„Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European al Cercetării și Educației”,

Volumul IX, Partea 2. Cahul: USC, 2022

IOAN CANTACUZINO, POETUL

IOAN CANTACUZINO, THE POET

Svetlana KOROLEVSKI
Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al MEC
E-mail: svetkor@mail.ru
ORCID ID: 0000-0002-0042-0289

Rezumat: Posteritatea literară a lui Ioan Cantacuzino (20.01.1757-03.07.1828; mare spătar,

gânditor politic, cărturar şi poliglot; nume de reţinut al liricii româneşti din a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea, începutul celui următor; primul poet român cu volum tipărit) înscrie la activ o bibliografie
ştiinţifică constant susţinută. Prezent în istorii literare, monografii reprezentative, versurile sale sunt
înglobate în antologii (mai vechi, mai noi) şi în ediţii critice, apărute la Bucureşti, Iaşi sau Chişinău. Opera
sa, la care se adaugă bogate lecturi, traducerile şi adaptările din poeţii secolului „atestă alinierea
remarcabilă la poezia europeană a epocii”, iar tălmăcirile sale în proză se numără, inclusiv, printre
primele traduceri de piese de teatru din literatura europeană în româneşte, având o semnificaţie istorico-
literară aparte şi contribuind la o mai nuanţată conturare a tabloului relaţiilor dintre culturile europene
şi cea românească în secolul al XVIII-lea. Fraza sa este dovada elocventă a unor realităţi şi căutări
lingvistice, punctând momente semnificative din istoria şi devenirea limbii noastre literare.
Cuvinte-cheie: lirică românească din secolul al XVIII-lea, traduceri din literaturile europene

Abstract: The posthumous literary path of Ioan Cantacuzino (20.01.1757-03.07.1828; great sword
bearer, political thinker, man of letters and polyglot; an important name of Romanian lyric from the second
half of the 18th century and the beginning of the next; the first Romanian poet with a printed book)
contributes actively to a scientific bibliography constantly maintained. Present in literary history books
and representative monographies, his verses are incorporated in anthologies (older and newer) and in
critical editions, printed in Bucharest, Iaşi or Chişinău. His work which also includes rich lectures,
translations and adaptations from the poets of the century „attest the remarkable alignment to that era’s
European poetry”, and his interpretations in prose are among the first translations of theatre plays from
European literature into Romanian language, having a special historical and literary significance which
contributes to a more nuanced presentation of the picture of relations between European and Romanian
culture from the 18th century. His words are the eloquent proof of some linguistic reality and searches,
pointing to significant moments from the history and becoming of our literary language.
Keywords: Romanian lyric from the 18th century, translations from European cultures

E un autor care m-a entuziasmat

Mircea Anghelescu

Se naşte la Constantinopol, pe 20 ianuarie 1757, ca fiu al clucerului Răducanu Cantacuzino şi al

domniţei Ecaterina, fiica fostului domnitor al Moldovei Ioan Mavrocordat; doi ani mai târziu îl aflăm,
împreună cu părinţii, la Bucureşti, unde beneficiază de o educaţie potrivit rangului social al familiei. De la
Bucureşti, drumurile vieţii îl poartă în Rusia, unde va sta mai mulţi ani, împreună cu fratele său mai mic
Nicolae; apoi înapoi în Muntenia, iar de aici în Moldova, căutând un sprijin la rudele pe linia mamei. Şi din
nou în Rusia, de acum pentru totdeauna.
„Era de-o talie de mijloc, avea o figură spirituală şi plăcută…Caracterul lui era drept, statornic şi cam
original; el îşi iubea mult patria şi multă vreme a visat libertatea ei, a Moldaviei şi a Greciei… La 1791
Ioan Cantacuzino sosi la Petersburg… La 1796, împărăteasa Ecaterina II îi dărui o moşie în guvernământul
Hersonului, pe marginea dreaptă a râului Bug, unde, împreună cu fratele său Nicolae întemeie târgul
Cantacuzinca …întorcându-se la Petersburg, mai petrecu vreo patru ani şi la 1813 veni la Odesa, unde şezu
până la 1818. În acest an Cantacuzino, sătul şi ostenit de lume, se trase la moşia lui. Acolo, în pustiile
Rusiei, el petrecu 11 ani, ca un adevărat filosof, posedând o mare bibliotecă, primind deosebite jurnaluri
străine; el redije mai multe memoaruri interesante pentru Ţara Românească şi la trei iulie 1828 muri în
braţele nepoţilor şi se îngropă în grădina sa, într-un loc ales de dânsul de mai ’nainte”, ne spune, în Biografii
istorice [4, p. 30], Nicolae Bălcescu, despre spătarul Ioan Cantacuzino (Date privind vibranta sa biografie,

