Capra cu trei iezi

de Ion Creanga

Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce
erau iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana
toate unul cu altul". Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:
- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii. Dar voi, incuieti
usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu.
Cand voiu veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa:
Trei iezi cucuieti,
Usa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
-Auzit-ati ce-am sus eu?
- Da, mamuca, zisera iezii.
- Pot sa am nadejde in voi?
- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem o data baieti, si ce-
am vorbit o data, vorbit ramane.
- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu
bine!
- Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te
intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.
Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba
veche: "Paretii au urechi si ferestile ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti care? - chiar cumatrul
caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul
casei, cand vorbea capra cu dansii.
-"Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal
sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drop de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.
- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta
nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai
frumos!

1|Page
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul,
s-apoi, intorcandu-se, incepu iar:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!...
- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi
cine-i daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid.
- Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a
zice:
Deschideti usa,
Ca vine matusa!
s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi
si s-a facut oale si ulcioare, sarmana?
- Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie
cap... Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa
deschid.
Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de funigine,
tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana! Asemene cel mijlociu,
tustiu! iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe
dansul de fica; Fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa!... Insa cel mare se da dupa usa si - sa traga, sa nu
traga? - in sfarsit, trage zavorul... Cand, iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are cand vede?... caci lupului
ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied de gat, ii
rateaza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce
pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand:
- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat in
pamant... Unde sa fie, unde sa fie? Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s
nicairi!
- Ma!... ca mare minune-i si asta!... dar nici acasa, n-am de coasa...ia sa mai odihnesc oleaca aste
batranete! Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, nu
stiu cum s-au facut, ca ori chersinul a crapat, ori cumaptrul a stranutat... Atunci iedul de sub chersin,
sa nu taca? - il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul!
- Sa-ti fie de bine, nanasule!
- A!... ghidi! ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el!
Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe acela de-i
merg petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe limba ei piere".
Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci
iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca
nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintiii ranjiti in feresti, de ti se
parea ca radeau pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese
si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul din casa, ideul cel mic se da iute jos din horn si incuie
usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap si-a plange cu amar dupa fratiorii sai.
- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de
asta mare urgie ce-a venit pe capul ei!
Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina nu era a lui, si ce-au cautat
pe nas le-a dat.
Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. Si cum venea,
cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti.
- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad!
Baietii mamei, baieti,
Fumusei si cucuieti!
Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior rece ca gheata ii trece
prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si ce era nu

2|Page
era a bine!... Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum ajunge,
si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa. Apoi
s-arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:
- Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi! Mare foc si potop au cazut pe capul nostru!
Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe
urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat:
- Da' ce-a fost aici, copile?
- Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude
batand la usa si spunand:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti...
- Si?...
- Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.
- S-atunci?...
- Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijociu sub chersin, iara cel mare, dupa cum
iti spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul!...
- S-atunci?...
- Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul lup, se si arata in prag!
- Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie copilasii nicioadata?
- Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
- Ei las', ca l-oiu invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie
sa-si bata joc de casa mea? si pe voi sa va puie la pastrama? Nici o fapta fara plata... Tricalosul si
mangositul! Inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua... apoi doar eu nu-s de-acelea
de care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oiu dobzala
eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!
- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii ca este o vorba: "Nici pe
dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!"
- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul". S-apoi tine tu minte, copile,
ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva
sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de veste.
Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea pe ganduri si sta
in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca?
"Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oiu face eu cumatrului una de si-a
musca labele!"
Aproape de casa ei era o groapa adanca, acolo-i nadejdea caprei.
- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treaba,
cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru!
Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face
ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi
umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaoioase, sa sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa

3|Page
de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarana si peste tarana
asterne o rogojina. Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa
fearba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat
merge prin codru, pana ce da de-o prapastie grozava si intunecoasa, si pe-o tiharaie da cu crucea
peste lup.
- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici?
- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine pe-acasa in lipsa
mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna!
- Ca ce fel, cumatrita draga?
- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de li-am plans de mila! Numai vaduva sa nu mai
fie cineva!
- Da' nu mai spune, cumatra!
- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catra Domnul,
si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si
am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai...
- Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.
- Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.
- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume tocmai de-aceea n-
ai parte...
- Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta atata inima rea,
ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...
- Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face si eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe
la d-ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca dac-
ai vrea d-ta sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria.
Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra!
- Ia poftim, cumatre, zise ea lund scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa
ospatezi oleaca din aceea ce ne-a dat Dumnezeu! Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune
dinainte. Atunci lupul nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeu sarmalele
inregi pe gat.
- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!
Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de
pe groapa nu era bine sprijinita; nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumaatru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac!
- Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n mine!
- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei
mai tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul
printr-insii.
- Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!
- Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abie i-a mai trece baietului istuia de spariet, ca
mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand
mi te-ai jurat pe parul tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii!
- Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai face atata osanda cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din
scriptura!
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa
se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu
bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omorara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi
iezi, da' si de cumatru-sau lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie.

4|Page
Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine! Si s-au adunat cu
toatele la priveghiu si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute, veselindu-se impreuna...
Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sea s-am venit de v-am spus
povestea asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat si
pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna!

5|Page
Scufita rosie
de Fratii Grimm

A fost odata o fetita zglobie si dragalasa, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai draga
decat oricui ii era bunicii, care nu stia ce daruri sa-i mai faca. Odata bunica ii darui o scufita rosie, si
pentru ca-i sedea tare bine fetitei si nici nu mai voia sa poarte altceva pe cap, maica-sa ii zise:
- Scufita Rosie, ia baga-n cosulet bucata asta de cozonac si sticla asta de vin si du-le bunicii, ca e
bolnava si slabita si bunatatile astea o sa-i ajute sa-si mai vina in puteri. Da' vezi de pleaca mai
inainte de a se lasa zapuseala si cauta sa mergi frumos si sa nu te abati din drum; altfel cine stie, de
alergi, ai putea sa cazi si sa spargi sticla, si atunci bunicuta cu ce o sa se mai aleaga ? Iar cand o sa
fii sa intri in casa, nu uita sa-i dai bunicii "buna dimineata" si vezi sa nu inceapa a-ti umbla ochii
prin toate ungherele !...
- Asa am sa fac! ii fagadui Scufita Rosie si-i dadu mana la plecare.
Bunica locuia in padure, cam la vreo jumatate de ceas de partare de sat. Si de cum intra Scufita
Rosie in raristea codrului, numai ce-i iesi lupul inainte. Dar Scufita Rosie nu stia ce lighioana rea e
lupul si nu se temu de fel cand il vazu.
- Buna ziua, Scufita Rosie ! ii zise el.
- Multumesc frumos, lupule.
- Incotro asa de dimineata, Scufita Rosie ?
- Ia, pana la bunicuta !
- Si ce duci acolo, sub sort ?
- Cozonac si vin. Mamam a facut ieri cozonacsi-i duc nitelus si bunicii, care-i bolnava si slabita, sa
manance si ea, ca sa-si mai vina in puteri.
- Da' unde sade bunica-ta, Scufita Rosie ?
- Colo, in padure, la vreun sfert de ceas si mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai si dat
peste casa ei, iar ceva mai la vale e alunisul, pe care doar il stii ! ii raspunse Scufita Rosie.
Lupul isi zise in sinea lui: "Frageda-i fetita asta ! Ce mai imbucatura pe cinste ar fi, zau asa ! Cu
mult mai gustoasa decat baba ! Da' e vorba ca trebuie sa fiu siret si sa ticluiesc in asa fel lucrurile ca
sa pun mana pe amandoua "...
Mai merse lupul o bucata de drum alaturi de Scufita Rosie si apoi incepu sa-i spuna cu glas mieros:
- Scufita Rosie, ia te uita ce flori frumoase stralucesc in jurul tau ! Si tu nici nu le iei in seama
macar... Si mie imi pare rau ca nici n-auzi ce dulce canta pasarelele !... Atat de serioasa pasesti pe
drum, de parca te-ai duce la scoala. Si e atat de placut sa hoinaresti si sa zburzi prin padure; a atata
veselie !...
Scufita Rosie ridica privirea si cand vazu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, cand
privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care cresteau pretutindeni, isi spuse in sinea ei:
"Mare bucurie i-as face bunicii daca i-as duce si-un buchet de flori proaspete ! E atat de dimineata,
ca nu mi-e teama c-am sa intarzii !"
Se abatu deci din drum si o lua prin padure, ca sa culeaga flori. Rupea de ici una, de dincolo alta,
dar indata I se parea ca putin mai incolo ii zambeste o floare si mai ochioasa; alerga intr-acolo si, tot
culegandmargarete si clopotei, se pierdea tot mai mult in adancul codrului. In ast timp insa, lupul
porni de-a dreptul spre casa bunicii
si batu la usa.
- Cine-i acolo ?
- Eu sunt, Scufita Rosie, si-ti aduc cozonac si-o sticla de vin.
Dar deschide usa bunicuta !
- Apasa pe clanta si intra ! raspunse bunica - ca eu ma simt slabita si nu ma pot da jos din pat.
Lupul apasa pe clanta, deschise usa, se repezi glont spre patul bunicii si, fara sa scoata o vorba, o
inghiti. Se imbraca apoi in hainele ei, isi puse pe cap scufia, se culca in pat si trase perdelele.
In vremea asta, Scufita Rosie culesese atatea flori, ca abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo
pana colo, deodata isi aminti de bunica si porni degraba spre cascioara din padure. Si nu mica ii fu
mirarea cand vazu usa data de perete. De indata ce intra in odae, o cuprinse nelinistea; totul I se

