Termenul kitsch îşi are originea în termenii germani kitschen (a

face ceva de mântuială) şi verkitschen (a degrada, a poci, a

măslui). Kitschul este caracterizat de lipsă de originalitate, de
autenticitate, imitaţie, lipsă de stil (sau amalgam de stiluri). A.
Moles (1980) situează apariţia kitschului în contextul civilizaţiei
de consum şi a democratizării artei, adică al dominării gustului
vulgar al maselor, al nivelării, al primatului cantităţii asupra
calităţii. Moles (1980) defineşte kitschul ca latura de prost gust a
bunului gust, un amestec de categorii, bucuria de a trăi, refuzul
efortului, toate amestecate în oala antiartei. Autorul evidenţiază
o funcţie pedagogică a kitschului: „ca să ajungi la bunul gust
trebuie să treci prin prostul gust, printr-un proces de epurări
succesive, adică prin urcarea unei piramide a calităţii”. O astfel de
pedagogie a kitschului este însă riscantă (Cucoş, 2002) – nu există
nici o garanţie că o dată instalaţi în zona confortabilă a kitschului
mai suntem dispuşi să facem efortul de a ieşi din starea de
comoditate şi lene intelectuală, pentru a pătrunde în sfera artei
autentice.
Epoca democratizării, spune Berdiaev (ap. Cucoş, 2002), este una
a comenzilor sociale care determină ceea ce trebuie să fie cultura,
arta, filosofia, ştiinţa şi chiar religia. Bănică (2006) reclamă
tendinţa nivelatoare, de entropizare specifică kitsch-ului, prezent
în artă, morală, religie, devenind un stil de viaţă comun, specific
civilizaţiei contemporane „călduţe”. Nimeni nu se poate sustrage
permanent şi total mediocrităţii kitschului. Societatea de consum
încurajează proliferarea fenomenelor kitsch.