Țurcanu Marian

EXAMEN Fiziologia animala 13.12.2021

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

Departamentul- MPASA
 
 
Bilet de examinare Nr.___
la  Fiziologia generală
 
1.      Metodele de studiu în fiziologie.
Методы изучения физиологии.
2.      Bulbul rahidian, structura şi funcţiile lui.
Продолговатый мозг, его строение и функции.
3.      Vasopresina (ADН), funcţiile şi reglarea lui.
Вазопрессин (АДГ), биологическая роль и его регуляция.
 
Confirmat la şedinţa catedrei proces verbal Nr. 2  din 13.11.2021 
 
Şeful departamentului
Dr. hab., prof. univ.                                                                       L.Caisîn
 
Titularul disciplinei
Dr.conf. universitar                                                                        E.Cibotaru

1. Există următoarele metode de fiziologie.

1. Extirparea este una dintre cele mai vechi căi de învățare. Aceasta a constat în
îndepărtarea unui organ dintr-o ființă vie, cu o observație suplimentară a reacției
organismului și fixarea rezultatelor.
2. Metoda Fistula . Baza sa este aceea de a introduce în organele cu o cavitate,
tuburi din metal sau plastic, fixând astfel lichide biologice. Datele sunt obținute cu
privire la modificarea naturii chimice a substanțelor, adică funcția secretoare a
organismului este investigată.
3. Metoda de cateterizare este introducerea prin tuburi subțiri în organele și
vasele de medicamente speciale care provoacă modificări în funcționare. Acesta
este modul în care se studiază activitatea inimii, a vaselor de sânge, a glandelor de
secreție externă și internă (nu toate).
4. Metoda de denervare. Folosit pentru a studia relația dintre nervi și
organismele de lucru. Pentru aceasta, se utilizează o metodă de iritare cu fixarea
ulterioară a rezultatelor.
5. Metode de studiere a fiziologiei bazate pe utilizarea de instrumente și
echipamente. Acestea includ implantarea de macro- și micronutrienți în organe și
țesuturi, înregistrarea impulsurilor nervoase, expunerea la radiații, citirea inimii și a
creierului și așa mai departe.

Unele metode de cercetare în fiziologie vor fi discutate în detaliu mai târziu.

Acestea sunt cele mai frecvent utilizate și importante.

vizionarea

Aceste metode de fiziologie au fost folosite în Egiptul antic, Roma, China, în

Anticul Antic. Deja au existat cercetători interesați de schimbările care au loc în
organismele vii. De exemplu, în Egipt, în timpul mumificării faraonilor și a
familiilor acestora, sa efectuat o autopsie și s-au înregistrat schimbări în mediul
intern. Au fost evaluați următorii indicatori:

 culoarea și calitatea fluidelor și a maselor biologice;

 colorarea organelor;
 sclera de culoare;
 culoarea și culoarea sputei;
 umflarea pielii, turgorul și structura acesteia.

Aceste caracteristici au fost comparate cu cele ale persoanelor sănătoase și au fost

făcute anumite concluzii. A fost chiar posibil să se stabilească, în unele cazuri,
cauza morții unei persoane.

Astăzi, observarea nu și-a pierdut relevanța, mai ales când vine vorba de
psihofiziologie. Comportamentul unei persoane, emoțiile sale, temperamentul,
manifestările externe ale tremurului, transpirației - toate aceste semne servesc ca
un clopot pentru studiu. Ele clarifică relația dintre structură și manifestarea externă
a anumitor indicatori, funcții fiziologice, procese în organism.

