Adolescentul în Biserică

Principalul lucru pe care trebuie să-l înţeleagă adulţii este că biserica nu-i un loc în care
adolescentul este chemat la vizionare şi unde trebuie să se etaleze. Nu este olimpiadă, nici
festival.
Există următorul stereotip: noi facem pentru copiii noştri tot ce trebuie neapărat să facem, ne
„punem capul” pentru ei, iar ei, la rândul lor, trebuie să corespundă aşteptărilor
noastre. Adolescentul e „plin de datorii”: la şcoală e dator să fie sârguitor, acasă e dator să asculte de
părinţi, în vizită – să se poarte frumos. Dator şi iar dator…
Un adolescent a fost întrebat: „Ce-ţi place ţie la biserică?” El a răspuns: „Îmi place că e un
loc unde nu trebuie să minţi. Câteodată îmi doresc atât de mult să pot fi, pur şi simplu, eu însumi!”
Biserica este un loc unde copilul nu dă, ci primeşte. Acolo nu e dator nimănui cu nimic. Adolescentul
merge la biserică după iubirea lui Dumnezeu. În majoritatea cazurilor, această idee scapă total
atenţiei părinţilor şi, în consecinţă, conştientizării copiilor. Prin urmare, avem cumplita situaţie
când nu biserica există pentru copil, ci copilul pentru biserică. Biserica este făcută pentru om, pentru
folosul lui, pentru mântuirea lui – lucrul acesta este evident, dar evidenţa lui pare a fi ascunsă de noi.
[…]
Ce se întâmplă cu credinţa adolescentului
Există o vorbă, cum că viaţa unui bărbat adevărat se împarte în trei perioade: când
crede neclintit în Moş Crăciun, când categoric nu crede în Moş Crăciun şi când devine el însuşi
Moş Crăciun. Se poate spune că ceva asemănător se întâmplă şi cu credinţa omului, cu
concepţiile lui copilăreşti despre Dumnezeu. La început, ele au caracter de basm, însă gândirea
adolescentului gravitează spre viziunea despre lume a ştiinţelor naturale, drept care această perioadă
din viaţă prezintă, într-adevăr, pericolul căderii de la Biserică şi al atitudinii de protest activ faţă de ea.
Protoiereul Vasilie Zenkovski scrie că adolescenţilor le este propriu un ateism stihinic,
copilăresc: la ei, concepţiile copilăreşti despre Dumnezeu şi credinţa se destramă, iar cele noi încă
nu s-au întemeiat în el. Câteodată se întâmplă ca mişcarea să se oprească în acest punct.
Predam în liceu – printre altele – materia care se numeşte acum „Bazele culturii ortodoxe”. Şi
iată că un băiat îmi declară: „Eu nu cred în Dumnezeu. Nici să nu încercaţi să faceţi propagandă cu
mine.” L-am întrebat: „De ce nu crezi?” „Toată copilăria am crezut în poveştile adulţilor despre o
fiinţă care este răzbunătoare, rea, despotică, dar căreia, nu se ştie de ce, trebuie să i te supui. Acum
însă am crescut şi mi-am dat seama că toate astea sunt prostii.” I-am întins mâna şi i-am zis: „Păi,
asta înseamnă că noi doi suntem de un cuget.” „Cum aşa?” „Nici eu nu cred într-un asemenea
Dumnezeu. Sunt total de acord cu tine.” „Dar în ce Dumnezeu credeţi?” „Păi, despre asta o să şi
vorbim la lecţii.”
Aşa am devenit martor al confirmării ideii lui Zenkovski. Ateismul stihinic al adolescentului
chiar există! Şi dacă începem să dăm dovadă de respect faţă de copil, faţă de personalitatea lui,
faţă de gândirea lui, faţă de cele mai stupide întrebări ale lui, putem avem nădejdea de a i-L
reda copilului pe Dumnezeu. Principalul este ca el să dea glas acestor întrebări. Iată de ce este
atât de important să nu pierdem contactul cu el. Trebuie să ne bucurăm când copiii pun
întrebări.
O fată i-a scris o scrisoare arhiepiscopului de Canterbury. Acesta i-a răspuns, iar la sfârşitul
scrisorii a adăugat: „Eu te rog foarte mult un lucru: niciodată să nu te laşi de minunatul tău obicei
de a pune întrebări. Chiar dacă altora asta li se va părea ceva necuviincios sau prostesc. Păstrează
în tine această remarcabilă însuşire.”
Dacă copilul îşi însuşeşte o religiozitate formală, credinţa lui se transformă în
îndeplinirea unui ritual. Ea devine pentru el plicticoasă şi inutilă, şi copilul nu mai vrea să mai
meargă la biserică. Adolescentul nu e capabil încă să înţeleagă că toate aceste reguli şi ritualuri, ce
aparent sunt pur formale, reprezintă un sprijin pentru creşterea lui duhovnicească.
Un băiat de doisprezece ani se simţea foarte bine la biserică. Biserica devenise pentru el o resursă
foarte importantă, deşi el, bineînţeles, nu îşi dădea seama de asta.
 Părinţii s-au gândit ce s-au gândit şi l-au rugat pe paroh să-l ia ca băiat de altar. Părintele a
răspuns: „De ce? Mie nu-mi place când slujesc în altar copii. Mai bine să se roage în biserică.
