Omul clasic

Între datorie și pasiune

Ghervan Ioana
Chiriță Anca
Niță Maria
Clasicismul
• Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare în Franța în
a doua jumătate a secolului al XVI-lea în timpul domniei lui
Ludovic al XIV-lea și se dezvoltă în perioada dintre secolele
XVII-XVIII.
• Clasicismul pledează pentru valorificarea Antichității și este
caraxterizat în special, prin respectul pentru Antichitate.
• Termenul " clasicism" vine de la latinul "classicus",adjectiv
format de la substantivul "classis" (clasa, subimpartire), ce îi
desemna pe cetățenii aparținând primei clase sociale.
• Cuvîntul "clasic" are mai multe accepții. Se consideră clasice operele
literare și artistice care întrunesc condițiile perfecțiunii. În acest sens sînt
clasici scriitorii și artiștii a căror opera își păstrează valoarea de-a lungul
veacurilor.
• Astfel, în operele lui Leonardo da Vinci, Victor Hugo, Mihai Eminescu,
George Enescu, recunoaștem valori clasice.
• În altă accepție "clasic" înseamnă ceea ce aparține lumii și culturii antice
greco-latine. Clasicismul este, astfel, un curent literar în operele căruia
rațiunea are rolul d 858g64i ominant și care definește ansamblul culturii și
literaturii greco-latine prin extensiuni antice
• La origine, clasicismul se bazează numai pe judecată etică și poate fi definit
că o mișcare artistică și literară care promovează ideile de armonie
și echilibru a ființei umane.
• Acesta este caracterizat prin afirmarea sensului moral și estetic al artei, prin
conformarea față de regulile clasice după modelul antichității greco-
române, prin îmbinarea frumosului cu binele și adevărul, utilului cu
plăcutul, prin interesul pentru natură umană și prin obiectivitatea
scriitorilor.
Principalele perioade ale clasicismului

• În formarea esteticii clasiciste distingem trei

perioade importante:
• 1. Perioada Renașterii franceze ce cuprinde a ÎI-a jum.
a secolului al XVI-lea. Ideea generală a esteticii clasiciste este cea
a imitațiilor Antichității.
• 2. Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660
și înlocuiește importantă primordială a imitațiilor cu primatul
regulelor.
• 3. Perioada 1636-1711 eremarcată prin apariția satirelor lui
Boileau.
 Modele ale clasicismului
• Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură)
ale Antichității, considerate că întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe
și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere
de artă desavarsite că realizare artistică, opere care să-
l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale.

• Modul de viață al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca respectivă,