331
„Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European al Cercetării și Educației”,
Volumul IX, Partea 2. Cahul: USC, 2022

cu implicare în viaţa politică şi socială, peregrinările sale, vezi şi la: Cantacuzino, Ion Mihai. O mie de ani
în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor. Traducere din franceză: Maria Şerbănescu
şi Sabina Drăgoi. Bucureşti: Albatros, 1996, 587 p.).
Cărturar şi poliglot; nume de reţinut al liricii româneşti din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
începutul celui următor; primul poet român cu volum tipărit [10, p. 143], Ioan Cantacuzino este prezent în
istorii literare, monografii reprezentative, versurile sale sunt înglobate în antologii (mai vechi, mai noi) şi
în ediţii critice, apărute la Bucureşti, Iaşi sau Chişinău. Opera sa, la care se adaugă bogate lecturi, traducerile
şi adaptările din poeţii secolului vădesc o racordare la poezia europeană a timpului, iar tălmăcirile sale în
proză se numără, inclusiv, printre primele traduceri de piese de teatru din literatura europeană în româneşte,
având o semnificaţie istorico-literară aparte şi contribuind la o mai nuanţată conturare a tabloului relaţiilor
dintre culturile europene şi cea românească în secolul al XVIII-lea.
La mai bine de un veac de la publicarea articolului lui Bălcescu, apar primele studii, semnate de
Gheorghe Ivănescu şi de Nicolae Ursu, care îl readuc pe Ioan Cantacuzino în atenţia istoriei literare (Gh.
Ivănescu, N.A. Ursu. Un scriitor muntean de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ALIL, t. X, 1959, fasc. 1-
2), confirmându-i calitatea de poet şi de traducător în proză din limba franceză.
Istoricul literar Mircea Anghelescu, în cartea sa Preromantismul românesc, trasa linia de receptare a
primilor poeţi: „Atât poezia lui Alecu Văcărescu, cât şi cea a lui I. Cantacuzino atestă, în primul rând, o
aliniere remarcabilă cu poezia europeană a epocii, o cunoaştere nemaiîntâlnită până acum a liricii europene”
[1, p. 76], George Ivaşcu, în Istoria sa, ne vorbeşte şi el despre „occidentalul” Ioan Cantacuzino [14, p.
338], iar Paul Cornea ne face să observăm că „versurile originale par a ilustra în mai mare măsură decât
traducerile apartenenţele neoclasice ale scriitorului” [10, p. 144].
Primii poeţi, notează şi istoricul literar Nicolae Leahu în prefaţa la Antologia poeziei româneşti din
Basarabia (1770-2020), de curând întocmită, denotă interes pentru sursele literare occidentale; în
particular, Ioan Cantacuzino, ale cărui tălmăciri sunt tratate ca parte din fiinţa poeziei începuturilor [3, p.
24].
„Om de mare cultură şi cu un spirit deosebit de viu şi personal” [1, p. 77], Ioan Cantacuzino, în
Predislovie – prefaţa cărţii sale de poezii, „insistă asupra caracterului personal al încercărilor poetice,
nedeterminate decât de propria plăcere, de propriul gust, ceea ce desigur nu exclude dorinţa secretă de a fi
citit şi admirat”: Unele dăntr-aceste stihuri sânt tălmăcite după limbi străine, iar altele alcătuite dăn nou
pă limba rumânească şi cel mai ades tot drept închipuirea celor vechi poetici. Toate acestea s-au făcut mai
mult pentru petrecere dă vreme şi nu cu gând a fi lucruri pă placul multora sau cu gând de a vesti o
osteneală cu toată săvârşirea meşteşugului poeticesc, scriitorul petrecând ceasurile sale cele netrebnice în
oareşcare răsfăţare a chibzuinţii, acum arată şi oareşcum fiinţa tinereţilor şi şegile sale cele petrecute prin
taină. [6, p. 49].
Ediţii.
Ediţia princeps. Păstrat şi cunoscut astăzi doar într-un singur exemplar (la BAR, Filiala Iaşi), fără
coperte, volumul numără 69 de pagini, la care se mai adaugă alte trei, ulterioare, conţinând diverse note
făcute de cititori de-a lungul anilor. Cuprinde 22 de poezii. Apărut pe la 1795-96 şi imprimat la Dubăsari
sau Movilău, toate datele (caracterul literelor, hârtia ce poartă în filigran anii 1788, 1790, 1791, tartajele
cărţii) sunt o dovadă certă că „această primă culegere de versuri laice a ieşit de sub teascurile ce aparţinuseră
cunoscutului meşter-tipograf Mihail Strelbiţki [15, p. 24-26]. Mircea Scarlat, care a proiectat şi un dicţionar
al poeţilor români, pornind, la întocmirea repertoriului, de la Dicţionarul literaturii române de la origini
până la 1900 (Iaşi, 1979), reţine pentru Ioan Cantacuzino următoarea caracterizare: „Volumul dovedeşte
tendinţa pionieratului şi intenţia de a îndruma poezia noastră pe făgaşuri noi”[20, p. 275].
Ioan Cantacuzino. Poezii nouă. Ediţie îngrijită de Andrei Nestorescu. Bucureşti. Bd. Schitu
Măgureanu, nr. 1, 1993, 76 p.
Ediţia realizată de istoricul literar Andrei Nestorescu apare în Colecţia Documente şi manuscrise
literare. Serie nouă a Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti, textul fiind
stabilit după fotocopia (negativ) dăruită de Gheorghe Ivănescu Bibliotecii Academiei Române (C.V.R. 596
A) şi confruntată cu o fotocopie (pozitiv) oferită de dna Maria Preotu cercetătorului. Reproduce în întregime
cele 22 de texte poetice, originale şi traduceri. Precedată de un Argument, în care se stăruie asupra priorităţii
în atribuirea paternităţii, care aparţine, de fapt, lui Al. Alexianu, acesta, stabilind încă în 1946, dar făcând
publice consideraţiile sale de abia în 1967. Gh. Ivănescu şi N.A. Ursu, ne spune prefaţatorul, identificând,
în 1959, în misterioasele iniţiale I… C… pe Ioan Cantacuzino, pornesc şi ei, de la o sugestie mai veche a
lui Dan Simonescu.