6|Page
parea atat de ciudat, incat isi spuse: "Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e asa de frica ?... Ca
doar alta data ma simteam atat de bine la bunicuta !"
Si fara sa mai astepte, striga:
- Buna dimineata !
Dar nu primi nici un raspuns.
Scufita Rosie sra apropie atunci de pat si dadu perdelele la o parte. Bunicuta statea intinsa in pat, cu
scufita trasa peste ochi si avea o infatisare atat de ciudata, incat fetita intreba:
- Vai, bunicuta, da' de ce ai urechi atat de mari ?
- Ca sa te pot auzi mai bine.
- Vai, bunicuto, da'de ce ai ochi atat de mari ?
- Ca sa te pot vedea mai bine.
- Vai, bunicuto, da' de ce ai maini atat de mari ?
- Ca sa te pot apuca mai bine.
- Da', bunicuto, de ce ai o coscogeamite gura ?
- Ca sa te pot inghiti mai bine.
N-apuca sa sfarseasca ultimul cuvant, ca si sari jos din pat si-o inghiti pe biata Scufita Rosie.
Dupa ce-si potoli foamea, lupul se culca din nou in pat si, prinzandu-l somnul, adormi si incepu sa
sforaie de se cutremurau peretii.
Si se intampla ca tocmai atunci sa treaca prin fata casei un vanator. Auzi el horaiturile si-si spuse:
"Bre, da' tare mai sforaie batrana ! Nu cumva i-o fi rau ?" Intra in casa si, cand se apropie de pat, il
vazu pe lup tolanit acolo.
- Ei dracie, nu-mi inchipuiam c-o sa te gasesc aici, ticalos batran ! izbucni vanatorul. De cand te
caut !
Isi potrivi pusca si voi sa traga, dar in clipa aceea ii trecu prin minte: "Dar daca lupul a inghitit-o pe
batrana ? Poate c-as mai putea s-o scap !" Asa ca nu mai trase, ci, luand o foarfeca, incepu sa taie
burta lupului adormit. Abia apuca sa faca doua-trei taieturi, ca si vazu stralucind scufita cea rosie a
fetitei, si cand mai facu o taietura, fetita sari afara si striga:
- Vai ce spaima am tras ! Ce intuneric era in burta lupului !
Dupa aceea au scos-o afara si pe bunica. Era inca in viata, dar abia mai rasufla. Scufita Rosie aduna
in graba niste pietroaie si tustrei umplura cu ele burta lupului. Cand se trezi, lupul voi s-o ia la
sanatoasa, dar pietroaiele atarnau atat de greu, ca dihania se prabusi la pamant si dadu ortu' popii.
Cei trei nu-si mai incapeau in piele de bucurie. Bunicuta manca cozonacul si bau vinul pe care-l
adusese fetita si pe data se inzdraveni. Iar Scufita Rosie gandi in sinea ei, parca mustrandu-se: "De-
acu' inainte n-o sa ma mai abat niciodata din drum cand oi merge singura prin padure, ci o sa ascult
de povetele mamei !"

7|Page
Fetita cu chibriturile
de Hans Christian Andersen

Era un ger grozav; ningea si incepuse a innopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela si
peintunericul acela, mergea pe strada o biata fetita cu capul gol, si cu picioarele goale. Avusese ea
doar niste papuci cand plecase de-acasa, dar nu-i folosisera mult: erau niste papuci mari, pe care
mama ei ii rupsese aproape, si erau asa de largi pentru ea,incat mititica-i pierdu grabindu-se sa
treaca o strada, unde cat p-aci era sa fie strivita intre doua trasuri. Unul din papuci nici nu-l mai
gasise, iar celalalt il luase un baiat care zicea ca vrea sa faca din el leagan pentru copilul lui, cand o
avea si el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de
cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i
cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata
fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar
nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se
raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.
Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta.
Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult si totusi nu-i venea sa se
duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara
de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu
toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape
inghetate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai
unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni,
si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina
ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de
arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele
ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de
chibrit in mana.
Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza
subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau
portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros
placut; si, lucru de necrezut deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare
pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.
Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si
mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe
crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc.
Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus
tot mai sus si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare
de foc pe cer.
"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum
nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".
Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in
picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!
- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri
si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. Si
aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei.
Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita
in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus asa sus si nu mai era acolo nici
frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu
zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi
acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa.

8|Page
"A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire
intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.

9|Page
Pietrele de moara
basm popular bielorus

Traiau odata un mos si o baba care n-aveau nimic in gospodarie, decat un cocosel si niste pietre de
moara. Pietrele astea de moara erau fermecate: punea mosul intre ele o graunta, le invartea o data, si
inca o data si macinau un ciubar intreg de faina. Mosul si baba traiau bine, iar pe cocosel nu-l
prigoneau. Odata a auzit boierul de pietrele de moara fermecate. Si a hotarat sa le fure. A vanit intr-
o seara la mos acasa si i-a cerut sa-l gazduiasca peste noapte.
- Am fost la vanatoare, a spus. Am mult de mers pana acasa si se lasa noaptea…
- Nu-i nimic, innoptezi aici, a raspuns mosul . E loc destul.
De indata ce mosul si baba au adormit, boierul a furat pietrele de moara. Tare s-au intristat mosul si
baba din cauza lor. Stateau asa infometati si plangeau. Cocoselul i-a ascultat ce i-a ascultat, apoi le-
a spus:
- Destul cu plansul, va aduc eu pietrele de moara inapoi!
- Cum sa le aduci tu? l-au intrebat mosul si baba. Boierul n-o sa-ti dea voie nici macar sa-I calci
pragul.
- Nu-i nimic, s-a sumetit-cocoselul. Vi le aduc. Chiar de-o fi sa pier, pietrele de moara tot le aduc!
Si isi ia el ramas bun de la mos si baba si zboara spre curtea boiereasca.
Zboara el zboara, cale lunga sa-I ajunga, si se intalneste cu un uliu.
- Incotro cocosule? intreba uliul.
- La curtea boierului.
- Pai de ce ?
- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele de moara. Ma duc sa le iau.
- Ia-ma si pe mine cu tine.
- Bine, vara-te in gusa mea.
Uliul s-a varat in gusa cocoselului, iar acesta a pornit mai departe. Zboara el, zboara cale lunga sa-i
ajunga, si-I iese in cale o vulpe.
- Incotro, cocoselule?
- La curtea boierului.
- De ce?
- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele de moara. Ma duc sa le iau.
- Ia-ma si pe mine cu tine.
- Bine, vara-te in gusa mea.
Vulpea s-a varat in gusa cocoselului, iar acesta a pornit mai departe. Zboara el zboara, cale lunga
sa-i ajunga, si-i iese in cale un bursuc.
- Incotro, cocosule?
- La curtea boierului.
- De ce?
- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele de moara. Ma duc sa le iau.
- Ia-ma si pe mine cu tine.
- Bine, vara-te in gusa mea.
A intrat bursucul in gusa cocoselului, iar acesta a pornit mai departe. Zboara el zboara, cale lunga
sa-i ajunga, si-i iese in cale un lup.
- Incotro, cocoselule?
- La curtea boierului.
- De ce?
- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele de moara. Ma duc sa le iau.
- Ia-ma si pe mine cu tine.
- Bine, vara-te in gusa mea.
Si a zburat cocoselul, a tot zburat si a ajuns la curtea boierului. Iar boierul avea atunci oaspeti care
beau si chefuiau, cu ferestrele si usile larg deschise. Cocoselul s-a ridicat in zbor pe pervazul
ferestrei, a batut din aripi si a inceput sa cante cat putea de tare:

10 | P a g e
- Cucurigu, pan-la cer, arza-l focu, pe boier! La stapanii mei a innoptat si pietrele de moara le-a
furat. Am venit sa le iau. Da inapoi, boierule, pietrele de moara!
S-a rusinat boierul ca-l face hot cocoselul fata de oaspeti, si a spus:
- Hei, slujitori, puneti mana pe flecarul asta si aruncati-l in poiata, sa-l ciocaneasca acolo gainile, sa-
l omoare!
Slujitorii au pus mana pe cocosel, l-au aruncat in poiata si au plecat. Atunci cocoselul a spus:
- Uliule, uliule, iesi din gusa si suceste-le gatul gainilor!
- Uliul a iesit in graba din gusa cocoselului, a sucit gatul tuturor gainilor si a zburat in padure.
Cocoselul a sarit din nou pe pervaz:
- Cucurigu, pan-la cer, arza-l focu pe boier! La stapanii mei a innoptat si pietrele de moara le-a
furat…
- Aha, spune boierul, va sa zica nu l-au omorat gainile cu ciocul? Bine! Hei, slujitori, insfacati-l pe
flecarul asta si aruncati-l la gaste, sa-l manance ele!
Slujitorii au insfacat cocoselul si l-au azvarlit la gaste. Cocoselul cand s-a dezmeticit, a spus:
- Vulpe, vulpisoara, iesi din gusa si omoara gastele!
- Vulpea asa a si facut, si a fugit in padure. Iar cocoselul a zburat iarasi pe pervaz si a cantat:
- Cucurigu pan-la cer, arza-l focu pe boier!
- Asa vasa zica, a spus boierul, nici gastele nu l-au mancat. Hei, slujitori, duceti-l la cocina, sa-l
sfasie porcii!
Slujitorii au dus cocoselul la cocina, iar el cand a ajuns acolo a spus:
- Bursucule, bursucule, iesi din gusa si sfasie porcii!
Asa a facut bursucul si a fugit in padure. Iar cocoselul a zburat iarasi pe pervaz:
- Cucurigu!
- Aha, a spus boierul auzind glasul cocoselului, va sa zica nici porcii nu l-au sfasiat! Hei, slujitori,
duceti-l la grajd, sa-l calce acolo caii in copite.
In grajd cocoselul a spus:
- Lupule, lupule, iesi din gusa si sfasie caii.
Lupul a iesit in graba si a sfasiat caii si a fugit in padure. Iar cocoselul a zburat pe pervazul ferestrei:
- Cucurigu!
Boierul s-a apucat cu mainile de cap. Ce sa faca? A spus:
- Hei, slujitori, duceti-l pe flecarul asta bucatarului, sa-l prajeasca in cuptor. Slujitorii asa au si
facut.
Bucatarul a prajit cocoselul si l-a adus pe farfurie boierului. Boierul l-a apucat si plin de rautate l-a
inghitit intreg. Dar cocoselul a inviat in pantecul boierului, a scos ciocul prin urechea dreapta si a
inceput sa cante:
- Cucurigu, pan-la cer, arza-l focu de boier!
Boierul a inceput sa tipe:
- Hei, slujitori, puneti mana pe topoare si hacuiti-l pe nemercul asta!
Slujitorii au insfacat topoarele, dar cum au lovit, i-au taiat boierului urechea dreapta… Iar cocoselul
s-a strecurat prin urechea stanga si a inceput din nou sa cante.
- Hei, slujitori, taiati-l!
Slujitorii loveau, dar n-au nimerit cocoselul, ci i-au taiat boierului urechea stanga. A ramas boierul
fara urechi, si atunci cocoselul i-a iesit prin gura.
- Hei, slujitori, a tipat boierul deschizand gura, taiati-l, taiati-l!
Slujitorii au dat cu topoarele, dar n-au nimerit cocoselul, ci limba boierului, de i-au taiat-o. Iar
cocoselul a zburat pe pervazul ferestrei, s-a asezat acolo si a inceput sa cante. A vazut boierul ca n-
are incotro: toate animalele I le omorase cocoselul, iar pe el il schilodise. A scos pietrele de moara
si i le-a dat. Iar cocoselul a luat una sub o aripa si alta sub cealalta aripa si a pornit in zbor spre casa.
Tare s-a bucurat mosul si baba cand au vazut pietrele de moara si au inceput sa macine faina. Din
faina paine fac si se infrupta, dar pe cocosel nu-l uita.

11 | P a g e
Samburele
de L.N. Tolstoi

Mama a cumparat prune ca sa le dea copiilor dupa masa de pranz si le-a asezat pe o farfurie. Vania,
care nu mai mancase pana atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare-i mai placea cum miros si tare-ar
mai fi vrut sa le guste! Tot dandu-le asa tarcoale, baietelul pandi clipa cand nu era nimeni in odaie
si, nemaiputandu-se stapani, inhata o pruna si o manca. Cand s-a apropiat ora pranzului, mama a
numarat prunele si vazand ca lipseste una, i-a spus tatalui. Stateau cu totii la masa si tatal a intrebat:
- Ia sa-mi spuneti, copii. Nu cumva a mancat cineva dintre voi o pruna?
- Nu, au raspuns copiii in cor.
Vania, rosu ca un rac, a spus si el:
- Nu, n-am mancat-o eu!
- Ca unul dintre voi a mancat pe ascuns o pruna, a mai spus tata, nu-i frumos deloc, dar nu despre
asta-i vorba. Nenorociera-i alta. Fiecare pruna are un sambure. Si daca cineva nu stie cum sa le
manance si inghite samburele, a doua zi moare. De asta mi-e frica.
Atunci Vania, galben la fata, a zis repede:
- Ba nu, ca samburele l-am aruncat pe fereastra.
Toti au izbucnit in ras, iar Vania a inceput sa planga.

