Sfântul Vasile cel Mare în viaţa Bisericii Ortodoxe Române şi actualitatea ecumenică a

învăţăturii sale despre Sfântul Botez1

Constantin Voicu
Trad. Daniel Buda
În acest studiu aş dori să mă refer pe scurt la importanţa Sfântului Vasile cel Mare în
viaţa Bisericii Ortodoxe Române, iar în final să cercetez, din punct de vedere ecumenic,
implicaţiile ecumenice ale învăţăturii sale despre Botez aşa cum este ea relevată de una dintre
lucrările sale, anume de faimosul tratat Despre Sfântul Duh.
1. Importanţa Sfântului Vasile pentru Ortodoxia românească
Aşa cum toţi ştim, Sfântul Vasile a primit supranumele de „cel Mare”, prin care îl
cunoaşte astăzi întreaga lume creştină, încă din timpul vieţii sale. Într-adevăr, pe parcursul
întregii lui vieţi, prin tot ceea ce a făcut el, s-a dovedit a fi „mare”: în lupta sa neobosită
pentru apărarea şi păstrarea nealterată a dreptei credinţe despre Sfânta Treime, în eforturile
sale neobosite pentru realizarea unităţii tuturor Bisericilor din Răsărit şi Apus din timpul său,
astfel încât ele să poată să formeze un front comun împotriva arianismului, aşa încât el poate
să fie considerat un adevărat părinte al ecumenismului, atât prin efortul său spre desăvârşirea
creştină în sfinţenie, cât şi prin iubirea sa fără de margini faţă de aproapele şi pentru slujirea şi
ajutorul pentru toţi oamenii care se aflau în nevoi: pentru bolnavi, săraci, orfani şi văduve.
Toţi aceştia au fost ajutaţi şi îngrijiţi în vestitele vasiliade pe care el le-a fondat. Chiar dacă în
timpul vieţii el nu a putut să vadă succesul strădaniilor sale pentru formularea clară a
învăţăturii creştine şi pentru realizarea unităţii Bisericii, totuşi, în timpul de după el, i s-a dat
dreptate în sensul că teologia sa şi eforturile sale „ecumenice” deja amintite au fost receptate
la doi ani după moartea sa de către sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol (381) care
a fost considerat, de la început până la sfârşit, drept un sinod „vasilian”.
Poate mai mult decât în alte părţi ale lumii, Vasile cel Mare este preţuit de către creştinii
ortodocşi români în inimile lor şi în viaţa lor spirituală. Există motive anume în acest sens.
Bineînţeles că el este aproape de ortodocşii români prin Liturghia care-i poartă numele, prin
regulile lui monahale şi prin scrierile sale. Dincolo de acestea, ei se simt legaţi de Sfântul
Vasile prin legăturile pe care el le-a menţinut, în vremea în care se forma poporul român, cu
conducerea civilă şi militară şi mai ales cu ierarhia bisericească din ţinuturile dintre Dunăre şi
Marea Neagră (provincia Scytia Minor).
În ţinuturile de la nord de Dunăre, care erau locuite de către populaţii daco-romane, au
trăit şi au desfăşurat o bogată activitate misionară numeroşi creştini din Capadocia, care în
anul 258 au fost aduşi ca prizonieri de către goţi. Ei au răspândit credinţa creştină curat
ortodoxă, aşa cum au primit-o de la marele Părinte al Bisericii care provenea din această
regiune. În perioada când Sfântul Vasile tocmai îşi începuse activitatea sa ca arhiepiscop,
regele got Athanaric tocmai lansase la nord de Dunăre o cumplită persecuţie împotriva
creştinilor aflaţi în subordinea sa. La 12 aprilie 372 persecuţia l-a lovit şi pe neobositul
misionar Sava, originar din Capadocia, care de aceea a fost numit „Gotul”. Prin intermediul
prietenului său Iunius Soranus, comandantul militar al provinciei Scythia Minor, şi prin
intermediul Arhiepiscopului Ascholius al Tesalonicului (după alţii prin intermediul
episcopului Betranion din Tomis), Sfântul Vasile a aflat detalii despre această persecuţie şi
despre moartea martirică a Sfântului Sava. Şi astfel, aşa cum ştim din corespondenţa sa 2 pe
1
Studiu publicat pentru prima dată în germană în Die Anfänge des Christentums unter den Völkern Ost- und
Südosteuropas, Heidelberg, 1989, p. 141-152.
