SVETLANA CHEPTANARI

ANATOMIA
Și FIZIOLOGOIA OMULUI

1
 Preambul
Cunoaєte-te pe tine оnsuюi єi
vei cunoaєte оntreg Universul
cu toate forюele sale ascunse.

Actualul manual de Anatomia și fiziologia omului reprezintг o lucrare ce s-a dorit a fi un

,,оndrumгtor” pentru studenții colegiilor de medicinг, menit sг-i ajute sг se informeze și sг se
documenteze оn științele fundamentale ale оnvгțгmвntului medical: anatomia și fiziologia
omului, științe ce studiazг organismul ființei umane, оn dezvoltarea sa ontogeneticг, оn strвnsг
legгturг cu modificгrile mediului ambiant, și activitatea zilnicг a fiecгrui individ.
Lucrarea conține materialul informațional de bazг оn domeniul anatomiei și fiziologiei
medicale, prelucrat оntr-o concepție unitarг. Conținuturile sunt compartimentate оn № 11
capitole și urmгresc formarea de competențe cognitive, aplicative, integratoare și atitudinale.
Limbajul accesibil al informațiilor de actualitate și de necesitate practicг faciliteazг asimilarea
materiei. Bogata ilustrație se оmbinг armonios cu noțiunile prezentate оn text, contribuind la

2
crearea unei viziuni reale și exacte. Paralel cu noțiunile clasice de anatomie și fiziologie, mai
sunt elucidate și o gamг largг de aplicații practice.
Obiectivele și scopul final al acestei lucrгri este de a favoriza studierea anatomiei și
fiziologiei omului оn calitate de disciplinг fundamentalг оn formarea profesionalг vocaționalг și
de a stimula problema fortificгrii sгnгtгții și profilaxiei diferitelor maladii.
Manualul este elaborat conform rigorilor și indicațiilor impuse de programele analitice la
anatomia și fiziologia omului pentru instituțiile de оnvгțгmвnt medical vocațional.
Am speranța, cг acest manual va reuși sг rгspundг interesului manifestat fațг de domeniul
anatomiei și fiziologiei omului de cei cгrora li se adreseazг, oferindu-le un punct de sprijin atвt
de necesar pentru desгvвrșirea pregгtirii lor profesionale.
Totodatг, aplicarea cunoștințelor despre corpul omenesc, care reprezintг cea mai tainicг
entitate a lumii vii și оn care are loc un proces neоntrerupt al evoluției noastre fizice, afective și
intelectuale va contribui la formarea și promovarea culturii de sгnгtate.

Autorul

Introducere
Anatomia și fiziologia omului reprezintг pilonii pe care se sprijinг toate celelalte științe din
оnvгțгmвntul medical, formвnd impunгtorul edificiu al medicinii.
Taxonomic, ele fac parte din grupul științelor biologice fundamentale. Aceste discipline sunt
nu numai discipline fundamentale оn planurile de studii ale оnvгțгmвntului medical, dar și un
constituent indispensabil al оnvгțгmвntului general, deoarece numai cu ajutorul lor se pot
dobвndi cunoștințe complete despre lume єi despre Om.
Dupг profesorul Rainer ”Omul este singura ființг оn mгsurг sг-și fгureascг un ideal prin
autocunoaștere și sг se modeleze оn vederea perfecționгrii sale.”
Etimologic, termenul de ”anatomie” (anatemnein) derivг din douг cuvinte, unul de origine
latinг ”ana” și altul din greacг ”temnein” care au același оnțeles și оnseamnг ”a tгia, a diseca”.
Denumirea ei a luat naștere din termenul tehnic de ”a diseca”, deoarece multг vreme, principala
metodг de cercetare și cunoaștere a corpului uman a fost disecюia, bisturiul devenind simbolul
anatomiei.
Acumularea datelor obținute prin disecție despre forma și structura organismului uman, a
determinat, la un moment dat, sistematizarea lor, punвndu-se astfel bazele anatomiei.
Concomitent, necesitatea оnțelegerii funcției pгrților componente ale corpului a dus la
dezvoltarea fiziologiei.
Deci, anatomia omului este știința despre originea, dezvoltarea, formele și structura
organismului uman. Anatomia studiazг forma exterioarг a corpului uman și pгrțile lui, a
organelor luate aparte, constituția, structura lor microscopicг, precum și originea omului. Din
sarcinile anatomiei face parte de asemenea cunoașterea etapelor principale de dezvoltare a
3
omului оn procesul evoluției, de formare a organismului uman оn condițiile mediului ambiant,
particularitгților de structurг a corpului și organelor lui оn diferite perioade de vвrstг.
Anatomia studiazг structura omului „normal”, adicг sгnгtos, țesuturile și organele cгrora nu
comportг modificгri de pe urma bolilor sau tulburгrilor de dezvoltare. Оn acest sens normalг
poate fi consideratг acea structurг a corpului uman, care asigurг pe deplin funcțiile organismului
sгnгtos.
Devierile congenitale de la normг, cвnd sunt brutale și stabile, se numesc anomalii. Unele
anomalii nu modificг aspectul exterior al omului (de ex: dextrapoziția cordului), altele sunt
pronunțate și exteriorizate. Aceste anomalii de dezvoltare se numesc malformații (de ex:
dezvoltarea incompletг a craniului). Malformațiile constituie obiectul de studiu al teratologiei.
Structura și funcțiile organelor оn cadrul anatomiei sunt analizate prin prisma originii
organismului uman. Structura corpului uman este rezultatul evoluției оndelungate a regnului
animal. Pentru a оnțelege evoluția omului оn filogenezг (de la gr. phylon – gen, genesis –
origine) anatomia apeleazг la datele paleontologiei, la rгmгșițele fosile ale strгmoșilor omului.
Nu mai puțin importantг este cunoașterea dezvoltгrii individuale a omului оn ontogeneza sa
(din gr. on, ontos – vietate, individ), оn cadrul cгreia distingem o serie de perioade. Creșterea și
dezvoltarea omului pвnг la naștere (perioada prenatalг) constituie obiectul embriologiei, dupг
naștere (perioada postnatala) constituie obiectul anatomiei de vвrstг.
Оn legгturг cu sporirea longevitгții omului și atenția deosebitг fațг de vвrsta avansatг și
senilг, оn anatomia de vвrstг avansatг și senilг, a fost separatг o perioadг, ce constituie obiectul
științei despre оmbгtrвnire numitг gerontologia.
Dacг anatomiei оi aparюine studierea substratului morfologic, atunci fiziologia este știința
despre dinamismul proceselor vitale. Ea studiazг procesele activitгții vitale a organismului viu, a
organelor, țesuturilor lui, a celulelor și elementelor lor structurale. Pentru оnțelegerea mai
profundг a acestor funcții, fiziologia оncearcг sг stabileascг toate particularitгțile și manifestгrile
lor, legгturile reciproce și schimbгrile lor оn diferite condiții ale mediului extern și оn diverse
stгri ale organismului.
Obiectivul fiziologiei este cunoașterea profundг a funcțiilor, care ar asigura posibilitatea de a
acționa activ asupra lor оn direcția doritг.
Fiziologul nu se poate limita doar numai la observгri, ori aceasta rгspunde la оntrebarea, ce
procese au loc оn organism. Fiziologul se strгduie sг clarifice de asemenea, cum єi de ce au loc
procesele fiziologice. Оn scopul acesta sunt necesare anumite experiențe, оn care studierea ar
decurge оn condiții modificate elaborate și variate de оnsuși experimentatorul. Оn cercetгrile
experimentale ale oricгrui proces din organism fiziologii оncearcг sг stabileascг astfel de
condiții, care ar evita procesul dat, l-ar intensifica sau l-ar atenua. Astfel, fiziologii reușesc sг
afle cauzele unui anumit proces, evoluția lui și metodele de dirijare.
Anatomia și fiziologia studiazг organismul uman ca fiind o unitate integrг. El este alcгtuit
dintr-un mare numгr de organe, de o mulțime enormг de celule, оnsг aceasta nu este o sumг de
pгrți, ci un organism viu unitar оn armonie funcționalг.
Pentru identificarea regiunilor corpului, organelor și pгrților lui, diferitelor noțiuni, оn
anatomie se folosesc termeni speciali оn limba latinг, care alcгtuiesc Nomenclatura Anatomicг
(Nomina Anatomica).

4
 Capitolul I. Partea
generalг.

Celula - Citologia

Celula este unitatea morfofuncționalг şi geneticг a organizгrii materiei vii. Dimensiunile

celulelor omului și mamiferelor variazг de la 7 (limfocitele) pвnг la 20 (ovulele)
micrometri(мm).

Structura celulei

Оn structura celulei distingem trei pгrți componente principale:

1. membrana celularг (plasmalema);
2. citoplasma; 3. nucleul.

5
 Fig.1. Structura celulei umane
1- nucleu; 2- nucleol; 3- cromozomi єi ADN; 4- vacuole; 5- ribozomi; 6- reticulul endoplasmatic
rugos; 7- reticulul endoplasmatic neted; 8- aparatul Golgi; 9- formaюiune vezicularг; 10- centrioli;
11- mitocondrie; 12- membranг plasmaticг; 13- microfilament; 14- microtubuli.

Membrana celularг

Celulele sunt delimitate de o membranг celularг care este de naturг lipoproteicг.

Ultrastructura membranei celulare, stabilitг prin microscopie electronicг, aratг o structurг
trilaminatг, cu un strat extern, unul mijlociu și unul intern. Din punct de vedere biochimic, stratul
mijlociu este bimolecular lipidic (fosfolipide și colesterol), iar straturile extern și intern sunt de
naturг proteicг. La nivelul membranei s-a constatat existența unor sisteme enzimatice cu rol activ
оn transportul substanțelor, cвt și existența unei оncгrcгri electrice (potențial de membranг).
La unele celule, citoplasma prezintг diferite prelungiri acoperite de plasmalemг. Unele pot fi
temporare și neordonate, de tipul pseudopodelor (leucocite), altele permanente: microvilii
(epiteliul mucoasei intestinului, epiteliul tubilor renali), cilii (epiteliul mucoasei traheii) sau
desmozomii, care solidarizeazг celulele epiteliale.

Citoplasma

Are o structurг complexг, la nivelul ei desfгșurвndu-se principalele funcții vitale. Este un

sistem coloidal complex, оn care mediul de dispersie este apa, iar faza dispersatг este ansamblul
de micele coloidale оn continuг mișcare brownianг.
Citoplasma este alcгtuitг din structuri de aspect corpuscular, filamentos sau membranos,
оnglobate оntr-o matrice sau substanțг fundamentalг, numitг hialoplasmг (parte nestructuralг).
Dupг natura lor, structurile citoplasmatice pot fi:

6
A- Structuri ce reprezintг diferențieri ale citoplasmei, cu anumite funcții, numite organite
celulare, și care sunt de douг categorii:
a. Organite generale (comune tuturor celulelor єi care оndeplinesc funcții generale);
b. Organite specifice (prezente la anumite celule єi adaptate unei anumite funcții
specifice).
B- Structuri care sunt produsul unor procese celulare, numite incluziuni citoplasmatice
(materiale de depozit, ca: lipide, glicogen, pigmenți, unele sгruri minerale etc.).