12 | P a g e
Saritura
de L.N. Tolstoi

O corabie se intorcea acasa, dupa ce facuse inconjurul Pamantului. Era o vreme linistita. Toata
lumea iesise pe punte. Printre oameni se invartea o maimuta mare, starnind hazul tuturor. Se
stramba, sarea, facea tot felul de lucruri comice, maimutarea pe oameni si, vazand ca lumea se
distreaza pe socoteala ei, facea si mai multe ghidusii. Deodata, maimuta sari la baiatul capitanului
corabiei, un copil de doisprezece ani, ii smulsa palaria, si-o puse pe cap si se catara iute pe catarg.
Toti incepura sa rada, baiatul insa, ramas cu capul gol, nu stia ce sa faca: sa rada si dansul ori sa se
supere? Maimuta se aseza pe prima verga a catargului, lua de pe cap palaria si incepu s-o rupa cu
coltii si cu unghiile. Parea ca isi bate joc de baiat, se stramba la el si il arata cu degetul. Baiatul
striga la ea si o ameninta, dar maimuta continua sa sfasie si mai rau palaria. Marinarii radeau in
hohote. Baiatul se inrosi, isi lepada hainuta si se avanta pe catarg, dupa maimuta. Catarandu-se pe
franghie, ajunse intr-o clipa la prima verga. Cand sa apuce insa palaria, maimuta se catara mai sus,
cu mai multa indemanare si mai repede decat el.
- Nu-mi scapi tu! striga baiatul, urcandu-se dupa ea.
Maimuta il intarata din nou, suindu-se si mai sus; pe copil insa il cuprinsese furia si nu se lasa
biruit. In cateva clipe, amandoi ajunsera in varful catargului. Acolo, sus, maimuta se intinse cat putu
de tare si, tinandu-se de franghie cu piciorul de dinapoi, atarna palaria la capatul ultimei vergi, dupa
care se catara chiar in varful catargului, strambandu-se si ranjind de bucurie. De la baiat si pana la
capatul vergii, unde atarna palaria, erau vreo doi coti, asa ca nu putea ajunge la ea decat daca ar fi
lasat din maini franghia si catargul. Copilul insa se inciudase peste masura. Se desprinse de catarg si
pasi pe verga. Pe punte, toti priveau si radeau de ispravile maimutei si ale baiatului, insa cand au
vazut ca el a lasat din mana franghia si a trecut pe verga tinandu-si cumpana cu bratele, au
inmarmurit cu totii de spaima. Era de ajuns sa dea gres cu un singur pas si baiatul ar fi cazut,
zdrobindu-se de punte.
Dar chiar daca n-ar fi facut nici o miscare gresita si ar fi ajuns la marginea vergii sa-si ia palaria, i-
ar fi fost foarte greu sa se intoarca si sa ajunga din nou la catarg. Toti priveau in tacere, asteptand sa
vada ce are sa se intample. Din multime, cineva nu-si putu stapani un strigat de groaza. La acel
tipat, baiatul se dezmetici, se uita in jos si incepu sa sovaie. In vremea asta iesi din cabina capitanul,
tatal copilului. Avea cu el arma ca sa impuste pescarusi. Cand si-a vazut baiatul pe verga, a
indreptat pusca spre el si a inceput sa strige:
- In apa! Sa sari imediat in apa! De nu, te impusc!
Baiatul se clatina, dar nu intelese.
- Ori sari ori te impusc!... Un, doi…
Dar nu apuca tatal sa strige ”trei” ca baiatul si sari, avantandu-se cu capul in jos. Copilul cazu in
mare, ca o ghiulea de tun; si pana sa-l fi acoperit valurile, douazeci de marinari au si sarit de pe
corabie in apa. Peste vreo patruzeci de secunde – care parura tuturor nesfarsit de lungi – baiatul iesi
la suprafata. Fu dus pe corabie. Peste cateva clipe, dupa ce dadu afara apa, pe gura si pe nas, apa
inghitita, incepu sa respire.
Cand capitanul vazu asta, scoase un suspin, ca si cum l-ar fi innabusit ceva, si alerga in cabina la el
ca sa nu-l vada nimeni plangand.

13 | P a g e
Cei trei purcelusi
de Van Gool

Au fost odata ca niciodata trei purcelusi care traiau impreuna cu parintii lor. Desi erau inca
purcelusi, ei crescusera indeajuns ca sa porneasca in lume sa-si gaseasca norocul.
Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul purcelus s-a simtit tare obosit. Tocmai
atunci a trecut pe linga ei un om cu o caruta plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai:
- "Eu ma opresc aici. Finul este usor si moale ca sa-mi fac o casuta cum imi place."
Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au plecat iar la drum. La un moment dat al doilea purcelus s-a
simtit obosit si vazind trecind pe linga el un om cu caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui:
- "Lemnul acesta este numai bun pentru casuta mea asa ca ma opresc aici." Cel de al treilea purcelus
si-a continuat drumul pina a ajuns la un pietrar, care facea piatra de construit. Purcelusul s-a gindit
ca piatra este cea mai potrivita ca sa-si faca o casuta rezistenta asa cum era si el.
Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil in patul lui de fin, a auzit un zgomot
afara. S-a uitat prin peretii de paie ai casutei si a inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup
mare si flamind. Lupul a inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la refuzul purcelusului
a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Finul a zburat in toate partile, iar purcelusul,
profitind de neatentia lupului a luat-o la fuga spre casa celui de al doilea purcelus.
A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au auzit zgomot afara. S-au uitat prin
fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit cind au vazut pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput
sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste
casuta. Casuta de lemn a ramas aproape neclintita. Dar cind lupul a incercat si a doua oara sa sufle
peste casuta, lemnele au zburat in toate partile, iar cei doi purcelusi au profitat de neatentia lupului
si au luat-o la fuga spre casa celui de al treilea purcelus.
Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la focul din soba. Au auzit un zgomot afara si
s-au ingrozit de frica cind l-au vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca niciodata. Lupul a inceput
sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste
casuta. Dar casuta nu s-a darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara, dar tot degeaba, casuta
a continuat sa ramina neclintita. Enervat peste masura si epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe
acoperisul casei si si-a dat drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o
scapare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa.
Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a inceput sa coboare de-a lungul cosului apa
clocotea, iar cind a ajuns jos, a aterizat direct in ceaunul cu apa fiarta. Lupul, urlind de durere, a
luat-o la fuga prin casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu s-a mai intors
niciodata.
Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au construit o alta casa mai mare, cu peretii din
piatra, cu masa si dulapul din lemn si cu paturi din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei
au trait in ea fericiti pentru totdeauna.