Doctrina temperamentului uman a fost creată de omul de știință Pavlov tocmai pe

baza studierii proceselor de inhibiție și excitare, care s-au manifestat în exterior în
diferite culori emoționale în comportament și ca răspuns la anumite evenimente,
cuvinte, acțiuni. El a demonstrat că baza de manifestare colerică, sanguină,
melancolică și flegmatică este tocmai procesele nervoase asociate cu activitatea
mentală a creierului, reacțiile sale.
Aceste concluzii au fost confirmate în repetate rânduri de diverși cercetători și
psihologi. Prin urmare, astfel de metode de fiziologie umană, precum observația și
experimentul, care vor fi discutate în continuare, au fost și sunt relevante,
importante și eficiente.

experiment

Metodele experimentale de studiere a fiziologiei sunt fundamentale și istoric cele

mai vechi și populare. Într-adevăr, cum altfel să afli dacă nu vezi? Prin urmare,
împreună cu observarea, s-au efectuat diverse teste, cel mai adesea la animale.
Aceștia au dat aproape o sută la sută rezultate în cercetare, au permis să obțină cele
mai fiabile date.

Există metode experimentale pentru studierea anatomiei și fiziologiei, care se

aruncă în două grupe principale.

1. Experimente acide. Această metodă de cercetare a fost folosită până la

sfârșitul secolului al XIX-lea, până când omul de știință rus Ivan Petrovich
Pavlov a găsit o altă opțiune. Care a fost esența unei astfel de intervenții în
organism? Experimentul a fost realizat pe un organism viu animal, legat de o
mașină specială. Apoi, a fost efectuată o secțiune vie a organului necesar
pentru examinare și astfel au fost înregistrate rezultatele observate ale
lucrării sale. Cu toate acestea, o serie de dezavantaje semnificative au făcut
ca această metodă să fie ineficientă. În afară de faptul că din partea
moralității este inuman și crud, pentru că animalul a fost supus terorismului
și torturii teribile, operații foarte dureroase, chiar și anestezia nu a ajutat, era
și suferință emoțională, durerea fizică a victimei experimentului distorsiona
semnificativ rezultatele. Sa dovedit un cerc vicios. Pentru a ajunge la corpul
potrivit, a trebuit să provocați suferință. Ei, la rândul lor, au distorsionat
cursul normal al proceselor fiziologice, iar rezultatul nu a fost foarte eficient.
2. Experimentul cronic. Această metodă a sugerat Pavlov. El însuși a fost
împotriva experimentelor aspre din cauza cruzimii extreme, poate că aceasta
ia încurajat să inventeze o versiune mai umană. Organismul experimental a
fost, de asemenea, un animal. Cu toate acestea, procedura a fost destul de
diferită. Înainte de operație chirurgicală, a fost efectuată o anestezie de înaltă
calitate. Apoi, o fistula a fost implantată în pereții organului dorit - un tub de
plastic sau metal, care a fost cusut pe piele din exterior. După aceea,
animalului i sa acordat timp să se recupereze, să vindece o rană educată și să
normalizeze pe deplin procesele vitale. Acesta a fost modul în care
informațiile despre cursul anumitor procese din partea investigată a corpului
au fost obținute prin fistula, în timp ce era complet fiabilă, deoarece
organismul funcționa în mod normal. Studiile ar putea fi efectuate pentru o
lungă perioadă de timp fără a afecta sănătatea animalului și în conformitate
cu toate regulile existenței sale naturale.
 Astfel, au funcționat principalele metode de fiziologie, care sunt relevante în
unele cazuri până în prezent. Deși, desigur, inovațiile tehnice moderne
înlocuiesc treptat intervenția directă în organism de către persoană. Acum
este posibilă obținerea informațiilor necesare într-un mod complet diferit,
mai puțin dureros, mai precis și mai potrivit pentru o persoană.

