Mos Crăciun

Mihai Oltean

La marginea satului trăiau, într-o cocioabă de chirpici,

un bărbat si o femeie. Erau atât de săraci că nici farfurii din
care să mănânce nu aveau. Se hrăneau cu ce primeau de la alti
oameni milostivi din sat.

1
 Genunchii li se tociseră, iar degetele li se chirciseră de-
atâtea rugăciuni, dar Dumnezeu parcă-si astupase urechile. Nici
un bănut nu le arunca pe drumurile ce le băteau zilnic în
căutarea unui strop de viată. Seara se întorceau atât de amărâti
de parcă cineva le-ar fi măcinat sufletul între două pietre de
moară.
Nu trecu mult si soarta îi îmbogăti cu o nouă povară:
femeia născu un copil.
Vrând-nevrând, crescu si el din mila satului. De mic se
obisnuise cu greul. Răbda de foame zile întregi fără să plângă.
Chiar dacă ar fi plâns, tot nu s-ar fi găsit ceva de mâncare. Iar
plânsul l-ar fi înfometat si mai rău.
Ziua răscolea prin gunoaiele satului. Uneori găsea hrană
atât de stricată încât nici câinii vagabonzi nu s-ar fi apropiat de
ea. El, în schimb, o înfuleca bucuros. Apoi încerca din
răsputeri să-si înlăture greata; vomitând, si-ar fi golit stomacul
si asta ar fi însemnat foame din nou.
Seara se plimba pe ulitele satului bătând si cersind la
portile oamenilor. De multe ori acestia aruncau cu câte ceva
după el. Copilul - plin de sperantă - nădăjduia să fie o bucată
de pâine uscată. Dar nu erau decât pietre tari si ascutite
aruncate cu răutate si ură.
Avea multi prieteni: câinii vagabonzi cu care împărtea
pâinea mucegăită, vrăbiile care îsi făcuseră cuib chiar deasupra
coltului în care dormea el, ciorile cu care scormonea muntii de
gunoi.
Dar asta nu era de-ajuns. Simtea că trebuie să existe ceva
mai mult. Ceva mai fin decât nasul umed al unui câine, mai
dulce decât un ciripit de vrăbiute, mai puternic decât un
croncănit de cioară. Ceva pe care doar alti copii de vârsta lui i-l
puteau oferi.

2
 Deseori îi privea cum se adunau în poiană spunându-si
taine ce i se păreau sfinte. Ar fi dat toate cojile alea de pâine
tari si gustoase doar să afle ce-si vorbeau. Le-ar fi ascultat
povestile cu urechi de pisică. I-ar fi tinut de mâini precum
pietrele pretioase. Si ce s-ar mai fi jucat ! Ar fi sărit cu ei să
rupă salele pământului. Ar fi chiuit să spargă timpanele văilor.
S-ar fi învârtit să ametească stelele.
Dar nu. Copiii nu vroiau asta. Îsi aveau ei întelesurile lor
de oameni superiori ce-si primeau micul dejun la pat, ce erau
îmbrăcati de părinti sau bunici, si aveau rezervate câte două ore
de somn în fiecare după-amiază.
Copilului cel sărman nu aveau ce să îi spună. Îl priveau
cu coada ochiului, îsi dădeau coate si apoi izbucneau în râs fără
ca cineva să fi spus vreo glumă.
De multe ori se ascundeau pândindu-l din umbra casei.
El stia că sunt acolo si se umplea de tristete. Trecea, se
prefăcea că nu-i văzuse si se îndrepta spre locul său preferat:
muntele de gunoaie. Acolo tot timpul se găsea cineva să-i sară
în brate si să-l lingă pe fată.
Cu un singur lucru nu era împăcat: auzise si el povestea
Mosului care-n fiecare seară de Crăciun cobora din văzduh
într-o sanie argintie plină cu daruri ce-ti luau ochii. Mosul intra
din casă în casă si împărtea munti de jucării si dulciuri copiilor
cuminti.
Si el era un copil cuminte si bun. Fiecare bot de
mămăligă mucegăită îl împărtea cu câinii străzii. Puilor de
vrabie le aducea apă în căusul palmei. Nu le cerea nimic
părintilor, să nu-i necăjească si mai tare. Era cuminte ca un
firicel de praf.
Si, de aceea, în fiecare seară de Crăciun – tremurând – îl
astepta pe Mos. Se uita pe geam si vedea casele din sat ce se
colorau, una câte una, cu salbe sclipitoare.
3
 - După aceea Mosul va veni la mine! Sau după aceea!
Sau după aceea!..., îsi spunea copilul. Dar se însela ... De
fiecare dată ...
Într-un târziu, rupt de somn si deseori slăbit de foame,
adormea. Era noaptea celor mai frumoase vise. Se făcea că
troiene de jucării asteptau să intre în căsuta lor. Nici nu stia cu
care să se joace prima dată. În vis, ciocolata i se năclăise până
la urechi. Iar bradul părea smuls din soare.

