GENURI LITERARE ŞI

DISCIPLINE TEOLOGICE
Încă de la începuturile literaturii creştine încep să înflorească aproape toate genurile literare care se vor
dezvolta şi vor atinge apogeul în timpul perioadei de aur. O distincţie facilă putem face între două mari
categorii de opere: proză şi versuri.
Proza
Genurile literare care s-au dezvoltat în proză sunt următoarele1:
1. Apologetica. Sunt scrieri adresate în general păgânilor menite să apere poziţia creştinilor în societatea
antică, accentuând atitudinea injustă faţă de situaţia juridică, morală şi socială a creştinilor. În general este
înfierat dublul standard aplicat de reprezentanţii autorităţii seculare. În paralele tratează doctrina şi ţinuta
generală a creştinismului, păgânismului şi iudaismului, scoţându-se în evidenţă incontestabila superioritate a
celui dintâi. După anul 313 apologetica nu mai juca un rol activ, deşi s-a continuat tradiţia redactării unor astfel
de lucrări din exigenţe spirituale, din tradiţie sau modă.
2. Polemica şi dogmatica. În strânsă legătură cu literatura apologetică, dar distinctă de ea, se plasează
genul polemic, menit să treacă de la defensivă la combaterea uneori virulentă a unei erori, expunând prin
urmare un conţinut dogmatic sau o învăţătură de credinţă. De aceea se consideră că literatura dogmatică e
încoronarea literaturii polemice. Operele polemice fac dovada unor excepţionale resurse spirituale, a unei
intransigenţe implacabile şi a unui talent literar remarcabil, atât în cazul ortodocşilor, cât şi în cel al ereticilor.
Un ridicat conţinut dogmatic găsim în cuvântările şi omiliile întocmite pentru marile praznice creştine.
3. Exegeza biblică e un gen literar fecund şi de autoritate, aşa cum l-a transmis perioada I. Neo-alexandrinii
şi antiohienii dezvoltă la maximum acest gen, interpretând de preferinţă cărţile didactice şi poetice ale Vechiului
Testament şi majoritatea cărţilor Noului Testament. Exegeza psalmilor este o obsesie. Elementele strict
ştiinţifice, în structura acestei exegeze, fuseseră date de exegeţii perioadei I, în special de către Clement
Alexandrinul şi Origen. Fără a se renunţa la caracterul ştiinţific al exegezei biblice, aceasta e în perioada a II-a
mai mult o exegeză de edificare. Metoda de interpretare a neo-alexandrinilor era cea alegorică, totuşi cu
serioase tendinţe spre metoda de interpretare istorico-literală, mai ales în disputele dogmatice. Alegorismul e
uneori chiar definitiv eliminat în favoarea interpretării gramaticale. Forma scrierilor exegetice este şi ea variată,
prezentându-se sub formă de comentariu, omilie, scolii, note, întrebări şi răspunsuri, catrene.
4. Genul literar istoric îşi face apariţia încă din perioada I, o muncă de pionierat făcând Hegesip, Iuliu
Africanul, sau Lactanţiu. Istoria Bisericii sau Istoria vieţii creştine e unul din capitolele care se dezvoltă
deosebit de mult în cea de-a II-a perioadă mai ales sub influenţa lui Eusebiu al Cezareei, supranumit Părintele
Istoriei bisericeşti sau Herodotul creştin. O ramură a genului literar istoric este ereziologia. O altă ramură este
istoria literară, inaugurată de Fer. Ieronim prin opera sa De viris illustribus. Această specie literară va face
carieră, ajungând până la constituirea în disciplină ştiinţifică sub numele de Patrologie sau istorie a literaturii
bisericeşti. Tot aici se încadrează şi diferitele istorii despre monahi, colecţii de însemnări asupra unui număr
mai mare de asceţi. Printre aceste istorii putem cita Istoria monahilor în Egipt, redactată în limba greacă şi
tradusă în limba latină de Rufin, Istoria Lausiacă, numită astfel după numele adresantului Lausus, compusă la
419 de episcopul Paladiu de Helenopolis, şi în care se povestesc toate cele văzute şi auzite de autor în lumea
monahală de-a-lungul ţărilor pe care le-a vizitat (Egipt, Palestina, Italia), Istoria religioasă a lui Teodoret,
compusă aproximativ la 444 şi tratând despre monahii îmbunătăţiţi în dioceza Cir şi în împrejurimi. Merită a fi
semnalată ramura literară istorică a elogiului sau enkomionului (chiar şi în forma necrologului), ilustrată de
Eusebiu al Cezareei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa. Acaciu al Cezareei, George al Laodiceei. În fine,
specia literară a autobiografiei se impune prin ţinuta ei spirituală şi prin felul ei de prezentare. Autobiografii au
scris: Sf. Grigorie de Nazianz. Nestorie şi Fer. Augustin.
