DIN SCRIERILE PĂRINŢILOR BISERICEŞTI.

Cele cinci cuvinte ale sf. Petru Chrisologul despre fiul cel risipitor şi despre cel cruţător.
Cuvântarea I.
Astăzi ne înfăţişază Domnul într’o icoană clară pe părintele cel cit doi fii, pentru a ne da cea
mai strălucită dovadă despre îndurarea sa, despre pizma pătimaşă a poporului jidovesc şi despre
reîntoarcerea plină de căinţă a creştinilor prin frumoasa pildă: «Un om avea doi feciori, şi a zis cel
mai tinăr tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi-se cade din avuţie. Şi le-a împărţit lor, — se zice, —
avuţia». 1 De câtă iubire e cuprins părintele, de atâta nerăbdare e cuprins fiul, căruia i-se ureşte să
mai trăiască iângă părintele său, dar neputându-i luă acestuia viaţa, cu lăcomie voieşte să-şi scoată
partea de avere dela părintele său. Acela, care nu voieşte să poşeadă averea dimpreună cu tatăl său,
nu e vrednic de cinstea unui fiu 1
Dar să cercetăm, ce l-a îndemnat pe fiu ca să cuteze aşa ceva, şi ce l-a încurajat pe el spre o
cerere atât de mare! Ce? Aceea, că el ştia pe Tatăl cel ceresc necuprins între margini, nemărginit de
vre-un timp şi slobod de orice stăpânire a morţii. De aceea, fiindcă (fiui) nu voia să se înavuţească
cu averea pe care avea s’o moştenească după tatăl său, s’a aprins de pofta după un traiu slobod. Şi’n
sfârşit îngăduinţa părintelui a trecut cu vederea jignirea cuprinsă în cerere... «Şi le-a împărţit lor —
se zice — avuţia»... Numai unul şi-a cerut partea, şi numai decât le-a împărţit amânduora toată
avuţia, ca astfel ei să vază, că părintele nu din sgârcenie, ci din iubire, nu din vicleşug, ci din
îngrijire a păstrat averea pe care o avuse. Părintele a chivernisit averea, pentru ca s’o păstreze pe
sama fiilor sei, dar nu ca să nu le-o dce lor; a păstrat-o cu dorinţa ca ea să nu se piardă, ci să rămână
iubiţilor săi fii. Fericiţi acei fii, a căror întreaga avuţie se află sub paza iubirii părintelui I Fericiţi
aceia, a căror întreaga avere rămâne sub paza supunerii faţă de părinţi şi în cinstirea părinţilor.
De altcum averile strică buna înţelegere, produc împărecheri între fraţi, împrăştie rudeniile,
vatămă şi nimicesc iubirea dintre consângeni, după cum se va vedea din cele următoare...
«Tată, dă-mi partea, ce mi-se cade din avuţie! Şi nu după multe zile, adunând toate feciorul cel
mai tinăr, s’a dus într'o ţară departe, şi acolo a risipit toată avuţia sa vieţuind în desfătări. Şi
cheltuind el toate, fost’a foamete mare întru acea ţară, şi el a început a se lipsi. Şi a mers de s’a lipit
lângă un locuitor dintru acea ţară, şi l-a trimis pre el ia satul său să pască porcii. Şi dorea să-şi sature
pântecele său de rădăcinile, pe cari le mâncau porcii, şi nime nu-i da Iui ... Vedeţi, ce face lăcomia
grabnică după bani! Vedeţi, cum banul fără îngrijirea părintelui a despoiat pe fiu de avere în loc să-l
îmbogăţească: averea a îndepărtat pe fiu dela sinul părintelui, dela căminul părintesc, din patria sa,
i-a răpit cinstea şi l-a despoiat de virtute. Din bucuriile vieţii, din însuşirile cele bune, din evlavie,
libertate şi omenie, nimic nu i-a lăsat. în sfârşit din cetăţean îl face străin, din fiu slugă, din bogat
cerşitor, din liber rob, şi-I pune să păzească porcii pe cel despărţit de blândul părinte, ca astfel el,
care n’a voit să se supună blândeţei celei sfinte, să slujească turmei necurate.
«Adunând toate» — se zice — «feciorul ce! mai tinăr». Cel mai tinăr, învederat, nu după
vrâstă, ci după minte este acela, care a strâns tot pe ce a putut pune mâna dela tatăl său şi s’a
depărtat — mai mult după minte decât după loc — ca astfel să ajungă în robie ruşinoasă, dând încă
dela sine, iar nu primind plată pentru ea. La un astfel de contract de neguţătorie ajunge celce nu ştie
cum să-şi îndeplinească datorinţa faţă de părinţi şi nu ştie răsplăti ostenelele părintelui. La casa
părintească supunerea e dulce, slujba e liberă, paza e sigură, frica e plăcută, pedeapsa e blândă, iar
sărăcia devine o bogăţie şi un capital sigur, pentrucă osteneala cade asupra părintelui, iar roadele se
revarsă asupra fiilor.
«A risipit» — se zice — «toată avuţia sa». Averea adunată cu multă cruţare din partea
părintelui, se risipeşte cu uşurătate de cătră fiu, ca acesta, deşî târziu, să vadă, că tatăl său a voit să
păstreze şi nici decum să reţină averea.
«Trăind în desfătări;... O viaţă moartă e aceasta, pentrucă celce trăieşte în păcate e mort
virtuţii; celce rămâne în neruşinări şi sporeşte în fărădelegi e ca şi îngropat pentru numele cel bun, şi
pentru cinste e pierdut.
