Relația adolescenți- părinți

Prof. Nadia Andreica

Colegiul Național “Vasile Lucaciu”, Baia Mare

Modalitate de abordare negativă din partea părinților

Cel mai frecvent întâlnit mit referitor la relațiile dintre părinți și copiii lor adolescenți
este că aceștia nu se pot înțelege. Numeroase studii arată însă că relațiile din cadrul familiei sunt
mai armonioase decât apar ele în „folclor” și că, de fapt, adolescenții caută aprobarea părinților.
Tensiunea care apare o dată cu intrarea copilului în adolescență este prezentă de ambele părți ale
relației. Adolescenții simt tensiunea între dorința de a se separa de părinți și înțelegerea faptului
că încă depind foarte mult de aceștia. De partea „opusă”, părinții resimt și ei ambivalența dintre
dorința de a-și vedea copiii independenți și aceea de a-i ține totuși, cât mai mult dependenți de ei.

Într-un atare context, părinții ar trebui :

 Să construiască o relație de comunicare deschisă și onestă cu copilul

lor
 Să încurajeze și să dezvolte abilitățile de comunicare asertivă ale
copilului
 Să împărtășească experiențele folositoare de viață cu copilul, dar să
nu le impună ca rețetă sau adevăr absolut, ci să le prezinte ca pe un
reper de viață.
 Să-i dea copilului sentimentul ca poate apela la sprijinul părinților
dacă se simte presat să facă ceva ce nu dorește
 Să cunoască prietenii copilului lor și să păstreze legătura cu părinții
acestora
 Să păstreze legătura cu dirigintele și consilierul școlar
 Să încurajeze pasiunile copilului, practicarea unui sport și implicarea
în activități prosociale precum: voluntariat, ecologie, etc.
 Să se asigure că petrec timp suficient și de calitate cu copilul lor
 Cei mai mulți dintre părinți învață „din mers” un repertoriu de comportamente și atitudini
despre care au convingerea că funcționează cel mai bine în educarea copiilor/adolescenților.
Foarte mulți dintre ei practică același gen de educație pe care l-au primit la rândul lor de la
părinți. Nu întotdeauna modelele preluate sunt bune, respectiv adaptative. Părinții și-ar dori
adesea să încerce abordarea unei alte perspective sau să îmbunătățească metodele de
disciplinare, dar nu știu care dintre acestea funcționează cel mai bine.

Funcția familiei în reușita școlară

Căminul familial joacă primul rol și cel mai subtil în învățarea procesului de educație
permanentă. Aceasta continuă de-a lungul întregii vieți a unui individ într-o familie.

Conceptul de educație familială și-a lărgit treptat sfera, fără sa afecteze prioritatea
acordată raporturilor părinți-copii, spre înțelesul actual de „ansamblul funcționării familiale în
raport cu educația”1 .

Familia este primul factor educativ iar influența sa este hotărâtoare în evoluția tânărului.
Uneori, datorită necunoașterii, familia nu contribuie la o bună și corectă orientare școlară și
profesională a propriilor copii, la fișa de caracterizare psiho-pedagogică a fiecărui elev.

Planul de colaborare educativă și de consiliere psihopedagogică a familiei poate

cuprinde: vizite la domiciliul elevilor, ședințe de instruire a părinților cu teme date precum: De
ce devin copiii capricioși?, Cum ajutăm copiii să învețe?, Banii de buzunar, Rolul și funcția
educativă a familiei, etc. Având în vedere influența socioeducațională puternică a familiei, școala
și cadrele didactice alături de alți factori educativi trebuie să îndrume și să consilieze familia
pentru ca aceasta să contribuie alături de ei la o orientare școlară și profesională eficientă a
copiilor.

Statutul socio-economic vizează rangul pe care familia îl ocupă în societate, exprimat

prin cuantumul veniturilor și prin prestigiul ei. Acesta se suprapune și interacționează cu nivelul
cultural și climatul psihosocial din interiorul familiei. Cea mai importantă variabilă a acestui

1
Stănciulescu, E.- Sociologia educației familiale, vol.I, ed. Polirom, Iași, 1997, p.26.
statut este nivelul de educație al părinților, venitul familial, valori economice, bunuri. Un nivel
înalt de educație al părinților corelează în mod pozitiv cu atitudinea elevilor față de educație și
față de școală în special.