5. Teologia practică e un gen literar compozit, alcătuit din elemente în aparenţă disparate. În realitate, el
polarizează diferitele manifestări ale vieţii practice creştine, îndeosebi în latura sacerdotală, monahală şi
catehetică.(Marii teologi ai sec. IV şi V sunt în acelaşi timp şi mari preoţi. Ei au simţit preoţia ca pe o dregătorie
sublimă, dar şi ca pe o sarcină copleşitoare, căreia nu oricine poate să-i facă faţă. De aceea ei scriu adevărate
tratate Despre preoţie, cum sunt acelea ale Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie şi Iulian
Pomeriu. Starea îngerească a fecioriei, adică a adevăratei vieţi monahale, a fost analizată şi preamărită în lucrări
de obicei intitulate Despre feciorie, ca acelea ale Sf. Atanasie, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur,
Vasile de Ancira, Sf. Ambrozie şi Fer. Ieronim, sau în opere mai mult sau mai puţin întinse, în proză şi versuri,
unde autorii, determinaţi de anumite împrejurări sau persoane, au pus această temă. Diferitele trepte ale
urcuşului vieţii spirituale, ale desăvârşirii, pe care cei vechi o desemnau cu frumosul nume de filocalie, au fost
descrise cu rară pătrundere, în perioada a II-a, de mai mulţi teoreticieni ai ascezei, asceţi ei înşişi. Unul din
capitolele cele mai de seamă şi mai glorioase ale teologiei practice a perioadei a II-a este elocinţa. Aceasta a
îmbrăcat numeroase aspecte: unele cu caracter major cum sunt: omilia, predica tematică, predica la zilele

1 Urmăm ordinii întrebuinţate de către Pr. Prof. Ioan G. Coman în Patrologia, Schitul Dervent, 2000, p. 89-
92
Sfinţilor, cuvântarea dogmatică; altele cu caracter minor, cum sunt: cuvântarea ocazională, cuvântarea de
laudă, cuvântarea de mulţumire, necrologul. Elocinţa cu caracter major se caracterizează printr-o mai severă
unitate de gândire, printr-o înlănţuire mai sistematica, printr-o favorizare a lustrului retoric. Elocinţa cu caracter
minor se distinge printr-o tehnică retorico-clasică. în paguba spiritului creştin. în sec. V se scriu mai puţine
predici ca în sec. IV. Aceste predici nu mai au suflul şi originalitatea celor din sec. IV Pedagogia şi catehetica
iau un avânt mare în perioada a II-a. Pedagogia în sens larg e reprezentată prin unele opere de seamă ale Sf,
Vasile cel Mare (Probleme morale, Către tineri), ale Sf. Ioan Gură de Aur (unele omilii, unele scrisori şi
îndeosebi tratatul Despre educaţia copiilor), ale Sf. Grigorie de Nazianz (majoritatea Cuvântărilor sale funebre,
unele din poeziile sale şi un număr de scrisori), ale Fer. Ieronim (unele din scrisorile către elevele sale), ale Fer.
Augustin (Mărturisirile, multe din operele sale morale), ale lui Arnobiu cel Tânăr. Cateheţi în înţelesul precis al
cuvântului sunt: Sf. Chirii al Ierusalimului. Sf. Niceta de Remesiana şi ; Fer. Augustin. în ramura dreptului
bisericesc, sec. V cunoaşte se pare, o singură lucrare: Constituţiile Sf. Apostoli prin Clement.
