Sunteți pe pagina 1din 11

.

ION HELIADE RADULESCU

ION HELIADE RADULESCU BIOGRAFIE :

ION HELIADE RADULESCU s-a nascut in data de 6 Ianuarie 1802 la Targoviste fiind fiul lui Ilie
Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol.A fost scriitor, filolog si îndrumator cultural, membru fondator al
Academiei Romane si primul presedinte al Academiei Romane.

A urmat Scoala greceasca de la Schitu Magureanu apoi la Colegiul Sf. Sava, ajutându-l pe Gh. Lazar si
devenind dupa retragerea acestuia un succesor de baza. Va preda aici româna si matematica. Publica la
Sibiu Gramatica Româneasca (1828). Înfiinteaza primul ziar Curierul românesc (1829), urmat de
suplimentul literar Curierul de ambe sexe (1837). În 1836, îsi aduna productia literara în volumul Culegeri
din scrierile lui I. Eliad de proze si de poezie. Participa la pregatirea Revolutiei de la 1848, redacteaza
proclamatia ce s-a citit la Izlaz, e membru al guvernului provizoriu si e silit a se expatria, traind 10 ani
departe de tara la Paris, Constantinopol si Insula Chios. Abia în 1859 se înapoiaza din exil.

Este un militant pentru drepturile omului fiind insa adeptul actiunilor moderate de acest gen fiind impotriva
revolutionarilor ultranationalisti. Heliade domina o jumatate de secol de poezie româneasca. Îsi face planuri
mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearca toate speciile genului liric, însa productiile literare sunt inegale:
unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirica si fabula. Si în
proza, unde are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importanta opera este Echilibru între
antiteze, prima schita româneasca a unui sistem filosofic.

A murit la Bucuresti in 27 aprilie 1872.