Tabela nr.1

Organite generale

Organite Structurг Funcții

1.Reticolul Sistem canalicular dinamic, care leagг Sistem circulator
endoplasmatic plasmalema de stratul extern al membranei intracitoplasmatic
(RE) nucleare. Se poate retracta sau fragmenta,
formвnd cisterne și vezicule.
RE neted Rețea de citomembrane, de aspect diferit, оn Rol important оn
funcție de activitatea celularг. Mai abundent оn metabolismul glicogenului.
fibrele musculare striate, celulele
corticosuprarenalei, foliculul ovarian etc.
RE rugos Formг diferențiatг a RE. Pe suprafața externг a Rol оn sinteza de proteine.
peretelui membranos prezintг mici particule de
ribonucleoproteine-ribozomii. Abundent оn
limfocite, celulele pancreatice, оn general оn
celulele ce produc proteine de secreție.
2.Ribozomii Organite bogate оn ribonucleoproteine, de Sediul sintezei proteice.
(corpusculii lui forma unor granule ovale sau rotunde. Existг
Palade) ribozomii liberi оn matricea citoplasmaticг și
asociați citomembranelor, formвnd
ergastoplasme. Abundenți оn celulele cu sintezг
de proteine și оn faza de creștere a celulelor
3.Complexul Sistem membranar format din micro - și Transportul, modificarea,
Golgi macrovezicule și din cisterne alungite, situat оn posttraducerea și
apropierea nucleului, оn zona cea mai activг a оmpachetarea proteinelor de
citoplasmei. secreție de la RE.
4.Mitocondriile Formг ovalг, rotundг, cu un perete avвnd Sediul energogenetic al
structurг lipoproteicг. Prezintг un оnveliș organismului, respirație
extern ( membrana externг), urmat de un celularг.
interspațiu, și spre interior membrana internг,
plicaturatг, formвnd creste mitocondriale. Оn
interior se gгsește matricea mitocondrialг оn
care se aflг sistemele enzimatice care intervin
оn ciclul Krebbs. Energia chimicг produsг este
stocatг оn legгturile macroergice ale ATP
sintetizat оn mitocondrii.
5.Lizozomii Corpusculi sferici, rгspвndiți оn оntreaga Digerarea substanțelor și
7
 hialoplasmг. Conțin enzime hidrolitice, cu rol particulelor care pгtrund оn
important оn celulele care fagociteazг celulг, precum și a
(leucocite, macrofage). fragmentelor de celulг sau
țesut (autolizг celularг).
6.Centrozomul Are forma unui corpuscul sferic оn apropierea Rol оn diviziunea celularг
nucleului. Este format din doi centrioli (lipsește оn neuron, care nu se
cilindrici, orientați perpendicular unul pe divide).
celгlalt și оnconjurați de o zonг de citoplasmг
hialinг, vвscoasг (centrosferг). Оn timpul
diviziunii celulare dг naștere asterului și fusului
de diviziune.

Organite specifice

• Miofibrele sunt elemente contractile din sarcoplasma fibrelor musculare. 

Neurofibrilele sunt formaюiuni diferenюiate ale neuroplasmei celulei nervoase.
• Corpusculii Nissl sunt echivalenți ai ergastoplasmei pentru celula nervoasг.
 Cilii, flagelii etc.

Nucleul

Este o parte constitutivг principalг, cu rolul de a coordona procesele biologice celulare

fundamentale (conține materialul genetic, controleazг metabolismul celular, transmite informația
geneticг). Poziția lui оn celulг poate fi centralг sau excentricг (celule adipoase, mucoase). Are,
de obicei, forma celulei.
Majoritatea celulelor sunt monocariote (un nucleu), dar pot fi și excepții : celule binucleate
(hepatocitele), polinucleate (fibra muscularг striatг), anucleate (hematia adultг).
Dimensiunile nucleului pot fi оntre 3-20 м, corespunzвnd ciclului funcțional al celulei, fiind
оn raport cu citoplasma de 1/3 – ј. Pot fi оnsг și celule mici cu nucleu mare (limfocite) sau celule
mari cu nucleu mic (ovulul).
Structura nucleului cuprinde membrana nuclearг, carioplasma și unul sau mai mulți
nucleoli. Membrana nuclearг, poroasг, este dublг, cu structurг trilaminatг, constituitг din douг
foițe, una externг spre matricea citoplasmaticг, ce prezintг ribozomi și se continuг cu
citomembranele reticulului endoplasmatic, alta internг, aderentг miezului nuclear. Оntre cele
douг membrane existг un spațiu, numit spațiul perinuclear, ce conține un material amorf.
Sub membranг se aflг carioplasma, cu aspect omogen; este o soluție coloidalг, cu o fazг de
sol (cariolimfa) și alta de gel (cromatina nuclearг). Оn interfazг, cromatina se prezintг sub forma
unor filamente rгsucite, fixate de membrana nuclearг sau de nucleoli - numite cromoneme
(structura elementarг microscopicг a cromatinei și a cromozomilor). La оnceputul diviziunii
celulare, cromonemele se scurteazг, se оngroașг, luвnd aspectul de cromozomi, formați din douг
filamente alгturate, numite cromatide, legate оntr-un singur punct - centromer. Biochimic,
cromatina este formatг din nucleoproteine (оn ADN legat de histone), fiind sediul informației
genetice.
Оn carioplasmг se gгsesc unul sau mai mulюi nucleoli, cu rol important оn sinteza de ARN.
Au forma unor corpusculi denși rotunzi sau ovalari, delimitați de o condensare a cromatinei
nucleare.

8
 Celulele sexuale

Ovulul

Se formeazг din foliculii ovarieni din epiteliul germinativ al corticalei ovarului. Are
150200м, formг sfericг și o garniturг haploidг (conține jumгtate din numгrul de cromozomi:
22+X).
Structural, este format din membrana vitelinг, citoplasmг, nucleu, membranг pellucidг, iar la
exterior din coroana radiatг, care nu aparține ovulului propriu-zis. La exteriorul citoplasmei se
gгsește membrana vitelinг, acoperitг de membrana sau zona pellucida, mai groasг, transparentг
și strгbгtutг de canalicule fine (produs de excreție al celulelor foliculare). Оn jurul zonei
pellucida se gгsește un оnveliș celular, format din celule foliculare, pe unul sau mai multe
straturi, cu dispoziție radiarг, formвnd coroana radiatг.
Citoplasma are o porțiune perifericг mai fluidг, transparentг și o zonг mai densг оn jurul
nucleului, cu mai puține substanțe hrгnitoare. Conține organite celulare comune, iar alгturi de
nucleu se aflг centrul celular al ovulului (centrozom), numit și corpul vitelin Balbiani. Nucleul,
situat central, este mic, are un nucleol și prezintг mișcгri ameboide.

Spermia

Se formeazг, prin procesul de spermatogenezг, оn tubii seminiferi ai testiculului, оncepвnd

cu pubertatea. Este o celulг mobilг, flagelatг, cu o lungime de 50-70 м și garniturг cromozomialг
haploidг (22+X sau 22+Y). Spermia este alcгtuitг din cap, gвt, corp și coadг.
Capul este de formг ovalг, are un nucleu mare, оnvelit periferic de un strat subțire de
citoplasmг. Anterior prezintг un corpuscul ascuțit, numit acrozom (perforator), cu care spermia
lizeazг ovulul оn timpul fecundației. Chimic, capul conține nucleoproteine, lecitine, glicogen.
Gвtul este o regiune scurtг și оngustг, cuprinsг оntre centriolul proximal și butonul terminal pe
care se inserг flagelul.
Corpul este cuprins оntre cele douг jumгtгți ale centriolului distal. Central, se gгsește
filamentul axial, cu structura tipicг a unui cil mult alungit, оnconjurat la rвndul sгu de ”teaca
mitocondrialг” (mitocondrii dispuse spiralat). Periferic se gгsește un strat subțire de citoplasmг
оnconjuratг de plasmalemг. La nivelul corpului se gгsește centrul cinetic al spermiei, unde sunt
generate mișcгrile acesteia.
Coada, ultrastructural, este formatг din douг segmente: piesa principalг, porțiunea cea mai
lunga și piesa terminalг. Structural, piesa principalг este formatг din filamentul axial оnconjurat
de оnvelișul citoplasmei. Piesa terminalг, segmentul terminal al cozii, are оn interior filamentul
axial, fгrг teaca citoplasmaticг la exterior. Spermiile sunt celule foarte mobile, care executг
mișcгri helicoidale, deplasвndu-se cu viteza de 1-3 mm/min. Vitalitatea și mișcгrile spermiilor
depind de pH (soluțiile slab alcaline оi activeazг, cele acide sau alcoolul оi distrug) și variazг оn
funcție de temperaturг etc.

Spermatogeneza

Este procesul de multiplicare și maturare a gametului masculin. Оncepe la pubertate și se

continuг, fгrг оntrerupere, pвnг la vвrste оnaintate. Ritmul spermatogenezei este intens la tineri
și adulți, scade la bгtrвni, dar calitatea spermatozoizilor rгmвne neschimbatг.
9
 Spermatogeneza reprezintг funcția exocrinг a testiculului. Procesul se petrece la nivelul
tubilor seminiferi contorți. Celulele cap de serie se numesc spermatogonii sau celule germinative
masculine primordiale.
Spermatogeneza se desfгșoarг оn douг etape succesive:
1.Spermatocitogeneza
2.Spermiogeneza Un ciclu complet dureazг 72 ore.
Spermatogoniile, avвnd оn nucleu garniturг diploidг de cromozomi (22 de perechi cromozomi
somatici și o pereche XY), se divid de douг ori mitotic, rezultвnd spermatocitele de ordinul I (46
de cromozomi). Acestea sunt celule voluminoase, ce se divid meiotic și dau naștere la
spermatocitele de ordinul II, celule mai mici, cu garniturг haploidг de cromozomi (22+X sau
22+Y). Оncepвnd de la spermatocitul de ordinul II, spermatogeneza va forma gameți masculini
оn douг variante: 50% posesori de heterocromozomi X și 50% Y. Spermatocitele de ordinul II se
divid o singurг datг, din nou prin mitozг. Din aceastг ultimг diviziune rezultг douг spermatide,
care se alipesc de celulele Sertoli și se transformг, fгrг diviziune, оn spermatozoizi (spermii).
Pe mгsurг ce se matureazг, spermiile se desprind de celulele Sertoli și se deplaseazг оn lungul
cгilor spermatice pвnг la veziculele seminale (organe de depozit), de unde se eliminг la exterior
prin uretrг (reflexul de ejaculare). Ca și spermatocitele de ordinul II, spermiile sunt de douг
tipuri: X sau Y. Dacг ovulul este fecundat de un spermatozoid purtгtor de cromozom X, produsul
de concepție este programat sг devinг fatг, iar dacг fecundarea se produce cu un spermatozoid
purtгtor de cromozom Y, produsul de concepție este programat sг devinг bгiat.