2
Vezi Epistolele 155, 164 şi 165.
care el a adresat-o între 373-374 celor doi prieteni ai săi mai sus amintiţi, Sfântul Vasile cel
Mare a reuşit să aducă moaştele Sfântului Sava în Capadocia sa natală. Demn de remarcat este
faptul că Sfântul Vasile, într-una din aceste scrisori, aminteşte nu numai moartea martirică a
Sfântului Sava, ci de asemenea afirmă că, prin el, „puritatea credinţei care a devenit cunoscută
acolo ... a fost propovăduită”. Acest „acolo” se referă în mod sigur la ţinuturile de la nord de
Dunăre, unde au trăit daco-romani”3. Aceste scrisori ale Sfântului Vasile se constituie ca surse
de primă mână pentru istoria bisericească a poporului român din vremea formării sale etnice
şi spirituale ca popor creştin în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Aceste legături directe au permis Bisericii daco-romane să cunoască gândirea teologică şi
puternica personalitate creştină a Sfântului Vasile încă din timpul vieţii sale pământeşti, astfel
încât el, încă deja de pe atunci şi până în zilele noastre, a rămas un model de Ortodoxie şi de
ortopraxie a vieţii spirituale pentru toţi episcopii ortodocşi care au fost activi în această
regiune.
Prin intermediul ierarhilor, înalta apreciere şi recunoaşterea pioasă a Sfântului Vasile a
pătruns adânc şi în inima poporului ortodox românesc a cărui întreagă pioşenie creştin-
ortodoxă, aşa cum a afirmat Preafericirea Sa Patriarhul Teoctist într-un studiu pe această
temă, se află sub semnul „influenţei vasiliene”. Creştinii ortodocşi români au adus mai târziu,
în secolul al XVII-lea, o parte din moaştele lui în mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. De
asemenea i-au dedicat numeroase biserici. Se estimează că astăzi există în jur de 39 de biserici
dedicate Sfântului Vasile, însă această estimare este cu siguranţă incompletă. Ca o contribuţie
românească specifică la îmbogăţirea cinstirii sale liturgice, dorim să amintim aici un acatist
original şi special care a fost compus în anul 1879 de către arhimandritul Gherman de la
Tazlău.
Relevant pentru modul în care marele Părinte al Bisericii din secolul al IV-lea din
Capadocia a fost asimilat în spaţiul etnic şi spiritual românesc este faptul că Sfântul Vasile a
devenit pentru poporul român o figură de basm de dimensiuni legendare; este întâlnit mai ales
în colindele de Crăciun şi în tradiţiile legate de Crăciun şi de Anul Nou, alături de Sfântul
Petru şi la dreapta Fecioarei Maria, toţi împreună în aceeaşi casă cu Dumnezeu şi toţi cu o
sensibilitate aparte pentru ocupaţiile cotidiene şi grijile oamenilor din popor, pentru arat şi
semănat.
Însă dincolo de această dimensiune folclorică, Sfântul Vasile este permanent prezent în
viaţa poporului ortodox român la nivel spiritual, în pioşenia lui liturgică. Pe lângă sărbătoarea
care-i este dedicată (1 ianuarie) şi lepădările care-i poartă numele, trebuie amintită aici întâi
de toate Liturghia sa. Aceasta este celebrată de trei ori pe an, mai ales în perioada Postului
Mare, aprofundând astfel pioşenia credincioşilor şi dorinţa lor de a primi Tainele Spovedaniei
şi Euharistiei.