I s-a zis parintele literaturii române si i s-a ridicat o statuie la Bucuresti. Este, a doua mare personalitate a
literaturii române dupa D. Cantemir" (G. Calinescu). Vede lumina zilei la Târgoviste, ca fiu al lui Ilie
Radulescu. Urmeaza Scoala greceasca de la Schitu Magureanu. Trece la Colegiul Sf. Sava, ajutându-l pe
Gh. Lazar si devenind, la retragerea acestuia, succesor de nadejde. Va preda aici româna si matematica.
Publica la Sibiu Gramatica Româneasca (1828). Înfiinteaza primul ziar Curierul românesc (1829), urmat de
suplimentul literar Curierul de ambe sexe (1837). În 1836, îsi aduna productia literara în volumul Culegeri
din scrierile lui I. Eliad de proze si de poezie. Participa la pregatirea Revolutiei de la 1848, redacteaza
proclamatia ce s-a citit la Izlaz, e membru al guvernului provizoriu si e silit a se expatria, traind 10 ani
departe de tara la Paris, Constantinopol si Insula Chios. Abia în 1859 se înapoiaza din exil.
Cel care pregatise revolutia n-a împartasit ideile radicale, violente ale confratilor politici. În opozitie cu aripa
radicala a revolutionarilor, I.H.R. era adept al actiunilor moderate, pentru a feri tara de interventia straina.
S-a pronuntat în potriva împroprietaririi clacasilor, pentru desprinderea totala de sub influenta Rusiei si
pentru o întelegere cu Turcia. Multi din fostii prieteni i-au devenit adversari. Îsi ia aere de profet,
împroscându-si adversarii cu furie nestapânita.
Scriitor, filolog si îndrumator cultural, Heliade domina o jumatate de secol de poezie româneasca. Îsi face
planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearca toate speciile genului liric, însa productiile literare sunt
inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirica si
fabula. Si în proza, unde are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importanta opera este Echilibru
între antiteze, prima schita româneasca a unui sistem filosofic.
Capodopera literara a lui H. ramâne Zburatorul:
"Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate, Multimi de vinetele pe sân mi se ivesc; Un foc s-
aprinde-n mine, racori ma iau din spate, Îmi ard buzele, mama, obraji-mi se palesc!"
Porneste de la mitul folcloric, de care vorbeste si Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. Acelasi mit îl
inspira si pe Eminescu în Calin (File de poveste) si în Luceafarul.
Poetul nostru national îl admira astfel în Epigonii:
"Eliad zidea din visuri si din basme seculare Delta biblicelor sfinte, profetiilor amare, - Adevar scaldat în
mite, sfinx patrunsa de-nteles. Munte cu capul de piatra de furtune detunata, Sta si azi în fata lumii o
enigma nesplicata, Si vegheaz-o stânca arsa dintre nouri de eres."
ION HELIADE RADULESCU
Articole similare: ION, HELIADE, RADULESCU
I s-a zis parintele literaturii romAne si i s-a ridicat o statuie la Bucuresti. Este, a doua mare personalitate
a literaturii romAne dupa D. Cantemir" (G. Calinescu). Vede lumina zilei la TArgoviste, ca fiu al lui Ilie
Radulescu. Urmeaza Scoala greceasca de la Schitu Magureanu. Trece la Colegiul Sf. Sava, ajutAndu-l pe
Gh. Lazar si devenind, la retragerea acestuia, succesor de nadejde. Va preda aici romAna si matematica.
Publica la Sibiu Gramatica RomAneasca (1828).
Anfiinteaza primul ziar Curierul romAnesc (1829), urmat de suplimentul literar Curierul de ambe sexe
.
(1837). An 1836, Asi aduna productia literara An volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze si de
poezie. Participa la pregatirea Revolutiei de la 1848, redacteaza proclamatia ce s-a citit la Izlaz, e
membru al guvernului provizoriu si e silit a se expatria, traind 10 ani departe de tara la Paris,
Constantinopol si Insula Chios. Abia An 1859 se Anapoiaza din exil.
Cel care pregatise revolutia n-a Ampartasit ideile radicale, violente ale confratilor politici. An opozitie cu
aripa radicala a revolutionarilor, I.H.R. era adept al actiunilor moderate, pentru a feri tara de interventia
straina. S-a pronuntat An potriva Amproprietaririi clacasilor, pentru desprinderea totala de sub influenta
Rusiei si pentru o Antelegere cu Turcia. Multi din fostii prieteni i-au devenit adversari. Asi ia aere de
profet, AmproscAndu-si adversarii cu furie nestapAnita.
Scriitor, filolog si Andrumator cultural, Heliade domina o jumatate de secol de poezie romAneasca. Asi
face planuri mari, dar nu le duce la Andeplinire. Ancearca toate speciile genului liric, Ansa productiile
literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit Anzestrat pentru poezia
satirica si fabula. Si An proza, unde are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importanta opera
este Echilibru Antre antiteze, prima schita romAneasca a unui sistem filosofic.
Capodopera literara a lui H. ramAne Zburatorul:
"Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate, Multimi de vinetele pe sAn mi se ivesc; Un foc s-
aprinde-n mine, racori ma iau din spate, Ami ard buzele, mama, obraji-mi se palesc!"
Poneste de la mitul folcloric, de care vorbeste si Dimitrie Cantemir An Descriptio Moldaviae. Acelasi mit
Al inspira si pe Eminescu An Calin (File de poveste) si An Luceafarul.
Poetul nostru national Al admira astfel An Epigonii:
"Eliad zidea din visuri si din basme seculare Delta biblicelor sfinte, profetiilor amare, - Adevar scaldat
An mite, sfinx patrunsa de-nteles. Munte cu capul de piatra de furtune detunata, Sta si azi An fata lumii o
enigma nesplicata, Si vegheaz-o stAnca arsa dintre nouri de eres."
(6.01.1802-27.04.1872)
Ion Heliade Radulescu s-a nascut la Targoviste, fiind fiul unui capitan de potera. Face scoala greceasca,
apoi urmeaza la Bucuresti Scoala de la Sf. Sava, condusa de Gh. Lazar, unde va si ramane ca dascal.
Sprijina infiintarea a numeroase societati culturale si se implica activ in mai toate activitatile mai
insemnate ale epocii sale. in special prin intermediul ziarului Curierul romanesc (1829), urmat de un
supliment literar Curier de ambe sexe (1837), contribuie substantial la unitatea de limba si cultura,
impunand adeseori canoane occidentale. De asemenea, scrie Gramatica romaneasca (1828), considerata
scriere de referinta in stabilirea principiilor limbii literare romanesti. o1d853ov97ngt
Heliade Radulescu este in primul rand poet, care, printr-o opera destul de intinsa, pune temelia
preromantismului romanesc. El incearca aproape toate speciile lirice care ilustreaza romantismul
occidental, dar apeleaza adeseori si la principiile clasiciste. Si-a publicat creatia lirica intr-un volum
antologic, intitulat Curs intreg de poezie generala, in care introduce si explicatii pertinente in legatura cu
speciile si formulele compozitionale.
Se implica in Revolutia de la 1848, dupa infrangerea careia este nevoit sa plece in exil. Scrie articole in
presa franceza si publica volume de memorii in limba franceza. Dupa 1851 se stabileste in insula Chios si
abia in 1859 i se permite revenirea in tara. Catre sfarsitul vietii, se bucura de oarecare recunoastere
publica (in 1866 este ales presedinte al proaspat infiintatei Academii Romane, pe atunci Societatea
Academica Romana). Se stinge din viata in 1872 si este inmormantat in curtea bisericii Mavrogheni din
Bucuresti.
Zburatorul
1844 (balada)
1. Poezia este o balada, asadar un text epic, inspirat dintr-un mit romanesc.