Aceasta e trufie părintească – să-l împingă pe copil mai aproape de locul unde slujeşte preotul, ca
după aceea să se laude, arătând altora fotografii.” Părinţii însă au insistat: „La biserică copilul devine
liniştit. El se simte foarte bine aici, capătă siguranţă de sine, pe urmă se rezolvă mai uşor problemele
şcolare. Mai rău nu are cum să fie.” Şi l-au convins pe părinte. Copilul a început să slujească în altar.
Odată, unul dintre tovarăşii de slujire ai eroului nostru, flăcău în toată firea, a făcut ceva rău în
altar. „Cum aşa?”, s-a mirat adolescentul. „Aici este loc sfânt!” La care acela i-a răspuns: „Tu să nu
spui la nimeni.” „Cum, n-o să spui tu singur la spovedanie?” „Asta mai lipsea!”
Cuvintele acestea au stricat în sufletul băiatului ceva foarte important. În ziua următoare, el nu
a mai venit în altar şi a declarat că nici nu o să se mai ducă vreodată acolo. Iar apoi a încetat cu totul să
mai meargă la biserică.
Poate că băiatul se simţea rău în mediul său obişnuit şi la biserică mergea ca într-o
fortăreaţă unde nu sunt pâre, certuri, rivalităţi, batjocuri şi zeflemele – adică tot ceea ce-l
traumatiza. El credea cu sinceritate că biserica este altă lume şi, întâlnind în altar – în altar! –
un om care nu se deosebea deloc de cei lumeşti, a conchis că răul a pătruns şi între pereţii
bisericii. Cum să accepte aşa ceva? După o vreme, mi-a povestit că pe urmă biserica şi-a pierdut
însemnătatea excepţională pe care o avea pentru el.
De la copil nu este cazul să aşteptăm credinţă matură şi fapte mature. Cred că adolescenţii, în
general, nu trebuie lăsaţi în altar, fiindcă în altar se întâmplă – mai ales la praznice mari sau slujbe
arhiereşti – situaţii complicate, când adulţii, încercând să slujească fără greşeală, sunt nervoşi. Această
dorinţă firească – de a săvârşi slujba frumos, cu evlavie – îl poate cufunda pe om într-o agitaţie care,
evident, este de înţeles pentru un adult, dar care poate fi peste puterile adolescentului. Aşa cum am
spus deja, acestuia îi este proprie atitudinea categorică. Dacă altarul este cer pe pământ, cer pe
pământ să şi fie. Şi nici un fel de „dar”. Gândirea adolescentului nu e flexibilă, pentru el nu există
compromisuri în viaţa duhovnicească, şi de această particularitate a vârstei trebuie neapărat să
se ţină cont.
Noi, adulţii, uităm că înşine am fost cândva la fel de categorici, că şi pentru noi exista
numai alb şi negru şi că percepeam ca pe o minciună orice distanţă dintre cuvânt şi faptă.
Atitudinea categorică, fără compromisuri şi principială este trăsătura caracteristică a
religiozităţii adolescentului. Mai târziu, el se va maturiza, îi vor veni şi flexibilitatea, şi
înţelepciunea, însă acum nu poate încă să încapă „semitonurile”, să înţeleagă şi să ierte diferenţa
dintre chemarea evanghelică şi realizarea acesteia. Şi în nici un caz nu trebuie să-l provocăm pe
copil la mari nevoinţe.
În căutarea autonomiei
Adolescentul se închide în sine, se rupe de părinţi, îşi creează o lume lăuntrică proprie, hotare
proprii. Mulţi părinţi percep această năzuinţă spre autonomie ca pe o sfidare, ca şi cum copilul
s-ar închide faţă de ei anume.
De fapt, la adolescent există necesitatea de a împărtăşi cuiva conţinutul „grădinii sale de
taină”. Se poate spune că el o separă pe aceasta din spaţiul familiei părinteşti; copilul iese de acolo, dar
asta nu înseamnă că el doar se închide în sine însuşi şi devine un egoist. El s -a închis în faţa părinţilor,
dar la el au apărut multe „cămăruţe” speciale: pentru prieteni, unde sunt, poate, conţinute pozne
comune şi secrete comune; pentru profesori, unde se formează latura „oficială” a personalităţii
copilului. În această „activitate de construcţie”, de interesele părinţilor se ţine cont în ultimul rând,
fiindcă până atunci tot spaţiul, tot teritoriul sufletului adolescentului a fost pentru aceştia complet
deschis, şi să creeze acum ceva special pentru mama şi tata el pur şi simplu n-are putere. Există o
singură năzuinţă: cea de a cuceri măcar ceva pentru sine însuşi, pentru folosinţa proprie.
În Taina Spovedaniei, adolescentul învaţă să deschidă lui Dumnezeu toate cămăruţele
sufletului său. Adultul îşi poate spune: „Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă. Nu e deloc obligatoriu
ca El să pătrundă în toate treburile mele şi în toate ungherele sufletului meu; pot să mai las ceva şi
pentru mine însumi.” Adeseori, adulţii petrec într-o stare de apatie duhovnicească. Ei aranjează
pentru Dumnezeu o „faţadă” aparte, care demonstrează doar una sau câteva dintre faţetele
personalităţii lor. Pe când adolescentul consideră că faţă de Dumnezeu nu trebuie să aibă secrete
– şi acesta este un maximalism sănătos.
Se întâmplă ca el să nu vrea să meargă la biserică, să se închidă în sine, nu fiindcă şi -a pierdut
interesul faţă de credinţă, ci fiindcă simte că trebuie să-I descopere lui Dumnezeu totul, dar nu are
putere pentru asta.