era lăsat pe planul doi, de această ocupându-
se speciile literare socotite inferioare (comedia, satiră, fabulă).
• Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se
în special de înfierarea anumitor vicii (comedia
era văzută de Aristotel că 'infierare" a viciilor),
de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul însea
mnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă,
canon, ierarhie și credință într-un
ideal permanent de frumusețe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecțiune formal
ă (care va fi găsită în acele modele de frumusețe perfecte -
modelele clasice), înseamnă superioritate a rațiunii asupra fanteziei și pasiunii.
 Caracteristici
• Imitarea naturii în aspectele esențiale ale omului și vieții, după
modelul antic
• Finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică și etică
• Cadrul de desfășurare a ceea ce gândesc și înfăptuiesc personaj
ele este unul decorativ, rece și indiferent,
fără vreo influență asupra acestora
• Sublinineaza necesitatea de a realiza o armonie internă
a operei, obligația de a nu amestecă genurile și de a
respectă principiul verosimilității
• Eroii clasici sunt oameni țări, proprii lor stăpâni care-
și fac întodeauna datoria, învingându-și sentimentele potrivnice
 Trasaturi ale clasicismului
• Mitizarea: transfigurarea realității prin mit, că mod de a
exprimă conceptul de lume că mit,preluat din Antichitate.
• Etică:cultivarea virtuților că sens al artei, ceea ce-i da
un caracter moralizator.Virtuțile clasice sunt:dreptatea, înțelepciunea, curajul, vitejia, generozitatea.
• · Măsură: legea armoniei și echilibrului, concentrat în numărul de aur
• · Principiile: Binele și Răul, Frumosul și Armonia, Adevărul, Legea, elementele primordiale fiind :a
pă, aerul, focul, pământul, eterul..
• · Conceptele: Omul cugetător, cunoscătorul, Omul făurar, creatorul , Omul lumesc, plin de vicii
• Destinul schimbător
• · Analogia: eroii sunt asemenea, de unde conflictul implacabil, fiindca ambele parti sunt
inflexibile
• Rationalismul: omul, condus si caracterizat prin ratiune, eliberat de patimi si purtator de virtuti
• Obiectivismul: atitudinea logica, obiectiva -aspectul juridic al lumii, al omului, societatii ; inlaturarea
subiectivismului.
• Eternul: eroii sunt fara evolutie interioara -arta este autonoma- se cultiva atemporalitatea.
• Spațialitatea: sublimarea timpului in spatiul sacru
• Utilul si plăcutul: scop al artei - arta sa fie desavarsita, dar sa fie si utilă
 Reprezentanți
• Gruparea ideilor clasiciste și transformarea lor într-o unitate de norme
estetice constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille,
Racine, Boileau, Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind de la imitația
anticilor, este promovată o artă cu un scop moral, în centrul căreia se află
omul rațiunii și al armoniei universale. Clasicismul reunește scriitorii care
acceptă unele legi comune, care au că trăsături generale: claritatea, ordinea
și măsură.
• În Franța principalii reprezentanți ai clasicismului sînt: Pierre Corneille,
Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin-Molière, La Fontaine, Jean de la
Bruyère, Boileau.
• În opera "Artă poetică", Nicolas Boileau-Desprèaux
sintetizează principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale
de creație, ilustrate apoi pe genuri și pe specii literare.
Pierre Corneille
• Alături de Jean Racine, Pierre
Corneille ilustrează tragedia clasică franceză
în mod strălucit, fiind "deschizător de
drumuri" în această direcție. Corneille afirmă
că: "Tragedia cere pentru subiectul ei
o acțiune măreață, extraordinară, serioasă" și
că "Izvorul trebuie căutat în istorie
sau legendă". Corneille scrie capodoperă
să "Cidul". Cu "Cidul" apare adevăratul
stil tragic. Corneille rămîne, astfel,
pictorul măreției și nobleței umane.
• Corneille s-a născut la 6 iunie 1606 în Rouen, Franța și a început să
studieze dreptul la 18 ani.În 1629 va scrie prima să comedie, Mélite. Piesă
a avut mare succes la Paris, drept urmare Corneille a început să scrie piese
în mod regulat. În 1634 atenția s-a concentrat asupra lui Corneille, când
acesta a fost ales să scrie versuri cu prilejul vizitei Cardinalului Richelieu la
Rouen. Cardinalul l-a observat pe Corneille și l-a ales să se numere printre
"Cei cinci poeți", alături de Guillaume Colletet, Boisrobert, Jean Rotrou, și
Claude de Lestoile.
 Cidul
• Prezentată pentru prima oară în 1636,
tragedia lui Corneille este inspirată din
legendă Cidului, eroul spaniol al luptelor din
Evul Mediu împotriva maurilor. Ximena îl
iubește pe Don Rodrig și este iubita de
acesta. Într-o dispută, Don Gomez, tatăl
Ximenei, îl pălmuiește pe Diego, tatăl lui
Rodrig. Fiind prea bătrân pentru a răzbună
prin lupta jignirea suferită, Don Diego îi cere
propriului fiu să îi apere onoarea,
provocându-l pe Don Gomez. Rodrig îl
ucide în duel pe tatăl iubitei sale. Din datorie
față de memoria tatălui ei, Ximena se vede
silită să îi ceară regelui condamnarea la
moarte a iubitului ei, Rodrig.
Jean Baptiste Poquelin-Molière
• Alături de ceilalți clasici francezi se manifestă și
Jean Baptiste Poquelin-Molière, care își desfășoară
activitatea în perioada de triumf absolut al
clasicismului. Ideile clasice ale lui Molière se
manifestă, îndeosebi, prin respectarea principiului
imitarii naturii. Natură umană, cu toate aspectele ei,
este tema principala a comediilor lui Molière. Dintre
cele mai cunoscute comedii putem menționa:
"Tartuffe", "Avarul", "Mizantropul", "Don Juan",
"Femeile savante", "Bolnavul închipui"t
.Universalitatea lui izvorăște din faptul că a surprins
în opera să aspecte permanent prezente, atît în
spațiu, cît și-n timp - slăbiciunile omenești. Molière,
că și Shakespeare și Balzac, aparține acelei familii de
oameni ai adevărului și ai lucidității care denunță
viciile oamenilor, cu încredere în latura luminoasă a
ființei umane.
• Iohann Wolfgang Goethe spunea: "Îl cunosc pe Molière și țin
la el din tinerețea mea; întreagă-mi viață am avut ce învață de
la el . Mă farmecă nu numai experiență lui de artist desăvîrșit,
ci, mai ales, naturalețea lui plăcută, înalta cultură a sufletului
sau de poet."
 Jean de la Fontaine