2. Iubirea este asociata cu un personaj inrobitor, magic si malefic.
3. Balada este structurata in trei secvente: confesiunea Floricai, lasarea serii si coborarea Zburatorului in
lume. TemaTema este generata de mitul romanesc conform caruia iubirea poate sa ia forme
instapanitoare, sa-i confere individului un sentiment de instrainare de sine, de pierdere a identitatii,
situatie comparabila cu cea a intrarii sub incidenta unui spirit rau: un zburator.
- Subiectul
intr-un sat romanesc, o fata (Florica), se plange mamei sale de o stare de disconfort general: este cuprinsa
de visare, se simte privita de ochi nevazuti, este bantuita de teama si de-o emotie nemotivata. Florica
cere leacuri, ajutor vrajitoresc ori sfaturi materne, dar mama ei ofteaza neputincioasa si cade pe ganduri.
Se lasa seara, oamenii se intorc de la munca, satul se anima, apoi, treptat, se asterne linistea.
La miezul noptii, coboara peste sat un balaur de lumina, care se strecoara pe hornul casei in care
locuieste Florica. Niste femei il vad si stiu ca este un zburator, o entitate care se metamorfozeaza intr-un
tanar fermecator si inrobeste sufletele fetelor. El este de neinvins.
.
■ Comentariul
Motivul iubirii demonice a unor zmei sau a zburatorilor pentru fiinte pamantesti apare adeseori in
legendele apocrife si in basmele romanesti . Amenintare dramatica, aparitia unui duh seducator constituie
o proba si o ispitire si de aceea este asociata cu o boala, iar, in multe legende despre zburator, experienta
este devastatoare pentru fiinta omeneasca. Mitul care explica aparitia sentimentelor de iubire a fost
prelucrat in numeroase opere din literatura noastra culta, printre care si in poemele eminesciene Calin
(File din poveste) si Luceafarul.
Balada lui Heliade Radulescu infatiseaza povestea unei stari omenesti: starea de indragostit. Florica,
personajul din aceasta balada, este cuprinsa de un dor nespus, cade intr-o stare de visare si pierde sensul
realitatii. Confesiunea ei, cuprinsa intr-un discurs persuasiv, exprima presentimentul ca sufletul si mintea
ii sunt invadate de un spirit straniu si amagitor: In arsita caldurei, cand vantulet adie, / Candpleopul a sa
frunza o tremula usor / Si-n tot crangul o soapta s-ardica si-l invie, / Eu parca-mi auz scrisul pe sus cu
vantu-n zbor; /Si cand imi misca topul, cosita se ridica, /Ma sperii, dar imi place -prin vine un fior / imi
fulgera si-mi zice: „Desteapta-te, Florica, /Sunt eu, viu sa te mangai..." Dar e un vant usor!
Exista in aceasta marturisire un amestec de teama si euforie ca expresii generice ale conditiei de
indragostit. Pregatita sa-si astepte perechea destinata (scrisul), Florica spera intr-o intalnire fericita si se
cutremura la gandul oricarei tulburari a intimitatii ei, caci orice aparitie reconfigureaza viata celui care
accepta un nou-venit. De aceea, discursul personajului este fixat intre speranta unei intalniri fericite si
teroarea iesirii spre lume si este cladit pe afirmatii contradictorii, dar transante: ma sperii, dar imi place.
Iluzia comunicarii, receptarea fantasmatica a unui spirit strain sunt intemeiate pe miscarea generala a
lumii; vantul, frunzele, materia toata iau parte la aceasta emotie inopinata. Este interesant ca aceasta
lamentatie a personajului cuprinde si elemente de pastel, care anunta prin expresivitate fragmentele
plastice din cea de-a doua secventa a baladei. Aici, viziunea Floricai este plasata in spatiul morganatic al
unei zile de vara, cand arsita este parca tulburata de orice adiere usoara. Imaginea crangului infiorat de
vant apare subtil asociata cu o desteptare temporara la viata: Si-n tot crangul o soapta s-ardica si-l invie.
Detaliile peisagistice subliniaza starea Floricai si impresia unei intalniri fantastice. intreaga experienta isi
are originea intr-o dorinta de nestavilit, pe cat de dureroasa, pe atat de binefacatoare: Un dor nespus m-
apuca, si plang, maicuta, plang. Prin valentele defulatorii, plansul are aici rol terapeutic, alina si
diminueaza dorintele. Insa conditia generala a fetei evoca o stare maladiva pentru care nu exista leac.
Invocarea preotului, a vrajitorului si a descantatoarelor dove-.deste ca, dincolo de emotia binefacatoare,
se instaleaza groaza si presentimentul unui pericol iminent. Si tacerea mamei devine semnificativa in
acest context; Florica cere sprijin de la toate instantele si nu exclude nici posibilitatea unei intruziuni
demonice: Oar ce sa fie asta? intreaba pe bunica:/ O sti vrun leac ea doara. ..ofi vrun zburator! / Or aide
l-alde baba Comana, or Sorica, / Or du-te la mos popa, or mergi la vrajitor. Temerile ei sunt alimentate
de starea fiziologica, si ea bulversata: trupul ei pare supus la munci grele si asediat de boli.
in contradictie totala cu acest discurs, secventa urmatoare din poezie introduce intr-o atmosfera bucolica.
Pastelul inserarii este alcatuit din imagini care surprind viata satului romanesc intr-un moment de
maxima rumoare: intoarcerea de la muncile campului. Peisajul se individualizeaza printr-o secventa care
transfigureaza atmosfera in ceea ce are ea esential: aerul vibreaza de murmurul cirezilor de vite. De
asemenea, fixarea momentului, realizata in amanunte edificatoare, atrage atentia prin constructia
narativa, care promite o poveste: Era in murgul serei si soarele sfintise. Imaginile auditive creeaza
impresia de derulare temporala, fiind urmarite treptat cresterea si apoi stingerea zgomotelor lumii;
mugetele, scartaitul cumpenelor se estompeaza evanescent, dupa cum o sugereaza alte doua imagini
auditive, dar care contin sensuri restrictive: a laptelui fantana /incepe sa s-auza ca soapta in susur si
latratorii numai s-aud necontenit. Semne certe ale linistii, zgomotele distincte anunta intrarea in noaptea
deplina. Spatiul nocturn are rolul de a anticipa aparitia zburatorului, imaginile continand de aceea
sugestii hierofanice. Instalarea noptii este asociata cu un gest hipnotic si vrajit. Personificarea nu are de
data aceasta functii umanizatoare, ci inoculeaza impresii magice: E noapte nalta, nalta; din mijlocul tariei
/ Vesmantul sau cel negru, de stele semanat,/ Destins coprinde lumea, ce-n bratele somniei / Viseaza
cate-aie-vea desteapta n-a visat./ Tacere este totul si nemiscare plina:/ Incantec sau descantec pe lume s-a
lasat;/ Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina,/ Si apele dorm duse, si morele au stat.
incremenirea generala sub imperiul noptii este asociata cu un somn fermecat: somnia. Cuvantul nu
desemneaza somnul odihnitor, ci o stare intermediara in care visul este dominator. Mai tarziu, Eminescu
investeste lexemul somnie cu aceste valente, traducand prin el starea poetica, lumea revelatiilor majore
situata adeseori, la granita cu moartea. Heliade Radulescu il asociaza unei stari de vraja, sugerand atat
seductia cat si ritualul pe care il implica: Incantec sau descantec pe lume s-a lasat. Relatia alternativa in
care se afla cele doua cuvinte, pe langa eufonie - si ea enigmatica -, impune sensul unei intamplari
stranii. Celelalte personificari intretin impresia generala si completeaza imaginea unei nopti care
.
cuprinde tot pamantul; astfel, vantul nici nu suspina, apele dorm duse. Ca o pecete a noptii magice, luna