Prin anaforaua sa liturgică fără de egal şi prin rugăciunile sale profunde adresate lui
Dumnezeu în care Sfânta Liturghie este explicată ca o actualizare a întregii iconomii a
mântuirii şi ca taină a unităţii Bisericii cereşti şi a celei pământeşti de la un capăt la altul al
lumii, Sfântul Vasile a susţinut şi susţine continuu conştiinţa unităţii creştine, necesitatea
eforturilor neîntrerupte pentru realizarea ei. El L-a rugat pe Dumnezeu să pună capăt schismei
din Biserică, să distrugă puterea păgânilor, să învingă răzvrătirile prin puterea Duhului Sfânt;
de asemenea el i-a rugat pe cei care se împărtăşesc din acelaşi potir să se unească unii cu
ceilalţi în comuniunea Aceluiaşi Duh Sfânt. De secole, figura puternică a Sfântului Vasile din
Cezareea stă de strajă în absidele tuturor bisericilor ortodoxe şi ia parte la împlinirea
dumnezeieştii şi înfricoşătoarei taine a Sfintei Liturghii, care este chip al Liturghiei celei

3
Vezi Epistolele 164, PG 32, 633-637.
cereşti, eshatologice. Prin aceasta, el se află în mod permanent în comuniune cu marii ierarhi
care s-au remarcat ca slujitori ai lui Dumnezeu şi mari dascăli ai Ortodoxiei.
În vreme ce chipul ceresc al Sfântului Vasile cel Mare ca episcop slujitor al Bisericii în
viaţa Bisericii Ortodoxe Române este neîntrerupt actualizat prin Liturghia sa dată de
Dumnezeu, figura sa „filocalică”, figura sa de iniţiat, dedicată deplinătăţii evanghelice a
monahului, slujeşte monahilor români prin regulile sale monahale, ca un exemplu viu. În
concepţia sa, desăvârşirea creştină – după care tânjesc în egală măsură atât monahii cât şi
simplii creştini – înseamnă o actualizare zilnică a Botezului în cadrul unei vieţi
comunitare sub conducerea episcopului în cadrul Bisericii. Această actualizare se
realizează printr-o fericită contopire între rugăciune şi muncă, contemplare şi acţiune şi a
rodit şi în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, astfel încât aici la noi viaţa monahală a fost
întotdeauna înfloritoare şi vie, din cele mai vechi timpuri până astăzi. Aşa a fost posibilă
apariţia unor părinţi spirituali de primă mărime care au slujit ca exemple autentice de
desăvârşire şi sfinţenie creştină poporului român dreptcredincios. O parte din vieţile a sute
de mii de monahi români care s-au ostenit pentru dobândirea sfinţeniei şi desăvârşirii
creştine au fost adunate într-un volum de mari dimensiuni cu titlul Patericul românesc
care va fi de asemenea tradus şi în neogreacă. Din lecturarea acestui volum recunoaştem,
prin puterea faptelor şi a exemplelor vii, ce rod bogat a adus în cadrul spiritualităţii
ortodoxe româneşti gândirea spirituală a Sfântului Vasile. În gândirea Sfântului Vasile,
slujirea lui Dumnezeu trebuie să se unească cu slujirea oamenilor. Acestei concepţii,
precum şi profunzimilor realităţilor concrete din gândirea şi lucrarea Sfântului Vasile,
datorăm noi faptul că comunităţile monahale româneşti au rămas deschise faţă de popor şi
că în viaţa şi spiritualitatea creştinilor ortodocşi din întreaga lume a fost creată o atmosferă
de duhovnicie.
O altă dimensiune a recunoaşterii şi aprecierii Sfântului Vasile în Biserica Ortodoxă
Română este reprezentată de larga răspândire a lucrărilor sale scrise în spaţiul românesc.
Există nenumărate manuscrise greceşti şi slavone – fie scrise în spaţiul românesc sau
aduse de altundeva – care cuprind scrierile marelui părinte capadocian. Şi mai numeroase
sunt manuscrisele şi tipăriturile cu traducerile româneşti ale diferitelor scrieri vasiliene.
Lista nu cuprinde toate operele Sfântului Vasile, ea este însă cu totul impresionantă.
