16.3 Cultura artistică a Iluminismului.

În secolul al XVIII-lea arta capătă un caracter complex, plin de contradicţii interne.

Decade definitiv modelul epocii Renaşterii — al unui Univers armonios, organizat, al cărui
centru este omul frumos, divinizat — creatorul. Epoca nouă creează un alt tablou artistic al limii,
ideea centrală, a căruia o constituie dramatismul şi caracterul contradictoriu al vieţii, ce simte
nevoia unei perfecţionări şi modificări permanente din partea omului, înzestrat cu raţiune, cult şi
civilizat. Dramatismul intren al culturii artistice se manifestă în varietatea curentelor artistice
(clasicism, realism, manierism, sentimentalism, rococo), în senzaţiile de necorespundere a
idealului şi realităţii, fapt ce a servit drept bază pentru apariţia la sfârşitul sec. al XVIII-lea a
curentului romantic, în confruntarea diferitelor orientări social-artistice (academismului şi
democratismului în artă), în începutul scinziunii culturii în elitară şi de masă.
Literatura. Ideile Iluminismului au influenţat şi scriitorii acestei epoci, care s-au
manifestat ca gânditori profunzi şi originali (Voltaire, Rouisseau, Diderot, Lessing, Schiller,
Ghoete, Swift, Lomonosov ş.a.). literatura s-a manifestat ca un mijloc important de educare şi re
structurare a societăţii, întruchipând în sine principii a estetice noi. O caracteristică importantă a
literaturii epocii Iluminismului este legătura ei strânsă şi organică cu filosofia. Problematica
filosofică trece prin toată creaţia lui Ghoete, Voltaire ş.a. Tendinţa scriitorilor iluminişti de a
exercita influenţă asupra inimii şi intelectului contemporanilor săi a determinat şi astfel de
calităţi ale literaturii cum ar fi caracterul publicistic şi tendenţios al creaţiei lor. Principiul „ a
povăţui amuzând ” s-a manifestat în aşa genuri literare ca romanul, dramaturgia, lirica, în
tracte, schiţe, dialoguri. În literatură îşi găsesc continuare şi concretizare ideile creatorilor
enciclopediei (d'Alambert, Diderot), popularizarea cunoştinţelor şi a influenţei educatuve a artei,
sporeşte importanţa genurilor memorialistic şi epistolar, zilnicelor şi notiţelor de călătorie.
Curentele artistice şi stilurile principale în literatura sec. al XVIII-lea sunt: clasicismul,
realismul iluminist, sentimentalismul, rococoul.
Clasicismul ca stil în arta sec. XVII—XVIII apelează la moştenirea antică ca normă şi
model ideal. Spre deosebire de clasicismul sec. al XVII-lea clasicismul iluminist e legat de
problemele sociale ale timpului său, ţine mai mult de senzualitate, decât de raţionamentele
abstracte, urmează mai puţin regulile şi normele drastice în creaţie (3 unităţi în teatru etc.),
capătă un caracter filosofic şi o tendenţiozitate vădită. Genurile principale ale clasicismului
iluminist sunt: tragedia, epopeea, oda. Trebuie evidenţiat în special "clasicismul revoluţionar",
apărut în Franţa în anii revoluţiei burgheze. Aici tragedia filosofică se schimbă cu cea politică,
este mai evidentă analogia imaginilor antice cu probleme politice contemporane. Calsicismul
iluminist s-a format pe baza ideilor raţionalismului, a legăturilor rezonabile de dezvoltare a
naturii şi societăţii, tinzând spre idealuri eroice, linii armonioas.
La clasicismul iluminist pot fi raportate creaţiile lui Voltaire, Ghoete, Shiller,
Lomonosov.Realismul iluminist are drept obiectiv oglindirea veridică a realităţii, problemele
sociale actuale, destinul omului simplu, interacţiunea lui cu mediul ambiant. Trăsăturile
