
orașul părea scufundat în somn. Când și când, ici-colo,
tiuia alarma unor mașini parcate pe trotuare, iar
undeva în cartiere mărginașe, câte un om era
împușcat la volanul limuzinei proprii sau în pat. în
întunericul unor case colcăind de igrasie și duhori
mișunau prostituatele eliberate din arestul poliției cu
numai câteva ceasuri în urmă, iar pe linia de centură a
orașului bandiți din clanurile țigănești tâlhăreau tiruri
și vagoane încărcate cu mărfuri. De pe acoperișul unui
bloc din centru se aruncau în gol doi șomeri fără
speranță, în timp ce în preajma Gării de Nord pedofili
sosiți din Apus racolau aurolaci de prin canale. Pe
șoseaua București-Trifești exploda la fiecare cinci
minute o mașină. Lângă cimitirul Izvorul Nou foșgăia o
armată de umbre în căutarea vânzătorilor de droguri.
în capătul celălalt al marelui oraș, tineri cu mintea
rătăcită smulgeau crucile din cimitirul Berceni și
profanau mormintele in căutarea lui Satan, neauzindu-1
cum chicotea în fiecare dintre ei. într-un sat de pe
valea Hodorogului, un țăran vânjos, cu capul ca o gulie
colțuroasă, culegea la lumina lunii via de lângă casă.
Tăia ciorchinii în mare grabă și-i căra cu un coș uriaș
în celarul din fundul curții. Dintr-un magazin cu
obloanele trase ieșea o femeie cu un vas mare în
brațe. La lumina farurilor unei mașini sosite în
întâmpinarea femeii, Valeria deslușise desenele în
culori vii de pe vasul de majolică.
Peste tot și peste toate - un șarpe uriaș, ca un vălătuc de fum de
culoarea nisipului, fără început și fără sfârșit, se tara neluat 183
 în seamă, marcându-și implacabil trecerea. Fără chip, sugerând
prin el însuși efort și nerăbdare, aluneca mai departe grăbindu- se
către un alt spațiu în care să se regăsească la cânta tul cocoșilor. Deși
sosise clipa, nu se auzea nici acolo cucurigatul de la miezul nopții.
Femeile satului tăiaseră demult toate păsările, iar tâlhari neștiuți
furaseră ultimul cocoș din curtea unei octogenare, sugrumând-o și pe
ea și cântecul care anunța zorii.
La Teatrul Bulandra căzuse cortina la o premieră. Se încheiase
reprezentația unei drame cehoviene, actorii ieșeau pentru a treia oară
la rampă chemați de aplauze și valuri de spectatori tineri se revărsau
în noaptea de afară, ducând cu ei emoția și tristețea unui timp etern.
Intr-o casă cu pereți albi venea pe lume un copil strigând din
toate puterile, iar merii din grădini înfloreau tainic a doua oară într-
un an.
... Oricât se străduise, în acea panoramă stranie și
cuprinzătoare, Valeria nu zărise nicăieri chipul Ligiei.
Doar o adiere de Lancome mângâia norul care o
purtase în văzduh, așezată pentru liniște în fotoliul
galben.
 Fișă biobibliografică

S-a născut la 1 februarie 1938 în Baciu -

Teleorman. într-o fa milie de învățători.
A urmat cursurile liceale la Școala Medic de
bibliotecari având - între alții - doi mari dascăli:
Augustin Z. N. Pop și Dan Simonescu (1951 - 1955).
Este licențiată a facultății de Filologie - Universitatea Bucu
rești (1955-1960).
In 1969, după câțiva ani în învățământ, este angajată redactor
al rubricii cultură-învățământ la ziarul regiunii București (devenit în
timp al județului Ilfov, apoi Giurgiu și, după 1989, „Cuvântul liber”),
unde va rămâne până în mai 1990.
De la această dată, revenind în București, va lucra o vreme la
săptămânalul (efemer) de informație externă „Globul” și va publica
numai câteva articole în „Semnalul”, „Dimineața”, „Azi”.
„Cotidianul”.

în publicistica literară a debutat cu proză scurtă

(nov. 1963) în „Tribuna”, în paginile căreia va mai fi
prezentă cu schițe și povestiri până spre debutul
editorial cu Șansa (Ed. Albatros, 1971), un roman în
care se regăsesc teme și personaje din proze apărute
în revista clujeană („Pe primul prag”, „O noapte”,
„Panică”, „Prietenie”, „Contesa”, „Certitudine”).
Până la apariția celei de a doua cărți, Stănicioară
cât o bănicîoară. povești, (Ed. Ion Creangă, 1985),
publică piese într-un act și teatru de păpuși
(„Umbrela”, „întoarcerea”, „Șotron”, „Aude, Vede,
Ușurelul Vântului și Greul Pământului”, „Cântecul și
vrăjitoarea” etc.), drama în trei acte Un anume loc pe
pământ (revista „Teatrul” nr. 5, 1978), schițe și
reportaje literare în „Argeș”, „Albina”, „Luceafărul”,
„Contemporanul” ș.a.
 în decembrie 1976, debutează radiofonic cu
scenariul Frezide nu înfloresc în iulie^ adaptat apoi
pentru t.v. și transmis în premieră la TVR în 1983.
 La prima edific a concursului de proză „Marin Preda” (1983)
primește Premiul revistei „Contemporanul” pentru nuvela „Lună
plină peste salcâmi”, care va fi inclusă. în 1995. în volumul cu
același nume,
în 1989, la Editura Eminescu, îi apare cartea de
proză Soarele pe prag, iar în 1995. la Editura Semne --
un „aproape jumaF, Lună plină peste salcâmi.

Referințe critice (în volum). Dicționarul cronologic

al romanului românesc, p. 710; Marian Popa, Istoria
literaturii româ ne de azi pe mâine, II, p, 939; Stan V.
Cristea, Județul Teleorman: Dicționar biobibliografic, p.
80, 81; Stan v. Cristea, Dicționarul scriitorilor și
publiciștilor teleormăneni, p. 53-54.

Referințe entice (în publicații): Nicolae Balotă,

Șansa, de Dorina Bădescu, România literară, IV, 22, 27
mai 1971; Dinu Flă mând, Șansa, Scânteia tineretului,
28 mai 1971; Ales Ștefănescu, Șansa, Luceafărul, XIV,
22-29 mai 1971; Mihai Elin, Un roman al desprinderii de
țărm. Steagul Roșu, București, 2 iunie 1971; Ioan Lazăr,
Dorina Bădescu - Șansa, Teleormanul, IV, 11 iunie
1971; Vasile Sălăgean, Șansa, Tribuna, XV, 36, 9 sept.
1971; Ecaterina Oproiu, Când dragostea e pe teren,
Tele-Observator, Contem poranul, 18 martie 1983;
Iulian Neacșu, Cu și fără mască, cronica t.v.,
Luceafărul, 26 martie 1983; Valentin lonescu, Freziile
nu înfloresc în iulie, cronica t.v., Steagul Roșu, 26
martie 1983; lonuț Niculescu, Cartea cu povești, ca o
carte de recitire, Steagul Roșu, 28 dec. 1985; Aureliu
Goci, Soarele pe prag, Presa noastră nr. 8-9, 1989;
Nicolae Baltă, Proză scurtă, SLAST, IX, 42 (421), 21
oct. 1989; Adrian Costache, Inocență și risipire.
Contemporanul, 15 dec. 1989; Dragoș Ciobanu,
Scrisul, un demers defulator -- Lună plină peste
salcâmi. Națiunea, IV, 20 (253), 19-25 mai 1995.