«Şi cheltuind toate, fost’a foamete mare intru acea ţară»,.. La desfătare, la îmbuibare, la traiul
desfrânat s’a adăogat chinul foamei, pentrucă 'acolo, unde mereu să aprinde păcatul vrednic de
pedeapsă, să se înfurie pedeapsa răsbunătoare... «Fost’a foamete mare»... La un astfel de sfârşit
duce totdeauna îmbuibarea, până la un astfel de grad ajunge rapida sbur- dălnicie a desfătării... «Şi
el a început a se lipsi»... Averea ce i-s’a dat, — care îl putea ţinea bogat — dacă nu i-s’ar fi dat —
face pe fiu să ducă lipsă: avându-o la sine, ea îl face să se lipsească, pe când la casa părintească

1 Luca 15, 11-12.

neavându-o, ar fi trăit în îmbelşugare... «Şi a mers de s’a lipit lângă un locuitor dintru acea ţară, şi l-
a trimis pe el la satul său, să pască porcii». Aşa păţeşte celce se desparte de părintele său şi se predă
străinului: ca să simtă în acesta pe adevăratul judecător, daca odată a părăsit pe ocrotitorul său cel
mai răbdător. El, care fuge de iubire şi părăseşte evlavia, c trimis la porci, e mânat să meargă pe
lângă ei, să-i păzească, să calce păşunea lor cea noroioasă, să se murdărească şi să umble dela un
loc la altul după turma neastâmpărată, ca să simtă, cât de dureros şi de amar este a pierde fericirea
ce o avea sub scutul liniştei părinteşti. Şi doreâ să-şi sature pântecele său cu rădăcinile, pe cari le
mâncau porcii, şi nime nu-i da lui:' .. Ce serviciu cumplit! El, care paşte porcii, n'are cu ce trăi nici
ca porcii! Nefericitul, care duce lipsă şi flămânzeşte întru îngrăşarea porcilor. Sărmanul, care
doreşte mâncarea spurcată şi nu-i cearcă calitatea.
învăţaţi şi educaţi fiind din acestea, să rămânem la casa părintească, să stăruim la sânul maicii
noastre (biserici), să ne îmbrăţişeze rudeniile şi să nc atragă inima părintelui, ca nu cumva libertatea
vrednică de dispreţuit a tinereţii, să ne ducă la relele sus amintite. Să ne ocrotească temerea de
părinţi, să ne ţină împreună iubirea de mamă şi legăturile de rudenie să ne ţină rub scutul lor! Intre
privirile celor de aproape aior noştri nu se pot susţinea păcatele; ochii lor sunt tot atâtea lumini. Ziua
e privirea mamei, din ochii părintelui străluceşte soarele. De cel ce trăieşte între tot atâţia
conducători ai virtuţii, nu se poate apropia întune- recul fărădelegilor. Dimpotrivă, masa părintească
ne nutreşte cu hrana virtuţii, cu asigurarea mântuirii, cu plăcerile cinstei şi a numelui celui bun.
Şi, deoarece şirul lung al cuvintelor ne face să vorbim mai pe larg despre această parabolă, în
cuvântarea următoare cu învoirea tuturor vom căută să afiăm, cine să fie părintele, care Ia împărţire
e atât de darnic, iar la reprimire şi mai binevoitor; cine sâ fie fratele cel atât de întristat de scăparea
fratelui său şi în sfârşit cine să fie cel mai tinăr, care la plecare eră atât de întunecat ia minte, dar atât
de cuminte la reîntoarcere.
Trad. de G/i. Con;şa şi V. 'Judele.

DIN SCRIERILE PĂRINŢILOR BISERICEŞTI.

Cele cinci cuvinte ale $f. Petru Chrisologul despre fiul cel risipitor şi despre cei cruţator.
Cuvântarea II.
Năcazurile, cari au dus până acolo pe fiul risipitor, pe fiul care a părăsit pe cel mai bun părinte
al său, încât cuprins de foame s’a băgat slugă la porci, le-am amintit în cuvântarea de mai nainte
întrucât ne-a fost cu putinţă. Acum, dupăce şi-a propus îndreptarea, să urmărim cu cuvinte
îmbucurătoare reîntoarcerea şi căinţa lui.
«Iară venindu-şi întru sine...» — se zice — «a zis: câţi argaţi ai tatălui meu se satură de pâne
etc.». A venit întru sine: mai întâi la sine a trebuit să revină, ca să se reîntoarcă la tatăl său, precum
şi atunci când s’a despărţit de el, mai întâi dela sine s’a depărtat. De fapt s’a înstrăinat de sine, şi din
om cu totul s’a prefăcut în dobitoc, celce nu s’a cugetat Ia iubirea părintească şi a uitat de graţia
părintelui.
«Câţi argaţi ai tatălui meu se satură de pâne, iar eu pier de foame» .. 1 Pe celce îmbuibarea îl
îndepărtează, foamea îl cheamă îrdărăpt; aceluia, pe care avuţia l-a făcut să urască pe părintele său,
foamea îi împrumută din nou iubire faţă de dânsul. Şi, dacă foamea nepoftită efeptueşte atâtea
bunuri, să ne cugetăm cât de folositor poate să fie postul de bună voie. Stomacul încărcat
predispune inima spre păcate, apasă mintea şi o face nesimţitoare pentru harul cel înalt. «Trupul» —
se zice — «cel putrezitor îngreunează sufletul, şi locuinţa cea pământească apasă mintea cea cu
grije»,2 de unde şi Domnul zice; «Luaţi aminte de înşivă ca să nu se îngreuneze inima voastră cu
saţiul mâncării şi cu beţia».3 Aşadară stomacul trebue curăţit prin cumpătarea postului, ca astfel
sufletul uşurat să poată năzui spre cele înalte, să se poată înălţă cătră virtute şi ca o pasăre să poată
sburâ cătră însuş autorul graţiei. Aceasta o dovedeşte şi pror. ilie, s care postind tocmai atât timp cât
însuş Domnul, într’atâta s'a eliberat de plăcerile trupeşti, încât biruind moartea s’a suit la cer.
«Sculamă-voiu şi mă voiu duce la tatăl meu». El zăcea când a zis «scuiamă-voiu»; el şi-a
observat căderea, a simţit ruina în care se află, s’a văzut zăcând în mod nedemn în vârtejul
desfrânării şi de aceea a exclamat: «sculamă-voiu şi mă voiu duce la tatăl meu». Cu ce nădejde, cu
ce prospect, cu ce încredere?...
...Cu ce nădejde? Cu aceea, că acela e tatăl meu. Eu am perdut tot ce aveam ca fiu, el însă
nimic n’a perdut din ce avea ca tată. La părinte nu erâ trebuinţă să întrevină cineva din afară: în

2 înţelep. lui Sol. 9, 15.

s
Luca 21, 34.
s
Iii. Regi 19, 8 şi IV. Regi 2, 11.