Mitropolitul Antonie al Surojului povestea o istorie uimitoare „despre un om care spunea că e
ateu. Era deja la o vârstă matură – patruzeci de ani la acel moment – şi explica ateismul său prin aceea
că el este savant, şi a citit cutare lucru, şi a învăţat în cutare loc, are cutare diplome… Şi iată că la
Paris un preot bătrân s-a uitat la el şi a zis: «Saşenka! Ce ticăloşie ai făcut de-ţi trebuie să Îl
omorî pe Dumnezeu?» Acela a rămas mască, fiindcă se aştepta la argumente elevate… Şi a căzut
pe gânduri. Şi a săpat, a săpat, până când deodată şi-a amintit de acel moment când i-a trebuit
ca Dumnezeu să plece de la el.
Cândva, înainte de revoluţia bolşevică, familia lui trăia în Rusia, şi ca băieţel mergea la
biserică, şi pleca la biserică ceva mai devreme decât părinţii; părinţii îi dădeau un bănuţ să -l pună în
pălăria unui cerşetor care stătea în pridvor. Trecând, el punea bănuţul, îi dădea bineţe cerşetorului, care
era orb, şi erau cumva prieteni, totul era plin de căldură şi veselie; se ducea în biserică, se oprea în
mijlocul ei, în faţa iconostasului, şi se uita, înţelegeţi, se uita la Dumnezeu. Totul era bine, până când
la un moment dat într-o prăvălie a apărut un căluţ din lemn, care costa şase bănuţi. El visa la acel
căluţ, însă n-avea bani. Ştia că de Paşte poate că o să primească în dar căluţul, dar până la Paşte, e -he,
mai e… Şi i-a venit deodată ideea că dacă şase săptămâni la rând n-o să-şi mai pună milostenia în
pălăria bătrânului o să adune şase bănuţi. Şi când trecea, în loc să pună bănuţul său, îi zornăia pe cei
din pălărie, ca să se audă sunet de bani. Bătrânul îi mulţumea, îl binecuvânta pentru bunătatea lui,
băiatul intra în biserică… Un bănuţ, al doilea, al treilea… Când a ajuns la cinci bănuţi, n-a mai răbdat
şi, în loc să zornăie bănuţii cerşetorului ca în celelalte duminici, a furat unul dintre ei. Şi când a intrat
în biserică totul i s-a părut întunecat, îi era frică înaintea lui Dumnezeu. Şi s-a dus într-un colţ, şi
a stat o vreme acolo, în colţ. Iar părinţii îşi spuneau unul altuia: «Ce s-a maturizat Saşa! Înainte
stătea în fața lui Dumnezeu ca un copil, pe când acum s-a interiorizat, deşertăciunea asta nu-i mai
trebuie». De fapt, toată treaba era că Saşa avea şase bănuţi furaţi de la sărac. Şi pe urmă, când a
venit vacanţa, s-a întors de la universitate fratele lui, care avea capul plin de ateism şi care a
început să-i explice că nu există Dumnezeu, că filosofii au dovedit tot şi aşa mai departe. Şi
băiatul s-a bucurat: «Dacă nu există Dumnezeu, înseamnă că păcat nu am, n-am făcut nici un
rău, am dreptul la căluţul ăsta, la bucurie…» A cumpărat căluţul şi s-a bucurat. Şi uite-aşa,
patruzeci de ani a trăit fără Dumnezeu…”
Într-adevăr, deseori adolescenţii refuză întâlnirea cu preotul tocmai fiindcă nu îşi imaginează
altfel de comunicare decât cea absolut deschisă. E foarte important ca preotul să poată corespunde
acestor aşteptări înalte, ca el să-l sprijine pe adolescent nu atât cu vorba bună, cât cu asigurarea
convingătoare că Dumnezeu este tocmai principalul sfătuitor şi ajutător.
O adolescentă se ducea să se spovedească la un singur părinte. Dacă acesta nu era la biserică,
ea refuza să se spovedească. Această poziţie dă mărturie despre faptul că adolescentul are dorinţa de a
se mişca spre Dumnezeu, dar încă nu are concepţia că Dumnezeu este întotdeauna de partea lui. Când
părintele a înţeles asta, a hotărât că trebuie neapărat să o aducă pe acea fată cât mai repede tocmai la
Dumnezeu, ca ea să primească ajutorul Lui independent de cel în faţa căruia se spovedeşte.
Cum să discutăm cu adolescentul despre Dumnezeu
Nu e deloc obligatoriu să-l aducem pe copil la o stare de pustietate existenţială şi doar
după aceea să încercăm să-l întoarcem spre Dumnezeu. Trebuie să formăm noile concepţii
despre El treptat, pe măsura maturizării omului. Apostolul Pavel scria: Credinţa este din
auzire (Rom. 10, 17). Oricine va chema numele Domnului se va mântui. Dar cum vor chema numele
Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi,
fără propovăduitor? …Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea! (Rom. 10, 13-15).
 La copil, credinţa nu apare pe loc pustiu – aşadar, trebuie să i se vorbească într-un fel
sau altul despre Dumnezeu. Cum anume – iată una dintre cele mai dificile probleme.
Aici ne vine în ajutor remarcabilul pedagog rus K. Uşinski. Acesta considera că atunci când
vorbim cu copilul e foarte important să uităm forma în care am primit noi informaţia respectivă
şi s-o expunem într-un limbaj pe care copilul să-l înţeleagă. Cum să nu ne amintim cuvintele
Apostolului Pavel: Cu iudeii ca un iudeu am fost, ca pe iudei să dobândesc… cu cei slabi m-am făcut
slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe
unii (I Cor. 9, 19-22).