rasare tarziu, iar stelele cazatoare anunta catastrofa: Si, cobe, cateodata tot cade cate-o stea.
Aceasta lume prinsa parca in menghina noptii, Viseaza cate-aievea desteapta n-a visat. Versul sugereaza
subtil ca imaginea zburatorului nu este decat o efigie a visului colectiv. Este adevarat ca evenimentul
apare transpus din perspectiva celor doua surate, dar aparitia lui halucinanta se situeaza in sfera
fabulosului de vis si de basm.
La miezul noptii, cand lumea pare incremenita de vraja, zburatorul apare ca un balaur de lumina si
patrunde pe horn in casa Floricai. Este infatisat ca aparitie luminoasa in noapte si este numit balaur si
zmeu: Balaur de lumina cu coada-nfla-carata,/ Si pietre nestemate lucea pe el ca foc. Lumina este
apanajul entitatilor astrale, iar aici subliniaza forta de neinvins, caci este o lumina iute ca fulger
trecatoare si vine din miazanoapte, loc al duhurilor necurate in basmul popular. De altfel, zburatorul este
prezentat aici conform traditiei folclorice, ca spirit capabil sa ia forma omeneasca; el se transforma
mflacaiandru blond si seducator, in iluzie instapanitoare, fara a fi capabil sa prinda viata: dar slabele lui
vine /N-au nici un pic de sange. Originea lui se afla insa in visul omenesc. Pentru fiinta visatoare exista
pericolul cert al prizonieratului in lumea visului. Dorinta staruitoare poate prinde contur, pentru a deveni
himera obsesiva (lipitura) si poate sa capete forta de a inrobi sufletul evadat din realitate: incepe de
viseaza, si visu-n lipitura /Incepe-a se preface, si lipitura-n zmeu.
Exista in balada lui Heliade Radulescu sugestia unui deznodamant nefericit, pentru ca, asa cum
avertizeaza cele doua personaje, martore ale magicei aparitii, impotriva zburatorului nu exista leac: nici
descantatura, / Nici rugi nu te mai scapa. Fereasca Dumnezeul
in legendele romanesti despre zburator, aproape intotdeauna finalul este dramatic. Din visul de iubire nu
exista cale de intoarcere, ca in cazul oricarei evadari din realitate, de altfel. Heliade pastreaza sensul
credintei, dar lasa posibilitati de interpretare divers; la urma urmei, spatiul magic al noptii creeaza
sugestia unei aparitii cosmaresti. Chiar si dialogul celor doua surate se inglobeaza in acest vis al
intregului sat. De altfel, imaginea zburatorului se reveleaza doar in detaliile oferite de aceste personaje,
ceea ce restrange arhetipul seductiei doar la imaginea generica: balaur de lumina in noaptea nalta, nalta.
Balada Zburatorul a lui I. Heliade Radulescu este reprezentativa pentru modul in care poezia pasoptista a
utilizat credintele populare. Alcatuita din trei tablouri in succesiune temporala - o confesiune alarmanta
facuta in prag de seara mamei sale de catre Florica, o fetiscana de la tara ce se banuieste victima vreunui
zburator, lasarea noptii ce „coprinde lumea in bratele somniei" si comentariul infiorat a doua surate ce
zaresc in puterea noptii o lumina suspecta ce scapara dinspre miazanoapte avand ca tinta casa Floricai -
balada infatiseaza un mister, o prezenta si intrupare a unui duh in spatiul mundan. v7q9716vo56ioh
Confesiunea Floricai este organizata in doua parti distincte marcate de aceeasi incheiere, o strofa ce da
glas banuielii ca sursa tulburarilor, a raului, ar putea fi zburatorul, iar vindecarea - adica alungarea raului
- ar putea fi posibila prin interventia unor mijlocitori cunoscatori ai taramului necunoscut: preotul,
vrajitorul sau babele vracite. Simptomele posedarii, evidentiate in prima parte a confesiunii, sunt violente
senzatii opuse (gheata si foc), concomitente sau intr-o alternanta accelerata; autorul utilizeaza cu
virtuozitate posibilitatile versului alexandrin ale carui emistihuri, despartite printr-o cezura bine marcata,
cuprind enunturi antitetice („imi ard buzele, mama, // obraji-mi se palesc" sau „Un foc se-aprinde-n mine
// racori ma iau in spate"). Conexiunea cu erosul a acestor simptome este marcata de dorul imperativ al
inimii care „zvacneste si zboara de la mine", ramanand insa in aceeasi zona tulbure, nedeslusita. Tuturor
acestor manifestari, percepute ca semne ale unei boli prin violenta lor si absenta unei cauze palpabile si
inteligibile, li se adauga semnele ambigue ale unei prezente misterioase in familiarul peisaj in care
copilandra pastorita isi paste vaca in timpul zilei. Imaginea pastoritei colindand pe o „potecuta" printr-un
„crangulet" strabatut de un „raulet" si lasandu-se prada visarii amoroase trimite la idila clasicizanta
inspirata de Teocrit. in balada lui Heliade Radulescu locul placut isi releva insa o dimensiune
misterioasa, caci soaptele frunzisului si adierea vantului se substituie inofensivului si galantului pastor al
unor asemenea idile, natura devenind astfel mediul de manifestare a suprafirescului.
Cel de al doilea tablou al baladei - singurul in care o voce din afara acestei lumi rurale isi asuma rostirea
intr-o maniera obiectiva, caci lipsesc marcile gramaticale ale identitatii ei - cuprinde un pastel al
innoptarii rurale axat pe doua campuri semantice definind manifestarea diurna a vietii nivelului terestru:
miscarea si corolarul ei, zgomotele. Pornind de la un apogeu teluric - „a satului cireada ce greu mereu
sosise" facand sa vibreze „al serei aer de taur grea murmura" - materialitatea densa a vietii se potoleste
treptat si satul se deschide spre inaltul cerului dominat de semne rele: o luna „tarzie" si caderea
prelungita a cate unei stele. Desi noaptea este infatisata printr-o personificare cliseu in epoca - cu un
vesmant negru „cu stele impodobit" - puterea ei de a institui prin „somnie" oniricul ca alternativa la
lumea „aievea" transcende limitele acestei reprezentari mai curand pictural-decorative, dand dimensiunii
verticale, subliniata prin repetitia epitetului („e noapte nalta-nalta"), statutul de axa magica ce-si are sursa
.
in „mijlocul tariei". Astfel, „tacerea" si „nemiscarea", reversul miscarii si al zgomotului, apar ca efect al
unei puteri suprafiresti pogorate prin „incantec sau descantec" si care zagazuieste ritmul vietuirii
substituindu-i-se.
Dialogul celor doua surate, intr-un stil marcat oral popular, cu exclamatii si interogatii exprimand
uimirea si spaima superstitioasa, ramane o modalitate de punere in scena a „gurii satului", anonima si
depersonalizata, care recunoaste, potrivit unei stiinte transmise din batrani, in „lumina iute" ce „din
miaza-noapte scapar" prima forma observabila a zburatorului. Metamorfozele lui, pe masura ce se
apropie de pamant apar astfel modelate de fantezia populara ce identifica intai o forma de „balaur" -
personaj malefic de pe celalalt taram din basm - iar mai apoi, in preajma victimei sale cufundate in somn,
forma personajului pozitiv, a lui Fat-frumos „balai cu par de aur", al carui nas carn („ca vai de el") este -
intr-o forma umoristica - un semn aluziv al apartenentei sale la lumea „de dincolo", ca si strigoii.
„Zmeul" - caci aceasta este identitatea generica atribuita de surate aratarii cu forme schimbatoare -,
balaur si Fat-frumos in acelasi timp, se naste din impersonalul si enigmaticul „foc de iubit" ce se
instapaneste prin vis pentru a deveni, dupa o faza tranzitorie de „lipitura", o atotputernica si chinuitoare
prezenta cu neputinta de exorcizat.

