Grigore Alexandrescu (22.

II1810,
Târgovişte – 25.XI.1885, Bucureşti),
poet. Provenea dintr-o familie de mici
boieri scăpătaţi: tatăl, Mihai
Lixăndrescu, sameş şi vistier, mama,
Maria (n. Fusea), cu înaintaşi
pomeniţi în documentele vremii lui
Constantin Brâncoveanu. A copilărit
la Târgovişte;era un hoinar visător şi
ruinele vechii curţi domneşti îi
hrăneau himerele. La dascălul Rafail,
împreună cu Vasile Cârlova, a învăţat
greaca modernă, apoi „elinică”, în
şcoala lui Mitilineu. Având o memorie
prodigioasă, putea reproduce scene
din Sofocle şi Euripide, îl ştia pe de
rost pe Anacreon.
S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul
1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al
vistiernicului Mihai Alexandrescu și al Mariei Fusea. În
anul 1827 își pierde ambii părinți, rămâne orfan și se mută
la părintele Ieremia, unchiul lui din București.
De mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie
extraordinară. În anul 1831, este înscris la școala de limba
franceză a lui Jean-Alexandre Vaillant. În 1832, școala lui
Vaillant este inclusă în școala „Sf. Sava”, devine astfel elev
la Colegiul Național „Sfântul Sava”, aici fiind coleg cu Ion
Ghica. Este găzduit o perioadă de Tache Ghica (tatăl lui
Ion Ghica).[4] Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi
uimește pe toți prin talentul său poetic.
Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica, la 6 martie 1832, în
„Curierul românesc”, poezia „Miezul nopții”, apoi, în același an, publică și
primul său volum de poezii, „Eliezer și Neftali”, poezii traduse și
originale.prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de
elegia Adio. La Târgoviște.
În anul 1834, se înrolează în armată, dar va demisiona în (1837). În anul 1835,
Alexandrescu este trimis la Focșani, la hotarul dintre Moldova și Țara
Românească. După ce demisionează din armată, se întoarce la București.
Din pricina unor scrieri („Anul 1840” și Lebăda și
puii corbului) este întemnițat, timp de trei luni. A
ocupat funcții mărunte. A fost membru al Asociației
literare a României (1846). În 1848 e redactor al
ziarului Poporul suveran. În 1854 a fost director
al Eforiei spitalelor civile.

În 1856, este membru al Comisiei Centrale de la

Focșani.[4]
Între 1852 și 1857, a lucrat în Comisia
Documentală. La invitația lui Ion Ghica, a pornit într-
o călătorie prin Siria și Palestina. În 1859,
domnitorul Al. I. Cuza l-a numit director și apoi
ministru ad-interim la Departamentul Cultelor și
Instrucțiunii Publice.
S-a căsătorit la Focșani, la 29 mai 1860, la biserica Stamatinești,
cu Raluca Stamatin, fiica unui spătar din Moldova.

În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare

mintală.

A murit sărac la București în anul 1885.Vasile Alecsandri, într-

o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah,
deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist
român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de
mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea
generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse
renumele lui, odinioară strălucit.”
A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc
condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost
influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.
Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub
influența lui Lamartine. Tonul este extraordinar de
fantastic și umoristic. Cea mai reușită este Umbra lui
Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu
prietenul Ion Ghica).
E ultimul fabulist autentic din literatura română,
lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat,
din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul
și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală, ș.a.).
Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în
literatura română ca specii literare autonome epistola,
meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.
▪ 'Alexandrescu sa proptit curentului latinist si a invins, caci sosise ma
re si puternic, ganditor adânc, minte limpede și simț drept.
Opera sa este originala si romaneasca.
Ca si Alecsandri a socotit ca nu poți fi poet adevarat decat in limba
vie, inteleasa și grăită peste întinderea pământului românesc. '
Barbu Stefanescu Delavrancea

‘Întro parte a ei, poezia lui Alexandrandrescu este cea mai puternica expresie a la
martinismului la noi. ”Meditatia”, “reverie”, “armonia”, în natura, religiozitatea,
“rugaciunea”, oceanele, imensitatile sunt ale poetului francez. Cateodata viziunea
capata un aer cetos ossianesc si recitatia o hohotire byroniana.
Totusi, asezandu-ne inj timpul romantic descoperim la
poet tehnica marilor solemne muzicale, inaltul hieratism al melancoliei.‘
George Calinescu