E foarte important să înţelegem că limităm nu temele, ci numai forma prezentării
lor. Răspunsul: „Ei, asta e prea devreme să ştii tu” este radical incorect. E prea devreme să expunem
răspunsurile la întrebări complicate într-o formă destinată adulţilor, dar a da o idee despre problema
respectivă nu este prea devreme: de vreme ce ea a fost pusă, e timpul să răspundem.
Pentru a îndrăzni să vorbim cu adolescentul în mod serios despre faptul că Dumnezeu
chiar îi iubeşte pe toţi oamenii, adultul are nevoie să fie convins el însuşi de aceasta, să creadă
personal în acest adevăr. Dacă avem credinţă personală, experienţă personală, putem să-i spunem
copilului: „Uite, vezi, cum mă iubeşte El pe mine, aşa te iubeşte şi pe tine.” Atunci, totul va fi mult
mai simplu. Altfel, adolescentul îşi va însuşi nu credinţă, ci cunoaştere teoretică a faptului că
Dumnezeu este omniprezent, atotştiutor, iubitor, atotputernic şi aşa mai departe.
Pe adolescenţi îi frământă mult tema teodiceei [Teodiceea – ansamblul doctrinelor religios-filosofice care au ca scop punerea în
acord a ideii bunei cârmuiri de către Dumnezeu a lumii cu prezenţa răului (n. a.).]
. Ei se întreabă de ce există în lume răul, nedreptatea, şi
„unde Se uită” Dumnezeu. Întrebările acestea pot fi puse şi la şapte, şi la opt ani, şi trebuie să fim gata
întotdeauna să discutăm despre ele pe o limbă care să-i fie inteligibilă copilului. Noi însă amânăm
discuţia pe mai târziu şi ne gândim: „Păi, teodiceea nu e temă şcolară. E pentru adulţi.” Şcolară,
şcolară, dar uite că pentru unii adolescenţi este esenţială!
Spaţiul aparte pentru copii
Creerea unui spaţiu pentru copii în Biserică ajută la unificarea vieţii duhovniceşti a
adolescentului cu cea de zi cu zi. Nu trebuie admis ca în percepţia lui să existe două vieţi paralele: una
în biserică, iar alta dincolo de zidurile ei.
Copiii simt deosebit de acut că biserica nu e un spaţiu oarecare, ci este cer pe pământ, unde şi
timpul, şi evenimentele urmează legi aparte. Pentru copil trebuie făcută neapărat o treaptă de trecere
din acest spaţiu al sanctuarului la viaţa obişnuită, fiindcă adolescentul poate deocamdată să nu ştie, să
nu-şi dea seama, că poveţele dumnezeieşti, dreptatea dumnezeiască, frumuseţea şi înălţimea ei, se pot
aplica în vreun fel vieţii lui personale. Clubul de adolescenţi, tabăra de adolescenţi pentru tinerii
enoriaşi – acestea sunt tocmai actualizări pentru copil ale realităţilor duhovniceşti pe care el le simte.
În acest spaţiu aparte al clubului sau taberei copiii se ocupă cu lucruri obişnuite – desenează, citesc,
modelează, merg în excursii – şi totodată îşi însuşesc realităţile duhovniceşti, principiile vieţii
duhovniceşti şi cuvântul lui Dumnezeu.
Adolescentul la spovedanie
Câteodată ni se pare că adolescenţii sunt insensibili faţă de păcat, că ei sunt indiferenţi,
înstrăinaţi, că trăiesc într-o lume proprie. De fapt, adolescentul suferă foarte profund pentru
păcat şi se simte foarte împovărat de repetarea lui. Din păcate, cele mai puternice resurse ale
omului, cum ar fi posibilitatea de a se spovedi, sunt deseori închise copiilor, şi aceasta este o mare
nenorocire.
Dintr-o scrisoare a unui adolescent:
„Depresie. Sunt tot mai des în starea asta din cauza gândurilor la sens. Pentru ce am venit în
această lume? Eu o să mor. Părinţii o să moară. Ce coşmar! Toţi copiii aleargă pe aici, netulburaţi…
fără nici o grijă… Şi ce? O să crească. O să iubească. O să nască. Copii… Vreau copii. Dar de ce? Ca
să reproduc pe lume încă un martir şi căutător? Sau, şi mai rău, un element banal al societăţii cenuşii?
Pe urmă toţi o să moară. Şi pe urmă ce? Câteodată vreau să plec mai repede «acolo». Să văd. Să aflu.
Mă ţin doar două lucruri… Primul: n-o să mă mai pot întoarce aici, şi poate că acolo o să fie mai rău,
sau poate chiar o să mă ajungă pedeapsa pentru că am vizitat lumea «a doua» de capul meu, fără să fiu
poftită. Al doilea: poate că acolo chiar nu-i nimic. Atunci o să-mi pierd viaţa aici, şi dincolo nu o să
dobândesc nimic…”
Sarcina noastră este cea de a-l orienta pe adolescent spre a fi activ în viaţa sa
duhovnicească. Adeseori, părinţii îi propun copilului să aleagă dintr-o listă gata făcută de denumiri
ale păcatelor pentru care să se pocăiască. Tocmai această înşiruire, alcătuită „după toate regulile”,
este adusă preotului. „Lăcomia, iubirea de arginţi, îndrăcirea gâtlejului, lenevia, trândăvirea”,
citeşte părintele. Ce legătură au pentru adolescent aceste concepte abstracte cu viaţa concretă?