caraceristice ale realismului iluminist sunt redarea vieţii cotidiene a societăţii şi omului, ce nu
corespunde idealului moral, tendenţiozitatea vădită, democratismul în alegerea eroului, credinţa
în triumful bunului simţ şi al moralităţii, dorinţa de dezvăluire a adevărului vieţii. Genurile
realismului iluminist sunt: romanul, tragedia şi drama, comedia cu lacrimi, drama burgheză.
La curentul realist pot fi raportate creaţiile lui: Ghoete, D. Defo, Filding, Boumarchais,
Richardson, N.A. Radişcev, D.I. Fonvizin.
Sentimentalismul proclamă cultul sentimentului natural, pune accentul pe starea
individuală a sufletului, a caracterului lui sensibil. Spre deosebire de clasicism ce plasează pe
locul întâi raţiunea, sentimentalismul promovează un criteriu nou — sentimentul, ca o expresie
firească a naturii umane. În sentimentalism accentul se transferă de la reflectarea realităţii sociale
spre cercetarea lumii interne a eroului, a emoţiilor lui. Un rol important îl joacă peisajul ce
devine deseori oglinda sentimentelor umane. Eroul este de obicei un om simplu, sensibil şi
sentimental, apropiat de natură. Deseori operele sentimentaliştilor poartă nuanţe de tristeţe,
contemplaţie melancolică, percepere idilică a naturii. La sentimentalişti se referă creaţia lui J.J.
Rousseau, Diderot, Ghoete şi Schiller în tinereţe, H.M. Caramzin ş.a.
Rococoul prezintă o artă rafinată, elegantă, manierat frivolă şi uşuratică. În ea domină
neseriozitatea , lipsesc problemele sociale, este glumeţ-ironică după conţinut, crează un chip
efemer şi tragic al lumii. Pentru literatura acestui stil sunt caracteristice creaţii de forme mici:
sonetul, madrigalul, poemul, epigrama, pastoralul, nuvela.
Clasicismul şi rococoul şi-au găsit o reflectare amplă în arhitectură, sculptură, pictură
şi arta decorativă.
În arta plastică a luat amploare redarea realistă a vieţii, care a devenit exponentul civic
activ al ideilor iluministe, plasând pe primul plan idealul omului liber, înzestrat cu sentimente
morale nobile. Scopul artei este de a imita natura, dar o natură organizată raţional, a reda
sentimentele umane sincere, tendinţa spre echilibrul spiritual armonios, proporţionalitatea.
În corespundere cu teza lui Rousseau "Omul este măreţ numai prin sentimentele sale",
arta reflectă chipuri psihologice în diferite genuri: peisaje, portrete, tablouri istorice, pastorale.
Oamenii de artă redau variate situaţii din viaţă, chipuri individuale autentice, stări de conflict,
intrigi dramatice, chipuri comice, scene galante — toate acestea prezintă tabloul artistic
complicat al sec. al XVIII-lea.
Arhitectura clasicismului s-a răspândit atât în Europa, cât şi peste hotarele ei.
Arhitectura clasicismului era luminoasa, proporţională, simetrică. Partea centrală a edificiului
întotdeauna semăna cu suprafaţa frontală a unui templu din Grecia antică — o colonadă
încununată cu un acoperiş în formîă de triunghi — fronton.
Clădirile erau simple şi sobre, produceau o impresie impunătoare, însă întruc câtva rece.
Monumente măreţe ale clasicismului sunt: Panteonul din Paris (loc de inmormântare a
oamenilor iluştri ai Franţei), o privelişte impunătoare produce Arcul de Triumf din Paris, plasat
pe o piaţă de la care pornesc 12 străzi largi. În Rusia (Sanct-Petersburg) în stil clasic sunt
construite clădirea Amiralităţii, Institutul Smolnâi, catedrala Cazanskii.
Sculptorii clasicismului reproduceau chipuri şi obiecte antice, creau statui din marmoră