Foarte răspândite şi mult apreciate au fost, în afară de regulile monahale şi de canoane,
scrierile ascetice, predicile, omiliile şi Hexaimeronul. Opera, scrisorile Sfântului Vasile au
exercitat o influenţă indiscutabilă asupra culturii române şi asupra teologiei româneşti,
chiar dacă dimensiunile ei morale şi spirituale nu au fost încă utilizate întru totul. Ca punct
culminant al largii răspândiri a operei vasiliene pe teritoriul românesc dorim să amintim
traducerea şi publicarea întregii sale opere autentice. Acest proiect a fost realizat cu
exactitate ştiinţifică de un colectiv de profesori (D. Fecioru, T. Bodogae, C. Cornilescu) în
trei volume publicate în cadrul colecţiei de patrologie Părinţi şi scriitori bisericeşti iniţiată
de vrednicul de pomenire Patriarh Justin şi continuat de Preafericirea Sa Patriarhul
Teoctist. În 1986 au apărut omiliile la Psalmi şi 23 alte predici, în 1988 tratatul Despre
Duhul Sfânt şi întreaga corespondenţă. Poziţia Sfântului Vasile în spiritualitatea şi viaţa
Biserici Ortodoxe Române a fost recunoscută la 10 octombrie 1776, când Patriarhul
ecumenic din Constantinopol, printr-o decizie specială şi prin documentele
corespunzătoare, a oferit mitropolitului Ungrovlahiei de atunci titlul de locţiitor al
scaunului episcopal de Cezareea Capadociei pe care în urmă cu şaisprezece secole îl
deţinuse marele Vasile. Acest titlu este purtat până astăzi de către patriarhii Bisericii
Ortodoxe Române.
Lupta energică şi constantă a Sfântului Vasile împotriva nedreptăţii sociale a timpului său,
condamnarea clar formulată a exploatării şi apăsării, organizarea de ajutoare sociale
pentru masa poporului şi acoperirea tuturor cheltuielilor acestei lucrări din averea
personală a Sfântului Vasile; toate aceste lucrări care marchează personalitatea lui au
devenit exemplu şi în acelaşi timp un impuls puternic pentru Biserica Ortodoxă Română
contemporană care s-a dezvoltat în condiţiile apărute după 1944 în cadrul noului program
pastoral a cărui temă de bază a fost „apostolatul social.”
Împreună cu întreaga creştinătate, şi Biserica Ortodoxă Română a comemorat, în urmă cu
10 ani, 1600 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Vasile cel Mare. Cu această
ocazie, anumite numere ale revistelor noastre teologice au fost dedicate Sfântului Vasile
(Ortodoxia 1, 1979; Mitropolia Banatului 4, 1979 ş.a.m.d.), iar cu binecuvântarea
Patriarhului Justin a apărut o publicaţie festivă cu titlul „Sfântul Vasile cel Mare.
Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa,” Bucureşti, 1980, 490 p. Volumul cuprinde
douăzeci de studii valoroase despre cele mai importante aspecte ale gândirii şi activităţii
sale. Autorii acestor studii dogmatice, cultice, liturgice, canonice şi spirituale sunt
cunoscuţi ierarhi şi profesori de teologie de la cele două facultăţi de teologie din Bucureşti
şi Sibiu (Mitropoliţii Teoctist, Antonie, Episcopul Timotei, I. G. Coman, D. Stăniloae, T.
Bodogae, E. Branişte, I. Zăgreanu, D. Belu, N. Chiţescu, I. Rămureanu, C. Pavel, N.
Moldovan ş.a.m.d.).
Datorită marii ei actualităţi ecumenice şi sociale, teologia marilor capadocieni este masiv
reprezentată în revistele de teologie româneşti. Profesorii de teologie, doctoranzii şi
profesorii îi cercetează continuu, căci găsesc în aceştia rezolvări pentru marile întrebări ale
lumii de astăzi şi iluminare pentru calea Bisericii în prezent.
Am spus deja că Sfântul Vasile cel Mare, prin gândirea şi scrierile sale, prin eforturile sale
apostolice, misionare şi ecumenice, precum şi prin harul său episcopal şi prin
personalitatea sa spirituală care a atins sfinţenia, este prezent pentru noi toţi până astăzi.