Judecată foarte mare Peste tot ce s-a mâncat, Şi din toţi mai precupeţ,
oarecând s-a ridicat Pe orice s-a cheltuit Ca un mare mierolog
Între muşte şi albine, încât Şi-n colibă, şi-n palat. Striga tot din terfelog:
lumea-au speriat. Prin deci dar argumentau
Şi aşa învederau: "La legi noi,
Muştele zbârniau tare Cum că mierea, din dreptate, Lingariţi noi!"
Şi, prin probe vederate, E a lor proprietate,
După gust şi demâncare Căci albina n-are gust Şi lingariţii cei noi
Demonstrau ca avocate Ca muscoii după must, Se aflară ăi muscoi,
Nici încai isteţul bot Şi zburau şi zbârnâiau,
Trecute prin doctorat Ca să dea ca musca-n tot, Se-ndesau, se repezeau,
(Căci aveau şi ochelari, Ci tot dă din floare-n floare, Unul p-altul se-njurau;
Ca toţi docţii cei mai mari), Adunând ca cerşetoare. Şi la luptă când erau,
Ba drăcoaice, Piept la piept nu cutezau,
Demonstrau învederat, Tâlhăroaice, Ci dau tot pe dinapoi,
De la una pân' la mie, După legile mai noi.
Că se trag din carne vie Hoaţe de conservatoare, Şi în mierea ce furau,
Şi că tabăra le-e leagăn Retrograde, trădătoare!... Acolo se şi-necau.
Şi botezul lor în sânge,
Că-ntreţin şi bărbăţia Astfel muştele turbate Iar albinele tăcute,
Supărând pe cel ce linge, Dau şi ele prin dreptate, Ca oricare muncitor,
Căci ele ciupesc eroii Prin progres şi libertate Erau toate prevăzute
Şi-i deşteaptă la rezbel Şi prin câte alea toate. Dinapoi cu acul lor.
Şi-i invită la măcel; Şi zbierau la lumea-ntreagă
Ele-mpung şi-ndeamnă boii Ca să judece, s-aleagă, Ş ziceau, laborioase: "Noi de
La cărat, la arătură; Nimănui nu mai da pas, ceară să cătăm,
Ele cailor dau ghes Templele să luminăm,
La suiş spre culmătură, Zbârnâiau Şi a miere ce producem
Şi că unde-o fi să fie, Şi se puneau bărbăteşte s-apărăm.
Mai curat şi pe-nţeles, Daca muştele codarde vor să
La-mbuibări călugăreşti, Avocaţilor pe nas. dea pe dinapoi,
La ospeţe-mpărăteşti, Timpul muştelor venise
Ele mare au protie: Ca şi timpul la ciocoi, Zbârnâind,
La dulceţe, la plăcinte, Căci natura se stârpise, Calomniind,
Cu dreptul de prezidinte Producea tot la muscoi. Binele parodiind,
Ele-ncep de căpătâi, Şi era-n dispreţ laboarea,
Ele pişcă mai întâi; Artele, ştiinţa,-ardoarea Tot la coadă prea fireşte cată
Şi că-n fine, peste toate, Către binele comun. să ne-armăm şi noi.
Fără însă, fără poate, Şi când muştele se pun, Iar albina conductoare,
Musca este coconeaţă, Ele, ştiţi, cu iertăciune, Pân-aci ascultătoare,
Că se pune poponeaţă Că ce fac nu se mai spune.
Peste tot ce-a vieţuit, Ş-apoi ş-un muscoi isteţ Se sculă
.
Şi cuvântă: Că muştele cu-al lor bot,
Ce dau lacome prin tot, Despre urs, ucigă-l toaca! fiţi
"V-aţi armat, fetele mele; Se sting, uite-le, de sine: cu ochii luminaţi:
însă ştiţi ceva mai bun? Când în miere înecate, Numai pentru botul lui,
Vă cătaţi de lucrul vostru şi Când de aburi opărite, Mai mult decât al oricui,
de binele comun. Când de flăcăre pârlite, Acele vi le păstraţi."
Miere cât de multă fie şi Când de crivăţ degerate.
apuce măcar cine, Ascultaţi, fetele mele,
Nu-i pericol de la ele:
La locul lor stau toate, ca moartea neclintite,
Gata să năvălească; umbrele mă-ncongiur,
Trec şi retrec, se primblă asupră-mi pironite;
O noapte pe ruinele Târgoviştii, de Ion Pasări de noapte, cobe fâlfâie împrejur.
Heliade Rădulescu Eu n-am venit, o, umbre, să turbur pacea
noastră,
Soarele după dealuri mai străluceşte încă, Fiinţa-mi rătăcită aleargă între voi;
Razele-i rubinoase vestesc al lui apus, Este ş-a mea odihnă sălăşluirea voastră:
Şi seara, pânditoare subt fiecare stâncă, Eu sânt însumi o umbră împinsă de nevoi.
Cu-ncet şi-ntinde umbra cutezătoare-n sus. Sânt de al vostru sânge, braţu-mi nu se armează
Muntele al său creştet şi-nalţă şi priveşte D-acea armă slăvită ce voi aţi mânuit;
Linul cobor al zilei, tainicul ei sfinţit, Muza-mi a voastre fapte la umbră cercetează
Şi raza cea din urmă pe fruntea lui izbeşte, Ş-a voastră pomenire pana-mi a consfinţit.
Ce mândră ţine faţă cu cerul cel ruşit. Eu cânt în miezul nopţii a voastre biruinţe,
Vântul de seară suflă şi frunza-nfiorează, Eu pe mormântul vostru laure împletesc;
Roua seninul varsă verdeaţa renviind; Izbânzi, fapte viteje, războinice dorinţe
Dealurile-n cunună câmpia-ncorunează Recomandez eu lumei, l-ai voştri fii vestesc.
Şi râul p-a lui cale şopteşte şărpuind. Câmpia îmi arată slăvitele războaie
P-a dealului sprânceană, pe fruntea-i cea Şi câte biruinţe pe dealuri s-au sărbat;
râpoasă, Râul în treacăt spune ca cât sânge şiroaie
O cetăţuie veche, lăcaş religios, În vremele trecute unda-i a purpurat.
Păstrează suvenirea d-o noapte sângeroasă Aci îmi stau de faţă eroii Rumâniei
Ce mult s-asemănează cu sânu-mi cel noptos. Din Câmpulung, din Argeş, din Iaş, din
Astfel într-al meu suflet se nalţ-a mea credinţă, Bucureşti,
P-a patimilor râpă ca monument s-a pus De la Traian şi Negru, martiri ai vitejiei,
Şi-mi ţine şovăinda, clătita mea fiinţă Până la împilarea trufiei strămoşeşti.
L-a vieţii-mi viforoase prea liniştit apus. Ici glasul: Radu Negru! peste Carpaţi răsună;
Soarele-acum sfinţeşte şi noaptea naintează, Viteazu-şi pune tronul în locul strămoşesc;
Cu-ncetu-şi cârmuieşte carul cel aburos; Orice rumân în preajmă-i subt steagu-i se adună
Mii de lumini în preajmă-i, pe frunte-i Ş-îşi apără pământul cu braţ, duh rumânesc.
schinteiază, În capul unei armii Mircea viteaz răcneşte,
Ş-acuma îşi întinde vălul de abanos. Însuflă bărbăţia rumânilor soldaţi;
Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie, A lui Murat trufie învingător smereşte,
Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc; Şi locul este slobod din Istru la Carpaţi.
Sufletu-mi s-aripează şi zboară în tărie, Balcanul până-n poale-i văzu pe fiii Lunei
Se scaldă în lumina eterului ceresc. Bătuţi, goniţi, nemernici, scăpare a căta;
D-acolo se întoarce ş-în sânu-mi se aşază - Dunărea este martur de preţul al cununei
Tăcere, întunerec în preajma mea domnesc! Ce fiii Rumâniei ştiură a lua.
Natura toată doarme, fiinţa-mi privighează D-aici văz în Moldova toată slava romană
Dasupra pe ruine mormântul strămoşesc. A renvia subt Ştefan şi ai vechimii ani
Un rece vânt se simte c-a morţii răsuflare, Iarăşi a se întoarce; a vitejiei hrană
Pe piatra cea-nverzită şuieră trecător: Subt el îmbărbătează a-nvinge pe tirani.
Ca viaţa se răvarsă o mută-nfiorare, P-a Neamţului cetate eu văz o eroină ,
Pustiul se însuflă d-un duh încântător. Moldoveană în toate, spartană l-al său dor,
Tot este viu în preajmă-mi: frunza pe zid Certând nemernicia la moldovean streină,
şopteşte, Zicându-i ca să moară ori vie-nvingător.
Iarba pe muşchi întreabă: "Aici cine m-a pus?' Aci Mihai cel Mare deşteaptă bărbăţia,
Zidul ca o fantomă dasupră-mi se lăţeşte, Steagurile destinse slobode fâlfâiesc;
Ca uriaş la spate-mi turnul se nalţă-n sus. Subt dânsele el cheamă pe toată Rumânia,
.
Şi trâmbiţa răsună, vitejii se-nmulţesc. Vitejilor războinici! frunza când vă suspină
Buzeştii comandează, tătarilor e spaimă, Şi când astupat geme vântul pân boltituri,
Hanul l-a lor picioare muşcă ţărâna jos Este al vostru nume ce ca o undă lină
Calofirescul arde d-a lor vitează faimă, Murmuie, se strecoară pân aste crăpături.
Şi braţul lui împumnă fierul şi mai vânos. Dar ce glas întrerupe astă tăcere sfântă!
De glasul cel războinic altarul se despică, E glasul cucuvaii ce plânge al său dor.
Din sânu-i vitejia e foc mistuitor. Asta este poetul? p-al vostru mormânt cântă
Farcaş într-însul arde, sfânt crucea sa ridică: Acest fiu al pustiii?... O, glas preacobitor!
Ce-mi spui d-a noastră soartă? vaietul ce nu-ţi
E comandir de arme, păstor răzbunător. tace?
Paşa cu brba lungă spre fugă comandează, Ca ce fel de restrişte? ca ce fel de nevoi?
Fierosul Manaf pierde orice curaj barbar; Corbul nu este vultur? ce nu mă laşi în pace?
Arabul beat de sânge în lanţ acum turbează; Plângi numai pentru tine, nu plânge pentru noi!
E plin câmpul bătăii de cruntul ianicear. Fatala presimţire acum mă părăseşte,
Dunărea e mormântul taberii musulmane, Dar vai! eu ca şi tine sânt slab, neputincios;
Crucea în triumf zboară, Hristos e răzbunat; Glasu-mi nu-mbărbătează, poate şi el cobeşte,
Rumânul este spaimă trufiei otomane: Sau plânge slava veche, şi plânge dureros.
Cel hotărât la cruce în veci a triumfat. Ss! Clopotul s-aude! E ceasul după urmă?
Preste Carpaţi acuma vulturul rumân zboară, Îngerul pocăinţii cu ast d-aramă glas
D-aicea spre Moldova îşi ia falnicul zbor: Cheamă la rugăciune pe rătăcita turmă.
Două capete are , cu patru ochi măsoară, Natura se deşteaptă, visurile mă las.
E-n toată Rumânia acum poruncitor. Ruşaşte răsăritul, muntele rubinează,
O, ziduri! rămăşiţă din slava strămoşască! Îngânat pântre aburi dealurile verzesc;
O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu Râul adapă câmpul ce roua însmăltează,
Biruinţa să zboare p-oştirea rumânească, Răcoarea dă viaţă şi stelile albesc.
În muta voastră şoaptă câte-mi vorbiţi acu! Turme, cai, dobitoace la apă se coboară,
Muşchiul acesta verde ce vremea-l grămădeşte, Clopote bat, se scutur, cu-al dimineţii zvon;
Aste ierburi sălbatici ce în pustiuri cresc, La vâjâitul morii undele se-nfăşoară,
La inima gemândă sânt laure ce creşte, Deschis e ochiul zilei acum pe orizon.
Deşteaptă bărbăţia; din ochi robii vorbesc.