însuş internul părintelui este iubirea ca mijlocitor şi efeptuitor. Inima părintelui este în demnată să
producă din nou pe fiu prin iertare. Plin de căinţă «mă voiu duce la tatăl meu»; doar părintele
îndatăce vede pe fiu îi şi acopere gre- şa!a; el, care mai vârtos voeşte să se arate ca părinte, nu
voeşte să facă pe judecătorul, ci mai curând schimbă sentinţa judecătorească în iertare, pentrucă
voeşte ca fiul să nu piară, ci să se întoarcă.
«Sculamă-voiu şi mă voiu duce la tatăl meu şi voiu zice lui: tată, greşit-am la cer şi înaintea
ta». Aceasta mărturisire ne descopere cine este tatăl; căinţa ne spune cine este părintele. «Greşit-am
la cer şi înaintea ta». Acela, contra căruia se păcătueşte la cer, nu este tată pământesc, ci ce resc,
deaceea a adaus «şi înaintea ta»; pentrucă acela vede toate câte se petrec in cer şi pe pământ.
«Greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu sunt mai mult vrednic a mă chemă fiul tău». El s’a dus în
străinătate, a fugit într'o ţară îndepărtată, însă de învinuitorii săi, de martorii săi, de ochii tatălui
ceresc n’a scăpat. Aceasta ne-o dovedeşte pror. David când zice: «Unde mă voiu duce dela Duhul
tău, şi dela faţa ta unde voiu fugî? De mă voiu sul la ceriu, tu acolo eşti, de mă voiu pogorî în iad de
faţă eşti, de voiu luă aripile mele de dimineaţă şi mă voiu sălăşlui la marginile mării şi acolo mâna
ta mă va povăţuî şi mă va ţinea dreapta ta». 1 Acesta vede că înaintea lui D-zeu sunt cunoscute
păcatele de pe întreagă întinderea pământului, aşa că nici cerul nici pământul, nici marea nici abizul,
nici chiar noaptea nu poate ascunde păcatele înaintea ochilor lui. El ştie cât de mare fărădelege şi ce
mare greşală este a păcătui înaintea lui Dumnezeu şi deaceea ziceU «Ţie unuia am greşit, şi rău
înaintea ta am făcut»; deaceea şi ti- uărul nostru deasemenea strigă cu glas tare şi zice: «Greşit-am
la cer şi înaintea ta şi nu sunt mai mult vrednic a mă chemă fiul tău». N’a zis: Nu sunt vrednic să fiu
fiul tău, ci: Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, căci a se numi (fiu) depinde dela graţie, iar a fi
(fiu) depinde dela natură. Ascultă ce zice apostolul:8 Dela celce ne-a chemat prin darul său.
Aşadar tinărul nostru, deoarece a pierdut ce avea dela natură, se socoteşte pe sine nevrednic şi
de graţie. «Fă mă ca pe unu! din argaţii tăi», lată, unde a ajuns fiul de capul său! Iată unde l-a dus
plăcerea şi libertatea risipirei. «Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi», ca prin serviciu din an în an să se
inoiască robia; ca prin muncă grea, poziţia câştigată să se nimicească; ca ziua întreagă să suspine
sub sarcina muncii, ca o slugă, pentru o plată de nimica; ca să fie el totdeauna vânzătorul propriei
sale persoane şi nicicând să nu-şi mai poată tăgădui sclavia sa. Şi deaceea a cerut e! aceasta,
deoarece el, care a învăţat că libertatea în străinătate este sclavie, ştie, că slujirea la casa părintească
e libertate.
Şi acum, fraţilor, bucuros aş descoperi taina întunecoasă a celor cetite (din sf. Scriptură), dacă
nu m’ar opri dela aceasta scopul unui mare folos; căci observ că voi nu-i daţi atenţiune cu durerea
cuvenită ca unei afaceri a noastră, ci iute treceţi preste dânsa ca preste ceva străin de voi.
1
Psalm 138, 7—10.
3
Psalm 506,
s
Galat. 1. ■
Domnul nostru lsus Christos însă vorbeşte totdeauna despre starea noastră, numai despre noi şi
despre ce ne este nouă tuturora spre mântuire, şi pentru îndreptarea noastră se foloseşte Domnul de
aceste pilde tainice. El a voit să fie părinte slugilor sale, mai bine a voit să fie iubit decât temut: s’a
dat pe sine ca pânea vieţii, şi-a vărsat sângele său în paharul mântuirii.
Prin aceste asemănări aparţinătoare trecutului, voeşte să îndrepte pe oamenii din prezent şi pe
cei din viitor, ca nu cumva părăsind noi pe tatăl cel bun, pe părintele blând, să ne ducem departe în
lume, între străini, ca acolo trăind în desfătări să risipim toată bogăţia mântuirii şi a vieţii, şi
cheltuind toate să suferim de foamea cea mai cumplită a nădejdii şi astfel să ne predăm mai marelui
acelei împărăţii, adecă pricinuitorului desnădejdii, diavolului, ca el să ne trimită în lăcaşul său,
adecă în locurile ademenitoare ale lumii acesteia; să ne trimită să paştem porcii, aceia, cari târându-
se în tot timpul pe pământ, trăesc numai pentru trup şi-şi potolesc fierbânţeala cărnii în noroiu, se
ascund în tină şi se reînprospă- tează în vârtejul păcatelor. Dară că el trimite pe supuşii săi la porci,
aceasta o face crudelitatea lui cea fără saţiu, care nu se îndestuleşte ca oamenii să fie numai stricaţi,
ci îi face şi capi ai păcatului şi meşteri ai fărădelegilor. Şi când i a adus pe ei în o astfel de stare nu-i
lasă să mănânce nici chiar din mâncarea şi hrana porcilor, ca flămânzi fiind, să păcătuiască şi mai
mult, pentrucă pe risipitori nu-i poate cuprinde cruţarea şi plăcerea nu-i ştie îndestula.
De aici urmează ca noi sa rămânem la tatăl nostru cel bun, lângă binevoitorul nostru părinte,
ca să putem încunjurâ cursa diavolului şi necontenit să gustăm din bunurile părinteşti.
înţelesul mai adânc îl vom cerceta în cuvântarea următoare, pentrucă datorim cu mai mult
adunării şi moravurilor.