În sens larg, ca practică socială și câmp al cunoașterii, conceptul de educație familială

se referă la: „activitățile desfășurate de părinți în vederea educării copiilor lor; activitățile de
intervenție socială realizate în scopul pregătirii, sprijinirii sau suplinirii părinților în activitatea
lor de educare a copiilor; activitățile de cercetare științifică și de învățământ având ca obiect
educația familială”.2

În accepțiunea restrânsă, principlala în stadiul actual al cunoașterii, educația

familială vizează „ ansamblul dinamic al legăturilor sociale pe care le experimentează copilul în

și prin familia sa de origine; cu alte cuvinte, procesul de auto(identificare) și de (auto)diferențiere
a copiilor în raporturile lor cu părinții, frații, precum și cu famila considerată ca unitate
intergenerațională (în particular, ca unitate de viață cotidiană)3.

Pedagogii, psihologii și specialiștii în intervenție socială utilizează termenul de

„educație familială”, însă sociologii preferă să vorbească despre „strategii educative ale
familiilor” pentru a pune în evidență caracterul regulat, sistemic, coerent, orientat al acțiunii care
are aparența unui demers rațional, conștient, (în care actorii urmăresc un scop, aleg mijloacele
adecvate, evaluează rezultatele).

Conceptul „strategii educative ale familiilor” permite dezvăluirea finalităților,

conținuturilor (valori, atitudini), metodele proceselor educative care îi au ca actori pe membri
familiei ( părinți și copii), în condițiile în care educația familială se realizează preponderent ca
„pedagogie implicită”, și nu ca „pedagogie explicită”.

Principalele concluzii ale cercetărilor privind educația în familie pot fi sintetizate astfel:

- adevăratul subiect al proceselor educative este educatul însuși (copilul, tânărul);

deoarece construcția Sinelui (dezvoltarea psiho-socială a copilului) implică o
dinamică a proceselor corelative de socializare- individualizare și identificare-

2
ibidem, pp.25-26.
3
Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, vol.I, ed. Polirom, Iași, 1997, p.27.
 diferențiere, rezultă că transmiterea intergenerațională a valorilor și normelor se
înfăptuiește selectiv și că reproducția culturală și socială se împletește cu schimbarea.
- ambii parteneri (educator și educat) au un rol activ ( sunt agenți ai acțiunii, atât în
sensul pedagogic, cât și în sensul sociologic al termenului); deși părinții și copiii nu
sunt întotdeauna conștienți de consecințele educative ale acțiunilor lor, le pot pune în
evidență strategii educative ale acestora- care apar ca produsul unor negocieri între
părinți și copii; deosebirile între generații sau între idealul de personalitate formulat în
proiectele politico-educative și modelele reale din practicile educative, nu indică în
mod necesar absența strategiilor educative ale familiilor
- influența familială se exercită în interiorul unei rețele de agenți educativi (familie,
școală, grup de egali, mass-media, etc); strategiile educative familiale sunt produsul
interacțiunilor și negocierilor între familie și alți agenți sociali; indiferent de ceeea ce
doresc agenții politicilor educative, intervenționismul socio-educativ care tinde să
impună un model unic de personalitate, se „împiedică” de pluralismul modelelor pe
care practivile educative le produc și riscă să alunece spre totalitarism dacă nu se
deschid spre liberalism educativ (adică spre negocierea scopurilor și mijloacelor
acțiunii educative, în funcție și de interesele agenților/actorilor sociali). 4 Cercetările
arată că, în familiile din România, încă din perioada interbelică, părinții vizau șansele
de reușită ale copiilor și se străduiau să investească în educația lor, în măsura în care
vedeau în educație o condiție a reușitei sociale și în limitele resurselor lor.
Axa principală a educației familiale are la un pol moralitatea (înțeleasă ca datorie față
de celălalt, dar și ca domeniu al „normelor minore” ale întâlnirii față în față) iar la polul opus
cultura/învățătura/instruirea livrescă) și civilizația (privind alimentația, ținuta, politețea, etc.)
„Copilul de la țară este moral, copilul de la oraș este civilizat; ce au unii, le lipsește
celorlalți”.5
Familiile care trăiesc într-o societate în schimbare profundă și rapidă, trebuie să-și socializeze
copiii potrivit unui model cultural pe care chiar părinții nu-l cunosc suficent.
Pe măsură ce se avansează în istoria familiei, transmiterea dinspre generația părinților către aceea
a copiilor este limitată și completată printr-o transmitere în sens invers, precum și printr-un

