FAMILIA – „ŞCOALĂ” ÎN FORMAREA

CARACTERULUI MORAL AL TÂNĂRULUI

Prof. Andreica Nadia,

Colegiul Naţional „Vasile Lucaciu”, Baia Mare

„Căsătoria nu este o aprindere de trupuri, ci este chip al unirii

sufletului cu Dumnezeu.”( pr. Arsenie Boca).
În lumea noastră se vorbeşte din ce în ce mai rar despre căsătorie,
şi atunci când se vorbeşte, cel mai adeseori se vorbeşte doar despre
dragostea dintre soţ şi soţie. Această dragoste poate fi într-adevăr o
binecuvântare şi un dar de la Dumnezeu, dar ţelul principal al căsătoriei
este creşterea de copii creştini, de noi fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Această
lucrare sfântă ar trebui avută în vedere cu maximă seriozitate încă de la
începutul căsătoriei. Cuplul trebuie să trăiască cu conştiinţa faptului că au
primit binecuvântarea de a deveni împreună-lucrători cu Dumnezeu în
lucrarea de creare a unei noi persoane.
Cuplurile creştine trebuie să vadă în relaţiile lor sexuale nu numai
propria lor împlinire, ci rolul lor în aducerea la existenţă a unei făpturi noi,
a unei persoane noi destinate să trăiască veşnic. Unirea soţilor trebuie să se
facă cu frică de Dumnezeu şi cu rugăciune, ca El să-i binecuvânteze şi ca
pruncii să fie zămisliţi nu numai trupeşte, ci şi duhovniceşte. In zilele
noastre auzim spunându-se atâtea banalităţi, răutăţi şi blasfemii la adresa
relaţiilor conjugale, dar creştinii căsătoriţi trebuie să-şi aducă aminte neîn-
cetat că participă la opera creatoare a lui Dumnezeu.
In cartea lui Tobit citim despre Tobie şi tânăra lui mireasă
următoarele: „Iar când au rămas numai amândoi în cameră, Tobie s-a sculat
din pat şi a zis:
«Scoală, soro, să ne rugăm ca să ne miluiască Domnul!» Şi a început
Tobie a zice: «Binecuvântat eşti Tu, Dumnezeul părinţilor noştri, şi binecu-
vântat este numele Tău cel sfânt şi slăvit întru toţi vecii! Să Te binecuvânteze
pe Tine cerurile şi toate făpturile Tale! Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe
Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul
omenesc. Tu ai zis: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor
asemenea lui. Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o
fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne
duce împreună până la bătrâneţe!» Şi a zis şi ea cu el: «Amin!» Apoi au
dormit amândoi liniştiţi în noaptea aceea.1
Ce binecuvântare pentru un copil să fie zămislit după o asemenea
1
Biblia - tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1990, Tobit, 8,
4-9;
 rugăciune şi să vadă lumina zilei într-o asemenea atmosferă, plină de frică
de Dumnezeu, de dragoste şi respect pentru celălalt!
Viaţa nimănui nu este predeterminată, fie că ne aflăm sau nu încă de la
începutul existenţei noastre aproape de Dumnezeu; Dumnezeu ne poate
chema la El în orice clipă transformându-ne cu harul Său şi prin căinţa
noastră. Fără doar şi poate părinţii pot contribui direct la bunăstarea
spirituală a copiilor lor, înconjurându-i cu dragoste şi rugăciune încă de la
zămislirea lor.
Copilul vine pe lume si se dezvolta in familie precum pasarelele in
cuibul pe care l-a făcut mama lor. Secretul este sa existe in familie o
atmosfera astfel încât copilul să trăiască afecţiunea, să simtă autoritatea
părinţilor şi siguranţa pe care i-o dau prezenţa lor, să simtă iubirea părinţilor
şi în general a întregii familii.
În familie copilul nu este ajutat numai de tatăl şi mama lui, ci şi de
ceilalţi membri (fraţi, surori, bunici). Între copil şi părinţi, între cei mici şi cei
mari nu poate avea loc un dialog edificator, aşa cum poate avea loc între
fraţi. Chiar şi atunci când unul dintre fraţi ridică mâna asupra celuilalt, şi
ajung la ceartă, dacă părinţii ştiu să abordeze potrivit situaţia, aceste mici
ciocniri pot avea o rezolvare bună. Daca părinţii ştiu cum să-i împace pe
copii, aceştia vor învăţa să fie smeriţi, să se gândească şi la ceilalţi, să
cedeze, să se lipsească şi să se jertfească.

