Predică la Duminica a 34- a după Rusalii

( Parabola Fiului Risipitor )

“ Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea
ta…Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău…” ( Lc.15,18-19 )

Iubiţi credincioşi,

Rânduită de Biserică spre a fi citită în această perioadă premergătoare Postului Mare, ca timp
de intensificare a rugăciunii smerite, a pocăinței sincere și a iubirii milostive, Evanghelia din
această duminică ne arată valoarea neprețuită a pocăinței, adică puterea vindecătoare și
înnoitoare a Sfintei Taine a Pocăinței sau Mărturisirii și iertării păcatelor prin lucrarea harului lui
Dumnezeu.

În Sfânta Scriptură găsim nenumărate chipuri și modele de pocăință, de exemplu în Vechiul

Testament un model suprem se regăseste în persoana Proorocului David, apoi la regele Solomon
și la mulți alții, iar în Noul Testament, însuși Mântuitorul Iisus Hristos, ne vorbește despre
pocăință și despre beneficiile acesteia, totodată, întreaga esență a învățăturii Sfântului Ioan
Botezătorul, a cărui aflare a Capului este prăznuită astăzi, a fost pocăința, încă ne răsună în
minte, gândindu-ne la Înaintemergatorul Mântuitorului, cuvintele:” pocăiți-vă, că s-a apropiat
Împărăția Cerurilor”( Mt.4,17 ). Mulți ierarhi ai Bisericii, arhipăstori de suflete, precum și preoți
duhovnici, au fost și dascăli ai pocăinței, tocmai pentru că au văzut în ea un leac pentru mântuire.
În această privință Sfântul Isaac Sirul zice: “ Pocăința s-a dat oamenilor după botez, ca un har
peste har”( Cuvinte despre nevoință, cuv.72 ). Pocăința ne este arătată ca o condiție
indispensabilă a vieții creștine pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Pocăința sinceră cu regret și lacrimi pentru păcatele săvârșite aduce iertarea păcatelor și
mântuirea sufletului. O astfel de pocăința întâlnim în parabola fiului risipitor, în însăși persoana
acestuia.

Dar să vedem acum despre ce este vorba în această parabolă. În parabola fiului risipitor, prin
cuvinte simple ni se descoperă istoria unui tată care avea doi fii, dintre care cel mai mic își
revendică partea ce i se cuvenea din averea tatălui său. La puțin timp, acest fiu și-a părăsit casa
părintească în care cunoscuse iubirea caldă a părinților și adevarata bucurie a vieții. Fiind mânat
de o dorință greșită de afirmare și un dor de aventură, pleacă într-o țară îndepărtată în căutarea
unei fericiri false. În țara aceea și-a cheltuit tot ce primise de acasă, ajungând un muritor de
foame. În această stare disperată, de cumplită mizerie și adâncă înjosire morală, tânărul se
trezește la realitate și, mânat de dorința sinceră de a ajunge la o viață nouă, își îndreaptă
gândurile către tatăl său, ca singura rază de lumină și nădejde de mântuire, cu încrederea că el
nu-l va uita, nu-l va disprețui și nu-l va părăsi, așa cum făcuseră toți acei prieteni, alături de care
își cheltuise banii agonisiți cu trudă de tatăl său. Astfel ia hotărârea, de a părăsi viața de până
atunci și de a se întoarce cu deplină încredere la tatăl său, pentru a-și mărturisi greșeala și a-I
cere iertare. Și în adevăr, acesta a fost primit de către tatăl său cu nețărmuită dragoste, iertându-l
pentru toate câte făcuse și așezândul din nou în demnitatea sa, de fiu.

Frati crestini,

Ascultând parabola de astăzi, putem realiza că Mântuitorul a vrut să înfățișeze, pe de o parte

tabloul fiului căzut, iar pe de altă parte, icoana Tatălui ceresc plin de îndurare, care îl iartă pe cel
ce se întoarce la El, cu inima zdrobită și cu dorința de îndreptare. Tatăl din parabolă nu este
nimeni altul decât Tatăl nostru Cel din ceruri, fiul cel mic îi reprezintă pe oamenii din toate
timpurile și locurile, care într-un fel sau altul se îndepărtează de Părintele ceresc, de învățătura și
de Biserica Sa, iar fratele mai mare, îi reprezintă pe acei creștini care deși sunt ascultători și
iubitori de Dumnezeu, dar cărora le lipsește dragostea și mila față de aproapele lor. După
cuvintele unui mare Părinte bisericesc, țara îndepărtată de care ne vorbește Sfânta Evanghelie, nu
este altceva decât uitarea de Dumnezeu.

