Ascultarea şi răzvrătirea, sub lupa iubirii

Duminică, 24 Februarie 2008

Evanghelia duminicii a XXXIV-a după Rusalii(a Fiului Risipitor)

Luca 15, 11-32

Pe fiul cel mai tânăr din parabolă îl salvează sentimentul pe care îl are că este fiu al tatălui. El se
simte ca atare şi se exprimă în aceşti termeni. Trăieşte în acest spaţiu familiar. De aceea spune:
„Tată, dă-mi...“

Tatăl este un senior al iubirii. Nu e interesat de el însuşi. E interesat să-l salveze pe celălalt, pe
copilul său. Acesta este scopul vieţii lui, demnitatea existenţei sale. Nu-l interesează ce va spune
lumea, că îşi va pierde autoritatea dacă se va prezenta ca un părinte falimentar, cu un copil care îşi
lasă casa şi fuge departe. Iubirea tatălui merge mult mai departe decât poate merge judecata lumii
sau revolta fiului său. Din acest motiv nu vrea să-i dea o lecţie în cuvinte.

Acum trebuie să-l lase să rătăcească, să pătimească, să înveţe, să vadă el personal cum stau
lucrurile. Tatăl ştie că acest lucru e o primejdie de moarte, dar nu vede altă soluţie. Îl va însoţi
mereu cu iubirea sa, o iubire care rămâne acasă, dar se extinde pretutindeni. Problema nu este ca
tatăl să-l ţină pe fiul său lângă el cu forţa, ci de să-i dea posibilitatea, să-i creeze premisele ca el
însuşi să vină la El, la Izvorul Vieţii. Şi fără să spună un cuvânt, „le-a împărţit averea“. Îi dă partea
pe care a cerut-o. Dar partea aceasta ruptă de ansamblul viţei vieţii nu poate să fie vie, să aducă
roade. Se veştejeşte şi se usucă degrabă. Se risipeşte.

Adevărul ne salvează

Încercarea prin care trece fiul mai tânăr, în ţinutul îndepărtat, arată ce ascundea acesta în el, ce
rezistenţă avea, ce i-a rămas intact, cine putea să-l ajute, de cine să se alipească, la cine să fugă, cine
este „îndurat şi milostiv“, unde este hrana, viaţa şi învierea pentru toţi.

Pot să pierd totul, eu însumi pot să mă pierd cu totul - „pierdut am fost“ - pot literalmente să mor -
„mort am fost“ - dar rămâne ceva care nu se pierde, care nu moare: e tatăl meu şi iubirea lui. O ştiu,
o trăiesc. Nu mă gândesc la copiii lui - sunt nevrednic de aşa ceva - mă gândesc la argaţii lui, cum le
merge, cum se satură. Mă voi scula, mă voi întoarce înapoi şi îi voi spune tatălui meu: greşit-am
Cerului şi înaintea ta. Înaintea ta, care ai o asemenea iubire ce umple cerul şi pământul. Înaintea ta,
care până şi aici, în ţara îndepărtată a lipsurilor, a desfrânărilor, a osândei, mâ urmăreşti, mă
însoţeşti.

Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Am căzut, am pierdut înfierea. Acesta e păcatul, aceasta este
vina mea. Nu averea ta pe care am mâncat-o. Am ofensat relaţia unică a fiului faţă de tatăl. Nu pot
să fac nimic, întrucât m-ai cinstit mai mult decât am meritat.

Dacă n-ai fi fost un senior în iubire, dacă nu te-ai fi purtat faţă de mine aşa cum te-ai purtat, dacă n-
ai fi fost desăvârşit întru toate, dacă mi-ai fi greşit doar puţin în ceva, poate că aş fi găsit să spun
ceva ca o justificare.
Trebuia oare să ajung atât de departe ca să o simt? Trebuia să ajung până la pierzanie şi la moarte ca
să înţeleg ce este mântuirea şi viaţa? Vin la tine, tras de tine: de iubirea ta, care mă atrage dinăuntru
şi mă face păraş. Mă face rob al tău. Vina este a mea, îngăduinţa, viaţa sunt ale tale.

