Rezumat Lucrare de Licena

Căpraru Costel, semestrul 1, 2014, Master:„Lumea ca dar și revărsările harului”
Introducere
Omul și Dumnezeu? Lumea și omul? Sunt aceștia doar termeni? Sunt aceștia doar
problematici filosofice? Sunt doar căutări teologice?
Fără îndoială că măreția subiectului nu se poate epuiza într-un minim studiu de seminar.
Cu cât pătrundem mai real în această problematică ne dăm seama că răspunsul omului la lumea
care îl înconjoară e prea puțin doar pe calea științei, deși nu trebuie neglijată! Cu atât mai
revelatoare se cade a ne apleca asupra Teologiei. O teologie care respiră acest har revelator al
lumii. Teologia și Iconomia de bună seamă fac parte din apofatismul Misterum Trinitatis.
Umbra aparentă pusă de Dumnezeu-Treime în ktisiologie e acel văl al lumii. Un văl pus
de Dumnezeu lumii, căci lumea nu poate fi sieși scop. Nu putem să nu spunem de viziunea
holistică asupra lumii. De explicare și revelare a ei în desfășurare. Într-o mișcare de revelare a
acestui „banchet cosmic” în care mana filosofică ține această atingere dintre creat și necreat.
Curente despre lume în gândirea filosofică
Voi încerca acum în câteva rânduri să amintesc câteva curente/concepții despre lume.
Astfel, printre conceptele despre lume și viață teismul, care pornește de la o Ființă
supremă, supranaturală, personală, transcendentă și supunându-și toate, fiind originea și sfârșitul
tuturor. Creează Universul și îl conduce uniform și într-un sistem deschis.1 Printre religiile teiste
amintim: creștină, iudaică sau musulmană.
O altă concepție, deismul, apărută în Anglia și Franța secolului al 17-lea, acceptă
existența lui Dumnezeu ca și o forță primară a creației, însă Acesta a lăsat Universul să
funcționeze de la sine și nu mai intervine, nu este imanent, nici personal, nu este suveran este
acțiunile omului. O energie creatoare nu o ființă personală ce intră în relație cu omul, El acreat
Universul ca „o uniformitate a cauzelor și efectelor într-un sistem închis”2. „Istoria este liniară,
direcția Universului a fost stabilită la creație”3, asemenea unui ceasornic la care omul participă.
Trecând mai departe, o altă concepție asupra lumii este ateismul. Apărut în aceeași
perioadă de secol 18 ca și deismul în Franța. Din punct de vedere al acestui concept materia este
eternă, Dumnezeu nu există, iar religia este doar o etapă din evoluția socială, iar „crezul”
1
Lames Sire, Universul de lîngă noi – un catalog al concepțiilor fundamentale despre lume și viață, Oradea, Cartea
creștină, 2005, p. 29
2
Ibidem, p. 49
3
Ibidem, p. 54
ateismului: Cosmosul este tot ce există, a existat și va exista vreodată. Nimeni nu e în afara
universului, iar omul este produsul a milioanelor de ani de evoluție, omul moare și dispare
personalitatea și nu există suflet care să urmeze corpului. Iar sfârșitul lumii va fi la dispariția
rasei umane de pe Terra.
Apare mai modern ca : umanismul secular și marxismul. În primul caz, ființele sunt
rezultatul evoluției biologice având o semnificație aparte, punând accent pe individ.
În timp ce marxismul, apoi în formă mai agresivă marxism-leninismul(comunismul),
apar în secolul 19. Iar ideologul lor fiind Karl Marx, care considera istoria ca pe o continuuă
luptă pentru resurse între clase. Utopia lui merge până acolo încât consideră reîmpărțirea
echitabilă și egală a resurselor tuturor indivizilor. Respinge existența lui Dumnezeu, afirmând
exclusiv materia.
Pe lângă cele dezvoltate trebuie să amintim: postmodernismul, panteismul și New
Age.4
Gândirea creștină asupra lumii
„Nu avem nici un motiv să disperăm. Credem în mod originar în existența transcendenței
lumii și a lucrurilor care populează lumea, și știm în mod originar sau imemorial că percepția
cuprinzătoare ne e interzisă. Fiecare experiență perceptivă ne oferă, așadar, ocazia să
recunoaștem natura ei frangmentară (…), să recunoaștem că lucrul transcende ceea ce îmi este
prezent aici și acum.”5 Iar „faptul că transcendentul devine imanent în măsura în care dobândește
o fenomenalitate nu ridică deci nici o problemă majoră, sau chiar nici o problemă.”6 „Să spunem
deci că o experiență parțială a lui Dumnezeu nu este mai puțin o experiență a lui Dumnezeu.” 7
„Putem să ne bucurăm de anticipări, dar Dumnezeul a cărui prezență pricinuiește bucuria noastră
trebuie dorit mai mult decât bucuria pe care o dă.”8 Ori nu se poate înțelege nimic fără revelație,
căci „revelația revelează că spiritul se manifestă absolut”(…) „revelatul ei constă în aceea că
devine conștient ceea ce este. Dar el devine astfel conștient devenind conștient ca spirit, ca
esență care este în mod esențial conștiință de sine”9. Prin aceasta există ceea ce se dă.10 Cauza,
4
http://www.soclu.org/2008/07/13/conceptii-despre-lume-si-viata-i/, accesat azi 22, 23 noiembrie 2014
5
Jean-Yves Lacoste, Fenomenalitatea lui Dumnezeu, trad. Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, 2011, p. 41
6
Ibidem, p. 45
7
Ibidem, p. 54
8
Ibidem, p. 56
9
Emanuel Kant apud Vizibilul și revelatul, trad. Maria-Cornelia Ică jr., ed. Deisis, 20007, p. 14
conștientizarea de sine și intenționalitatea revelației ca dat al revelației lumii și a omului.

„Revelația nu se pune în scenă într-un orizont decât saturându-l11. „O revelație nu intră în
fenomenalitate decât sub figura paradoxului – a unor fenomene saturate care saturează la rândul
lor întreg orizontul fenomenalității.”12
În teologia creștină, ortodoxă, desigur acceptăm și credem și mărturisim pe Dumnezeu-
Treime ca un Creator și Proniator al tuturor celor văzute și nevăzute. „Ideea originii lumii a fost
o problemă pe marginea căreia omenirea speculaseră din cele mai vechi timpuri.(…). Mulți
creștini însă, ca și iudeii precum Filon, considerau că relatarea din Facere vorbește despre o
creație radicală a cosmosului.”13 Pe măsură ce creștinii au reflectat la doctrina creației din nimic
de către Dumnezeu, au înțeles că doctrina forma o antinomie, căci nu se poate confunda creatul
cu ousia lui Dumnezeu. Știind că toate cele ce există de la Dumnezeu și nu se opune lui
Dumnezeu. „Universul creat de Dumnezeu pare a fi o carte care prezintă, aceluia care știe să
citească, măreția lui Dumnezeu. Contemplând lumea materială, cei necredincioși nu văd în ea
imaginea unei frumuseți superioare și nemateriale: ei cred că în lume nu există nimic miraculos,
totul fiind natural, comun. Cartea minunii lui Dumnezeu se citește cu ochii credinței.”14
„Dumnezeu nu creează inexistentul, ci numește întunericul noapte și pune o limită
ontologică, desparte inexistentul de existent, polarizându-le: ființa și nimicul.” „Venirea la ființă
face din nimic ai mult decât o idee pură, îl situează în poziția de contrar ontologic al său, care îl
însoțește”.15 Nu este o linie de demarcație între revelația naturală și supranaturală, precum în
dogmaticele de școală. „Linia ortodoxă este însă alta: revelația naturală și cea supranaturală sunt
un singur lucru, de vreme ce există unitate funcțională între natural și supranatural, între cele
sensibile și cele inteligibile. Revelația, înțeleasă ca un întreg al evenimentelor și experiențelor în
creație și în istorie, este continua manifestare a lui Dumnezeu prin intermediul teofaniilor.”16
„Creația este însă structural organizată ierarhic. Există o preoție și o jertfă universală și există o
10
Jean-Luc Marion, Vizibilul și revelatul-teologie, metafizică și fenomenologie, trad. Maria-Cornelia jr., Deisis, Sibiu,
2007, p. 18
11
Ibidem, p. 35
12
Ibidem, p. 35
13
Pr. Andrew Louth, Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. Dragoș Mîrșanu, ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 74.
14
Ibidem, p. 96
15
Paul Evdokimov, Viața spirituală în cetate, trad. Măriuca și Adrian Alexandrescu, ed. Nemira, București, 2010, p.
56
16
Nikos A. Matsoukas, Teologie dogmatică și simbolică II, trad. Nicușor Deciu, ed. Bizantină, București, 2006, p. 34
preoție și o jertfă sacramentală, instituită de Dumnezeu potrivit diversității darurilor.”17

„Dumnezeu fiind dragoste, cele trei Persoane divine, în bogăția dragostei Lor, nu au nevoie de
vreo altă formă de viață. Plinătate absolută în sine nu are nevoie să aspire la un plus de existență,
la o altă perfecțiune. Dar proprietatea caracteristică a dragostei este aceea de a se împărtăși, de a
se dărui. Darul constituie ființa creaturii.”18
Concepția cosmologică și teandrică a Sfântului Maxim îl fac să afirme o întreită întrupare
a Logosului divin în: rațiunile (logoi) creației, în cuvintele (logoi) Scripturii și în rațiunea (logos)
naturii umane prin Hristos Iisus19. Există o creștere în cunoaștere a rațiunilor dar și o
simultaneitate. Căci omul crește spiritual în viața duhovnicească simultan prin comuniunea
euharistică într-o legătură asumată a credinței în Hristos, prezent în toate „formele” rațiunilor. Iar
pentru Sfântul Maxim rațiunile sunt transcendente și imanente. Astfel Mărturisitorul e văzut ca
„precursor al teologiei energiilor necreate palamite”20. Iar când vorbește de „participare (prin har
desigur, nu prin natură), Maxim păstrează ideea unui abis între creat și necreat, dar vorbește de
asemenea de o identitate „tropică”, care se reînnoiește constant în și prin virtuțile umane ca
perspective deschise înspre realitatea divină. Tocmai acest lucru înseamnă „har” la Maxim:
această condescență din partea lui Dumnezeu, care se lasă continuu cuprins și „materializat” în
înțelegeri și virtuți omenești21.
Așadar, este necesar pentru astăzi clarificarea relației dintre finit și infinit, creat și
necreat, nu atât în momentul creației, cât în momentul îndumnezeirii, și al corelării izvoarelor
creștine și al autorilor creștini în vederea unui palamism – simeonian - maximian reflectat în
viața Bisericii, urmând dogma și trăirea eclezială și abordarea unei linii constante cu tradiția, dar
și răspunsul nostru la o viață contemporană atât de idiologistă, sau lipsită de orice orientare din
interiorul lumii, care, totuși nu-și recunoaște limitele proprii și necesitatea raportării la un
Dumnezeu prezent și revărsător, infuzionist de viață și de iubire cu sens ultim în El.
17
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă și răscumpărare, ed. Harisma, București, p. 37.
18
Ibidem, p. 50
19
Arhidiac. Ioan Ică jr., Mystagogia Trinitatis, ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 322
20
Ibidem, p. 224 Fără îndoială că Sfântul Maxim a văzut dincolo de termenii „scolastici” ai energiilor necreate
temeiurile subtile ale paradigmelor dintre Logos și ktisiologie. Căci Logosul găsește modelul Său creat de Sfânta
Treime ca valoare a omului și se întrupează în ceva, care e un subiect al unei naturi, pe care o ipostaziază și o
asumă intim, fără să o copleșească sau să o anuleze. Ba mai mult firea noastră se îndumnezeiște la cel mai înalt
grad posibil, real și prin întreaga Iconomie și Providență unită cu Logosul și prezentată Tatălui într-un mod înalt
spiritualizată. Așadar viața e capabilă de o îndumnezeire și o spiritualizare. De creștere în răspunsul nostru la
intenția lui Dumnezeu.
21
Ibidem, p. 225
Trinitatea ca origine a lumii