332
„Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European al Cercetării și Educației”,
Volumul IX, Partea 2. Cahul: USC, 2022

De ce Poezii noi?! Pentru că, rezumă Andrei Nestorescu, aceste versuri „sunt într-adevăr „noi” pentru
vremea şi ambianţa culturală în care au fost scrise”, compuse intenţionat „nu cu gând a fi lucruri pă placul
multora” – formulă în care editorul vede „o definiţie sui-generis a originalităţii acestui dintâi volum de
versuri tipărit de un împătimit al meşteşugului poeticesc în limba română” [5, p. 8]. E ceea ce sugera şi Paul
Cornea, încă acum o jumătate de veac: „Deosebit de interesant la acest volum, primul de versuri profane
tipărit în literatura noastră, e în primul rând titlul. Ce semnificaţie are denumirea de „poezii noo”? Autorul
voia să sugereze că mai publicase versuri în trecut şi că se înfăţişa acum cititorilor cu o culegere inedită?
Presupunerea e puţin plauzibilă. Trebuie oare interpretat cuvântul „nou” ca o aluzie la caracterul versurilor,
la faptul că ele nu seamănă celor tradiţionale, că se îndrumă în sensul „modernităţii”? S-ar părea că tocmai
aceasta era intenţia scriitorului” [10, p. 143]; Efim Levit însă explica semnificaţia titlului prin faptul că Ioan
Cantacuzino „şi-a înjghebat placheta, înmănunchind într-însa, probabil, alături de câteva bucăţi mai vechi,
ultimele sale producţii poetice, deoarece e greu să acceptăm supoziţia că scriitorul şi-a numit volumaşul în
acest fel, fiind conştient de caracterul inovator al versurilor sale în raport cu cele tradiţionale [15, p. 24].
Volumul Poezii noo – adjectivul poate să însemne „inedite”, dar şi „netradiţionale”, observa şi Mircea
Scarlat [20, p. 275].
Ediţia beneficiază de Note, o Bibliografie selectivă a studiilor cu referire directă la poezii şi un Glosar
numărând vreo 70 de termeni (arhaisme, regionalisme, construcţii proprii), a căror explicitare facilitează
înţelegerea corectă a textelor şi ne introduc în atmosfera limbii scrise şi vorbite a timpului (să reţinem
câteva: brobodelnic= broboadă ; a iconi = a zugrăvi; siberit = siberian; sorţ = soartă; zorie = auroră, luminat
de ziuă; arzos = incandescent; nard = parfum; a câmpi = a poposi; geabnic = zadarnic; peleş = brăcinar;
ginerie = nuntă, căsătorie; poetic, stihurghie = poezie, versificaţie).
Prin această apariţie editorială se readuce în circuit textul integral al celui dintâi volum de versuri
tipărit în limba română.
Ioan Cantacuzino. Poézii noo. Alcătuite dă I… C…. Ediţie critică, studiu introductiv, note, variante,
comentarii, glosar şi bibliografie de Ion Nuţă. Iaşi: Tipografia Moldova, 2005, 230 p.
Ediţia întocmită de filologul ieşean Ion Nuţă publică, pentru întâia dată, într-o interpretare critică,
poeziile lui Ioan Cantacuzino, încercându-se, aflăm din amplul studiu introductiv (Un poet de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea – Ioan Cantacuzino), redarea variantei fidele a textelor. Sunt de apreciat Notele;
Variantele; Comentariile; Glosarul, de nelipsit într-o atare ediţie, Bibliografia (care include: I. Scrierile lui Ioan
Cantacuzino în volume; II. Scrierile lui Ioan Cantacuzino în antologii; III. Scrierile lui Ioan Cantacuzino în
manuscrise), practic exhaustivă; Referinţele critice şi Anexa (Facsimile după lucrarea în original Poézii noo
alcătuite dă I… K…), unde aflăm reprodus xerografiat originalul ediţiei princeps, spre o mai adecvată
înţelegere a textului. Au fost păstrate formele sintactice proprii scrisului lui I. Cantacuzino, dar atestate şi la alţi
scriitori din epocă, cu respectarea trăsăturilor definitorii ale scrisului acelor timpuri. Limba lui Cantacuzino,
remarcă editorul, mergând pe urmele mentorului său, profesorul lingvist Gheorghe Ivănescu, căruia îi şi este
dedicată această ediţie critică, „este aceea obişnuită între 1780-1880 în Muntenia şi, în general, în ţările române,
adică o limbă de tranziţie, de la limba veche la cea nouă, din sec. XIX şi de azi” (Vezi, în acest sens: G. Ivănescu.
Un poet român necunoscut din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În Iaşul nou, an. V, 1953, nr. 3-4, p.
231). Folosind cu precădere elemente ale graiului muntean, I. Cantacuzino nu va neglija nici pe cele
specifice altor arealuri; textele lui atestă (firesc!) elementele de bază ale limbii vechi, dar şi unele
neologisme. Acestora, conchide alcătuitorul, „scriitorul le va adăuga şi unii termeni care-i aparţin în
exclusivitate, creaţii proprii, toate construite în spiritul limbii române” [6, p. 36]. O ediţie multaşteptată, o
carte care întregeşte imaginea noastră despre mesajul şi limbajul poetic românesc de acum două veacuri.
La Chişinău parcursul biografic şi mai ales zestrea poetică a lui Ioan Cantacuzino s-au făcut
remarcate în anii ’70 ai secolului trecut, în special prin exegezele istoricului literar Efim Levit, care îl
include în culegerea Poezia moldovenească modernă la începuturile ei (1770 – 1840), apărută în 1977; iar
în ediţia a II-a, Antologia poeziei moderne moldoveneşti. 1770-1840, apărută în 1988, revăzută şi vizibil
completată, aflăm zece titluri (Păs depărtat fiind de Tica; Măgulire soţiii cei pocite; Cântec grădinăresc;
Poveste; Cântec păstoresc; Râs mult; Satiră: Omul; Lăcaşul morţii; Eleghie. Tălmăcită din Metastasie;
Răsuflare), precedate de un consistent microportret, menit să familiarizeze cititorul cu datele esenţiale ale
biografiei lui Ioan Cantacuzino, „om politic de vază al timpului său”, „cunoscut şi ca poet, autor al celui
dintâi volumaş de versuri tipărit în Moldova, încă la sfârşitul veacului al XVIII-lea”. În Notă asupra ediţiei
antologatorul ţinea să precizeze: „Doctorul în ştiinţe filologice Victor Gaţac ne-a pus amabil la dispoziţie
microfilmul plachetei Poezii noo a lui Ioan Cantacuzino, cea dintâi culegere tipărită de versuri
moldoveneşti”, din care au şi fost selectate titlurile anunţate [2, p. 83].

333
„Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European al Cercetării și Educației”,
Volumul IX, Partea 2. Cahul: USC, 2022