Înregistrare grafică

1. Electrocardiograf . Aparatura utilizată pentru fixarea potențialelor

bioelectrice cardiace. Ca rezultat, o electrocardiogramă trasată pe hârtie iese
din dispozitiv, pe care un medic specialist specialist îl descifrează și face o
concluzie cu privire la starea de sănătate a inimii și a sistemului circulator.
Până în prezent, această unitate a salvat viețile a milioane de oameni. La
urma urmei, detectarea în timp util a problemei este cheia succesului
tratamentului.
2. Microelectrozi . Cele mai mici structuri capabile să implanteze direct în
celulă și să fixeze biopotențialul membranei. Astăzi este una dintre cele mai
importante realizări în domeniul electronicii, care se referă la studiile
fiziologice ale corpului uman. Acești electrozi pot fi chiar inserați în creierul
uman, ceea ce permite observarea și înregistrarea modificărilor
psihosomatice ale sănătății și activității vitale.
3. Metodele de fiziologie a radionuclizilor sunt folosite pentru a obține
caracteristicile cantitative ale proceselor fiziologice.
4. O varietate de senzori care emite unde electromagnetice. Răspunsul la
întoarcere sub forma unui impuls electric este înregistrat de un dispozitiv
special - un osciloscop - și apoi transmis la calculator pentru procesare. Aici
are loc deja procesarea detaliată a informațiilor primite și se formează
anumite concluzii. Astfel, puteți seta concentrația chimică a anumitor ioni,
presiunea, temperatura, mișcarea și alți parametri).

Astfel, metodele moderne de știință a fiziologiei, bazate pe utilizarea

instrumentelor, sunt cele mai exacte, nedureroase și informative științifice
din tot ceea ce am considerat mai sus.

Metode chimice și biochimice

Metodele de anatomie și fiziologie nu sunt doar similare una cu cealaltă. Ele

sunt, de asemenea, legate de alte științe. Deci, există o fiziologie biologică,
biochimie, precum și o fiziologie fizică. Aceste științe studiază procesele din
interiorul organismului din punct de vedere propriu, adică din substanțele
chimice, fizice și biologice. Deci, cu ajutorul acestor metode, se stabilește
influența uneia sau a altei substanțe (mediator, hormon, enzimă) asupra
proceselor care se produc în organism. Chimia ajută la stabilirea
proprietăților acestui compus, fizica își dezvăluie parametrii termodinamici,
care pot afecta corpul. Fiziologia necesită studierea impactului nu numai
 asupra unui proces specific, ci și asupra organismului, a organelor și a
totalității condițiilor externe în general. Împreună, aceste științe sunt unite
sub denumirea comună de chimie biologică.

2. Bulbul rahidian (medulla oblongata) este asezat in etajul posterior al cutiei

craniene si in partea craniala a canalului rahidian. El este continuarea maduvei
spinarii, de aceea se mai numeste si maduva prelungita. Are forma unui trunchi de
con cu baza mare asezata cranial, o lungime de circa 3 cm si o greutate de 6-7g.

Cranial, se termina la locul in care incepe puntea lui Varolio, iar caudal limita este
indicata de locul in care se incruciseaza fibrele nervoase ce formeaza piramidele
bulbare anterioare. Suprafata bulbului are o configuratie asemanatoare
configuratiei externe a maduvei, in special in partea caudala.

Pe fata anterioara este santul median ventral pe laturile caruia sunt doua cordoane
numite piramide bulbare (pyramidum medullae oblongata), care se gasesc in
continuarea cordoanelor ventrale ale maduvei.

Pe partile laterale ale bulbului, lateral de santul colateral ventral, sunt cordoanele
laterale ale bulbului (funiculi laterale medullae oblongata) marginite posterior de
santul colateral dorsal

Pe fata posterioara, bulbul prezinta santul median dorsal. Pe laturile lui sunt
cordoanele formate de fasciculele lui Goll (gracilis) si Burdach (cuneatus), separate
prin santul intermediar dorsal

Bulbul indeplineste functia de conducere si de centru nervos.