2. Când începe educaţia copiilor şi cine o face

Obligaţia de a educa îşi are rădăcinile în vocaţia iniţială a soţilor de a
participa la opera creatoare a lui Dumnezeu. Deoarece au dat viaţă copiilor,
părinţii au obligaţia de a-i educa; ei sunt primii şi principalii lor educatori.
Aceasta funcţie educativă este atât de importantă, încât dacă lipseşte, cu
foarte mare greutate poate fi înlocuită.
Părinţilor le revine obligaţia de a crea în sânul familiei o atmosferă
pătrunsă de iubire şi evlavie faţă de Dumnezeu şi de oameni, atmosferă care
favorizează educaţia completă a copiilor în sens personal şi social. Familia
este prima şcoală a virtuţii sociale.

Pentru a-l forma pe tânăr, este nevoie sa-i aduci la cunoştinţă şi să-i
impui în mintea lui, dar această impunere să fie primită de el de bună
voie, că el este creaţia şi oglinda lui Dumnezeu în care se reflecta
bunătatea, mila, pronia şi iubirea Tatălui Ceresc.Comuniunea dintre
cele trei concepte să se desfăşoare în analogie cu istoria mântuirii: aşa
cum Mântuitorul S-a întrupat, a predicat, a pătimit şi a Înviat, toate
aceste le-a făcut numai pentru mântuirea noastră, şi cei trei mari vrăjmaşi
ai mântuirii noastre sunt: trupul, lumea şi diavolul. 2În educaţie, elementul
cel mai radical şi cel mai necesar, este iubirea din partea părinţilor: iubirea
paternă şi maternă. Părinţii trebuie să facă educaţia copiilor. Societatea,
şcoala, Biserica îi ajută pe părinţi, dar nu îi înlocuiesc în educarea copiilor.

A le asigura copiilor o viaţă decentă: un adăpost, mâncare,

îmbrăcăminte, şcolarizare este o obligaţie a părinţilor, dar cea mai mare
obligaţie este aceea de a le face educaţia morală şi religioasă, deoarece, cum
spune Mântuitorul Iisus Hristos, în Evanghelia după Matei „nu numai cu

2
Părintele Cleopa Ilie, O sinteză a gândirii lui în 1670 de capete, Cluj-Napoca, Ed
Teagnost, 2004, p. 145;

2
pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. 3
Sfântul Ioan Gura de Aur le spunea părinţilor: Cum să nu provocaţi mânia
lui Dumnezeu, dacă voi găsiţi timp pentru toate, dar nu găsiţi un minut ca
să le vorbiţi copiilor voştri despre Dumnezeu? Este o greşeală atunci când
părinţii zic că nu trebuie influenţaţi copii, că trebuie lăsaţi liberi să aleagă ei
când cresc calea de urmat, daca vor să practice vreo religie, vreo morală. E
ca şi cum ai spune că nu trebuie învăţaţi copii de mici să meargă, să
vorbească, să mănânce; trebuie lăsaţi liberi să crească mari, şi hotărască ei
ce trebuie să mănânce, ce limba să vorbească.