Aceste două antologii venind cu date şi mostre din compunerile poetice ale lui Cantacuzino sunt
susţinute de un studiu, semnat, evident, de Efim Levit şi inclus în volumul colectiv Cercetări de istorie
literară. Chişinău: Ştiinţa, 1978, p. 21-36 (Noua revistă filologică. Revistă de ştiinţă, cultură şi civilizaţie,
care apărea la Bălţi, acu nişte ani (mai apare?!) a găsit necesar să-l reproducă la Rubrica Recuperări. Vezi
nr. 1-2 (5-6), 2012, p. 30-42). Tratatul de Istoria literaturii moldoveneşti. De la origini până la 1840.
Volumul I. Chişinău: Ştiinţa, 1986, al cărui redactor ştiinţific şi coautor a fost Efim Levit, include un capitol
pe care cercetătorul îl dedică acestui nume de reţinut în istoria literaturii române.
Dintr-un interviu publicat în 1996, realizat de ziarista Tatiana Rotaru (Săptămîna, Chişinău, 1996,
13 septembrie, p. 16-17), desprindem: „În curs de apariţie se află o lucrare pregătită în colaborare cu
filologul ieşean, profesorul Ion Nuţă. Este vorba de o ediţie critică facsimilată a primei culegeri tipărite de
versuri româneşti moderne aparţinând principelui Ioan Cantacuzino, ce a văzut lumina tiparului prin 1793-
95, în tipografia lui Mihail Strelbiţchi, stabilit atunci la Dubăsari”.
Dacă timpul ar fi fost mai îngăduitor, poate că Efim Levit (1921-2001) ar fi apărut în calitate de
coalcătuitor al ediţiei de la Iaşi, din 2005. Poate că aceasta ar fi ieşit chiar mai repede. Asupra acestui lucru
indică colaborările anterioare (a scos, împreună cu Sava Pânzaru şi Ion Nuţă, ediţia critică, în două volume,
Alexei Mateevici. Opere. Chişinău: Ştiinţa, 1993), dar, mai ales, cuvântul său, or, cuvântul istoricului literar
chişinăuian a avut întotdeauna greutate. Oricum, Bibliografia la zi, întocmită laborios de cercetătorul Ion
Nuţă, cuprinde şi referinţele despre Ioan Cantacuzino semnalate la Chişinău, şi le voi aminti: Pavel Balmuş.
Începuturile poeziei moldoveneşti, Literatură şi artă, nr. 19, 11 august 1977; Victor Cirimpei. La izvoarele
poeziei moderne moldoveneşti, Nistru, nr. 9, 1977; Haralambie Corbu. Integritatea procesului literar,
Moldova socialistă, nr. 191, 17 august 1977; Vasile Nastasiu, Poezia – o continuitate a genului, Moldova,
1977, nr. 8 – abordări prilejuite de marcarea a 220 de ani de la naşterea lui Ioan Cantacuzino şi apariţia
volumului antologic Poezia moldovenească modernă la începuturile ei (1770 – 1840). În Bibliografia
menţionată, Efim Levit este cuprins cu tot ce a publicat sau comunicat despre poetul Cantacuzino, a cărui
viaţă şi creaţie l-a preocupat în mod aparte.
Stihurile lui Ioan Cantauzino au reţinut atenţia multor cercetători. Echilibrată şi plină de farmec este
aprecierea lui Eugen Simion (vezi şi Dicţionarul general al literaturii române. C/, p. 57); o prezentare
nuanţată aflăm la Mihai Cimpoi, în Istoria deschisă…: Ioan Cantacuzino „alternează cântecul de lume
