Sunteți pe pagina 1din 6

Costache Conachi (n. 14 octombrie 1777, Ţigăneşti, Galaţi - d.

1849, Ţigăneşti) a fost un scriitor


român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcţii dregătoreşti în Moldova.
[1]p.160 Dacă paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, "dar preste 160 ani
venit şi încuscrit cu mai multe din familiile cele mari", Paul Păltănea a adus documente "care impun
concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeşi din satul Ştiboreni, judeţul Vaslui, cu
urice din vremea lui Ştefăniţă Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ştefan cel Mare.
Linia feminină a neamului este tot răzeşească".[2]p.13 A fost educat de către un refugiat francez. A
studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca şi franceza.Mare boier şi mare proprietar,
figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de
reformă a învăţămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte
la redactarea Regulamentului Organic, formulînd unele articole care aveau în vedere unirea
Principatelor.Cuprins [ascunde]

Cariera administrativă

A început activitatea prin efectuarea de lucrări pentru hotărnicie la proprietăţile de terenuri; a


continuat până la târziu, la retragerea din cauza vârstei şi a problemelor de sănătate. Era considerat
cel mai bun inginer hotarnic, al timpului, din Moldova. Este comis, înainte martie 1803. Ispravnic al
ţinutului Tecuci (august 1806). Staroste al ţinutului Putna (noiembrie 1809). Agă al târgului Iaşi (după
noiembrie 1813 ). Ispravnic al ţinutului Tecuci (1815). Vornic al obştii la Iaşi (1816). Vornic al poliţiei
(ianuarie 1817). Mare vornic (înainte de iunie 1820). Mare postelnic (preşedinte al Departamentului
Afacerilor Străine, la 28 decembrie 1823). Mare vornic (1824). Mare postelnic (februarie 1827-ianuarie
1828). Mare logofăt (februarie 1829). Membru în comisia moldoveană de patru membri pentru
redactarea Regulamentului Organic (iunie 1829-martie 1830). Pavel Kiselev i-a acordat Ordinul Sf.
Vladimir cl. III, pentru contribuţia sa la lucrările de redactare. Mare logofăt (octombrie 1831). Ţiitor al
locului marelui logofăt al justiţiei (aprilie 1832). Demisionează în februarie 1833. Păstrează în
continuare titlul de vornic. Mare logofăt, numit de Kiselev (aprilie 1834). Din 1835, rămâne doar
epitrop, în special la Sf. Spiridon şi continuă administrarea unor hotărnicii. Este ales epitrop al
mănăstirilor moldovene închinate Sf. Mormânt (1837).[2]p.244-258

Opera

Opera sa nu a fost preţuită de nimeni pînă la George Călinescu, Ibrăileanu şi Iorga bătîndu-şi joc de
poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost
publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreştilor. Dotat cu simţul
limbii, tînguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet
foarte delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinşi de gene/ Săgetează din sprîncene”;
ochii devin fiinţe care se ceartă şi se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumeţe, din care
nu lipsesc răpirile, săgeţile, otrăvirile etc.

Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul şi tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor
de spirit. Cea mai puţin valoroasă este poezia văicăreaţă („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deşi ea l-a
impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii, alcătuiri şi tălmăciri 1856) îmbină inspiraţia
anacreontică, în maniera poeziei galante aparţinând clasicismului decadent francez, cu lirica
lăutărească a timpului.

Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniţă Sandu Sturdza şi către mitropolitul Veniamin Costache
conţin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române şi ale emancipării culturale a
ţării.

A făcut şi unele traduceri din literatura franceză.