De aceea, el serveşte în Biserica Ortodoxă Română şi în întreaga Ortodoxie ca model
pentru episcopi, preoţi şi monahi, pentru studenţii la teologie şi pentru toţi creştinii, care
doresc fără întrerupere să-i audă cuvintele pline de învăţătură.
Am enumerat aici o serie întreagă de elemente care dovedesc legătura strânsă între
spiritualitatea şi viaţa Sfântului Vasile şi spiritualitatea şi viaţa Bisericii noastre şi a
credincioşilor ortodocşi români. Acest lucru este cu atât mai uşor de înţeles cu cât Biserica
noastră se bazează pe viaţa şi învăţătura marilor Părinţi ai Bisericii din secolul al IV-lea.
Doresc să scot în evidenţă următorul fapt: pentru Biserica Ortodoxă, Părinţii Bisericii
în general şi Sfântul Vasile în special sunt întotdeauna actuali. De-a lungul secolelor care
au trecut de la moartea sa, importanţa lui nu a scăzut, dimpotrivă, valorile creştine,
umaniste şi ecumenice ale operei sale sunt şi mai evidente. Aceste valori trec dincolo de
limitele timpului şi poartă neîntrerupt roadele cele bune ale tuturor eforturilor care
contribuie la realizarea unităţii creştine şi a unităţii umane în general. Învăţătura şi
provocările Sfântului Vasile au fost adresate contemporanilor săi, într-o limbă diferită şi
într-un context diferit, însă dau răspuns la întrebări specifice din orice perioadă; aşadar,
ele sunt valabile şi pentru noi astăzi. Ne despart de el 1610 ani, totuşi ne simţim aproape
de el prin străduinţele şi problemele cu care ne confruntăm.

2. Actualitatea ecumenică a învăţăturii Sfântului Vasile despre Botez

În acest context şi în actuala lume creştină, în care documentul de la Lima despre
„Botez, Euharistie şi Preoţie” joacă un rol important, concepţia Sfântului Vasile despre
 Sfântul Botez reprezintă un mare ajutor şi în acelaşi timp un important „indicator
ecumenic” pentru eforturile actuale spre unitatea creştină.
În referatul său, Pastorul Hauser a prezentat cele mai importante părţi ale învăţăturii
vasiliene despre Sfântul Botez. Ca punct de plecare i-a folosit analiza omiliei a 13-a
despre Sfântul Botez. În această omilie, Sfântul Vasile se leagă de o realitate exactă a
societăţii greco-romane care a fost în vogă în secolul al IV-lea. Era obişnuit în acea vreme
ca momentul Botezului să fie amânat cât mai mult posibil, chiar până la moarte (aşa cum a
fost cazul celor mai mulţi împăraţi din dinastia constantiniană), convingerea fiind că prin
Botez toate păcatele săvârşite până atunci vor fi şterse. Oamenii se mulţumeau să fie
catehumeni o viaţă întreagă. Împotriva acestei concepţii, omilia prezintă lumea subiectiv-
ontologică, luminoasă a Botezului, cu importanţa sa etică pentru înnoirea vieţii spirituale,
morale a credinţei. Omilia nu se leagă aşadar de importanţa obiectiv-ontologică şi
eclesiologică a Botezului.
Tocmai această valoare obiectivă şi implicaţiile eclesiologice ale actului Botezului
sunt cercetate în chip strălucit în tratatul Despre Sfântul Duh (De Sancto Spiritu), fără
îndoială cea mai desăvârşită operă a Sfântului Vasile, „testamentul” său teologic şi cheia
spre înţelegerea operei sale.