4
Stănciulescu, E.- Sociologia familiei educaționale, vol..II, Ed. Polirom, Iași, 1998, pp. 25-26.
5
ibidem, p.374.
proces de reconstrucție în negocierea intergenerațională a obiectului, conținutului, stilurilor,
rolurilor educaționale6
Familiile mijlocii urbane, de origine rurală, încearcă să sintetizeze un nou model
moral-intelectual/școlar de tip paternalist-clientelar de viață cotidiană și de dezvoltare
psihosocială; aceasta permite să se conserve continuitatea între modelul rural moștenit și modelul
urban (să se conserve sentimentul ordinii și securității într-o lume în schimbare).
„În acest proces, strategiile familiale orientate către integrare și reproducție socială
generează schimbări iar mecanismele schimbării reprezintă suporturi ale unei ordini sociale
dinamice”7.
Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a ONU,
la 20 noiembrie 1989 și ratificată de România prin legea nr. 18 din 27 septembrie 1990,
recunoaște în preambulul său nevoia deosebită a copiiilor de a beneficia de protecție și de
asistență pentru a juca un rol deplin în societate.
În acest sens, se recunoaște dreptul copilului de a crește într-un mediu familial, într-
o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere, de a beneficia de o protecție juridică specială atât
înainte de naștere cat și după, de a i se acorda o atenție deosebită, ținând în mod corespunzător
seama de importanța tradițiilor și valorilor culturale ale fiecărui popor în protecțția și dezvoltarea
armonioasă a copilului.

Există două teorii importante privind relația școală-familie:

 teoria profesionalismului, care consideră ca un element esențial serviciul făcut altora,

fără a te gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea
clienților, un cod de etică profesională (deoarece guvernanții finanțează școala în profitul
public, guvernanții și electorii lor sunt clienții instituției școlare; deoarece părinții poartă
responsabilitatea fundamentală a educației copilului- până la vârsta de 16 ani-, iar școlile
nu fac altceva decât să ii ajute, părinții trebuie considerați clienții școlii, iar elevii, drept
consumatori).
 teoria schimbului, care consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal; se
consideră privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu
asigurat, o competiție restrânsă. Din această perdspectivă se pune întrebarea: ce câștigă
6
ibidem, p.378.
7
ibidem, p. 380.
 profesorul dintr-o cooperare cu familia? Se apreciază că acest câștig poate fi un statut
revalorizator în ochii societății; cooperarea cu familia poate fi un test profesional și poate
fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a dascălului, deoarece părinții sunt
clienți ai școlii; eficacitatea învățământului – evaluată la școli și învățători- poate fi
ameliorată prin cooperarea între școală și familie; părinții sunt responsabili legali de
educația copiilor lor și pot avea exigențe de a evalua rezultatele activității școlare.
Soluția ideală pare a fi: toți profesorii să aibă relații obișnuite de colaborare cu familiile;
porfesorii specializați să rezolve cazurile particulare, dificile, să efectueze vizite la
familii, când este necesar să se organizeze reuniunile cu familiile.

Teoria și practica educației trebuie să-și asume problematica interferenței dintre

influențele pe care le exercită școala și influențele pe care le exercită familia asupra dezvoltării
elevului. Utilizarea în scopul creșterii eficienței procesului educativ a acestui inportant factor de
formare a personalității umane, care este familia, nu mai poate fi neglijată, mai ales în contextul
dramaticilor schimbări din societatea contemporană, când tendința părinților de a încredința în
excclusivitate școlii educația copiilor, fără a fi și personal implicat într-un proces de participare
acitv și constructiv, în momentele cele mai constructive, riscă să creeze o ruptură între generații,
care ulterior poate fi greu de înlăturat.

Principalele obstacole care apaar în calea implicării parentale în educația și instruirea

copiilor sunt experiențele personale negative ale părinților din perioada propriilor ani de școală;
atitudinea implicit negativă față de sistemul de învățământ; riscul pierderii slujbei, atunci când
părinții trebuie să lipsească de la servici pentru a se implica în activitățile școlare alee copiilor;
nivelul de instruire scăzut, care le limitează posibilitatea de a-i ajuta pe copii la teme; existența
unor suspiciuni în legătură cu posibile atitudini negative din partea profesorilor.

Așadar, este necesară stabilirea unor relații strânse de parteneriat între școală și familie,
deoarece pentru mulți elevi factorii eșecului școlar se situează în familie și nu în cadrul
contextului școlar. În calitate de părinți, am putea preveni eșecul școlar dându-ne interesul
pentru copil și ajutându-l în problemele întâmpinate în timpul procesului educativ.
 Pentru buna funcționare a relației școală-familie este necesar ca părinții să acorde
importanță școlii, să manifeste interes pentru studiile copiilor lor, să se arate preocupați de
formarea profesională a copiilor, de perspectivele lor sociale. Nu mai puțin importantă este
asigurarea în familie a unui cadru cultural adecvat, deoarece s-a constatat că precaritatea
culturală a familiei poate provoca un retard al dezvoltării intelectuale generale a copilului.