Bibliografie

La Wikisursă există texte originale legate de Costache Conachi

Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române

Alex Nedea (Jurnalul Naţional): „Costache Conachi - «Adoratorul nestâmpărat»”


Poezia românească de la origini la 1830, editor Gabriela Gabor, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1996:

„Jaloba mea”

„Răspunsul unei scrisori”

„Ce este nurul”

Noemi Bomher (Convorbiri literare): Despre Costache Conachi

Note

^ Paharnicul Constantin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane, Iaşi, Tipografia
Buciumului Român, 1892)

^ a b Paul Păltănea, Neamul logofătului Costache Conachi, Bucureşti, Editura Albatros, 2001)

Costache Conachi (1778-1849) este fiu de boier si el insusi mare boier, lucrand in Domeniul Afacerilor
Straine, adept al filozofiei luminilor, pe care le interpreteaza moderat. Traduce din Pope si din d
Herbigny. Putinele sale scrieri politice sunt adnotarile referitoare la "Le contemplatif ou pensees libres
sur la politique, Ia morale et la philosophie" si "Scrisoarea catre mitropolitul Veniarain".
k1y2523kg34zos

in creatia poetica a lui Conachi exista doua etape distincte: 1815-1820, in care compune madrigale,
acrostihuri, cantece de lume, femeia fiind suita pe soclu si celebrata intr-un limbaj hiperbolic (o
cunoaste pe Smaranda Negri, Zulnia, la 34 de ani si se casatoreste cu ea la 50 de ani), iar a doua este
reprezentata de traduceri, precum "Tabloul Europei la 1825", de d Herbigny, sau "Voroava" asupra
omului, de Pope. Traducerile din poeziile melancolice, rationalizate, sunt multiple, ceea ce denota o
predilectie pentru aceste tipuri de existenta: Conachi traduce din Marmontel, Colardeau, M-me Cottin,
Parny, poetii neoclasici, precum si din "Zaire", "Oreste", "Alzire". intre aceste doua perioade exista si
incercari lirice: "Giudecata fimeilor" (1806), "Comedia banului Constantin Canta ce-i zic Cabujan si
Cavaler Cucos". "Mestesugul stihurilor romanesti" este un adevarat tratat de versificatie, dand
preocuparilor poetice ale lui Conachi o tenta de justificare teoretica si stiintifica.

Scrisoare catre Zulnia

Poet reprezentativ al epocii premoderne in Moldova, Costache Conachi ramane in istoria literara in
primul rand pentru lirica sa cu tema erotica, de un puternic senzualism, transpunand in plan autohton
reflexe ale poeziei anacreontice grecesti si din "mica poezie franceza" a secolului al XVIII-lea. in
"Scrisoare catre Zulnia", o prima epistola literara la noi, poetul moldovean se asaza, chiar fara sa stie,
sub semnul poeziei lui Petrarca, prin fidelitatea declarata pana la moarte fiintei iubite: "Giuramant iti
fac din suflet ca si ceriul si pamantul,/ De s-or stramuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvantul./ De-a te
iubi pan la moarte, de-a nu avea supt soare/ Alta stea de proslavire, alt luceafar de-nchinare./ Dar ce
folos, vai de mine, ca n-am nici o mangaiere,/ Petrecerea mi-i in lacrami, in suspinuri si durere,/ As
vrea sa mor, dar si moartea ce poate fi pentru mine,/ Cand, perzand a mea viata, perd mai mult, te
perd pe tine."

Versurile lui Conachi, folosind resursele limbii literare a vremii, incearca sa dea imagine poetica
trairilor intense ale dragostei, avand uneori accente autentice, ce depasesc un sentimentalism
obositor, exprimat prin vaicareli, oftaturi, bocete si lesinuri.

Poezia este un repros adresat tinerei femei pentru pacatul de a apela, in mod direct, la metode de
infrumusetare artificiala: "Pentru ce iti ungi, femeie, fata cu atata ghileala/ Si iti muruiesti obrazul cu
bacan si cu vapsala?/ Si de ce t-incingi grumazul cu petre stralucitoare/ Si iti umezasti zulufii cu ape
mirosatoare?". Frumusetea artificiala, obtinuta prin mijloace improprii, este trecatoare, iar femeia care
procedeaza astfel isi neaga zestrea biologica evidenta: "Mai bine-ai purta de grija sa castigi acele
daruri/ Cu care faci podoaba la a sufletului haruri./ Daca vrei sa te iubasca barbatul tau cu credinta/ Si
de voiesti intaleptai sa-ti caute cu umilinta,/ Uita-te de vezi pe mere ce rosala straluceste/ Si trandafirii
pe carii nici zugrav nu-nchipuieste/ Firea s-au silit a face acea vie zugravala/ Si-a lor dulce frumusata
vesaleste, iar nu-nsala./ Lasa, dar, fatarnicia s-a obrazului schimbare,/ Caci frumusata fireasca robeste
pe om mai tare."
Frumusetea intrinseca determina o stralucire a trupului, de sorginte naturala si divina, idee exprimata
de Costache Conachi in versuri fluente, cu o anume naturalete poetica.

