OMUL RENASCENTIST

Studiu de caz
 CUPRINS

 Premisa
 Context istoric, trăsături
 Perioada renascentistă în literatură
 Personalități
 Miguel de Cervantes
 Don Quijote de la Mancha
 William Shakespeare
 Furtuna
 Concluzie
 Premisa:
“Renașterea creează condițiile esențiale ale
culturii moderne prin proclamarea independenței
spirituale și îndemnarea la cugetare
-Andrei Oțetea
 Contextul istoric
Numim Renașterea o perioadă din istoria europeană cuprinsă aproximativ între
începutul secolului al XV-lea și jumătatea celui de al XVI-lea. Termenul
desemnează atât redescoperirea culturii clasice antice grece ști și latine, cât și
consecințele sale: înflorirea și dezvoltarea fără precedent a artelor plastice,
literaturii și filozofiei în Europa și mai cu seamă în Italia, în contrast cu relativul
obscurantism al Evului Mediu.
Din punct de vedere cultural și istoric , Renașterea a fost o perioadă remarcabilă.
Sfârșitul Evului Mediu a readus în Europa filozofia greacă, mai cu seamă pe cea a
lui Platon și Aristotel, dar și un mare număr de informații, cu precădere din
domeniul matematicii, geometriei, științelor naturii și medicinei.
Pe plan cultural, invenția tiparului în jurul lui 1450 de către Johannes Gutenberg, în
conjuncție cu înlocuirea pergamentului cu hârtia, fac posibile diseminarea din ce în
ce mai largă și mai rapidă a informației.
 Trăsăturile Renașterii

Renașterea este cunoscută ca o perioadă de formidabilă înflorire a artelor plastice.

La nivel filozofic, este accentuat sincretismul: ideea unei unități fundamentale a
tuturor sistemelor filozofice și teologice.
Expresia cea mai elevată s-a materializat în umanismul renascentist: explorarea în
detaliu a naturii umane. Omul devin astfel subiectul cel mai important: artele îi
explorează în detaliu anatomia, literatura îî scoate la iveală emoțiile, iar filozofia îl
integrează în creația divină.
Omul renascentist este un demiurg, un creator cu potențial nemărginit, în natura
căruia se concentrează însăși esența universului. El poate fi în acela și timp pictor,
sculptor, anatomist, inventator etc.

Leonardo da Vinci este considerat idealul omului

renascentist.
 “La nascita di Venere”
Sandro Botticelli

Shakespeare Miguel de Cervantes

 Literatura renascentistă
Literatura Renașterii se referă la acea epocă din literatura europeană care a
început în Italia în secolul al XV-lea. S-a răspândit în toată Europa în secolul al
XVI-lea până la începutul secolului al XVII-lea. Secolul al XVI-lea a fost
totodată perioada umanismului european, el influențând filosofia Rena șterii.
Redescoperirea Antichității a dus la secularizarea omului și a demnită ții
umane. Renașterea a fost o schimbare profundă în viața spirituală, schimbare
care a marcat sfârșitul Evului Mediu și începutul perioadei moderne timpurii.
Europa era caracterizată de adânci schisme politice și religioase, în primul
rând între nord și sud, despărțite de Reformațiune. Epoca a fost martora
Marilor descoperiri geografice și științifice importante. Odată cu descoperirea
tehnologiei tiparului a avut loc o răspândire a literaturii ca niciodată, din
aceasta rezultând și noi genuri literare. Unii dintre cei mai mari arti ști plastici
ai omenirii au trăit în această epocă.

Literele mobile ale tiparului

inventat de Gutenberg
Redescoperirea Antichității a făcut ca literatura clasică să devină accesibilă
Europei, după ce fusese pierdută sau inaccesibilă timp de sute de ani, ceea ce a dat
numele epocii, Renașterea. În anul 1488, epopeile homerice au fost din nou citite în
Italia, fiind apoi traduse în mai multe limbi europene în secolul al XVI-lea: franceză
și germană în 1530, italiană în 1544, engleză în 1581.[1].
Epoca a fost caracterizată de frământări sociale și războaie, de contradic ții politice
și religioase. Imperiul Roman de Răsărit a fost cucerit de musulmani, islamul
amenințând Europa. Din punct de vedere religios, Europa acelei perioade a
cunoscut atât reforma protestantă cât și contrareforma. Din punct de vedere
tehnologic, epoca este data de naștere a unor arme destructive, precum pu șca și
tunul, și a prafului de pușcă. Statul-națiune și burghezia timpurie s-au dezvoltat
ca noi factori de putere.