Frăţica, scumpul jumătăţoi al coconiţei Drăgane, s-a fost chemat şi dumnealui coconul Drăgan şi noi nici
nu ştiam. E mult de când se împărtăşise publicului portretul acestei coconiţe şi lumea nu ştia nimica
despre boierul dumneaei, pentru că nu era aşa ieşit la obraze. Trebuie însă sa vorbim ceva şi de
dumnealui, căci acum e între oameni.

Coconul Drăgan e un fel de bădăran boierit, care se ţine mereu de moda veacului. În vremea de mai
nainte, după cum am zis, era un neiculiţă de minune, om al trebii, scotea lapte din piatră, pupa pe român
în bot şi-i lua din pungă tot; sau, dacă nu vrea hoţul de român să-i dea, atunci... atunci târnuit, scuturat,
cu părul vâlvoi ţi-l băga (după limba dumnealui) la obedeală, îi da fum de ardei, şi lasă-l în pace apoi...
De când am scăpat de acele vremi afurisite, după care suspină toţi Drăganii din ţară, coconul Drăgan se
făcu un patriot grozav, năbădăios, numai foc şi inimă albastră pentru patrie (însă numai când nu e în
slujbă, ca să se ştie).

Acum, slavă Domnului că e în slujbă; şi a fost mare bucurie în casa dumnealui, căci slujbuliţa i-a fost
cam bunicică, de mult era aprins de patriotism ca să o dobândească. Lumea zice că, când s-a pus în
această pâinişoară şi s-a dus acasă, ar fi intrat cu un aer foarte greu şi îngâmfat şi semăna, povestea ăluia,
că ar fi zis: "Bucură-te, poartă, bucură-te, scară, bucură-te, uşă!" ş.c.l.; noi însă nu credem. Coconiţa
dumisale acum a luat un aer cumsecade, dar de vestitul "bată-te Dumnezeu!" încă nu s-a dezbărat.

Coconul Drăgan e în slujbă acum şi e numai foc, plin de activitate, un diplomat iscusit; aleargă în sus, în
jos; când îl cauţi, îl vezi cu gazete în mână; când îl cauţi, se face că e zăpăcit, capul îi e cât o baniţă, tot
cu duşii după lume are d-a face. Va fi făcând vreo treabă? Dumnezeu ştie, că noi nu vedem nimic, şi nici
dumnealui nu vede mai nimic, mai vârtos din ale trebii. Are câţiva subalterni ce şi-au pierdut cumpătul
de când a venit pe capul lor, pentru că coconul Drăgan e mândru, bădăranul: ca Satan, ţanţoş, mojicos,
nu-i ajunge nimeni nici cu strămurarea la nas; mai vârtos când se gândeşte la evghenia dumisale, îl apucă
capul. Înfruntă, strigă, ba încă (după limba dumnealui) şi ocăraşte, când nu e vremea nici de înfruntat,
nici de strigat şi când bieţii oameni nu s-ar lăsa una cu capul (cu iertăciune) să-i ocărască. Coconul
.
Drăgan zice că ştie şi carte: nemţeşte, franţuzeşte, păsăreşte, afară de româneşte, pentru că, când era
copil, cartea românească era cartea mojicilor, şi dumnealui bine vedeţi dumneavoastră că este evghenis
ca aceia. Când te duci la dumnealui, sau acasă, sau la slujbă, de se va întâmpla să fii ceva mai ipochimen,
sau cel puţin fecior de boier, îl vezi mai dezlegat la limbă; când îl cauţi e vorbă multă, adică sărăcia
omului; iar de vei fi d-alde terchea-berchea, e posac ulubeasnea. Subalternilor săi le măsoară vrednicia cu
un cot al său deosebit de genealogie şi de evghenie. Când a intrat în slujbă, şi-a făcut o listă de toţi
impiegaţii săi, ca să vază câte nume se sfârşesc în an şi în esc şi câte nu; şi iar cele în anşi esc câte au
reputaţie istorică şi câte nu; şi apoi cele cu reputaţie istorică, câte sunt ciocoieşti şi câte boiereşti, şi iar
din cele boiereşti câte se pot apropia oarecum de dumnealui şi câte nu, şi felurimi de asemenea băgări de
seamă genealogice şi ştiinţifice, pentru că este şi versat mult în ştiinţe; într-o zi spunea unui prieten că
ştie şi teologia, căci la carte curat este zis că "nu este robul mai mare decât stăpânul său".

Să-l vedeţi acum cum caută treaba: Vine câte un scriitor, îi înfăţişeză vreo hârtie mai bine sau mai rău
scrisă, cum a dat Dumnezeu în zilele noastre; coconul Drăgan stă posomorât, îngâmfat ca un curcan; se
uită la dânsul să vază fecior de boier este sau nu; să zicem că nu este — atunci:
— Ce sunt hârtiile alea?
— ...O hârtie la...
--N-am vreme acum; nu vedeţi voi că nu-mi mai văz capul de treburi? Ce sunt mojicii ăştia! Ei gândesc
că noi, boierii, suntem hamali ca dânşii!

Scriitorul iese pufnind de râs. Vine altul.


— Dar tu, ce-ai acolo?
— ...Hârtia... ştiţi dumneavoastră, către...
--Ad-o-ncoa! — şi i-o smulge din mână cam necăjit, cam cu o demnitate dregătorială.

— Ce scrisoare e asta? v-aţi luat şi voi după băieţoii ăia ce ies din şcoală? Na, citeşte! (Coconul Drăgan
se ştie că de când era copil nu prea ştia bine să citească de mână, cu toată pricopseala dumnealui.)

Scriitorul citeşte. — Nu-ţi e sintesis bun, logofete! Mergi de mai învaţă buchile! Ce vorbe sunt alea: va
veni?! Ce va veni?--o să vie, mă! Mergi de-ţi îndreptează hârtia, ticălosule, şi prescri-o bine; vezi de
pune stigmes d-alea mai multe, ca să se înţeleagă mai bine.

Într-o zi coconul Drăgan sta la vorbă, adică la taifas, cu un favorit al său foarte pricopsit — pentru că se
înnebuneşte după pricopsiţi, mai vârtos când dumnealor îi spun că coconul Drăgan este cel mai mare
patriot. Pricopsitul acesta e Lumea zice trebi; noi punem însă aci limba dumnealui. un fel de găgăuţă de
bonton, care umblă bănănăind şi vorbeşte muşcându-şi buzele, un domnişor care ştie de toate: e şi politic,
şi diplomatic, şi patriot, şi liberal, după vremi, şi om al trebii (de l-ei căta), şi literat, un dezmetic ce se
înţeapă de a trece totdauna cu duh. La acest taifas dregătorial mai veni şi un străin de aceia ce n-au nici o
patrie, ce se interesează de toate patriile şi mai vârtos de Tara Românească, unde găseşte toate d-a gata,
un domnişor ce s-amestecat în toate, vorbeşte de toate: de politică, de comerciu, de arte, de ştiinţe, de
literatură, şi mai vârtos e foarte amator de limba românească: când o vede împestriţată şi corcită, îi place
de minune şi urăşte pe toţi câţi se ocupă să o curăţe şi să o reguleze. Câte-trei se făcură o treime ca aceea.

Iată şi un scriitor din cei juni, smerit şi plin de geniu — pentru că geniul cel adevărat e totdauna smerit.
— Nu vezi c-avem treabă? ce mi-ai venit cu hârtia aia? — se răsti coconul Drăgan.
— E grabnică; e răspuns la...
— Hei, ad-o-ncoa — citeşte!