Educaţia primită în familie în primii ani ai copilăriei e determinantă. Ea

îşi pune amprenta pentru tot restul vieţii, ceea ce se reflectă în expresia a
avea cei şapte ani de acasă. Niciodată nu i se spune unui om needucat, nu
ai cei şapte ani de la şcoală, ci nu ai cei şapte ani de acasă.
Părinţii trebuie să fie conştienţi că atunci când aduc pe lume un copil,
acesta este al lui Dumnezeu: copilul e o lucrare umană şi în acelaşi timp e o
lucrare divină, iar Dumnezeu îi iubeşte pe copiii pe care părinţii îi aduc pe
lume.
Poetul francez Michel Quoist, în volumul intitulat Rugăciuni, cânta
iubirea lui Dumnezeu pentru copii:
Iubesc copiii, spune Domnul.
Vreau ca voi să fiţi asemenea lor.
Nu-i iubesc pe bătrâni, spune Domnul, în afară de cazul că încă
sunt copii.
Nu vreau decât copii în împărăţia mea; e lucru hotărât din
veşnicie.
Copii şchiopi, copii cocoşaţi, copii zbârciţi, copii cu barbă albă;
orice fel de copii vreţi, dar copii, numai copii.
Nu-i ce discuta: e hotărât, nu e loc pentru alţii.
Iubesc copiii cei mici, spune Domnul, deoarece chipul meu în ei nu e încă
umbrit.
Nu mi-au sabotat asemănarea mea: sunt proaspeţi, curaţi, fără
ştersătură, neraşchetaţi.
Astfel, când mă plec cu duioşie asupra lor, mă oglindesc în ei...
Dar mai presus de toate, ah! Mai presus de toate! Iubesc copiii pentru
privirea lor: în privirea lor le citesc vârsta.
In paradisul meu nu vor fi decât ochi de cinci ani, căci nu cunosc
nimic mai frumos decât privirea curată de copil.
Nu trebuie să vă miraţi, spune Domnul.
Eu locuiesc în ei, eu mă arăt la fereastra sufletului lor.
Când vă aflaţi în faţa unei priviri curate, eu sunt cel care vă
zâmbesc.4
Părinţii, aşadar, nu sunt numai colaboratori la opera de creaţie a lui
Dumnezeu, dar sunt, în acelaşi timp, colaboratori şi părtaşi la iubirea lui
Dumnezeu: Dumnezeu îşi iubeşte copiii cu inima părinţilor.
Informarea se face începând cu cele mai mici şi simple amănunte
legate de credinţa si i se face asemenea unui copil mic, mai întâi ii dai
3
ibidem, Matei, 4,4;
4
Michel Quoist-  Când viaţa devine rugăciune, în colecţia „Rugăciuni creştine”, Iaşi, Ed.
Sapientia, 2012, p.57;