În deceniul al VI-lea al secolului al XVI-lea, germanul Johannes Gutenberg a

descoperit arta tipografiei, mai întâi literele mobile și apoi cele turnate, care puteau
fi folosite împreună pentru construirea cuvintelor, și cu ajutorul cernelii negre de
tipar, aceste litere puteau fi tipărite pe hârtie. Mai târziu a descoperită și presa de
tipar, lucru care în decursul a câțiva ani a revoluționat produc ția de cărți în
Europa. Este greu de închipuit că literatura Renașterii ar fi cunoscut aceala și avânt
fără descoperirea artei tipografice. Înainte de vremea lui Gutenberg, căr țile și
manuscrisele erau multiplicate prin copiere de mână, de obicei de către călugări.
În 1517, germanul Martin Luther a bătut în cuie pe ușa bisericii din Wittenberg
cele 95 de teze ale sale, care au fost ulterior tipărite și răspândite în toată
Germania. Luther ataca comerțul cu lucrări indulgențiate, însă revolta a devenit
în scurt timp vastă. Contestațiile lui Luther au dus la studiul minuțios al Bibliei.
Reacția Bisericii a făcut ca Luther să meargă un pas mai departe și să refuteze
cinci din cele șapte sacramente. Și alții aveau astfel de critici religioase, printre
ei fiind Erasmus din Rotterdam și Philipp Melanchthon, suporterul lui Luther.
În secolul al XVI-lea, conflictul dintre catolici și protestan ți a dus printre altele
la Războiul de Treizeci de Ani.
Reforma protestantă a avut și o altă importanță decât cea religioasă, anume că
Biblia a fost tradusă în limba maternă, fiind de acum la îndemâna oricui. Acest
lucru avea să aibă importanță pentru limbajul traducerilor. A fost cazul
traducerii în germană a lui Luther, iar lucruri similare au avut loc în Anglia,
Olanda, Danemarca, Suedia etc. Doar în Norvegia efectul a fost negativ, prin
faptul că traducerea daneză a Bibliei, fiind folosită și în Norvegia, a încetinit
dezvoltarea limbii norvegiene, lucru care a durat până pe la sfârșitul secolului
al XIX-lea. Chiar și astăzi, norvegiana este în mare măsură influențată de limba
daneză.

Începutul Vechiului Testament,

biblia lui Gutenberg
 Figuri importante ale Renașterii

Italia
Leonardo da Vinci(1442-1519), pictor, sculptor, inginer și inventator. Printre
lucrările sale cele mai importante se numeră Mona Lisa, Cina cea de taină și
Fecioara dintre stânci
Germania
Albrecht Durer(1471-1528), pictor, gravor și matematician, autor a trei
remarcabile autoportrete și a numeroase gravuri, între care Melancolia I și Cei
patru călăreți ai apocalipsei.
Franța
Francois Rabelais(1494-1553), scriitor, autorul lui Gargantula și Pantagruel
Anglia
Shakespeare (1564-1616), dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare
scriitor al literaturii engleze.
Spania
Miguel de Cervantes(1547-1616), romancier, poet și dramaturg, considerat
simbolul literaturii spaniole.
Leonardo da Vinci

Francois Rabelais

Shakespeare

Albrecht Durer
Cervantes
 Miguel de Cervantes

Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares - d. 22

aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol, considerat
simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El
ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al
micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern
și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit
„Principele ingeniozității”
Se obișnuiește să se spună că Miguel de Cervantes și William Shakespeare au
decedat în aceeași zi. Acest lucru este însă imposibil, deoarece, chiar dacă au
murit în aceeași dată, în Marea Britanie se utiliza calendarul iulian, în timp ce în
Spania se adoptase cel gregorian.
Primul ministru israelit David Ben Gurion a învățat spaniolă pentru a putea citi
„Don Quijote” în limba originală.
Nu există imagini reale ale lui Cervantes. Există doar picturi bazate pe descrierile
fizice pe care autorul însuși le-a sugerat în scrierile sale.
 Don Quijote de la Mancha