„Voința bună se află în acord cu voia lui Dumnezeu prin care se revarsă bunătatea Lui
nesfârșită din izvorul ei în unire cu voia lui Dumnezeu, omul trăiește bunătatea sa în întâlnirea cu
cea dumnezeiască, fără să se confunde bunătatea sa cu cea dumnezeiască, întrucât pe a sa o simte
are venind din cea dumnezeiască, iar pe cea dumnezeiască, izvor al bunătăților sale. Cine ajunge
în preajma unui om bun simte în acela bunătatea lui, dar și pe cea a lui Dumnezeu ca izvor al
bunătății lui. Simte persoana omului în întâlnirea ei cu Persoana cea bună a lui Dumnezeu sau
Sfânta Treime”22. Iar omul întâlnește această bucurie simțind-o prin harul ce i se împărtășește.
„Altfel spus, am încercat să relev atât conexiunile și implicațiile principale ale
misterului trinitar în ansamblul teologiei, cât și concretizarea lui liturgico-spirituală ca mister al
existenței”23. Fără îndoială recunoaștem în Tertulian ca un creator al expresiei Trinitas. Prin
urmare, unitatea divinității constă în trinitate și invers24. El a „încercat să precizeze și conceptual
corelarea dintre unitate și trinitate în Dumnezeu prin faimoasa sa disticție dintre substantia și
persona: el este creatorul formulei una substantia, tres personae25. „Altfel spus, Dumnezeu este
Dumnezeu adevărat doar ca Tată, nu ca simplu Creator al lumii; iar omul este om adevărat doar
ca fiu, nu ca simplă creatură a lui Dumnezeu. Supratranscendența Treimii revelează încă și mai
bine pe Dumnezeu ca Dumnezeu al iubirii, existent ca plinătate treimică în El Însuși
(independent de cosmos), explicând în același timp gratuitatea atât a creației cosmosului, cât și a
mântuirii (respectiv înfierii sau îndumnezeirii) omului, și prin el a întregii creații26. Dogma
Treimii marchează piscul teologiei, și gândirea noastră se oprește înaintea misterului originar al
existenței Dumnezeului personal”27.
„Atât în Treime, cât și în Hristos voința și energia sunt ale naturilor, nu ale ipostasului; de
aceea, dacă în Treime există Trei ipostasuri dar o singură ființă, voință și energie, în Hristos
există un singur ipostas și două ființe (naturi), voințe și energii”28. Ori în problema
monoteliștilor și monoenergiților, admiteau existența în Treime a Trei ipostasuri și a unei ființe,
doar că e vorba numai de „theologhie”, iar în „iconimia” presupuneau un alt raport între natură și
22
Pr. D. Stăniloae, Psb 81 cf nota 480 , p. 338(Bucuria creației și a omului nota 489; Psb 81.Unitatea persoanei,
nota 527; Psb 81)
23
Arhidiac. Ioan Ică jr, Mistagogia…., p. 4
24
Ibidem, p. 25
25
Ibidem, p. 26
26
Ibidem, p. 39
27
Ibidem, p. 58
28
Ibidem, p. 324
ipostas. E contrariul ceea ce afirmase Sf. Maxim în disputa sa din Cartagina cu patriarhul
Pyrrhus29.
„Numai existând în trei Persoane, aceste trei Persoane sunt Dumnezeiești, pentru că au o
valoare și o relație între ele care le face demne și capabile de iubirea absolută. Și sunt așa, pentru
că sunt așa de prezente una în alta, încât în fiecare e văzut Dumnezeu întreg, nefiind deci trei
Dumnezei”30. „Nu ființa neipostaziată ca Tată naște pe Fiul, o face să fie Tată, ci din eternitate
ființa supremă este ipostaziată în Tatăl Născător și în Fiul Născut. Ține de ea să fie ipostaziată.
Ține de bunătatea ei să fie din eternitate ipostaziată ca Tată și ca Fiu.(…) Ține de bunătatea ei să
fie Tată din eternitate, ipostaziată în Tatăl și în Fiul”31.
Sfânta Treime, bază a mântuirii noastre ni se dă nouă în chip tainic, mistic, astfel când
omul intră în relația sa cu Sfânta Treime prin har, devine el însuși mai intim și mai transparent și
mai capabil de ascultare și împlinire. Păstrează distincția de ființă între om și Sine, nu unește
omul în chip panteist, impersonal, într-o energie, sau într-un obiect, sau lucru. Pr. Dumitru
Stăniloae aseamănă multiplicitatea oamenilor cu niște noduri pe un fir. „Fiecare e legat de
celălalt ontologic și aceasta se manifestă în necesitatea lor de a fi în relație. Prin aceasta ele au
caracter de persoane și adevărata lor dezvoltare constă în dezvoltarea lor ca persoane, prin
comunicarea tot mai strânsă între ele”32. „Dar Ipostasurile Sfintei Treimi nu sunt unite în aceeași
natură numai prin firile subțiate care Le unesc dar Le și despart în oarecare măsură.(…). Toate
Trei sunt în mod desăvârșit Unul în Altul, posedând împreună întreaga natură divină și Toate
posedă în mod comun întreaga fire, fără nici o slăbire a continuității între Ele.” 33 „Ipostasurile
divine sunt transparente Unul Altuia și interioritatea iubirii desăvârșită.”34 „Plenitudinea
existenței, proprie ființei divine, plenitudine de care ține și bucuria, și fericirea deplină care nu
poate avea decât forma de subiectivitate pură, nu poate fi trăită decât de un singur eu. Bucuria de
unul singur nu e bucurie deplină, deci nici o plinitudine de existență.” „Ea trebuie să fie o relație
de dăruire și de primire totală între două eu-ri.” Însă iubirea deplină este atotsuficientă35.
29
Ibidem, p. 324
30
Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, ed. IBMO, București, 20123, p. 27
31
Ibidem, p. 28
32
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I., Ed. IBMO, București, 2010, p. 302
33
Ibidem, p. 305
34
Ibidem, p. 305
35
Ibidem, p. 308
„Fiecărui Subiect treimic Îi sunt interioare Celelalte două”. Îi sunt desăvârșit transparente
Celelalte, ca eu-ri ale Sale36.
Vălul mistic al Treimei li se descoperă atât de intim, de personal, cu un caracter matern
și patern în același timp. Dulceața harului îi fac să creadă neispitind pe Dumnezeu, dar iubindu-L
asemenea. Aceasta e lumina Treimei, harul ce pogoară de la Părintele Luminilor. Iar Hristos ne
descoperă destinația, și tainele cuprinse în lumină sunt sesizabile, perceptibile, printr-o simțire
spirituală. Iar lumina de pa fața lui Hristos ne schimbă făcându-ne asemenea Lui. Creatura/ omul
e în chip icoana Izvorului vieții. O icoană treimică în care sufletul, trupul și harul lucrează într-o
singură persoană. Iar persoana nu e izolată într-un spațiu al ipostasului, termen mai adecvat
pentru lucruri, doar Persoana e realizarea plinătății prin relația sa interioară și exterioară sieși. O
relație înseamnă o mișcare spre o altă persoană. Orice întâlnire cu celălalt e o actualizare a
persoanei, o îmbogățire permanentă în Iubire. De aceea „mediul” e o ființă/usia comună în
Iubire. De aceea, se umple întreit de Iubire. În așa fel încât toată creația și lumea în sine e o operă
iubitoare, nu o cădere, sau o pedeapsă. Iubirea cu care iubește Dumnezeu, proniază, crește și
atrage la Sine totul. Curgerea aceasta are un Sens dublu: cei ce îl cunosc, e un act de maximă
bunăvoință; dar cei ce refuză, e o pedeapsă prin lipsa de iubire, astfel, izolarea, autoizolarea și
închiderea egoistă, e tot un act liber, dar nu umple de iubire, însă suferă într-un mod insuportabil
iubirea de care nu sunt „capabili”. Asta nu înseamnă că omul rămâne permanent izolat. Însă
starea lui se accentuează permanent în eshatologie pe măsura în care și-a zidit luiși „locaș” în
Casa Tatălui.
Modul treimic de viață, de relație, de prețuire, de iubire, de transparență, de dăruire, de
sensul tuturor, de lucrare, este perfecta și suprema Țintă. De aici au început toate din nimic
creând totul ce e zidit, întipărind rațiuni, și punând om spre a le valorifica și spre a împlini
Scopul. Susținătoare și hrănitoare prin această relație dintre om și Dumnezeu.
Hristologia ca lucrare de împlinire spre Trinitate
Întreaga mărturie privitoare la „theologia Cristi”, de mărturisire a credinței și identității
cu Hristos, atât istoric, contemporan, cât și profetic sau eshatologic, e temelia unei cunoașteri și
mărturisiri a Persoanei lui Hristos, ca mod deplin de Revelație a Sf. Treimi, Care comunică
creației o noutate a istoriei și un scop ultim al îndumnezeirii. Taina lui Hristos e legată ontologic
de Taina Sf. Treimi, prin permanenta nedespărțire și neamestecare, dar permanenta „comunicatio
36
Ibidem, p. 309
idiomatum”, o perihoreză permanentă a Sa cu Veșnicia și Eternitatea, dar și cu lumea. Hristos