3
hrana cea mai moale pe care el poate uşor să o digere şi după ce se
întăreşte îi dai şi hrana mai tare ca să crească.
Pentru ca micul creştin sa aibă o educaţie morală sănătoasa trebuie
să existe o conlucrare între cele trei instituţii fundamentale în formarea
caracterului moral al tânărului: familie, şcoala, biserica. Educaţia copiilor
este un capitol extrem de important în viaţa celor mai mulţi dintre noi,
adesea pe cât de important, pe atât de ignorat, ea începe o data cu
educaţia părinţilor.
Copilul, fiind copil al lui Dumnezeu, poartă în el chipul, icoana lui
Dumnezeu. În esenţă, toată munca de educaţie pe care o fac părinţii la
asta trebuie să se reducă: să scoată la iveală, să facă cât mai vizibil chipul lui
Dumnezeu din copil, să facă cât mai strălucitoare asemănarea lui cu
Dumnezeu, de a lărgi copiilor orizontul speranţei faţă de sine şi de
Biserică, căci Biserica este mama noastră spirituală. Ea ne-a născut pe noi la
botez prin apă şi prin duh. De aceea suntem datori să iubim Biserica mamă şi
să ne fie dragă, căci omul fără Biserică nu se poate mântui.
Biserica Ortodoxă ne învaţă prin Sfânta Evanghelie de dragostea
lui Dumnezeu şi de iubirea aproapelui. Aici este nevoie de a arăta copiilor, şi
a le demonstra prin exemple biblice. Exemplu: Samariteanul milostiv5.
„”Acesta l-a ajutat pe acel om căzut între tâlhari, prin milostivirea faţă de
aproape. L-a ajutat dând ceva din prisosul Lui, din odihna Lui, din
comoditatea Lui, din lucrurile pe care le avea la El, din timpul Lui 6. Prin
această pildă se poate demonstra copiilor ce înseamnă a fi iubitor de oameni,
ajutător lor, ca să intervină şi ei în realizarea binelui pentru omul de lângă el,
pentru că aproapele este omul de lângă tine.
Copiii au acea vârstă la care, orice catren, rugăciune mică se cere
trăită ca să ajungă după cum spune Mântuitorul: „voi sunteţi lumina
lumii..., aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să
vadă faptele voastre cele bune şi să-1 slăvească pe Tatăl vostru Cel din
Ceruri”.7
Determinant în educaţia copiilor, este exemplul bun al copiilor: a fi
ei înşişi ceea ce vor sa fie copii, a face ei înşişi ceea ce cer de la copii să
facă. Părinţii nu trebuie să-i spună copilului: pleacă şi te spovedeşte, ci
haide să mergem la spovedanie.
Copiii îi imită pe cei mari. Cum să nu se certe copiii între ei, dacă
părinţii se ceartă tot timpul? Copiii rămân toată viaţa cu ceea ce au văzut
când erau mici la părinţi. “Omul se smereşte, ascultă, iartă, posteşte, iartă pe
toţi cei ce l-au supărat şi, cu darul lui Dumnezeu, totdeauna este milostiv,
precum şi Tatăl nostru este milostiv. Aceasta este credinţa trăită ce se
lucrează prin dragoste. Mai este nevoie să-i dovedeşti prin credinţă ceea ce
nădăjduieşti”8.
Privind la părinţii lor, copiii ar trebui să spună: Cât sunt de
sârguincioşi părinţii noştri la rugăciune şi la biserică! Aceste lucruri
trebuie să fie foarte frumoase şi necesare, de vreme ce le fac ei, care sunt
5
Biblia - tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1990, Luca 10, 30-42;
6
Arhim Teofil Părăian, Din ospăţul credinţei, Craiova, Ed. Mitropolia Olteniei, 2005, pg. 590;

7
Părintele Cleopa, Despre Credinţă, Cluj-Napoca, Teagnost, 2004, pg. 57;
8
Biblia - tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1990, Luca 10, 30-42, Matei 5, 14-16;