Don Quijote povestește aventurile unui hidalgo scăpătat pe nume Alonso

Quijano, dintr-un sat din La Mancha. Fascinat până la obsesie de romanele
cavalerești pe care le citește cu aviditate, el își pierde într-o zi min țile, începând
să se creadă un cavaler rătăcitor, asemenea celor care i populează lecturile.
Își schimbă numele în Don Quijote, își găsește arme ruginite și-și creează o
armură din fier vechi și carton.
Acesta își face rost de un cal pe care-l botrază Rocinante și își caută o domi ță de
rang înalt căreia să-i dedice viitoarele sale aventuri. Domni ța devine Aldonza
Lorenzo, oțărancă dintr-un sat vecin. Aceasta ia supranumele de Dulcineea din
Toboso.
Astfel, înarmat, cavalerul pornește în cătare de aventuri, nebunia
determinându-l să altereze deseori, o realitate prea trivială pentru a o face să
corespundă idealurilor sale cavalerești.
Primele sale aventuri au un deznodământ lamentabil, acesta fiind bătut, iar
cărțile fiindu-i arse, toate cu excepția câtorva printre care Galateea a unui
oarecare Miguel de Cervantes.
Restul romanului este ocupat de o lungă serie de aventuri, relatate cronologic, în
maniera romanelor picarești. Structura aventurilor este similară, Don Quijote
confundă o situație obișnuită cu o aventură cavalerească.
În partea întâi, capitolul 9, acțiunea romanuli se curmă brusc pentru a face loc
unui alt nivel narativ: povestea cavalerului se dovedește a fi oistorisire pe care
naratorul o întrerupe din lipsă de surse. O va continua abia după descoperirea
unui manuscris a unui oarecare Cide Hamete ben Engeli.
În cele din urmă, Don Quijote este învins într- bătălie cu Sanson Carrasco.
Aceste, tot din La Mancha, se hotărăște să-l vindece deghizându-se în cavaler și
provocându-l la luptă, cerundu-i ca pedeapsă să abandoneze cavaleria. Învins,
acesta se întoarce acasă, unde se îmbolnăvește grav. Însă, nici pe patul de moarte
nu este părăsit de nebunie, hotărând să devina păstor, dar moare înainte de a
reuși.

Cartea care supraviețuiește arderii

tuturor romanelor lui Don Quijote
 Opera lui Cervantes a fost interpretată atât ca o parodie a roamnelor
cavalerești, cât și ca primul roman european modern, iar protagonistul său a
fost văzut ca o figură comică , dar și ca un erou tragic al cărui idealism se
ciconește dureros de o lume obtuză.
Mai recent, critica literară s-a concentrat pe dimensiunea metafic țională a
romanului și pe numeroasele sale rame narative. Distincția dintre istorie și
ficțiune devine astfel ambiguă până la dispariție, adevărul nu mai este o func ție
a textului, ci devine mai degrabă parte din interpretarea subiectivă a cititorului.
 William Shakespeare
William Shakespeare (n. aprilie 1564, Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei
– d. 23 aprilie/3 mai 1616, Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei) a fost un
dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de
limba engleză și supranumit „Poetul din Avon” (în engleză "Bard of Avon”)
sau „Lebăda de pe Avon” ("The Swan of Avon"). Din vasta sa operă - parte
realizată în colaborare - s-au păstrat aproape 38 de piese de teatru, 154 de
sonete, 2 lungi poeme narative, precum și alte multe poezii traduse în
aproape fiecare limbă vorbită.
Nu se știe exact când a început Shakespeare să scrie, dar aluziile
contemporane și recordurile de performanță arată că mai multe dintre
piesele sale au fost montate pe scenă la Londra doar după 1592. Bardul a
fost suficient de bine cunoscut la Londra, atât cât să fie atacat de
dramaturgul Robert Greene.
După anii 1606-1607, Shakespeare a scris puține piese de teatru și nici una
nu îi mai este atribuită după 1613. Ultimele trei piese ale sale au fost
colaborări, probabil cu John Fletcher, care i-a succedat ca dramaturg în
compania teatrală „Oamenii regelui”.
Shakespeare a murit la 23 aprilie 1616. Susanna s-a căsătorit cu un medic,
John Hall, în 1607, iar Judith s-a căsătorit cu Thomas Quiney, un podgorean,
 Furtuna
Scriind Furtuna, Shakespeare a intenționat se pare să-și ia adio de la lumea
teatrului. Deși dramaturgul a mai compus două piese, natura testamentară a
acesteia rămâne evidentă.
Protagonistul Prospero, ducele de Milan, a fost detronat de către fratele său
uzurpator Antonio, ajutat de Alonso, regele de Napoli. Prospero și fiica lui
Miranda au fost puși într-o mică barcă și au fost trimiși departe pe o insulă
nelocuită. Când Prospero începe a analiza insula, el găsește acolo doi locuitori:
Ariel, un spirit și Caliban, probabil fratele acestuia. Vrăjitoarea Sycorax, mama
lui Caliban, a murit cu câțiva ani înainte de venirea lui Prospero, dar înainte de a
muri l-a întemnițat pe Ariel într-un copac. Prospero îl eliberează pe Ariel, iar
acesta dorește să îl slujească. În următorii 12 ani Prospero î și practică vrăjitoria
și în final face o furtuna care cauzează ca vasul pe care se aflau Antonio, Alonso
și alții și care trecea prin apropiere să ajungă la insulă. Toată ac țiunea piesei de
aici încolo se petrece pe insulă.