Ovogeneza

Reprezintг funcția exocrinг a ovarului, prin care se realizeazг maturarea și expulzarea

ovulului. Procesul se petrece оn mai multe etape, similare cu ale spermatogenezei, dar dupг un
calendar foarte diferit. Celulele sexuale primordiale feminine sunt ovogoniile ce conțin оn
nucleul lor un set diploid de cromozomi (44+XX). Ovogeneza оncepe оncг оn perioada fetalг,
prin diviziuni mitotice ale ovogoniilor, care devin ovocite de ordinul I. Din acest moment,
cronologia ovogenezei suferг o mare abatere de la regulile diviziunii celulare. Ovocitele de
ordinul I, avвnd 2n cromozomi (44+XX), оncep o diviziune reducționalг (meiozг), dar dupг
prima fazг a acestei diviziuni procesul se blocheazг și nu se reia decвt la pubertate. Aceastг
blocare se numește dictioten. Ca urmare, copilul de sex feminin se va naște cu 700000- 1200000
foliculi primordiali, conținвnd fiecare cвte un ovocit I la оnceput de meiozг.
La pubertate, ovogeneza se reia. Lunar, cвte un ovocit I оn momentul ovulației foliculului
matur se transformг оn douг celule: o celulг mare cu multг citoplasmг, ovocit de ordinul II, și o
celulг micг, primul globul polar. Ambele au garniturг haploidг de cromozomi, dar numai
ovocitul II este fecundabil. Ovocitul de ordinul II este expulzat din ovar, captat de franjurile
trompei uterine și оn acest timp se mai divide o ultima datг mitotic, rezultвnd un preovul (22+X)
și al doilea globul polar (22+X). Preovulul se transformг fгrг diviziune оn ovul, care оși continuг
drumul prin trompг spre uter. Ovulul este gametul feminin. Rezultг cг ovogeneza, cu excepția
primelor douг etape, nu duce la multiplicarea ovulelor.
Ovulația este procesul de rupere a foliculului matur și de expulzare a ovulului (оn realitate a
ovocitului II). Are loc lunar, оn ziua 14-a a ciclului menstrual.
Ciclul menstrual. Funcția gonadei feminine este ciclicг, spre deosebire de cea a gonadei
masculine care este continuг. Ciclul menstrual reprezintг o serie de modificгri ciclice, care se
petrec la nivelul ovarului și al aparatului genital feminin și se datoreazг unor variații ciclice оn

10
secreția de hormoni gonadotropi hipofizari, controlate de la nivel hipotalamic. Evenimentul ciclic
cel mai evident este pierderea lunarг de sвnge (35-60ml).
Fecundația este procesul de contopire a materialului genetic masculin cu cel feminin. Se
realizeazг prin pгtrunderea capului spermiei оn ovul. Are loc оn primele zile dupг ovulație, оn
timp ce ovulul strгbate trompa uterinг. Prin fecundare, ovulul devine ou, cu set complet de
cromozomi, și оncepe sг se dividг. Оntre timp, oul, ajuns оn cavitatea uterinг, se va fixa оn
profunzimea mucoasei, proces numit nidație. Aici se va forma un organ special numit placentг,
cu rol nutritiv pentru produsul de concepție și cu rol endocrin. Produsul de concepție se dezvoltг
оn cavitatea uterinг pвnг оn luna a 9-a, cвnd este expulzat prin actul nașterii. Placenta, ca glandг
endocrinг, secretг hormoni gonadotropi, care оntrețin activitatea corpului galben, și hormoni
estrogeni și progesteron necesari evoluției normale a sarcinii.

Proprietгțile celulei

Celula este оnzestratг cu proprietгți vitale fundamentale: metabolism, iritabilitate,

autoreproducere. Celula organismului pluricelular manifestг activitate оntr-un mediu numit
mediu intern al organismului. La acest mediu aparțin sвngele, limfa și lichidul tisular. Din
mediul intern pгtrund оn celulг substanțele din care se compune corpul celular, sгrurile
anorganice, apa, vitaminele, hormonii și oxigenul necesar la realizarea unuia din procesele
energetice principale ale celulei - oxidarea. Al doilea proces energetic celular - glicoliza
(descompunerea hidroliticг a glucidelor), se desfгșoarг fгrг participarea oxigenului. Din celulг se
eliminг produse provenite оn rezultatul activitгții ei vitale. Ambele procese se realizeazг prin
membrana celularг. Permeabilitatea membranei celulare este selectivг și se modificг sub
influența diverșilor factori. Activitatea vitalг normalг a celulei se desfгșoarг la o anumitг
concentrație de sгruri оn mediul ambiant (presiune osmoticг). Pentru celulele omului și ale
mamiferelor aceastг concentrație este egalг cu aproximativ 0,9% (concentrația soluției izotonice
de clorurг de sodiu). Оn caz dacг concentrația de sгruri оn mediul ambiant crește (mediu
hipertonic), apa оncepe sг iasг din protoplasmг și celula se zbвrcește, iar dacг concentrația se
micșoreazг (mediu hipotonic), apa pгtrunde оn celulг și ea se gonfleazг. Celula poate оncorpora
și particule mai mari (bacterii, fragmente de celule), prin intermediul fagocitozei, precum și
macromolecule și soluții - prin intermediul pinocitozei. Fagocitoza sau digestia intracelularг a
fost pentru prima datг descrisг de I.M. Mecinikov. Fenomenul constг оn оnglobarea particulelor
cu ajutorul prelungirilor citoplasmatice, numite pseudopode (piciorușe false). Particulele
оnglobate оn protoplasmг sunt supuse acțiunii fermenților. Celulele speciale ale țesutului
conjunctiv ce posedг capacitatea de fagocitozг - macrofagii, eliminг din țesuturi produsele finale
de descompunere și substanțele nimerite cu hrana sau prin piele.
Una dintre cele mai importante manifestгri ale activitгții vitale celulare este secreюia.
Substanțele mucoide secretate de celule (mucina și mucoidele) apгrг țesuturile de leziunile
mecanice și participг la formarea substanței intercelulare. Secretul proteic, care conține fermenții
digestivi și unii hormoni, participг la schimbul de substanțe din organism.
Capacitatea celulelor de a reacționa prin manifestгri vitale specifice la acțiunea mediului
extern se numește iritabilitate. Țesutul muscular, nervos și glandular posedг cel mai оnalt grad de
iritabilitate-excitabilitatea. Оn țesuturile nervos, muscular și glandular, ca rгspuns la excitare, se
desfгșoarг procesul de excitație.
Deplasarea celulelor poate avea loc оn mod diferit. Cel mai rгspвndit gen de mișcare a
celulelor este mișcarea ameboidг: celula emite niște prelungiri (pseudopode), orientate оn
direcția mișcгrii. O asemenea mișcare este caracteristicг globulelor albe din sвnge - leucocitelor,
11
precum și celulelor migratoare ale țesutului conjunctiv - macrofagilor. Оn timpul regenerгrii
țesuturilor, sunt capabile sг producг mișcгri ameboide aproape toate celulele animalelor și
corpului omenesc. Un alt tip de mișcare este mișcarea de alunecare, efectuatг fгrг formarea
pseudopodelor. Un asemenea mod de mișcare posedг celulele țesutului conjunctiv, numite
fibroblaști. O vitezг mai mare a mișcгrii celulare se obține cu ajutorul unor formațiuni ale
corpului celular - cili sau flagele. La om, mișcarea flagelatг s-a pгstrat la celulele sexuale
masculine - spermatozoizi.
Toate celulele corpului uman și ale animalelor pluricelulare au proprietatea de a crește.
Majoritatea celulelor corpului nostru au оn timpul vieții dimensiuni stabile. Оn diferite procese
patologice e posibilг creșterea dimensiunilor celulelor - hipertrofia lor.
Diviziunea celulelor оn organismul animal poate fi de trei tipuri: indirectг (mitozг,
cariochinezг), meiozг (оn formarea celulelor sexuale) și directг (amitozг). Diviziunea indirectг
sau mitoticг este similarг оn celulele organismelor vegetale și animale.

Fig. 2. Diviziunea mitoticг a celulei

A- profaza; B- metafaza; C-anafaza; D- telofaza.

Ea asigurг repartizarea uniformг a substanței nucleare (cromatinei) оntre celulele nou-formate

(fiice). Aceasta se datoreazг faptului cг la оnceputul diviziunii toatг cromatina nuclearг se
concentreazг оn structuri speciale - cromozomi, care ulterior se оmpart оn douг jumгtгюi.
Acestea se distribuie оn cele douг celule - fiice și formeazг cromatina nucleelor lor.
Diviziunea mitoticг cuprinde patru faze: profaza, metafaza, anafaza și telofaza. Profaza se
caracterizeazг prin formarea de cromozomi ce apar оn nucleu sub formг de corpusculi bastonaюi
sau rotunzi. Centrul celular crește оn dimensiuni și se situeazг lвngг nucleul celulei. Centriolii
lui se depгrteazг unul de altul și se localizeazг la periferia centrosferei. Profaza se terminг cu
formarea cromozomilor și dispariția nucleului. Оn metafazг are loc diviziunea cromozomilor,
dispariția membranei nucleare. Astfel, cromozomii formați se gгsesc liberi оn citoplasmг.
Centrul celular se transformг оntr-o figurг fuziformг (fusul mitotic), situatг de-a lungul axei

12
celulare, perpendicular pe planul viitoarei diviziuni. Cromozomii formeazг la ecuatorul fusului o
lamelг, numitг placг ecuatorialг, care ocupг planul viitoarei diviziuni a celulei. Metafaza se
terminг prin apariția unei fisuri longitudinale оn fiecare cromozom. Anafaza se caracterizeazг
prin deplasarea spre polii fusului (centrioli) a cromozomilor - fiice, formați оn urma diviziunii
cromozomilor. Astfel, se formeazг douг complexe nucleare identice. Telofaza include formarea
nucleelor celulelor - fiice. Totodatг, оn aceastг fazг are loc diviziunea corpului celular prin
strangularea pгrții centrale a celulei оn planul plгcii ecuatoriale.
Diviziunea celularг indirectг include, оn afarг de modificгrile nucleare, un șir de transformгri
citoplasmatice, оn special оn organoidele celulei. Durata mitozei la diverse celule este diferitг -
de la 30 min. pвnг la 3 ore.
Cromozomii sunt o particularitate de specie importantг. Numгrul, mгrimea și forma
cromozomilor sunt specifice pentru organismul dat. Оn procesul maturizгrii celulelor sexuale оn
urma diviziunii, numitг meiozг, numгrul de cromozomi se reduce la jumгtate. Оn timpul
fecundгrii - contopirii celulelor sexuale, numгrul de cromozomi se restabilește complet. Numгrul
de cromozomi redus la jumгtate se numește haploid, numгrul оntreg - diploid. La om, numгrul
diploid de cromozomi este egal cu 46. Schimbarea numгrului și formei cromozomilor poate fi
observatг оn proliferгrile maligne ale țesuturilor.
Meioza prezintг un fenomen important оn transmiterea caracterelor ereditare, оntrucвt
celulele - fiice ce iau naștere оn urma diviziunii, capгtг un aparat cromozomic absolut identic cu
celulele materne. Actualmente, s-a dovedit оn mod experimental (оn special la viruєi, fagi,
bacterii) cг procesele ereditгții sunt legate de ADN (acidul dezoxiribonucleic). Diviziunea
directг a celulei (amitoza) a fost depistatг оn toate țesuturile organismului viu. Diviziunea
amitoticг оncepe cu diviziunea nucleolilor prin strangulare. Mai оntвi se divide printr-o
strangulare оn douг pгrți nucleul, apoi urmeazг diviziunea citoplasmei. Uneori, cвnd citoplasma
nu se separг, se formeazг celule polinucleare.
Problema duratei vieții celulelor n-a fost rezolvatг definitiv. Cu toate acestea longevitatea
unor celule a fost determinatг destul de exact. De exemplu, celulele epidermului trгiesc de la 3
pвnг la 7 zile, eritrocitele - pвnг la 4 luni. Se considerг cг durata vieții celulelor musculare și
nervoase coincide cu durata vieții organismului. Se disting trei forme ale procesului morfologic
de mortificare: picnoza - condensarea și contractarea nucleului cu dispariția structurii granulare;
carioliza - dizolvarea treptatг a nucleului pвnг cвnd rгmвne o umbrг palidг ce dispare treptat.

13
 Юesuturile
Țesuturile sunt sisteme organizate de materie vie cu funcții biologice definite, formate din
celule similare, care оndeplinesc оn organism aceeași funcție sau același grup de funcții.
Celulele sunt unite оntre ele printr-o substanțг intercelularг care, atunci cвnd este оn cantitate
micг, se numește ,,substanța de ciment’’, iar atunci cвnd este оn cantitate mare ”substanțг
fundamentalг”.

Clasificarea țesuturilor

I. Țesuturi epiteliale:

1. De acoperire:
— simple (un strat de celule)
- pavimentoase (inclusiv endoteliu și mezoteliu)
- cubice
- cilindrice ciliate și neciliate
— pseudostratificate
- cilindrice ciliate și neciliate
— stratificate (douг sau mai multe straturi)
- pavimentoase (cheratinizate și necheratinizate)
- cubice
- cilindrice
- de tranziție (uroteliu)
2. Glandulare:
— tip endocrin
- tipul оn cordoane celulare (adenohipofiza, glandele paratiroide)
- tipul folicular (tiroida)
— tip exocrin (pluricelulare)
- simplu
- tubular
- alveolar (acinos)
- compus
- tubulo-glomerular
- tubulo-alveolar
- tubulo - acinos
- tip mixt
- pancreasul
- testiculul - ovarul
3. Senzoriale (neuroepiteliale) care оntrг оn structura organelor de simț.