4
mari! Le vom face şi noi, care suntem mici, ca să devenim şi noi mari,
înţelepţi şi frumoşi ca ei! Cine vrea să-i educe pe alţii trebuie să se educe
mai întâi pe el însuşi.
Este lucru absolut evident că educaţia copiilor nu se face cu ciomagul
şi cu urlete. Aceasta poate fi, cel mult, dresură de animale, nu educaţie.
Principiul educaţional bătaia e ruptă din rai nu e întotdeauna valabil; în
cele mai multe cazuri, bătaia e ruptă din iad.
In Fraţii Karamazov, F. Dostoievski are o pagină emoţionantă în care
descrie plăcerea aproape sadică a unor părinţi de a-şi pedepsi copiii:
Multe fiinţe umane au o caracteristică specială: plăcerea de a-şi pedepsi copiii, dar
numai copiii.
Faţă de toate celelalte fiinţe ale speciei umane, aceşti justiţiari sunt binevoitori
şi blânzi, aşa cum trebuie să fie un european cult şi umanitar. Dar le place destul
de mult să-şi tortureze copiii, îşi iubesc copiii în acest mod. Tocmai faptul că
aceste creaturi sunt lipsite de apărare e o tentaţie pentru călăii lor: încrederea
angelică a copilului care nu ştie încotro să se îndrepte şi încotro să meargă; iată ce
înfierbântă sângele stricat al nemilosului.
Înţelegi tu ce se întâmplă, când mica făptură - care nici măcar nu poate înţelege
sensul a tot ce i se face - îşi bate cu pumnişorii pieptul scuturat de sughiţuri,
închis, ca pedeapsă, în întuneric, într-un loc murdar şi rece, şi îşi varsă
lacrimile sale blânde în care nu e pic de răutate, îndreptându-se spre bunul
Dumnezeu ca să-i ia el apărarea? Iţi poţi imagina, prietene, o asemenea
oroare?9
Ce se va alege mai târziu de un copil educat cu asemenea
metode brutale? Dar e ceva şi mai grav. Un copil îşi face imaginea despre
Dumnezeu, Tatăl ceresc, după imaginea tatălui său pământesc. Un tată
brutal, tiran, distruge la copil chipul adevărat al lui Dumnezeu, îl
perverteşte şi îl face odios. Prima rugăciune pe care o învaţă copilul când
începe să vorbească este Tatăl nostru. In timp ce o rosteşte, copilul se gân-
deşte: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, rămâi acolo unde eşti, în cer, nu am
nevoie de tine; îmi este de ajuns tatăl meu de pe pământ.
Cei ce urmează cuvântul lui Dumnezeu prin credinţă, prin auz, se
sălăşluieşte în ei, şi lucrează cu mare putere la mântuirea sufletelor. Dacă
atunci când prin Sfintele Taine omul „primeşte pe Trupul Domnului ca
adevărata mâncare şi Sângele Lui, ca adevărată băutură”10, atunci cuvântul
Domnului primit prin auz se face celor credincioşi „apă dătătoare spre viaţa
veşnică”11. Dacă prin această metodă vor trece elevii, atunci ei vor deveni
responsabili faţă de viaţa şi faptele lor. Vor ştii cine este aproapele lor şi ce
obligaţie îi revine lui faţă de semenul său, faţă de societate şi nu in ultimul rând
faţă de semenul său, faţă de societate şi nu în ultimul rând faţă de Dumnezeu
şi de Biserică. Un părinte, deşi este dator să-şi corijeze şi să-şi mustre
copilul când e cazul, trebuie să fie conştient că copilul pe care îl ceartă e
mai bun decât el, numai că pe el nu are cine să-1 certe, de aceea se crede
ireproşabil. Oare nu pe copil îl propune Iisus celor în vârstă drept model
de urmat? „Adevăr zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi
precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. 12 Părinţii prea
exigenţi, care îi pun pe copii să le ceară neapărat iertare când greşesc cu
9
F. Dostoevski – Fratii Karamazov, Bucuresti, Ed. Adevarul Holding , 2011, p. 82;
10
Biblia - tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucuresti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1990, Ioan 6, 55;
11
ibidem, Ioan 4, 14;
12
,ibidem, Matei,18,3;