Nici una. Când preotul îi cere să îşi evalueze de sine stătător faptele şi să le numească pe cele
care sunt cele mai rele din punctul lui de vedere, apare un cu totul alt tablou.
E foarte greu de pus semn de egalitate între păcatul numit la modul abstract şi cazul
real. Uneori, denumirea devine un paravan în spatele căruia se ascunde un păcat serios. De pildă,
„neînfrânarea ochilor” pare a nu vorbi despre nimic serios, în vreme ce de fapt adolescentul a tras cu
ochiul la părinţi, la sora mai mare sau, rămânând singur acasă, s-a uitat la „poze” pe Internet.
Ajutorul dat adolescentului de părinţi poate consta în redirecţionarea eforturilor lui de
la simpla enumerare a păcatelor la evaluarea propriilor acţiuni, a propriilor fapte, gânduri şi
cuvinte. I se poate propune să îşi amintească un caz în care i-a fost foarte-foarte ruşine pentru
ceva, când ar fi fost gata să dea orice numai să nu se mai repete lucrul acela. Despre ce cazuri
anume este vorba – asta trebuie să hotărască însuşi copilul, este treaba copilului şi a lui Dumnezeu, a
copilului şi a preotului, dar nu a părinţilor şi nu a bunicilor. Lucrul cel mai mare pe care îl pot face
aceştia este să facă aluzii voalate la anumite cazuri pe care le ştiu ei. Totodată, copilul trebuie să
stabilească singur ce anume este păcat în viaţa lui şi ce nu, ce merită spus la spovedanie şi ce nu
este important. Şi mai bine este să îi arătaţi ceva asemănător din experienţa propriei vieţi şi mai ales a
propriei copilării. Aceste povestiri îl vor conduce la amintiri şi reflecţii despre el însuşi.
Când îl orientăm pe adolescent spre autoanaliză, el chiar începe să îşi evalueze în mod
serios acţiunile, gesturile, viaţa din perioada care a trecut între o spovedanie şi alta. Aceasta este
lucrarea care îl mişcă în mod real. El înţelege că a scoate la lumină respectivul caz, de care poate că
se temea să vorbească până şi cu sine însuşi, este cu totul altceva decât a rosti cuvintele fără vreo
semnificaţie deosebită „trândăvire”, „neascultarea de părinţi”…
Adolescentul are întotdeauna pe suflet ceva care îl chinuie, şi a-l ajuta să caute şi să
scoată la lumină trăirea dureroasă înseamnă nu doar a-l ajuta s-o conştientizeze. Câteodată, în
acest fel îl ajutăm să scape de chinurile respective. Da, uneori povestirea adolescentului poate să nu
corespundă regulilor, poate să nu semene a pocăinţă, în ea poate să răsune ranchiuna, învinuirea
altcuiva (adolescenţilor le place să se plângă).
Adolescentul intră activ în viaţă, el seamănă cu un naturalist care descoperă un tărâm
necunoscut. Ce făceau toţi călătorii şi exploratorii înţelepţi? Se străduiau să îşi găsească o călăuză din
rândul populaţiei locale. Ei bine, şi adolescentul are nevoie de o asemenea călăuză în această lume
a patimilor, ispitelor, căderilor. O călăuză care să îl ajute să îşi dea seama ce e de fapt păcat şi ce
nu.
O piedică foarte serioasă în calea spovedaniei este pentru adolescent faptul păcatului repetat. De aceea,
a dultul nu trebuie să-i dea repere de genul: „Vai de mine, ce-ai făcut! Hai, bine, prima dată se
iartă, dar să nu mai faci aşa ceva.” Acestea sunt vorbe goale, fiindcă cel mai degrabă „aşa ceva” se va
repeta, şi nu o dată.
Trebuie să i se explice adolescentului că în acel moment când spunem păcatului pe nume,
când îl descoperim şi-l dăm la iveală, l-am „reperat”. El ne este deja cunoscut, aşadar a devenit
mai puţin periculos. E foarte important să-l observăm şi să-l evaluăm corect, să conştientizăm că
situaţia respectivă e o problemă care poate că nu se va rezolva imediat, dar că am pus început
bun. Iar pentru a birui păcatul nu este suficientă simpla hotărâre: poate va fi nevoie de anumite
eforturi. Şi s-ar putea ca propriile puteri să nu fie suficiente: ne va trebui ajutorul lui
Dumnezeu. Principalul e însă că ne aşteaptă sigur biruinţa asupra acelui păcat şi slava lui Dumnezeu,
fiindcă tot ce facem, întru slava lui Dumnezeu facem. Şi de credinţa, de osârdia, de eforturile noastre
duhovniceşti depinde mult, deşi nu tot. Atunci, adolescentul va înţelege că dacă acelaşi păcat va
apărea din nou, asta se va întâmpla mai rar, şi se va putea bucura de această mică biruinţă.
Lucrul cel mai important este că părinţii trebuie să-i transmită copilului că nu trebuie să
se asocieze pe el însuşi cu păcatul, să-l considere pe acesta o însuşire a sufletului său şi să creadă
că altfel nici nu poate fi. I s-a zis adolescentului: „Eşti un huligan!”? El poate să creadă asta şi să
înceapă să se comporte în mod corespunzător. Adolescentul are nevoie să înţeleagă că omul şi păcatul
lui nu sunt totuna. După spusele Apostolului Pavel, păcatul poate trăi şi lucra în noi, dar asta nu
este ceea ce vrem de fapt: A voi binele se află în mine, dar a îl face nu aflu, căci nu fac binele pe
care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu
eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine (Rom. 7, 18-20).
