Sunteți pe pagina 1din 18

Simţind acut lipsa unei adevărate perspective spirituale a Occidentului

în care trăia şi cunoscând faptul că această situaţie ameninţa şi Ortodoxia


răsicjcgfăriteană prin adoptarea metodelor scolastice hde "a face teologie" în
cele mai importante facultăţi jlsigujgrzkfuuodoxă, G. Florovsky ia atitudine
împotriva acestei stări de spirit, prin reîntoarcerea spre sursele patristice,
păstrătoare ale teologiei şi spiritualităţii autentice. Florovsky aduce înjkm
discuţie incapacitatea teologilor secolului XVII, XVIII şi începutul secolului
XIX de a ieşi din tiparul gândirii occidentale, inabilitatea de a recăpăta
gândirea Părinţilor consideraţi drept repere veritabile ale credinţei şi vieţii
creştine. Demersul său constă într-o reconsiderare a izvoarelor Ortodoxiei cu
scopul de a regăsi esenţa unei viziuni creştine autentic ortodoxe, ethosul
Bisericii Ortodoxe, prin realizarea unei sinteze neopatristice care ar fi
coincis cu o renaştere teologică ce ar fi readus în atenţie adevărul Sfintelor
Scripturi şi al Tradiţiei Sfinte a Bisericii, sintetizat şi valorificat de gândirea
Sfinţilor Părinţi. În viziunea lui Florovsky reîntoarcerea la Părinţi nu
însemna o imitare servilă sau o repetare a lor, ci reaprinderea focului creator
al Sfinţilor Părinţi, restaurarea spirituluii patristic. Teologia neopatristică e o
teologie a întoarcerii către valorile nu doar intelectuale, ci existenţiale ale
Părinţilor, având în vedere faptul că pentru Părinţi teologia reprezenta un
mod de viaţă.
Sinteza propusă de Florovsky trebuia să fie patristică, fidelă spiritului şi
viziunii Părinţilor, dar să fie şi neopatristică, din moment ce se adresează
unei perioade noi, cu problemele şi încercările ei.
Vl. Lossky, I. Popovici şi J. Meyendorff au adus o contribuţie
importantă în realizarea acestui deziderat propus de G. Florovsky.
Renaşterea patristică a fost un deziderat urmărit de aceşti teologi în întreaga

1
lor operă, mai ales în domeniul hristologiei, căreia i-au acordat o deosebită
atenţie.
Pentru G. Florovky hristologia nu se reduce doar la forma dogmelor în
carme este expusă învăţătura Bisericii despre Persoana şi opera lui Hristos,
ci conturul trergbkkbbuie umplut de conţinut fapt pe care omul îl realizetază
prin n. Credinţa în Hristos aduce unitatea între oameni care au devenit astfel
Trupul lui Hristos, la baza unităţii stând iubirea cu care Dumnezeu a cucerit
lumea.
Întruparea reprezintă momentul când Dumnezeu se face vizibil
oamenilor. Nimeni nu poate crede cu adevărat în Dumnezeu Tatăl, dacă nu
crede în Mântuitorul Hristos, credinţa în Hristos devenind astfel temeiul
credinţei noastre în Dumnezeu Întreit în Persoane.
Prin Jertfa Sa pe Cruce, Hristos a întemeiat Biserica, Trupul Său,
Biserica în totalitatea ei având centrul personal în Hristos. În viziunea lui
Florovsky, între ecclesiologie şi hristologie există o profundă şi tainică
legătură, căci Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica este Trupul Său.
Biserica este locul şi modul prezenţei lui Hristos continue în lume până la
sfârşitul veacurilor. Biserica este una, Biserica lui Hristos, căci Biserica este
Trupul Său şi Hristos nu este niciodată divizat. În Hristos sunt unite toate
generaţiile de oameni.
Se remarcă faptul că perspectiva din care Florovsky tratează
ecclesiologia rămâne mai întâi de toate hristologică, sau mai precis, axată pe
doctrina despre Trupul lui Hristos, simţindu-se totodată influenţa lui
Hrisostom şi Augustin referitoare la participarea creştinilor în mod personal
la universalitatea Bisericii. Hristocentrismul accentuat al eclesiologiei lui
Florovsky e legat fără nici un dubiu de tradiţia patristică şi bizantină.