 DIN SCRIERILE PĂRINŢILOR BISERICEŞTI.
Cele cinci cuvinte ale sf. Petru Cltrisologul despre fiul cel risipitor şi despre cei cruţător.
Cuvântarea III.
Până aici am vorbit în două cuvântări despre depărtarea, reîntoarcerea, vina şi despre căinţa
fiului risipitor; acum să urmărim mai departe bunăvoinţa, bunătatea şi îndurarea nespus de mare a
tatălui.
«Şi sculându-se» — se zice — «a venit Ia tatăl său, iară încă departe fiind el, l-a văzut tatăl
lui, şi i-s’a făcut milă, şi alergând a căzut pe grumazii lui şi I-a sărutat pre el»...
«.,.Sculându-se a venit la tatăl său...», s’a sculat din ruina sufletească şi trupească, s’a ridicat
din groapa pierzării până la înălţimea cerului, deoarece înaintea cerescului părinte fiiul se ridică prin
îndurare mai sus decât cum căzuse prin păcat,
«Sculându-se a venit la tatăl său»... A venit, dar nu grăbind cu picioarele, ci cu mintea: din
depărtarea cea mare n'a avut lipsă de călătorie pământească, căci apucase dejâ pe calea mântuirii. El
n’a avut să caute pe Tatăl cel ceresc umblând pe căi lungi, pentrucă cel ce-1 caută în credinţă, îndată
îl află de faţă.
«Şi sculându-se a venit ia tatăl său. Iară încă departe fiind el»... Cum de este departe încă,
celce vine? De fapt aşa este, căci încă n’a
16
sosit; el vine, dar vine mai întâi la căinţă, iar la iertare încă n’a ajuns: vine la casa părintească, dar
n’a ajuns încă la bunăstarea, cinstea şi numele bun de odinioară.
«Iară încă departe fiind el, l-a văzut tatăl lui»... Acel tată l-a văzut pre el «care locuieşte întru
cele înalte, priveşte spre cele smerite şi din depărtare cunoaşte adâncurile». 3 «L-a văzut pre el tatăl
lui»... Părintele vede pre fiu, ca şi fiiul să poată vedea pe părintele: ochii părintelui luminează faţa
fiului reîntors acasă, pentruca să se împrăştie toată ceaţa carea-1 împrejmuise în urma păcatului.
Căci nu se poate asemănă întu- nerecul nopţii cu întunecimea ce se ridică din învălmăjeala
păcatelor. Ascultă glasul proroculm, care zice: «Apucatu-m’au fărădelegile mele, şi n’am putut să
văz»5, şi în alt loc: «Fărădelegile mele au covârşit capul meu... şi lumina ochilor mei nu mai este cu
mine».3 Noaptea îngroapă ziua de ieri, păcatele întunecă mintea, iară trupul apasă sufletul. Deci,
dacă cerescul părinte n’ar fi luminat faţa celui întors acasă şi prin lumina ochilor săi n’ar fi depărtat
toată întunecimea neruşinării fiului, acest fiu nicicând n’ar fi putut vedea strălucirea feţii
dumnezeeşti.
«Văzându-1 pe el de departe, s’a umplut de milă»... Celce întru nimic nu se schimbă, se
umple de milă şi aleargă la el, dar nu purtat de corp, ci de puterea iubirii. «A căzut pe grumazii lui»
— nu cu greutatea corpului, ci cu a iubirii îndurătoare! «A căzut pe grumazii lui» — ca să ridice pe
cel încă căzut. «A căzut pe grumazii lui» ■— ca prin puterea iubirii să uşureze greutatea păcatelor.
«Veniţi la mine», se zice, «toţi cei osteniţi şi însărcinaţi; luaţi jugul meu preste voi, pentrucă uşor
este».4 Iată dară că fiiul nu se îngreoiază, ci dimpotrivă, se uşurează prin jugul acestui părinte! «A
căzut pe grumazii lui, şi l-a sărutat pe el»... Astfel judecă şi îndreptează părintele, astfel dă fiului
sărutări în loc de bătăi. Puterea iubirii nu se uită la păcate, şi de aceea părintele răsplăteşte greşalele
fiului cu sărutări, şi-l îmbrăţişază, ca astfel, fiindu-i părinte, să nu desvălească fărădelegile fiului şi
sa-i facă de ruşine. Astfel vindecă părintele pe fiu, încât nici un semn de rană şi nici o pată să riu-i
mai rămână. «Fericiţi aceia» — se zice — «cărora s’au iertat fărădelegile şi cărora s’au acoperit
păcatele».5
Dacă fapta acestui tinăr nu ne place, şi depărtarea iui dela casa părintească ne îngrozeşte, apoi
nicicând să nu ne despărţim de un astfel de părinte. Privirea acestui părinte ne scapă de toate
fărădelegile, depărtează greşalele, alungă uşurinţa de înainte şi toate ispitele. De fapt dacă ne-am
despărţit de el, daca prin trai desfrânat am risipit toată averea părintelui nostru, dacă am săvârşit în
toată vremea tot felul de fărădelegi şi păcate, dacă ajungând la culmea imoralităţii am căzut în cea
mai adâncă prăpastie a pierzării, e vremea să ne ridicăm odată, şi încurajaţi printr’o pildă atât de
mişcătoare cum e şi aceasta, să ne reîntoarcem la un astfel de părinte! «L-a văzut tatăl lui, şi i-s’a
făcut milă, şi alergând a căzut pe grumazii lui, şi l-a sărutat pe el»... întreb, unde mai încape aici
desnă- dăjduire, unde mai ooate fi vre-o trebuinţă de desvinovăţire şi cuvânt de frică? Căci doar
Întâmpinarea a trebuit să-i cauzeze temere, sărutarea frică, iar îmbrăţişarea zăpăceală; ar fi trebuit ca
faptul, că părintele prinde pe fiu de mână, îl strânge în braţe, îl îmbrăţişează, să se socotească drept
pedeapsă, iar nu de cruţare. Insă această cugetare stricăcioasă pentru vieaţă şi protivnică pentru
mântuire o alungă cu totul şi o exchide pe deplin ceeace urmează: «Şi a zis tatăl cătră slugile sale:
aduceţi haina cea dintâi şi-l îmbrăcaţi pe el, şi daţi inel în mâna lui, şi încălţăminte în picioare. Şi

3 Ps. 112, 5. 6. - Ps. 39, 13. 3 Ps. 37, 5. 11. * Mat. 11, 28—30. ‘ Ps. 31, 1.
aduceţi viţelul cel gras de-1 junghiaţi, şi mâncând să ne veselim, că fiul meu acesta eră mort, ş’a
înviat, şi pierdut era, şi s’a aflat».