Junele citeşte. Între alte vorbe, nu ştiu ce se vorbea despre Regulamentul organic, sau drept politic.
Coconul Drăgan, ce asculta ca un cotoi în cenuşă, ardică capul şi zice junelui să îndrepteze vorbele
organic şi politic şi să puie organicesc, politicesc.
— Ce ziceţi, domnilor, n-am dreptate?
— Ai dreptate, ziseră deodată amândoi dalcaucii. Atâta aştepta s-auză şi coconul Drăgan, căci dumnealui
are şi bunătatea asta de a nu prea se încrede pe părerea dumisale; atât, zic, aştepta, şi unde se scoală odată
năbădăios:
— Hai! auzit-ai? organicesc, mă! politicesc? pe româneşte; ce vorbe sunt astea? V-aţi luat toţi după Eliad
ăla. Du-te şi schimbă vorbele, că vă ia dracu pe toţi! Hai! organic! organicesc, mă! organicesc, învaţă
româneşte!
.
— Organic şi politic e mai româneşte, domnilor, zise junele cu smerenie.
— De unde până unde româneşte? ziseră câte-trei deodată; care e cuvântul?
— Cuvântul este că dumitale, domnule literat, oamenii îţi zic dezmetic, iar nu dezmeticesc, iar dumitale,
care eşti străin, venit de ieri, d-alaltăieri p-aici, îţi zic venetic, iar nu veneticesc; şi dumitale, cocoane
Drăgane, de când eşti în slujbă, zău, toată lumea îţi zice lunatic; crede-ma, să te crează Dumnezeu, că pe
nici un român n-am auzit să-ţi zică lunaticesc.

Domnii cei doi, iscusiţi şi literaţi, rămaseră cu gurile căscate; coconul Drăgan, la astfel de jucării de
vorbe e totdauna om al lui Dumnezeu: nu înţelege mai nimic. Pe urmă, după ce va lua seama bine vorbei,
atunci sa-l vedeţi. Acum atât i se păru, că scriitorul e cam limbut, şi-l dete afară zicându-i să-şi prescrie
hârtia.

Îi rămaseră însă în ureche vorbele lunatic şi lunaticesc şi întrebă cam pe departe pe favoriţii săi; ei, după
câteva desluşiri, îl făcură sa înţeleagă obrăznicia bietului băiat de a cuteza să spuie coconului, de faţă, ce
zice lumea de dumnealui. O astfel de impertinenţă, de a spune dregătorilor ce se vorbeşte şi se face p-
afară, nu se poate suferi; şi nu ştim acum ce soarte aşteaptă pe bietul copil neîncercat cu slujba.

Multe istorii de astea mai are coconul Drăgan. Colecţia anecdotelor şi năbădăilor sale ar forma câteva
volume foarte nostime, întocmai ca dumnealui; pentru că şi dumnealui e nostim. În numerele viitoare
vom da câteva anecdote; şi suntem gata a primi orice anecdotă de felul acesta, care va îmbogăţi colecţia
noastră, atât în proză cât şi în versuri. Asemenea anecdote sunt foarte folositoare pentru formarea junilor
după nişte modele şi tipi aşa de progresivi ca coconul Drăgan, care cu adevărat e Drăgan şi în nume, şi în
fapte. Nu râdeţi însă, căci Drăgan pe limba dumnealui va sa zică Agapie, şi mă rog să-l iubiţi.

Coconiţa Drăgana s-a crescut cu bună ducaţioane la părinţii dumneaei. Ninecuţă-sa, pe lângă celelalte, a
învăţat-o şi meşteşugul zugrăviei: ştie de minune a-şi încondeia şi îmbina sprâncenele şi, când voieşte, se
face albă ca peretele şi roşie ca racul (şi nu ştiu cum se întâmplă, că dumneaei mai totdauna este astfel) şi
e frumoasă de minune.

Acum nu mai este fătă mare, e cu casa dumneaei, cu boierul dumneaei. Când a ieşit din braţele părinţilor,
băbăcuţă-său i-a dat o zestre bunicică, între care se cuprind şi câteva suflete de ţigani (pentru că
băbăcuţă-său e creştin bun şi i-a dat Dumnezeu putere şi peste sufletele ţiganilor; când va le vinde, le dă
de zestre, le dăruieşte, le face danie pentru iertarea sufletului său, ba încă, când va voi, le poate da şi
dracului). Ninecuţă-sa iară i-a dichisit bisahteaua şi i-a pus înăuntru, cu toată rânduiala şi cu toată
dragostea părintească, felurimi de sculişoare: sticluliţa cu stricat, pe care dumneaei îl numeşte dres,
pămătuful, alune arse îndestule, făcăleţe mititele de paie de mătură alese, firele de ibrişim, hârtiuţele cu
stiubeci, pudră, făioară, rumeneală ş.c.l., strânse, rânduite foarte binişor; o, ce dragoste părintească!
nostimă şi tinerică o să mai fie coconiţa Drăgana!

Boierul dumneaei, nu ştiu cum îl cheamă, dar e om al trebii, scoate lapte din piatră. Oamenii îi zic
neiculiţă, iar cocoana dumnealui îi zice: frăţico. E un bărbat bun frăţica, nu ştie ce să mai facă soţioarei
dumnealui; se miră şi de ducaţioanea, şi de frumuseţile coconiţei dumisale.

Coconiţa Drăgana am zis că are de zestre şi suflete de ţigani, şi fiecare are câte un nume, două, deosebite,
peste acelea ce i le-a dat alde cumătrul. Pe biata baba Stanca o cheamă cioroaica a bătrână; pe Ioniţă
băiatul îl cheamă diavolul de buzat; pe Măriuţa fata, împeliţata; pe Călin bucătarul, baraonul de râtan
ş.c.l.

Coconiţa Drăgana ştie bine să vază de casă, este şi econoamă bună. Pe scară mai nu e niciodată măturat,
ca să nu se tocească treptele; în pridvor, în sală lipsesc câteva cărămizi de când trăia răposatul socrul
coconiţei. Casele dumneaei sunt o pereche de case, cum am zice o odaie în dreapta şi alta în stânga, sau
două d-o parte şi două de alta, sau mai ştiu şi eu cum; destul că v-am spus că sunt o pereche de case. Nu
cereţi şi dumneavoastră socoteala de toate până într-una. Când era copilă, dumneaei pomenise la părinţi
masă rotundă pusă în pat; de la o vreme însă încoace masa e la modă să fie în mijlocul casei, sau rotundă,
sau în patru colţuri. La masă, pentru economie, acoperişul şi şervetele nu prea sunt curate, ca nu cumva
cu deasa spălătură şi frichinire să se rupă curând; tacâmurile mesei nu prea seamănă unul cu altul, şi
furculiţele, de la patru şi trei dinţi, ajung cu adevărat furculiţe cu câte doi dinţi, şi care rămân numai cu
unul, acelea se pun în coada mesei; şi multe economii de acestea, ce ne aduc aminte de veacul de aur în
.
toată pulberea şi murdalâcul lui cel primitiv, amestecat şi cu argint-viu.