Conachi nu este numai meseriasul constiincios, care a compus micul tratat intitulat Mestesugul
stihurilor romanesti (in fond, prima noastra poetica), dar chiar un poet adevarat, superior tuturor
celorlalti din prima parte a sec. XIX. Daca si-ar fi tiparit versurile la vreme, receptarea lui asa zicind
culta ar fi fost alta si n-ar fi asteptat pe Calinescu spre a-i marca valoarea... (Nicolae Manolescu)ed.
Timpul

Costache Conachi (14 septembrie 1778, Ţigăneşti, jud. Galaţi - 4 februarie 1849, Ţigăneşti, jud. Galaţi)

„Privighetoarea Ţigăneştilor“, este unul dintre poeţii reprezentativi al perioadei de început a literaturii
române. Ispravnic al ţinutului Tecuci până în 1812, apoi vornic la Iaşi, el a fost unul dintre membrii
comisiei moldovene ce a alcătuit Regulamentul Organic.

Geneză

Genul liric are o vechime considerabilă, primele texte lirice păstrate datând din jurul anului 2600
Î.H. Primele texte lirice au apărut în Egiptul antic şi au ajuns până în contemporaneitate prin
inscripţionarea lor pe pereţii interiori ai piramidelor. Manifestările lirice apar la majoritatea
popoarelor antice, astfel în Biblie avem câteva fragmente care pot fi considerate poetice, anume:
”Cântarea cântărilor” atribuită regelui Solomon şi „Psalmii” atribuiţi regelui David. Cu toate
acestea primele nume de poeţi în adevăratul sens al cuvântului apar în Grecia antică: Pindar, Safo,
Anacron, Alceu (Alcaios). La noi poezia ca formă lirică propriu-zisă apare târziu la nivelul cult , deşi
era foarte bine dezvoltată în folclor. Primul nostru versificator este mitropolitul Dosoftei care în
1673 creeză „Psaltira pre versuri tocmită”. Primul adevărat poet original este un cronicar
moldovean Miron Costin care este autorul primului poem filozofic românesc intitulat „Viaţa lumii”.
Poezia se dezvoltă în ţările române abia la sfârşitul secolului XVIII-lea avându-i ca reprezentanţi
pe : Iancu Văcărescu, Ienăchiţă Văcărescu, Nicolae Văcărescu, Costache Conachi şi Anton Pann.

Titlul meu combinã imaginea unui economist eficace, sã-i spunem cu un barbarism, finantist, de
la începutul secolului al XIX-lea cu aceea a Cavalerului etern îndrãgostit din legendele bretone,
Tristan, cãci unul dintre primii poeti români, moldovean de origine, care n-a mostenit decît datorii
de la tatãl sãu, a fost la sfîrsitul vietii un mare bogãtas, iar povestea romanticã realã de dragoste,
pe care a trãit-o cu sotia unui confrate, s-a metamorfozat în deosebite poezii, scrise fãrã intentia
de a fi publicate. Versurile sale au circulat oral si au fost publicate de fiica sa, printesa Caterina
Vogoride-Conachi, în 1856, dar au circulat sub formã de manuscris si înainte de 1830.

Tot ceea ce scrie Costache Conachi este o jinduire pentru bucuriile spiritului, bucurii realizate
dupã ce patimile trupului au fost rezolvate. Este o anumitã bucurie în durere, o temã a dulcelui
creat prin gesturi neobisnuite, hieratice. Prin 1822-1827, cînd au fost scrise poeziile, se anuntã o
trecere de la gestul fizic cãtre cel intelectual prin intermediul simturilor:

„Sîmtam un foc cã mã arde pretutindenea supt sîni./ Si o micã usurare aveam numai din
suspin./Un junghi cu dureri de moarte în pieptul meu s-au ivit/ Si fãrã a sti ce-i pricina jale si dor m-
au lovit.” (Visul amoriului).