Mai întârziem încă la auzul acestora? Nu ne reîntoarcem Încă ia părintele nostru? «Aduceţi
haina cea dintâi, şi-l îmbrăcaţi pe el».., A suferit greşalele fiului, dar nu şi goliciunea lui, şi deaceea
a voit, ca înainte de a fi văzut, să fie îmbrăcat din partea slugilor, ca astfel singur părin tele să ştie
despre goliciunea fiului, fiindcă numai un tată poate să nu vadă goliciunea fiului. «Aduceţi haina
cea dintâi»... Acest părinte, care nu poate lăsă pe cel păcătos în locul ai doilea, voieşte să aibă
bucurie mai mult prin iertare decât prin rostirea judecăţii... «Aduceţi haina cea dintâi»... N’a zis: De
unde vii? Unde ai fost? Unde sunt cele duse cu tine? pentruce ai schimbat cinstea cea mare de care
te bucurai la casa părintească, cu atâta ruşine? ci a zis: «Aduceţi haina cea dintâi, şi-l îmbrăcaţi pc
el». Vedeţi dară, că puterea iubirii nu se uită Ia păcate! Părintele nu amână îndurarea. Cine vorbeşte
de păcate, le descopere.
«Şi daţi-i inel în deget»... Iubirea părintească nu se îndestuleşte cu aceea, că-i reparează numai
.starea de nevinovăţie, până ce-i va da şi cinstea de mai înainte. «Şi daţi-i încălţăminte în picioarele
lui», ca nici goliciunea necuviincioasă a picioarelor lui să nu rămână descoperită: şi aceasta desigur
pentruca din nou încălţat să apuce iară pe calea vieţii de mai înainte!
«Şi aduceţi viţelul cel gras»... Un viţel de rând nu ajunge: trebue unul gras, unul bine ţinut;
grăsimea viţelului dovedeşte prisosinţa iubirii părinteşti.
«Şi aduceţi viţelul cel mai gras de-I junghiaţi, şi mâncând să ne veselim, că fiul meu acesta eră
mort, şi-a înviat, şi pierdut eră, şi s’a aflat».
încă vorbim despre pildă şi dorim deja să descoperim adâncul acestei întunecoase taine: Fiul
cel mort e adus iar la vieaţă prin junghiarea unui viţel şi un singur viţel se junghie spre nutrirea
familiei întregi. Dar totuş s’o amânăm, pentruca mai întâi, să urmărim durerea cea veche şi pizma şi
mai veche a fratelui celui mai mare.
Trad. de Gh. Comşa şi F. Judele.

DIN SCRIERILE PĂRINŢILOR BISERICEŞTI.

— Cele cinci cuvinte ale sf. Petru Chrisologul despre fiiul cel risipitor şi despre cel
cruţător. —
Cuvântarea IV.
Până acum plini de bucurie am desfăşurat reîntoarcerea şi scăparea fiiului celui mai tinâr; de
aci înainte cu durere sufletească şi cu lacrimi vom tracta despre pizma celui mai mare, care bunul
cel mai înalt, pe care avea să-l păstreze, l-a perdut prin otrava nespus de distrugătoare a jalu- ziei şi
răutăţii sale. «Iară feciorul cel mai mare — se zice — eră Ia câmp şi când a venit şi s’a apropiat de
casă a auzit cântece şi coruri. Şi chemând un fecior, l-a întrebat: ce sunt acestea? Iară el a zis lui:
Pentrucă fratele tău a venit, şi a junghiat tatăl tău viţâlul cel gras, căci l-a văzut
sănătos. Şi s’a mâniat şi nu vrea să între».
«Iară feciorul ce! mai mare -- se zice - eră la câmp»... Eră la câmp cultivând pământul şi
neîngrijindu-se pe sine; înmuiâ pajiştea cea tare, sentimentele inimei sale însă ie înăsprea; smulgea
buruienile şi mărăcinii, dară germenii invidiei nu i-a smuls din inima sa. Astfel adună el de pe
câmpul iubirii de argint fructele jaluziei şi ale pizmei.
«Şi când a venit — se zice — şi s’a apropiat de casă, a auzit cântece şi coruri»... Buna
înţelegere frăţească îl depărtează pe invidiosul, corurile îl exchid dela iubire: şi pe când mintea
naturală îl chemă să vină la fratele său şi să se apropie de casă, pe atunci jaluzia nu-I lasă să se
apropie şi invidia nu-I lasă să între. Invidia, acest rău genuin, aceasta cea dintâi pată, cea mai veche
otravă, aceasta molipsire a veacurilor, aceasta cauză a uciderilor: aceasta dela început, însuş pe
ângerul l-a alungat din cer, a scos din paradis pe omul cel dintâi, pe protopărintele genului nostru;
ea a îndepărtat dela casa părinteasca pe fiul cel mai mare; ea a înarmat sămânţa lui Avram — pe
poporul cel ales — la uciderea apărătorului său, la omorîrea mântuitorului său. Invidia, acest inimic
intern, nu scutură păreţii trupului, nu sdrobeşte membrele corpului, ci atacă însaş cetatea inimii, şi
înainte de a observă omul extern, ca un fur cucereşte comoara corpului — sufletul — şi cuprinsă o
duce cu sine. Dacă voim să fim vrednici de gloria cerească, dacă voim să dobândim fericirea raiului,
să locuim în casa vrednicului părinte, şi nu voim să ne facem părtaşi uciderii tatălui ceresc: să
alungăm cu credinţă vie, în lumina Spiritului, cursele invidiei, şi să depărtăm ispitele, sa nimicim
pizma cu toată puterea armelor cereşti... căci precum iubirea nc împreună cu Dumnezeu, întocmai
aşa pizma ne depărtează de El.