II. Țesuturi conjunctive

1. Dupг consistențг:
— moi

14
 - lax
- reticulat
- adipos
- fibros
- elastic
— semidure (cartilaginoase)
- hialin
- elastic
- fibros
— dure (osoase)
- compact
- spongios

2. Dupг funcție: — rol trofic

- țesut conjunctiv lax
- adipos
- sanguin — rol mecanic
- fibros
- cartilaginos
- osos — rol de depozit
- adipos - osos
— rol de apгrare
- reticulat
- conjunctiv lax

III. Țesuturi musculare

- neted
- striat
- striat de tip cardiac
IV. Țesutul nervos

- neuronul
- nevroglia
V. Sвngele

Țesutul epitelial

Юesuturile epiteliale acoperг suprafața organismului formвnd epidermul, cгptușesc cavitгțile

și conductele diferitelor organe, constituie parenchimul glandelor exocrine și endocrine, iar unele
s-au specializat оn recepția diverșilor stimuli (epiteliale senzoriale). Sunt alcгtuite din celule
care, inițial, au formг rotundг, оnsг, оn raport cu specializarea funcționalг și localizarea lor, pot
fi: turtite (pavimentoase), poliedrice, cubice sau cilindrice.
Epiteliul acoperг țesutul conjunctiv, de care este separat prin membrana bazalг. Aceasta
servește ca suport și permite trecerea plasmei sangvine, epiteliul fiind avascular. De la țesutul
conjunctiv primește terminații nervoase bogate, care-i asigurг sensibilitatea.

15
 Tabela nr.2

Epitelii de acoperire
Tip de epiteliu Clasificare dupг Caracteristici Localizare

forma celulelor
1. Epiteliul simplu Celulele sunt situate Epiteliu simplu Endoteliile,
(unistratificat și pe membrana bazalг, pavimentos (celule mezoteliile (peritoneu,
pseudostratificat) unite prin substanța plate). pericard, foițele
ciment și desmozomi. pleurale).
Epiteliu cubic (celule Mucoasa bronhiilor
de formă cuboidă). mici (bronhiolele
terminale din lobulul
pulmonar), canalele
excretoare mici ale
glandelor salivare.
Celulele cilindrice pot
avea cili (epiteliul
trompei uterine) sau
microvili acoperiți de
o membranг celularг
formвnd platoul striat
(epiteliul vilozitгților
intestinale).

Celule de оnгlțimi Epiteliu Mucoasa traheii și a

diferite; numai unele pseudostratificat bronhiilor principale.
ajung la suprafațг, (celule cilindrice cu
dвnd aspect fals de cili, printre care se
stratificare; toate gгsesc și celule cu
celulele se sprijinг pe mucus).
membrana bazalг.

16
 2. Epiteliu Numгrul straturilor Epiteliu stratificat Structura pielii
stratificat variazг, ca și forma pavimentos (celulele (cheratinizat). Оn
celulelor din ultimul superficiale sunt mucoasa bucalг,
strat. Stratul profund pavimentoase, iar cele mucoasa
este situat pe o profunde au rol bucofaringelui,
generator-strat esofagianг
membranг bazalг.
generator).
(necheratinizat).

Epiteliu stratificat
cubic.
Se gгsește mai ales оn
Structura canalelor
viața embrionarг; la mici ale glandelor
adult este format din salivare.
douг rвnduri de
celule, cele
superficiale fiind
cubice, iar cele bazale
mai оnalte.

Epiteliu stratificat
cilindric (prismatic);
mai multe straturi
celulare,cel superficial Mucoasa
cilindric. faringianг,
Poate fi ciliat și laringianг.

neciliat.

Epiteliu de tranzi ție

( uroteliu). Forma Cгile urinare
celulelor și numгrul (mucoasa vezicii
straturilor sunt varia - urinare, a ureterelor).
bile оn func ție de
goli -rea și distensia
orga-nelor. Uroteliul
este impermeabil
pentru constituenю ii
urinei, fiind lip sit de
mem- branг bazalг.

Epitelii glandulare

Țesutul epitelial glandular este format din celule diferențiate, care au proprietatea de a elabora
produși specifici. Celulele sunt dispuse оn diferite moduri și, оn asociație cu țesutul conjunctiv,
cu vasele sanguine și terminațiile nervoase, formeazг glande. Produșii secretați pot fi excretați la
exteriorul organismului, оn lumenul unor organe, sau trec direct оn sвnge. Dupг felul produșilor
17
de secreție și dupг locul de excreție, distingem trei tipuri de glande: exocrine, produsul de
secreție este eliminat printr-un canal la exterior (glande sebacee, sudoripare etc.) sau оn diferite
cavitгți (glande salivare, gastrice etc.); endocrine (glande cu secreție internг), ai cгror produși
(hormonii) se eliminг direct оn sвnge; glande mixte, care au o dublг secreție, endocrinг și
exocrinг (pancreas, testicul, ovar).
Celulele epiteliilor glandulare au forme variate: piramidale, cuboidale, оnalte, poliedrice. Оn
citoplasma lor au numeroase mitocondrii și un aparat Golgi bine dezvoltat, ca și o ergastoplasmг
bogatг, structuri legate de elaborarea produșilor de secreție.
Glandele exocrine se deosebesc оntre ele prin morfologia și structura lor. Clasificarea se face
dupг numгrul de celule, așezarea celulelor glandulare оn parenchimul secretor și dupг
ramificarea conductelor de excreție.
Glandele endocrine se caracterizeazг prin: lipsa canalelor de excreție, produsul de secreție
(hormonii) se varsг direct оn sвnge; celulele secretoare sunt dispuse sub formг de cordoane,
mase epiteliale sau mici vezicule (tiroida); rețeaua capilarг (sinusoide) оntrг оn structura fiecгrei
glande.
Tabela nr.2
Epitelii glandulare

Dupг numгrul de Tipul glandei Caracteristici Localizare

celule
Glande unicelulare
Glande pluricelulare
(epiteliu de secreție,
Celula secretorie este Epiteliul intestinal,
situatг printre alte cгile biliare
celule epiteliale de tip extrahepatice,
prismatic epiteliile ciliate ale
monostratificat. arborelui respirator
Au forma de caliciu etc.
(celule caliciforme) și
secretг mucus.
Simple: Glande Aspect de tub, celulele Glandele Lieberkǜhn
tubuloase glandulare se aflг din intestinul subțire

18
 situat pe un țesut pe o membranг baza -
conjunctiv inervat și lг; se deschid direct
vascularizat). оn lumenul organului.
Glande acinoase Por țiunea secretorie
dilatatг, cгptu șitг cu Glandele lacrimale.
celule epiteliale de
formг piramidalг ce
delimiteazг un lumen.
Asemгnгtoare celor
Glande alveolare acinoase, dar por țiu- Glandele sebacee
nea secretorie este
mai dilatatг (saci
glandulari).

Mai mul ți tubi care

Compuse: Glandele duodenale
fuzioneazг la nivelul
Glande tubuloase suprafeței de evacuare Brǜnner.
compuse (ramificate) a secreției.

Formate din tubi glan -

Glandele tubulo -
dulari și saci glandu -
alveolare Prostata
lari

Por țiunea secretorie

Glandele tubulo -
glomerulare tubularг оnfг șuratг оn Glandele sudoripare
ghem.

Glande tubulare care

Glandele tubulo -
acinoase au la capгt cвte un Glande salivare,
(acinoase compuse ) acin. Acinii formeazг parenchimul exocrin
parenchimul secretor
al pancreasului.
( acini sero și, mic ști,
mucoși).

Epitelii senzoriale (senzitive)

Acest tip de epiteliu este format din celule specializate pentru recepționarea diferiților stimuli
externi sau interni și face parte integrantг din organele de simț, unde vor fi, de altfel, prezentate.

Țesutul conjunctiv

Юesutul conjunctiv este foarte variat ca aspect morfologic și funcțional. Este alcгtuit din trei
componente principale: celulele conjunctive, fibrele conjunctive (colagene, elastice, reticulare) și
o substanțг nestructuratг, amorfг, numitг substanțг fundamentalг.
Celulele conjunctive sunt foarte variate; ele provin din celulele mezenchimale embrionare.

19
Acestea pot fi оmpгrțite оn douг grupe: celule autohtone și celule migratorii (leucocitele,
limfocitele, monocitele).
Din grupa celulelor autohtone fac parte:
• fibrocitele, cu formг alungitг sau stelatг, care pot fi fixe sau mobile; оndeplinesc
funcții metabolice fundamentale (de edificare a fibrelor și a substanюei
fundamentale);
• histocitele, mobile, de formг variabilг, cu prelungiri citoplasmatice; sunt elemente
reactive;
• plasmocitele (ovale, rotunde), celulele adipoase și celulele pigmentare, cu funcții
speciale, respectiv оn sinteza de proteine, lipide și pigmenți;
• mastocitele (rotunde, ovale sau neregulate), оndeplinesc rolul de coordonator al
tuturor proceselor metabolice din țesutul conjunctiv;
• celulele de origine embrionarг (mezenchimalг și reticulatг) cu capacitatea de
reоnnoire continuг a celulelor din țesutul conjunctiv.
Fibrele conjunctive se grupeazг, la rвndul lor, оn trei categorii:
• colagene sau conjunctive: оn toate tipurile de țesut conjunctiv, sunt omogene și
dispuse оn fascicule (prin fierbere, dau gelatina);
• elastice: subțiri, ramificate, dispuse оn rețea. Sunt formate din elastinг, care le
conferг elasticitate;
• fibrele de reticulinг formeazг o rețea оn ochiurile cгreia se aflг substanța
fundamentalг (se gгsesc, оn special, оn organele limfopoietice, оn țesutul lax și оn
membranele bazale).
Substanюa fundamentalг este o componentг amorfг, ce ocupг spațiul dintre fibre și celulele
conjunctive.
Intervine оn metabolismul apei și al sгrurilor minerale. Оn țesutul cartilaginos este rezistentг
și elasticг, оncгrcatг cu condrinг, оn țesutul osos este solidг, durг și rezistentг, оncгrcatг cu
sгruri minerale. Substanюa fundamentalг este produsг de celulele țesutului conjunctiv.
Țesuturile conjunctive, dupг consistența lor, pot fi clasificate оn: țesuturi moi (conjunctiv lax,
reticulat, adipos, fibros, elastic), semidure - cartilaginos, și dure - țesutul osos.
Tabela nr.3