2
În ce-l priveşte pe Vladimir Lossky teologia începe cu revelaţia lui
Dumnezeu prin Întruparea Fiului. Întruparea Îl descoperă pe Dumnezeu ca
Treime, fiind o revelaţie despre existenţa lui Dumnezeu. Adevăratul scop al
teologiei nu reprezintă idei abstracte, ci o întâlnire prin unire mistică cu
Dumnezeu cel personal. Întruparea face posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu
nu ca gnoză, ci ca experienţă mistică ce depăşeşte sfera gândirii.
Prin întrupare Cuvântul se face trup, adică ia firea noastră umană, suflet
şi trup, în propriul Său ipostas divin, deschizând omului calea unirii cu
Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos care înlătură din natura umană separarea de
Dumnezeu rezultată în urma căderii e continuată în Biserică, Trupul Său.
Biserica este deja Trupul lui Hristos, însă nu are încă plenitudinea celui ce
este totul în toate. Dacă lucrarea lui Hristos s-a împlinit, e momentul ca şi
lucrarea Duhului să se împlinească. Lossky consideră Cincizecimea ca fiind
o continuare a Întrupării, consecinţa acesteia, iar lucrarea Duhului în
Biserică fiind văzută drept o continuare a lucrării lui Hristos. Consecinţa o
reprezintă distincţia între icono,ia Fiului şi cea a Duhului. În viziunea lui
Lossky lucrarea lui Hristos se îndreaptă spre firea oamenilor recapitulată în
Ipostasul Său, iar lucrarea Sfântului Duh se adresează fiecărei persoane
umane.
Florovsky, care recunoaşte meritele muncii lui Lossky, ia atitudine
împotriva unei astfel de disociaţii; criticând această opoziţie între iconomia
Fiului şi a Duhului Sfânt în misterul Bisericii, Florovsky afirmă că iconomia
Fiului şi a Duhului sunt inseparabile şi corelative.
Totuşi, atitudinea lui Lossky se justifică prin modul acestuia de a privi
Biserica ca fiind Trupul lui Hristos, dar şi Templu al Duhului Sfânt. Din
acest motiv pentru Lossy eclesiologia are un dublu fundament, hristologic şi
pnevmatic. De fapt el nu desparte lucrarea lui Hristos de cea a Duhului şi

3
viceversa. Ceea ce face Lossky nu este decât o separare artificială între cele
două lucrări, spre a readuce atenţia asupra Persoanei Duhului Sfânt şi a
rolului Său în iconomia mântuirii, conform învăţăturii şi tradiţiei Bisericii
despre rolul Duhului în desăvârşirea omului. Lossky consideră hristologia şi
pnevmatologia ca fiind două părţi specifice ale operei de mântuire.
Marele merit al lui Lossky este acela de a distinge şi a uni în cele două
aspecte ale Bisericii cele două iconomii, ale Fiului şi Duhului, doi poli ai
singurei iconomii logos-pnevmatice, ea însăşi manifestarea dumnezeirii a
cărei sursă este Tatăl.
Teologia lui Iustin Popovici, alt reprezentant de seamă al curentului
neopatristic, este prin excelenţă hristologică, cugetarea sa avându-L ca reper
pe Mântuitorul Hristos, Dumnezeu-Omul.
Două taine sunt unite în Persoana Mântuitorului cel ce S-a întrupat şi a
venit în lume spre a-l scoate pe om din robia păcatului şi a morţii şi anume
taina lui Dumnezeu şi taina omului. Mijlocul prin care i se descoperă omului
taina lui Hristos Dumnezeu şi Om este credinţa, aceasta reprezentând
totodată sălăşluirea lui Hristos în om. Fără Hristos în viaţa sa, condiţia
omului în lume este una disperată, fără ieşire. Lumea, cu toate suferinţele şi
tragediile ei, se aseamănă cu un condamnat la moarte; un condamnat care îşi
dă duhul de fiecare dată şi care, paradoxal, nu moare niciodată, iar omul e
prins în această luptă, e martor implicat şi el în suferinţele şi lipsurile lumii.
Omul nu are în sine viaţă dacă nu-l are pe Dumnezeu care este Însăşi Viaţa.
Sălăşluirea lui Dumnezeu în om e posibilă prin compatibilitatea cu Logosul
care face parte din chipul lui Dumnezeu cu care a fost înzestrat omul la
creaţie. Această compatibilitate e numită de părintele Iustin Popovici
logositate, omul fiind logosnost, adică compatibil cu Logosul. După cum
scrie teologul sârb Dumnezeu Cuvântul a arătat prin Întrupare că logosnost