petulant cu cel de tânguire sentimentală şi senzualitate erotică, cu satira, epitalamul de sorginte biblică şi
pastorala marcată de o tulburare sentimentală [9, p. 40]; iar Nicolae Manolescu vede în autorul acestor
versuri un amator de diminutive, un hedonist, dar şi un satiric al necumpătării, recunoscându-i o singură
poezie meritorie, „unica”– RĂSUFLARE [16, p. 102], pe care şi Mircea Scarlat o considera de o importanţă
excepţională, remarcând, implicit, registrul tematic extrem de larg al textelor poetice, vitalismul necenzurat
al acestui poet-pionier, dar şi structura de moralist [19, p. 193].
Antologia poeziei româneşti din Basarabia (1770-2020), în riguroasa selecţie a lui Nicolae Leahu,
reţine încă un titlu din creaţia lui Ioan Cantacuzino, Dimineaţa poeticească [3, p. 83-86].
Sintagme şi întorsături din condei „vădind graţie şi prospeţime”, „apropiere de metrica şi limba
poeziei populare” [13, p. 57] (Peşteri cărărite, porumbiţe înfocate; duhul viforelui; giocelul câmpului;
craiul de flori; inimă, nu fii copilă; eu la chip neagră sânt / dă soare şi dă vânt; sânt neagră, iar frumoasă
/ şi mult drăgăstoasă) indică nu numai asupra traducerii „extrem de libere” [5, p. 69], din Cântarea
cântărilor, traducere în care Andrei Nestorescu identifica şi unele influenţe din versiunea cuprinsă în Biblia
de la Bucureşti (1688), dar, mai ales, asupra harului de poet, aproape de firul ierbii şi de trăirea adevărată
(cum e acest fragment, bunăoară: Soro, deşchide mai tare, / Că m-au bătut roa cea mare; sau: Spune-mi,
unde câmpesc, / Unde l-amiaz umbresc, / Unde, oiţile tale, / Iubite, în ce vale / Pasc şi se odihnesc, / Să
viu, să te găsesc…). „Prin versul liber, cursiv şi aerisit, scăpat de sub apăsarea tiranică a cadenţei, străbate
ceva din parfumul sensual şi naivitatea rustică a textului biblic, atât de aproape de sufletul ţăranului român”,
observa şi Paul Cornea [10, p. 144], iar George Ivaşcu întrezărea, în aceste imagini, prefigurată, „reala forţă
metaforică a lui Tudor Arghezi, din Mirele şi Mireasa [14, p. 339]. Stihuitorul nu este străin de rostul
bucuriei estetice (gândul nostru aleargă, involuntar, la Miron Costin, care asemuia cântările; stihurile –
pietrelor scumpe, florilor neveştezite, explicând, în Prédoslovie la Viiaţa lumii: Acest feliu de scrisoare ce
se cheamă stihuri să se vază că poate şi în limba noastră a fi. …Şi nu numai aceasta, ce şi alte dăscălii şi
învăţături ar putea fi pre limba românească… ) [11, p. 318], iar „efortul său de a-şi apropria sensibilitatea
poetică occidentală” [3, p. 24] este grăitor.
Tălmăcind din poeţii occidentali, după italieneşte, din Metastasio, sau după franţozeşte, din poezia
cardinalului de Bernis, va căuta să şi explice reţeta „meşteşugului poeticesc”: „Poetul, văzând dimineaţa