14 | P a g e
Degetica
de H.C.Andersen

Afost odata o femeie care voia si ea sa aiba un copilas, dar nu stia de unde sa-l ia. Atunci s-a dus la
o baba vrajitoare si i-a spus:
- Uite, as vrea si eu sa am un copilas, nu poti sa-mi spui cum sa fac sa il gasesc?
- Cum sa nu!, a spus baba. Uite aici un bob de orz; da’ sa stii ca nu-i orz de-acela ce creste pe
ogoare si pe care-l dai la gaini de mancare; ia-l si pune-l intr-un vas cu flori si ai sa vezi ce iese.
- Multumesc, matusa – a spus femeia si i-a dat babei cinci banuti; apoi s-a dus acasa, a sadit bobul
de orz si indata a rasarit o floare mare si frumoasa. Ai fi zis ca-i o lalea, dar petalele stateau stranse
de parca ar fi fost numai imbobocita.
- Ce floare dragalasa – a spus femeia si a sarutat petalele rosii si galbene, si cum le-a sarutat, floarea
s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai ca drept la mijloc sedea pe pistilul
verde o fetita mititica de tot, gingasa si dragalasa, si nu era mai mare decat un deget si de aceea iau
spus Degetica. I-au facut un leagan dintr-o coaja de alun, saltea din petale albastre de toporasi, iar
plapuma era o petala de trandafir. Aici sedea noaptea, dar ziua se juca pe masa. Femeia pusese o
farfurie plina de apa si de jur imprejur, pe marginea farfuriei, asezase flori cu lujere in apa. Pe apa
plutea o petala mare de lalea pe care sedea Degetica si umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea
drept vasle doua fire de par de cal. Era o placere s-o vezi. Stia si sa cante si canta asa de subtirel si
de dulce, cum nimeni n-a mai cantat vreodata. Intr-o noapte, pe cand sedea frumusel in patucul ei,
pe un ochi de fereastra care era spart a intrat o broasca. Broasca era urata, mare si jilava. A sarit
drept pe masa, acolo unde sedea Degetica si dormea acoperita cu petale rosii de trandafir.
- Ar fi fost tocmai buna de nevasta pentru baiatul meu – s-a gandit broasca si a luat coaja de aluna
in care dormea Degetica si a sarit cu ea in gradina, pe geamul cel spart. Pe la marginea padurii
curgea un rau mare si lat; malul raului era mlastinos si malos; aici locuia broasca cu fecioru-su.
Brr!, urat mai era si acesta si semana leit cu mama-sa. „Cuac-cuac-cuac!“ Asta-i tot ce-a putut el sa
spuna cand a vazut pe fetita cea dragalasa in coaja ei de aluna.
- Nu vorbi asa de tare, ca se trezeste!, spuse broasca cea batrana. Te pomenesti ca fuge, ca-i usoara
ca un puf de lebada! S-o punem pe o frunza de nufar; pentru ea, asa mica si usoara cum este, are sa
fie ca o insula; de-acolo n-are sa poata fugi, iar noi, in vremea asta, avem sa pregatim odaia cea
frumoasa din mal si dupa aceea aveti sa va mutati si sa stati acolo.
In rau erau o multime de nuferi cu frunze late si verzi care parca pluteau pe deasupra apei. Frunza
care era cea mai departe de tarm era si cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus inot pana acolo si
a pus pe frunza coaja de aluna cu Degetica in ea. Fetita s-a trezit a doua zi dimineata si cand a vazut
unde era a inceput sa planga amar; de jur imprejurul frunzei celei mari si verzi era numai apa, asa ca
la mal nu avea cum sa ajunga. Broasca cea batrana statea in mal si isi impodobea odaia cu papura si
cu flori galbene, ca sa fie frumos si sa-i placa nora-sii. Dupa aceea a luat pe uratul de fecioru-su si s-
a dus cu el la frunza pe care sedea Degetica. Voiau sa-i ia patucul si sa-l duca in odaia in care aveau
sa stea insurateii; dupa aceea aveau s-o ia si pe dansa. Broasca s-a inchinat adanc in apa inaintea ei
si i-a spus:
- Uite pe fecioru-meu! Ai sa te mariti cu el si aveti sa traiti amandoi colo, jos, in mal, intr-o locuinta
strasnica.
- Cuac! Cuac! Cuac!, atata a spus feciorul broastei.
Au luat patucul si au plecat cu el; si Degetica a ramas singurica pe frunza cea verde si a inceput sa
planga iar si mai tare, pentru ca nu-i placea sa stea in mal cu broasca aceea urata si nici sa se marite
cu uratul de fecioru-su. Pestisorii care inotau prin apa o vazusera pe broasca si auzisera ce spusese,
de aceea scoasera acum cu totii capul din apa sa vada si ei pe fetita. Au vazut cat e de dragalasa si
le-a parut rau ca trebuie sa se duca cu broasca jos in mal. Nu! Asta nu trebuia sa se intample! S-au
strans cu totii in apa, langa lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dintii si frunza s-a desprins si a
inceput sa mearga pe apa in jos cu Degetica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o
mai ajunga. Degetica a trecut asa pe langa o multime de orase si pasarelele sedeau in copaci, pe
mal, o vedeau si cantau:

15 | P a g e
- Ce fetita dragalasa!
Frunza mergea cu ea pe apa tot mai departe si mai departe, pana a iesit din hotarele tarii aceleia. Un
fluture frumusel si alb tot zbura pe langa ea si de la o vreme s-a lasat pe frunza, pentru ca Degetica
ii placea. Fetita era foarte vesela. Acuma broasca nu mai putea s-o ajunga si era asa de frumos pe
unde mergea; soarele batea in apa si apa stralucea de parca era de aur. Degetica si-a desprins
cingatoarea, cu un capat a legat fluturele si cu celalalt capat l-a legat de frunza; acuma frunza
mergea si mai repede, si ea la fel, ca doar sedea pe frunza. Si cum mergea asa, numai iata ca vine-n
zbor un carabus si cum o zareste se repede, ii prinde trupul mladios cu labele lui si zboara cu ea si
se asaza intr-un copac. Iar frunza de nufar s-a dus mai departe pe apa si fluturele cu ea, fiindca era
legat de frunza si nu se putea desprinde. Mult s-a mai speriat saraca Degetica atunci cand carabusul
a zburat cu ea in copac! Dar mai cu seama era necajita cand se gandea la fluturele cel frumos cu
aripi albe pe care-l legase de frunza. Daca nu se dezleaga, atunci moare de foame. Dar carabusului
nu-i pasa de asta. S-a asezat cu dansa pe frunza cea lata a copacului, i-a dat suc de flori sa manance
si i-a spus ca-i dragalasa, cu toate ca nu seamana deloc cu un carabus. Au venit s-o vada si ceilalti
carabusi care locuiau in copac; s-au uitat la dansa, iar domnisoarele carabuse au strambat din antene
si au spus:
- Are numai doua picioare. Vai de ea!
- Si nu are antene!, spuse alta.
- Si uite ce subtire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urata-i!
Asa spuneau toate carabusoaicele si totusi Degetica era atat de dragalasa! Dragalasa i se paruse si
carabusului care o rapise, dar fiindca toti ceilalti ziceau ca-i urata, a inceput si el sa creada ca-i urata
si nu i-a mai placut si i-a zis sa se duca unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac si
au pus-o pe un banutel, si ea a inceput sa planga si sa se tanguie ca-i asa de urata si carabusii au
alungat-o; dar ea nu era urata, era cea mai dragalasa fetita care se poate inchipui, gingasa si
luminoasa ca o petala de trandafir. Si biata Degetica a stat toata vara singura in padurea cea mare.
Si-a impletit un pat din fire de iarba si l-a agatat sub o frunza de brustur, asa ca acuma nu se mai
temea de ploaie. De mancare avea dulceata florilor si bea roua adunata dimineata pe frunze. Asa au
trecut vara si toamna. Dar dupa aceea a venit iarna, iarna rece si lunga. Toate pasarile care cantasera
atat de frumos in preajma ei au plecat, copacii si florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub
care se adapostise s-a zbarcit si s-a scorojit, pana n-a mai ramas din ea decat un lujer galben si
vested. Degetica dardaia cumplit de frig, pentru ca hainele ei se rupsesera si pentru ca era atat de
gingasa si de subtirica incat nu se putea sa nu-i fie frig. A inceput sa ninga si fiecare fulg care cadea
peste ea era greu cum ar fi fost o lopata de zapada aruncata peste noi, fiindca noi suntem mari, dar
ea era numai cat o jumatate de deget. Atunci ce sa faca si ea? Si-a pus in spate o frunza uscata, dar
tot nu se putea incalzi si dardaia intruna de frig. Chiar la marginea padurii in care statea era un lan
mare de grau. Graul fusese secerat de mult si acuma nu mai ramasese decat o miriste. Dar Degeticai
miristea i se paru mare cat o padure. A luat-o si ea prin miriste si a tot mers tremurand de frig pana
a ajuns la usa soarecelui de camp, care isi avea aici locuinta. Era o hruba in pamant, calda si
placuta; soarecele avea o bucatarie strasnica si o camara plina de grau. Degetica s-a oprit la usa ca o
fetita cersetoare si s-a rugat sa-i dea si ei o bucatica dintr-un bob de grau, ca nu mancase de doua
zile nimic.
- Saraca de tine - a zis soarecele, care era un soarece de treaba – hai, intra si te-ncalzeste si stai la
masa cu mine.
Si fiindca fetita i-a placut, i-a spus:
- Stii ce, stai la mine toata iarna; ai sa-mi deretici prin casa si ai sa-mi spui povesti, ca-mi plac
povestile.
Degetica a facut cum i-a spus soarecele si i-a mers foarte bine. Intr-o zi, soarecele ii spuse:
- Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine in vizita o data pe saptamana. E mai bogat
decat mine, are o multime de odai si o blana neagra, frumoasa. Daca poti sa te mariti cu el, atunci
halal de tine; atata numai ca nu vede. Sa-i spui cele mai frumoase povesti pe care le stii. Dar
Degeticai numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol si ea nici gand nu avea sa se marite cu el.
Sobolul a venit imbracat cu blana lui cea grozava. Soarecele nu mai ispravea cu laudele. Ba ca-i

