Sunteți pe pagina 1din 7

Closca cu pui, de Stefan Sgandar

Bătrănii spun că pe timpuri ar fi trăit un om atât de zgârcit, încât nu se


mai pomenise altul de când lumea şi pământul.
Zice-se, că era în stare să vadă omul murind de foame lângă el, dar nu i-
ar fi dat o coajă de pâine, strângând bănuţ lângă bănuţ, pe care îi dosea
numai el stie unde, că nimeni nu aflase ce face el si unde-i pune.
„Râdeti voi, râdeti – spunea el când lumea îl lua în tărbacă —, dar nu-i
rău să ai câte ceva pus de o parte pentru zile negre! Cine poată să ştie
ce-ţi aduce ziua de mâine?!”.
Povestea spune că, nici màcar când s-a însurat ca tot omul, n-a chemat
pe nimeni la masa sa, aşa cum era datina, ci s-a zăvorât în odăile sale să
bea şi să mănânce singur, că pe nevasta sa o trimisese, de cum venise de
la biserică, în bătătură, să trebăluiască.
Şi se mai spune că nevasta omului cu pricina era nespus de frumoasă si
de blândă, dar el o ţinea numai în zdrenţe, ostenind-o cu trebile casei din
zori si până-n noapte şi nelăsând-o să meargă nici măcar duminica la
biserica din sat să se închine ,ca tot creştinul.

Când le-a venit pe lume un copil, s-a văicarit zile de-a rândul celor ce
stăteau să-1 asculte, că va rămâne sărac lipit pămăntului cu încă o gură
în plus la masa lui.
Zi de zi lumea îl vedeai, cât era de mic, mergând în zori eu mama sa la
munca câmpului şi întorcându-se abia când se înnopta pentru a îngriji de
vitele din staul şi de orătăniile din curte.
Când s-a săltat ceva mai mult de-o şchioapà, într-una din zile, maică-sa
1-a luat la o parte şi i-a zis cu lacrimi în ochi:
– Băiatul mamei, eu am sa te părăsesc în curând, dar tu să-l asculţi pe
taică-tău, numai şi să nu ajungi ca el, lipsit de inimă, că n-o să am linişte
nici pe lumea ailaltă!
– Aşa am sa fac, mamă…
Şi după, trei zile şi trei nopti, timp în care femeia nu s-a mai putut sălta
din pat, a închis ochii, trecând în lumea celor drepţi, scăpând astfel de
necazuri.

A jelit-o copilul cât a jelit, pana ce 1-a luat în răspăr tătâne-său, zicându-
i că dacă nu pune osul la treabă, n-o să mai capete de la el nici măcar un
boţ de mămăligă.
Ce să facă bietul de el?!
A strâns din dinti şi, cu lacrimile încă neuscate pe obraji, a început a
osteni iarăşi, cât era ziulica de mare, făcând de toate cele, numai şi
numai pentru a intra în voie hapsânului de tată, care atunci când îi
murise nevasta, mai că se bucurase, că, de, scăpase de o gură ce-i toca
averea.
Şi era aşa de de mâhnit băieţelul, că nici dacà i-ar fi pus careva sare pe
bătături, n-ar fi simţit durerea, mai ales, că toţi copiii îşi băteau joc de
el, strigându-i cuvinte de ocară şi asta, numai şi numai din pricina tatălui
său, care, pe ce îmbătrânea, pe atât devenea parcă, şi mai lacom de
înavuţire.

„Ce vină am eu, Doamne, îşi spunea el când îşi făcea rugăciunea de
seară în fata icoanei, că tata e asa cum e?!”.
Şi uite asa a trecut timpul, a venit iarna si, de sfintele Sărbători, s-a făcut
ca tătâne-său sa-l cheme şi să-i spună:
— Măi, băiete, pentru că ai fost ascultător şi ai ostenit cu sârg tot anul,
în noaptea de Crăciun vei mânca la masa mea şi-om mai vorbi de una de
alta… Numai să nu te pună păcatele să te îndopi ca nesătulul, că, apoi,
atât ţi-a fost! N-o să mai vezi de la mine nici o coajă de pâine. Întelesu-
m-ai?