Dumneaei, pentru dragostea ce are către frăţica şi către toţi prietenii, mâncând ciorba şi bucatele, ia tot
de la un loc; cum am zice: scoate lingura din gură, o bagă iar în castronul cu ciorbă, iar o bagă în gură,
iar o bagă în castron, şi aşa mai încolo. De multe ori, când mănâncă lapte, rumeneala de pe buze începe
a-i da culoarea roşatică. Ioniţă băiatul e un sufragiu dibaci: când schimbă talerele are un talâm minunat,
aruncă tot după uşă, unde aşteaptă pisica şi căţelul, învârteşte otrepul o dată pe taler, ţi-l face de sticleşte
şi pe urmă iar ţi-l pune pe masă, ca să-ţi facă poftă de mâncare. Ce e drept nu e păcat, coconiţa Drăgana
are o regulă minunată şi în casă, şi la masă. Să vedeţi însă de ce: să lăsăm că dumneaei, după cum
văzurăm, este o femeie rară şi vrednicuţă, apoi nu ştiu de unde până unde, că a căpătat şi un drept mare
să-şi facă vătaf de curte pe însuşi Dumnezeu. Eu nu crez una ca aceasta, însă dumneaei pe tot ceasul ne-o
spune; căci, când n-are dumneaei chef de bătaie, atunci pe toate slugile, pe toţi oamenii din casă îi trimite
să-i bată Dumnezeu.

Ia să vedeţi cum se fac trebile în casa dumneaei. Să luăm, spre exemplu, vremea când se întoarce frăţica
de la curte; pentru că, să le spuie cineva toate, unde mai are vreme? Cu toate acestea n-ar fi rău să mai
adauge câte ceva cum îşi mână trebile când se găteşte să meargă la nuntă, la bal sau şi la biserică —
pentru că dumneaei merge şi la biserică, mai vârtos când are să arate lumii că nu cutează nici o
marţafoaică să-i meargă înainte la mir. Odată s-a întâmplat una ca aceasta şi s-a făcut lucrul dracului în
toată mahalaua; dar mai spuie şi alţii câte mai ştiu!

Aci să luăm vremea când se întoarce frăţica de la curte cu călimările la brâu sau (de e îmbrăcat nemţeşte)
cu cravata răstignită pe piept — pentru că şi dumnealui se ţine de modă.

La scară, în pridvor, sunt câţiva hamali ce se ţin după un jupân ce strigă: "Marfă! marfă!", cărând
teancurile în spinare. Jupânii sunt înăuntru vreo patru, şi coconiţa, greceşte sau turceşte în pat, făcută foc:
— Dar bată-te Dumnezeu, jidane! când ţi-am mai luat eu marfă şi nu ţi-am plătit? Auzi, bată-l
Dumnezeu, frăţico! mi-am luat câteva fleculeţe, şi acum nu va să le lase; zice să i le plătesc! bată-i
Dumnezeu să-i bată de ovrei! n-au lege, afurisiţii! Ce e, mă jidane? cine o să-ţi mănânce banii? Lasă
marfa aci ş'ei veni altădată, ludo!

Bieţii jupâni încep a da din cap, încep a lega marfa şi se duc să vie altădată după parale, şi altădată, şi
altădată... Acum coconiţa îşi aduce aminte că trebuie să gătească de masă, pentru că am spus că
dumneaei este foarte îngrijitoare. Călin în vremea aceasta şade pe vatră la cuhnie, cu nasul pe tăciuni, cu
ciubucul ăl scurt între dinţi, la o parte; tocmai când da cu unghia degetului celui mare în cenuşa lulelei,
coconiţa bate în palme în pridvor:
— Bre! n-auziţi voi, cioroilor? bată-vă Dumnezeu! Dracu o să vă ia!

Măriuţa, fata, abia azi scoase din fiare şi din coarnele de fier, pentru că, cu câteva zile mai nainte,
avusese păcatele să spargă o sticluţă când se gătea coconiţa Drăgana să meargă la bal. Ce va fi fost în
sticluţă, nu se ştie; biata Măriuţa însă crede că va fi fost ceva scump, pentru că apa ce s-a vărsat pe jos
albise scândurile întocmai ca obrazul coconiţei.

Aşa zisei că coconiţa bate în palme şi slugile aleargă grămadă, şi Măriuţa cu ei, Călin cu părul vâlvoi,
pentru că căciula (de va fi avut căciulă) căzuse jos, izbindu-se cu capul de corlată, cu poturii fără copci
pe picioarele goale şi cu un fel de fotă dinainte.
— Râtane, gata sunt bucatele? c-a venit coconul!
— Piper şi oţet nu e, coconiţă, să fac perişoarele.
— Dar bată-te Dumnezeu, baraoane! afurisitule! acuma îmi spui?
— Vezi că aveai treabă cu jidanii ăia.
— Şi mai răspunzi, bala dracului? unde e diavolu de Ioniţă?
— Aci sunt, coconiţă.
— Uite, până nu s-o usca scuipatul să fii aci, diavole, că vai de pielea ta! Du-te curând, ia vin, oţet,
untdelemn şi piper; şi vino de pune masa.
— Dă-i să ia şi sare, coconiţă, că n-am ce pune în solniţe.
— Na, şi nu mai căsca gura... Uite, bată-l Dumnezeu, că mai şade! ce stai, buzatule, şi te uiţi la mine?
Fa, împeliţato! ce? îţi vine rău fără coarne? Dar lasă, Avestiţo, că nu te las fără dânsele... Nu vezi c-a
venit coconul? Mergi în casă, teşmenito!
.
— Soro, dar ce nemăturat e în casă!
— Apoi s-o bată Dumnezeu pe cioroaica a bătrână! D-o sută de ori i-am tot zis astăzi, şi nu-ş' ce face!
— Vezi că cu jidanii ăia mai putea cineva să stropească ori să ia mătura în mână!
— Auzi! auzi? baraonoaica dracului! şi încă mai răspunzi, bătu-te-ar Dumnezeu de afurisită? Lasă că ţi-
oi scutura eu praful de pe tine!

E câţiva ani acum de când s-a măritat coconiţa Drăgana şi are şi copii, cărora ţiganii le zic "coconaşii";
dumneaei însă le zice: diavolul de Iancu, diavolul de Alecu. Copiii iau casa în cap şi coconiţa Drăgana
strigă:
— Tăceţi, stâmpăraţi-vă, diavolilor, bată-vă Dumnezeu! viu la voi! Oh, frăţico, mi s-a mâncat de carne
cu satanele astea de copii!

Hei! ce gândiţi? cum să nu meargă bine unei astfel de case, unde coconiţa Drăgana pe Dumnezeu şi-l
făcuse singură, încă de când era la ninecuţă-sa vătaf de curte, sau armaş, sau zapciu! Dumnezeu nu mai
are acum decât să stea cu gârbaciul în mână, să tot dea când în unul, când în altul, unde va porunci
coconiţa: patt, plici, chiutt, puf!
— În cine să mai dau, coconiţă? să dau şi în frăţica?
— Dar să-i bată Dumnezeu pe toţi, că s-au pus să-mi mănânce zilele!
— Auzi?!... ia-l de păr, ceauş arhanghele, că coconiţa a zis să târnuim niţel şi pe frăţica. Iar bună casă!
Trebile merg ca găitanul: vătaf de curte are bun coconiţa, — şi n-are de ce nu avea, căci e şi creştină
bună, după cum am zis, fiindcă vinerea nu lucrează, duminica merge la biserică (mai vârtos când frăţica
i-a făcut şi ceva nou), gătiţică, înţepată,-ntindicheată.

Ce zici, dragul meu cititor? când s-ar uita Dumnezeu la noi, pe cine ar bate? pe bieţii ţigani, sau pe noi
ăştia, ce fără ruşine ni l-am făcut întocmai ca pe un armăşel? Eu însă isprăvesc: milui-v-ar Dumnezeu,
coconilor şi coconiţelor, să cunoaşteţi ce ziceţi şi ce faceţi!
1839