Întoarcerea fiului Risipitor

(Duminica a 34-a după Rusalii. Luca XV, 11-32)

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Textul evanghelic, Luca 15.11-32, este cunoscut. Un tată având doi fii este somat
de unul dintre ei, mezinul, să-i dea jumătate din avere. Pleacă. Împrăștie averea tătălui
său. Sărăcit de vicii, împrăstiat in prietenii dubioase si hoate de suflet, tanarul ne apare ca
pierdut. Dupa gandirea omeneasca ar fi fost categorisit drept nemernic si pierdut, vrednic
de moarte. Dintr-un astfel de om agonic Dumnezeu face model de intoarcere. Ajuns intre
porci, care apartineau unui locuitor al tarii celei indepartate (unii exegeti patristici vad
aici pe diavol), copilul cu aere de tanar autonom nu mai reuseste sa tina decat un obicei al
casei paterne: postul. Caci omul nu mananca din carnea de porc, pe care o are la
indemana, ci, fidel unei ultime ramasite de constiinta de acasa, prefera roscovele. Din
foame se naste gandul la casa, la belsugul pe care-l parasise. La tatăl, care are intuiția că-l
asteapta. Si revine, acolo unde tatal il astepta. Si tatal, caruia i se risipise fiul, nu se
risipeste in cuvintele vreunei certe ieftine. Intoarcerea fiului i se pare rasplata cea mai de
pret pentru asteptarea sa. Merita oare, dinaintea bucuriei tatalui, sa mai amintim de
reactia ofuscata a fratelui mai mare, cumintelul de serviciu?
Trebuie sa subliniem un lucru, miez de exegeza. Dupa legea iudaica a acelei
vremi, si a bunului simt de astazi, un copil nu putea deveni stapan pe averea tatalui sau
decat dupa moartea aceluia. Deci, atunci cand copilul sau ii cere tatalui averea, ii
semneaza, de fapt, certificatul de deces. Il declara mort.
Mântuitorul stia bine acest amanunt. Le dovedeste evreilor si, implicit, si noua ca,
cerand mereu de la Dumnezeu ce li se cuvine, ca niste fii legali ai Lui, Il ucid pe
Dumnezeu. Ca niste copii necopti, cu ifose de autonomie, cu neingaduite orgolii, ca unii
care n-au lucrat nimic pentru a imprastia munca Tatalui. Cum noi insine atunci cand
credem ca ni se cuvine cate ceva din cele promise de Dumnezeu pentru viata vesnica, aici
pe pamant, cand credem ca putem sa beneficiem de un „bonus“ pentru aceea ca ne
numim crestini, ne facem asemanatori in inconstienta cu fiul cel risipitor. Si de cele mai
multe ori Mantuitorul de ingaduie imprastierea o face cu nadejdea, dumnezeiasca,
intoarcerii noastre spre Tatal, Care nu doar ca ne asteapta, ci este Insasi Asteptarea.
 Ceea ce trebuie sa remarcam este demnitatea tatalui. Deloc sprijinit de fiul ramas,
nu uita ca este tata amandurora. Cum Dumnezeu nu poate uita ca este Tata pentru toti,
buni si rai, imprastiati sau cuminti, cititi ori analfabeti. El Este Dumnezeu! Cu noi, ca un
Tata. Cu noi, cu toti. De la inaltimea demnitatii Sale paternale ne ingaduie tuturor sa-i fim
fii ai Sai. De aceea reactionam – sau asa ar trebui sa fie – ca o familie. O familie in care
tuturor ne pasa. Unii de altii, nu ca sa ne cartim, nu ca sa ne barfim, nu ca sa inventam
conflicte. Ci pentru ca sa nu ne simtim niciodata in vreo tara prea indepartata de Tatal,
unde nu toti am avea constiinta de a nu manca din porci. Postirea este un inceput. Este un
exercitiu. Este o constanta in viata aceluia care crede in Dumnezeu. Uneori postim de
alimente, alteori de sentimente, alteori postim de grimasele prin care credem ca zambim
lumii. Hristos ne cere, ca unul Care nu-i Frate carcotas, sa redescoperim de unde venim,
Cui apartinem, ce vocatii implinim. Si sa ni le respectam. Ale noastre si intre noi.

Ultimul drum
De aceea spuneam ca, independent de exegeza textului scripturistic, dar in
legatura de viata cu el, icoana lui Petre Cozma purtandu-si fiul ucis pe calea spre casa
inspira la redescoperirea demnitatii tatalui roman. Nu, nu cred ca e cazul sa exageram
spunand ca ne-a revenit in tara un erou, un martir, un inger al semicercului (de departe
cea mai aiurita textualizare, omul neajungand niciodata inger iar semicercul fiind mai
mult un simbol al nedesavarsirii decat al unei vesnicii luminoase). Momentul acesta nu
ingaduie clisee. Un om care-si poarta pe brate flacaul e mai presus de orice. Este esenta
barbatiei pe care ne-o cere Dumnezeu pentru a fi marturisitorii Lui. A curajului la limita
imposibilului.
Aproape cu adancimea unui profet, tata Petre spunea la Nadlac, la intrarea in Tara:
„nu va mai lasati copiii sa plece din tara…!“. O, cum mai seamana tatii cu Tatal ceresc.
Aceeasi grija, acelasi nesomn, aceeasi incordare grea de teama ca pruncul, chiar ajuns
barbat, sa nu pateasca ceva. Tanguindu-si vietile, femeile au obiceiul a spune: „Of, of,
numai mama sa nu fii!“. Uneori asa este. Dar ce inseamna sa fii tata, adevarat, numai
Dumnezeu stie!!
 În cuvântul de învățătură, Înaltpreasfinția Sa a vorbit despre înțelesul teologic și
existențial al Pildei Fiului Risipitor, evidențiind responsabilitatea și demnitatea de care, la
un moment dat, dă dovadă Fiul risipitor, în cadrul manifestării libertății sale, dreptatea
fără iubire a fiului cel mare iar, în ultimul rând, iubirea milostivă a Tatălui, pe care o
dăruiește, cu generozitate, atât Fiului risipitor, cât și fiului celui mare. Această pildă se
constituie într-o mărturie a iubirii nemărginite a Tatălui ceresc, care trebuie să ne îndemne
permanent la pocăință, prin înnoirea vieții, în rugăciune și grijă față de nevoile
aproapelui.