16 | P a g e
bogat si invatat, ba ca are o casa de douazeci de ori mai mare decat a lui. Acum, de invatat o fi fost
el invatat, dar nu putea suferi soarele si florile cele mai frumoase si le vorbea de rau, fiindca nu le
vazuse niciodata cum arata la fata.
Degetica n-a avut incotro si a trebuit sa cante ceva si a cantat “Mugur, mugur, mugurel“ si alte
cantece. Si sobolul s-a indragostit de dansa din pricina glasului ei frumos, dar na spus deocamdata
nimic, ca era chibzuit. Sapase nu de mult un drum pe sub pamant, de la casa lui pana la casa
soarecelui; sobolul a poftit-o pe Degetica si pe soarece sa se plimbe prin hruba asta ori de cate ori ar
avea pofta. Le-a mai spus sa nu se sperie ca in tunelul acela este o pasare moarta. Era o pasare cu
toate penele pe ea si cu pliscul intreg; se vede ca nu de multa vreme murise si fusese ingropata chiar
acolo, pe unde sapase el drum pe sub pamant. Sobolul a luat in gura o bucata de lemn putred,
fiindca lemnul putred lumineaza in intuneric ca focul, si a pornit inainte ca sa lumineze calea. Cand
au ajuns la locul unde era pasarea cea moarta, sobolul si-a ridicat in sus nasul lui butucanos si a izbit
cu el in tavan si a facut o gaura mare si deodata a intrat lumina zilei in hruba. Jos zacea o randunica
moarta, cu aripile strans lipite de coaste, cu picioarele zgarcite si cu capul infundat in pene. Saraca
pasare murise de frig, fara indoiala. Degeticai i-a parut rau fiindca ii erau dragi pasarele, toata vara
ii cantasera si ciripisera in preajma ei. Sobolul insa a impins pasarea cu picioarele lui scurte si a
spus:
- Acuma nu mai canta! Rau e sa te nasti pasare! Multumesc lui Dumnezeu ca copiii mei n-au sa fie
asa! Uite, o pasare ca asta, nu-i nimic de capul ei; toata vara ciripeste si cand vine iarna moare de
foame.
- Chiar asa, ca bine spui, se vede ca esti intelept – zise soarecele. Ce folos are pasarea ca tot
ciripeste? Cand vine iarna n-are ce manca si ingheata de frig; dar se tine, ma rog, toata vara cu nasul
pe sus!
Degetica n-a spus nimic. Dar cand sobolul si cu soarecele s-au intors cu spatele, ea a dat intr-o parte
penele care acopereau capul pasarii si a sarutat randunica pe ochii ei inchisi. „Poate ca tocmai ea
mi-a cantat asa de frumos asta-vara – se gandi Degetica. Multa bucurie mi-a facut biata pasarica!“
Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina si apoi i-a dus pe soarece si pe Degetica pana acasa.
Noaptea, Degetica n-a putut sa doarma, se tot gandea la pasarica moarta. S-a sculat din pat si a
impletit din fan un covor mare si frumos. Apoi s-a dus la pasare si a acoperit-o cu covorul si a mai
luat si niste bumbac moale pe care-l gasise prin camara soarecelui si a invelit pasarea cu bumbac, ca
sa-i fie cald.
- Ramai cu bine, pasarica dragalasa! - spuse ea. Iti multumesc ca ai cantat asa de frumos asta-vara,
cand copacii erau verzi si ne incalzea soarele. Si fetita si-a lipit obrazul de pieptul pasarii si deodata
a tresarit speriata, fiindca i s-a parut ca inauntru batea ceva. Inima pasarii batea. Randunica nu
murise, era numai amortita si acuma se incalzise si isi venise iar in fire. Toamna, toate randunelele
pleaca in tarile calde; si daca vreuna intarzie cu plecarea, o prinde frigul, amorteste si cade jos si o
acopera zapada. Degetica nu stia ce sa faca fiindca, fata de ea, pasarea era grozav de mare, totusi si-
a luat inima in dinti, a ingramadit bumbacul de jur imprejurul randunelei si a adus o frunza de izma
creata, pe care si-o facuse plapuma, si a acoperit capul pasarii. In noaptea urmatoare s-a dus iar la
ea; randunica se trezise din amorteala, dar era slabita tare. Numai o clipa a deschis ochii si s-a uitat
la Degetica; fetita sta in fata ei cu o bucatica de lemn putred in mana, ca alta lampa n-avea.
- Iti multumesc, fetita dragalasa – a spus randunica beteaga. M-am incalzit de minune, am sa prind
iar putere si am sa pot sa ies de-aici si sa zbor la lumina calda a soarelui.
- Vai - a spus Degetica – afara e frig si ninge! Mai bine stai aici, in patutul tau cald, si eu am sa te
ingrijesc. Si a adus randunelei apa intr-o petala si randunica a baut si i-a povestit cum si-a zgariat
aripa intr-un scai si de aceea n-a mai putut sa zboare repede cum zburau celelalte randunele, care au
plecat departe, departe, in tarile calde. De oboseala, a cazut jos. Mai mult de-atata nu-si aducea
aminte si nici nu stia cum ajunsese aici. Randunica a stat toata iarna in bostiura si Degetica o-
ngrijea si-i era tare draga; iar sobolul si cu soarecele n-au aflat nimic de asta, si mai bine ca n-au
aflat, fiindca nu puteau s-o sufere pe biata randunica. Cand a sosit primavara si soarele a dezmortit
pamantul, randunica si-a luat ramas-bun de la Degetica; fetita a destupat gaura din tavan pe care o
facuse sobolul. Soarele a patruns inauntru pana la ele si randunica a intrebat-o pe Degetica daca n-ar