4
este esenţa naturii noastre, temelia fiinţei noastre, baza vieţii şi existenţei
noastre omeneşti.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu coincide cu momentul când viaţa
noastră capătă sens. Înainte de Întrupare viaţa de pe pământ era o moarte
continuu amânată, era o viaţă fără sens şi fără semnificaţie. Prin naşterea Sa
ca om, Hristos Domnul arată preţuirea şi cinstea nemărginită, valoarea
nemăsurată a omului. Roadele Întrupării şi ale Jertfei pentru păcatele noastre
a Mielului celui fără de păcat sunt nepreţuite. Hristos Domnul ne-a adus
nouă, celor robiţi sub puterea păcatului şi a morţii, mântuirea. Mântuirea nu
este altceva decât viaţa în Hristos şi prin Hristos. Făcându-se om din iubire,
Iisus Hristos l-a sfinţit pe om, l-a hristificat, l-a îndumnezeit. Mediul în care
creştinii se îndumnezeiesc este Biserica, Trupul lui Hristos, care Îl are ca şi
Cap pe Însuşi Mântuitorul. Duhul Sfânt, prin puterea sa dumnezeiască
uneşte pe toţi credincioşii într-un trup, Biserica. Prin Duhul Sfânt omul
devine om al lui Hristos, devine creştin, membru al Bisericii. În Biserică
Hristos este contemporan cu fiecare om. Biserica este Dumnezeu-Omul
Hristos, prelungit în toate veacurile, în toată veşnicia.
Pentru Arhim. Iustin Popovici hristologia, taina lui Hristos, reprezintă
răspunsul la aspiraţiile şi căutările omului din toate epocile. Misterul
Adevărului nu stă în lucruri, idei sau simboluri, ci într-o Persoană, şi această
Persoană este divino-umană, Domnul Iisus Hristos.
Adevărul lui Hristos este păstrat în Sfintele Evanghelii şi transmis nouă
de Sfinţii Părinţi. O dovadă despre aprecierea şi dragostea părintelui Iustin
faţă de Sfinţii Părinţi stă mărturia marelui sfânt şi teolog al Bisericii
Ortodoxe Sârbe despre contribuţia providenţială a Sfinţilor Părinţi la
păstrarea şi transmiterea adevărului despre Hristos: "acest adevăr îl
binevestesc cu glas de tunet arhistrategii Evangheliei Dumnezeu-Omului:

5
Sfântul Atanasie, Prea Marele Hrisostom,Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul
Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Simeon Noul
Teolog, Sfântul Grigorie Palama. Pe aceştia îî urmează şi toţi ceilalţi sfinţi
binevestitori – toată Biserica lui Hristos."1
Pentru John Meyendorff, adept şi el al renaşterii neopatristice, problema
hristologică a fost una crucială, constituind preocuparea fundamentală a
operei sale teologice.
Pornind de la antropologie şi referindu-se la faptul că omul a fost creat
pentru a avea parte de viaţa întru Dumnezeu, căderea sa constând într-o
trădare a vocaţiei lui, iar păcatul fiind un fel de negare a naturii înseşi,
Meyendorff ajunge să vorbească despre hristologie, referindu-se la faptul că
Întruparea oferă omului posibilitatea să împlinească chemarea sa, anume
participarea la viaţa dumnezeiască prin desăvârşirea sfinţeniei. Prin opera
răscumpărătoare a lui Hristos omul este restaurat în prietenia cu Dumnezeu
şi în participarea la viaţa divină. A fi în Hristos înseamnă o părtăşie, prin
puterea Duhului Sfânt la umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, umanitate
care rămâne pe deplin umană chiar după îndumnezeirea ei în ipostasul
dumnezeiesc al Logosului.
Comuniunea cu Dumnezeu făcută posibilă de Întruparea Fiului lui
Dumnezeu presupune de asemenea o comuniune între oameni ce trebuie să
fie vizibilă în lume, ca o mărturie a lucrării lui Hristos Însuşi care a venit ca
toţi să fie una. Această unire a tuturor nu e o simplă realitate spirituală şi
invizibilă, ci ea trebuie să se vadă în viaţa concretă a Bisericii. Când noi
suntem în comuniune cu Biserica, suntem în comuniune cu Hristos în
plenitudinea Sa. Biserica oferă omului posibilitatea întâlnirii cu Hristos în
Sfânta Euharistie. Participarea la Euharistie reprezintă o participare la
1
Iustin Popovici, Om şi Dumnezeu-Om…, p. 96

6
Învierea şi umanitatea restaurată a lui Hristos, asumată în ipostasul Fiului lui
Dumnezeu.
În viziunea lui Meyendorff esenţa creştinismului, a credinţei creştine şi
a mesajului creştin este întâlnirea personală cu Dumnezeu. Dumnezeu nu
poate fi văzut decât în rugăciune, în experienţă mistică, de aici şi atenţia
deosebită acordată de John Meyendorff teologiei Sfântului Grigorie Palama,
unul dintre cei mai profunzi şi originali teologi ai Bisericii.
Reuşind să sintetizeze în mod magistral dogma hristologică, Jean
Meyendorff se remarcă prin atenţia deosebită acordată Sfinţilor Atanasie cel
Mare şi Chiril al Alexandriei, care au avut contribuţii deosebite în fixarea
terminologiei hristologice şi a dogmei înseşi. Pe lângă aceştia, Meyendorff
cercetează cu sporită acrivie ştiinţifică opera teologică a lui Grigorie de
Naziansz, Maxim Mărturisitorul, dar şi a Sfântului Grigorie Palama pe care
l-am amintit deja.
Trebuie menţionat faptul că la teologii ortodocşi amintiţi care au avut o
contribuţie deosebită în realizarea sintezei neopatristice se adaugă
reprezentanţi de frunte ai teologiei apusene precum Irenee Hausherr, Hans
Urs von Balthasar, Henri de Lubac, Jean Danielou, Walther Volker, Werner
Jaeger.
Aceştia au realizat faptul că doar întoarcerea către izvoarele patristice
este soluţia pentru repunerea teologiei pe făgaşul firesc, în care teologia este
unită cu viaţa în Hristos, aşa cum a fost în timpul Sfinţilor Părinţi, cu scopul
de a-l scoate pe omul contemporan din criza spirituală în care se află, prin
reaşezarea acestuia în legătura firească cu Dumnezeu.
În spaţiul ortodox românesc curentul neopatristic îşi are drept cel mai
mare reprezentant pe marele şi inegalabilul nostru teolog părintele Dumitru