Bucuros nevoie mare că era luat în seamă, copilul a grăbit a-şi termina
treburile si, după ce s-a spălat cu apă de la fântână, şi-a pus veşmintele
lui cele mai bune, bătând cu sfială la uşa odăii, ce era mai totdeauna
zăvorâtă, taică-său nelăsănd pe nimeni să intre acolo până atunci.

— Intră, mş, că e deschis…


— Sărut măna, taică! a zis copilul eu jumătate de gură, rămânând cu
ochii holbaţi la bunătăţile de pe masă.
— Apoi, şezi şi ia câte oleacă din toate… Cum nu mai văzuse atâtea
bucate strân-se laolaltă, înghiţind în sec, a luat un codru de pâine din
care a îceput să muşte cu grijă mestecând îndelung eu ochii pironiţi în
duşumea.
— Ia, mă, şi o bucăţică de carne, dar nu te îndesa la aia mare! l-a
îndemnat tatăl său bucuros că plodul nu-i face pagubă şi ştie să fie
econom.
Cu puţin înainte de miezul noptii, când copilul tocmai voia sa plece, s-au
auzit bătăi puternice la poartă şi câinii lătrând cu furie.
— Ia, vezi, copile, cine este? Băieţelul a zbughit-o pe data, dar s-a întors
repede spunând într-un suflet:
— Taică, e un bătrân necăjit, care cere adăpost şi un codru de pâine!
— Du-l în şopronul vitelor şi spune-i că suntem săraci şi nu avem nici
noi de-ale gurii…
— Dar n-om sărăci, dacă i-om da un boţ de mămăligă, că şi aşa o
aruncăm la câini!
— Du-te, fă ce ţi-am spus şi nu mai sta la palavre, că mâine te scoli la
cântatul cocoşilor…
Spunând acestea, s-a întins pe laviţă, şi cum era îmbuibat cu de toate, a
adormit cât ai zice peşte.
Copilul s-a foit cât s-a foit, apoi a înşfăcat un codru de pâine de pe masă,
o ciosvârtà de carne, pe care le-a ascuns în sân, şi a iesit tiptil din odaie.
„Doamne, iartă-mă!”, a zis, descuind poarta.
— Intră moşule…
— Multumesc, copile!
— Taica a zis să te duc în şopron…
— Apoi e mai bine decât afară.
— Uite, ţi-am adus câte ceva de-ale gurii! a spus copilul scoţând din sân
ce apucase să ia de pe masă.
– Ţi le-au dat ai tăi? l-a întrebat bătrănul privindu-l pieziş.
— Ce-ţi pasă?!
— Măi, copile, tu le-ai furat! Băieţelul a lăsat privirea în jos si a
izbucnit în lacrimi, dar a tăcut mâlc.
— Nu plânge, băieţas, că Dumnezeu le vede pe toate, iar daca e aşa cum
cred eu, nu e un păcat…
— Pe mine m-a uitat pănà si Dumnezeu, moşule!
— Dar ce necaz ai tu, de poţi spune aşa ceva?
— Ia, taica e cel mai zgârcit om de pe pământ şi n-ar da un strop de apă
cuiva fără plată!
— Aşa i-o fi scris să fie, dar de ce te supara asta?
— Păi, îmi vine să-mi iau lumea în cap, moşule, că suntem de batjocura
lumii şi nu-mi pot ridica ochii din pămant de ruşine!
— Dar ce face cu banii, că nu te văd prea arătos?
— Dumnezeu ştie… zice că-i strânge pentru zile negre.
— Şi tu ce-ai dori de fapt?
— Să fie ca toti oamenii, că s-a făcut urât de către toţi!
Bătrânul a căzut mai întâi pe gânduri, apoi a zis:
— Copile, tu poti păstra o tainà?
— Cum sa nu, moşule!
— Uite, ia cloşca asta, a zis bătrânul, scoţând din desagă o orătanie albă
ca neaua, şi spune-i mâine dimineaţă tatălui tău că eu ţi-am dat-o drept