unește real în Sine atingerea dintre creat și necreat fără să anuleze nimic din cele aparent
contrare. Paradigmele creației sunt modelul de realizare a scopului pentru care au fost create.
Hristos recreează totul. Întreg drumul decăderii ktisiologice e refăcut de Hristos, gustat la fiecare
pas de amărăciunea pustiirii și ignoranței umane. De aceea, e foarte dificil pentru a vedea pe
Hristos îmbrăcat în propria icoană a Sa. Dificil de înțeles pentru iudeo-creștini cum monarhia lui
Iahwe poate fi revelată ca Treime prin Persoanele Sale, Hristos și Duhul. Cum Hristos e
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, iar prelungirea Sa e în Biserică mistic și
eshatologic, dar real prezent. E un schimb reciproc ontologic între Arhetip și chip, între om și
Dumnezeu, o relație de iubire care declanșează o dublă mișcare, de înomenire a lui Dumnezeu și
de îndumnezeire a omului, totul pe relația iubirii37. O unificare a facultăților sufletului aducând
neschimbabilitate, iar trupului aducându-i nemurirea, și „întregul om se îndumnezeiește prin
lucrarea îndumnezeitoare a harului celui ce s-a întrupat, rămânând întreg om după suflet și trup
din cauza firii, și făcându-se întreg Dumnezeu după suflet și trup, din pricina harului și a
strălucirii dumnezeiești a fericitei slave ce o are de pe urma lui, strălucire decât care nu se poate
cugeta alta mai mare și mai înaltă”38.
„Nu putem vorbi separat de treime și de Întrupare. Dacă este adevărat că Treimea este
iubirea lui Dumnezeu pentru noi, nu putem vorbi de Ea fără a vorbi de Ea fără a vorbi de
Întrupare, de Fiul lui Dumnezeu Care ne-a adus iubirea lui Dumnezeu, Care a turnat, a revărsat
iubirea în noi”39. „Hristos este misterul culminant central în continuuă iradiere de putere și de
atracție la unirea cu Sine a oamenilor, făcând din această unire, al cărei focar este, misterul lărgit
al Bisericii. El este izvorul continuu curgător de putere în Biserică, întreținând neîncetat viața
dumnezeiască în ea”.
„Dar Hristos care ne comunică viața umanității Sale desăvârșit îndumnezeite este Hristos
cel înviat. El ne comunică viața umanității Sale înviate, pregătindu-ne și pe noi pentru înviere. În
felul acesta Biserica este locul spiritual în care Hristos comunică treptat prin Duhul Său cel Sfânt
și de viață Făcător umanității noastre umanitatea Sa înviată și deci viața ei netrecătoare. Biserica
37
Arhidiac. Ioan Ică jr., Mystagogia…., p. 478
38
Ibidem, p. 330
39
Pr.Prof. D. Stăniloae, Mica Dogmatică vorbită….., p. 86
este locașul în care suntem pregătiți spre învierea și viața de veci. Este laboratorul în care suntem
readuși la înaintarea spre ținta proprie firii noastre.”40
Omul e creat de Dumnezeu cu dorul de a înainta spre El; nu a plecat singur de la
Dumnezeu, nemulțumit de El, ca să se întoarcă la El, după ce n-a găsit în viață ceea ce căuta”41.
Sf. Maxim explică această „căutare” de către om a lui Dumnezeu ca „origine”, înaintarea
spre El ca țintă, și prin faptul că prin căderea în păcat, omul L-a părăsit pe Dumnezeu ca origine,
căutându-l prin silința de-a scăpa de păcat sau prin virtute42. Căderea a avut repercusiuni în
schimbarea modului de viață, dar și al procreerii speciei umane, căci evitată căderea ar fi dat un
alt mod, mai spiritual, mai plin de putere dumnezeiască prin Duhul Sfânt.
„Fiul lui Dumnezeu gândește pe om din veci, îl creează în timp, ca să-l ducă, în cursul
lui, spre o veșnică și fericită odihnă în El. Dumnezeu hotărăște să-i aducă pe oameni la
existență, pentru ca are un Fiu și vrea să-și extindă iubirea de Tată și ala alți fii43.
„Hristos e arhetipul și cauza tuturor celor ce se fac icoane ale lui, ridicându-Se peste timp
și fire, pentru că este prin fire, nu prin voință și prin har deasupra timpului” 44. Hristos este
Creatorul preexistent și Mântuitorul lumii, încreștinând prin Sf. Justin, teoria Logosului stoicilor,
vom avea înțelegerea desăvârșită și finală a Logosului în rațiunile cosmice și în cultura și
filosofia elină, precum și în cuvintele profeților45. Asistăm la o dezvoltare a hristologiei
Logosului și a soteorologiei, cu accente noi, universaliste și cosmice, ontologist 46. Dumnezeul
credinței creștine nu putea fi în alt principiu altul decât Dumnezeul teologiei naturale, dacă e ca
divinitatea să nu se scindeze în mod gnostic”47.
„Temperamentul omului înainte de cădere era liniștit pentru că toate dispozițiile lui erau
liniștite, și libere de lupta între ele. Iar aceste dispoziții erau liniștite pentru că omul avea
nemurirea prin har și era ferit de corupere”48. „Aceasta pentru că chipul s-a urcat la arhetip și s-a
adecvat ca o pecete originalului și nu mai are și nu mai poate să fie dusă de acum înainte spre
altceva, sau mai limpede și mai adevărat spus, nici un mai poate să vrea, ca una ce a primit
40
Idem, „Realitatea tainică a Bisericii”, în Ortodoxia , 1984, nr 3, pp. 415-417
41
Idem, Studii de teologie Dogmatică, op. cit., p. 19, ( cf Răspunsuri către Talasie, cap 59, op.cit FR, p. 321)
42
Ibidem, p. 18
43
Ibidem, p. 13
44
Idem, „Psb 80”, cf Nota 168, p. 142
45
Arhidiac. Ioan Ică jr., Mystagogia Trinitatis……….., p. 13
46
Ibidem, p. 13
47
Ibidem, p. 14 (Vezi nota 50 Psb 81 Cum se transmite de la Hristos? Nota 58 Psb 81 dar și Nota 59 Psb 81)
48
Pr. D. Stăniloae, cf Nota 375, Psb 80, p. 301 (Nu e contradicție între făpturi și D-zeu vezi Nota 344 Psb 80, p. 271)
lucrarea dumnezeiască , mai bine zis a devenit dumnezeu prin îndumnezeire și se îndulcește mai
mult prin ieșirea din ele ce sunt și se cugetă prin fire ale ei, din pricina harului Duhului ce a biruit
și o arată având pe Dumnezeu singur lucrător în ea. În felul acesta nu mai decât o unică și
singură lucrare prin toate; a lui Dumnezeu și a celor vrednici de Dumnezeu, mai bine zis numai a
lui Dumnezeu, ca Cel ce Se întrepătrunde cu bunătate întreg cu cei vrednici întregi”49.
Iar prin legea harului refacem, reînnoim legea firii în socotind ca o regulă de viață 50.
„Nu chipurile reale sau curate ale lucrurilor materiale împiedică sufletul să străbată la cunoștința
lui Dumnezeu, ci nălucirile lor, sau încărcarea lor cu produsele unei imaginații excitate de pofte.
Sensibilitatea aflată în această stare e stăpânită pe de o parte de aceste năluciri, pe de alta le
produce activ. E imposibil de distins între pasivitatea și activitatea ei când sensibilitatea e
eliberată de această imaginație. Ea nu e scoasă din orice rol, ci e penetrată de harurile Duhului
prin mijlocirea minții sau a înțelegerii care cunoaște cele mai presus de simțire și se află în
contact cu ele (…) Sensibilitatea poate fi deci organul a două lucrări: a uneia influențate de
puterile lumii inteligibile, sesizate de minte, și alteia influențate de puterile rele care stimulează
direct lucrarea”51. Iar Melchisedec, „fără tată, fără mamă și fără neam, socotesc că nu înseamnă
altceva decât lepădarea deplină a trăsăturilor naturale, produsă în el de harul suprem din pricina
virtuții”52.
„Astfel virtutea și harul se includ reciproc, căci virtutea e depășirea de sine și
comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii”53. Dar, „a face mintea pătimașă curată de orice
închipuire al contemplației naturale, a o umple de toată cunoștința adevărată a lucrurilor. Pentru
care are nevoie de știința cauzei pentru care aceasta există, iar al tainicei inițieri teologice stă în a
o face asemenea și egală cu Dumnezeu, pe cât e cu putință, prin har, cu ajutorul deprinderii, ca
prin depășire să nu mai cugete câtuși de puțin la nimic din cele de după Dumnezeu”54. (Rom. 1)
„Astfel, pentru oameni e un privilegiu de a nu fi emanații succesive și definitiv privitoare
ale unei substanțe supuse unei astfel de legi, ci creaturile unui Dumnezeu transcendent,
atotputernic și personal, capabil să folosească atotputernicia în mod liber, în manifestările iubirii
49
Sf. Maxim Mărturisitorul, idem , p. 77-78
50
Idem , op. cit ,„ Psb 81”, p. 30
51
Pr D. Stăniloae, op. cit, „Psb 80”, cf. Nota 120, p. 122
52
Sf. Maxim Mărturisitorul, idem, p. 137
53
Pr. D. Stăniloae, idem cf Nota 156 , p. 138
54
Sale.” Numai așa poate Dumnezeu asuma o altă fire, creând firea cu o importanță deosebită,
creată din nimic și nu dintr-o substanță55.
Iconomia întrupării „...împarte istoria în două mari etape, având ca centru al ei întruparea
Cuvântului. Prima parte s-a încheiat la plinirea vremii (Gal. 4, 4-5), la momentul potrivit pentru
întruparea sau înomenirea Cuvântului”56. „Prin Duhul Său, Cuvântul a pregătit oamenii înainte
de întruparea Sa prin mijlocirea proorocilor, prin Legea care lega oamenii de un Dumnezeu
personal” A adus o oarecare morală dar a grăit prin prooroci venirea Cuvântului în trup 57. Dar și
pregătirea prin diferite curente filosofice, care vor revela nevoia de o lucrare specială a lui
Dumnezeu, deosebită de natura proprie lor. El pregătește omenirea pentru ca să vină El ca om, în
sânul ei. „Dar la primirea Lui se vor ridica numai cei ce vor primi Duhul lui Hristos”58. Proorocii
cer să li se lămurească anumite rațiuni pentru înțelegerea celor dumnezeiești. Iar Cuvântul nu a
încetat să se facă prezent și să dăruiască Duhul cel Sfânt, pentru ca proorocii să cunoască
„rațiunile lucrurilor aflate în Sine, deci și pe El însuși, și să prezică venirea Lui la oameni
întrupat în Hristos”59. Ridicați la cunoașterea iubitoare, Sfinții din Vechiul Testament au
proorocit venirea Fiului și viața plină de lumină și de harului din viața viitoare, ei, au depășit
litera Legii vechi și au cunoscut viața plină de har de dincolo de litere 60. Creștinismul va avea în
demonstrația Sf. Irineu al Lyonului meritul de a demonstra pe larg „unitatea fundamentală a
revelației deci între Vechiul și Noul Testament (Revelația aceluiași Dumnezeu), precum și
unitatea dintre creație și mântuire într-o iconomie inspirată din motivul paulin al recapitulării
tuturor în Hristos”61.
Teotokologia ca revărsare de har în lume
„Iar Fecioară absolută e Sfânta Treime, Care nu Se însoțește cu nimic altceva, ca să dea
naștere la entități identice cu Ea după ființă”62 .
„Căci e propriu bucuriei să salte cu cuviință dumnezeiască și să se veselească, cum sălta
în pântece Ioan, marele Înaintemergător și vestitor al adevărului, sau împăratul David, când a dat
55
Pr. D. S. , Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Basilica, „Opere complete – 5, ” București, 2013, p. 556
56
Idem, Studii de teologie…..…, p. 19
57
Ibidem, p. 20
58
Ibidem, p. 20.
59
Ibidem, p. 21
60
Ibidem, p. 23.
61
Arhidac. Ioan Ică jr., Mystagogia ........., p. 14.
62
Pr. D. Stăniloae, op. cit., cf. Nota 424, p. 337
locaș de odihnă chivotul lui Israel”63. Un rol deosebit al bucuriei prin Maica Domnului: „și să
ne bucurăm, precum dorim, prin cercare de cele ce le gustăm acum prin credință, prin rugăciunile
și mijlocirile Prea Sfintei noastre de Dumnezeu Născătoare și Pururi Fecioara Maria și ale
tuturor sfinților64.
Viziunea origenistă, referitoare la preexistența lui Hristos înainte de întemeierea lumii, și
mișcarea pedepsită la o decădere a sufletelor în această lume nu poate fi primită de creștinism,
căci Hristos nu e avatar al unui alt Logos decât al Fiului ca fiu, în persoana Sa întreg Dumnezeu
alături de Tatăl și Duhul, iar întruparea se realizează prin ascultare (vezi Evrei) față de Tatăl, dar
o ascultare ca atribut al Iubirii revărsate din iubire față de omul căzut, dar mai ales ca iubire spre
îndumnezeirea noastră și pârgă a întregii creații aducându-ne Tatălui împreună cu Sine.( Vezi
Talasie 22)
Duhul lui Hristos face posibilă prin proorocii pregătirea înomenirii Sale. Dar un mod
deosebit, mai intim, pregătește omenirea prin „șirul succesiv de oameni până la Maica Domnului,
care va fi pregătită să nască ca Fecioară, deci fără de păcat.”65. Trebuie să ne smerim în fața
tainei înomenirii lui Hristos și prin faptul că pântecele Fecioarei se face mijloc de unire a firii
umane și Duhul Sfânt, al unei Persoane din Sfânta Treime. Purtând în pântecele de Fecioară
rămâne Fecioară real, e o participare a sa la Taina îndumnezeirii omului. Relația de filiație
supusă sub ascultarea și educarea lui Hristos de Maica Sa ne face să intrăm la Fiul lui Dumnezeu
prin mijlocirea Maicii Sale. Nu exagerând prin imaculata concepție, sau separând doctrina
mariologică de hristologie, ci pnevmatologic încadrată liturgic, într-o teotokologie fără pietism
sau misticism exagerat. „Apoi pe cea care la născut a arătat-o în chip real și adevărat Maică a lui
Dumnezeu, pentru că dincolo de legea și deprinderea firi, chiar și după nașterea cea netâlcuită,
Fecioarei care La născut i-a făcut darul feciorii de nedisprețuit”66.
Hristos iese din Fecioara Maria ca Eva din Adam67.
După înomenire urmează o a doua parte a istoriei „în care se lucrează la îndumnezeirea
oamenilor, prin comunicarea puterilor dumnezeiești din Cuvântul întrupat care face posibilă
această comunicare prin faptul că se face părtaș de umanitate”68. Pe de o parte e o coborâre prin
63
Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit , „Psb 80”, p. 67
64
Ibidem, p. 290
65
Pr. D. Stăniloae, Studii de teologie …, p. 20
66
Arhidiac. Ioan Ică jr., Mystagogia Trinitatis, p. 427
67
Idem, în Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri I, 20062, Sibiu, p. 113.
68
Pr. D. Stăniloae, Studii de teologie….…, p 19
umplerea timpului în temporalitate, prin extrema manifestare a iubirii, prin asumarea vieții
temporale, făcându-și proprie temporalitatea, făcând din suprema prețuire a firii un act de urcare
și împlinire culminantă69.
„Trupul pe care Și-L ia Cuvântul dumnezeiesc din Fecioara, când Se face om, este
semnul și mijlocul extremei Lui coborâri iubitoare de oameni”. Trupul străbătut de simțirile
Maicii Sale și rămas într-o legătură cu el70. Relația de iubire dintre Fiu și Mama Sa e o relație
intimă iubitoare și o culme a iubirii Lui față de firea umană și simte o dulceață a iubirii omenești.
„Întrucât, în Fecioara, lucrarea de formare a trupului Cuvântului nu e începută de bărbat, ci de
Cuvântul însuși și El o și continuă, Fecioara nu e numai Maica Lui, ci și Mireasa Lui”71.
„Ea este răspunsul uman desăvârșit la iubirea lui Dumnezeu, Care așteaptă iubirea
noastră ca să-i răspundă venind să se întrupeze ca om, în această proximitate supremă”72.
„Fecioara Maria a trăit cea mai mare unire cu Dumnezeu pe care o poate realiza omul. Ce
înțelegere pentru Fiul Său, ce înțelegere pentru taina omului, taină care-și are rădăcina în
Dumnezeu, ce înțelegere pentru Dumnezeu întrupat… Importanța Maicii Domnului vine din
legătura ei cu Hristos. Această unire supremă cu Dumnezeu întrupat e experiența ce ni se pune
înainte. Fecioara Maria este tipul ființei umane pe deplin realizate. Există la ea o intimitate
infinită cu Dumnezeu și un respect infinit: ea cunoștea Dumnezeirea lui Iisus într-un mod pe care
noi nu-l cunoaștem, o cunoștea la un punct culminant. În Iisus ea slujea lui Dumnezeu. Există la
ea în același timp o iubire maternă și iubirea celei care este slujitoarea model a Domnului. Nu
putem să o separăm pe Fecioara Maria de noi, și să o punem în același plan cu Hristos. Ea stă pe
același plan cu noi și de aceea ne poate ajuta atât: arată ce poate realiza o făptură omenească
folosindu-și libertatea pentru a se însoți cu voia lui Dumnezeu”73.
Hristos își face eficientă lucrarea în Vechiul Testament printr-o proprezență reală prin
cuvinte directe șoptite proorocilor, prin împrejurări și evenimente într-o acțiune personală intrând
în relație directă cu persoana Cuvântului, dar El rămâne deasupra oamenilor74. Dar modul cel
mai intim cu putință dintre creat și necreat e „mijlocit” de pântecele fecioresc, dar și de grija
maternă a Fecioarei nu doar în perioada copilăriei. O vedem lângă crucea răstignirii, dar și pe
69
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p. 581
70
Ibidem, p. 587
71
Ibidem, p. 588
72
Idem, Mica Dogmatică……., p. 189
73
Ibidem, p. 190
74
Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol II., p. 17
Fiul preocupat de mama Sa. Prezența Maicii la Pogorârea Sfântului Duh e un dar pe care Fiul îl
trimite și mamei, pentru a nu-i simți lipsa. Duhul dacă Îl face prezent pe Hristos tuturor
credincioșilor, cu atât mai mult Duhul e intim în relația cu Fecioara, chiar prin adierea de la
vestirea îngerului. Acum la Cincizecime vedem pe Maica Luminii într-o adunare apostolică.
Casa cea de sus a Martei, prima biserică, o găsim prezentă alături de grupul femeilor
mironosițe.
Fecioara primește la nașterea Fiului prin Duhul nașterea cea după firea umană, iar Fiul
prin Duhul la Cincizecime face prezent pe Același Fiu. Starea de îndumnezeire a Fecioarei nu e
decât starea de sfințenie pe măsura rolului ei de ascultare și predare lui Dumnezeu. Teotokologia
păstrează o ierarhizare în cult și dogmă. În cult regăsim imne și cântări închinate rolului
Născătoarei de Dumnezeu dar niciodată nu e despărțită de Fiul Său. Icoanele Maicii Domnului
surprind totdeauna legătura mamei cu „Pruncul”, căci în sfera umană copilul chiar dacă
înaintează în vârstă, în ochii mamei acesta e mereu fiul cel iubit. Iubirea de mamă surprinde cele
mai adânci stări de bucurie și de întristare. Cum se bucură mama de fiul ei nu se bucură am zice
nici fiul câteodată. De aceea, preacinstirea Maicii pururi Fecioara Maria e Născătoare de
Dumnezeu, ni se face nouă în Biserică prilej de îndrumare și ajutor, născându-ne ca fii ai lui
Dumnezeu. Ea își asumă alături de sfinți cinstirea ca o încununare de daruri și împarte ca dar
tuturor bucuria „nașterii”.
O naștere prin ridicare și trecere la o altă stare. Pe cât de transparentă este Fiului și
Duhului, pe atât de împlinitoare a voii Tatălui. Întreaga Sf. Treime este prezentă tainic, mistic în
lucrarea Fecioarei, împlinind Iubirea Sa. Starea de jertfă a firii de mamă la vederea răstignirii se
imprimă în permanenta mijlocire actuală pentru lume și îndeosebi pentru cei din Biserică.
„Căci adevăratul Mântuitor al nostru, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, biruitorul
puterilor cele rele și împărțitorul vredniciilor harului, a biruit în vremea întrupării Sale prin cruce
păcatul și pe regele său, diavolul”75. „Fără Hristos , omul nu ar avea nici o valoare și istoria
nici un sens. Totul ar fă fără sens. Hristos e sensul tuturor76. „El se împarte pe Sine neîmpărțit în
măsuri diferite, dar nu Se taie nicidecum cu cei ce se împărtășesc de El pentru caracterul netăiat
după fire al unității Sale, deși, iarăși, pentru vrednicia felurită a celor ce se împărtășesc, apare în
chip minunat despărțit în împărtășirile Sale, adunându-le într-o unire negrăită, cum numai
75
Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., „Psb 80”, p. 119
76
Pr. D. Stăniloae, Studii de teologie …… op. cit, p. 14
Cuvântul știe”77. „ Adunate întru Sine restabilește prin Botez”, „ca printr-o a doua naștere tot
prin Duhul Sfânt, deoarece noi existăm ca oameni și înainte de Botez”78.
Astfel, oamenii sunt creați prin Fiul lui Dumnezeu și conduși de El spre înfierea lor, spre
deplina și veșnica frăție cu El, prin îndumnezeire, făcându-se în acest scop, El însuși Frate cu ei,
în umanitate”79. „Aceste mișcări vestesc sufletelor în chip spiritual învierea rațiunii omorâte în
ele, odinioară, din pricina păcatului. Și în sfârșit, ele văd pe însuși Cuvântul care li Se arată clar,
fără simboluri și chipuri, umplând de bucurie duhovnicească simțirile cele înțelegătoare” 80.
Lucrarea teandrică în Hristos, „modul comunicării de pe urma unirii negrăite, căci comunicarea
aceasta trece, prin reciprocitate, atributele naturale ale fiecărei părți în Hristos celeilalte, fără
prefacerea și contopirea unei părți în cealaltă, în ce privește rațiunea firii”. Exemplul focului și
al fierului81. „Fiecare rămâne cu însușirile proprii. Așa și în taina dumnezeieștii întrupări,
dumnezeirea și omenitatea s-au unit după ipostas, fără să iasă nici una din firea sa naturală din
cauza unirii, dar în același timp fără să aibă după unire desfăcută lucrarea ei distinctă de cea a
firii cu care s-a unit și cu care subzistă împreună”82.
„Hristos e într-o stare necontenită de anulare a Sa ca om în fața lui Dumnezeu, cum a fost
pe Cruce, omagiind astfel majestatea divină. Venind pe altar și împărtășindu-ni-se, ne atrage în
aceeași anulare a Sa, făcându-ne să murim și noi, ca totodată să vieze Dumnezeu deplin în noi,
sau să viem cu adevărat. Așa se înțelege că moartea și învierea sunt trăite simultan de creștin,
precum sunt permanent și în Hristos. Jertfa necontenită din cer a Domnului și arătarea ei pe altar
în timpul Liturghiei, crește din Jertfe de pe Cruce, sau e continuarea aceleia fără să aibă în
continuare un caracter sângeros.” Toate actele liturgice reprezintă moartea mistică reală a
Domnului, continuând jertfe de pe Golgota, dar „jertfa euharistică e într-un sens una cu Jertfa de
pe Golgota, avându-și totuși caracterul ei propriu.” Iar omul pentru a percepe treptele
culminante, moare tainic pentru a putea lucra Dumnezeu deplin în el. „Omul există cu adevărat
prin participare la Dumnezeu”. Omul trăind deplin el moare și prin această moarte (zopoion
nekrosis) el trăiește cu adevărat o renaștere, o înviere83. O Jertfă de Taină prin care Hristos
77
78
Pr. D. Stăniloae, Studii de teologie ……., p. 35
79
Ibidem, p. 15.
80
Sf. Maxim Mărturisitotul, op. cit, „Psb 80”, p. 323
81
Ibidem, p. 63
82
Ibidem, p. 63
83
Pr. D. Stăniloae, „Dumnezeiasca Euharistie…” în Ortodoxia , 1953, nr. 1, p. 96
îmbogățește și împărtășește moartea Sa mistică la ceilalți oameni dăruind oamenilor misterul

necontenit al morții Sale nedespărțit de starea Lui de înviere84. „Ea își păstrează aceeași
deplinătate neînțeleasă, același caracter de moarte prin cruce, aceeași intensitate manifestată pe
Golgota prin despărțirea sângelui de trup, deși acum nesângeroasă. Crucea și despărțirea sângelui
de trup rămân pecetea de ordin spiritual a acestei morți tainice. De aceea omul se botează nu
simplu în Moartea Domnului, ci în Sângele Lui, în Domnul crucificat și se împărtășește nu în
mod general de moartea Lui, ci de Trupul și Sângele Lui. Iisus așa se primește spre a fi trăit: în
jertfa Lui neîncetată, ca răstignit și în același timp ca înviat”85.
„Hristos își continuă mereu starea Sa de jertfă, indiferent de săvârșirea dumnezeieștii
Euharistii și de împărtășirea oamenilor din ea. Am zice că El moare în Sine și învie în Sine
necontenit, desigur dintr-o disponibilitate necontenită pentru ei. Dar când oamenii se împărtășesc
de Jertfa Lui, moartea Lui e o moarte și o înviere în ei, cu ei. O moarte și o înviere care provoacă
și moartea și învierea lor, întâi pe planul ascuns, ontic, apoi, prin efortul lor îndelungat, pe planul
vieții conștiente”. Această unire a omului cu Dumnezeu e o unire tainică prin mortificare
ascetică și împărtășire prin Taine de învierea tainică în Domnul86.
Logosul cosmic, încorporat în creație, devenind oarecum misterul lumii și Logosul divin
în identitatea sa trinitară, lămuresc două aspecte ale dinamismului mistic al creației prin mișcarea
creaturilor la sine și prin susținerea ascensională, dând o finalitate întregii creații. O creație atrasă
în Euharistie de către Hristos87. O continuare a jertfei Sale istorice și a învierii ca moment
istoric, dar actul tainei indică o moarte reală dar tainică nesângeroasă ca odinioară88. E moarte
tainică pentru că una aparține trecutului, dar și pentru că veșnică în cer, având viață ascunsă în
Dumnezeu ( Col. 3, 1-4). Prin fiecare taină intrăm într-un ritm în două timpuri al lui Hristos89. De
aceea se poate spune că tainele curg din Moartea Domnului, având ca centru Euharistia, într-un
flux permanent și încorporator în Dumnezeu90.
84
Ibidem, p.97
85
Ibidem, p. 98
86
Ibidem, p. 99
87
Ibidem, p. 99
88
Ibidem, p. 99
89
Ibidem, p. 100
90
Ibidem, p. 101
Biserica spațiul de viață și de har în lume