7
Stăniloae, un veritabil Eminescu al teologiei româneşti aşa cum a fost pe
drept numit.
La baza activităţii părintelui Stăniloae ca şi teolog neopatristic stă taina
omului ca persoană, precum şi problemele cu care se confruntă într-o
societate consumistă care pe zi ce trece se îndepărtează tot mai mult de
Dumnezeu. În viziunea părintelui Dumitru Stăniloae problemele omului
contemporan nu-şi găsesc rezolvarea decât în relaţie cu Persoana lui Hristos,
în comuniunea omului cu Dumnezeu.
Prima sa lucrare importantă de teologie, Iisus Hristos sau restaurarea
omului, se dorea să fie o carte de gândire, de meditaţie, prin care se înfăţişa
semnificaţia lui Iisus Hristos pentru lumea actuală. Totuşi, capacitatea
intelectuală deosebită a autorului a reuşit să o transforme într-un adevărat
tratat de hristologie şi soteriologie, fără a omite însă nici antropologia
creştină.
Lucrarea are ca reper central Persoana lui Hristos care e nedespărţită de
opera Sa, iar conştiinţa că Hristos e contemporan fiecăruia dintre oameni
oferă omului posibilitatea de a creşte spiritual în relaţia cu Dumnezeu, cu
semenii şi cu natura în care trăieşte.
Părintele Stăniloae surprinde faptul că deşi omul are o existenţă plină de
mister şi nu înţelege toate mecanismele naturii care au loc în jurul lui şi care-
i coordonează viaţa, stă în firea omului conştiinţa că lumea în care trăieşte
nu e singura realitate, ci trebuie să existe cineva care a creat lumea şi care
susţine atât lumea, cât şi pe el prin purtarea de grijă. Calea prin care omului
îi este descoperit sensul său şi al lumii este credinţa, prin aceasta omul
stabilind o oarece legătură cu Dumnezeu, Creatorul şi Purtătorul de grijă al
tuturor celor câte există. Omul simte prezenţa lui Dumnezeu ca o presiune

8
asupra sa, ca o dorinţă de a Se lăsa cunoscut; un Dumnezeu care vrea sa intre
în relaţie cu omul.
Existenţa omului e dublată de misiunea pe care acesta o are, anume
aceea de a trezi credinţa în sufletele semenilor săi cu care se află în dialog
prin relaţiile interumane fireşti. Ideea că omul are această caracteristică de a
fi o fiinţă dialogică se regăseşte şi în filosofia lui Buber şi Ebner la care face
referire părintele Stăniloae, însă spre deosebire de aceştia, teologul nostru
subliniază faptul că aceasta face parte din chipul lui Dumnezeu cu care a fost
înzestrat omul la creaţie.
Deşi credincios, omul nu poate intra în relaţie vie cu Dumnezeu din
cauza păcatului. Iniţiativa legăturii directe, personale cu Dumnezeu nu putea
aparţine omului care era legat de pământ din cauza păcatului, ci trebuia ca
Dumnezeu să se coboare la oameni şi să-i facă să-L simtă real, aproape de ei,
cu o iubire pentru oameni cum nu s-a mai văzut pe pământ şi să le vădească
în acelaşi timp păcatul. Această idee constituie premisa de la care porneşte
părintele Stăniloae în expunerea hristologică pe care o face în lucrarea la am
făcut referire.
Hristologia are ca punct de plecare întruparea Fiului lui Dumnezeu, act
pe care părintele Stăniloae îl vede determinat de căderea omului în păcat, dar
care are ca fundament iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa.
Dumnezeu vede în Întrupare cea mai potrivită cale pentru restabilirea
omului, ca astfel acesta să poată înainta spre împlinirea vocaţiei la care a fost
creat.
Asumând firea umană Hristos o poartă pe aceasta spre îndumnezeire,
iar după învierea şi înălţarea Sa la cer umanitatea Domnului devine mediul
din care oamenii se împărtăşesc de puterea îndumnezeitoare. Cele trei
demnităţi pe care le întruneşte în Sine Hristos şi prin care lucrează mântuirea