Dumnezeu ne vrea fii, nu slugi

Înainte ca el să ajungă acasă, tatăl îl vede şi aleargă, fără să spună ceva, cade cu totul pe grumazul
său, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Acum fiul a înţeles, a primit răspunsul: tatăl a asculatat mărturisirea,
o cunoaşte înainte ca el să o rostească. Îl vede pe fiul său, înainte ca acesta să se întoarcă. Era
împreună cu el, fără ca fiul să-l vadă. „Cel ce iubeşte cu dragoste desăvârşită, chiar absent fiind,
este de faţă fără a fi văzut de cineva“.

Fiul mai tânăr gândea să ceară să rămână în casa tatălui „ca unul din argaţii săi“. Dacă i s-ar fi
acordat aceasta, pentru el ar fi fost ca un rai mare. Însă Dumnezeu Tatăl îl face personajul central şi
prilejul unei mari prăznuiri. Iar acest fapt îl uimeşte şi îl aprinde. Dumnezeu iartă, prin mulţimea
iubirii Sale. Şi te simţi nevrednic de aceasta. Te retragi în poziţia slugii care îţi este de ajuns, care te
mulţumeşte. Nu-l mulţumeşte însă pe Dumnezeu, Care iubeşte atâta, Care iartă atâta, care te
zdrobeşte, te striveşte, cu iubirea Sa nemăsurată. Şi plângi de bucurie la minunea aceasta. Şi plânsul
arată înmulţirea veseliei.

Fiul mai mare izbucneşte

Din ţarina îndepărtată, unde păştea porcii, fiul mai mare s-a întors cu inimă zdrobită, şi a intrat în
rai. Din ţarina tatălui, s-a întors, înfuriat, fiul mai mare şi şi-a arătat osânda pe care o purta înăuntrul
său: „s-a mâniat şi nu voia să intre“, pentru că a fost informat de slugi ce se petrece în casă.

Tatăl cunoştea boala fiului său mai mare, că este invidios şi pizmaş. De aceea, mişcat de iubire, îşi
măsoară manifestările afecţiunii sale paterne. Nu aleargă, ca în cazul fiului mai tânăr, ci iese afară,
împovărat de durere. Şi nu-l „sărută“ - dacă ar fi făcut aşa ceva, l-ar fi tulburat cu totul - nici nu-l
îmbrăţişează. Îi vorbeşte doar mângâietor. Şi suportă cu răbdare toate valurile furiei fiului mai mare.

Aşa cum fiul cel mai tânăr era gata de mărturisire, acesta era gata de atac, aştepta de mult prilejul să
izbucnească, să arunce afară tot ce a strâns şi a fiert în sine de-a lungul atâtor ani: „de atâţia ani îţi
slujesc...“

Niciodată nu-l numeşte, nici nu-l priveşte ca tată, ci ca pe un patron, şi încă unul nedrept. Pe sine
însuşi se subestimează, se priveşte ca pe o slugă tocmită. În toată această relaţie juridică se justifică
pe sine însuşi şi-l osândeşte în chip absolut pe tatăl: „niciodată nu ţi-am călcat porunca“, sunt în
ordine îndotdeauna, sunt ireproşabil. Niciodată n-am greşit cu ceva. Tu, dimpotrivă, eşti un eşec
total.

Prima dojană a tatălui se face cu exclamaţia: „copile!“ Tu nu mă numeşti tată, însă eu te privesc şi
te numesc copilul meu. Acesta este lucrul cel dintâi. Nu eşti sluga mea, nici supusul meu.

Adverbului negativ „niciodată“, rostit de fiul mai mare, tatăl îi opune adverbul pozitiv
„întotdeauna“: „tu întotdeauna eşti cu mine“. Acesta este raiul, aceasta este libertatea, bogăţia fiului,
faptul de a rămâne în casă, de a rămâne împreună cu tatăl. Şi la cererea unui lucru mărunt şi
neînsemnat - a unui ied - răspunde cu toate: „toate ale mele, ale tale sunt“.