În capitolul al paisprezecelea, autorul vorbeşte despre relaţia şi diferenţa dintre
Botezul creştin „din apă şi din Duh” şi prevestirea lui vetero-testamentară, tipologică, prin
botezul evreilor „în nor şi în mare” (I Corinteni 20, 1). După această pregătire, capitolul al
cincisprezecelea oferă o explicaţie deosebit de clară a Botezului creştin ca participare
obiectiv-sacramentală şi prin urmare de asemenea la nivel subiectiv-etic la iconomia
mântuitoare a morţii şi Învierii lui Hristos: „Apa redă imaginea morţii (prin faptul) că
primeşte (în ea) trupul ca un mormânt, iar Duhul trimite puterea de viaţă făcătoare, care ne
reînnoieşte sufletele, (aducându-le) din starea de moarte produsă de păcat, la viaţa cea
dintru început. Aceasta, deci, înseamnă a se naşte cineva de sus, din apă şi Duh; prin apă
moare pentru păcat, iar prin Duhul renaşte la o viaţă nouă. Prin trei afundări şi tot atâtea
invocări se săvârşeşte marea taină a Botezului; în felul acesta se preînchipuie moartea, iar
sufletele celor care se botează se luminează cu cunoaşterea lui Dumnezeu. Încât, dacă în
apă există vreun har, acesta nu se datoreşte firii apei, ci prezenţei Duhului. Pentru că
botezul nu are ca scop îndepărtarea murdăriei trupeşti, ci consacrarea unei conştiinţe
curate lui Dumnezeu.
Prin intermediul Duhului Sfânt (are loc) restabilirea în paradis, ridicarea în împărăţia
cerurilor, redobândirea înfierii, îndrăzneala de a numi pe Dumnezeu-Tatăl nostru, împărtăşirea
de harul lui Hristos, vieţuirea ca fii ai luminii, părtăşia la slava veşnică şi, într-un cuvânt,
împărtăşirea de toate binecuvântările în acest veac şi în cel viitor. Astfel, bunurile promise
nouă, din care, prin credinţă, aşteptăm să ne înfruptăm, le vedem ca în oglindă, ca deja
prezente. Şi dacă arvuna este atât de mare, cât de mare va fi plata, şi dacă pârga este atât de
mare, cât de mare va fi rodul întreg al (secerişului)?”4
Viaţa cea nouă, potrivit Evangheliei, care-l conduce pe cel botezat la sfinţenie şi
duhovnicie, prevesteşte viaţa de după Înviere, căci „pregătindu-ne, deci, pentru înviere,
Domnul impune ca mod de viaţă pe cel evanghelic şi ne îndeamnă la blândeţe, răbdare,
curăţie, cumpătare, încât pe acele (virtuţi) care în acel veac se împlinesc în mod firesc, noi să
le realizăm (în acest veac în mod) deliberat. Dacă, însă, cineva, mâniat, ar zice că (viaţa
propusă de) Evanghelie prefigurează viaţa de după înviere, mi se pare că nu greşeşte”5.
4
XV, 36: PG 32, 132B. Traducere preluată din ediţia românească PSB vol. 12, EIBMBOR; Bucureşti, 1988, p. 50-
51.
5
XV, 35: PG 32, 132 AB; PSB 12, p. 50.
 Pe baza poruncilor clare ale Domnului, Botezul este săvârşit în numele Sfintei Treimi
(Matei 28, 19), căci „mântuirea se realizează prin Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” 6. În Botez,
credinţa credinciosului cel îndreptat este unită în mod obiectiv cu Preasfânta Treime; Botezul
realizează la nivel sacramental comuniunea oamenilor cu Sfânta Treime. În Botez,
credinciosul ia parte „la bunătatea, sfinţenia şi demnitatea împărătească” ce pornesc „de la
Tatăl, (trec) prin Fiul cel unul şi ajung la Duhul”7.