9
omului care sunt totodată trei slujiri sau lucrări nu încetează după înălţarea la
cer, ci prin ele Mântuitorul călăuzeşte neîncetat pe oameni pe calea
desăvârşirii.
Expunând în lucrarea Iisus Hristos sau restaurarea omului învăţătura
despre Hristos pe baza Revelaţiei şi a Tradiţiei patristice, părintele Stăniloae
insistă asupra legăturii indisolubile care există între Persoana şi opera Sa,
făcându-se totodată un apărător al credinţei ortodoxe. Tocmai de aceea ia
atitudine faţă de concepţia sofiologică a lui Bulgakov, care denatura
învăţătura Bisericii despre întrupare şi unire ipostatică, dar şi faţă de
concepţiile teologiei protestante dialectice care nu făceau altceva decât să
despartă lucrarea lui Hristos de Persoana Sa, relativizeîndu-se astfel
Persoana lui Hristos lăsată fără lucrare.
Prin lucrarea Iisus Hristos sau restaurarea omului părintele Dumitru
Stăniloae reuşeşte magistral pe de o parte să expună învăţătura tradiţională
despre Hristos aşa cum a fost ea formulată de Sfinţii Părinţi, pe de alta o
dezvoltă şi nuanţează, Îl prezintă pe Hristos pe înţelesul omului
contemporan, aducându-L aproape de sufletul omului modern.
Aprecierea deosebită a părintele Stăniloae faţă de teologia patristică nu
rămâne doar la nivelul inspirativ, în sensul că teologul nostru foloseşte în
expunerea hristologiei neopatristice argumente din Sfinţii Părinţi, aceste
veritabile izvoare ale Ortodoxiei, ci se concretizează în traduceri deosebit de
importante atât pentru valoarea lor teologică, cât şi pentru mulţimea de note
de subsol cu care le îmbogăţeşte. Traducerile vizează în general pe Sfinţii
Părinţi care au avut cele mai mari contribuţii la fixarea dogmei hristologice,
şi anume Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul
Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Notele de subsol ale

10
părintelui Stăniloae au tocmai rolul de a explica şi aprofunda hristologia
fiecăruia dintre aceşti Părinţi.
În accepţiunea marelui nostru teolog, nu se poate teologhisi despre
Hristos fără a cunoaşte hristologia atanasiană, dogma hristologică formulată
la Sinodul I Ecumenic care are la bază învăţătura Sfântului Atanasie.
Hristologia Sfântului Atanasie este esenţială pentru credinţa creştină, cu
implicaţii soteriologice deosebit de importante. Teologia Sfântului Atanasie
are în centrul Logosul divin, Chipul Tatălui, Modelul după care a fost făcut
omul Care, spre a-l scoate pe om de sub osânda păcatului, coboară chenotic
prin întrupare şi-l mântuieşte pe om, repunându-l în legătură cu Creatorul
său, deschizându-i calea îndumnezeirii.
Teologia Sfântului Atanasie a reprezentat pentru părintele Stăniloae un
tezaur de inspiraţie inepuizabil. Acest fapt e vizibil mai ales în capitolele cu
privire la raportul Fiului cu Tatăl, relaţia oamenilor cu Dumnezeu şi, nu în
ultimul rând, soteriologia, care toate stau sub semnul gândirii atanasiene.
Asemenea Sfântului Atanasie, Sfântul Chiril al Alexandriei vede
hristologia ca fiind învăţătura centrală a creştinismului de la care pornesc şi
prin care se explică celelalte dogme creştine. Având ca bază hristologia lui
Atanasie, Sfântul Chiril a clarificat învăţătura despre Întrupare, despre
existenţa celor două firi într-o singură persoană a lui Hristos, neamestecând
firile, nici destrămând unitatea Persoanei. Unitatea lui Hristos este principiul
călăuzitor al hristologiei sale.
Alături de unirea ipostatică, slujirea arhierească şi aspectul de jertfă al
răscumpărării reprezintă alte puncte ale hristologiei părintelui Stăniloae care
îţi găsesc sursa de inspiraţie în scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei.
Spre a explica actualitatea şi manifestarea celor două firi în Persoana
cea dumnezeiască a lui Hristos părintele Stăniloae se inspiră nu întâmplător