334
„Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European al Cercetării și Educației”,
Volumul IX, Partea 2. Cahul: USC, 2022

primăvara, încă până nu răsare soarele, cât e de frumoasă, îndată începe a o cânta în bucuria sa cea mare şi
grăieşte tot cu m(e)taforuri şi prin mitologhie, făcând tot icoane pă scurt”. Revelator, acest preambul la
Dimineaţa poeticească, din care reţinem un mic fragment:
O, privigătoare,
Cât eşt(i) cântătoare!
Glasul tău învie
Pădurea pustie,
Versul tău cel frumos
Face un loc norocos [6, p. 74].
Poezia e urmată de Însămnări asupra stihurilor de mai sus (şapte la număr), din care cititorul află,
între altele, că Avrora era dumnezeica dimineţi(i); Flora, cea a florilor; Zefir era numele „vântului celui
mai răcoritor, închipuit după mitologhie, iar pă Amor crez că nu face trebuinţe a-l spune cum s-au iconit;
el au fost şi este şi va fi” [6, p. 75].
Noroade pricepute, zice poetul, modelând, desăvârşind, au întrupat ne’ntrupiri, au iconit nevediri,
dând poezi(e)i drum, peste munţi şi ape.
Că scriitorii împodobesc / Limba, Patria-şi slăvesc, zice Ioan Cantacuzino, în „emblematica”
(Andrei Nestorescu) sa poezie Răsuflare.
Cercarea, oferită drept mostră şi altora, spre îndemnare, l-a impus în istoria literaturii române.
Cu acest poem (poem îi zice Mircea Scarlat, şi ne însuşim această formulă), Ioan Cantacuzino a ţinut
să-şi încheie volumul de autor. Deschide, însă, peste timp, alte cărţi importante. Citez, din acelaşi succint,
dar foarte esenţializat cuvânt introductiv semnat de Andrei Nestorescu la ediţia din 1993: „Arta poetică” a
lui Ioan Cantacuzino, suficient de semnificativă pentru ca Nicolae Manolescu să înceapă cu ea Istoria
critică a literaturii române (1990) şi să considere că, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi avut în generaţiile
următoare ecoul Testamentului lui Ienăchiţă Văcărescu” [5, p. 7]. Termenul „poézie” este, de altfel, folosit
pentru prima oară la noi de Ioan Cantacuzino [13, p. 57].
Traduceri.
Moştenirea literară a lui Ioan Cantacuzino rămasă în manuscris conţine şi „traduceri din operele unor
scriitori caracteristici atât fazei de expansiune, cât şi celei de declin a luminilor” [10, p. 145]. Alexander
Pope, tradus prin intermediarul francez al lui Silhouette, Th. Gray, Marmontel, Florian, Baculard d’Arnaud,
Metastasio, Montesquieu, J.J. Rousseau, La Fontaine.
A tradus romanul istoric moralizator al lui Florian Numa Pompilius, de care s-a arătat interesat şi
Alecu Beldiman [10, p. 146]. O dedicaţie către mitropolitul Gavriil Bănulescu, arhiepiscop al
Ecaterinoslavului şi al Hersonului („cu care era în bune relaţii şi care va fi fost la curent şi cu îndeletnicirile-
i literare, dovadă că s-a simţit obligat să-i dedice tălmăcirea romanului”) [15, p. 26], care precede
manuscrisul acestei traduceri a reţinut atenţia cercetătorilor. Cităm după Istoria poeziei româneşti de Mircea
Scarlat: „Eu am citit pă Florian, sau pă Numa al său. Placul mult ce am aflat au deşteptatu mie o nespusă
voinţă doritoare ca şi simpatrioţii mei a să împărtăşi cu mine la această citanie şi trufie aleasă a iconitilor
cucernicii. Şi cum aceasta să se împlinească? Alt nu era mijloc decât a mă pune a tălmăci. Am tălmăcit
după putinţa mea, în limba mea. Şi mai ales după nebogata noastră ajutorinţă ce un scriitor află pe rumânie
scriind, căci el, dreptul grăind, nu găseşte mulţi alţi mai vrednici ostenitori ce ar înlesni lui drumul la
asemenea trude” [19, p. 243]. Decelată cu savoare, ceva mai devreme, şi de Paul Cornea, în excelenta
sinteză Originile romantismului românesc („Referinţa repetată la „inimă”, căreia i se asociază termenul de
„cucernicie”, nu este desigur întâmplătoare: începuse să facă şi la noi ravagii apetitul romanescului acţionat
de mobile altruiste, acea tipică îngemănare de lacrimi şi predicaţie a virtuţii, care colorează mai toate
derivaţiile preromantice de origine rousseau-istă”) [10, p. 146], o secvenţă din această mărturisire a
tălmăcitorului Cantacuzino va fi luată drept motto de Andrei Nestorescu la studiul introductiv al ediţiei
Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine, prima traducere din opera lui J.-J. Rousseau în româneşte, apărută
în Colecţia editată de Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” Texte uitate, texte regăsite
(Izvoare ale culturii româneşti). Volumul 3. Bucureşti: Fundaţia naţională pentru cultură şi artă, 2004, p.
240-303.
Narcisse… este o comedie de situaţii, tratată de însuşi autorul ei drept o „joacă de tinereţe” [18, p.
246]. Importanţa acestei traduceri pentru istoria literaturii române este că ea apare drept una dintre primele
traduceri de piese de teatru din literatura europeană în româneşte. Fiind prima comedie tradusă direct din
franceză în limba română, a unui scriitor important, faptul în sine îi sporeşte însemnătatea ca obiect de
studiu. Realităţi interesante de natură lingvistică vor avea să descopere specialiştii în domeniu în acest text