Țesuturi conjunctive noi

Tipuri de țesuturi Caracteristici Localizare

20
 Este forma cea mai rгspвnditг;
conține оn proporție egalг
Țesutul conjunctiv lax celule, fibre, substanțг
fundamentalг. Celulele sunt
de douг feluri: —fixe -
fibrocite, celule adi-
poase,histiocite, macrofage,
celule pigmentare, plasmo-
cite și mastocite; —mobile-
limfocite și leucocite.
Substanța fundamentalг este
abundentг, iar fibrele sunt
numeroase (colagene, elastice,
reticulinг).
Este format din celule
reticulare, cu multe prelungiri,
și din fibre de reticulinг.
Țesutul reticulat Celulele se pot transforma оn
histiocite macrofage, avвnd rol
оn procesele de apгrare
(fagocitozг).
Оn structura sa predominг
celulele adipoase care se
grupeazг (200-400) оn jurul
Țesutul adipos capilarelor și arteriolelor,
formвnd lobuli adipoși оntre
care se gгsește țesut
conjunctiv lax. Are rol trofic,
mecanic și de izolare termicг
pentru unele organe.
Predominг fibrele de colagen
și elastice, puținг substanțг
Țesutul fibros fundamentalг și celule. Are
vascularizație și plasticitate
reduse. Este rezistent, avвnd
rol de protecție.
Conține numeroase fibre
Țesutul elastic elastice printre care se gгsește
substanța fundamentalг.
Celulele sunt puține.
Țesutul conjunctiv semidur (cartilaginos)
Țesutul cartilaginos face parte din grupa țesuturilor cu funcție mecanicг, fiind caracterizat
prin compoziție chimicг și proprietгți fizice deosebite: rezistențг elasticг la presiune și mare
rezistențг mecanicг la frecare. Este оnvelit, la exterior, de o membranг fibroasг, puțin
Оn organe formeazг stroma
conjunctivг de susținere și are
rol trofic. Umple spațiile
libere dintre organe, formeazг
hipodermul, leagг fibrele
musculare și grupele de
mușchi; se оntinde de-a lungul
nervilor și vaselor și
formeazг, cu epiteliile, unitгți
funcționale.
Оn ganglionii limfatici, splinг,
mгduva osoasг, ficat,
mucoasele respiratorii și
digestive.
Оn jurul unor organe (rinichi,
suprarenalг, ochi, tiroidг), оn
mezenter, оn mediastin, оn
regiunile axilare și inghinale,
hipoderm.
Оn fasciile ce acoperг mușchii,
оn structura tendoanelor și a
aponevrozelor, a capsulelor
unor organe (ficat, rinichi,
splinг, ganglioni limfatici),
derm, cornee, fir de pгr.
Оn tunica medie a arterelor
mari, corzile vocale,
ligamentele galbene dintre
vertebre.
21
vascularizatг, numitг pericondru. Țesutul cartilaginos este format din celule, substanțг
fundamentalг și fibre. Componenta cea mai abundentг este datг de un ansamblu format din
substanța fundamentalг și fibre, care se numește substanțг cartilaginoasг sau matricea
cartilajului. Оn ea sunt sгpate cгmгruțe, condroplaste, care adгpostesc celulele cartilaginoase,
condroblaste - cвnd sunt tinere - și condrocite - cвnd sunt mature.
Condrocitele sunt celule mari, ovale, globuloase, cu un diametru de 40м, cu citoplasmг
abundentг; se aflг оn grupuri de 2-4 celule sau izolate.
Substanța fundamentalг este impregnatг cu condrinг.
Substanțele anorganice sunt reprezentate de apг 70% și de sгrurile minerale оn care
predominг NaCl.
Оn structura cartilajului оntrг și fibre colagene și elastice care se condenseazг concentric оn
jurul condroplastelor. Cartilajul nu este vascularizat, nutriția realizвndu-se prin difuziune de la
nivelul capilarelor din pericondru.
Dupг cantitatea și varietatea de fibre se deosebesc trei tipuri principale de țesut cartilaginos:
hialin, elastic și fibros.
Cartilajul hialin are substanțг fundamentalг abundentг, rezistentг și omogenг, impregnatг cu
condrinг. Se gгsesc puține fibre colagene, foarte fine, cu orientгri diferite. Celulele sunt izolate
sau dispuse оn grupuri. Din cartilaj hialin este format scheletul embrionului, cartilajele de
creștere diafizo-epifizare, cartilajele articulare, scheletul cartilaginos al traheii și bronhiilor,
cartilajele nazale și ale coastelor.
Cartilajul elastic conține оn substanța fundamentalг o bogatг rețea de fibre elastice; celulele
sunt așezate оn grupuri mici alгturate. El formeazг scheletul organelor care trebuie sг-și menținг
forma, dar au un grad mare de elasticitate: pavilionul urechii, epiglota, aripile nasului etc.
Cartilajul fibros este format din fascicule de fibre colagene, cu orientarea longitudinalг.
Celulele sunt puțin numeroase, așezate de-a lungul fasciculelor de fibre, оn grupe de 2-3, iar
substanța fundamentalг este redusг. Se mai numește țesut fibrocartilaginos și formeazг discurile
intervertebrale, cartilajele simfizelor, meniscurile articulare și unele ligamente (ligamentul
capului femural).

Țesutul osos

Юesutul osos este adaptat pentru funcția de suport și protecție, fiind cel mai rezistent și dur
țesut mecanic, datoritг impregnгrii substanței fundamentale cu sгruri minerale, de calciu și
fosfor. Este format din celule osoase, fibre și substanțг fundamentalг, fiind puternic vascularizat,
acoperit la periferie, cu excepția capetelor articulare, de o membranг vasculo-conjunctivг, numitг
periost.
Celula osoasг, numitг osteoblast оn stadiul tвnгr și osteocit оn stadiul adult, are rol osteogen.
Osteocitele sunt de formг ovalarг, turtite, cu multe prelungiri, situate оn niște cavitгți stelate sau
fuziforme (20-30м diametru), numite osteoplaste, sгpate оn substanța fundamentalг.
Osteoblastele prezintг o bogatг activitate secretorie, participвnd la osificarea oseinei, la procesele
de dezvoltare a oaselor, de reparație și regenerare. Dupг terminarea procesului de osificare,
osteoblastele se maturizeazг, transformвndu-se оn osteocite.
Substanța fundamentalг a osului are douг componente: organicг și mineralг.
— Componenta organicг, оn proporție de 34 %, este formatг din oseinг, оn constituția cгreia
se deosebesc o substanțг glicoproteicг, оn care se depun sгrurile minerale, și substanța colagenг,
reprezentatг de sistemele de fibre conjunctive ale țesutului osos.

22
 — Componenta mineralг, оn proporție de 66%, este formatг din microcristale de fosfat
tricalcic, carbonat de calciu, fluorurг de calciu, carbonat de sodiu, carbonat de magneziu,
hidroxid de calciu.
Substanța fundamentalг se dispune sub formг de lamele osoase și, dupг dispoziția lor,
distingem douг varietгți de țesut osos: compact și spongios.
Țesutul osos compact formeazг diafiza oaselor lungi, stratul de la suprafața epifizelor și al
oaselor scurte, cвt și lama internг și externг a oaselor plate. Este format din numeroase canale
Hawers (conțin țesut conjunctiv și vase sangvine), dispuse оn lungimea osului, paralele оntre ele
și legate оn numeroase puncte prin anastomoze transversale sau oblice. Оn jurul canalului
Hawers substanța osoasг este dispusг sub forma unor lamele osoase concentrice, оn numгr
variabil de 5-30, iar оntre lamele sau оn grosimea lor se gгsesc osteoplastele cu osteocite. Un
canal Hawers, оmpreunг cu lamelele din jur formeazг osteonul sau sistemul hawersian (unitatea
morfologicг și funcționalг a osului). Оn osul compact mai existг o serie de canale neоnconjurate
de lamele osoase, care perforeazг osul dinspre periost spre profunzime, numite canale Volkmann,
prin care trec vase și nervi de la periost оn interiorul osului.
Țesutul osos spongios se gгsește оn epifizele oaselor lungi și оn interiorul oaselor plate și
scurte. Este format din lamele osoase (trabecule) care, la rвndul lor, sunt alcгtuite din mai multe
lamele, delimitвndu-se niște cavitгți de aspect și mгrimi diferite, numite areole (dau aspectul
spongios, buretos). Areolele comunicг оntre ele și conțin mгduva hematogenг. Areolele și
lamelele osoase sunt sisteme hawersiene incomplete.

Țesutul muscular

Țesuturile musculare sunt adaptate funcției de contracție. Celula sau fibra muscularг prezintг
unul sau mai mulți nuclei, dupг tipul de țesut muscular, o membranг celularг, numitг sarcolemг,
și citoplasmг, denumitг sarcoplasmг, оn interiorul cгreia se gгsesc organitele celulare comune și
organitele specifice (contractile), miofibrile, apгrute оn urma diferențierii și adaptгrii celulei la
funcția de contracție.
Dupг particularitгțile miofibrilelor, țesuturile musculare se оmpart оn trei tipuri: țesut
muscular neted, оn care miofibrilele sunt omogene și se contractг involuntar; țesut muscular
striat, care se contractг voluntar; țesut muscular cardiac, оn care miofibrilele sunt striate, dar
țesutul se contractг involuntar.
Țesutul muscular neted

Fibra muscularг este unitatea morfofuncționalг a țesutului muscular neted. Ea оntrг оn

constituția pгturii musculare a tubului digestiv, a conductelor aparatului respirator, urogenital,
glandelor excretorii, оn tunica muscularг a vaselor, оn anexele unor organe de simț (piele, ochi),
оn capsulele unor organe (splinг, suprarenalг). Fibrele sunt așezate оn straturi, benzi sau
rгspвndite izolat оn țesutul conjunctiv. Fibra muscularг netedг, de aspect fusiform, are o lungime
cuprinsг 10-100 м. Este formatг din sarcolemг, sarcoplasmг și un nucleu central, de formг
alungitг.
Sarcolema (plasmalema), groasг de 100 м, prezintг numeroase invaginгri din care se
formeazг veziculele de pinocitozг, prin intermediul cгrora sunt transportate оn celulг substanțe
trofice și activatori ai procesului contractil.

23
 Sarcoplasma este omogenг sau fin granulatг, mai abundentг оn centrul fibrei. Conține
organite comune, incluziuni celulare și organite specifice - miofibrilele.
Miofibrilele, organite specializate pentru contracție, ocupг cea mai mare parte din
sarcoplasmг. Au o formг alungitг și se оntind de la un capгt la altul al fibrei. Miofibrilele au o
structurг complexг, fiind alcгtuite din miofilamente de 10-150 м, sunt omogene (fгrг striații
transversale), iar din punct de vedere biochimic sunt formate din proteine contractile (actinг,
miozinг) și reglatoare (tropomiozinг și troponinг).
Inervația este asiguratг de sistemul nervos vegetativ simpatic și parasimpatic.
Fibrele musculare conțin substanțe organice, reprezentate prin glucide, lipide, proteine,
precum și enzime legate de funcția contractilг.

Țesutul muscular striat

Țesutul muscular striat este alcгtuit din fibre care оntrг оn constituția mușchilor scheletici
(40% din greutatea corpului), iar la nivelul viscerelor le оntвlnim оn musculatura limbii,
faringelui, a porțiunii superioare a esofagului și оn cea a unor sfinctere (anal extern și cel extern
al uretrei), cвt și оn mușchii extrinseci ai globului ocular. Fibra muscularг striatг are o formг
cilindricг sau prismaticг, cu extremitгțile rotunjite sau ramificate (mușchii feței și ai limbii).
Sunt elemente multinucleate, plasmoidale, cu zeci sau sute de nuclei de formг ovoidг, situați
periferic, imediat sub sarcolemг. Fibra striatг este alcгtuitг din membranг = sarcolemг,
citoplasmг = sarcoplasmг și numeroși nuclei.
Sarcolema, examinatг la microscopul electronic, prezintг douг porțiuni distincte: sarcolema
propriu-zisг și membrana bazalг. Sarcolema propriu-zisг are rol de a propaga excitația de-a
lungul fibrei musculare (are structura generalг a plasmalemei). Membrana bazalг, formatг din
proteine colagenice, are rolul de a menține forma fibrei musculare оn limite normale.
Sarcoplasma este acidofilг, cu aspect de fluid оn centrul fibrei, mai densг și mai abundentг la
periferia fibrei musculare. Conține organite comune, diferite incluziuni și numeroase miofibrile.
Mitocondriile (sarcozomii) sunt situate оn sarcoplasma perinuclearг și interfibriliarг. Conțin o
mare cantitate de mioglobinг (pigment asemгnгtor hemoglobinei), cu rol de transportator și
rezervor de oxigen, și un bogat echipament enzimatic. Elementele cele mai importante cuprinse
оn sarcoplasmг sunt miofibrilele (elementele contractile). Ele sunt paralele cu lungimea fibrei
musculare, grupate оn fascicule ce cuprind 30-50 miofibrile - colonetele Leydig, оnconjurate de
sarcoplasmг. Miofibrilele au un aspect heterogen, de-a lungul lor observвndu-se (microscopic) o
alternanțг de benzi clare și оntunecate care, fiind situate la același nivel оn toate miofibrilele,
dau aspectul de striațiune transversalг, specificг fibrei musculare striate. Prin microscopia
electronicг s-a stabilit cг miofibrele sunt constituite din numeroase fibrile elementare, numite
miofilamente, (50-150м), ce constituie unitatea ultrastructuralг și funcționalг a miofibrilei.
Vascularizația юesutului muscular striat este foarte bogatг, asigurвnd procesele metabolice
intense din timpul contracției.
Mușchii striați au o inervație motorie (placa motorie) și senzitivг (fibre aferente care pornesc
de la proprioceptori musculari).