11
din hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Hristologia e miezul
cugetării Sfântului Maxim. Întreaga teologie a Mărturisitoului e privită din
perspectivă hristologică. Atât omul, căt şi lumea creată există conform unor
raţiuni care îşi au originea în Raţiunea Supremă, Logosul lui Dumnezeu.
Scopul omului şi a lumii este realizarea acordului între existenţa lor şi
raţiunile după care au fost create. Luând firea umană, Hristos ia şi afectele
ireproşabile intrate ca slăbiciuni în firea oamenilor în urma păcatului pe care
le suportă şi le biruieşte, curăţind firea de ele. Sfântul Maxim insistă asupra
faptului că după întrupare, Hristos are două naturi sau firi distincte şi depline
fiecare. Conştient de faptul că unitatea lui Hristos căutată la nivelul firilor ar
duce fie la monofizism, fie la o fire amestecată, care n-ar fi nici
dumnezeiască, nici omenească, Sfântul Maxim Mărturisitorul vede unitatea
la nivelul Persoanei, apărând astfel învăţătura ortodoxă.
Cu Sfântul Simeon Noul Teolog hristologia părintelui Stăniloae se
îmbogăţeşte, evoluează spre o teologie mistică, a cunoaşterii lui Hristos în
rugăciune şi smerenie.
Sfântul Simeon aduce în conţinutul teologiei Părinţilor anteriori un
accent deosebit de puternic pus pe personalismul lui Dumnezeu, pe legătura
personală a făpturii cu El, prezentând bogăţia complexă, vie şi caldă a
relaţiei omului cu Mântuitorul. Hristologia Sfântului Simeon Nou Teolog
înfăţişează relaţia vie cu Hristos Însuşi, iar prin Hristos împărtăşirea de
bucuria comuniunii cu Sfânta Treime.
Teologia Sfântului Simeon, dar şi a celorlalţi Părinţi se va regăsi în
întreaga operă a părintelui Stăniloae, ca o dovadă a locului deosebit pe care
scrierile patristice l-au ocupat în gândirea şi cercetarea teologică a părintelui
profesor.

12
Hristologia părintelui Stăniloae în expunere neopatristică apare ca şi
coordonată fundamentală a cugetării sale teologice în două dintre lucrările
sale care reprezintă sinteza învăţăturii despre persoana şi opera lui Hristos şi
anume în Teologia dogmatică şi simbolică (1958), respectiv Teologia
Dogmatică Ortodoxă (1978).
În capitolul ce tratează despre aspectele răscumpărării din Teologia
dogmatică şi simbolică părintele Stăniloae explorează bogăţia de sensuri
care se ascunde în spatele operei răscumpărătoare a Mântuitorului nostru
Iisus Hristos privită sub cele trei aspecte ale ei: de jertfă, ontologic şi
recapitulativ.
Sub aspectul de jertfă, răscumpărarea trebuie privită atât în direcţia ei
îndreptată spre Dumnezeu, ca omagiere a Sa, cât şi ca pedeapsă pentru păcat.
Necesitatea jertfei era impusă de păcatul oamenilor datorită neascultării,
ea slujind refacerii ascultării, dar şi de pierderea majestăţii lui Dumnezeu
înaintea oamenilor prin opacizarea simţurilor lor, ca şi consecinţe ale
păcatului. Ascultarea până la jertfă a Fiului redeschidea calea ascultării şi
făcea din nou evidentă pentru oameni majestatea lui Dumnezeu. Majestatea
lui Dumnezeu impunea şi o pedeapsă pentru păcat de aceea prin jertfa lui
Hristos şi moartea pe cruce, Dumnezeu pedepseşte şi păcatul oamenilor.
Înţelegerea necesităţii morţii pentru păcat se face de către părintele Stăniloae
prin raportare la teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, care leagă
oarecum moartea de firea celor create, căci nu se poate ajunge asemenea
Nemişcatului decât printr-o stavilă pusă mişcării, care e caracteristica
creaturii.
Modul inseparabil de a privi Persoana şi opera Mântuitorului Hristos al
Sfinţilor Părinţi e adoptat şi de părintele Dumitru Stăniloae, această premisă

