DUMINICA FIULUI RISIPITOR (34-A DUPĂ PAŞTI)

Dintre textele evanghelice care s-au citit duminicile din luna februarie la Sf.
Liturghie, mi se pare potrivit, în condiţiile serilor noastre de marţea de la Biserica
Sf. Silvestru, unde participanţii sunt tineri "unii", cei mai mulţi, sub autoritatea
directă a părinţilor, iar alţii, mai puţini, ieşiţi de curând din familia părintească, mi
se pare - zic - potrivit, să stăruim asupra parabolei Mântuitorului, foarte
cunoscuta sub denumirea de pilda "Fiului risipitor".

Vă amintiţi, un tânăr îi cere tatălui partea ce i se cuvine din averea părintească.

Tatăl cedează. Tânărul pleacă într-o sară îndepărtată, acolo îşi cheltuieşte toată
averea cu care plecase de acasă, o cheltuieşte trăind în desfrânări şi, ca să
poată supravieţui, intră îngrijitor de porci cu o hrana neîndestulătoare pentru
organismul său, constând din roşcovele cu care erau hrăniţi porcii.

In această situaţie cugetă profund la ceea ce se întâmplase cu sine după

plecarea din casa părintească, i a hotărârea de a se întoarce la părinţi şi pune în
practică această hotărâre. Este bine primit de tatăl său, care organizează un
ospăţ în cinstea fiului cărei fusese pierdut şi s-a aflat - după expresia sa - şi îl
repune în cinstea firească»

Dar, fratele cel mai mare, est e nemulţumit de modul cum este primit mezinul şi-i
impută tatălui modul de primire al fratelui risipitor, la care tatăl îşi justifică
atitudinea pentru că fiul său fusese pierdut şi s-a aflat, fusese mort şi a înviat»

Acesta este fondul pildei, fără să fie comentat în vreun fel.

De ce nu a comentat, nu a tras concluzii Mântuitorul de la parabola aceasta,

ruptă din realitatea tuturor timpurilor şi a tuturor spaţiilor terestre ? Mi se pare
firesc ! Pilda nu are nevoie de comentarii, pentru mulţimea problemelor pe care
le pune din pricina evidenţei concluziilor.

Intr-adevăr pilda răspunde la foarte multe întrebări, la foarte multe teme, de

importanţă deosebită şi pentru pedagogi şi pentru sociologi şi pentru fondatorii
de sisteme morale, cu implicaţii pentru om, ca individ, dar şi pentru colectivitatea
umană.

Să gândim puţin asupra unora din temele incluse în modul cel mai simplu cu
putinţă în această pildă şi concluzia simplă, firească.

Deci, în primul rând se pune problema raporturilor dintre părinţi şi copiii lor. De ce
uneori se ajunge la ruptura dintre tată-fiu; ceea ce noi punem pe seama
diferenţelor dintre generaţii care duce uneori la conflicte, la rupturi. Este evident
că între generaţii, chiar apropiate, tată - fiu, apar nişte contradicţii din pricină că
societatea, conceptele, ambianţa socială se schimbă, cucerind noi valori, dar în
acelaşi timp şi non-valori. Fiul din pildă pleacă de acasă deoarece el voia să se
încadreze timpului său, iar tatăl rămânea tributar valorilor pe care experienţa sa
socială şi personală le dicta şi ar fi vrut ca fiul să improprieze această concepţie
a sa. Diferenţele în esenţă, nu priveau fondul educaţiei părinteşti, ci metodele,
practicile difereau. În fond, oricare părinte vrea binele copilului, sub toate
aspectele; acelaşi bine şi-l doreşte pentru sine şi fiul. Neîndoielnic. Dar în timp ce
tatăl pune preţ, să zicem, pe muncă, pe cinste, pe dreptate, ca rod al experienţei
sale de viaţă, tânărul vine în contact cu realităţi care nu respectă aceste valori.

Se vede foarte clar aceasta şi din modul cum s-a reflectat educaţia tatălui la cei
doi fii. Unul se simte stânjenit de autoritatea tatălui, de conceptele sale, de modul
cum îşi va construi viaţa ceea ce socoteşte că e un atentat la libertatea sa, şi
atunci se bălăceşte în non-valori, iar celălalt frate se duce la câmp, deci la
muncă, la câştigarea existenţei şi este contrariat de bucuria, de cheltuiala cu
care este întâmpinat fiul risipitor şi desfrânat.

Sigur, tatăl accentuase în educaţia fiilor săi importanţa unui mod de viaţă moral:
trudă, agoniseală, viaţă austeră, fără să ţină seama de non-valorile care
apăruseră între timp, prezente între anumite medii de tineri.

Fiul cel mare le acceptase, fiind o fire mai docilă, crezând în valorile pe care i le
prezentase tatăl , însă fiul cel mic însă nu ia în seamă, nesocoteşte şi exemplul
şi povaţa tatălui sub influenţa unor factori nocivi educaţional şi de aceea, când
socoteşte că e timpul să-şi manifeste libertatea plenar, părăseşte autoritatea
familiei neuitând însă să-şi ceară dreptul la moştenire.

Tatăl cedează, evitând ruperea definitivă, sperând într-o revenire, după ce va

avea propria experienţă care, indiscutabil, duce la rău.