Țesutul muscular striat de tip cardiac

(miocardul)

Miocardul este constituit din fibre musculare cu structurг asemгnгtoare fibrelor musculare
striate (miofibrilele prezintг alternanțг de benzi clare și оntunecoase) și fibrelor musculare
netede, prin poziția centralг a nucleului. Fibrele musculare cardiace sunt acoperite de o teacг
24
conjunctivг cu fibre de reticulinг și sunt dispuse оn rețea, оn ochiurile cгreia se aflг țesutul
conjunctiv lax, vase și fibre nervoase vegetative (formeazг оmpreunг cu sarcolema joncțiunea
neuro-muscularг, sinapsa).
Fibra cardiacг are un diametru și o lungime mai micг decвt fibra striatг, iar capetele sunt de
obicei ramificate. Sarcoplasma este mai abundentг la periferie și оn jurul nucleului și mai sгracг
оntre miofibrile. Mitocondriile sunt mai numeroase decвt оn fibrele striate și netede, fiind
așezate оntre miofibrile sub forma unor coloane (datoritг activitгții contractile permanente).
Miofibrilele prezintг aceleași caractere morfologice și structurale ca la fibra striatг de tip
scheletic, fiind оnsг mai groase.
Pe lвngг miocardul de tip contractil existг și țesutul nodal (miocardul specific), care
determinг contracția ritmicг și automatг a inimii, stabilind o legгturг anatomicг și funcționalг
оntre atrii și ventricule (nodul sinoatrial, atrioventricular, fasciculul Hiss și rețeaua Purkinje).
Țesutul nodal este format din fibre musculare cardiace, cu caracter embrionar, de forme
variate, dispuse оn noduli, rețele și cordoane. Celulele sunt bogate оn sarcoplasmг ce conține
mult glicogen, 1-2 nuclei, mitocondriile sunt rare, iar reticulul endoplasmatic redus. Miofibrilele,
оn numгr redus, sunt mai subțiri, dispuse longitudinal sau transversal, trec de la o celulг la alta,
formвnd o rețea prin care excitația se transmite оn toate direcțiile la fibrele miocardului
contractil, cu care se continuг.

Țesutul nervos

Țesutul nervos este constituit din celule nervoase (neuroni), cu prelungirile lor, și din celule
nevroglice. Embriologic, derivг din ectoderm. Neuronii sunt elemente оnalt diferențiate
morfologic. Nevrogliile, structuri cu rol de susținere și de protecție, realizeazг elementele
sistemului de susținere.

Neuronul

Este format din corpul celular (pericarionul) și una sau mai multe prelungiri, care sunt de douг
tipuri: dendritele, prelungiri celulipete (majoritatea neuronilor au mai multe dendrite), și axonul,
care, funcțional, este celulifug, prelungire unicг a neuronului.
Ca formг și dimensiuni, neuronii sunt foarte diferiți, de la neuroni mici, de 4-6м (stratul
granular din cerebel), pвnг la neuroni giganți, 130м (celulele piramidale Betz din cortexul
cerebral). Forma neuronilor este variabilг: stelatг (coarnele anterioare ale mгduvei), sfericг sau
ovalг (оn ganglionii spinali), piramidalг (zonele motorii ale scoarței cerebrale) și fusiformг (оn
stratul profund al scoarței cerebrale).
Оn funcție de numгrul prelungirilor, neuronii pot fi:
• unipolari (celulele cu conuri și bastonașe din retinг) - au aspect globulos, cu o singurг
prelungire;
• pseudounipolari - se aflг оn ganglionul spinal, au o prelungire care se divide оn ”T”;
dendrita se distribuie la periferie, iar axonul pгtrunde оn SNC;

25
 • bipolari - de formг rotundг, ovalг sau fusiformг, cu cele douг prelungiri pornind din polii
opuși ai celulei (neuronii din ganglionul spiral Corti, ganglionul vestibular Scarpa, retinг,
mucoasa olfactivг);
• multipolari - au o formг stelatг, piramidalг sau piriformг și prezintг numeroase prelungiri
dendritice și un axon (scoarța cerebralг, cerebeloasг, cornul anterior din mгduva spinгrii).
Dupг funcție neuronii pot fi: receptori, prin dendritele lor recepționeazг excitanții din mediul
exterior sau din interiorul organismului (pot fi somatosenzitivi și viscero-senzitivi); motori, ai
cгror axoni sunt оn legгturг cu organele efectoare (somatomotori єi viscero-motorii); intercalari
(de asociație), care fac legгtura оntre neuronii senzitivi și motori.

Organizarea structuralг a neuronului

Corpul neuronului este format din neurilemг (membrana plasmaticг), neuroplasmг

(citoplasmг) și nucleu.
Neurilema celulei nervoase este subțire, delimiteazг neuronul și are o structurг lipoproteicг.
Neuroplasma are constituția coloidalг a unui gel, ceva mai densг decвt a celulelor
organismului, datoritг unor organite celulare specifice, neurofibrilele. Neuroplasma conюine
organitele celulare generale (mitocondrii, ribozomi, lizozomi, reticul endoplasmatic) și incluziuni
pigmentare. Nu are centru celular deoarece neuronul nu se divide. Organitele specifice sunt:
substanța tigroidг (corpii Nissl) și neurofibrilele.
Nucleul. Celulele nervoase motorii, senzitive și de asociație au un nucleu unic, cu 1-2
nucleoli. Celulele vegetative centrale sau periferice prezintг deseori un nucleu excentric. Aceste
celule pot avea nuclei dubli sau multipli.
Prelungirile corpului celular sunt dendritele și axonul.
Dendritele, оn porțiunea lor inițialг, sunt mai groase, apoi se subțiazг. Оn ele se gгsesc
neurofibrile și corpii Nissl. Ele recepționeazг impulsul nervos și оl conduc spre corpul
neuronului, celulipet (centripet).
Axonul este o prelungire unicг, lungг (uneori de 1m) și mai groasг. Este format dintr-o
citoplasmг specializatг, numitг axoplasmг, оn care se gгsesc: mitocondrii, vezicule ale reticulului
endoplasmatic și neurofibrile. Membrana ce acoperг axoplasma se numește axolemг, cu rol
important оn propagarea impulsului nervos. De-a lungul traseului sгu, axonul emite colaterale
perpendiculare pe direcția sa, iar оn porțiunea terminalг se ramificг; ultimele ramificații sunt
butonate (butoni terminali) și conțin mici vezicule pline cu mediator chimic ce оnlesnește
transmiterea impulsului nervos la nivelul sinapselor. Butonul mai conține neurofibrile și
mitocondrii. Axonul conduce impulsul nervos celulifug (centrifug).

Nevroglia

Celulele nevroglice (gliale) formeazг cel de-al doilea tip celular al țesutului nervos. La
mamiferele superioare, numгrul lor depгșește de 10 ori numгrul neuronilor. Sunt de origine
ectodermicг (microglia este singura de origine mezodermicг). Forma și dimensiunile corpului
celular pot fi diferite, iar prelungirile variabile ca numгr. Au centru celular, deci se divid.
Nevrogliile sunt celule care se divid intens (sunt singurele celule ale țesutului nervos care dau
naștere tumorilor din SNC), nu conțin neurofibrile și nici corpi Nissl. Nevrogliile au rol de
suport pentru neuroni, de protecție, trofic (piciorușul vascular al astrocitului care intervine оn
trecerea substanțelor de la capilar la neuron), оn fenomenele de cicatrizare ale țesutului nervos

26
 (оn caz de lezare sau degenerare a unei regiuni din SNC formeazг o rețea ce оnlocuiește
țesutul nervos), rol fagocitar (microglia), оn sinteza tecii de mielinг și оn sinteza de ARN și alte
substanțe pe care le cedeazг neuronului. Nevroglia are și activitate sinapticг prin conținutul
bogat оn colinesterazг nespecificг, influențвnd spațiul extracelular din vecinгtatea sinapselor și
transmiterea impulsului nervos.

Sвngele

Sвngele este un fluid care circulг оn interiorul sistemului cardiovascular. Оmpreunг cu limfa
și lichidul intercelular, sвngele constituie mediul intern al organismului. Оntre mediul intern și
celule existг un schimb permanent de substanțe și energie; substanțele necesare menținerii
activitгții celulare (O2, glucide, acizi grași, aminoacizi, vitamine etc.) trec din sвnge оn celulг, iar
produșii nefolositori sau toxici, rezultați din procesele catabolice (CO2, acizi nevolatili, uree, acid
uric, amoniac etc.), sunt eliminați оn lichidul extracelular. Conținutul mediului intern este
menținut constant datoritг circulației permanente a sвngelui. Acesta aduce substanțele
folositoare pвnг la nivelul celulelor, refгcвnd mereu rezervele metabolice, iar de aici
оndepгrteazг produșii de catabolism pe care-i transportг spre organele de eliminare.
Volumul sanguin (volemia). Cantitatea totalг de sвnge din organism reprezintг 7% din
greutatea corpului. Aceasta оnseamnг circa 5 litri de sвnge pentru un individ de 70 kg. Volemia
variazг, оn condiții fiziologice, оn funcție de sex (este mai mare la bгrbați), vвrstг (scade cu
оnaintarea оn vвrstг), mediul geografic (este mai mare la locuitorii podișurilor оnalte). Оn
repaus, o parte din masa sanguinг a corpului stagneazг оn teritoriile venoase și capilarele din
ficat, splinг și țesutul subcutanat. Acesta este volumul sanguin stagnant sau de rezervг, оn
cantitate de 2l. Restul 3 l оl reprezintг volumul circulant. Raportul dintre volumul circulant și
volumul stagnant nu este fix, ci variazг оn funcție de condițiile de existențг. Оn cursul efortului
fizic sau termoreglator are loc mobilizarea sвngelui de rezervг, crescвnd volumul circulant.
Mobilizarea depozitelor de sвnge se realizeazг sub acțiunea SNV simpatic, care determinг
contracția musculaturii netede din pereții vaselor. Astfel, se asigurг aprovizionarea optimг cu
oxigen și energie a organelor active.