13
conducându-l spre observarea răscumpărării după aspectul ei ontologic,
adică al restaurării naturii umane în Hristos.
Prin eliberarea de afectele care constituiau slăbiciuni ale firii generate
de păcat, Hristos ridică firea Sa umană, o întăreşte, o desăvârşeşte,
deschizând celorlalţi oameni calea desăvârşirii prin părtăşia la firea
omenească asumată de Hristos şi îndumnezeită. Refacerea firii umane căzute
prin păcat şi îndumnezeirea omului au avut loc în intimitatea Persoanei
Fiului lui Dumnezeu Întrupat, prin legarea firii umane de ipostasul Său
dumnezeiesc. Asemenea gândirii patristice, părintele Dumitru Stăniloae vede
încă din întrupare ca decurgând potenţial îndumnezeirea firii umane a
Cuvântului şi, deci, mântuirea noastră.
Prin jertfa Sa, Hristos se substituie oamenilor pentru care suferă pe
cruce, dar pe care îi şi recapitulează, îi cuprinde tainic în Sine spre a-i aduce
pe calea ascultării, deschizându-le calea îndumnezeirii la care a ajuns firea
Sa umană după înviere. Părintele Stăniloae dezvoltă această idee în tratarea
răscumpărării sub aspectul ei recapitulativ. Teologul nostru face deosebire
între cuprinderea noastră virtuală în Hristos în tot ceea ce face şi actualizarea
prin credinţă a recapitulării noastre în Hristos şi de Hristos, fapt care
coincide cu dobândirea mântuirii.
Deşi modul cuprinderii oamenilor în Hristos este o taină, paralela între
Hristos şi Adam pe care o face părintele Stăniloae inspirat mai ales de
teologia Sfântului Chiril al Alexandriei aduce un plus de lumină în acest
sens. Precum Adam i-a cuprins în sune virtual pe toţi oamenii, iar păcatul
său s-a răsfrânt asupra urmaşilor săi, la fel Hristos îi cuprinde tainic pe toţi,
răscumpărându-i de sub robia păcatului şi a morţii, deschizându-le astfel
calea mântuirii.

14
Cea de-a doua lucrare, Teologia Dogmatică Ortodoxă (1978) reprezintă
o grandioasă sinteză de teologie dogmatică, la baza căreia e aşezată Persoana
şi opera Mântuitorului Iisus Hristos, despre care părintele profesor tratează
aproape exclusiv în volumul al doilea al Dogmaticii sale.
Pornind de la teologia Sfântului Maxim, părintele Stăniloae observă că
Logosul e prezent în creaţie prin raţiunile lucrurilor care sunt chipuri ale
raţiunilor Lui eterne şi prin persoanele umane, chipuri ale Ipostasului Său
Însuşi.
Omul e chip creat al Raţiunii Supreme, având menirea de a aduna în
sine raţiunile lucrurilor, raţiuni prin care putea ajunge la cunoaşterea lui
Dumnezeu. Datorită păcatului care aduce cu sine opacizarea simţurilor
spirituale ale omului, dar şi datorită neputinţei omului spre a mai tinde spre
Dumnezeu, Dumnezeu trimite pe Fiul Său care asumă firea omenească pe
care o enipostaziază în ipostasul Său şi pe care o mântuieşte de neputinţele
ei, umplând-o totodată de putere dumnezeiască. Unirea ipostatică şi urmările
acesteia sunt analizate în profunzime de părintele Stăniloae care, comparativ
cu perioada scrierii lucrării Iisus Hristos sau restaurarea omului devine mult
mai personalist, folosindu-se în expunere şi argumentare în mod aproape
exclusiv de idei şi texte patristice şi debarasându-se de toate argumentele
luate din teologia scolastică apuseană.
În implicaţiile unirii ipostatice se arată lucrarea Mântuitorului asupra
firii Sale omeneşti. Datorită faptului că actele mântuitoare sunt o
concretizare şi manifestare mai vădită a acestor implicaţii, părintele
Stăniloae acordă o mare atenţie lucrării lui Hristos nedespărţită de persoana
Sa, lucrare care e privită sub cele trei aspecte ale ei: învăţătorească,
slujitoare şi jertfelnică, fiind totodată plină de putere. Hristos e privit ca

15
Profet-Învăţător, Arhiereu şi Domn sau Împărat, opera Sa nefiind privită
separat de Persoana Sa.
Eficacitatea operei de mântuire a lui Hristos se prelungeşte prin Duhul,
luând forma Bisericii, Trupul lui Hristos care-i cuprinde pe oameni ca pe
nişte mădulare aflate sub conducerea Capului Hristos, Izvorul luminii şi a
vieţii veşnice. Părintele Dumitru Stăniloae face astfel trecerea firească de la
opera mântuitoare a lui Hristos săvârşită în umanitatea asumată de El, la
opera de mântuire în desfăşurare, înţeleasă ca extindere a puterii ce iradiază
din trupul Său ridicat la deplina stare de îndumnezeire după înălţarea şi
şederea de-a dreapta Tatălui, în ceilalţi oameni, prin Sfântul Duh.
Chintesenţa gândirii părintelui Dumitru Stăniloae pătrunsă de duhul
evanghelic şi de cel patristic se face vizibilă în ultimele sale lucrări cu
conţinut hristologic şi anume Chipul nemuritor al lui Dumnezeu (1987),
Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos (1991) şi Iisus Hristos lumina lumii şi
îndumnezeitorul omului (1993). Aceste scrieri reprezintă sinteza unei vieţi
dedicate teologiei în general şi hristologiei neopatristice, în special.
De remarcat este faptul că discursul teologic al părintelui profesor
evoluează spre mistică, deschizându-se astfel omului calea întâlnirii cu
Hristos în rugăciune, mai ales în Sfânta Liturghie. Nu întâmplător părintele
Stăniloae pune accent pe mistică, ci pentru faptul că teologia neopatristică
nu înseamnă doar reluarea şi reevaluarea gândirii Părinţilor, ci mai ales al
modului lor de vieţuire.
Întâlnirea omului cu Hristos are ca început căutarea de către om a
sensului existenţei sale, sens care nu-i este cu deplin revelat decât în relaţia
personală cu Hristos, Lumina lumii, care îl luminează astfel pe om, încât
acesta devine şi el lumină. Aflarea sensului echivalează cu luminarea
omului. Părintele Stăniloae face observaţia că ţine de taina persoanei umane