Există păcate care nu vatămă pe nimeni altcineva decât pe adolescentul însuşi – şi trebuie să i
se explice că înclinarea de a se vătăma pe sine însuşi – de pildă, bând sau fumând – nu îl
caracterizează ca vicios înnăscut, fiindcă Domnul l-a făcut bun pe fiecare dintre noi. Păcatul este în
om ceva străin – întotdeauna. Şi lupta cu păcatul este calea găsirii, aflării de sine, a propriei
autenticităţi.
Dacă adolescentul va crede în sine, în faptul că el este mai bun decât propriile fapte, îi va fi mai
uşor să se lupte cu ele. Şi trebuie ca noi să ne străduim să îl ajutăm, să -i arătăm calea spre
depăşirea lor.
Aşadar, în lupta cu păcatul trebuie: să dăm în vileag existenţa lui; să cerem iertare de la
Dumnezeu; să-l recunoaştem şi să ne pocăim pentru el la spovedanie; să reducem la minimum
urmările lui; să ne cerem iertare, dacă se poate, de la cei pe care i -a atins şi cărora le-au fost aduse
daune; să ne rugăm lui Dumnezeu ca în viitor să ne izbăvească de acest păcat.
De toate acestea e nevoie pentru ca păcatul care trăieşte în noi să nu devină mai puternic decât noi
înşine. Chiar dacă s-a întâmplat să greşim, nu suntem de acord cu fapta respectivă – măcar prin faptul
că cerem iertare de la cei pe care i-am vătămat şi prin cel că ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească
de acel păcat.
Nu trebuie să-l silim pe adolescent să meargă la spovedanie duminică de duminică. La
adunările dedicate acestei probleme, la care au luat parte mulţi preoţi respectaţi, după îndelungi
discuţii şi generalizarea experienţei acumulate s-a tras concluzia că pentru adolescent nu e obligatoriu
să se spovedească de fiecare dată când se duce să se împărtăşească. Altminteri poate apărea o
situaţie împovărătoare, care duce la îndeplinirea de formă a tainei: copilul începe să inventeze
vinovăţii şi greşeli, în timp ce el are de fapt o atitudine liniştită şi împăcată vizavi de felul în care
a petrecut scurtul răstimp scurs de la spovedania precedentă. Dacă adolescentul va începe să
meargă la spovedanie şi să-şi „predea” păcatele aşa cum predă temele pentru acasă, pentru el
spovedania se va banaliza şi îşi va pierde sensul. „Formalizarea” copiilor e cel mai simplu lucru, şi
rezultatele unor asemenea eforturi sunt totdeauna jalnice.
Va fi mai bine dacă adolescentul se va duce la părinte şi îi va spune: „Vreau să mă
împărtăşesc, dar păcate nu ştiu să fi făcut, nu sunt gata să mă spovedesc.” Şi cât de bine va fi dacă
preotul va răspunde: „Hai, copilule, împărtăşeşte-te – iar acasă stai şi gândeşte-te ce te împiedică să
trăieşti bine, să comunici bine, să înveţi bine, şi sub epitrahil să vii cu roadele acestor reflecţii!”
Mai raţional ar fi să i se propună copilului să se pregătească pentru o spovedanie amănunţită în
fiecare post şi o dată pe lună, care va face cumva bilanţul a ceea ce s -a întâmplat în perioada
respectivă. Este important ca adolescentul să înţeleagă dinamica felului în care starea lui de
acum se corelează cu spovedania precedentă. Iar în post să se spovedească în aşa fel încât să
ajungă cu o treaptă mai sus, să se străduiască să biruie ceva în sine însuşi. Adolescentul trebuie să
priceapă că spovedania este o încercare de a-ţi depăşi limitele, o încercare de mişcare duhovnicească.
Reacţia adulţilor la căinţa copilului
Aşa cum s-a spus deja, fiecare adolescent are o scânteie de nemulţumire de sine, de
îndoială în ce priveşte corectitudinea comportamentului său. În cazul unei presiuni grosolane,
scânteia aceasta se va stinge şi va pieri. De aceea, trebuie să ţinem minte întotdeauna cuvintele
Scripturii unde se spune despre Hristos că trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va
stinge, până ce va scoate spre biruinţă judecata (Mt. 12, 20).
Noi trebuie să ne străduim să nu stingem această scânteie şi să nu frângem „trestia”
noastră – adolescentul nostru – prin condamnare, căci principala noastră sarcină este nu de a-l
certa pe copil, nu de a-l „presa” cu autoritatea noastră, ci de a-l ajuta să descopere propria
nemulţumire de fapta sa, nemulţumire care va deveni începutul căinţei şi pocăinţei.
Nu procedează optim nici părinţii care fac invers: „Nu pune la suflet! De ce să te
frămânţi pentru nimicuri? Nu-i nici o grozăvie.” Dacă părintelui i se pare că adolescentul se
frământă peste măsură, că se gândeşte prea mult la greşelile sale, nu trebuie să-l îndreptăţească,
să-l convingă că a procedat bine. Mai bine este să-i explice că Dumnezeu iartă orice, că pe lumea
asta nu există situaţii ireparabile şi că a te împotmoli în aceste sentimente triste, a te omorî cu
firea, înseamnă a înceta să nădăjduieşti în milostivirea lui Dumnezeu, a nu crede în bunătatea
Lui.