Functiile gesturilor, mai ales acelea care se referã la oftaturi, suspinuri si lesinuri, apar cu o
valoare importantã la poetii de la începuturi; în cadrul unui text liric sînt fundamentale. Poezia
marcheazã o serie întreagã de spectacole cu trimiteri la actiuni reale, spectacole în care, urmînd
nevoii de a spune stihuri, apare scrierea acestora, prezenta fizicã a celui care vorbeste ori a celui
care priveste ori ascultã se realizeazã prin desemnarea gestului simbolic, care stã sub gestul:
oftatului, suspinului dulce ori amar, punct de nastere al tensiunii lirice: OH!

În lumea realã, conventia unei legãturi erotice, dintre un El puternic si o Ea delicatã, cere o
metamorfozã a rolurilor: El face apel la îndurare, la un gest articulat pe închinare si vasalitate,
jertfã oximoronicã, necesarã acceptãrii amorului de cãtre Ea, delicatã si supusã în lumea
adevãratã. Arderea, distrugerea Bãrbatului în plan imaginar, stãpîn în palierul real, devine
metafora esentialã din poezia lui Costache Conachi. Pornind de la estetica poeziilor populare,
Costachi Conachi creeazã o misterioasã mitologie a gestului durerii construitã cu ajutorul propriei
sale personalitãti literare si reale de îndrãgostit, precum si plãcerii de a-si manifesta sensibilitatea
obositã în fata receptorului feminin:
„Iatã, o femeie vine, cu vesmînt prea strãlucit/ Chiar ca soarele cînd iese, vara, despre rãsãrit./
Trupul ei pãrea cã este alcãtuit chiar de duh,/ Cãci mã prevedeam prin-trînsul ca printr-un curat
vãzduh.” (Visul amoriului).

Disertatia despre sex-appealul din epocã, numit nur, e urmatã adeseori de poezii cu numele
personajelor feminine destãinuite în text: Aglaia, Carpina, Catinca, Savela, sau prezente în
acrostihuri, la începutul versurilor citite de sus în jos: Anica, Elenca, Casandra, Casuca, Luxandra,
Maria, Marioara, Ruxãndrita.

Amorul apare ca un zeu dotat cu virtuti militare, uneori ca un copil ascuns în dumbrãvi (Într-un
rãdiu de dimineatã), dar deseori explicîndu-i lui Conachi (Ikanok în anagrama literarã) existenta
acelui nescioquid , oriental, nurul:

„De multe ori nu îndrãgeste/ Lucrul înadins fãcut,/ Dar sã pleacã si robeste/ La un nu stiu ce
plãcut.” (Într-un rãdiu de dimineatã).

Personajele feminine se caracterizeazã prin intermediul cromatic al ochilor (albastri, verzi, negri
si muri), iar dragostea finantistului ne oferã un roman erotic în peisaj rupestru, în versuri: Jaloba
mea, Amoriul din prietesug, Scrisoarea cãtre Zulnia.

Poeziile au ca obiect cucerirea personajului feminin, în viata realã. Boierul cu islic, înlocuitor al
Domnului, puternic prim-ministru îsi asumã aventura de a se zbate în latul iubirii. Modalitatea în
care cîntãretul baladei a prezentat cele douã personaje este accentuatã de trimiterea directã cãtre
cititor, cãtre ascultãtor, cãrora li se sugereazã cã amoriul este singurul stãpîn al lumii, singurul
Dumnezeu si dupã ce Zulnia s-a ridicat „ ca din somnul mortii” Ikanok si Zulnia sub un copaci nalt
si mare îsi „giureazã de amoriu prietesug”.

Îndrãgostit de sotia prietenului, poetul boier Conachi-Ikanok îi mãrturiseste dragostea sub un


„copaciu mare”, gestul sentimental fiind întãrit cu ajutorul metaforei lesinului:

„Ah, zicea cuprins de lacrãmi, amar mia, amar mia,/ Cum sã mai ascund amoriul ce m-a robit de
Zulnia?/ Si sã-l mai ascund sã poate cînd arde si mã topeste,/ Cînd durerile cu cîte si suflet si trup
rãpeste.” (Amoriul din prietesug).