Botezul în numele Sfintei Treimi trebuie neapărat să fie premers din partea celui botezat
de mărturisirea credinţei (Homologia) în Sfânta Treime şi de preaslăvirea Sfintei Treimi
(Doxologia) prin care are loc mântuirea omului în Botez. Sfântul Vasile scrie despre aceasta
în capitolul al doisprezecelea: „Credinţa şi botezul sunt două condiţii ale mântuirii şi sunt
legate, de nedespărţit, una de alta. Pe de o parte, credinţa se desăvârşeşte prin botez; iar pe de
altă parte, botezul se întemeiază pe credinţă; ambele sunt depline (prin invocarea) aceloraşi
nume. Pentru că după cum credem în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, la fel ne şi botezăm în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Mărturisirea precede credinţa, care duce la
mântuire, însă botezul, cel ce pecetluieşte asentimentul nostru, îl urmează de aproape” 8. Prin
urmare, atât în mărturisirea credinţei, cât şi în doxologie, trebuie să fie păstrată învăţătura
despre Botez9; căci acestea se unesc într-o singură mărturisire şi într-o singură invocare către
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Însă aşa cum se arată în faimosul capitol al douăzeci şi şaptelea, rânduiala Botezului
(binecuvântarea apei Botezului, a untdelemnului de ungere, a celui botezat, întreita
afundare, lepădarea de Satana, epicleza, semnul Crucii, orientarea spre răsărit în timpul
rugăciunilor ş.a.m.d.) nu provine din Scriptură, ci a fost împărtăşită din tradiţia ascunsă a
Apostolilor, al cărei conţinut reprezintă întreaga viaţă sacramentală a Bisericii. „Pentru
credinţă ambele” 0 adică atât Scriptura cât şi Tradiţia - „au această putere.” Chiar mai
mult: dacă am pune deoparte obiceiurile nescrise ca şi cum acestea ar fi lipsite de
importanţă, ne-ar lipsi ceva şi am prejudicia Evanghelia în esenţa sa10. Pornind de aici,
este evidentă valoarea mare a tradiţiei sau mai exact spus a vieţii sacramentale pentru
Sfântul Vasile: pe de o parte ea completează Scriptura, pe de altă parte ea este orientativă
pentru interpretarea corectă a acesteia.
În cadrul acestei tradiţii sacramentale, Botezul ocupă un rol-cheie, căci în el este
oferită, pe de o parte, mântuirea – Taina liturgică actualizează concret şi obiectiv iconomia
mântuitoare a Persoanelor treimice – însă, pe de altă parte, în ea este îndeplinită
împărtăşirea esenţială a credinţei şi directivele înţelegerii ei corecte. Tradiţia sacramentală
a Botezului m-a legitimat „ca şi copil al lui Dumnezeu, m-a dus la lumină şi mi-a oferit
cunoaşterea lui Dumnezeu”11.
Prin aceasta, Botezul descoperă atât baza trinitară a eclesiologiei patristice, cât şi
dimensiunea constitutiv-sacramentală a eclesiologiei trinitare sau, cu alte cuvinte:
Biserica este fondată pe Treime şi este sfinţită de transmiterea sacramentală a Tainelor.
Dogma Sfintei Treimi, aşa cum este ea vestită în Taine, în Liturghie şi în viaţa liturgică a
Bisericii, construieşte însăşi viaţa Bisericii. Între Treime, Biserică şi Taine există o
legătura indisolubilă. Şi din acest punct de vedere trebuie scos în evidenţă faptul că cel de-
al doilea sinod ecumenic (381) a introdus în mărturisirea de credinţă de la Niceea, în afară
de pnevmatologia păstrată în tratatul Despre Sfântul Duh şi mărturisirea de credinţă ca
6
X, 26: PG 32, 113 A; PSB 12, p. 41.
7
XVIII, 47: PG 32, 153 B; PSB 12, p. 62.
8
XII, 28: PG 32, 117 BC; PSB 12, p. 43. Vezi şi epistola 159,PG 32, 620 C.
9
X, 26 PG 32, 113 C.
10
XXVII, 66 188 AC.
11
X, 26: 113B.
tradiţie a Bisericii şi Botezul (şi prin el şi celelalte Taine), aşadar de asemenea şi
eclesiologia şi teologia sacramentală. Prin aceasta s-a păstrat în mod ecumenic tocmai
relaţia de nedespărţit din gândirea Părinţilor dintre iconomia Treimii, a Bisericii şi a
Tainelor.
Trad. din germ. de Pr. Lect. Dr. Daniel Buda