şi bronz, proporţionale şi de o frumuseţe ideală.
Pictura e orientată de asemenea spre chipurile antice, deseori imită sculptura, creînd
iluzia unor figuri voluminoase. Era răspîndit genul portretului. Un pictor ilustru al clasicismului
a fost J.L. David. Unul din cele mai cunoscute tablouri ale lui este „Moartea lui Marat”. Alţi
pictori remarcabili sunt N. Poussin şi J.D. Ingres.
Stilul rococo a dominat în amenajarea interiorului. Se construiau edificii comparativ nu
prea mari, cu un aspect exterior simplu — palate şi case de locuit pentru o singură familie.
Pereţii erau tapetaţi cu lambriuri de culoare deschisă sau cu oglinzi în rame cu compoziţii
elegante decorative din flori, ramuri şi frunze. Deseori obiectele şi podoabele aveau o formă
capricios asimetrică.
În pictură se bucurau de prioritate culorile pastelate: roz, bleu, fundaluri de peisaje
tainice, cu lumină vibratoare. Deosebit de des pe tablourile stilului rococo erau zugrăviţi păstori
şi păstoriţe, reprezentând aristocraţi ce imitau scene pastorale convenţionale.
În sculptură domină de asemenea frivolitatea, delicateţea şi graţia — se repetă la
nesfârşit femei scăldându-se şi amuraşi — îngeraşii dragostei, având chip de băieţei dolofani cu
aripioare.
Epoca rococoului a adus noi curente în proiectarea parcurilor. În contrast cu parcul
simetric al epocii barocului, care este numit franţuzesc, a apărut un parc ce imită natura vie, cu
cărăruşe întortocheate şi cu boschete risipite, chipurile la întâmplare, ca în parcul englezesc.
Arta rococoului s-a răspândit în întreaga Europă. În Germania s-a manifestat mai
pregnant în arhitectură. Realizarea cea mai importantă a stilului rococo german este Palatul
Sans-Souci din Potsdam. În epoca rococoului erau la modă diferite bibelouri din porţelan, care
pentru prima dată în Europa au fost confecţionate la Meisen, unde se descoperă secretul
producerii porţelanului ce se păstra în Asia.
 În Anglia era răspândit genul portretistic. Cei mai mari maeştri în acest domeniu a fost
W.Hogarth ,dintre cea mai cunoscută este seria „ O căsătorie modernă” , înfiera viciile societăţii
engleze. El a fost şi unul dintre primii caricaturişti în istoria artei.
Muzica. Ideile Iluminismului au avut o influenţă esenţială şi asupra muzicii, mai ales în
Franţa, Germania, Austria. Mulţi iluminişti s-au ocupat de studierea problemelor estetice
muzicale, elaborând un sistem nou de idei în acest domeniu.
A fost realizată reforma în operă, care a proclamat principiile simplităţii, veridicităţii şi
naturaleţii în spectacolele muzical-dramatice. Pe aceste principii se bazează creaţia
compozitorului Gluck. Opera sa se caracterizează printr-o melodie expresivă şi un ritm derivat
din arta declamatorie.
A fost infiinţată o şcoală clasică ce include creaţiile compozitorilor din Italia: G.B.
Pargolese şi Vivaldi, Germania: J.S. Bach, din Austria: J. Haudn şi W.A. Mozart.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Viena devine centrul muzicii europene.

Bibliografia.
Lista surselor bibliografice obligatorii la curs:

 Bâtlan, I. Istoria culturii şi civilizaţiei universal. – Bucureşti, 1995;

 Drîmbă, O. Istoria culturii şi civilizaţiei. – Bucureşti. - 1997. – vol. I – X;
 EliadeMircea. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 3 volume, Chişinău, 1992.
 Istoria civilizaţiei şi culturii universale şi naţionale. Sub red. Gr. Socolov. Chişinău,1998
 Marile religii. Coordonator PhilippeGaudin. Ed. Orizont, Lider, Bucureşti, 1995.