Comparaţie între cei doi fii

Fiul mai tânăr este un exemplu de întoarcere şi întruchipare a ceea ce este mărturisirea: rod al
căinţei, mărturie a greşelilor, a vinovăţiilor mele esenţiale. Zdrobire de inimă şi cerere a milei.

Fiul mai mare e un exemplu al neîntoarcerii şi o evidenţiere a ceea ce nu este mărturisirea: o relatare
a izbânzilor proprii şi a vinovăţiilor celorlalţi. O învârtoşare a inimii şi o osândire a altora.

Odată cu trecerea timpului şi cu experienţa dureroasă, de la fiul mai tânăr a fugit ideea că poate găsi
ceva în afara casei, în afara tatălui. A cunoscut tăcerea surdă a unei vieţi departe de izvorul ei.

Dimpotrivă, pe măsură ce timpul trece, fiul mai în vârstă nu se maturizează spiritual, ci se

învârtoşează în poziţia sa. Neîncetat îi osândeşte pe ceilalţi şi pe tatăl său, cu un sentiment mincinos
că el însuşi ar fi „cineva“.

Prin conduita sa, fiul mai tânăr rosteşte cuvântul căinţei: „ţie unuia am greşit“. Fiul mai în vârstă
rosteşte dimpotrivă: „tu singur eşti vinovat“.

O parabolă pentru noi

Parabola aceasta are o legătură nemijlocită cu Dumnezeu-Tatăl şi istoria umanităţii, care se împarte
în chip caracteristic în două părţi, în doi fii. Noi unde ne găsim? Pe cine reprezentăm? Nu e uşor să
spunem. E primejdios să răspundem în grabă; acest lucru ne învaţă parabola.

De la început, când căuta cu de-a sila partea ce i se cuvenea din avere, şi până când a cheltuit totul
şi s-a făcut foamete straşnică în tot ţinutul acela îndepărat şi mureau de foame şi el, şi cetăţenii
acelei ţări..., până când s-au petrecut toate acestea, fiul mai tânăr era zăpăcit, nu era în ale sale, era
în afara sa. Numai după toate acestea „şi-a venit în sine“.

Prin urmare, dacă ne găsim în starea aceasta a fiului mai tânăr, înainte de a-şi veni în sine, înseamnă
că suntem în realitate în afara noastră înşine şi nu ştim unde ne aflăm, ce ni se întâmplă, ce
reprezentăm. Şi numai dacă venim în noi înşine cumva, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom descoperi
sărăcia şi goliciunea noastră.

Dar nici fratele mai mare nu este mai puţin în afara lui însuşi. Sau, mai bine zis, niciodată, în
parabolă, el nu este prezentat ca venind în sine, adică venind la tatăl, simţind şi mărturisind prin
viaţa şi comportarea sa neputinţa omenească. Se minte şi cugetă alte lucruri: îşi face cu încăpăţânare
voia sa şi crede că are tot dreptul de partea sa. Se justifică prin cuvintele sale şi, în acelaşi timp, se
tăgăduieşte pe sine însuşi prin conduita sa, arătându-se gol din pricina trufiei, străin de obiceiul şi
felul de a fi al Tatălui ceresc.

Prin urmare, nu e uşor să spunem singuri unde ne aflăm, fiindcă poate suntem deja în afara noastră
înşine şi nu ştim, nu ne dăm seama de aceasta. Ce lucru înfricoşător e să fii atât de departe, găsindu-
te în acelaşi timp înăuntrul casei! Şi încă şi mai înfricoşător e să împlineşti poruncile şi să nu ajungi
să guşti din viţelul cel îngrăşat, să nu ajungi invitat strălucit la marele ospăţ, care se aduce „pentru
întreaga lume“... (texte selectate din Arhim. Vasilios Gondikakis, în Cartea fiului risipitor. Şase
lecturi pentru omul contemporan, editura Deisis, Sibiu, 1998)