17 | P a g e
vrea sa vina si ea; ar lua-o in spate si ar zbura cu ea pana la padurea cea verde. Degetica insa s-a
gandit ca, daca ea ar pleca, soarecele cel batran care o gazduise ar fi foarte negajit din cauza asta si
a apus:
- Nu, nu pot.
- Atunci ramai cu bine, ramai cu bine, fetita dragalasa si buna – a spus randunica si a iesit in zbor
afara, la lumina soarelui. Degetica s-a uitat dupa ea si i-au dat lacrimile, pentru ca-i era draga
randunica.
- Cirip, cirip! - a inceput sa cante pasarea si s-a dus in zbor in padure. Degetica era tare necajita. Nu
avea voie sa iasa si ea, sa se incalzeasca la soare. Graul care fusese semanat pe ogorul de deasupra
casei soricelului a rasarit si a crescut inalt si lanul era acum ca o padure deasa pentru biata fetita.
- Vara asta trebuie sa-ti intocmesti zestrea – i-a spus soarecele. Vecinul, sobolul cel uracios cu blana
neagra, o ceruse in casatorie.
- Trebuie sa ai de toate, si lana, si panza, sa nu-ti lipseasca nimic cand te mariti cu sobolul.
Degetica a trebuit sa se apuce de tors si soarecele a tocmit patru omizi care teseau zi si noapte. In
fiecare seara venea la ea sobolul si stateau de vorba. Spunea ca pe la sfarsitul verii soarele n-are sa
fie asa de fierbinte ca acuma, cand de dogoarea lui pamantul se face tare ca piatra; si mai spunea ca,
dupa ce s-o calatori vara, are sa se insoare cu Degetica. Dar Degetica nu se bucura deloc, fiindca
sobolul era uracios si ea nu putea sa-l sufere. In fiecare dimineata, cand rasarea soarele, si in fiecare
seara, cand asfintea, se strecura pe usa afara si, cand vantul dadea intr-o parte spicele si se putea zari
cerul albastru, ea se gandea ca afara e frumos si e lumina. Si ii era dor de randunica, prietena ei de
astaprimavara. Dar randunica nu se zarea nicaieri; de buna seama ca se dusese departe, in padurea
cea frumoasa si verde. Cand a venit toamna, Degetica a fost si ea gata cu zestrea.
- De azi intr-o luna e nunta – a spus soarecele.
Cand a auzit asta Degetica inceput sa planga si a spus ca nu vrea sa se marite cu sobolul cel uracios.
- Nu mai tot vorbi degeaba – a spus soarecele. Sa nu fi incapatanata, ca sa stii ca te musc cu dintii
mei cei albi si ascutiti! Auzi colo! Un barbat asa de chipes! Nici regina nu are o blana asa de
frumoasa ca el! Si ce bucatarie are! Si camara i-i plina de bunatati! Mai bine multumeste lui
Dumnezeu ca ti-a dat asemenea barbat!
Si asa, iaca, a sosit si ziua nuntii. Sobolul a venit s-o ia pe Degetica; de acum inainte va trebui sa
stea cu dansul in adancimile pamantului si sa nu mai vada niciodata soarele, pentru ca sobolul nu
putea suferi soarele. Biata fata era tare amarata; trebuia sa-si ia ramas-bun de la soare pe vecie. Cat
sezuse la soarece, putuse iesi macar de la usa sa se uite la soare.
- Ramai cu bine, soare!, spuse ea. Isi ridica bratele la cer si facu cativa pasi de la usa mai incolo,
fiindca acuma graul fusese secerat si ramasese numai miristea. Ramai cu bine, ramai cu bine!, rosti
ea din nou si lua in brate o floricica rosie, o saruta si ii spuse: Floricica draga, cand o vezi pe
randunica, spune-i ramas-bun de la mine.
- Chiu-chiu-chiup – auzi ea deodata deasupra capului si, cand s-a uitat, ce sa vada? Tocmai
randunica! Mult s-a mai bucurat pasarea cand a vazut-o pe fetita! Degetica i-a povestit tot ce i s-a
intamplat, ca trebuie sa se marite cu sobolul cel uracios, ca de-acum inainte are sa stea intr-o hruba
in pamant si n-are sa mai vada niciodata soarele. Si, spunand toate acestea, incepu sa planga.
- Uite ce – a spus randunica – acusi vine iarna si eu ma duc in tarile calde; nu vrei sa vii cu mine?
Te iau in spate. Numai sa te legi de mine cu cingatoarea; si asa scapam si de sobolul cel uracios si
de hruba lui si plecam departe, peste munti, in tarile calde, unde soarele straluceste mai tare decat
aici si toata vremea e numai vara si sunt o multime de flori frumoase. Hai cu mine, Degetica
scumpa, tu, care m-ai scapat de la moarte cand zaceam in hruba!
- Da, vin cu tine – a spus Degetica - si atunci randunica a luat-o in spate. Fetita si-a intins picioarele
pe aripile pasarii, s-a legat strans cu cingatoarea de-o pana mai tare si randunica s-a ridicat in inaltul
cerului, peste paduri si peste ape, sus, deasupra muntilor celor mari, pe care-i vesnic zapada.
Degeticai ii era frig, dar s-a bagat pe sub penele calde ale pasarii si a ramas numai cu capul afara, ca
sa vada toate minunatiile peste care zbura.
Si au mers tot asa pana au ajuns in tarile calde. Acolo soarele stralucea mult mai tare si erau o
multime de podgorii cu struguri galbeni si negri. Erau paduri de lamai si de portocali, mirosea a

18 | P a g e
cimbrisor si a menta creata si copiii se jucau si alergau dupa fluturi mari, cu aripi pestrite.
Randunica insa nu s-a oprit si a mers in zbor mai departe si locurile erau tot mai frumoase. Si au
mers ele tot asa pana au ajuns la marginea marii albastre; pe tarm, printre copacii verzi si frumosi,
se ridica un palat de marmura alba, din vremuri stravechi. Vita-de-vie se catara pe stalpii inalti si
albi si pe crestetul stalpilor erau o multime de cuiburi de randunica si un cuib era chiar al randunicii
care o ducea in spate pe Degetica.
- Aici stau eu – a spus randunica. Uite, jos sunt o multime de flori; eu am sa te asez pe una din ele si
ai sa stai acolo, vrei?
- Da, minunat!, a spus Degetica si a batut din palme de bucurie.
Jos era un stalp alb, din marmura, care se rasturnase si se sparsese in trei bucati; printre bucatile de
marmura cresteau niste flori mari si albe. Randunica s-a lasat in jos si a asezat-o pe fetita pe o
petala. Dar ce s-a mai minunat fetita! Drept in mijlocul florii sedea un omulet, si era asa de alb si de
straveziu, parca ar fi fost de sticla. Pe cap purta o coroana de aur si la umeri avea aripi si nu era mai
inalt decat Degetica. Omuletul era spiridusul florii. In fiecare floare era cate un spiridus sau cate o
zana mititica; acesta insa era craiul tuturor.
- Doamne, cat e de frumos!, spuse randunicii in soapta Degetica.
Craiul florilor s-a speriat cand a vazut-o pe randunica, fiindca fata de el, asa de mic si de gingas, era
ca un vultur urias. Cand insa a vazut-o pe Degetica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasa
pe care o vazuse vreodata. Repede si-a luat coroana de aur de pe cap si i-a pus-o ei; apoi a intrebat-o
cum o cheama si daca vrea sa-i fie sotie si craiasa a florilor. Nu semana deloc cu feciorul broastei si
nici cu sobolul cel cu blana neagra. Degetica i-a raspuns craiului cel frumos ca vrea, si atunci din
fiecare floare s-a scoborat cate o doamna sau cate un domn, si toti erau asa de dragalasi ca nu-ti mai
luai ochii de la dansii. Si fiecare i-a adus Degeticai cate un dar; cel mai strasnic din toate darurile a
fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o musca mare si alba. I le-a prins Degeticai de spate si
acuma putea si ea sa zboare din floare in floare. Toti s-au bucurat grozav si randunica sedea sus in
cuib si le canta cum stia ea mai bine; dar in inima ei era mahnita, pentru ca Degetica ii era draga si
n-ar fi vrut sa se desparta de ea niciodata.
- Nu trebuie sa te mai cheme Degetica – i-a spus fetitei craiul florilor. E un nume urat si tu esti
frumoasa. Avem sa-ti spunem Maia.
- Ramai cu bine, ramai cu bine!, a spus randunica si a plecat in zbor iarasi inapoi, in Danemarca;
acolo isi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care stie sa spuna povesti frumoase. Si de la el
am aflat toata povestea.

19 | P a g e
Cizmulitele

Un copil, la gradinita, incearca sa isi incalte cizmulitele. Pentru ca nu se descurca, a cerut ajutor
educatoarei. Cu tot trasul si impinsul, cizmulitele nu voiau nicidecum sa intre. Pana cand a reusit
totusi sa il incalte, educatoarei i-au aparut broboane de transpiratie pe frunte.
De aceea aproape ca i-au dat lacrimile cand copilul i-a zis: "Doamna, dar sunt puse invers..." Intr-
adevar, erau pe picior gresit... Nu a fost cu nimic mai usor sa ii scoata cizmulitele decat sa i le puna,
totusi a reusit sa isi pastreze calmul pana cand iar cizmulitele erau incaltate, tot cu sudoare pe
frunte, dar de data aceasta asa cum trebuia. Insa atunci baietelul a zis: "Cizmulitele astea nu sunt ale
mele!!"
In loc sa strige la el: "De ce nu mi-ai spus??", educatoarea si-a muscat buza si inca o data s-a chinuit
sa il descalte. Cand s-a terminat chinul descaltatului, baietelul i-a spus: "Sunt cizmulitele fratelui
meu. Mama mi-a zis sa le incalt pe astea azi."
Acum ea nu mai stia ce sa faca... Sa planga sau sa rada? A reusit totusi sa stranga suficienta rabdare
pentru a se lupta din nou cu cizmulitele. Cand, in sfarsit, l-a incaltat, inainte de a-l trimite afara la
joaca, l-a intrebat: "Si acum, unde iti sunt manusile? Trebuie sa ti le pun in maini ca sa poti pleca
afara!"
Raspunsul?
-"Le-am bagat in cizmulite ca sa nu le pierd..."