16
căutarea şi răsfrângerea către ceilalţi de sensuri, adică de lumină. Omul e ca
un centru adunător şi răsfrângător de lumină. Modalitatea de comunicare a
sensurilor de către oameni prin dialog, folosindu-se deci de cuvinte, îi arată
pe aceştia chipuri create ale Cuvântului Tatălui, Care e Lumină din Lumină.
Hristos se descoperă omului ca Lumină începând cu Întruparea şi continuând
cu toate actele Sale mântuitoare.
Deşi omul se întâlneşte cu Hristos în practicarea virtuţilor prin care este
imitat Hristos Însuşi, totuşi pentru părintele Stăniloae întâlnirea adevărată cu
Dumnezeu are loc în rugăciune. Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune este
calea cea mai sigură şi mai accesibilă omului, în rugăciune omul trăind
lumina comuniunii cu Dumnezeu cel personal. Posibilitatea vederii lui
Dumnezeu în lumină despre care vorbeşte teologul nostru are ca fundament
teologia Sfântului Grigorie Palama.
La fel cum omul nu-L poate vedea pe Dumnezeu ca lumină fără o
pregătire prin asceză şi practicarea virtuţii, tot astfel nu se poate uni cineva
cu Dumnezeu şi îndumnezei fără a renaşte la o viaţă nouă, ceea ce aduce cu
sine ideea de jertfă. Jertfa lui Hristos reprezintă starea de trecere la o viaţă
nouă a tuturor celor ce se împărtăşesc de ea, însuşindu-şi totodată starea de
jertfă. Dintre toate Tainele Bisericii, Euharistia reprezintă unirea omului cu
Hristos în treapta cea mai înaltă, Hristos împărtăşindu-se omului în stare de
jertfă, imprimându-i şi lui dispoziţia de jertfă. În Euharistie omul primeşte
Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Părintele Stăniloae
insistă asupra faptului că numai cel ce crede că în Trupul şi Sângele Său e
însuşi Hristos ca Persoană dumnezeiască se împărtăşesc cu adevărat de ele,
fiind evidentă influenţa gândirii Sfântului Simeon Noul Teolog în ceea ce
priveşte importanţa credinţei şi a curăţiei pentru primirea şi eficienţa
Euharistiei. Prin Sfânta Euharistie nu ne împărtăşim de Hristos doar în stare

17
de jertfă, ci şi de Hristos cel înviat. Hristos e jertfit şi înviat, neputându-se
despărţi în El starea de jertfă şi înviere, ambele fiind acte ale aceleiaşi
Persoane dumnezeieşti. Hristos îl poartă pe om prin starea de jertfă la starea
de înviere şi comuniune veşnică cu Dumnezeu.
Prezenţa lui Hristos în maximă apropiere de noi care ne grăieşte sub
chipul celui mai deplin Semen al nostru şi relaţia vie cu Acesta prin care ni
se comunică viaţa dumnezeiască reprezintă un vârf înalt pe care îl atinge
părintele Stăniloae în prezentarea hristologiei neopatristice. Aceasta pentru
că, asemenea Sfinţilor Părinţi pe care îi foloseşte drept modele, marele
nostru teolog trăia mai întâi de toate teologia ca mod de viaţă, ca întâlnire
cu Dumnezeu cel personal în rugăciune. Niciodată teologia nu poate fi
lipsită de prezenţa reală a lui Hristos şi de legătura cu El. Teologia izvorăşte
din faptul că Hristos va continua în veci să ne descopere taina Sa, ca Cel
născut din Tatăl. Prezentarea hristologiei în special şi a teologiei în general
în manieră neopatristică de către părintele Dumitru Stăniloae decurge din
convingerea acestuia că "teologia, sau învăţătura despre Dumnezeu poate
progresa în veci. Ea va putea aduce veşnic ceva nou, dar rămânând aceeaşi,
întrucât taina naşterii Fiului din Tatăl, taina iubirii Tatălui faţă de Fiul şi a
Fiului faţă de Tatăl, deci şi a cunoaşterii de către noi a Fiului şi a Tatălui, nu
se epuizează niciodată."2

2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 2022, în lucrarea Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la
Evanghelia Sfântului Ioan…, p. 1070

18