răsplată pentru adăpost si măncare, şi că pentru fiece bănuţ pe care i-l va
da sa-l mănânee în loc de grăunţe, îi va face câte trei ouă de aur.
— Vai de mine, moşule! O sa devina si mai hapsân ca până acum, dacă
va da de o asemenea comoară!
— Dacă doreşti cu adevărat ca tatăl tău sa fie în rândul lumii, tu fă ce îţi
spun şi o să fie bine.
— Aşa o să fac, moşule.
Cu inima îndoită, copilul a plecat să se culce şi când au mijit zorii, i-a
dat cloşca tatălui său, zicându-i:
— Tată, mi-a lăsat moşul drept răsplată pentru găzduire orătania asta şi
mi-a spus să ţi-o dau când te trezeşti…
— Da’ unde o avea?
— În desagă.
— Apoi, du-o în ogradă.
— Stai să vezi că nu-i o cloşcă oarecare… şi copilul i-a povestit ce-i
spusese moşul, lăsându-l cu gura căscată de mirare.
— Daca-i aşa,chiar mi-a pus Dumnezeu mâna în cap! a zis el bucuros
nevoie-mare de norocul ce dăduse peste el, dupa ce s-a dezmeticit cât de
cât, luând cloşca din mâinile copilului şi dând fuga la cămară unde-şi
ţinea bănetul. După ce şi-a desferecat lăzile unde-şi ţinea averea, a dat
drumul cloştii şi, zăvorând uşa în urma lui, şi-a frecat fericit mâinile.
„Dacă-i mănâncă pe toţi, odaia o să fie neîncapătoare pentru atâtea ouă
de aur şi o să fiu cel mai bogat om din lume!” şi-a zis el.
A trecut astfel o zi, au trecut doua şi, nemaiauzind niciun zvon în odaia
eu pricina, omul nostru a descuiat uşa nerăbdător sa vadă ce şi cum.
Lăzile îi erau însă goale şi cloşca nicăieri.
Şi-a smuls el părul din cap şi s-a văicărit de a speriat tot satul, dar
degeaba, că ceea ce agonisise prin neomenie, într-o viată de om, se
dusese pe apa Sâmbetei. Zile si nopţi de-a rândul a umblat de zălud pe
uliţe, întrebând pe unul şi pe altul daca nu cumva au vazut vreun
moşneag în noaptea de Crăciun, că înţelesese, până la urmă, de unde i se
trag ponoasele, dar nimeni n-a ştiut să-i spună nimic ba, mai mult, în
spate râdeau de el bucurându-se că, în sfârsit, îşi găsise naşul.
Într-una din seri, văzându-l cum umblă năuc pe uliţă, un vecin ceva mai
hâtru i-a zis, arătându-i o îngrămădire de stele în înaltul cerului:
— Ia uite, mă, unde-ţi este cloşca! A plecat cu ouăle şi a făcut până şi
pui…
Şi zice-se că, uitându-se mai bine, a văzut şi omul nostru că steluţele
acelea îndepărtate păreau că semănă eu cloşca lui.

Cu toate că nu ştia, săteanul acela hâtru spusese adevărul că, pasămite,


bătrânul ce venise prefşcut în nevoiaş la casa zgârcitului din poveste, era
taman Moş Crăciun, care voise să răsplătească astfel pe băieţelul acela
necăjit, făcând să aibe şi el un tată aşa cum îşi dorea.

Şi de atunci, acelei constelatii i s-a spus de către toată lumea Cloşca cu


pui, iar bătrănii povestesc şi azi, celor care vor să-i asculte, de omul
acela zgârcit cum nu mai fusese altul în lume care, după păţania de
pomină eu cloşca ce-i înghiţise toţi banii, a devenit cu totul altul, fiind în
stare, cât a mai trăit să-şi dea şi cămaşa de pe el, dacă era cineva la
ananghie.

S-ar putea să vă placă și