Potrivit unei antropologii initiatice, la începutul romantismului, autorii vãd omul drept o asociere
a unui trup si a unui suflet, iar dragostea dezvãluie secretele sufletului. Luarea în posesie a
propriului corp si a trupului alteritãtii devine un semn de recunoastere a unui anumit ritual erotic,
ritual care la Costachi Conachi apartine unui vocabular de tip cavaleresc, cu închinare, suferintã si
prefigurare ritualã a mortii trupului. Dragostea reprezintã un sacrificiu momentan adus zeitei
clasice, iar închinãtorul este un vasal ce-si acordã siesi, prin gesturi, sistemul simbolic de rob ce
arde si suferã pentru clipa suspinului si a jurãmîntului.

Sã reamintim cîteva repere din biografia sãracului mostenitor: el a avut un destin reprezentativ
pentru formarea unui poet-boier. Al patrulea copil, el a pricinuit moartea mamei sale, Ileana,
precum s-a întîmplat si cu Tristan, crescut fãrã dragoste maternã. A avut întîi numele Alexandru,
schimbat de familie, în memoria unui frate decedat, în Costache, ceea ce înseamnã cã insul si-a
asumat un destin dublu: ins supravietuitor si ocrotitor, nefericit. Omul Costache Conachi era foarte
cult pentru epoca sa: stia limbile elinã, greacã, turcã, slavonã si francezã, poate si ceva germanã,
de aceea se simte deseori frustrat. Cu toate cã s-a retras la Tigãnesti, Costache Conachi a reusit cu
dibãcie financiarã, sã devinã ispravnic si sã ajungã, al doilea dupã domnul tãrii, caimacam.
Portretul sãu, exemplu de comportament dual, apare întocmit de Saint-Marc Girardin, în amintirile
sale de voiaj. Portretul îl aratã drept un caustic si sec conviv; un boier, ce stã în vesmînt oriental,
culcat pe divan, întorcînd mãtãnii din chihlimbar, într-un contrast vizibil, reiesit din figura
europeanã si atitudinea si costumul oriental. Autorul avea reputatia unui om econom, zgîrcit, poate
cã era în realitate un iluminist preocupat de îmbunãtãtirea moravurilor.

Versurile au drept punct de fugã persoane reale si transpun în rime dragostea marelui boier
pentru Smaranda Negri, sotia prietenului sãu, spãtarul Petrache Negri. Dupã ce a cunoscut
„amorul din prietesug”, marele boier s-a despãrtit de doamna sa, dupã jurãminte de amor strasnic,
iar, imediat ce „donzella” a rãmas vãduvã, poetul-boier a dorit sã se cãsãtoreascã. Melodramatic,
soarta i-a fost potrivnicã, cãci sora sa, Caterina, s-a opus mariajului ciudat, autorul-boier
cãsãtorindu-se cu Smaranda abia în 1828; sotia a murit dupã trei ani. Stihurile sale cu nuante
anacreontice trimit la Petrarca, chiar dacã, probabil, nu a cunoscut opera acestuia, si deplîng
destinul nefericit al îndrãgostitului care-si priveste sotia „pe nãsãlie”.

Propria sa persoanã, aceea a marelui boier îndrãgostit, apare în textul poetic sub forma unui
personaj care intervine în dialog, fiind constient de existenta iubirii, ca un sirag de „lacrimi, vaiete,
suspinuri”:

„Cînd si cînd cîte-o suflare,/ Lesine necontenite si de viatã curmãtoare/ Cuprinderi, îmbrãtosãri
subt priteneasca fatã,/ Cãutãturi cu rãpire si cãderi bratã la bratã/ Privegheri si zi si noapte, gînduri
cu milancolie/ Uitare de toate celea, în sfîrsit, o moarte vie,/ Au stãtuta lor viatã, pînã cînd, din
nerãbdare,/ Ikanok cu putin suflet, cãzînd la a ei picioare....”(Amorul din prietesug).