Putem găsi o ieşire demnă dintr-o situaţie grea, şi mai mult decât atât – o rezolvare care va
face ca relaţia cu omul pe care l-am nedreptăţit să devină şi mai bună după ce ne-am cerut iertare. Nu
greşeşte doar cel care nu face nimic, şi Domnul spune în Scriptură că neîndreptat rămâne cel care
nu se pocăieşte, cel ce se îndărătniceşte în păcatul său.
Mai multă bucurie se face în cer pentru un singur păcătos ce se pocăieşte decât pentru
nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă (Lc. 15, 7).
Bucurie se face îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte (Lc. 15, 10).
Sarcina părinţilor este de a susţine scânteia de pocăinţă, de a se pricepe să o păstreze în
copil, de a o cultiva, de a o întări, ca el să poată trage concluziile corecte din ceea ce i se
întâmplă. Deseori însă adulţii sunt înclinaţi spre o reacţie de nemulţumire exagerată faţă de greşelile
copiilor. „Şi acum ce să mai facem?”, exclamă ei. Prin aceste întrebări retorice ei vor să-l sperie pe
copil, să-i demonstreze grozăvia celor comise, să-l mâne într-o fundătură. Copilului asta nu-i dă nimic.
Lui şi aşa îi este rău, îi este greu, iar părinţii mai şi răstoarnă totul cu susul în jos: „Ai căpătat ce-i
vrut, da? Eşti mulţumit? Lasă că te aranjez eu!” Este mult mai bine să arătaţi că sunteţi de partea
adolescentului şi să vă străduiţi să îl înţelegeţi: „Da, proastă treabă. Păi, hai să ne gândim ce este
de făcut acum.”
Câteodată auzi de o „practică educaţională” care constă în privarea de împărtăşire. Aceasta
este, bineînţeles, o măsură puternică şi, ca idee, ar trebui să dea un rezultat pozitiv. Cât de des se
întâmplă însă asta? De fapt, făcând suma sau bilanţul greşelilor adolescentului, lipsindu-l de
împărtăşire sau pedepsindu-l în alte moduri, nu ţinem cont de starea lui actuală. Istoria neplăcută care
s-a întâmplat cu ceva vreme în urmă a fost deja uitată, copilul a depăşit-o, a conştientizat ce trebuia să
conştientizeze, a tras concluzii, iar noi revenim la ea. Aceasta poate stârni în adolescent sentimentul că
i se face o nedreptate. Dacă adolescentul vine la mine la spovedanie şi zice: „M-am certat cu fratele
meu”, eu îl întreb: „Şi pe urmă v-aţi împăcat?”. „Nu, nu m-am împăcat.” „Dar fratele tău este aici,
în biserică?” „Da.” „Du-te, împacă-te cu el şi pe urmă întoarce-te la mine, că te primesc fără
rând.” Ori, să zicem, adolescentul spune: „Nu, nu pot să mă împac acum, fratele meu nu a venit cu
noi, dar îmi pare foarte rău că m-am certat cu el. Şi acum mă simt foarte prost din cauza asta.” O
astfel de căinţă deschide calea spre împărtăşire.
Pentru noi, cea mai importantă este acea stare de suflet cu care vine la împărtăşit
adolescentul, nu prezenţa cutărui sau cutărui fapt ce stabileşte vinovăţia lui. Noi trebuie să
sprijinim în el sentimentul căinţei, chiar dacă el nu atât se căieşte, cât se îndoieşte de
corectitudinea faptei sale. Până şi această îndoială trebuie cumva ocrotită, păstrată. Iar dacă îi
vom spune copilului: „Gata, pentru asta nu te mai duci să te împărtăşeşti”, el poate reacţiona
printr-un protest: „Foarte bine, nici nu mă mai duc vreodată. Mare nevoie am eu de
împărtăşanie!”
Sentimentul pocăinţei e foarte greu de scos la iveală, căci sunt prea mulţi factori care-l
împiedică pe copil să îl recunoască: şi mândria, şi neîncrederea în preot, şi teama că acesta îl va
înţelege greşit, îl va condamna, îl va ocărî. Adeseori, adolescenţii cred că pocăinţa este o manifestare
de slăbiciune, de lipsă de caracter, un crah al sentimentului propriei demnităţi, pierdere a respectului
de sine – căci prin această îndoială faţă de propria dreptate copilului îi vine o mai profundă
conştientizare a ceea ce a făcut. E foarte important să discutăm şi să reflectăm împreună cu
adolescentul, să analizăm şi să ne îndoim împreună cu el.
Teologia copilărească
Mitropolitul Antonie al Surojului spunea că e foarte important să-i ascultăm pe copii cu
viu interes, că „copilul ştie mai mult decât îţi imaginezi tu şi are acces la mai mult decât ai tu. Tu
te-ai obişnuit deja cu această lume, pe când privirea lui nu s-a obişnuit, auzul lui nu s-a obişnuit,
sensibilitatea lui nu s-a obişnuit...”
Perioada de la nouă la unsprezece ani este o vreme de zguduitoare descoperiri, de uimitoare
intuiţii despre Dumnezeu, despre lumea duhovnicească, despre alcătuirea şi principiile acesteia .
Aceste fantezii duhovniceşti sunt foarte neobişnuite pentru noi ca formă, dar foarte valoroase ca
esenţă. Teologia copiilor nu este mai puţin interesantă decât desenele copiilor, care întotdeauna
reprezintă o revelaţie creatoare, deoarece copilul nu e legat de nici un fel de reguli şi de canoane.