Functia de conducere este realizata prin fasciculele care trec prin bulb, venind de la
maduva sau encefal, sau care pornesc din bulb spre maduva sau encefal. Bulbul
reprezinta locul de trecere al cailor senzitive si motoare dintre maduva si restul
encefalului. El conduce excitatiile care vin din maduva spinarii si trec la diferite
segmente ale encefalului; de asemenea conduce impulsurile motoare care iau
nastere la diferite niveluri ale encefalului si trec la maduva spinarii pentru a ajunge
la organele efectuare. Caracteristic in aceasta conducere este faptul ca ea se face
incrucisat, adica trece dintr-o parte in alta. Aceasta se poate constata astfel:
sectionand jumatatea dreapta a bulbului, se produce paralizia muschilor din
jumatatea stanga a corpului.

Ca centru nervos, bulbul joaca un rol important in organism. El realizeaza, prin

centrii sai, functiile principalelor organe ale corpului. Particularitatea acestor centri
este automatismul sau capacitatea de a se excita in urma modificarilor care au loc
in celula nervoasa insasi.

Intre centrii bulbari, cei mai importanti sunt centrii unor functii vitale (centrii
respiratori, centrii cardiaci, centrii vasomotori), centrii unor functii digestive
(centrul salivatiei, centrul deglutitiei, centrul masticatiei, centrul suptului), centrii
unor functii metabolice (centrul glicozuric), centrii unor reflexe de aparare (centrul
stranutului, centrul tusei, centrul clipitului), centrii tonusului muscular.

Centrii respiratori coordoneaza miscarile respiratoare. Se distinge un centru

inspirator si un centru expirator. Activitatea centrilor respiratori bulbari este
reglata, atat prin excitatiile primite pe calea nervilor centripeti de la suprafata
corpului sau din plamani, cat si pe calea umorala prin dioxidul de carbon adus de
sange. Centrii respiratori bulbari se gasesc in conexiune cu centrii din partile
superioare ale encefalului si sunt influentati de acestia dupa cum si ei tin sub
controlul lor centrii respiratori medulari.

Centrii cardiaci au actiune asupra ritmului si intensitatii contractiilor cardiace. A

fost identificat un centru cardioinhibitor si un centru cardioaccelerator. Acesti
centri functioneaza prin actiunea unor excitanti foarte variati. O mare importanta o
are in functia lor excitarea unor receptori din sinusul carotidian; excitarea se poate
face, fie prin variatiile presiunii sangelui, fie prin variatia compozitiei lui chimice.
Activitatea centrilor cardiaci bulbari se gaseste sub dependenta unor centri
encefalici si in special a unor centri corticali.

Centrii vasomotori au rolul de a provoca vasoconstrictia sau vasodilatatia si prin

aceasta de a produce variatii in presiunea sanguina si in distribuirea sangelui la
organe. Centrii vasomotori functioneaza sub actiunea impulsurilor care vin din
zonele reflexogene ale sistemului cardio-vascular, adica din sinusul carotidian si
arcul aortic. Activitatea acestor centri se gaseste sub influenta unor centri
vasomotori diencefalici si corticali si influenteaza functionarea centrilor
vasomotori medulari.

Centrul salivatiei determina salivatia. El intra in functiune prin excitatiile primite la

nivelul mucoasei bucale – este calea reflex-neconditionata – dar poate fi pus in
functiune si prin activitatea unor centri corticali – pe calea reflex-conditionata.

Centrul deglutitiei coordoneaza deglutitia. Ea este declansata de excitatiile primite

la nivelul faringelui si la baza limbii. Centrul deglutitiei coordoneaza contractia
muschilor faringieni si esofagieni. Lezarea centrului bulbar al deglutitiei provoaca
accidente grave, bolul alimentar putand sa ia drumul cailor respiratoare provocand
asfixia.

Masticatia, miscarile de supt, varsaturile se desfasoara de asemenea prin activitatea

centrilor bulbari.