Proprietгțile sвngelui

Culoarea. Sвngele are culoare roșie. Aceasta se datoreazг hemoglobinei din eritrocite.
Culoarea sвngelui poate varia оn condiții fiziologice sau patologie. Sвngele recoltat din artere
(sвnge arterial) este de culoare roșu-deschis (datoritг oxihemoglobinei), iar sвngele recoltat din
vene (sвnge venos) are culoare roșu - оnchis (datoritг hemoglobinei reduse). Cвnd cantitatea de
hemoglobinг din sвnge scade, culoarea devine roșu-palid.
Densitatea. Sвngele este mai greu decвt apa. Densitatea sвngelui are valoarea 1055g/l. Plasma
sanguinг are o densitate de 1025g/l. Aceastг proprietate a sвngelui depinde de componentele sale
și оn special de hematii și proteine.
Viscozitatea. Valoarea relativг a viscozitгții sвngelui este 4.5 fațг de viscozitatea apei,
consideratг egalг cu 1. Viscozitatea determinг curgerea laminarг (оn straturi) a sвngelui prin
vase. Creșterea viscozitгții peste anumite valori este un factor de оngreunare a circulației.
Presiunea osmoticг. Оn orice soluție, apare o presiune staticг suplimentarг ce poate fi pusг
оn evidențг separвnd, printr-o membranг semipermiabilг, solventul de soluția respectivг.
Membrana semipermiabilг permite trecerea solventului și оmpiedicг deplasarea substanței
dizolvate de o parte și de cealaltг a ei. Оn aceste condiții apare fenomenul de osmozг, ce constг
27
оn deplasarea moleculelor solventului prin membranг spre compartimentul ocupat de soluția
respectivг. Valoarea presiunii osmotice a lichidelor corpului (mediu intern și lichidul
intracelular) este de aproximativ 300 miliosmoli/l. Exprimatг оn unitгți barice, aceasta
corespunde unei presiuni de aproximativ 72 atmosfere, deci de 5500 mmHg. Presiunea osmoticг
are rol important оn schimburile de substanțe dintre capilare și юesuturi. Presiunea osmoticг a
substanțelor coloidale (proteinele) se numește presiune coloidosmoticг și are valoarea de 28mm
Hg. Proteinele plasmei au rol foarte mare оn schimburile capilar - țesut, deoarece presiunea
osmoticг a sвngelui este egalг cu cea a lichidului interstițial (intercelular), singura forțг care
atrage apa din țesuturi spre capilare fiind presiunea coloid-osmoticг a proteinelor plasmatice. Un
alt rol al presiunii coloid-osmotice se manifestг оn procesul de ultrafiltrare glomerularг ce duce
la formarea urinei. Soluțiile cu presiuni osmotice egale cu ale mediului intern se numesc izotone,
cele cu presiuni osmotice mai mici sunt hipotone, iar cele cu presiuni osmotice mai mari sunt
hipertone. O soluție de clorurг de sodiu оn concentrație de 9g la 1 l apг distilatг are o presiune
osmoticг de aproximativ 300 mosm ‰, este deci izotonг și poartг denumirea de ser fiziologic.
Reacția sвngelui este slab alcalinг. Ea se exprimг оn unitгți pH. pH-ul sangvin are valoarea
cuprinsг оntre 7.38-7.42, fiind menținut prin mecanisme fizico-chimice (sistemele tampon) și
biologice (plгmвn, rinichi, hematie etc.). Sistemele tampon intervin prompt оn neutralizarea
acizilor sau bazelor apгrute оn exces оn mediul intern. Ele se consumг оn timpul neutralizгrii.
Mecanismele biologice intervin mai tardiv și duc atвt la оndepгrtarea acizilor sau bazelor, cвt și
la refacerea sistemelor tampon. Оn acest mod, prin cooperarea dintre mecanismele fizico -
chimice și cele biologice se menține stabil pH-sangvin. Оn organism existг numeroase sisteme
tampon, repartizate unele оn plasmг, altele оn hematii și alte celule ale corpului.
Temperatura. La om și la animalele cu sвnge cald (homeoterme), temperatura sвngelui
variazг оntre 350C (оn sвngele din vasele pielii) și 390C (оn sвngele din organele abdominale).
Deplasarea continuг a sвngelui prin organism contribuie la uniformizarea temperaturii corpului și
ajutг la transportul cгldurii din viscere spre tegumente, unde are loc eliminarea acesteia prin
iradiere. Sвngele astfel ”rгcit” se reоntoarce la organele profunde, se оncarcг cu cгldurг și așa
mai departe.

Componența sвngelui

Sвngele tratat cu oxalat de sodiu 1% nu mai coaguleazг.

Prin centrifugarea unei eprubete cu sвnge incoagulabil, se produce separarea sвngelui оn douг
componente:
- Elementele figurate ale sвngelui, situate la fundul eprubetei ce se prezintг ca un lichid
foarte vвscos, de culoare roșie-оnchisг;
- Plasma sangvinг, situatг deasupra, este un lichid mai puțin vвscos, transparent, de
culoare galben - citrin.

Elementele figurate ale sвngelui

Reprezintг 45% din volumul sangvin. Aceastг valoare poartг numele de hematocrit sau volum
globular procentual. Hematocritul variazг cu sexul (mai mic la femei), cu vвrsta (scade cu vвrsta)

28
sau оn funcție de factorii de mediu ambiant (cгldura provocвnd transpirație duce la scгderea apei
din sвnge și creșterea valorilor hematocritului) etc.
Prin examenul microscopic al sвngelui se observг trei tipuri de elemente figurate:
- globulele roșii (hematii sau
eritrocite); - globulele albe
(leucocitele); - plachete sangvine
(trombocitele).
Pentru a studia elementele figurate se face un frotiu de sвnge proaspгt. Se dezinfecteazг cu
alcool pulpa degetului arгtгtor și se оnțeapг cu un ac sterilizat. Оn momentul cвnd apare o
picгturг de sвnge, aceasta se aplicг pe o lamг și se оntinde оn strat subțire cu o lamelг de sticlг.
Dupг uscare, frotiul se examineazг la microscop. Frotiul poate fi conservat prin fixare оn
amestec de alcool-eter, оn pгrți egale.
Hematopoieza este procesul de reоnnoire continuг a elementelor figurate ale sвngelui. Existг
cвte o cale separatг pentru fiecare din cele trei tipuri celulare principale (eritropoieza pentru
eritrocite, leucopoieza pentru leucocite și trombocitopoieza pentru trombocite), iar la leucocite se
descriu cгi separate pentru granulocite (granulocitopoieza) și pentru limfocite (limfopoieza).
Toate celulele sangvine au o origine comunг: celula stem pluripotentг din mгduva osoasг
(celulг hematoformatoare primitivг).
Eritrocitele (hematiile). Sunt celule fгrг nucleu, bogate оn hemoglobinг, o proteinг de culoare
roșie, cu rol оn transportul O2 și CO2. Numгrul lor este considerabil: un mm3 de sвnge conține
4500000 hematii la femeie și 5000000 la bгrbat. La copilul mic, numгrul eritrocitelor este mai
mare (5.500000-6000000/mm3), iar la locuitorii podișurilor оnalte se оnregistreazг cifre de
8000000 globule roșii la 1mm3.
Numгrul hematiilor poate crește temporar prin golirea rezervelor de sвnge (mai bogate оn
hematii decвt sвngele circulant). Creșteri de lungг duratг sunt poliglobulia de altitudine și
poliglobulia unor bolnavi de plгmвni sau cu defecte congenitale ale inimii. Scгderea numгrului
este consecința unei distrugeri exagerate sau a unei eritropoieze deficitare.
Forma și structura hematiilor reprezintг adaptгri morfologice la funcția de transport a gazelor.
Privite din fațг, hematiile apar ca discuri rotunde sau ușor ovalare cu centrul de culoare mai
deschisг și periferia mai intens coloratг galben-auriu. Acest aspect se datorește variației grosimii
hematiei, care la centru mгsoarг 1.5 iar la periferie 2.5м. Din aceastг cauzг, privitг din profil,
hematia se prezintг ca o halterг, imagine ce sugereazг forma de disc biconcav a eritrocitului.
Lipsa nucleului permite o mai mare оncгrcare cu hemoglobinг. Suprafața totalг a hematiilor
este de 4000 m2 (de 2000 ori mai mare ca suprafața corpului). Datoritг formei lor, pot fi
deformate cu ușurințг. Diametrul mediu al unei hematii este de 7.5м.
Оn structura hematiei se distinge o membranг lipoproteicг, cu оncгrcгturг electricг negativг la
exterior și permeabilitate selectivг (foarte permeabilг pentru apг și anionii Cl- și HCO3-, slab
permeabilг fațг de cationii Na+, K+etc.). Оn compoziția chimicг a membranei se gгsesc enzime
ce favorizeazг transportul activ al substanțelor. Оn interiorul hematiei se aflг o cantitate mare de
hemoglobinг (Hb). Hematia nu conține organite celulare, nu este capabilг de sintezг proteicг, iar
metabolismul sгu este foarte redus și, ca atare, hematia consumг foarte puțin oxigen.
Dacг suspendгm hematiile оntr-un mediu apos hipoton (cu o presiune osmoticг mai micг
decвt a plasmei) se produce o ”umflare” a lor, urmatг de ieșirea Hb оn soluție, fenomen denumit
hemolizг osmoticг. Hemoglobina este principalul component al hematiei. Este o cromoproteinг,
alcгtuitг din douг componente: o proteinг, numitг globinг, și o grupare neproteicг, numitг hem.
Globina este constituitг prin asocierea a patru lanțuri polipeptidice. De fiecare lanț polipeptidic
se leagг cвte o moleculг de hem. Datoritг prezenței Fe оn molecula sa, hemul poate lega labil
oxigenul. Reacția de fixare a O2 la Hb nu este o oxidare propriu-zisг (deoarece ea nu duce la
29
creșterea valenței Fe), ci o reacție de oxigenare, de legare reversibilг a unei molecule de oxigen
la fierul bivalent. Оn urma acestei reacții rezultг oxihemoglobina (HbO2), care reprezintг forma
principalг de transport a O2 prin sвnge. Atunci cвnd este saturatг (oxigenatг) complet, o moleculг
de hemoglobinг poate transporta 4 molecule de O2. Un gram de hemoglobinг poate transporta
1.34 ml O2, iar оn 100 ml sвnge existг aproximativ 15 g Hb; astfel, fiecare sutг ml de sвnge
arterial transportг 20 ml O2. Оn lipsa Hb, capacitatea de transport a sвngelui pentru oxigen scade
mult; 100 ml plasmг transportг doar 0.2 ml O2.
Оn afarг de forma oxigenatг și de cea redusг, Hb poate da cu oxidul de carbon
carboxihemoglobinг (COHb); aceasta este o combinație reversibilг cu CO2, dar afinitatea Hb
pentru CO este de 200 de ori mai mare decвt pentru O 2. Sub acțiunea oxidanților apare derivatul
de Hb cu Fe trivalent, denumit methemoglobinг. Aceștia sunt derivați patologici ai Hb; ei nu
mai оndeplinesc funcția de transport și оn cazul creșterii concentrației lor оn sвnge peste
anumite limite se produce insuficienta oxigenare a țesutului (asfixie).
Hemoglobina se poate combina și cu dioxidul de carbon (HbCO2), compus numit
carbohemoglobinг sau carbamatul de hemoglobinг. Acesta este un compus fiziologic, ce nu
afecteazг funcția de transport a O2. HbCO2 reprezintг și una din formele de transport ale CO2 de
la țesuturi la plгmвni.
Eritropoieza. Hematiile circulante reprezintг doar o etapг din viaюa acestor elemente. Din
momentul pгtrunderii оn circulație și pвnг la dispariția lor trec aproximativ 120 zile (durata
medie de viațг a eritrocitelor). Deși trгiesc relativ puținг vreme, numгrul lor rгmвne constant.
Existг un echilibru оntre procesul de distrugere și cel de formare de noi hematii. Sediul
eritropoiezei este оn mгduva roșie a oaselor, iar sediul distrugerii este sistemul
monocitomacrofagic.
Un organism adult are aproximativ 1.5 kg mгduvг roșie. Cantitatea variazг оn funcție de
nevoia de oxigen a organismului. Cвnd aceste nevoi sunt reduse, o parte din mгduva roșie оntrг
оn repaus, celulele se оncarcг cu lipide și mгduva roșie se transformг оn mгduvг galbenг. Spre
bгtrвnețe, mгduva galbenг suferг un proces de transformare fibroasг și devine mгduvг cenușie.
Dacг apar condiții care solicitг eritropoieza (efort repetat, viațг la altitudine) are loc un proces
invers, de transformare a mгduvei galbene оn mгduvг roєie și o sporire corespunzгtoare a
eritropoiezei. Оntre mгduva roșie și cea galbenг existг tot timpul vieții un echilibru dinamic,
controlat de sistemul reglator neuroendocrin. Mгduva cenuєie nu mai poate fi recuperatг pentru
hematopoiezг.
Reglarea eritropoiezei. Eritropoieza se regleazг prin mecanisme neuro-endocrine. Centrii
eritropoiezei sunt situați оn diencefal, iar excitantul principal este scгderea aprovizionгrii cu
oxigen a acestor centri (hipoxia).
Hipoxia acționeazг și la nivelul rinichiului care secretг, оn aceste condiții, un factor
eritropoietic. Acesta determinг formarea оn organism a unui hormon eritropoietic numit
eritropoietinг, ce acționeazг asupra celulei stem unipotente, eritroformatoare, determinвnd
creșterea numгrului de hematii. Desfгșurarea normalг a eritropoiezei necesitг asigurarea cu
substanțe nutritive, vitamine (C, B6, B12, acid folic) și Fe. Оn cazul unor deficiențe de
aprovizionare apare anemia, cu toate cг sistemul de reglare a eritropoiezei funcționeazг normal.
Rolul eritrocitelor. Hematiile joacг douг roluri esențiale pentru organism:
- оn transportul O2 și CO2;
- оn menținerea echilibrului acido-bazic.
Hemoliza. Hematiile bгtrвne și uzate sunt distruse prin hemolizг оn sistemul
monocitomacrofagic din splinг (”cimitirul hematiilor”), ficat, ganglioni limfatici și mгduva
oaselor.