Amoriul din prietesug e o poezie organizatã pe opozitia dintre urã si dragoste, odi et amo,
pasiunea realizatã în spatiu montan fiind neobisnuitã:

„Nu te îndura de mine, nu mã lãsa la pierzare,/ Fii la dureri milostivã, cã tu esti a mea scãpare!/
Tu esti Dumnezeu de milã, tu esti stea de înviere,/ Vindecã si izbãveste amãrîta mea durere,/ Cãci
a mai trãi în lume nu pot fãr-a ta iubire! Acestea zicînd la poale-i au cãzut fãrã simtire.”

Inima sfãrîmatã a Smaranda-Zulnia determinã o stare de nebunie; aceasta cautã ierburi, apã,
doftorii, ca sã-l reînvie, pînã cînd glasul i se taie „se povîrneste si cade peste dînsul lesinatã”.
Descrierea rãtãcirilor prin care umblã sufletul feminin pînã a-l stãpîni cu totul pe bãrbatul
îndrãgitor se bazeazã pe sugestia mortii de tip vis, dar mai ales a dragostei ca patimã: „A-i
îndrãgit, nu-i scãpare, trebuie sã pãtimesti,/ Dar sã stii cã nu-i departe fericirea ce gonesti.” (Visul
amoriului).

Gestul închinãrii în fata zeitei iubirii intrã în contrast cu sãgetile slobozite de ochii acesteia care
anuntã cã dragostea este o micã moarte: „Atunci vãzui cu ochii coborîndu-se din nori/ O fatã
dumnezãoaie, îmbrãcatã tãt în flori,/ Chiar asemãnea cu chipul care mi s-a arãtat/ Pe deasupra
vioricãi la care m-am închinat./ Fata ei era prea albã, ochii sãgeti sloboza,/ Sprîncenele lungi si
dese drept în inimã rãnea./ Sînul ei cu frãgezime omoarã pe om de viu,/ Pãrul despletit pe spate ca
aurul de gãlbiu./ Statul înalt si subtire, cu dulci îndoituri,/ Gurita ca mãrgeanul s-obrazul numai
nuri.”(Visul amoriului).

Cele douã gesturi ale privirii ar avea ca finalitate transferul observatiei din viatã, în scris, dar
înainte de existenta acestuia închinarea si suspinul au semnificatia maximei întîlniri între suflete:

„Ah, cine poate sã scrie cîte ochii au vãzut,/ Si îndatã la picioare cu vaiete am cãzut./ „Înaltã
împãrãteasã, am strigat cu un suspin,/ Viata mea cu plecãciune la poalele tale o-nchin.”(Visul
amoriului).

În cadrul ceremoniei erotice, învestitura simbolicã se bazeazã pe o serie de gesturi în care


fiecare monteazã un sistem de uzante de la stãpîn la rob, insistînd pe o ritualizare oralã cu notarea
întîmplãrilor ce se vor strînge într-un gest al scrisului, al transferului vorbei si al gestului într-un
omagiu pe care vasalul îndrãgostit îl aduce iubitei, sacramentul jurãmînt urmînd gestului dublu de
lesin.

Jertfa îndrãgostitului, ce transformã suprema voluptate într-o figurã oximoronicã, se


structureazã direct într-un instrument mental, vizual, textul sugerînd imagini dinamice, nu imobile,
exprimînd emotii realizate cu ajutorul semnificatiei cãderii corpului. Lesinul devine astfel un semn
estetic de dublã abordare a atitudinii masculine si a celei feminine, dupã zbuciumul real al
corpului. Imaginile seriate ale acestui limbaj comandã o anumitã axã de codificare a poeziei drept
o reflexie asupra amplorii gesturilor, ca expresie a miscãrilor interioare ale sufletului. Trebuie sã
apreciem functia tehnicã a actului gesturilor de a se fixa, dupã desteptarea din lesin, într-un gest
specific de a scrijeli pe scoarta unui copac emblema eroticã.

Calitatea esentialã a femeii rãmîne aceea de a crea suferintã, probã în care îndrãgostitul poate
sã tãlmãceascã etapele propriei sale pedepse. Arma esentialã este suspinul, jalea, durerea, dar si
proiectarea într-un peisaj liric neobisnuit:
„Gîndul meu fiind la tine de-a pururea sprejinit/ Si de sînt la închisoare de tine nu-s-a despãrtît./
Sufletul meu îi acolo unde si tu lãcuiesti,/ Si inima ce se bate, cãci de lîngã ea lipsãsti,/ Altã nimic
nu doreste decît ceasul fericit,/ Întru carele sã sîmtã cã de dînsul te-ai lipit.” (Visul amoriului).