5
 ceva, să fie conştienţi că ei ar trebui să ceară iertare mai des de la copii,
măcar în inima lor. Sunt destui părinţi care la bătrâneţe sunt cuprinşi de
remuşcări şi plâng severitatea excesivă cu care şi-au tratat copii când erau
mici. Părinţii nu trebuie să sufoce personalitatea copilului, ci trebuie să o
respecte, să o favorizeze, ca să se dezvolte armonios. Părinţii, după ce şi-au
dus la îndeplinire misiunea, trebuie să se retragă, spunând ca Sfântul Ioan
Botezătorul referitor la Hristos: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă
micşorez”. 13 Părinţii nu au dreptul să-şi impună voinţa şi ambiţiile lor
voinţei lui Dumnezeu şi voinţei legitime a copiilor; de pildă, să le impună ce
carieră sau profesie să aleagă în viaţă, să le impună cu cine să se
căsătorească, să le impună starea de viaţă: căsătoria, preoţia sau viaţa
consacrată, să mai comande în casa copiilor şi după ce s-au căsătorit, ceea
ce duce atât de des la dezbinarea şi destrămarea familiilor tinere.
Nu întotdeauna însă, părinţii sunt vinovaţi de eşecul educaţiei.
Aceşti părinţi să nu se descurajeze. Copiii lor au toate şansele ca la
bătrâneţe sau chiar pe patul de moarte, atunci când muribundul îşi strigă
mama, să se întoarcă la ce au văzut la mama şi la ce i-a învăţat mama
când erau mici. Fiul risipitor s-a întors la tatăl care i-a dat o educaţie
bună. Dragostea, rugăciunea şi exemplul sunt mult mai convingătoare decât
cuvintele, de fapt, aceste trei calităţi dau valoare cuvintelor, atunci când e
vorba să-i aducem pe copii la credinţa în Dumnezeu. Ceea ce facem ca
părinţi, sau profesori de religie este adeseori o lucrare ascunsă şi ne dă
prilejul de a face experienţa aspectului înfricoşător al libertăţii omeneşti:
acela că nimeni nu poate impune altuia dragostea de Dumnezeu şi de
aproapele „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă; chiar
când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”. 14
Astăzi, este nevoie de multă îndemânare şi multă sporire în
cunoaşterea învăţăturilor evanghelice, deoarece sunt din ce în ce mai
puţini cunoscători adevăraţi ai dreptei învăţături creştineşti. Lumea în ziua de
azi este preocupată de diferite creaţii, investiţii, dar uită că Dumnezeu este
Creatorul Cerului şi al Pământului. Un rol important îl au părinţii si
profesorii, ei sunt cei care îi fac pe copii să se cunoască pe sine, care este cel
mai greu lucru, adică: să-şi vadă păcatele, să-şi recunoască greşeala.

B I B L I O G R A F I E :

1. Arhimandritul Sofronie - Naşterea întru împărăţia cea neclătită, Ed.

Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;
2. Bancilă, Vasile - Iniţierea religioasă a copilului, Editura Anastasia,
1996;
3. Bel,Vaier - Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Premise
teologice,
Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2004;
4. Biblia - tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucuresti,
1990.

13
ibidem, Ioan, 3,30;
14
ibidem, Pilde 22, 6.

6
 REZUMAT

Atunci când dăm viaţă unei alte generaţii, sarcina noastră nu este
numai de a da viaţă unui nou trup, ci, mai ales, unui nou suflet. Viaţa
nimănui nu este predeterminată, fie că suntem sau nu apropiaţi de
Dumnezeu chiar de la începutul existentei noastre. De aceea, părinţii noştri
nu sunt doar părtaşi la miracolul creaţiei, ci şi la dragostea lui Dumnezeu.
Dumnezeu îşi iubeşte toţi copii prin inima părinţilor lor. Dacă ne referim
la părinţi, iubirea acestora nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă energie,
determinare, înseamnă a lua o poziţie. Ca şi concluzie, părinţii nu ar trebui
să aibă lipsă de autoritate, în acelaşi timp, încercând să nu fie tiranici:
înţelepciunea, precauţia, iubirea ar trebui să primeze.
Părinţii nu ar trebui să reprime personalitatea copiilor lor, ci ar trebui să
o respecte, să o încurajeze, aşa încât să se dezvolte în armonie. Copii nu sunt
proprietatea părinţilor, ci proprietatea lui Dumnezeu. Părinţii ar trebui să
respecte planul şi voinţa lui Dumnezeu, promovând valorile umane, morale
şi religioase. Un copil are nevoie de ajutor pentru a-şi dezvolta
personalitatea şi, în final, pentru a-şi desăvârşi autonomia.
Părinţii, însă, nu sunt întotdeauna cei vinovaţi pentru eşecul educaţiei.
Aceşti părinţi nu ar trebui să se descurajeze. Copii lor vor avea mereu şansa
de a urma exemplul mamei la vârsta bătrâneţii, chiar şi pe patul de moarte.
Fiul rătăcitor se întoarce la tatăl său, care i-a adus iubirea, înţelepciunea,
siguranţa.