4
 Dimineata, căuta înfrigurat bradul si jucăriile pe care le
visase. Degeaba însă: mosul nu-i lăsase nici măcar un petec
înnodat.
Era atât de necăjit încât îsi ascundea capul sub pernă si
plângea cu lacrimi mari ce nu se mai sfârseau. Mama încerca
să-l linistească spunându-i de fiecare dată aceeasi poveste:
căsuta lor se afla departe, la marginea satului, si Mosul prea-
ncărcat de daruri nu mai apucase să ajungă si la ei. Zorii de
ziuă îl prinseseră în drum spre ei, dar razele soarelui erau un
semnal pentru sania fermecată care trebuia să zboare îndată
spre palatul din tara gheturilor fără ca Mosul să o mai poată
întoarce din drum.
Dar tot mama îi promitea că iarna următoare Mosul,
ajutat de mai multi spiridusi, se va grăbi îndeajuns de mult
încât bradul mult visat să lumineze si căsuta lor.
În această promisiune copilul îsi punea toate sperantele.
Visele lui de peste an se hrăneau din aceste vorbe ale mamei.
Nimic din lume nu l-ar fi făcut să creadă altfel.
Anii se furisau încetisor unul câte unul. Dar Mosul nu se
grăbea niciodată destul pentru a ajunge si în locul unde era cel
mai asteptat: în coliba de la marginea satului. Lacrimi tot mai
mari curgeau pe obrajii îngălbeniti de asteptare, iar crăpăturile
peretilor se săturaseră să tot audă povestea Mosului celui lenes.
Într-o toamnă, copilul se îmbolnăvi. Foamea, mâncarea
stricată, mizeria, îl doborâră la pat.
Zăcu multă vreme în inconstientă cu febră mare. Părintii
vegheau pe rând la căpătâi, hrănindu-l cu ce aveau mai bun:
niste coji de pâine pe care le păstraseră, ascunse după sobă,
pentru zile grele de iarnă.
Se apropia Crăciunul. Copilul, în clipele de luciditate, îsi
amintea de promisiunea mamei: anul acesta Mosul se va grăbi
să ajungă si la el.
5
 Zilele, pline de chin, se spărgeau una câte una.
Grămăjoara de coji de pâine se făcea tot mai mică. Copilul
însă, era tot mai bolnav. Noaptea ochii îi puroiau, iar pleoapele
i se lipeau ca o cicatrice.
Veni si seara de Crăciun. Cerul era senin, iar stelele
clipeau norocosilor.

Speranta mai suflă putină viată în sufletul bolnavului.

Încercă să se ridice din pat, dar nu reusi.
Părintii, rupti de oboseală, dormeau într-un colt al
camerei. Stăteau strâns îmbrătisati ca doi oameni cărora le era
teamă ca nenorocirile să nu-i lovească despărtiti.
Copilul, în schimb, era treaz. Astepta. La fel cum
asteptase în fiecare an. Astepta un brad acoperit cu pui de stele
si comete, un ursulet de plus, o cutie mare de bomboane si
prăjituri să nu mai încapă în bojdeuca lor.
Undeva, după miezul noptii, usa scârtâi încet.
- E Mos Crăciun ! îsi zise. Si ochii i se umplură cu
lacrimi de bucurie. Era cel mai fericit copil din lume.
Văzu o umbră mare apropiindu-se.

- Îmi aduce darurile la pat ! se bucură din nou copilul.

Umbra îsi deschise haina lungă si scoase de sub ea o

coasă neagră cu lama ascutită ca o scânteie. O apucă strâns, cu
ambele mâini, si lovi cu sete în inima copilului...

Din volumul Dragoste furată si alte povestiri, Editura Eikon

2010, [Link]