6. Epistolografia sau genul epistolar. Majoritatea Sf. Părinţi au o corespondenţă bogată şi variată. Genul
epistolar e cel mai vechi gen literar în istoria literaturii patristice. De-a lungul perioadelor I şi II, el a evoluat
până la adevărate performanţe. Sf. Atanasie, Părinţii Capadocieni, Fer. Augustin şi Fer. Ieronim scriu adevărate
tratate sub formă de scrisori. în sec. IV şi în strânsă legătură cu retorica păgână, se ajunge de la o epistolografie
artistică, la o beletristică epistolară.
Poezia
Poezia cuprinde, cum se ştie, genurile proprii: epic, liric, dramatic, didactic şi, câteodată, două sau mai
multe din aceste genuri combinate. In domeniul poeziei. Apusul a luat-o înaintea Răsăritului atât cronologic şi
cantitativ cât şi, într-o măsură, calitativ. Primul gen care răsare în poezia Apusului este cel epic. Poeţii încearcă
să toarne în hexametri cuprinsul cărţilor istorice ale Vechiului şi Noului Testament, vieţi de sfinţi şi drame ale
martirilor. Conţinutul e nou, dar forma e veche. E o poezie narativă şi expozitivă cu diferite nuanţe. Virgil e
marele model. Lirica patristică se impune, spre deosebire de epică, printr-o strictă originalitate. Imnul creştin
nu are decât precare modele păgâne, el ţâşneşte direct din inima plină de credinţă, din conştiinţa religioasă pură
în continuă legătură cu Dumnezeu. Lirica perioadei a II-a se foloseşte la început de metrul clasic, dar în curând
îşi creează un vers propriu în care nu cantitatea silabelor ci accentul de intensitate, accentul cuvântului se ia în
seamă. Acest vers, care nu mai ţine seamă de diferenţa între vocalele şi silabele, lungi şi scurte, era mai în
măsură să înflăcăreze simţirea mulţimilor cu evlavie. Imnul fiind, înainte de orice, o cântare bisericească
folosită la slujbele divine, trebuia să fie simplu şi uşor de înţeles, cel puţin atâta timp cât era folosit în cântare.
Când imnul n-a mai fost cântat, ci numai citit, autorul putea să-şi facă din el un instrument pentru prezentarea
gândurilor şi atitudinilor sale cele mai personale. Lirica şi epica latină pălesc în sec. V. Ele se folosesc de
vechea metrică, dar şi de compoziţia ritmică în care se renunţă progresiv la cantitatea vocalelor pentru a se
adopta accentul de A; intensitate. în Răsărit, poezia are de asemenea reprezentanţi de valoare, deşi nu aşa de
numeroşi ca în Apus. Printre cei dintâi mânuitori de stihuri sunt ereticii, cu o veche tradiţie în domeniul poeziei.
în sec. IV pot fi citaţi: Arie care prin poemele sale religioase populare, făcea o vie propagandă în sânul
mulţimilor; cei doi Apolinarie, care puseseră – ca replică lui Iulian Apostatul – mare parte din Scriptură în
versuri, apolinariştii, care făceau o propagandă versificată a hristologiei lor şi căreia îi răspunde Grigone de
Nazianz prin poeziile sale antiapolinariste, dar mai ales Grigorie de Nazianz şi Efrem Şirul, unii din cei mai
veritabili şi cei mai fecunzi poeţi ai Răsăritului, în perioada a II-a. în sec. V, Sinesiu de Cirene scrie imne în
diferiţi metri şi puternic îmbibate de platonism şi de neoplatonism. Nonu de Panopolis pune Evanghelia după
Ioan în hexametri. Împărăteasa Eudochia, fiica unui profesor din Atena, a îmbrăcat în versuri mai multe cărţi ale
Vechiului Testament, iar Vasile de Seleucia a făcut la fel cu viaţa Sf. Tecla, pe care de altfel o povestise şi în
proză. Monahii Antim. Timoctes şi Auxenţiu din Constantinopol sau din împrejurimile acestui; oraş au scris
tropare. Poezia liturgică se dezvoltă simplificându-se şi adunându-se în acele frumoase opere care sunt
Liturghia Sf. Vasile cel Mare. Liturghia Sf loan Gură de Aur, Liturghia Sf. Ambrozie, Te-Deum-ul Sf. Niceta de
Reme- siana. încep să apară, în special în Apus, cărţi liturgice, aşa numitele sacramentaria sau missalia,
cuprinzând rugăciuni liturgice.