Ca Dumnezeu-Fiul oferindu-Se permanent Tatălui, perpetuu coborând la noi pentru a ne
ridica pe noi la Sine91. Jertfa are un conținut în sine eshatologic. Biserica hrănind-se din trupul
jertfit92. Omul trăind intim cu Hristos, În Hristos, „însușindu-și tot mai mult din plinătatea
Dumnezeirii sălășluită în firea Lui omenească și din starea ei îndumnezeită”93. Ideologiile lumii,
idolii neamurilor și toată mărirea lumii sunt trecătoare, se strică și zidesc pe legi scrise și
nescrise. Însă Slava lui Hristos este rațională, dar nu raționalistă, se împărtășește fiecăruia pe
măsura sa, pe nimeni lăsând trecut cu vederea, neprivind la fața omului, ci la inima lui sinceră
față de Dumnezeu și semeni. Nici definițiile, nici termenii nu pot reda mărirea Slavei Lui, o slavă
a Învierii legată ontologic de o Persoană, nu de idei, energii sau merite, satisfacții, și nici de o
pedeapsă veșnică, e Taina Iubirii, pe care neputând-o filosofa în termeni imanenți recurgem la un
transcendent împărtășibil, comunicabil pentru imanentul al cărui paradigmă este. O
transcendență izolată de lume nu-și avea sens pentru un trai propriu, ca și cum imanentul ar și fi
trăire orizontală limitată la sentimente, plăceri sau dureri fără să aibă un sens, o rațiune a lor
personală, Omul; iar transcendentul se comunică omului printr-o comunicare dialogală,
dialogică, într-o interrelaționare, intercomunicare pe o bază numită în Ortodoxie har, un har al
unei Persoane, și al Unui Dumnezeu Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Limitele lumii se umplu
de harul iubitor al transcendenței spiritualizându-se, păstrându-și usia proprie, dar făcând vizibil
pe Cel nevăzut. E o Lumină în Trei străluciri, Care are o calitate proprie Usiei Sale. Usia
rămânând transcendentă. Iar Harul relației creează o bucurie în întâlnirea omului cu
Supratranscendentul, de aceea în Ortodoxie, Dumnezeu nu e izolat ca un boier, sau prezent
printr-un vicar; dar nici nu se lasă cunoscut la nivelul unei rațiuni, pentru a fi devenit idol,
închipuire, sau înșelare. În Ortodoxie Hristos însuși e Mijlocitorul unei unități a toată lumea în
El, afirmând pe fiecare persoană umană într-o lumină edificatoare, într-o permanentă creștere și
mișcare de înduhovnicire de sfat cu o altă conștiință obiectivă, care face prezent pe Hristos.
Prin tot acest parcurs istoric, Hristos-omul, face din viața sa treimică o experiere umană,
iar umanul gustă intim și real din dumnezeire prin acțiunile Sale. Nu e contradicție între asumare
deplină a umanului și nici a dumnezeirii. Firea conformă cu dumnezeirea fiind capabilă de o
asemenea lucrare tainică. Numai păcatul desparte. Unirea gnomică în Hristos face posibilă o
91
Ibidem, p. 102
92
Ibidem, pp. 106-107
93
Ibidem, p. 114
comunicare a însușirilor în care îmbogățirea vine din iubirea lui Dumnezeu pentru om. Jertfa lui
Hristos e prilej de arătare a iubirii mai presus de tot ce este puterea. Puterea lui Hristos stă în
starea Sa de jertfă. Hristos prin glasul Său aduce o putere a iubirii care bucură și revarsă peste
întreaga fire umană această stare. Dacă El trăiește prin participare reală la viața umană, analog se
realizează și o participare la viața de Iubire. Această iubire pune preț de răscumpărare însăși prin
ascultare și predare totală. Mophe și doxa, împreună arată pe Hristos la Schimbarea la Față în
slava Sa cea negrăită, pe care lumea nu o poate vedea decât într-o stare asemănătoare. Hristos
prezent istoric e parte a stării de eshaton, nu leapădă din cele experiate ca om nici o amintire. De
aceea starea de jertfă e veșnică, iar semnele unei veniri „apocaliptice” nu sunt lipsite de
experiența umană a istoricității timpului. Lumina harului bucură pe cei ce l-au cunoscut, însă
doar cei ce s-au făcut părtași trăirii contemporane. Însă acest curs al „timpului Bisericii” e
părtășia noastră la o stare viitoare, dar nu e o stare circulară, o mișcare în cerc, sau o reiterare pur
și simplu al unor comemorări. N-ar avea nici un sens o repetare, o rememorare cu caracter
panteist, sentimentalist! O analogie și anagogie a Bisericii, care cuprinde lumea în sine, iar totul
e jertfit de către Tatăl ca Arhiereu prin Fiul, care se lasă jertfit în Duhul Sfânt, pentru ca apoi
oamenii să fie jertfitori prin participare la împărtășirea euharistică, devenind arhierei fiecare
personal, dar și comunitar „arhiereu” al întregii creații prin tiparul Crucii lui Hristos imprimată în
tot cosmosul.
Hristos, extinde prin Duhul Sfânt lucrarea Sa la celelalte persoane umane, de la
înomenirea Sa până la momentul trecerii în veșnicie a omului, o lucrare specială a harului în
Biserică, în partea luptătoare, nedespărțindu-se de om după moartea trupească, ci îi urmează și
dincolo în veșnicie, purtându-i spre întâlnirea personală crescândă în Hristos. Relația Arhetipului
prezent în fiecare om, nedespărțind Arhetipul, îl recapitulează pe om când se face Trup, iar omul
îl „retrăiește” pe Arhetip prin comuniunea cu El. O comuniune care nu poate avea decât „prin
ceilalți” o valoare. Fără disprețuirea propriei persoane omul, persoana, înaintează în comunicare
și dialog cu Dumnezeu prețuindu-i pe ceilalți mai mult decât pe sine. O analogie a modului cum
Hristos comunică cu fiecare subunitate microcelulară, moleculă, ADN, sau quantic, e teoria
sistemelor, care ne dă o oarecare înțelegere a modului simultan de existență a unor nivele de
realitate fără ca realitățile să fie neapărat separate. În Hristos nu se separă, ci se unește prin El
toate realitățile fiecărei persoane, fără ca El să nu se dea pe Sine întreg la fiecare pe cât e cu
putință omului.
Relevantă este viziunea Sf. Simeon Noul Teolog asupra Bisericii, ca „lumea lui
Dumnezeu”, „lumea cea mai presus de lume a Bisericii celor întâi născuți”, „mi se pare o lume
înfrumusețată și omul întreg însuși este Biserica lui Hristos, în care se spune că locuiește
Dumnezeu…, care știm că se numește și Trup și Mireasă a lui Hristos… Căci așa cum Hristos
este Cap și Dumnezeu al Bisericii, tot așa El se face pentru ea și templu, după cum Biserica
însăși s-a făcut un templu al Lui și cosmos frumos… Biserica este trup al lui Hristos, mireasă a
lui Hristos, lumea de sus și templul al lui Dumnezeu, iar mădularele trupului ei se fac toți
sfinții”94. E o realitate tainică a prezenței lui Hristos.
Prin ambianța Duhului Sfânt se revarsă harul necreat în Sfintele Taine, ne unește
subiectiv cu subiectul nostru energia necreată dumnezeiască, sfințitoare, transformatoare, de
ridicare a credinciosului în alt plan. Ortodoxia vorbește permanent de o creștere în sfințenie după
modelul lui Hristos tinzând pentru a ajunge la un trup transfigurat, asemenea Lui, în viața
viitoare, prin Duhul lui Hristos95. „Pentru prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele
Domnului Hristos este cerută iarăși lucrarea Sfântului Duh”. „Este în lucrare întreaga Sfânta
Treime: Tatăl preface darurile, dar prin Duhul, și pâinea și vinul nu se pot preface în trupul și
sângele lui Hristos fără să vrea aceasta Hristos însuși”96.
„Hristos are viața în Sine, deci etern, atât după fire cât și după virtute, și dăruiește tuturor
viața după fire prin nașterea naturală și viața cea după har prin virtutea lor, care pe de o parte e
produsul eforturilor lor, pe de alta, al harului”97. „Căci precum a coborât, El pentru noi în chip
neschimbat și S-a făcut om ca noi, lipsit fiind numai de păcat, și a desfăcut în chip suprafiresc
legile firii, așa vom urca și noi ca urmare a acestui fapt, din cauza Lui; și ne vom face dumnezei
ca El prin taina harului, neschimbând nimic din fire. Și așa se umple iarăși, după înțeleptul
învățător, lumea de sus, mădularele trupului adunându-se după vrednicie, lângă Cap”98, vom
deveni fii dumnezeiești după har, dar în același timp, fii omenești prin ființă, căci vom completa
trupul Cuvântului și al Fiului armonic99, căci, „Dumnezeu gândește rațiunile oamenilor din veci,
94
Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice 1, 7-8, în Scrieri I, pp.129-130 apud Ilarion Alfeyev, Sfântul Simeon noul
Teolog și tradiția ortodoxă, Ed. Sofia, București, 2010, p. 237,(cf. Deisis,2006, pp. 178-179)
95
Pr. D. Stăniloae, Sfânta Treime sau………., p. 83.
96
Ibidem, p. 85
97
Pr. D. Stăniloae, op. cit. „Psb 80”, cf Nota 169, p. 142
98
99
Pr. D. Stăniloae, op. cit, idem, cf Nota 313, p. 243
le dă acestora existență în timp ca să crească spiritual în El, în cursul ei, și să se desăvârșească în