Ce a urmat ? Firescul ! Averea moştenită se risipeşte repede.

Viaţa, dezordonată, desfrâul, aventura imorală , prietenii de orgii, cheltuiala şi

inactivitatea, întotdeauna cu acelaşi final : condiţii mizere de existenţă, e vorba
de existenţa fizică. Si, pentru că foamea dă de-a dreptul, nu ocoleşte, îşi aduce
aminte de exemplul părintesc: activitatea. Dar ce activitate poate avea un tânăr
care şi-a cheltuit anii prin cârciumi şi case de desfrâu. Ceva la marginea socie-
tăţii : porcar ! Dar un porcar care supraveghează porci în stare de semi-
sălbăticie, hrăniţi cu roşcove, El va trebui să mănânce cu ei. Si bineînţeles că o
astfel de hrană nu-l va satisface. Si atunci licărul de conştiinţă, conştiinţa greşelii,
a păcatului, a revenirii, poate fi salutară; şi ea învinge. Revenirea în mijlocul
familiei va fi singura salvare, mai conştient fiind că actul în sine trebuie să fie
precedat de implorarea iertării, a pocăinţei. Care sunt cele două laturi ale iertării
invocate ? „Greşit-am la cer” - prima şi a doua: „Greşit-am înaintea ta”, a tatălui.

Foarte exact a priceput fiul vinovăţia sa, păcatul său. Viaţa sa destrăbălată,
primatul pe care l-a acordat frivolităţilor trupului, plăcerilor uşoare, ignorarea
conceptelor morale, au respins cele recomandate educaţional de tatăl său, de
familie, ci acele funcţii naturale, prezente în viaţa oricărui om, este primul păcat
care trebuie recunoscut şi pentru care trebuie să ceară îndurare, iertare - şi de-
abia în al doilea rând greşeala, făcută faţă de tatăl său. De fapt, cele două
greşeli, cele două păcate, sunt din aceeaşi categorie, cu deosebirea că
nesocotirea voinţei lui Dumnezeu este o nesocotire a divinului, a lui Dumnezeu,
pe când cea faţă de familie este incompletă şi supusă convenienţelor: statura
morală a tatălui, a familiei şi a mediului social.

Când fratele cel mare îi reproşează tatălui că nu ar fi normal ca să primească cu

atâta bucurie a sufletului şi cu atâta cheltuială deoarece fratele său era vinovat şi
pentru viaţa sa imorală şi pentru risipirea averii, tatăl îşi motivează atitudinea prin
faptul că fiul a recunoscut şi călcarea actului educaţional părintesc, dar a
recunoscut penitent călcarea poruncilor morale lăsate de Dumnezeu pentru om.
De aceea, replica sa se integrează adevărului absolut al moralei creştine „fratele
tău a fost pierdut şi s-a aflat, dar a fost şi mort şi a înviat".

De ce a fost pierdut? Pentru că familia nu mai ştia de al, prietenii ocazionali de

petreceri şi de desfrâu îl ignorau, mediul social altădată, când avea bani, îl
cultiva, îl flata, iar în situaţia nouă, a sărăciei, îl aruncase în afara lui, ca pe o
cangrenă socială. Revenirea lui era ca ceva ce fusese pierdut, iar acum regăsit.
Si bucuria regăsirii a ceea ce a pierdut este întotdeauna justificată.

Dar fiul risipitor fusese însă mort şi acum era din nou viu.

Păcatul duce la moartea aparentă a sufletului atâta vreme cât trăieşti în el . Însă
învierea din această moarte nu se poate face decât prin trezire; trezirea cui ? A
sufletului, a scânteii divine din noi. Pentru că aceasta nu piere niciodată. Sufletul
este nemuritor. Cu el trecem pragul morţii clinice, a trupului. Cu cât păcatul
devine mai dominant, cu atât acţiunea lui se estompează deşi continuă să fie
prezentă. Ce este mustrarea de conştiinţă? Recunoaşterea păcatului, în
intimitate de cele mai multe ori, aici afişată, clamată, ca în cazul recunoaşterii
vinovăţiei celor mai odioşi criminali, desfrânaţi, hoţi, în faţa justiţiei omeneşti - ca
la fiul desfrânat, decât trezirea, învierea pe care o constată tatăl fiului risipitor.

Cu condiţia recunoaşterii vinovăţiei - adică pocăinţa - urmată de înstrăinarea de

păcat.

Este cazul - dacă cineva dintre cei prezenţi este pe calea ce a parcurs tânărul din
pildă - să ia aminte la finalul parabolei şi să nu o mai cultive; întoarcerea din
drumul fiului risipitor este mai uşoară, nu va trebui să ajungi să fii un pierdut, ci
un regăsit şi, dacă e cazul, acceptă trezirea, care se face neîndoielnic, dacă-ţi
priveşti viaţa prin prisma autorităţii părinţilor naturali, dar, şi mai cu seamă, a
autorităţii Tatălui Ceresc, a lui Dumnezeu pentru care avem şi înnăscutul în noi şi
călăuza perceptelor divine, dar şi ajutorul Său, prin harul ce-l dobândim neîncetat
în rugăciune şi post. Ceea ce e şi momentul de faţă, al postului Sfintelor Paştii.
(de completat)