Scena din actul I, desenată de

Gregor Romney
Acțiunea din Furtuna, în contrast cu alte opere ale dramaturgului, se petrece
într-o perioadă foarte scurtă de timp( după-amiaza naufragiului) și într-un
singur loc(insula lui Prospero). Cu toste acestea piesa e departe de a adera
complet la conceptele dramaturgiei clasice: narațiunea este elaborată și
frgmentată, străbătută de acțiuni secundare și elemente fantastice.
Nu există nici o sursă evidentă unică pentru opera Furtuna, dar cercetatorii au
observat paralele între "Naufragium" Erasmus, Peter Martyr's "De orbo novo",
și un raport de martor de către William Strachey al vieții reale a naufragiatului
în Sea Venture din insulele Bermude. În plus, unul dintre discursurile lui
Gonzalo este derivat din eseul lui Montaigne Din Canibales, și o mare parte
din discursul renunciative Prospero este luată cuvânt cu cuvânt dintr-un
discurs de Medeei in poemul Metamorfozele lui Ovidiu. Masca din Actul 4
poate fi o editie târzie, probabil, în onoarea nunții prințesei Elisabeta de
Boemia și V Frederick, Elector Palatine, în 1613. Piesa a fost publicată prima
dată în First Folio al lui 1623.
. Scrierile Renașterii târzii, Don Quijote și Furtuna sunt străbătute de puternice
accente de îndoială și melancolie. Renașterea târzie recunoa ște încă imensul
potențial al omului, dar este din ce în ce mai sceptică în privin ța abilită șii acestuia
de a-l folosi cu înțelepciune.
Don Quijote este, în fond, un personaj bine intenționat, care ia decizia de a deveni
cavaler atât pentru sporirea onoarei sale, cât și pentru slujirea prpriei sale țări.
Dar spiritul critic și imaginația cu care e înzestrat, nu-l feresc de nebunie, ci
dimpotrivă, par chiar să i-o provoace.
Prospero, la rândul său, poate fi și el privit ca un model ambiguu de om al
Renașterii, incapabil să îmbine îndatoririle de lider cu pasiunea pentru cunoa ștere
și magie. Gestul său final de a-și distruge cărțile poate fi și el privit ca o renun țare
la idealurile inițiale ale Renașterii: omul are într-adevăr capacităși uimitoare de
creație și un potențial intelectual nemărginit, dar, adeseori, puterea e înso țită de
exces, iar înțelepciunea aduce cu sine dezamăgire
 Concluzie
Încrederea nemăsurată în potențialul uman se reflectă în timpul Renașterii
italiene în vocația universalității. Preluând un principiu al Antichită ții greco-
latine, artiștii și scriitorii secolului al XV-lea echivalează frumuse țea fizică cu
performanța morală. Omul universal al Renașterii reflectă perfecțiunea creației
divine atât din punct de vedere fizic cât și psihologic-nimic din ce este uman sau
natural nu i este străin și fiecare dintre aceste ființe perfecte reprezintă un arhetip
al întregii umanități. În această tendință spre universal se încadrează jubila ția
inițială a Renașterii, reflectată atât în arta vremii, cât și în opere literare, precum
Discursul lui Pico della Mirandola.
Sfârșitul Renașterii aduce însă cu sine sceptcismul, reflectat tocmai într-o
îndepărtare de universal. Vocația demiurgică a omului universal are ca revers
izolarea de o societate în care indivizii nu se pot ridica la nivelul său. Omul
Renașterii devine astfel un melancolic și un interiorizat, iar unversalitatea se
transformă în individualism.