El, prin deplina lor îndumnezeire sau înfiere în viața viitoare”100 .
„Participarea sau neparticiparea potrivită la Cel cu adevărat existent, întru fericire
existent și pururi existent le este celor ce nu vor să participe prelungire și sporire de pedeapsă, iar
celor ce vor să participe, prelungire și sporire de bucurie”101 . „Căci insuflați de unul și același
Duh au transmis popoarelor dreapta mărturisire a credinței. Iar în acord cu aceștia îi vei afla și pe
toți cărora s-a încredințat prin harul Duhului cârma Bisericii, propovăduind drept cuvântul
binecredincios și neabătându-se întru nimic de la această înțelegere”102. Fiecare trebuie hrănit pe
măsura sa, încât inima să i se aprindă 103.
„Căci prăpastia cu adevărat înfricoșată și mare între Dumnezeu și oameni este dragostea
și plăcerea față de trup și de lumea aceasta îmbrățișând bărbătește și cu bucure lipsa acelora,
Lazăr (…), s-a învrednicit să primească sânurile lui Adam, lăsând fără alinare pe bogatul, lipsit
de aceasta, nefolosit cu nici un alt rod din viața în trup, fără numai cu chinurile fără de sfârșit”104.
„Căci El toate le umple după măsura harului (Efes. 1, 23) și toți se umplu de El, ca niște
mădulare, pe măsura credinței fiecăruia din cei uniți cu El”105. Biserica în ființa ei înseamnă
iubire, o iubire din modelul treimic. Diferențele dintre oameni îmbogățesc această relație dintre
ei. Suportul spiritual de unitate al Bisericii este mărturisirea aceluiași adevăr de credință, trăirea
morală, efortul comun ascetic-mistic-liturgic. Iar această simbioză de caracteristici fac din ea un
trup viu. Viața Bisericii e în strânsă legătură cu viața realismului liturgic fundamentat de
experierea Harului. Harul comunică această bucurie. O bucurie împărtășibilă și celorlalți
credincioși. Biserica primară numea pe drept cuvânt ceilalți credincioși frați. Aceștia suntem!
Dar, întreaga viață a Bisericii e dovada de iubire. Orice dar poate fi primit de om în dar, însă în
această calitate a iubirii omul pune și el efortul său, își jertfește sinele său din iubire față de
Dumnezeu, predându-se în stare de jertfă față de semenii săi. Iubirea din Biserică se extinde la
întreaga creație. De aici vine și iubirea păcătoșilor, dar ura față de păcat. De aici organismul își
ia viața, în a participa împreună la bucuriile celuilalt, dar și la momentele triste. Cultul oferind
100
Idem, Studii de teologie……. , p 14
101
102
Idem op. cit , „Psb 81”, p. 123
103
Ibidem, p. 172( Cyuvântul 36, Vezi p. 173. )
104
Idem, „ Psb 80”, p. 167
105
Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit. „Psb 81”, p. 187 (Puterea unificatoare a iubirii comunicate Psb 80 p. 220, nota
341, comunicare, Botez și Înviere, Nota 345, vezi Psb 80 vezi și relația pagina psb 81, pagina 187)
această stare de iubire jertfită, ajutând pe om să fie încadrat în ordinea divină. Taina adunării n-
ar avea nici o importanță dacă nu ar fi Hristos care ne aduce la Sine în jurul Potirului la Masa
Împărăției, pentru a ne aduce cu El în stare de predare Tatălui. Liturghia inimii și liturghia
întregului cult se prezintă împreună ca o Liturghie în veci, care îmbogățește unirea dintre noi și
Dumnezeu. Aducându-ne o bucurie comunitară, pe care deși o trăiește fiecare ipostas bisericesc,
ea nu rămâne izolată de ceilalți dacă rodește în semeni, familie, societate.
Omul ca receptor de har și de iubire prin Biserică în lume spre o împlinire și
îndumnezeire permanentă creștere de har
Fără îndoială că omul e centrul creației lui Dumnezeu și obiectul deosebit al providenței
sale, văzut ca microcosmos cât și ca mediator106. Liturghia interioară susține Liturghia
Euharistică. Și aceasta face Biserica, unește ca o icoană a omului și a cosmosului, „iar de aici
urmează că și cosmosul poate fi numit om și omul cosmos, în final existând „trei oameni”:
cosmosul, Scriptura și omul”. E un mister permanent al întrupării lui Dumnezeu mistic în cele
trei realități107. Întâlnirea personală cu Hristos ca mediu al desăvârșirii în Duhul Sfânt ni-L
împărtășește pregustat încă din lumea aceasta. Iar harul Duhului se revarsă permanent
chemându-ne, ocrotindu-ne, dându-ne puterea de-a călători în viața de aici cu El pentru a ne
regăsi în ambianța veșniciei pe măsura participării încă de aici la viața cu adevărat îndrumată de
har. Percepția harului în simțirea prezenței lucrătoare pe tot parcursul conștientizat de om, dar
transcendent omului, în dorul infinit de eternitate, de împlinire. Hristificarea chipului în dinamica
spre asemănare ne dă potența în veșnicie de a fi familiari încă din această lume, pnevmatici, dar
și legați prin Hristos, spre unirea cu El. Iar harul străbate întreaga persoană, asimilându-l pe om
în hristomorfizare, o deiformitate care ne capacitează intim spre bucuriile harului.
„Mystagogia maximiană prin ceremoniile sale, „mai concret, ceremoniile legate de
Liturghia Cuvântului sugerează obiectiv timpul Bisericii, în luptele ei cu puterile potrivnice
pentru realizarea planului divin în istorie, iar subiectiv faza practică a virtuții duhovnicești”108.
„Se manifestă mai concret și mai adânc în realitatea îndumnezeirii omului”109. Omul
devine adevărat, prin energii, având părți ale Duhului, suflet cuvântător și trup pământesc. Un
om duhovnicesc care experiază harul, „și acesta devenind noi, asemenea Însuși Dmnezeului-Om
106
Arhidiac. Ioan Ică jr. op.cit, p. 201.
107
Ibidem, p. 382 .
108
Ibidem, p. 383
109
Pr. Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, op. cit., p. 157.
și Stăpânul nostru ne vom face, după har înnoiți și înnoindu-ne sufletul, nestricăcioși și ca niște
vii ridicați din morți, văzând adică pe Însuși Cel ce ne-a învrednicit a deveni asemenea nouă și
fiind văzuți de Dânsul, noi, cei ce ne-am învrednicit a deveni asemenea Lui… Și în felul acesta
fiecare dintre sfinți făcându-se, nu și trupul lui se face pe dată nestricăcios și duhovnicesc, ci
după felul în care fierul înroșit în foc se împărtășește de strălucirea lui și îndată leapădă negreala
lui, iar despărțindu-se iarăși de foc rece și întunecos se vede și se face”110.
Sfântul Duh, așadar, capătă un loc central în viața omului atât din punct de vedere al
desăvârșirii omului ca făptură, cât și din punct de vedere al nevoii de înnoire și de mântuire111.
Oricât ar vrea însă omul, „fără Duhul lui Dumnezeu, nu numai a ne mântui nu putem, dar nici
desăvârșirea și nici îndumnezeirea omului nu se pot înțelege”112. Intervenția Sa în viața omului
nu este una alienantă, ci una înnoitoare și desăvârșitoare, și ea dă fiecăruia, personal,
posibilitatea ca în libertate, să se îndumnezeiească prin har113. „Duhul nu naște o aplecare a voii
fără voie proprie, ci pe una voită o modelează până la îndumnezeire 114.
Toată „pășunea harului” cheamă la Sine viața care e simțită ca o cauză de la Sine. Glasul
lui Hristos care strigă prin „morfizarea” din taina Botelului își regăsește chipul prin Chipul
Hristosului, dar permanentizarea răspunsului e problematica umană. Harul prisosește prin Sine. E
un dar care se revarsă în slujirea cea mai de preț pentru om, din iubirea lui Dumnezeu. Slava
noastră din har strălucește pe fața lumii. Omul sfințește nu doar locul prin prezența sa în lume, ci
și întreg universul e dependent de un răspuns la inițiativa Duhului ce slujește pe Tatăl în Fiul.
Dumnezeul nostru nu e un concept filosofic, departe, transcendent, ci e permanent activ în
imanentul nostru. Simțirea prezenței e un dar al Duhului Sfânt. Poate de multe ori plăcerile lumii
întunecă lărgirea noastră spre El, însă nici o clipă nu trebuie uitat că doar în Duhul putem
cunoaște, dar mai deplin trăit ca Dumnezeu. Nu o idee intelectualistă, nu o senzație la nivel al
simțurilor, nu o vânzare a usiei pe orice lucru trecător. Vederea propriei noastre neputințe în fața
lumii personale sau obiectivă, raportat la noi sau la semeni, nu se surprinde decât într-o Lumină a
Sa.
Lumina lumii, Logosul divin a zidit o strălucire a lumii, o lumină imaterială care
strălucește prin loghii creației, așa cum mărturisește Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Ori aceste
110
Simeon Noul Teolog, apud op cit , p. 159-160.
111
Sf. Irineu, apud op cit, 161
112
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 41,9 (PG. 441B), apud. op. cit., p.161.
113
Geogios Patronos, idem, p. 161.
114
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 6, FR3, apud op. cit ibidem., p. 161.
„semințe” au păstrat devenirea lumii de la sine, adică evoluția pe sisteme, legi, rase, specii, s.a.
Deși s-a diminuat prin cădere, totuși nu trebuie să uităm că ele au păstrat sensibilitatea față de
infinit. Am schimbat mediul de desfășurare a creării permanente spre slava lui Dumnezeu cu
slujirea omului fără de Cauza noastră. Lumina din creație a strălucit nedeplin, opac, până la
Hristos, Lumina lumii. Tot acest suspin negrăit de care vorbește și Sf. Ap. Pavel așteaptă un inel
de legătură, pe om ca mediu de restaurare în Hristos, de creștere infinită în Duhul Sfânt, și o
unire transfiguratoare fără de margini sau infinite și veșnice, la o îndumnezeire care reface dar și
desăvârșește așteptarea noastră, devenim dumnezei după har, și prin aceasta transfigurăm întreg
universul. O binecuvântare legată de Biserică, credință, Har, iubire, ascultare, dăruire și tot
mediul prielnic de creștere în Har.
Dar tema centrală a acestor revărsări ale divinului, ale Duhului Sfânt, sau ale Sfintei
Treimi, este legată constitutiv de înțelegerea și practicarea unei adevărate smerenii până la jertfă.
Deși sunt lipsit de acest dar, cel puțin eu personal, e foarte dificil a vorbi fără a simți lucrarea
Harului. Nu doar participare la tainele Bisericii, nu doar iubirea necondiționată, ci tot
fundamentul creștinului se întemeiază, nu doar la nivelul intelectualist, e prea puțin. O dulceață a
luminii harice nepercepută rămâne doar o revărsare firească pentru Dumnezeu într-o realitate a
noastră obiectivă. Însă greutatea nu stă într-un simplu efort impersonal de integrare cu toată
„spiritualizarea” unei spirale de alt tip de experiență panteist-yoghine. Noi suntem chemați nu să
împlinim plăceri trupești, nu să împlinim spiritul unei lumi idolatre la un nivel perceput ca mediu
spiritual-raționalist, nu doar să vedem că există o transcendere a lumii fără sens, sau că există
„Ceva” acolo „undeva” impersonal, și că eu simt „Acel Ceva” ca pe un Cineva fără să realizez
un efort susținut de un dor. Un dor infinit, ca o calitate a Harului de dorire „mai cu adevărat”,
mai profund, neînchipuit de chipuri ale lumii trăite izolat, sau restrâns. Acest dor nesatisfăcut în
căutarea sensului zidit ca dor de împlinire oferă dinamica vieții.
Viață care se luminează în Lumina prezentă prin moduri graduale de împărtășire și
participare a noastră în har. De aceea nu se epuizează noutatea energiilor. Oricât de mult ar crește
omul în har își păstrează calitățile zidite de Creator, dar și configurează o personalizare a
trăirilor, chiar dacă la mod general mărturisim o prezență comună, însă e trăire diferit, nu e
repetare fără un sens al existenței. Omul devenind oglindă a dumnezeirii prin toate lucrările sale
la inițierea Harului vădește pe interfața sa cu lumea că, Fața strălucește la fel cu a Domnului pe
muntele Tabor, așa cum ne mărturisește Sf. Grigorie Palama.
Toată biserica se umple de slava cea mai presus de simțuri prin invocarea din timpul Sf.
Liturghii, mai cu seamă evolutiv crescendo de la momentul Proscomidiei la Eplicleză, dar care
se împlinește prin împărtășirea euharistică, vădită de credincioși prin viața lor interioară simțită,
dar și lucrată prin exemplul vieții lor. Liturghia fără mărturie a Jertfei, prin metanoia mentală
fără metanoia vieții, prin creștere în desăvârșire, până la creștere în îndumnezeire, pe cât e
îngăduit omului, nu atinge scopul115. O liturghie interioară fără fapte „moartă este”. O moarte
resimțită prin dezordine, plictiseală, egoism, închidere, lipsă de har, de sporire, de susținere a
unui fundament.
Momentele de așa zisă părăsire a harului, observată în scrierile patristice, cu precădere
filocalice, au menirea de întărire în credința că oricât de mare efort ar depune omul nu poate să-și
depășească condiția sa fără ajutorul Dumnezeului nostru Treime. Printr-o kenoză perihoretică
după modelul unirii ipostatice în Hristos. O întrepătrundere intimă la cel mai înalt grad posibil.
Teognozia omului nu poate cunoaște sau trăi mai plenar decât cu Hristos. Căci în Hristos
nu vorbim despre o persoană doar umană îndumnezeită de har, ci spunem și mărturisim Un
Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Care ființează ca Dumnezeu și Om, Dumnezeu-Omul. O
taină care e plină de Rațiunea supremă, pe care omul nu poate decât să privească la icoana
oglindirii în Hristos. Oricât ar experia omul în prezentul său al realităților, atât al lumii cât și al
veșniciei, nu poate decât să avanseze în trăirea permanentă a infinității Persoanei Întreit
Dumnezeiești, Unicul Dumnezeu.
De așa manieră trebuie să înțeleg, încât să nu disprețuim, sau să diminuăm ceva în planul
nostru imanent o dogmă a Bisericii, fundamentată de veacuri prin focul „dialoguri” a toată lumea
creștină. Păstrarea, trăirea, mărturisirea sunt întreita slăvire a slujirii noastre.
Comuniunea între noi și întreolaltă spre Dumnezeu nu are interese egoiste și trupești ce
ne leagă de lume, ci unirea noastră în duh de jertfă cu Hristos și, prin El, cu Tatăl în Sfântul
Duh116. Prin aceasta se trăiește Împărăția lui Dumnezeu în Liturghie. „La ea ni se va adăuga mai
ales slava de fii ai Împăratului cel veșnic și de frați ai Fiului Lui cel Unul Născut”117. „Inimile
pline de Dumnezeu se întâlnesc între ele ca unele ce se deschid spre același infinit dumnezeiesc
115
Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, EIBMBOR, București, 2004, Ed. a 2-a, p.
39.
116
Ibidem, p. 4
117
Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea în Duh și Adevăr, cartea a 2-a, apud. op. cit ibidem , p.13
și se scaldă în lumina Lui iubitoare fără să se contopească între ele cu el…” 118, însă Sfântul
Marcu Ascetul vede jertfele aduse lui Hristos de noi pe altarul inimii în focul dumnezeiesc unde
se ard toate gândurile noastre ale minții. „Toată viața credincioșilor este un cult adus lui
Dumnezeu, sau o liturghie în sensul larg al cuvântului”119.
„Plinirea potirului credinței Sfântului Duh” permanentizează prezența Duhului Sfânt în
Sângele euharistic spre a încălzi credința din care iradiază120. Iubirea creează calități, zice un
gânditor121. „Când dragostea e intensă și mai puternică decât noi ne debordează inima, zice Sf.
Nicolae Cabasila”122.
„Căci nici un om n-a cunoscut nici numele, nici firea, nici înfățișarea, nici chipul, nici
ipostaza lui Dumnezeu, (…), că Dumnezeu e ascuns de noi și un întuneric mare și adânc ne ține
pe noi toți. Dar înțelege aici ceva și mai luminat: lumina lui Dumnezeu nu se răsfrânge ca lumina
soarelui, ci strălucește peste tot și luminează toate, iar eu în mijlocul universului sunt învăluit de
întuneric și lipsit de Lumina care m-a făcut. (…) Pentru că Dumnezeu e în toate și pretutindeni și
El este întreg lumină în care nu este umbră de schimbare…(…) Eu însă prefer întunericul și mă
îngrijesc de cele din el și sporesc întunericimea, și din ea se face încă și mai deasă pentru
smeritul meu suflet; din ea mă hrănesc și trăiesc în mine patimile și ele fac pentru mine balauri,
reptile și șerpi care tulbură pururi mădularele sufletului meu123.
„Există o singură voință a omului, pentru că totul aparține sufletului. Deci cel ce și-a unit
duhul propriu cu Duhul lui Dumnezeu a ajuns deiform, primind pe Hristos în pieptul său, și
creștin de la Hristos, având negreșit format în el însuși pe Hristos, Cel insesizabil, și nu ai pe El,
Care e cu adevărat inaccesibil pentru toate făpturile”124.
„Nimeni să nu se îndoiască, ci mai vârtos să dorească, nimeni să se nu se teamă, ci să se
apropie bucurându-se, nici înspăimântându-se, ci mai degrabă să îndrăznească văzând oceanul
iubirii Tale de oameni, și să alerge, să cadă și să plângă, și să ia iertarea greșalelor” 125. „Dreapta
măsură a smereniei e a deznădăjdui cu totul de sine și a nu crede că există cineva în lume mai rău
118
Ava Dorotei, Învățături de suflet folositoare, apud. op. cit. ibidem , p. 35.
119
Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate………, ibidem, p.135.
120
Ibidem, p. 173
121
Gabriel Madinier, Conscience et Amour, Essai sur le nous, apud. Jertfă și Răscumpărare, Pr. Prof. Constanitin
Galeriu, București, Editura Harisma, 1991, p. 58.
122
Idem op. cit., Pr prof. C. Galeriu, ibidem, p. 123.
123
Sf. Simeon noul Teolog, Imne, epistole și capitole, „Scrieri III”, introducere și traducere diac. Ioan I. Ică jr.,
Editura Deisis, Sibiu 2001, p. 80
124
Ibidem, p. 85
125
Ibidem, p. 153.
decât tine în fapte nelalocul lor și a plânge, a jeli și a disprețui din pricina aceasta toate cele
văzute; fiindcă acesta este semnul distinctiv al plânsului după Dumnezeu care vine în suflet.(…)
Să ne grăbim toți să aflăm smerenia, harul fără nume al sufletelor noastre, care n-are nume, dar al
cărei experiență îi face cu nume bun pe cei ce au dobândit-o”126.
„Așa se descoperă harul Duhului și prin El și în El Se descoperă Fiul împreună cu Tatăl;
iar el Îi va vedea cât este cu putință a vedea, și atunci va fi învățat de Ei în chip negrăit acela
despre Ei și va grăi și va scrie tuturor și va expune învățăturile cuvenite lui Dumnezeu așa cum
învață toți Sfinții Părinți dinainte”127.
„Prezența lui Dumnezeu în energiile Sale trebuie să fie înțeleasă în mod realist. Nu este
vorba de o prezență operativă a cauzei în efectele sale: energiile nu sunt efecte ale Cauzei
dumnezeiești așa cum sunt făpturile; ele sunt create, produse ale neantului, ci se scurg veșnic din
ființa una, a Treimii. Sunt revărsările firii dumnezeiești, care nu se pot limita, care este mai mult
decât ființa. Se poate spune că energiile arată un mod de ființare a Treimii în afară de ființa Sa,
care nu poate fi atinsă”128.
Un părinte contemporan nouă pune accentul deosebit: „În viața duhovnicească,
pașaportul este smerenia. Bagajul sunt virtuțile. Oricât de trebuitoare ar fi ele, fără smerenie nu
sunt în stare să ne deschidă porțile împărăției lui Dumnezeu. Doar smerenia ne dă acces la
minunata Împărăție a harului!”129.
Biserica de Sus revarsă lumină asupra Bisericii de jos, modelul văzut de Origen de
comunicare a energiilor îndumnezeitoare în Logosul înomenit130. „Specific origeniană e
corelarea între o teologie naturală a Treimii cu o viziune pansoteriologică universalistă. Toate
creaturile sunt raportate deci apriori la Treime și destinate mântuirii”131.
„Omul a fost creat ca un întreg. Trupul lui are de la început în el suflet și un anumit har,
prin care e deschis unui alt orizont, mai precis, comuniunii cu Dumnezeu, nefiind închis în natură
ca animalul. Insuflarea chipului dumnezeiesc în Adam reprezintă această deschidere a omului
spre Dumnezeu prin suflet și o anumită legătură cu Dumnezeu prin rațiunea care tinde la o
126
Ibidem, p. 158.
127
Ibidem, p. 205.
128
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, prefață prof. D. Stăniloae, traducere din limba franceză
pr. Vasile Răducă, în limba română la Ed. Humanitas, București, 2010, p. 95-96.
129
Arhim. Serafim Alexiev , Smerita cugetare. Tâlcuire la Rugăciunea Sf. Efrem Sirul apud. www.doxologia.ro , azi
12.09.13, ora 22.00
130
Arhidiac. Ioan Ică jr., Mystagogia ………., p. 31
131
Ibidem, p. 33
cunoaștere infinită, până la totul absolut, și prin virtuți, până la fel de infinit al comuniunii cu
Dumnezeu”132. „Toată omenirea credincioasă din cursul istoriei va forma, în veșnicie, un singur
trup tainic al Lui. Dar în trupul Lui fiecare credincios va constitui un mădular deosebit, cu
valoarea lui, un mădular care se va bucura de viața trupului întreg, precum și viața întregului trup
se va bucura de viața fiecărui mădular. Viața întregului trup își va avea izvorul de bogăție
nesfârșită în Hristos, Capul întregului trup. Aceasta înseamnă că fiecare credincios va aduce
ceva propriu trupului întreg al lui Hristos, folosind în mod întreg ceea ce primește din El, ceva ce
provine din unitatea persoanei lui, care se resimte în veci și de timpul propriu în care a trăit”133.
„Omul e făcut de Dumnezeu ca creatură care poate fi ridicată la treapta de conținut al
Persoanei dumnezeiești a Cuvântului. Nu e de esență divină, dar e făcut capabil de a fi conținut
al vieți personale a lui Dumnezeu și prin aceasta toți oamenii sunt capabili de a fi parteneri ai lui
Dumnezeu, deci ridicați prin har la nivelul Lui, îl pot trăi pe Dumnezeu ca om și Dumnezeu mă
poate trăi în calitate de Dumnezeu pe mine ca om. Sunt ridicat în lărgimea nesfârșită a iubirii
între mine și El”134. „Sfântul Maxim afirmă în mod clar conformitatea firii noastre, și deci a voii
noastre, cu Dumnezeu ca bază a întrupării, întruparea duce la capăt opera creațiunii, unind deplin
creatura cu Creatorul și o îndumnezeiește după har”135. E o legătură creată între toți membrii
unei comunități. „Mă bucur și mă veselesc pe drept cuvânt de sfânta iubire după har care vă
leagă, de Dumnezeu părinte (Ioan), de Dumnezeu și de aproapele și pe care o cultivați prin toate
purtările cuvenite”136.
Concluzii finale preliminare:

- Toți oamenii indifferent de credință, epocă, loc, timp, spațiu, și-au încercat explicarea
lumii.
- Diferite curente și doctrine seculare sau teiste au ajuns la diferite teorii despre lume.
- Creștnismul, mai cu seamă cel orthodox, la care facem referire corelând datele
științifice actuale cu cele ale Sf. Tradiții, mărturisește pe Dumnezeu-Treime ca Izvor
al vieții, al creației întregi, și al omului. Pe această „structură” am încercat, deși cu
multe omisiuni, să relev câteva nuanțe privitoare la acest studio de seminar.
132
Pr. D. Stăniloae, op. cit, „Psb 80”, cf Nota 350, p. 280
133
Idem, Studii de teologie….., p. 48 (Valoarea omului vezi Psb 81, Nota567)
134
Pr. D. Stăniloae, op. cit., „Psb 81”, cf Nota 220, p. 175
135
Ibidem, cf Nota 474
136
- Viața intratreimică revarsă lumii acest har. Nu doar prin crearea și aducerea din nimic
la ființă, ci și prin această „energie” care e prezentă în creație nu ca o emanație sau ca
un amestec, ci potentă de energia harului.
- Biserica, omul comunitar, ca mediu de intima atingere dintre cer și pământ.
- Hristos, modelul supreme de împărtășire a harului în lume.
- Omul și comunitatea extinsă a lumii, ca factor de relaționare cu ceilalți semeni și
capacitatea sa de a fi receptor al harului și împărtășindu-l întregului cosmos.
- Pregătirea lumii pentru a-și descoperi scopul eshatologic, într-o cunoaștere a lui
Dumnezeu pe măsura fiecărei conștiințe ce a participat real la „adierea harului”.
- Nu m-am ocupat cu termenii în sine, neavând acest scop, căci teologia e a sufletului
capabil de harp e temelia smeritei smerenii, recunoscând limitele proprii neputințe.
- Pentru doctrina despre har referință majoră găsim la Sf. Grigorie Palama, Sf. Simeon
Noul Teolog, Maxim Mărturisitorul, Grigrie Teologul, sau Vasile cel Mare.
- Lucrarea de față nu constituie decât un smerit buchet de nuanțe!
Bibliografie
I. Izvoare Scripturistice:
1) Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția jubiliară a Sf. Sinod, cu binecuvântare și prefața PF
Teoctist, Patriarhul BOR, Ed. IBMBOR, 2001.
2) Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a PF Teoctist,
Patriarhul BOR, cu aprobarea Sf. Sinod, Ed. IBMBOR, București, 1988.
II. Izvoare Patristice și lucrări principale:
1. Briancianinov, Ignatie, Sfântul, Experiențe ascetice, trad. din lb. rusă Adrian și
Xenia Tănăsescu- Vlas, Ed. Sofia, București, 2008.
2. Ciprian, al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale. Despre condiția

muritoare a omului, trad.. Pr. Prof. Alexandru Stan și Adina Roșu, Ed. IBMO,
București, 2013.
3. Dionisie, Areopagitul, Sfântul, Opere complete, trad., introd., note de Dumitru
Stăniloae, Ed. Paideia, București, 1996.
4. Grigoria, Palama, Cabasila Nicolae, Teofan al Niceei, Maica Domnului în
teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie
Palama, Nicolae Cabasila, Tefan al Niceei, diac. Ioan Ică jr., studii și texte, Ed.
Deisis, Sibiu, 2008.
5. Grigorie, de Nyssa, Sfântul, Viața lui Moise sau Despre desăvârșirea în virtute,
trad., studiu introd. și comentariu Pr. Prof. Ion Buga, Ed. Sfântul Gheorghe-
Vechi, 1995.
6. Grigorie, Palama, Sfântul, Fecioara Maria și Petru Athonitul –prototipuri ale
vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, Scrieri II, trad. și studiu introductiv
Diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005.
7. Grigorie, Palama, Sfântul, Tomosuri dogmatice, Viața și slujba, Scrieri I, trad. și
studiu introductiv diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009
8. Grigorie, Palama, Sfântul, Viața și învățăturile Sfântului Grigorie Palama, trad.
Dumitru Stăniloae, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1938.
9. Ică jr, Ioan, Arhidiacon, Mystagogia Trinitatis – teză de doctorat, Deisis, Sibiu,
1998.
10. Ică, Ioan jr. Canonul Ortodoxiei I – Canonul Apostolic al primelor secole, Ed.
Deisis/Stavropoleos, 2008.
11. Ică, Ioan jr., Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în De la Dionisie
Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice
bizantine (studii și texte), Ed. Deisis, Sibiu, 2012, pp. 203-239.
12. Ioan, de Kronstadt, Sfântul, Viața mea în Hristos, trad. în rom. Boris Buzilă, Ed.
Sofia, București, 2005.
13. Ioan, Gură de Aur, Sfântul, Despre desfătarea celor viitoare. Să nu
deznădăjduim. Nouă cuvântări la Cartea Facerii, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru,
Ed. IBMBOR, București, 2008.
14. Ioan, Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Ana. Omilii la David și Saul.Omilii la
Serafimi, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2007.
15. Ioan, Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Statui, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, București, 2007
16. Iosif, Isihastul, gheron, Trăiri ale dumnezeiescului har, trad. din lb. gr. Ierom.
Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2008.
17. Maxim, Mărturisitorul, Sfântul, Răspunsuri către Talasie, în Stăniloae, Pr. Prof.
Dr. Dumitru (Traducere, introducere și note), Filocalia sau culegere din scrierile
Sfinților care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși (vol. 3), Ed.
Harisma, București, 1994.
18. Maxim, Mărturisitorul, Sfântul, Ambigua, traducere din limba greacă veche,
introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , PSB 80, 1983; dar și reeditarea 2006.
19. Maxim, Mărturisitorul, Sfântul, Cele două sute de capete despre cunoștința de
Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, FR. Vol. II, Tipografia
Arhidiecezană, Sibiu, 1947, pp. 124-208.
20. Maxim, Mărturisitorul, Sfântul, Cele patru sute de capete despre dragoste, în
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru (Traducere, introducere și note), Filocalia
sfintelor nevoințe ale desăvârșirii , FR.(vol. 2), Tipografia Arhidiecezană, Sibiu,
1947, pp. 36-123
21. Maxim, Mărturisitorul, Sfântul, Cuvânt ascetic prin întrebări și răspunsuri, FR.
Vol. II, trad. Pr Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947, pp. 1-
35.
22. Maxim, Mărturisitorul, Sfântul, Îndreptări și nedumeriri, trad. din lb. greacă și
note Laura Enache, studiu introductiv, indici, bibliografie și note pr. Dragoș
Brahim, Ed. Doxologia, Iași, 2012.
23. Maxim, Mărturisitorul, Sfântul, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești,
trad. din lb. gr., introd. Și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, PSB 81, 1990; și reeditarea din 2012
24. Maxim, Mărturisitorul, Sfântul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl Nostru, în FR

vol. II, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Anhidiecezană, Sibiu, 1947, pp.
253-285.
25. Maxim, Mărturisitorul, Sfântul, Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarăși săi de
martiriu: papa Martin, Anastasie Monahul și Anastasie Apocrisiarul, Studiu
introductiv și trad. Arhidiac. Ioan Ică jr., Ed. Desis, Sibiu, 2004
26. Maxim, Mărturisitorul, Sfântul, Simeon Metrafrastul, Epifanie Monahul, Trei
Vieți bizantine ale Maicii Domnului, trad. și post față, diac. Ioan Ică jr., Ed.
Desis, 20072.
27. Maximovici, Ioan, Sfântul, Dreapta cinstire a Născătoarei de Dumnezeu, introd.
Pr. Serafim Rose, trad. Cătălin Grigore, Ed. Sofia, București, Sofia, 2009.
28. Rose, Serafim, ierom., Descoperirea lui Dumnezeu inimii omului, trad. din lb.
engleză Dana Cocargeanu, Ed. Sofia, București, 20132.
29. Simeon, Noul Teolog, Sfântul, Imne, Epistole și Capitole, Scrieri III, introducere
și traducere diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001.
30. Simeon, Noul Teolog, Sfântul, Cateheze, Scrieri II, Studiu introductiv și traducere
diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, 20032.
31. Simeon, Noul Teolog, Sfântul, în Discursuri teologice și etice, Scrieri I, trad. și
studiu introductiv diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 20012.
32. Simeon, Noul Teolog, Sfântul, în Vasili Krivoșein, Arhiep., În lumina lui Hristos-
Viața și învățătura duhovnicească ale Sfântului Simeon Noul Teolog, trad. din lb.
franceză de Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb și Ierom. Ghe. Iordan, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
33. Simeon, Noul Teolog, Sfântul, Viața și epoca, Scrieri IV, introducere și trad. diac.
Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006.
34. Sinaitul, Filotei, Sfântul, Trezia minții și cerul inimii – integrala scrierilor, studiu
introd. și text stabilit monahul Raffaele Ogliari, trad. în rom. și arg. diac. Ioan Ică
jr. Ed. Deisis, Sibiu, 2009.
35. Sirul, Isaac, Sfântul, Cuvinte către singuratici, Partea II, Cuvânt înainte, introd. și
text Sabino Chiala, în rom. diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 20072.
36. Sirul, Isaac, Sfântul, Cuvinte către singuratici,despre viața duhului, taina
dumnezeiești, pronie și judecată, Partea II, trad. și studiu introd. diac. Ioan Ică
jr., Ed. Deisis, Sibiu, 20072.
37. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Cultură și duhovnicie (volumele 1-3), integrala
articolelor publicate în Telegraful Român, ediție îngrijită de Ioan Dragoș
Vlădescu, Ed. Basilica, București, 2012
38. Stăniloae, Dumitru, Pr., Din scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, FR 2,
Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947.
39. Stăniloae, Dumitru Pr. Prof. Dr., Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă,
Craiova, 1991.
40. Stăniloae, Dumitru Pr. Prof., Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea, Ed,
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 20123.
41. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof. Dr,, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. 1-3, Ed.
42. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Basilica,
București, 20132.
43. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Basilica,
București, 20133.
44. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ed.
Arhidiecezană, 1943, și 20133.
45. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă,
Ed. IBMBOR, București, 20042.
46. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, culegere de
studii dogmatice, prefața Pr. Prof. dr. Ilie Moldovan, studiu introductiv și note
Sandu Frunză, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
47. Stăniloae, Dumitru, Pr., Răspunsuri către Talasie, FR 3, Tipografia
Arhidiecezană, Sibiu, 1948, pp. 1-460.
48. Stăniloae, Dumitru, Pr., Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete
teologice și practice; Capete morale; Cuvântări morale întâi și a cincea, FR 6,
(Nichita Stithatul…), Ed. IBMBOR, București, 1977.
49. Stăniloae, Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, cuvânt
înainte arhim. Gheorghios Grigoriatul, prefața Olivier Clement, în românește
Maria –Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 20032.
50. Tihon, din Zadonsk, Sfântul, Dumnezeu în împrejurările vieții de zi ci zi, trad. din
lb. rusă Olga Bersan, Ed. Sofia, București, 2011.
51. Vasile, cel Mare, Sfântul, Omilii la hexaemeron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
Sofia, București, 2004
52. Vasile, de la Poiana Mărului, Sfântul, Introducere în Rugăciunea lui Iisus și
isihasm, studiu Dario Raccanello, arg. diac. Ioan Ică jr., traducere diac. Ioan și
Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, 2009.
III. Dicționare:
1) Dictionaire de la Bible, III, Joie, pp.1597-1599

2) Dictionaire de Spiritualite, VIII, Joie, pp. 1235-1255
3) Dictionar al Noului Testament, Pr. Dr. Ioan Mircea, Ed. IBMBOR, București, 1995.
4) Dicționar de sinonime, Luiza Seche și Irina Preda, Ed. Meteor Press, București, 2012.
5) Dicționar de termeni teologic –ortodox, Pr. Boloș Cristian și Diac. Gorgan Gabriel, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 2006.
6) Marele dicționar ortografic al Limbii Române,***, Ed, Litera, București, 2008
IV. Bibliografie principală:
1) Aghioritul, Nicodim, Războiul nevăzut, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001.

