DRUMUL

Demult de tot, într-un sat de oameni, trăia un tâmplar, alături de

soţia sa şi de un fiu pe care-l creşteau împreună cu dragoste. Într-un
an s-au abătut asupra întregii aşezări o secetă cumplită şi-o molimă
care decimau zilnic oameni şi animale. Din cauza foametei, toţi au
hotărât să părăsească satul, în speranţa aflării unui loc mai ferit de
necazuri.
Cu fiecare zi se stingeau dintre ei copii, bătrâni, dar unii îşi
puteau pune speranţa în rudele, fiii, fraţii rămaşi în viaţă. Tâmplarul
n-avea decât pe soţia şi pe fiul său şi gândul acesta îl îmbolnăvea
mai mult decât oricare alt rău. Slăbită de grija copilului şi măcinată
de boală, nu după multă vreme, femeia îşi dădu duhul, fiind
îngropată alături de ceilalţi morţi ai satului. Până când să se
hotărască plecarea tuturor, tâmplarul căzu şi el bolnav.
Dar în clipa morţii îşi chemă fiul mai aproape ca oricând şi-i
ceru cu asprime :
- Să pleci alături de ceilalţi oameni, fără să te mai gândeşti la
ceva !
Cu mintea sa puţină, dar cu dragoste multă în inimă, tânărul
răspunse cu blândeţe :
 - M-ai crescut cu dragostea ta şi mi-ai dat merindele tale
alese, nu înţeleg de ce mă trimiţi de la tine, tătucule .
Caravana porneşte, lăsând în urmă morminte şi amintirea unei
vieţi devenite coşmar. Tânărul nu-şi părăseşte părintele, copleşit de
teama de a nu pieri în deşert, fără nici un ajutor, făra hrană şi apă.
Nu după mult timp, cu ultimele puteri, tâmplarul îi dă fiului un
săculeţ de pânză, în care-i pusese, ca merindea cea mai de preţ,
ultima bucată de pâine uscată.
-Fă drumul prin deşert, caută un loc plin de verdeaţă, cu apă de
izvor, unde să trăieşti îndestulat, dar să nu deschizi săculeţul şi să nu
mănânci pâinea uscată decât atunci când vei ajunge în acel loc.
Altfel, sufletul bătrânului tău tată şi al mamei tale dragi nu se vor
mântui niciodată, fiindcă pe lumea aceasta ei au avut doar un copil
pe care n-au apucat să-l vadă fericit de înţelepciune.
Fiul tâmplarului porneşte la drum fără prea multă speranţă în
viaţă, ci mai mult spre a împlini porunca. Loc…cu verdeaţă…
sufletele… Va muri şi el ! Ajunge din urmă caravana: leşuri peste
tot, animale şi oameni, dar nicăieri vreo picătură de apă. Înaintează
mereu, cu gândul că moartea este pe aproape.
Toată hrana se sfârşise demult, doar săculeţul de pânză îi ardea
pielea din dreptul inimii. Căldura îi fulgera creştetul şi lui i se părea
c-o să plouă, înaintea ochilor i se făceau pânze de păianjen pe care
se ţeseau oaze răcoroase şi se târa spre ele pe nisipul mişcător ca pe
un val de mare . Dar dacă mănâncă doar o firimitură din pâinea cea
uscată? Va prinde puteri şi va ajunge mai repede! Vrea să deschidă
sforile pânzei, dar degetele cu pielea plesnită şi plină de sânge o
scapă, mereu o scapă…
Deodată, iată-l în grădina tatălui său, privindu-l pe tâmplar cum
lucrează. Chiar aude că îl trimite să îi aducă apă în burduful pe care-
l are-n mână. Dar de ce se ridică aşa de greu ? Îşi simte tot corpul o
rană. Dar se târăşte pentru a-i aduce bătrânului apă în burduf. Greu,
greu, tot mai greu...tatăl său aşteaptă apa de atâtea zile, poate de
atâtea săptămâni…
În faţa ochilor, ca prin ceaţa de dimineaţă, i se arată oameni
care aleargă la el ; au vase cu apă şi îşi va umple burduful? Se aude
şiroind chiar un izvor? Dar cine îl priveşte de acolo fericit?
Desenate pe apă, umbre stăvezii, stau în aşteptare duhurile părinţilor
săi. Deschide săculeţul şi dă să mănânce pâinea uscată.
Era o bucată de lemn .
După Ştefan Popa, Drumul spre fericire