«Iară tatăl său ieşind l-a rugat pe el»... Diferitele porniri ale fiilor apasă inima îngrijorată a
părintelui, iară iubirea părintească copleşită de diferitele cazuri de nenorocire ale fiilor, aleargă când
la unul, când la celalalt; prin scăparea unuia, perde pe al doilea, şi adânca durere, domolită prin
bucuria cea scurtă, s’a mărit prin răutatea pizmei. O cum se îngâm fează răutatea pizmei! Pe cei doi
fraţi nu-i mai cuprinde spaţiosul cămin! Şi ce vă miraţi fraţilor? Căci invidia a făcut ca întreaga
lume largă să fie îngustă pentru cei doi fraţi, şi tot ea a întărîtat pe Cain să ucidă pe fratele său
pentruca astfel răutatea pizmei să-i îngăduie lui singur să trăiască, lui care dela natură eră înzestrat
cu dreptul de întâia naştere.
«Iară el răspunzând a zis tatălui său: iată atâţia ani slujesc!» Astfel cugetă, celce îndrăzneşte a
judeca însăşi iubirea părintelui. «Iată atâţia ani slujesc ţie»,.. Oare prin ce serviciu răsplăteşte fiul
părintelui său pentru îngrijire şi creştere? «Niciodată n'am călcat porunca ta»... Acesta nu-i meritul
nevinovăţiei tale ci mai mult al îndurării părinteşti, care mai bine a voit să ascundă, decât să
descopere greşelile fiului.
«Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să-mi petrec şi eu cu prietinii mei»... Un suflet plin de
ură faţă de frate nu poate fi nici-odată cu recunoştinţă cătră tatăl său, şi celce-şi uită cu totul de
iubirea frăţească nu se mai cugetă nici Ia dărnicia părintească. Acela, care cu ocaziunea împărţirii
şi-a primit toată partea din avere, zice că nici măcar un ied nu i-s’a dat. într’adevăr, când fratele cel
mai tinăr şi-a pretins partea sa din avere, părintele numai decât a împărţit între ambii fraţi averea,
dupăcum zice evangelistul: «Şi ie-a împărţit lor averea». însă invidiosul în continuu se preface şi nu
recunoaşte adevărul. «Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să-mi petrec şi eu cu prietinii mei»...
Pe prietinii tatălui său nu-i ţine şi de ai săi; îi crede de duşmani şi nu de prietini pe aceia, cari pe
baza graţiei părintelui îi iubesc şi pe el. «Iară când a venit fiiul tău acesta, care a mâncat cu curvele
avuţia sa, junghiaţi viţălul cel gras»... Reîntoarcerea fratelui său îl doare, nu risipirea averei; nu
paguba ci invidia îl face să se plângă. Ar fi trebuit să-i cinstească cu din al său pe fratele reîntors şi
nu să-l desonoreze pentru cele perdute. în filu constă întreagă averea părintelui: pentru aceea
părintele nimic n’a perdut dupăce şi-a reprimit pe fim. Fratele însă ţine aceasta de perdere, pentrucă
vede în cel reîntors pe conmoştenitorul său. Şi când nu este invidiosul şi sgârcit? Nu ţine el pentru
sine de perdere, ceeace are un altul?
«Iară e! i-a zis lui: Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine, şi toate ale mele ale tale sunt. Ci se
cădea a ne veseli şi a ne bucură, căci fratele tău acesta mort eră şi a înviat şi perdut eră şi s’a aflat».
O ce face puterea iubirii 1 Cu toate că fiul sau e atât de rău, el nu voieşte să fie şi nu poate fi decât
tată. Vede cum a degenerat sufletul fiiului său, că este cu totul lipsit de pietatea şi nobleţă faţă de
părinte, şi totuş îl numeşte fiu, îi arată încă câştig, il cheamă la graţia şi nădejdea marinimozităţii
lui, zicându i: «Tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt». Cu alte cuvinte: Fi pe
pace, că fiul s’a reîntors la tatăl său, îngăduie părintelui să-şi primească pe fiu: căci acesta nici n’a
căutat altceva nimic decât pe tatăl său; venind n’a pretins să fie aşezat în locul unui fiiu, ci să ocupe
numai locul unui argat zicând: «Tată greşit-am la cer şi înaintea ta şi de acum nu mai sâjit_vrednic a
mă chemă fiiul tău, fă-mă ca pe unul din argaţii tăi». Ale tale să fie toate, el sa îndestuleşte cu
părintele: şi ca nu cumva să te crezi prescurtat în posesiunile prezente sau în cele vechi, îi voiu
câştigă lui avere nouă în viitor. La tot cazul, dacă urmezi sfatul şi porunca părintelui, împarte cele
prezente cu fratele tău, ca dimpreună cu el să ai cele viitoare. Bucurâ-te dar şi iar bucură-te, că el
iarăş s’a aflat, ca şi el să se bucure, că tu nu te-ai perdut. Dar acum să încheiem istoricul parabolei,
pentruca mai târziu cu ajutorul graţiei mântuitorului Christos să desfăşurăm adâncul şi misteriosul
lui înţeles.
Trad. de Gh. Comşa şi Val. yadele,

DIN SCRIERILE PĂRINŢILOR BISERICEŞTI.

Cele cinci cuvinte ale sf. Pelru Chrisologul despre fiul cel risipitor şi despre cel cruţător.
Cuvântarea V.
Este o însuşire proprie a debitorului viclean şi nesimţitor, de a nu îndeplini făgăduinţele făcute
şi a mâniâ încontinuu pe creditorul mult îngăduitor prin apucături îndelungate şî meşteşugite.
Suntem deja la a V-a cuvântare despre îndepărtarea şi reîntoarcerea fiului risipitor şi numai acum —
după ce cunoaştem istoricul parabolei — cutezăm a ne ridică Ia cunoaşterea mistică şi sublimă a
Dumnezeirii. Voi, rugaţi-vă Iui Dumnezeu, ca eu, care cu tot darul ce mi s’a încredinţat, din parte-
mi sânt un debitor atât de neputincios, prin graţia Dumnezeească să vă pot fi un plătitor bun...