2) Aghioritul, Sfântul Nicodim, Paza celor cinci simțuri, Cate sfătuitoare pentru
paza celor cinci simțuri, a nălucirii și a inimii și care sunt îndulcirile duhovnicești
și chiar ale minții, ***, Ed. Anastasia, București, 1999.
3) Alexiev, Serafim, Arhimandrit, Răscumpărarea lucrare a iubirii și dreptății
dumnezeiești, trad. Gheorghiță Ciocioi, Ed. Sofia, București, 2009
4) Alfeyev, Ilarion, Sfântul Simeon Noul Teolog și tradiția ortodoxă, trad. din limba
engleză de Ioana Stoicescu și Maria-Magdalena Rusen, Ed. Sofia, București,
2010.
5) Athonitul, Cuviosul Siluan, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Studiu
introductiv și traducere, Diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu.
6) Berger, Calinic, Ierom. Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi – reflexii
despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2012.
7) Briancianinov, Ignatie, Sfântul, Armele războiului nevăzuti. Scrisori către
monahi, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, București, 2012.
8) Briancianinov, Ignatie, Sfântul, Cunoașterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii
văzute, trad. din lb. rusă Olga Bersan, Ed. Sofia, București, 2011.
9) Briancianinov, Ignatie, Sfântul, De la întristarea inimii la mângâierea lui
Dumnezeu. Scrisori către mireni, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia,
București, 2012.
10) Briancianinov, Ignatie, Sfântul, Despre Rugăciunea lui Iisus, Sf. Mănăstire
Frăsinei, Râmnicu Vâlcea, 1948, ediție îngrijită de pr. Nicolae Tănase, Ed.
„Credința strămoșească”, 1999.
11) Bunge, Gabriel, ierom., Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau
„Celălalt Paraclet”, traducere și cuvânt înainte diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 20062.
12) Cabasila, Nicolae, Cuvântări teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria,
Scrieri I, studiu introductiv și traducere diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, 2010.
13) Cabasila, Sfântul Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere din limba greacă și
note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009.
14) Ciprian, Episcopul Cartaginei, Sfântul, Scrisori, trad. prof. Ion Diaconescu și
prof. dr. Ovidiu Pop, prefață Ion Diaconescu, Ed. Sofia, București, 2011.
15) Criteanul, Agapie, monahul, Mântuirea Păcătoșilor, trad. Schitul Prodromul,
1939, preluată de Ed. Buna Vestire, Bacău, 2001.
16) Dimitrie, al Rostovului, Sfântul, Calea împărătească. Învățături și pravile de

rugăciune, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, București, 2011.
17) Efrem, Sirianul, Sfântul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii,
studiu introd. și trad. diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 20102.
18) Evagrie, Ponticul, avva, În luptă cu gândurile, Despre cele opt gânduri ale
răutății și Replici împotriva lor, comentarii ierom. Gabriel Bunge, trad. și
prezentare diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006.
19) Galeriu, Constantin, Pr., Jertfă și Răscumpărare, Ed. Harisma, București, 1991.
20) Guroian, Vigen, Grădina ca parabolă teologică – meditații despre grădinărit,
trad. și postfață diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2011.
21) Hausherr, Irenee, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin,
în rom. Trad. Mihai Vladimirescu, Ed. Deisis, Sibiu, 20122.
22) Hausherr, Irenee, Plânsul și străpungerea inimii la Părinții răsăriteni, trad. Mihai
Vladimirescu, Ed. Deisis, Sibiu, 20092.
23) Iancu, Dorin-Demostene, dr., O prietenie între Părintele Dumitru Stăniloae și
Părintele Donald Allchin, ediție, traducere din limbile engleză, franceză și greaca
veche și note de dr. Dorin-Demostene Iancu, ed. Basilica, București, 2004.
24) Ică, Ioan jr., diac., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului
integrala comentariilor liturgice, Ed. Deisis, 2011.
25) Ică, Ioan jr., diac., Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciunii neîncetate –
textul integral al redacției Optima, trad. și stud. introd., diac. Ioan Ică jr., postfață
Aleksei Pentkovki, Ed. Deisis, Sibiu, 20122.
26) Ioan Gură de Aur, Mărgăritare cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur și ale mai
multor Sfinți și Dascăli, ediție îngrijită de Florin Stuparu, Ed. Sofia, București,
2010.
27) Ioan, Damaschin, Sfântul, Omilii la Nașterea și Adormirea Maicii Domnului,
trad. Prof. Paul Bălan, Ed. Agapis, București, 2009.
28) Ioan, Gură de Aur, Grigorie, din Nazianz, Efrem, Sirul, Sfinții, Despre Preoție,
trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, 2007.
29) Ioan, Gură de Aur, Puțul și Împărțire de grâu, corector Mădinca Mardare, Ed.
Buna Vestire, Bacău, 1995.
30) Ioan, Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Matei, Scrieri III, trad., introd., și note Pr. D.
Fecioru, ED. IBMBOR, București, 1994.
31) Ioan, Gură de Aur, Sfântul, Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, ediție
revizuită de Constantin Făgețean, Ed. Sofia, București, 2005.
32) Lossky, Vladimir, După Chipul și asemănarea lui Dumnezeu, trad. Anca
Manolache, Ed. Humanitas, București, 20062.
33) Lossky, Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, ed. Enciclopedică,
București, 1993.
34) Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere, studiu
introductiv și note Pr. Vasile Răducă, ed. Anastasia, anul?//? Vezi!!
35) Macarie, cel Mare, Sfântul, Omilii duhovnicești, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin
Cornițescu, Ed. IBMO, 2010.
36) Malantrucco, Luigi, Cum a murit de fapt Iisus, trad. și prezentare, diac. Ioan Ică
jr., cuvânt înainte Alessandro Malantrucco, Ed. Deisis, Sibiu, 20132.
37) Marc-Antoine, Costa de Beauregard, Pr., Stăniloae, Dumitru, Pr., Mica
Dogmatică vorbită – Dialoguri la Cernica, trad. Maria Cornelia Ică jr., Ed.
38) Mladin, Nicolae, mitropolitul, Hristos – viața noastră. Asceza și mistica paulină,
ediție îngrijită și prefață Pr. Prof. Ioan Ică sr., Ed. Deisis, Sibiu, 20122.
39) Moise, Aghioritul, Monahul, Comuniunea pustiei și singurătatea orașelor, trad.
pr. Victor Manolache, Ed. Sofia, București, 2011.
40) Moșoiu, Nicolae, (Pr. Prof. Dr.), Taina prezenței lui Dumnezeu în viața umană.
Viziunea creatoare a părintelui profesor Dumitru Stăniloae, ed. Paralela 45,
2000.
41) Necula, Constantin, Pr. Conf. Univ. Dr., Porțile Cerului, Ed. Agnos, Sibiu, 2013
42) Nellas, Panayotis, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu și îndreptarea noastră –
pentru o soteriologie ortodoxă, trad. pr. Prof. Ioan Ică sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012.
43) Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Studiu introductiv și traducere
Diac.(Arhidiac.) Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 20094.
44) Nellas, Panayotis, Ortodoxia – divino-umanism în acțiunei, trad. Pr. Prof. Ioan Ică
sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2013.
45) Patronos, Georgios, Îndumnezeirea Omului, trad. Lector dr. Sabin Preda, Ed.
Bizantină, București, 2012.
46) Pavel, Aurel, Pr., și, Toroczkai, Ciprian Iulian, Adevăratul și falsul ecumenism.
Perspective ortodoxe asupra dialogului dintre creștini, Ed. Univ. „Lucian Blaga”
din Sibiu, Ed. Andreiana, Sibiu, 2010.
47) Păcuraru, Pr. Prof. Dr. Mircea, Ică jr., Diac. Asist. Ioan I., Persoană și
Comuniune: Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae la împlinirea
vârstei de 90 de ani, Ed. Arhiep. Ort. Sibiu, Sibiu, 1993.
48) Pălimaru, Cătălin, Pr., Părintele Dumitru Stăniloae, teolog al profunzimilor, Ed.
Renașterea, Cluj-Napoca, 2012
49) Popa, Virginia, Părintele Stăniloae – Biobibliografie, Ed. Trinitas, București,
20132.
50) Simonopetritul, Emilianos, arhim., Viața în Duh Cateheze și cuvântări, trad. Ioan
Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2011.
51) Sinaitul, Filotei, Trezia minții și cerul inimii (integrala scrierilor), Studiu
introductiv și text stabilit de monahul Raffaele Ogliari, trad. si arg.. de Diac. Ioan
Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009.
52) Sofronie, Arhimandritul, Din Viață și din Duh, trad. ierom. Rafail Noica, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2011.
53) Špidlίk, Tomáš, cardinal, Noi în Sfânta Treime, trad. Cristian Micaci, Ed. Galaxia
Gutenberg, 2004.
54) Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed.
IBMBOR, București, 2002.
55) Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1, 2, și 3), Ed.
56) Tadei, starețul, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, trad. din lb. sârbă Valentin-Petre
Lică, Ed. Predania, București, 2010.
57) Teofan, Zăvorâtul, Sfântul, Cum să trăim creștinește, trad. Adrian Tănăsescu-
Vlas, Ed. Sofia, București, 2009.
58) Thunberg, Lars, Antropologia teologică a Sf. Maxim Mărturisitorul, Microcosmos
și mediator, trad. Anca Popescu, Ed. Sofia, București, 2005.
59) Thunberg, Lars, Omul și Cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul,

