Grigore Alexandrescu

Date despre autor și operă

Grigore Alexandrescu s-a născut în data de 22 februarie 1810 la Târgoviște,
urmând să se mute la București mai târziu. Poet și fabulist român, acesta a
fost elevul Colegiului Național „Sfântul Sava” din București. A debutat cu
poezii publicate în „Curierul Românesc”, condus pe atunci de Ion Heliade
Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile ce au pregătit Revoluția
pașoptistă.
Alexandrescu nu s-a remarcat prin rezultate deosebite la învăţătură,
ajungând să-i considere pe profesori nevrednici să-l înveţe carte, mărturiile
vremii arătând că, deseori, fugea de la cursuri și se ascundea cu prietenul
său, Ion Ghica, în podul Mitropoliei, unde lecturau din fel de fel de cărți.
Poet liric, acesta scrie mai întâi meditații romantice, dar rămâne ultimul
fabulist autentic din literatura română. Moștenirea sa reprezintă
aproximativ 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii
autorităților („Câinele și cățelul”, „Boul și vițelul”,„Dreptatea leului”,
„Vulpea liberală”). La 6 martie 1832, are loc debutul său literar, în „Curierul
românesc”, cu poezia „Miezul nopţii”, apoi, în acelaşi an, publică şi primul
său volum de poezii, „Eliezer şi Neftali”.

În anul 1838, îi apare al doilea volum de poezii „Elegii şi fabule” şi tot

atunci începe să colaboreze la cotidianul „România”.
După complotul împotriva domnitorului Alexandru Ghica, este arestat timp
de trei luni, deși era nevinovat – el scrisese doar poezia „Anul 1840” în
„Dacia literară”, cu un mesaj îndreptat împotriva Rusiei -, în perioada
detenţiei traducând diverse scrieri.
În anul 1842, pleacă, alături de Ion Ghica, la mănăstirile din Oltenia,
călătoria fiind sursa de inspiraţie pentru cele mai importante poezii de
inspiraţie patriotică pe care avea să le scrie: „Umbra lui Mircea la Cozia”,
„Răsaritul lunii la Tismana”, „Mormintele la Drăgăşani” şi pentru un
„Memorial de călătorie”.
Tot în 1842, la Iaşi, la „Cantora Foaiei săteşti”, Alexandru Donici îi publică
cel de-al treilea volum al său, „Poezii a lui Gr. Alexandrescu”.
În anul 1846, Alexandrescu devine membru al „Asociaţiei literare”, care
fusese înfiinţată cu un an înainte, iar un an mai târziu publică, în „Album
ştiinţific şi literar”, „Ucigaşul fără voie” şi schiţa „O nuntă”. De asemenea, în
acelaşi an, publică un nou volum de poezii ,„Suvenire chi impresii, epistole
chi fabule”, precum şi traducerea tragediei „Meropa”, de Voltaire. În 1848,
acesta devine redactor al ziarului „Poporul suveran”.
El publică în anul 1855, în „România literară”, scoasă la Iaşi de Vasile
Alecsandri, satira „Răzbunarea şoarecilor sau Moartea lui Sion” şi fabula
„Iepurele, ogarul şi copoiul”.
În anul 1859, Alexandrescu scrie poezia „Măriei-sale domnitorului
Alexandru Ioan I”, în care susținea dubla alegere a lui Cuza ca domnitor al
Moldovei şi Munteniei. A fost extrem de fericit de reuşita Unirii
Principatelor, susţinând o adevărată campanie în favoarea acesteia, pe plan
literar.
În anul 1861, se naşte fiica poetului, Anghelina, iar în 1863, îi apare volumul
„Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule”.
În anul 1872, publică volumul „Poveşti albastre”, cu traduceri din Eduard
Laboulaye. La începutul anului 1879, moare soţia poetului – la doar 45 de
ani – , iar în 1882, publică fragmente din „Ierusalimul eliberat”, de
Torquato Tasso.

Alexandrescu a fost funcționar la postelnicie, după care, director al

Departamentului credinței, iar la venirea lui Alexandru Ioan Cuza, a fost
ministru interimar. Ultima sa funcție oficială a fost aceea de membru în
comisia centrală de la Focșani. În 1860 se căsătorește, însă câțiva ani mai
târziu, Alexandrescu e lovit de o boală mentală cauzată, se spune, de
otrăvirea cu beladonă. Astfel, scriitorul se vede nevoit să se retragă din viața
publică și să abandoneze activitatea literară, reluată intermitent și cu
rezultate neconcludente în momentele sale de luciditate.
Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat ca specii literare
autonome în literatura română epistola, meditația și satira. Scriitorul a
murit sărac la București, în anul 1885, în condiții nedemne de activitatea sa
merituoasă.
La moartea sa, Vasile Alecsandri scria, de la Paris: ”Moartea bietului
Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult, căci el era mort de mulți ani, cât
m-a mâhnit nepăsarea generației actuale în privința lui și uitarea în care
căzuse numele lui, odinioară strălucit...”