Fiul risipitor este contemporan cu noi și fiecare dintre noi ne regăsim în el, într-un fel sau altul
și noi am părăsit “ casa părintească “ și am plecat în țara îndepărtată a păcatului, uitând de
Dumnezeu și de binefacerile Lui. Dar pentru a ne întoarce la Tatăl cel Ceresc, așa cum a făcut-o
și fiul din parabolă, trebuie să ajungem și noi la acea “ venire în sine “, dar oare ce este și ce
simbolizează aceasta ? și cel mai important cum putem ajunge la ea ?

În primul rând, “venirea în sine” este piatra de hotar care l-a făcut pe cel căzut ( fiul risipitor )
să vadă starea în care a ajuns, i-a dat posibilitatea să vadă realitatea în chip obiectiv, așa cum a
fost, și a putut face comparația între starea deplorabilă în care a ajuns și starea vieții lui dacă ar fi
rămas acasă.

În al doilea rând, “ venirea în sine “ este supremul eroism moral de care a dat dovadă fiul
risipitor, este o rupere definitivă de tot ceea ce a fost rău și hotărârea înălțătoare de-a începe o
viață nouă, este asemenea unei renașteri, a unei ridicări din destrămarea ființei tale, o confruntare
cu propria conștiință în abisul deznădejdii și pe marginea pierzaniei. Ea te îndeamnă să nu
renunți, pentru că nu ești iremediabil pierdut, iți dă conștiința că ești fiul lui Dumnezeu, Care “
nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.

În ultimul rând, “ venirea în sine “ nu este suficientă pentru ați reface viața sufletească, fără alte
câteva virtuți. Nădejdea, este una dintre aceste virtuți, care l-au ajutat pe tânărul din Evanghelie
să se întoarcă, nădejdea în bunătatea, mila si dragostea lui Dumnezeu. Următoare virtute este
curajul, acesta va birui frica care te încearcă atunci când te gândești că Dumnezeu nu te va ierta,
ci te va pedepsi, această frică te poate deznădăjdui. Nu în ultimul rând, căința ca și virtute a fost
zidită în sufletul tânărului, de către părintele pe care-l părăsise, pe temeiul acesteia a reușit
tânărul să spună : “ Am greșit Cerului și față de tine și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul
tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi”( Lc. 15, 18-19 ).

Iubiţi credincioşi,

Din această parabolă reținem, în special, că:

1. Fiecare dintre noi, ne asemănăm fiului risipitor, deoarece cu toții păcătuim. Să ne pocăim din
toată inima, spre a ne îndrepta, spre a ne face mai puțin păcătoși, deoarece în această pocăință se
arată ca fiind indispensabile urmatoarele momente: recunoașterea păcatului, părerea de rău
pentru săvârșirea păcatului, hotărârea de a nu mai păcătui și mărturisirea înaintea duhovnicului,
la care se adaugă și împlinirea canonului impus de către acesta. Cu privire la această mărturisire
a păcatului, către duhovnic ca mijlocitor pe pământ al Mantuitorului, Sfântul Chiril al
Alexandriei spune că începutul curăţiei este legat de aceasta.

2. Că oricât de mult și de greu am fi păcătuit, să nu disperăm în mila, în iubirea și bunătatea lui

Dumnezeu, Care iartă așa de ușor, numai noi să ne arătăm vrednici de iertare.

Să ne întoarcem la Tatăl nostru cel ceresc care ne-a zidit si căzînd înaintea Lui, să zicem cu
căinţă şi cu lacrimi de pocainta: "Iată, am greşit la cer şi înaintea Ta Tata. Am rătăcit pe căile
păcatului. Ne-am depărtat de Tine şi de biserica Ta. Am căzut în cumplite fărădelegi, în lenevire,
în desfrânare și în neascultare și nu mai suntem vrednici să ne numim fiii tăi. Acum căindu-ne, te
rugăm Stăpâne, primeşte-ne înapoi ca pe cei mai de pe urmă robi ai Tăi!" Amin.

Fologea Ștefănel – Emanuel

Grupa

Bibliografie
● PĂCURARIU. Mircea. Pr. Prof. Dr. Predici, ed. EIBMBOR, București, 2010.
● NEAȚU. Mihail. Pr. De la întuneric la lumină, ed. Logos, București, 2017.
● POPESCU. Simeon. Pr. Prof. Explicarea Evangheliilor Duminicale și ale
Sărbătorilor Împărătești, ed. Bunavestire, Bacău, 2008.
● RĂDULEANU. Boris. Pr. Semnificația Duminicilor din Postul Mare,
ed.Bonifaciu, București, 2005.