trad. Remus Rus, Ed. IBMBOR, București, 1999.
60) Ward, Benedicta, Viețile Sfintelor care mai înainte au fost desfrânate, în rom.
Diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 20073.
61) Ware, Kallistos, Episcop, Puterea Numelui. Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea
ortodoxă, cuvânt înainte Pr. Prof. dr. Constantin Galeriu, trad. Gabriela
Moldoveanu, Cristiana, București, 1992.
Zanfirescu, Dem. Vasile, Între logica inimii și logica minții, Editura Trei, București, 2011
1) Bria, Ioan, Pr. Prof. Dr., Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, I și II, Ed.
Andreiana, Sibiu, 2009
2) Chifăr, Nicolae, (Pr. Prof.univ.dr.), Istoria creștinismului, vol.I, II, Ed. Univ. „Lucian
Blaga”, Sibiu, 2007.
3) Chira, Vasile, Lecții de Filozofie, Ed. Univ. „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2012.
4) Chira, Vasile, Prelegeri de Filozofie, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu, Sibiu, 2011.
5) Chira, Vasile, Studii de pluri-, inter- și transdisciplinaritate, Ed. Univ. „Lucian Blaga”
Sibiu, Sibiu, 2012.
6) Chițescu, Nicolae, prof., Todoran, Isidor, Pr. Prof., Petruță,. I., Pr. Prof., (***Stăniloae,
Dumitru, colaborator, dar din considerentele vremii nemenționat), Teologia Dogmatică
Simbolică vol. I, II,Cluj –Napoca , (2004, 2005).
7) Dumitriu, Anton, Eseuri. Știință și cunoaștere. Aletheia. Cartea întâlnirilor admirabile,
Ed. Eminescu, București, 1986.
8) Durckheim, Karlfried Graf, Centrul ființei, trad. Viorica Jurcan, Ed. Herald, București,
2011.
9) Evdochimov, Paul, Cunoașterea lui Dumnezeu în Tradiția Răsăriteană, trad., prefață și
note, Pr. Vasile Răducă, Ed. Humanitas, București, 2013.
10) Felmy, Karl Christian, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii
Ortodoxe – un comentariu istoric, trad. Pr. Prof. Ioan Ică, Ed. Deisis, 2008.
11) Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței eccleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe
contemporane, Introducere și trad. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.
12) Ică, Ioan jr, diac., Despre Lumina taborică, rugăciune lui Iisus și curăția inimii-scrieri
filocalice uitate, studii și trad. diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, 20132.
13) Ică, Ioan jr, și Marani, Germano, Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2012.
14) Ioja, Cristinel, O istorie a dogmaticii în teologia ortodoxă română vol. II, Ed. Pro-
Universitaria, București, 2013.
15) Ionescu, Nae, Filosofia religiei, prefața de Nicolae Tatu, postfața Mircea Vulcănescu,
ediție îngrijită de Marin Diaconu, Ed. Eminescu, București.
16) Isidor, Todoran, Pr. Prof. Dr., Zăgrean, Ioan, Arhidiac. Prof., Dogmatica Ortodoxă
manual pentru seminariile teologice, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2005.
17) Krivoșein, Vasile Arhiep., Biserica sobornicească – texte ecleziologice, trad. lb rusă
Nicolae Crețu, Ed. Sofia, București, 2012.
18) Lacoste, Jean-Yves, Fenomenalitatea lui Dumnezeu, trad. Maria-Cornelia Ică jr., Ed.
19) Larchet, Jean-Claude, Biserica Trupul lui Hristos, I Natura și structura Bisericii, trad.
Marinela Bojin, Ed. Sofia, București, 2013.
20) Larchet, Jean-Claude, Persoană și natură, Sfânta Treime- Hristos- Omul, trad. Pr. Prof.
Dragoș Bahrim și Marinela Bojin, Ed. Basilica, București, 2013.
21) Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor mintale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sofia,
București, 2008.
22) Mantzaridis, Georgios, Morala creștină, II, trad. Diac. Drd. Cornel Constantin Coman,
Ed. Bizantină, București, 2006.
23) Marion, Jean-Luc, În plus. Studii asupra fenomenelor saturate, trad. Ionuț Biliuță, Ed.
Deisis, 2003.
24) Marion, Jean-Luc, Vizibilul și revelatul, teologie, metafizică și fenomenologie, trad.
Maria-Cornelia jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2007.
25) Matsoukas, A. Nikos, Teologia Dogmatică și simbolică II, trad. Nicușor Deciu, Ed.
Bizantină, București, 2006.
26) Moltmann, Jugen, Treimea și Împărăția lui Dumnezeu, contribuții la învățătura trinitară
despre Dumnezeu, trad. din lb. germană Lector Univ. Dr. Daniel Munteanu, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.
27) Moșoiu, Nicolae, Pr., Îndrumar bibliografic pentru cursul de Teologie Dogmatică
ortodoxă și prelegeri, suport electronic, Sibiu, 2006.
28) Otto, Rudolf, Sacrul, în rom. Ioana Milea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
29) Rahner, Karl, Tratat fundamental despre credință, trad. din lb. germană Marius Taloș,
Ed. Galaxia Gutenberg, 2005.
30) Răducă, Pr. Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
31) Regnault, Lucien, Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, trad.
diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 20133.
32) Romanides, Ioannis, Dogmatica Patristică Ortodoxă o expunere concisă, ediție biligvă,
trad. Dragoș Dâscă, Lector Protos. Dr. Vasile Bîrzu, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010.
33) Savin, Ioan Ghe., Mistica și ascetica ortodoxă, Tipografia Eparhială Sibiu, Sibiu, 1996.
34) Schemann, Alexander, Introducere în teologia liturgică, trad. din lb. engleză ierom.
Vasile Bârzu, Ed. Sofia, București, 2009.
35) Schmemann, Alexander, Euharistia taina Împărăției, trad. Pr. Boris Răduleanu, Ed.
Sofia, București, 2012.
36) Špidlίk, Tomáš, Inima și Duhul în învățătura Sfântului Teofan Zăvorâtul – o
fenomenologie ascetico-mistică, trad. Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2011.
37) Špidlίk, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, vol. I (Manual sistematic), trad. și
prez. Diac. (Arhidiac.) Ioan I. Ică jr., cuvânt înainte P. Marko I. Rupnik S. J., Ed. Deisis,
Sibiu, 20052.
38) Spinoza, Tratat despre îndreptarea intelectului, trad. prof. S. Katz, Ed. Antet, 2005.
39) Streza, Ciprian, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare – Istorie- text- analiză comparată-
comentariu teologic, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 20122.
40) Streza, Laurențiu, IPS Ardealului, Liturghia – sufletul etern al Ortodoxiei în rugăciune,
Studii de Teologie liturgică, Pr. Prof. Ene Braniște, ***(volum dedicat Pr. Ene Braniște,
cuprinzând articolele părintelui profesor), Ed. Andreiana, Sibiu, 2013
41) Voicu, Constantin, Arhidiac., Prof. dr., Patrologie, vol. I, II, III, Ed. Basilica, București,
2009.
1) Ward, Keith, Marile întrebări din știință și religie, trad. Dina Litzica, Ed. Curtea
Veche, București, 2011.
2) Yannaras, Christos, Abecedar al credinței, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Coman,
Ed. Bizantină, București, 2007.
3) Yannaras, Christos, Adevărul și Unitatea Bisericii, traducere din lb. gr. Ierom.
Ignatie (Ilie) Trif și Uliniuc Ionuț Dumitru, Ed. Sofia, București, 2009.
4) Zaharia, arhimandritul, Lărgiți și voi inimile voastre! Lărgirea inimii în teologia
Sfântului Siluan Athonitul și a starețului Sofronie de la Essex, traducere monahia
Mariam Vicol, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.
5) Ică, Ioan jr., Arhidiac. Prof. Dr., Teologia Ortodoxă modernă și contemporană –
momente, figuri, parcurs, interpretare, , în Teologia Ortădoxă în secolul al XX-
lea și la începutul secolului al XXI-lea, coord. Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță, Ed.
Basilica, București, 2011, pp. 17-84.
6) Ică, Ioan jr., Persoană și/sau ontologie în gândirea ortodoxă contemporană, în
Persoană și comuniune…, pp. 359-213.
7) Ioan Ică jr., , Arhidiac., Patristica și teologia modernă (G. Florovsky 1936):
semnificația unui program teologic, în Mitropolia Ardealului, nr. 10-12, 1982, pp.
707-714.
8) Ioan Ică jr., Diac , Viața Sfântului Simeon Noul Teolog și epoca sa, în Scrieri IV,
Viața și epoca, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, pp. 5-101
9) Ioan Ică jr., diac., Capitolele, Imnele și Epistolele simioniene – problematica
filologică, istorică și spirituală, în Imne, Epistole și Capitole, trad. diac Ioan Ică
jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pp. 5-29
10) Ioan Ică jr., diac., Catehezele simioniene: problematica filologică, istorică și
spirituală, în Cateheze, Scrieri II, Ed, Deisis, Sibiu, 20032, pp. 5-18
11) Ioan Ică jr., Teologie și spiritualitate la Sf. Simeon Noul Teolog, în Mitropolia
Ardealului 32, 1987, nr. 3, pp. 21-47.
12) Ioan Ică sr., O aniversare patristică. 1300 de ani de la moartea Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în Mitropolia Ardealului, 1-2, 1962, pp. 71-75.
13) McGuckin, John, Pr. Prof., Sfântul Simeon Noul Teolog și monahismul bizantin,
în Scrieri IV, Viața și epoca, introducere și trad. diac Ioan Ică jr., Ed. Deisis,
2006, pp. 357-422.
14) Moldovan, Ilie, Teologia Sfântului Duh după catehezele Sf. Simeon Noul Teolog,
în Studii Teologice, 19, 1967, nr. 7-8, pp. 418-431.
15) Portaru M., Sfântul Maxim Mărturisitorul. Comentariu la Psalmul LIX, în Studii
teologice, 6, 3, 2010, pp. 211-236.
16) Stăniloae, Dumitru, Pr., Fiul și Cuvântul Lui Dumnezeu prin Care toate s-au
făcut și se fac, în Ortodoxia, 35, 1983, nr. 2, pp. 168-176.
17) Stăniloae, Dumitru, Pr., Sfintele Taine și ierurgiile bisericești, în Ortodoxia, 37,
1985, nr. 3, pp. 450-454.
18) Stăniloae, Dumitru, Pr., Proscomidia sau rânduiala producerii darurilor pentru
Sfânta Jertfă a lui Hristos, în Mitropolia Banatului, 34, 1984, nr. 5-6, pp. 261-
277.
19) Stăniloae, Dumitru, Pr., Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp, în
Mitropolia Olteniei, 39, 1987, nr. 2, pp. 41-69.
20) Stăniloae, Dumitru, Pr., Persoana istorică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
în Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor, 1, 1989, pp. 217- 220.
21) Stăniloae, Dumitru, Pr. , Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în Studii
Teologice, 22, 1970, nr. 5-6, pp. 333-355.
22) Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Lumina dumnezeiască în descrierea Sf. Simeon
Noul Teolog, în Iisus Hristos Lumina lumii și îndumnezeirea omului, București,
1993, pp. 217-285.
23) Stăniloae, Dumitru, Pr., Dumnezeu, unul în ființă și întreit în persoane, în
Îndrumător Bisericesc, Sibiu, 129, 1981, pp. 206-208.
24) Stăniloae, Dumitru, Pr., „Iconomia” în Biserica Ortodoxă, în Ortodoxia, 15,
1963, nr. 2, pp. 152-186.
25) Stăniloae, Dumitru, Pr., Atragerea ierarhică a lumii spre Sfânta Treime prin
Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, în Mitropolia Olteniei, 43, 1991, nr. 2, pp. 14-
34.
26) Stăniloae, Dumitru, Pr., Biserica în sensul de locaș și de largă comuniune în
Hristos, în Ortodoxia, 34, 1982, nr. 3, pp. 336-346.
27) Stăniloae, Dumitru, Pr., Biserica universală și sobornicească, în Ortodoxia, 18,
1966, nr. 2, pp. 167-198.
28) Stăniloae, Dumitru, Pr., Cântarea liturgică comună, mijloc de întărirre a unității
dreptei credințe, în Ortodoxia, 33, 1981, nr. 1, pp. 58-72.
29) Stăniloae, Dumitru, Pr., Chipul lui Hristos în Biserica Răsăriteană: Iisus Hristos,
darul și cuvântul suprem al lui Dumnezeu, în Ortodoxia, 25, 1973, nr. 1, pp. 5-17.
30) Stăniloae, Dumitru, Pr., Comuniunea prin iubire, în Ortodoxia, 15, 1963, nr. 1,
pp. 52-70.
31) Stăniloae, Dumitru, Pr., Conținutul creștin al rugăciunii către Iisus Hristos, în
Ortodoxia, 43, 1991, nr. 2, pp. 3-4.
32) Stăniloae, Dumitru, Pr., Creația ca dar și Tainele Bisericii, în Ortodoxia, 28,
1976, nr. 1, pp. 10-29.
33) Stăniloae, Dumitru, Pr., Criteriile prezenței Sfântului Duh, în Studii Teologice,
19, 1967, nr. 3-4, pp. 103-127.
34) Stăniloae, Dumitru, Pr., Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului
Duh asupra credincioșilor, în Ortodoxia, 33, 1981, nr. 1, pp. 5-12.
35) Stăniloae, Dumitru, Pr., Cuvântul creator și mântuitor și veșnic înnoitor, în
36) Stăniloae, Dumitru, Pr., Dinamica creației în Biserică, în Ortodoxia, 29, 1977, nr.
3-4, pp. 281-291.
37) Stăniloae, Dumitru, Pr., Drumul cu Hristos Mântuitorul, prin Taine și sărbătorile
Bisericii Ortodoxe, în Ortodoxia, 28, 1976, nr. 2, pp. 402-416.
38) Stăniloae, Dumitru, Pr., Dumnezeiasca Euharistie, în cele trei confesiuni, în
Ortodoxia, 5, 1953, nr. 1, pp. 46-115.
39) Stăniloae, Dumitru, Pr., Dumnezeu Cuvântul cel întrupat sfințește creația prin
Cuvântul și fapta omenească a Sa și a omului și în special a preotului, în
Mitropolia Olteniei, 43, 1991, nr. 4-6, pp. 12-20.
40) Stăniloae, Dumitru, Pr., Dumnezeu este iubire (Ioan IV, 8), în Ortodoxia, 23,
1971, nr. 3, pp. 366-402.
41) Stăniloae, Dumitru, Pr., Dumnezeu este lumină, în Ortodoxia, 26, 1974, nr. 1, pp.
70-96.
42) Stăniloae, Dumitru, Pr., Ființa Tainelor în cele trei confesiuni, în Ortodoxia, 8,
1956, nr. 1, pp. 3-28.
43) Stăniloae, Dumitru, Pr., Fiul lui Dumnezeu cel întrupat este lumina și viața lumii,
fiind „lumină din lumină” și având în El și ca om pe Duhul și viața veșnică, în
44) Stăniloae, Dumitru, Pr., Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat și înviat ca
om: reunificatorul creației în El pentru veci, în Mitropolia Olteniei, 39, 1987, nr.
4, pp. 7-23.
45) Stăniloae, Dumitru, Pr., Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în
Ortodoxia, 40, 1988, nr. 3, pp. 67-72.
46) Stăniloae, Dumitru, Pr., Ierarhia darurilor și treptele rugăciunii, în Ortodoxia,
35, 1983, nr. 3, pp. 405-425.
47) Stăniloae, Dumitru, Pr., Iisus Hristos ca prototip al icoanei Sale, în Mitropolia
Moldovei și Sucevei, 34, 1958, nr. 3-4, pp. 244-272.
48) Stăniloae, Dumitru, Pr., Iisus Hristos, Arhiereu în veac, în Ortodoxia, 31, 1979,
nr. 2, pp. 217-231.
49) Stăniloae, Dumitru, Pr., Iisus Hristos, lumina lină, în Lumina Lină, 1, 1990, nr. 1,
pp. 1-2.
50) Stăniloae, Dumitru, Pr., Istoria, un drum spre veșnicie, în Vestitorul Ortodoxiei
Românești, 3, 1991, nr. 31-32, pp. 1-2.
51) Stăniloae, Dumitru, Pr., Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și
catolici, în Ortodoxia, II, 1950, nr 4, pp. 559-609.
52) Stăniloae, Dumitru, Pr., Jertfa lui Hristos și spiritualitatea noastră prin
împărtășirea de ea în Sfânta Liturghie, în Ortodoxia, 35, 1983, nr. 1, pp. 104-118.
53) Stăniloae, Dumitru, Pr., Legătura între Euharistie și iubirea creștină, în Studii
Teologice, 17, 1965, nr. 1-2, pp. 3-32.
54) Stăniloae, Dumitru, Pr., Liturghia comunității și jertfa interioară în viziunea
filocalică, în Ortodoxia, 30, 1978, nr. 1-2, pp. 389-399.
55) Stăniloae, Dumitru, Pr., Liturghia, urcuș spre Dumnezeu și poartă a cerului, în
Mitropolia Banatului, 31, 1981, nr. 1-3, pp. 41-56.
56) Stăniloae, Dumitru, Pr., Locașul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau
centrul liturgic al creației, în Mitropolia Banatului, 33, 1981, nr. 4-6, pp. 277-
307.
57) Stăniloae, Dumitru, Pr., Maica Domnului ca mijlocitoare, în Ortodoxia, 4, 1952,

nr. 1, pp. 79-129.
58) Stăniloae, Dumitru, Pr., Maica Domnului în Prologul Evangheliei de la Luca, în
Ortodoxia, 32, 1980, nr. 3, pp. 443-453.
59) Stăniloae, Dumitru, Pr., Modurile prezenței lui Hristos în cultul Bisericii, în
Mitropolia Banatului, 34, 1982, nr. 7-9, pp. 429-456.
60) Stăniloae, Dumitru, Pr., Natură și har în teologia Bizantină, în Ortodoxia, 26,
1974, nr. 3, pp. 392-439.
61) Stăniloae, Dumitru, Pr., Noțiunea Dogmei, în Studii Teologice, 16, 1964, nr. 9-10,
pp. 533-571.
62) Stăniloae, Dumitru, Pr., Prof. Dr., Legătura personală cu Hristos în lumina
infinității dumnezeiești după Sf. Simeon Noul Teolog, în Studii de teologie
dogmatică ortodoxă, Craiova, 1991, pp. 307-317.
63) Stăniloae, Dumitru, Pr., Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și relația Lui cu
Fiul, ca temei al îndumnezeirii și înfierii noastre, în Ortodoxia, 31, 1979, nr. 3-4,
pp. 583-592.
64) Stăniloae, Dumitru, Pr., Realitatea tainică a Bisericii, în Ortodoxia, 35, 1984, nr.
3, pp. 415-420.
65) Stăniloae, Dumitru, Pr., Relațiile treimice și viața Bisericii, în Ortodoxia, 16,
1964, nr. 4, pp. 503-525.
66) Stăniloae, Dumitru, Pr., Semnificația luminii dumnezeiești în spiritualitatea și
cultul Bisericii Ortodoxe, în Ortodoxia, 28, 1976, nr. 3-4, pp. 433-446.
67) Stăniloae, Dumitru, Pr., Sfânta Treime – creatoarea, mântuitoarea și ținta veșnică
a tuturor credincioșilor, în Ortodoxia, 38, 1986, nr. 2, pp. 14-42.
68) Stăniloae, Dumitru, Pr., Sfântul Duh în revelație și în Biserică, în Ortodoxia, 26,
1974, nr. 2, pp. 216-249.
69) Stăniloae, Dumitru, Pr., Sfântul Duh și sobornicitatea Bisericii, în Ortodoxia, 19,
1967, nr. 1, pp. 32-48.
70) Stăniloae, Dumitru, Pr., Sfințenia în Ortodoxie, în Ortodoxia, 32, 1980, nr. 1, pp.
33-43.
71) Stăniloae, Dumitru, Pr., Starea primordială a omului în cele trei confesiuni, în
Ortodoxia, 8, 1956, nr. 3, pp. 323-357.
72) Stăniloae, Dumitru, Pr., Taina Euharistiei, izvor de viață spirituală în Ortodoxie,
în Ortodoxia, 31, 1979, nr. 3-4, pp. 499-510.
73) Stăniloae, Dumitru, Pr., Taina negrăită a Unui suprem, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, 57, 1981, nr. 1-3, pp. 27-38.
74) Stăniloae,Dumitru, Pr., Transparența Bisericii în viața sacramentală, în
Ortodoxia, 22, 1970, nr. 4, pp. 501-516.
75) Voicu, Constantin, Arhidiac., Hristologia cosmică după Sfântul Maxim
Mărturisitorul, în vol. Diac. Ioan Ică jr., ***, Persoană și comuniune…., Ed.
Arhiep. Ort., Sibiu, 1993, pp. 589-607.

Rezumat Lucrare de Licena

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rezumat Lucrare de Licena

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Căpraru Costel, semestrul 1, 2014, Master:„Lumea ca dar și revărsările harului”

conștientizarea de sine și intenționalitatea revelației ca dat al revelației lumii și a omului.

preoție și o jertfă sacramentală, instituită de Dumnezeu potrivit diversității darurilor.”17

Trinitatea ca origine a lumii

idiomatum”, o perihoreză permanentă a Sa cu Veșnicia și Eternitatea, dar și cu lumea. Hristos

îmbogățește și împărtășește moartea Sa mistică la ceilalți oameni dăruind oamenilor misterul

Biserica spațiul de viață și de har în lume

le dă acestora existență în timp ca să crească spiritual în El, în cursul ei, și să se desăvârșească în

Concluzii finale preliminare:

II. Izvoare Patristice și lucrări principale:

2. Ciprian, al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale. Despre condiția

24. Maxim, Mărturisitorul, Sfântul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl Nostru, în FR

1) Dictionaire de la Bible, III, Joie, pp.1597-1599

IV. Bibliografie principală:

1) Aghioritul, Nicodim, Războiul nevăzut, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001.

16) Dimitrie, al Rostovului, Sfântul, Calea împărătească. Învățături și pravile de

59) Thunberg, Lars, Omul și Cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul,

57) Stăniloae, Dumitru, Pr., Maica Domnului ca mijlocitoare, în Ortodoxia, 4, 1952,

S-ar putea să vă placă și