Imaginea cavalereascã a suspinului presupune la Costache Conachi o trecere de la rugãciunea


imobilã, semn de reculegere, spre geneza acesteia, ca o des-ordonare a gesturilor, fixatã în stop
cadru final al cuplului ce-si controleazã si re-formuleazã lumea corpului, aceea a convulsiilor
sufletului, în gestul miraculos de a fixa într-un „semn înscris în copac” întîi, apoi pe hîrtie, propria
lor pasiune, aceea cu suspinuri si lesinuri a unui finantist de acum douã veacuri.

Costache Conachi, cel care alaturi de fratii Vacaresti a deschis drumul liricii romanesti, a fost unul
dintre primii vizitatori si admiratori ai Slanicului. Sosit aici, el a incrustat in coaja unui brad semet,
sentimentele pentru frumoasa Zulnia, numele de alint al Smarandei Donici, pe care o intilnise in
mijlocul acestei naturi incintatoare: “Calatorule, nu trece, sta, citeste si cunoaste / Ca amorul cel
mai strasnic din prietesug se naste”. Dupa 14 ani de la moartea Zulniei, intimplata in 1831, cind se
implineau totodata si 26 de ani de cind o cunoscuse la Slanic, poetul, impovarat de virsta si
neimpacat cu gindul mortii iubitei care-i devenise pentru scurt timp sotie, cauta zadarnic pomul pe
care isi incrustase darurile tineretii si care acum nu mai exista. El scrie atunci una dintre cele mai
bune poezii ale sale in care inspiratia anacreontica (in genul poeziilor de dragoste ale poetului grec
antic Anacreon) se imbina cu lirica lautareasca a vremii: “Apoi dar scris a fost inca / Sa te mai vad,
inalta stinca / Sa te mai vad, dar vai mie / Nu cu draga mea Zulnie! / Ci singur, ca vai de mine, /
Alb si rece ca si tine”. Verile in Slanicul acelor frumosi ani erau cautate si de multi dintre carturarii
moldoveni, care duceau in mijlocul naturii, o viata plina de frumusete si liniste interioara, care le
incinta sufletul si le daruia sanatate si putere. Mitropolitul carturar al Moldovei, Veniamin Costache,
a fost in anul 1816 in prima sa vizita la Slanic, iar poetul Costache Conachi, “tiitor” al locului” de
mare logofat al dreptatii si candidat la domnia tarii si-a ridicat chiar o casa in statiune, care s-a
pastrat pina la sfirsitul secolului XIX. Baile Slanic au fost si un loc de intilnire al boierilor unionisti
din Moldova si Muntenia. Radu Rosetti, noteaza in Amintirile sale: “Din pricina ca tara era in toiul
luptei pentru Unire, cai mai multi boieri, mai cu seama cei unionisti, nu plecasera aproape deloc in
strainatate, temindu-se de vreo surprindere din partea Turciei si a Austriei, ajutate de Anglia. Era
deci o adunare mare boiereasca la bai, multime de rude si de prieteni de-ai nostri, pentru care am
fost multumit sa gasesc pe bunul meu prieten Cuza…”. Printre acestia se afla si Costache Negri,
scriitor si om politic ce a facut parte din conducerea “Comitetului revolutionar moldovean” si a fost
vicepresedinte al Adunarii ad-hoc a Moldovei, iar in timpul domniei lui Al.I.Cuza a indeplinit diferite
misiuni diplomatice in scopul recunoasterii in afara tarii a actului Unirii Principatelor. Amintirea lui
o pastreaza la Slanic Moldova, “Stinca lui C.Negri”, locul sau de popas in timpul plimbarilor prin
statiune si imprejurimi. Multi minuitori ai condeiului, printre care povestitorii Nicu Gane si Ion
Creanga au asternut in scris incintarea lor fata de frumusetea acestor locuri tamaduitoare, ca sa
afle si altii despre ele si sa mearga sa le cunosaca.