«Un om — se zice — a avut doi feciori»: După-ce Christos a luat asupra sa sarcina păcatelor
noastre şi Dumnezeu a luat corp omenesc, ca Dumnezeu cu drept cuvânt se numeşte şi om, cu
adevărat să numeşte părinte alor doi fii: pentrucă natura omenească străbătută de cea dumnezeească,
pietatea unită cu divinitatea a amestecat pe Dumnezeu cu omul şi a schimbat pe Domnul în părinte.
Acest om dară, acest părinte a avut doi fii, doi fii prin puterea creatoare a graţiei divine, iar nu prin
necesitatea naşterii, doi fii pe cari nu s’a nizuit a-i avea, ci a poruncit numai a-i avea: pentrucă şi în
ochii noştri Christos a fost om, dar aşa că el a răma3 şi pe mai departe în deplina Sa maiestate
dumnezeească.
«A avut doi fii»: adecă două popoare, poporul iudeu şi cel păgân: pe cel iudeu cunoaşterea
legii l-a făcut mai bătrân, iar pe cel păgân absurdităţile păgânismului l-a făcut mai tinăr. Pentrucă
după cum înţelepciunea indică starea bărbăţiei, întocmai aşa nebunia nimiceşte tot ce este al unui
bărbat. Pe acesta deci moravurile l’a făcut mai tinăr iar nu anii, precum şi pe celalalt, nu timpul l’a
făcut mai bătrân, ci maturitatea cunoştinţelor.
«Şi a zis cel mai tinăr tatălui său: tată dă-mi partea ce mi-se cade din avuţie»... Acesta nu
pretinde dela cunoscătorul inimilor cu gura, ci cu inima, pentrucă voinţa noastră proprie cere dela
Dumnezeu bine sau rău. Deci dupăce împreună cu părintele său a fost posesorul averii, prin voinţa
sa proprie a ajuns ca să zică: «Dă-mi partea ce mi-se cade din avuţie». Şi care e acea parte de
avuţie? In ce constă ea?... Ţinuta, graiul, ştiinţa, inteligenţa şi puterea de judecată, acestea sunt cari
dintre toate celelalte făpturi să cuvin omului pe acest pământ, aceasta e după expre- siunea
apostolului legea naturii... Şi de-aceea le-a împărţit lor avuţia, dând celui mai tinăr aceste cinci
binefaceri ale naturii pe cari le-am înşirat, iar celui mai bătrân i-a scris cu degete divine cele cinci
cărţi ale legii pe piatra inimii. Prin aceasta, avuţia, cu toate că s'a făcut neasemănabilâ după valoare,
totuş a devenit egală după număr; aceea a fost menită să menţină ordinea umană, aceasta să atârne
dela dispoziţiunea dum- nezeească: iară amândouă legile, erau menite să ducă pe amândoi fiii la
cunoaşterea părintelui, la cunoaşterea autorului lor.
«Şi nu după multe zile, adunând toate feciorul cel mai tinăr, s’a dus într'o ţară departe, şi acolo
a risipit toată avuţia sa vieţuind în desfătări».,. Am fost zis, că pe cel mai tinăr nu etatea, ci
moravurie l-au făcut atare şi de aceea să zice: «Nu după multe zile». Pentrucă chiar la începutul
lumii păgânătatea a alergat în patria idolilor; nu după loc, ci cu sufletul, a peregrinat în regiunea
îndepărtată a diavolului, şi a alergat cu cugetări deşarte în ruptul capului preste toate bunurile, dar
nu în mişcări corporale s'a sbătut pe întinderea pământului: pentrucă păgânătatea trăia cu Tatăl ca şi
fără Tatăl, iară fiind ia sine, erâ ca şi cum n'ar fi fost la sine. Aşa s'a întâmplat, că îmbuibat în dorul
său după elocinţâ mondială, prin nedisciplina şcoalelor, prin pieţele publice ale sectelor, cu
necumpănita sa poftă de ceartă, a risipit bogăţia Tatălui ceresc. Şi, după ce plin ultimele sale urmări
tot ce se ţinea de darul vorbirii, ştiinţă, raţiune, judecată, a risipit, lipsa cea mai mare, foamea cea
mai cumplită a folosit-o în starea sa deplorabilă spre cunoaşterea adevărului. Aşa s’a întâmplat că
s’a alipit de domnul acelei ţări, care l-a trimis în regiunea sa, adecă într’o locuinţă a multor
superstiţiuni ca să păzească porcii, adecă dracii cari zic Domnului: «Dacă ne scoţi pre noi
porunceşte nouă să ne ducem în turma cea de porci». 1 Să păzească demonii ’ cu tămâie jertfe şi
sânge iar pentru o aşa osteneală să ia ca plată răspunsuri false. Animalul se tăia şi mort trebuia să
spună adevărul, el care în vieaţă nu putea arătă nimic: din măruntae trebuia să vorbească după
moarte ceeace nicicând n’a fost exprimat de vorba omenească. Intr'adevăr când păgânul în toate
acestea n’a aflat nimic dumnezeesc, nimic ce i-ar fi putut aduce mângâiere sufletească, pierzându-şi
nădejdea în divinitate, în provedinţă, judecată şi viitor, s'a aruncat dela şcoală în vârtejul poftelor,
dorind să-şi sature pântecele său din rădăcinile pe cari le mâncau porcii. Aceasta au observat-o
epicureiştii, cari după-ce au cercetat şcoalele platonice şi aristotelice şi n’au ajuns la adevăr nici cu
privire la divinitate nici cu privire la ştiinţă, însfârşit au devenit învăţăcei ai lui Epicur, carele este
părintele desperării şi al plăcerilor sensuale. Şi mănâncă rădăcini, adecă 4 umblă după plăcerile dulci
dar otrăvitoare ale trupului şi astfel păzesc demonii cari neîncetat să îngraşe de pe viţiile şi aplicările
rele ale corpului, pentrucă precum «cel ce se alipeşte de Domnul, un duh cu dânsul» aşa şi celce să
leagă de demon, un demon este el.