335
„Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European al Cercetării și Educației”,
Volumul IX, Partea 2. Cahul: USC, 2022

îngrijit cu acribie de Andrei Nestorescu, care distinge câteva linii de reţinut: a) traducerea marchează un
prim moment semnificativ în procesul de formare a terminologiei dramatice româneşti; b) folosirea curentă
a grecismelor (expresie a cotidianului social-lingvistic), pe de o parte, dar şi căutarea unor echivalente
(uneori amuzante), pe de altă parte. „Aproape fiecare frază, atât în sine, ca purtătoare de fapte de limbă şi
de stil, cât şi prin comparaţia cu originalul francez, poate face obiectul unor observaţii filologice” [18, p.
250].
O altă traducere realizată de Ioan Cantacuzino asupra căreia a migălit cercetătorul Andrei Nestorescu
este Cercarea asupra omului (An essay on man) de A. Pope (7), în traducere integrală, prin intermediar
francez, traducătorul din engleză fiind Etienne de Silhouette (1709-1767). Toate datele indică anii 1792-
1796 [17, p. 282] ca perioadă probabilă a realizării traducerii, anul 1807, specificat pe prima filă a
manuscrisului (Cercarea asupra omului de Alexandru Pop. Scrisă şi tălmăcită dupe franţozeşte de C. Ioan
C. la anul 1807 la Odesa / Cercarea asupra omului. Sintesită de Alexandru Pop în stihuri pe limba
englezască. Tălmăcită după franţozeşte) reprezentând, în opinia editorului, „momentul efectuării de către
copist a versiunii destinate publicării” [17, p. 283]. Ediţia este însoţită de un glosar, de peste 100 de termeni,
a cărui utilitate este evidentă. Reţinem un termen: simpatriot (= compatriot), întâlnit şi în alte texte ale lui
Cantacuzino, un cuvânt empatic, care ni-l aduce pe autor mai aproape. O traducere care se impune, inclusiv
prin faptele de limbă surprinse, care întregesc contextul lingvistico-cultural al epocii.
Nu e lipsit de interes să amintim că poezia Satiră: Omul care deschide volumul său de versuri este,
de fapt, o prelucrare liberă a principalelor elemente satirice cuprinse în lucrarea lui A. Pope [17, p. 283],
versul său dând glas „spiritului satiric al secolului” [12, p. 365].
Mircea Anghelescu, regretatul profesor bucureştean, cercetător de vocaţie, ne spune despre
Cantacuzino, într-un interviu: „E un autor care m-a entuziasmat. Nu eu am atras atenţia asupra lui, dar l-
am citit şi am găsit câteva chestiuni de nuanţă care nu fuseseră discutate până acum”, motivându-ne să
adăstăm asupra acestor pagini şi gânduri care vin spre noi de departe.
Mircea Scarlat vedea în el „începătorul care intuieşte doar ce este de făcut şi defineşte ceea ce alţii
vor face” [19, p. 194].
Poezii noi, a spus poetul Cantacuzino, acum mai bine de două veacuri, lăsând deschis genericul
pentru toţi cei chemaţi, pentru toţi cei aleşi.