Centrul glicozuric regleaza metabolismul glucidic. Daca se inteapa acest centru

bulbar apare hiperglicemie si glicozurie. Experienta de mai sus dovedeste ca bulbul
conduce metabolismul glucidic. Activitatea acestui centru este influentata insa de
centrii encefalici.
Bulbul rahidian provoaca si unele reflexe de aparare, cum sunt stranutul, tusea,
clipitul. Aceste reflexe sunt conduse de centrii bulbari care functioneaza prin
actiunea unor excitanti care actioneaza la periferie. Aceste reflexe bulbare au o
mare importanta in viata organismului. Si acesti centri sunt sub actiunea unor
centri encefalici si mai ales corticali. Aceasta rezulta din faptul ca noi putem sa le
oprim declansarea prin interventia vointei.

Centrii bulbari ai tonusului muscular au un rol important in repartizarea tonusului

muscular. Aceasta functie are o mare importanta in mentinerea pozitiei corpului,
atat in timpul echilibrului static, cat si in timpul echilibrului dinamic (in timpul
miscarilor). In aceasta functie, centrii bulbari ai tonusului muscular tin sub
influenta lor centrii medulari ai tonusului muscular si sunt influentati de centrii din
partile superioare ale encefalului. In functionarea acestor centri, o mare importanta
o au excitatiile care vin din organele de miscare si din aparatul vestibular al urechii
interne.

Din cele aratate rezulta ca bulbul rahidian are o activitate reflexa de importanta
capitala pentru organism. Reflexele bulbare sunt legate de functiile fundamentale
ale corpului. Lezarea bulbului tulbura aceste reflexe si pune in primejdie viata
organismului. Trebuie insa subliniat ca activitatea de centru nervos a bulbului se
desfasoara in legatura, atat cu activitatea centrilor medulari, cat si sub controlul
centrilor encefalici in special cei corticali.

3.Vasopresina, ADH sau hormonul antidiuretic (în engleză: antidiuretic

hormone / vasopressin), este un hormon peptidic neurohipofizal (secretat de
nucleii anteriori ai hipotalamusului si eliberat de lobul posterior al glandei
hipofize) ce participă la homeostazia (autoreglare) osmolarității (presiune
osmotică) lichidelor corporale prin reglarea reabsorbției diferitelor specii
moleculare la nivel renal. De asemenea, vasopresina crește rezistența periferică
vasculară, ceea ce are ca urmare creșterea tensiunii arteriale.

Reglarea nivelului ADH

La nivelul sinusului carotidian și a crosei aortice, baroreceptorii (nervoși

presosenzori) analizează tensiunea arterială. În cazul scăderii acesteia, informația
corespunzătoare este transmisă sistemului nervos central și al hipotalamusului, care
mărește producția de ADH (vasopresină). Creșterea osmolarității este sesizată de
osmoreceptorii din cel de-al treilea ventricul cerebral, aceștia crescând secreția de
vasopresină. Angiotensina II stimulează secreția de ADH.

Funcții ale vasopresinei

 Reglează retenția de apă a corpului: este secretată (produsă) când corpul

este deshidratat, stimulând rinichii să conserve apa, concentrând astfel urina.
Astfel, ADH mărește permeabilitatea apei la nivelul tubilor contorti distali și
colectori prin sinteza și inserția unor canale tip aquaporina la nivelul polului
 apical a celulelor tubilor. De asemenea, facilitează reabsorbția ureei la
nivelul tubilor colectori.
 Vasoconstricție: ADH mărește rezistența periferică (prin "strâmtarea"
vaselor capilare) arterială, crescând astfel tensiunea arterială. La indivizi
sănătoși, acest efect este neînsemnat, dar devine un "mecanism"
compensator important în cazul șocului hipovolemic (hipovolum de sânge).
 Vasopresina este implicată în formarea memoriei, inclusiv a reflexelor
întârziate, precum și memoria de scurtă durată și lungă durată; analogul
acesteia, desmopresina, este considerat un nootrop (îmbunătățește memoria).
 ADH este de asemenea implicat în determinarea agresivității.