20 | P a g e
Povestea unui om lenes
de Ion Creanga

Cica era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura din gura nu si-o
mesteca. Si satul, vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotara sa-l spanzure,
pentru a nu mai da pilda de lenevire si altora. Si asa, se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la
casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul
la locul de spanzuratoare! Asa era pe vremea aceea. Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care era
o cucoana.
Cucoana, vazand in carul cu boi un om care samana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani,
zicand:
- Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoreala undeva,
sa se caute.
- Ba nu, cucoana, raspunse unul dintre tarani; sa ierte cinstita fata dumnevoastra, dar aista e un lenes
care nu credem sa fi mai avand pareche in lume, si-l ducem la
spanzuratoare, ca sa curatim satul de-un trandav.
- Alei! oameni buni, zise cucoana, infiorandu-se; pacat, sarmanul, sa moara ca un cane, faradelege!
Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu
posmagi, ia asa, pentru imprejurari grele, Doamne fereste! A manca la posmagi si-a trai si el pe
langa casa mea, ca doar stiu ca nu m-a mai perde Dumnezeu pentru-o bucatica de pane. Da, suntem
datori a ne ajuta unii pe altii. - I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana: ce te-a pune la cotet, intrun
hambar cu posmagi, zise unul dintre sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunerecul sa te bata,
uraciunea oamenilor! Sai degraba din car si multameste cucoanei, ca te-a scapat de la moarte si-ai
dat peste belsug, luandu-te sub aripa dumisale. Noi gandeam sa-ti dam sopon si franghie. Iar
cucoana, cu bunatatea dumisale, iti da adapost si posmagi; sa tot traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puie
cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe-un trantor, mare minune-i si asta! Dar tot
de noroc sa se planga cineva. Bine-a mai zis cine-a zis ca "Boii ara si caii mananca". Hai, da
raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.
- Dar muieti-s posmagii? zise atunci lenesul, cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc.
- Ce-a zis? intreba cucoana pe sateni.
- Ce sa zica, milostiva cucoana, raspunde unul. Ia, intreaba, ca muieti-s posmagii?
- Vai de mine si de mine, zise cucoana cu mirare, inca asta n-am auzit! Da' el nu poate sa si-i
moaie?
- Ba, raspunse lenesul. Trageti-i mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura!
Atunci unul dintre sateni zise cucoanei:
- Bunatatea dumneavoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste. Vedeti
bine ca nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa, de flori de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi?
Un sat intreg n-ar fi pus oare mana de la mana ca sa poate face dintr-ansul ceva? Dar ai pe cine
ajuta? Doar lenea-i imparateasa mare, ce-ti bati capul!
Cucoana atunci, cu toata bunavointa ce ave, se lehameteste si de binefacere si de tot, zicand:
- Oameni buni, faceti dar cum v-a lumina Dumnezeu!
Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit si-i fac felul. Si iaca asa au scapat si lenesul acela de sateni,
si satenii aceia de dansul. Mai pofteasca de-acum si alti lenesi in satul acela, daca le da mana sii tine
cureaua.
S-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.

21 | P a g e
Ursul, Vulpea si Magarul
legenda populara romaneasca

Cand a facut Dumnezeu pamantul, cu tot ce se vede pe el, se zice ca animalele nu aveau coada si
urechi. Tocmai tarziu de tot, s-a gandit Dumnezeu sa le dea aceste podoabe. Asadar, a luat tatal
ceresc rabojul dobitoacelor si socotind cate sunt, a inchipuit de fiecare cate o coada si o pereche de
urechi, apoi a sunat din corn si, la porunca sa, s-au adunat toate dobitoacele. Toate, supuse si
blande, stateau inaintea Domnului, asteptand sa fie impodobite.
Dintre ele s-au gasit insa trei, care au voit sa-l pacaleasca pe stapanul lumii si acestea au fost: ursul,
vulpea si magarul.
Cel dintai, adica ursul, nici nu s-a sinchisit de porunca lui Domnului si fiindca era iarna, a ramas in
barlogul sau. Ceilalti doi s-au infatisat inaintea lui Dumnezeu, dar cu gandul ca vor face in asa fel,
ca sa poata scapa de o asemenea podoaba; caci vulpea cum este de sireata si-a zis ca, daca va avea
coada si urechi, i-ar fi mai greu de gonit, cand ar fura ceva, iar magarul, in prostia lui, se vazuse
intr-o oglinga si i se parea ca este mult mai frumos fara coada si urechi.
De aceea s-au sfatuit intre ei sa ramana mai la urma celorlalti si, la sfarsit, sa se ascunda printre cei
impodobiti.
Incepu dar Dumnezeu sa cheme cate una dintre dobitoace si sa le impodobeasca pe fiecare cu coada
si urechi. Astfel a mers lucrul linistit, pana cand nu mai veni nici una in fata Domnului, dar mai
ramasesera trei cozi si trei perechi de urechi. Intreba Domnul pe dobitoace, care dintre ele nu a fost
in fata sa, dar nu raspunse nici una. Atunci se manie Stapanitorul si cautand printre ele, vazu pe cei
doi furisati intre ceilalti. Ii chema la sine, certandu-i cum se cuvine; dar mai lipsea unul pe care nu-l
gasea.
Luand Dumnezeu condica cea mare, facu apelul si gasi lipsa de urs. Se manie dar si mai mult; voind
a-l pedepsi, zise:
- Fiindca voi ati voit sa ma pacaliti, voi adauga si partea celui care lipseste, tot la podoabele voastre,
iar el sa ramana ca netotii. Si cum a zis, asa a facut. A adaugat la urechile magarului inca o pereche,
iar vulpii i-a mai inadit coada pe atata si le-a dat drumul apoi.
De atunci ursul nu are coada si urechi, iar toata iarna nu iese din barlog. Tot de atunci si magarul,
fiindca nu s-a mai vazut in oglinda, tipa cu hohot, de cate ori vede cate un frate de al lui, iar vulpea
tot de atunci are coada asa lunga si de furat tot nu s-a lasat.

22 | P a g e
Bunicul si nepotul
de Fratii Grimm

A fost odata un batran impovarat de ani. Si de batran ce era, privirea i se tulburase, auzul ii slabise
si-i tremurau genunchii le orice miscare. Cand sedea la masa sa manance, abia mai putea sa tina
lingura in mana: varsa ciorba pe masa, iar uneori ii scapau chiar bucaturile din gura.
Si vazand pana unde ajunsese batranul cu nevolnicia, fiul si nora-sa se umplura de scarba. Nu-l mai
asezara sa manance cu ei la masa, ci-l pusera intr-un colt, langa vatra. Si din ziua aceea ii dadeau de
mancare intr-o strachina de lut, si nici macar atat cat sa se sature. Batranul cata cu jind la masa
incarcata cu bucate, si ochii-i lacrimau de amaraciune.
Intr-o zi, strachina de lut ii scapa din mainile cuprinse de tremur; cazu pe jos si se facu cioburi.
Cand vazu aceasta, nora apuca sa-l certe de zor, dar batranul se inchise in amaraciunea lui si nu
scoase o vorba. Din cand in cand,numai, scapa cate-un oftat adanc. "Asta e prea de tot !...", isi
spusera in sinea lor barbatul si nevasta. Si-i cumparara din targ, o strachina de lemn, pe cateva
paralute. Bietul batran, trebui sa manance de aici inainte doar din strachina de lemn. Si iata ca
odata, inspre seara, cum sedeau cu totii in odae, nepotelul - sa tot fi avut gagalicea de copil vreo
patru anisori incepu sa-si faca de joaca cu niste scandurele.
- Ce faci tu acolo ? il intreba taica-sau.
- Fac si eu o covaita - ii raspunse copilasul - din care sa manance tata si mama, cand n-or mai fi in
putere, ca bunicu' !...
Amandoi catara mult timp unul la altul si de amar si de rusine ii podidi plansul. Il poftira de indata
pe batran sa se aseze la masa lor si, din ziua aceea, mancara iarasi cu totii impreuna. Si din cand in
cand se mai intampla ca batranul sa verse din mancare, nu-l mai lua nimeni la rost...

23 | P a g e