• Alături de Molière își face apariția și marele fabulist

francez Jean de la Fontaine, care își ia că baza operele
tatălui fabulei, Esop. Deși La Fontaine pornește de la
modelele înaintașilor, totuși, tratează fabulă într-un
stil personal. Fabulă lui La Fontaine este complexă nu
numai prin bogăția tematică, ci și prin caracterul
epico-dramatic și mesajul adînc umanist. Limba și
stilul lui La Fontaine ating perfecțiunea prin
simplitate și densitate.
 Jean de la Bruyère
• Prin intermediul lui Jean de la Bruyère, în sec. al XVII-lea, alături
de comedie și fabulă se dezvoltă și o literatură de maxime, de
portrete morale. Opera prin care La Bruyère rămîne clasic este
"Caracterele". În unele caractere îi denunță pe impertinenti,
grosolani, palavragii, orgolioși, lingușitori. El nu inventează
personaje sau tipuri, ci le creează din ceea ce observă în jurul sau:
"Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu împrumut."
 André Gide

• O caracteristică generală a clasicismului am putea-o face

prin intermediul viziunii scriitorului francez André Gide,
care spunea că: "Adevăratul clasicism nu este rezultatul
unei constrîngeri din afară, această rămîne artificială și nu
produce decît opere academice. Mi se pare că acele calități
pe care obișnuim să le denumim clasice sînt mai cu seama
calități morale și îmi place să consider clasicismul că un
buchet armonios de calități dintre care prima este
modestia."
Jean Racine
• Seriile neîntrerupte de capodopere ale lui Racine
(Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Phèdre,
Mithridate) se compun din tragedii având că tema
dragostea. În aceste tragedie este vorba despre
dragostea senzuală în formă să extremă. Tragedia să
a suscitat o mare admirație și a creat o cultură a
pasiunii, pregătită deja de Corneille și romanul de
dragoste. Pasiunile descrise în tragediile raciniene
ating o intensitate pe care nu o mai întâlnim decât la
el. Violenței sentimentelor îi corespunde o limba de
o deosebită elegantă și armonie. Tragediile sale, cu
acțiune mai simplă și evenimente mai puține,
interesează, mai ales, prin viață interioară a eroilor.
În teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj,
voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun
tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare.
Prin operele lui Corneille și Racine, tragedia s-a
impus că gen major al clasicismului modern.
Andromaca in mitologie
În mitologia greacă, Andromaca (Ανδρομαχη) este
soția lui Hector, fiica lui Eetion și sora lui Podes. A fost
născută și crescută în cetatea Teba din Misia, unde tatăl
ei era rege. Numele ei ar putea însemna 'lupta unui om',
deoarece s-a format prin contopirea cuvintelor ανδρος
(andros), al unui om și μαχη (machē), bătălie, lupta.
• Înainte de cel de-al nouălea an al războiului troian,
cetatea natală a Andromacai a fost devastată de Ahile,
iar tatăl și cei șapte frați ai săi au fost masacrați.
Împreună cu Hector, Andromaca a avut doar un copil,
Astianax. În timpul războiului împotriva Troiei, ea își va
pierde atât soțul (ucis de Ahile într-o lupta eroică) cât și
fiul (aruncat de pe zidurile Troiei de Neoptolemus).
După căderea Troiei, Andromaca va reveni lui
Neoptolemus și va fi dusă împreună cu acesta și fratele
lui Hector, Helenus, în Epir. Acolo, Andromaca îi va
dărui lui Neoptolemus trei fii: Molosos, Pielos și
Pergamos. În tragediaAndromaca de Euripide, eroina
era pe cale să fie asasinată împreună cu Molosos de
Hermione, soția lui Neoptolemus și fiica Elenei. După
moartea lui Neoptolemus, Andromaca se căsătorește cu
Helenus și devine regina Epirului.
Tragedia “Andromaca”