Ulterior, mulţi copii pierd darul acesta. În mare măsură, asta se întâmplă fiindcă noi, dorind să
„şlefuim” acest diamant, încercăm să-i învăţăm tehnica „profesionistă”, principiile academice şi
metodele verificate.
Intuiţiile duhovniceşti ale copiilor ne pot descumpăni prin lipsa de corespondenţă dintre ele şi
stereotipurile sau şabloanele formelor exterioare cu care suntem obişnuiţi. Şi, din păcate, se întâmplă
adeseori ca adulţii să privească aceste descoperiri ca pe nişte vorbe fără însemnătate, să nu vadă în ele
esenţa duhovnicească.
Din amintirile unor adulţi:
„O fetiţă a crezut o vreme că oamenii se duc la biserică să asculte cântarea îngerească. Asta s-a
întâmplat în epoca sovietică: bunica a luat-o cu ea la biserică la o sărbătoare, fără să-i explice nimic.
Fata stătea undeva, într-un colţişor, înconjurată de lume, şi vedea în faţa ei numai spinări, o mulţime
de spinări, şi zidurile întunecate, care se înălţau deasupra lor, pierzându-se în fumul lumânărilor. Nici
măcar nu ştia că în biserică sunt preoţi, diaconi, cor. Ştia un singur lucru: Dumnezeu şi îngerii chiar
există, deşi la şcoală se spunea că nu.
Fetiţa aceea auzea cum glasuri minunate, de neînţeles, vorbeau între ele deasupra capetelor
oamenilor, zburând sub cupolele bisericii dintr-un colţ în altul, acoperind discuţiile şoptite ale
enoriaşilor. Acele glasuri minunate strigau către ceva înalt, întrebau, suspinau şi plângeau, fiindu -le
milă de bieţii oameni. Şi fetiţa credea că biserica e un loc aparte, unde se aude cum Dumnezeu
vorbeşte cu îngerii Săi, şi că oamenii se adună acolo tocmai ca să asculte convorbirile lor cereşti. Şi
deşi Dumnezeu nu poate fi văzut, în schimb El poate fi auzit, şi ca atare totul va fi bine – aceasta fiind
taina pe care o au în comun cei ce se duc acolo. Tocmai de aceea după slujbă toţi se duc la casele lor
într-o asemenea stare de înălţare sufletească.”
Câteodată, atitudinea imprudentă, lipsită de delicateţe sau chiar indiferentă faţă de
intuiţiile duhovniceşti ale copilului duce la aceea că el pierde acest germene de interes faţă de
Dumnezeu, pierde dorinţa de a continua să gândească în această direcţie. Ştim cu toţii câtă grijă
trebuie în privinţa primei iubiri a adolescentului, care, că tot veni vorba, se întâmplă în general
tot la această vârstă, de la nouă la treisprezece ani – acea iubire care nu poartă atracţie sexuală,
ci este mai degrabă platonică. Faţă de această primă experienţă adulţii au adeseori o atitudine
zeflemistă: «Mare iubire pe capul lor! Se ţin de mânuţă, citesc versuri, nu ştiu ce tot vorbesc la
telefon – şi dacă stai să asculţi, numai prostii.» Şi, bineînţeles, adeseori aceste zeflemele frâng
inima copilului.
Faţă de experienţa de viaţă duhovnicească a copilului trebuie să avem o atitudine nu mai
puţin grijulie decât faţă de prima iubire, fiindcă această năzuinţă duhovnicească este
într-adevăr dezinteresată. Ea vine dintr-o necesitate lăuntrică a comuniunii cu Dumnezeu, necesitate
pe care noi nu suntem în stare s-o conştientizăm, dintr-o necesitate de a „explica lumea” nu doar din
perspectiva ştiinţelor naturale, ci şi din cea a duhului. Copilul vrea să nu se simtă singur în această
lume – el trece, într-un fel, de sub tutela părinţilor sub aripa Tatălui ceresc. Pentru el este
important să înţeleagă că în această lume mare există legile iubirii, ale dreptăţii, că în ea există o
anumită ordine şi un sens foarte precis.
Cunosc un caz când un adolescent a propus un sistem filosofic propriu de întocmire a lumii, în
care era loc şi pentru Dumnezeu, şi pentru legile naturale. Profesorul s-a uitat şi a zis: „Păi, nimic nou.
Idealism obiectiv tipic. O eroare tipică, datorată insuficientei informări. Uite, când o să termini
şcoala şi o să intri la facultate, o să afli că locul materialismului obiectiv trebuie ocupat de idealismul
materialist – atunci o să ai perspectiva corectă asupra lumii.” Interesant este că respectivul sistem a
fost inventat de adolescent în perioada sovietică, atunci când despre Dumnezeu se vorbea ca despre o
rătăcire.
La baza acestei „filosofii copilăreşti” sau „teologii copilăreşti” se află un profund
sentiment al ordinii, raţionalităţii şi justeţii lumii. Adolescenţii nutresc în sufletul lor aceste
aşteptări chiar şi în lipsa informaţiei necesare. Revenind la exemplul dat mai sus, trebuie spus că
reacţia dispreţuitoare a profesorului i-a adus, bineînţeles, o anumită vătămare copilului. Adultul
trebuia să manifeste un anumit interes, măcar să se mire pur şi simplu: „ Ei, grozav, ai luat-o pe
urmele lui Hegel!”
[…]