Dar acest tinăr al nostru cu toate că a dorit, totuş nu şi-a putut sătura pântecele său cu aceste
rădăcini. Pentru ce? Pentrucă nime nu-i da lui. Diavolul pe deoparte a voit ca prin dorul după ştiinţă,
prin greutatea plăcerilor sensuale, să-l facă pe acest păgân şi mai însetat după aflarea celor
nepermise şi după săvârşirea păcatelor; insă pe de altă parte Dum- nezeu-Tatăl a lăsat pe păgân ca să
ducă lipsă, ca astfel căderea în greşeală să-i fie o învăţătură pentru îndreptare; diavolului i-a făcut pe
voie ca să se piardă, iar pe păgân l-a lăsat să flămânzească, ca astfel să se reîntoarcă. Se şi întoarce
ia tatăl său şi-i zice: «tată, greşit-am la cer şi înaintea ta». Această reîntoarcere la casa părintească a
fiului celui mai tinăr şi numirea Iui Dumnezeu de «Tată», ne-o dovedeşte glasul de toate zilele al
bisericii prin cuvintele:3 «Tată! nostru carele eşti în ceriuri».
«Greşit-am la cer şi înaintea ta»... A greşit, în vreme ce soarelui, lunei şi stelelor de pe cer s’a
4 Mateiu 8, 31.
închinat ca unor Dumnezei şi prin această adorare le-a profanat.
«Deacum nu mai sunt vrednic a mă chiemâ fiul tău, fă-mă ca pre unul din argaţii tăi»... Prin
aceasta a voit să zică: Eu nu mai sunt vrednic de cinstea unui fiu, nu sunt vrednic de iertare, dar
lasă-mă ca prin muncă de slugă să mă învrednicesc de o plată. Celce şi-a pierdut cinstea nevi-
novăţiei copilăreşti să rămână cel puţin cu pânea cea de toate zilele pentru trebuinţele sale vitale.
Dară părintele a alergat înaintea lui de departe. «Că de vreme ce păcătoşi fiind noi, Christos pentru
noi a murit» 3 Tatăl aleargă înaintea lui, înaintea fiului, când printr’ânsul s’a coborît din cer pe
pământ, «Tatăl — se zice •— cel ce m’a trimis pe mine este cu mine» *
«A căzut pe grumazii lui; anume atunci a căzut, când prin Christos Dumnezeirea întreagă s’a
coborît şi s’a sălăşluit întru noi. «Şi l-a sărutat pre el»... Când? Atunci când milostivirea şi dreptatea
s'au întâlnit, dreptatea şi pacea s’au sărutat». «I-a dat haina cea dintâi», aceea, pe care a pierdut-o
Adam, gloria vecinică a nemuririi, «Şi i-a dat inel în mâna lui»: inelul bunei reputaţiuni, sigilul
libertăţii, semnul eminent a-1 spiritului, arma credinţii, zestrea logodnei cereşti. Iată ce zice
apostolul: «v’am logodit unui bărbat, fecioară curată să nu pui înaintea iui Christos». 0 «Şi
încălţăminte în picioare»: ca să-i fie încălţate picioarele ia vestirea evangheliei : ca să fie frumoase
picioarele celor ce binevestesc pacea». 5 «Şi i-a junghiat lui un viţel gras». Un astfel de viţel despre
care David cântă: «că va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât viţelul tinăr, căruia îi răsar coarne şi
unghii» s viţelul să junghie la porunca Tatălui, pentrucă Christos, fiul lui Dumnezeu nu putea fi
omorît fără voinţa Tatălui. Ascultaţi pe apostol: «Nici pe însuş fiul său nu l’a cruţat, ci l a dat pe el
pentru noi toţi» '. Acesta e viţelul, carele pentru noi încontinuu se jertfeşte.
Dar fratele cei mai înaintat în vârstă, fratele cel mai matur, venind dela câmp, poporul cu
legea, despre care să zice: «Seceriş este mult dar lucrători puţini» 2, aude în casa părintelui său
cântece şi coruri şi nu voieşte să între. Aceasta în toate zilele o vedem cu ochii noştri. Pentrucă
Iudeul vine la biserică, dar invidia îl face să stea afară; aude sunetul harfei Iui David, îi isbeşte
urechile simfonia intonată de profeţi, vede corurile înjghebate din varietatea naţiunilor şi nu voieşte
să între, stând afară. Până când el după vechiul său obiceiu judecă şi urăşte pe fratele său păgân, el
însuş se scoate pe sine din bunurile sale părinteşti şi nu se împărtăşeşte de bucuria părintelui. Dacă
însă a zis: «iată de atâţia ani slujesc ţie şi niciodată nu mi-ai dat un ied»: noi am cugetat că despre
aceasta nici să nu mai vorbim, pentrucă Iudeul grăeşte şi acestea nu sunt vorbe pe cari le şi face, ci
numai se laudă cu ele.
Părintele iese din casă şi zice fiului: «Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine»... Cum adecă?
Prin persoana lui Avei, a lui Enoch, Sim, Noe, Avram, Isaac, lacob, Moise şi prin toţi acei oameni
sfinţi, dela cari se derivă originea jidovească a lui Christos, din evanghelie, care zice: «Avram a
născut pe Isaac, iară Isaac pe Iacob»...3 «Şi toate ale mele, ale tale sunt». Cum aceasta? Iată cum: a
ta este legea, ale tale sunt profeţiile, templul, preoţia, jertfele, regatul, comoara darului şi ce e mai
presus de toate, pentru tine s’a născut Christos. Dar deoarece tu din invidie ai voit să pierzi pe
fratele tău, nu eşti vrednic să stai la masa părintească şi să te împărtăşeşti de bucuriile părintelui. în
această scurtă vorbire nu am putut desfăşură după cum am voit starea extinsă a lucrurilor, dar
ceeace în vorbirea noastră se pare a fi scurt, e desfăşurat în destul, potrivit cunoştinţelor şi gradului
vostru de pricepere. Această simplă şi totodată ascunsă vorbire comparativă, care pe noi ne-a
îndemnat nu numai la simpla ei povestire, ci şi la o explicare mai pe larg, să nu vă fie neplăcută.
Trad. de Gh. Comşa şi V.

5 I. Cor. 6,17; — a Matei 6, 9; - * Rom. 5, 8; - ’ Ioan 8; — 6 Ps. 84, 11; - * II. Cor. 11, 2; — ’ Rom. 10, 15; — s Ps. 68, 32,