• Dramaturgul francez Jean Racine a scris

"Andromaca" în 1667. Prima să punere în scenă
s-a făcut în Hôtel de Bourgogne în același an, pe
dată de 17 noiembrie, pentru Marie-Thérèse
d'Autriche, reginaFrantei. Actorii erau membrii
ai trupei 'Les Grand Comédiens' ("Marii
comedieni"), iar Domnișoară Du Parc a avut
rolul principal.
• Versiunile lui Euripide și Virgilius au servit drept
surse de inspirație prntru piesă de teatru a lui
Racine. După Războiul Troian, în care Ahile îl
ucide pe Hector, Andromaca, văduva lui Hector,
este luată prizonieră și devine sclava a fiului lui
Ahile, Pirus. Pirus trebuie să se căsătorească cu
Hermiona, fiica regelui spartan Menelaus.
• Subiectul tragediei este structurat în cinci acte. În primul act,
Oreste, ambasadorul grec, se prezintă la curtea lui Pirus pentru a-l
convinge să-l condamne pe Astianax la moarte, temându-se că fiul
lui Hector ar putea ajunge într-o zi să răzbune Troia. Pirus refuză
inițial, însă, ulterior, fiind respins de către Andromaca, amenință
să-l predea pe Astianax grecilor.

• În actul al doilea, Oreste vorbește cu Hermiona, ce acepta să plece

cu el dacă Pirus îi va permite. Dar Pirus, deși până acum
neinteresat de Hermiona, îl anunță pe Oreste că a hotărât să se
căsătorească cu această, și că i-l va da pe Astianax.
• Cel de-al treilea act îl surprinde pe Oreste în furia și agonia lui deoarece știe că
a pierdut-o definitiv pe Hermiona. Andromaca îi imploră pe Hermiona și pe
Pirus să-i cruțe fiul. Pirus declara că-și va schimbă decizia numai dacă
Andromaca se va căsători cu el. Această ezită, neștiind cum să procedeze.
• În actul următor, Andromaca consimte să-l ia în căsătorie pe Pirus,
această fiind singură cale de a-și salva fiul, dar intenționează să se sinucidă
imediat ce ceremonia se va încheia, pentru a rămâne credincioasă memoriei
soțului ei, Hector. Geloasă, Hermiona îi cere lui Oreste să-l ucidă pe dragul ei
Pirus.
• Actul final prezintă remușcările Hermionei, ce regretă că a cerut moartea
lui Pirus întrucât ea îl iubește. Până să poată ea să-și anuleze cererea, apare
Oreste anunțând că și-a dus la bun sfârșit misiunea cu care Hermiona îl
insarcinase. Această îi mulțumește printre insulte. Oreste înnebunește din
cauza unui blestem aruncat asupra să de către furii, geniile răzbunătoare care
pedepseau fărădelegile muritorilor. Hermiona se sinucide.
 Bibliografie

• http://www.scritub.com/arta-cultura/Omul-clasic-
intre-datorie-si-p35869.php
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Literatura_rom%C3%
A2n%C4%83_clasic%C4%83
• https://www.ebacalaureat.ro/c/clasicismul/475