Bibliografie:

1. Anghelescu, Mircea. Preromantismul românesc (până la 1840). Bucureşti: Minerva, 1971, 276 p.
2. Antologia poeziei moderne moldoveneşti. 1770-1840. Ediţia a doua, revăzută şi completată. Îngrijirea
textului, studiu introductiv, schiţe, note şi comentarii de Efim Levit. Redacţie ştiinţifică: Pavel Balmuş.
Chişinău: Literatura artistică, 1988, 558 p.
3. Antologia poeziei româneşti din Basarabia (1770-2020). Selecţie, studiu introductiv şi note
biobibliografice de Nicolae Leahu. Chişinău: Ştiinţa, 2021, 407 p.
4. Bălcescu, Nic. Spătarul Ioan Cantacuzino. În Biografii istorice. Bucureşti: Editura librăriei
Universala, Alcalay&Co. p. 7-32 (După Magazinul istoric. I, 1845). [Aşezarea Kantacuzinka sau
Kantakuzovka; aflăm dintr-o sursă on-line. Din 1946, localitatea poartă numele Pribujani, în traducere
însemnând de lângă Bug. A existat şi o frumoasă biserică, care însă nu s-a păstrat].
5. Cantacuzino, Ioan. Poezii nouă. Ediţie îngrijită de Andrei Nestorescu. Bucureşti: Bd. Schitu Măgureanu,
nr. 1, 1993, 76 p.
6. Cantacuzino, Ioan. Poézii noo. Alcătuite dă I… C…. Ediţie critică, studiu introductiv, note, variante,
comentarii, glosar şi bibliografie de Ion Nuţă. Iaşi: Tipografia Moldova, 2005, 230 p.
7. Cantacuzino, Ioan. Cercarea asupra omului. În: Texte uitate, texte regăsite (Izvoare ale culturii
româneşti). Volumul 2. Bucureşti: Fundaţia naţională pentru cultură şi artă, 2003, p. 279-328.
8. Cantacuzino, Ioan. Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine. În: Texte uitate, texte regăsite (Izvoare ale
culturii româneşti). Volumul 3. Bucureşti: Fundaţia naţională pentru cultură şi artă, 2004, p. 241-303.
9. Cimpoi, Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită.
Chişinău: Arc, 1997, 431 p.
10. Cornea, Paul. Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-
1840. Bucureşti: Minerva, 1972, 758 p.
11. Costin, Miron. Opere. Ediţie critică cu unstudiu introductiv, note şi comentarii, variante, indice şi glosar de
P.P. Panaitescu. Bucureşti: Editura de stat pentru literatură şi artă, 1958, 533 p.

336
„Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European al Cercetării și Educației”,
Volumul IX, Partea 2. Cahul: USC, 2022

12. Duţu, Alexandru. Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821). Studii şi texte. Bucureşti:
Editura pentru literatură, 1968, 397 p.
13. Faifer, Florin. Ioan Cantacuzino. În: Dicţionarul general al literaturii române. C/. Ediţia a II-a, revizuită,
adăugită şi adusă la zi. Bucureşti: Muzeul literaturii române, 2016. p. 56-58.
14. Ivaşcu, George. Istoria literaturii române. Volumul I. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1969, 630 p.
15. Levit, Efim. Ioan Cantacuzino. În: Cercetări de istorie literară. Chişinău: Ştiinţa, 1978, p. 21-36.
16. Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. I. Bucureşti: Minerva, 1990, 337 p. Vezi şi Istoria
critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Piteşti: Paralele 45, 2008, 1526 p.
17. Nestorescu, Andrei. Prefaţă la: Ioan Cantacuzino. Cercarea asupra omului. În: Texte uitate, texte regăsite
(Izvoare ale culturii româneşti). Volumul 2. Bucureşti: Fundaţia naţională pentru cultură şi artă, 2003,
328 p.
18. Nestorescu, Andrei. Studiu introductiv la: Ioan Cantacuzino. Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine. În: Texte
uitate, texte regăsite (Izvoare ale culturii româneşti). Volumul 3. Bucureşti: Fundaţia naţională pentru
cultură şi artă, 2004, 303 p.
19. Scarlat, Mircea. Istoria poeziei româneşti. Volumul I. Bucureşti: Minerva, 1982, 425 p.
20. Scarlat, Mircea. Istoria poeziei româneşti. Volumul IV. Cu un Argument de Nicolae Manolescu. Ediţie
de Dora Scarlat. Bucureşti: Minerva, 1990, 309 p.

337