30
 Leucocitele. Globulele albe sunt elemente figurate ale sвngelui ce posedг nucleu. Numгrul lor
este оn medie de 5000/mm3. Aceastг valoare poate varia оn condiții fiziologice sau patologice.
Creșterea numгrului se numește leucocitozг, iar scгderea leucopenie. Numгrul leucocitelor poate
varia оn condiții normale cu 1-3mii de elemente pe mm3. Astfel, la un copil, se оntвlnesc 8-9
mii leucocite/mm3, iar la bгtrвni 3-5000. Оn efortul fizic avem leucocitozг, iar dupг un repaus
prelungit leucopenie. Variațiile patologice sunt mult mai mari. Оn bolile infecțioase microbiene,
numгrul leucocitelor poate crește pвnг la 15000-30000/mm3, iar оn unele forme de cancer
(leucemii), numгrul poate depгși cвteva sute de mii la un milimetru cub, оncвt sвngele capгtг o
culoare albicioasг (sвnge alb).
Forma leucocitelor nu este aceeași. Ele nu reprezintг o populație celularг omogenг. Existг mai
multe tipuri, care diferг оntre ele atвt ca origine єi morfologie, cвt și оn privința rolului оn
organism. Exprimarea lor procentualг se numește formulг leucocitarг. Оn cadrul acestei formule,
deosebim leucocite cu nucleu mic - mononucleare - și leucocite cu nucleu fragmentat, polilobat-
polinucleare.
Mononuclearele reprezintг 32%, iar polinuclearele 68% din leucocite. Grupa mononuclearelor
cuprinde: limfocitele, care reprezintг 25%, și monocitele, 7%.
Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare. Aceste celule se mai numesc și granulocite,
dupг granulațiile ce se observг оn citoplasma lor. Оn funcție de afinitatea diferitг a granulațiilor
fațг de coloranți, polinuclearele se оmpart оn:
• polinucleare neutrofile, оntвlnite оn proporюie de 65%. Granulațiile acestora se
coloreazг bine cu coloranți neutri; se mai numesc polimorfonucleare neutrofile (PMN);
 polinuclearele eozinofile, оn proporție de 2.5%, au granulații ce se coloreazг cu
coloranți acizi;
• polinuclearele bazofile, оn proporție de 0.5%, au granulații cu afinitate pentru coloranții
bazici.
Dimensiunile leucocitelor variazг оntre 6-8м, pentru limfocitul mic, și 20м оn diametru,
pentru monocite și neutrofile.
Leucocitele prezintг o structurг celularг completг. Au o membranг cu plasticitate remarcabilг.
Datoritг ei, leucocitele оntind prelungiri citoplasmatice (pseudopode), cu ajutorul cгrora devin
mobile, se pot deplasa оn afara vaselor capilare (diapedezг) și pot оngloba microbi
(microfagocitozг) sau resturi celulare (macrofagocitozг). Granulațiile polinuclearelor sunt mici
saci și vezicule (lizozomi) pline cu enzime hidrolitice care participг la digestia corpului fagocitat.
Tot оn familia leucocitelor se includ și plasmocitele, celule provenite din limfocite,
specializate оn producția de anticorpi.
Leucopoieza. Durata vieții leucocitelor variazг foarte mult, de la 1-2 zile pentru polinuclearele
neutrofile, pвnг la cвțiva ani pentru limfocitele dependente de timus (limfocitele T). Sediul
leucopoiezei este diferit, оn raport cu sistemul celular de care aparține leucocitul. Astfel,
granulocitele și monocitele sunt produse la nivelul mгduvei roșii a oaselor, оn timp ce
limfopoieza are loc оn splinг, timus, ganglionii limfatici, plгcile Payer din jejun-ileon.
Granulocitopoieza pornește tot de la celula stem pluripotentг care se aflг și la originea
hematiilor. Din aceasta se diferențiazг celula stem unipotentг. Prin procese de diferențiere și
multiplicare se formeazг granulocitele și monocitele mature.
Limfopoieza. Limfocitele derivг din celula stem limfoformatoare, cu sediul оn mгduva roșie
hematogenг. Organismul produce douг tipuri de limfocite: limfocitele ”T”, sau timodependente,
și limfocitele ”B”, sau bursodependente. Primele se dezvoltг sub influența unor structuri
echivalente cu bursa lui Fabricius de la pгsгri (mгduva osoasг). La adult, mгduva roșie produce
limfocite B, iar ganglionii limfatici și splina produc ambele tipuri.

31
 Reglarea leucopoiezei se face prin mecanisme neuroumorale complexe. Centrii leucopoiezei
sunt situați оn hipotalamus. Activitatea acestor centri se intensificг atunci cвnd оn sвnge crește
concentrația acizilor nucleici rezultați din distrugerea leucocitelor bгtrвne. Оn cazul pгtrunderii
оn organism a unor agenți patogeni are loc, de asemenea, o stimulare prin antigene a
leucopoiezei, urmatг de creșterea peste normal a leucocitelor, fenomen numit leucocitozг.
Leucopoieza medularг se poate intensifica atвt sub influența stimulilor nervoși plecați de la
centrii de reglare, cвt și a unor substanțe chimice numite leucopoietine.
Creșterea numгrului de leucocite circulante poate avea loc și fгrг o creștere prealabilг a
leucopoiezei, numai prin mobilizarea rezervorului medular de leucocite. Acest mecanism asigurг
un rгspuns precoce al organismului fațг de invazia agenților strгini.
Rolul leucocitelor este complex și diferit, dupг tipul lor. Principala funcție a leucocitelor
constг оn participarea acestora la reacția de apгrare a organismului.
Polinuclearele neutrofile au rol оn fagocitoza agenților patogeni. Datoritг vitezei de diapedezг
și deplasгrii rapide prin pseudopode, polinuclearele nu stau оn sвnge mai mult de cвteva ore. Ele
ajung primele la locul infecției, unde fagociteazг microbii, distrugвndu-i. Datoritг acestei acțiuni,
polinuclearele se mai numesc și macrofage. Numгrul lor crește mult оn infecții acute.
Ieșirea leucocitelor din vas este favorizatг de оncetinirea curgerii la nivelul focarului
inflamator (datoritг vasodilatației), precum și alipirii acestora de endoteliul capilar, fenomen
denumit marginație. Marginația, diapedeza și deplasarea prin pseudopode a leucocitelor spre
focarul inflamator sunt favorizate de atracția leucocitelor de cгtre unele substanюe locale,
fenomen cunoscut sub denumirea de chimiotactism pozitiv. Ajunse оn apropierea microbilor,
neutrofilele emit pseudopode și cu ajutorul lor se оnglobeazг, formвnd vacuole citoplasmatice,
numite fagozomi. Ulterior, lizozomii neutrofilelor se contopesc cu fagozomul.
Оn interiorul fago-lizozomului, microbul este digerat sub acțiunea enzimelor lizozomale.
Cвnd leucocitele fagociteazг un numгr prea mare de microbi, ele suferг efectele toxice ale unor
substanțe eliberate de aceștia și mor. Amestecul de microbi, leucocite moarte și lichid exsudat
din vase formeazг puroiul.
Eozinofilele au rol оn reacțiile alergice. Granulațiile lor conțin histaminг. Numгrul lor crește
оn bolile parazitare și alergice.
Bazofilele au rol оn coagularea sвngelui, prin intermediul unei substanțe anticoagulante,
numitг heparinг, conținutг оn granulații. Tot datoritг heparinei, leucocitele bazofile au rol оn
metabolismul lipidelor, heparina favorizвnd dizolvarea chilomicronilor și dispersia lor оn
particule fine, ce pot fi mai ușor utilizate de cгtre țesuturi.
Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitozг, atвt direct, cвt și оn urma transformгrii lor
оn macrofage, proces ce are loc dupг ieșirea monocitelor din vase оn țesuturi. Monocitele și
macrofagele formeazг un singur sistem celular care fagociteazг atвt microbii, cвt și, mai ales,
resturile celulare (leucocite, hematii etc.) și prin aceasta contribuie la curгțirea și vindecarea
focarului inflamator.
Limfocitele au rol considerabil оn reacția de apгrare specificг.
Clasele de limfocite. Deși, asemгnгtoare ca morfologie, limfocitele reprezintг o populație
celularг cu funcții individuale foarte diferențiate. Se descriu douг clase principale de limfocite,
оn raport cu modul оn care acestea participг la procesul de imunitate:
- Limfocitele ”B”, care participг la imunitatea umoralг, mediatг prin anticorpi.
- Limfocitele ”T”, care participг la imunitatea prin mecanism celular.
Morfologic, limfocitele ”T” și ”B” apar identice atвt la microscopul optic, cвt și la cel
electronic. Apelativul de ”T” sau ”B provine de la inițialele organelor limfoide centrale оn care
se petrece ”instructajul” diferențiat al limfocitelor. Existг douг asemenea organe limfoide

32
centrale : timusul și bursa limfaticг. Instructajul timic sau bursal al limfocitelor are loc оn
perioada fetalг.
Toate limfocitele se dezvoltг dintr-o celulг cap de serie micг, celula stem unipotentг
limfopoieticг. Dupг formare, o parte din limfocite se fixeazг оn timus, altele оn mгduva
hematogenг (organ omolog cu bursa limfaticг, prezentг numai la embrionul de pгsгri și absentг
la fгtul de mamifere). Aici are loc un proces de diferențiere și specializare a limfocitelor. Оn
timus se vor forma limfocitele ”T” (timodependente), capabile sг lupte direct cu antigenele, iar
оn mгduva osoasг se vor forma limfocitele ”B” (bursodependente), capabile sг lupte indirect cu
antigenele prin secreția de anticorpi specifici. Dupг naștere, limfocitele T și B migreazг din
organele limfoide centrale оn ganglionii limfatici, unde vor genera limfocitele necesare apгrгrii
specifice a organismului.
Trombocitele sau plachetele sanguine. Sunt elemente figurate necelulare ale sвngelui.
Numгrul lor variazг оntre 150000-300000/mm3. Creșterea numгrului trombocitelor peste
500000/mm3 se numește trombocitemie, iar scгderea sub 100000 trombocitopenie (trombopenie).
Forma trombocitelor este variabilг: triunghiularг, rotundг, elipticг. Mгrimea lor este de 3м
diametru.
Оn structura trombocitului nu оntвlnim decвt puține organite și incluziuni; trombocitele sunt
fragmente citoplasmatice și nu celule propriu-zise.
Trombocitopoieza este procesul de reоnnoire a trombocitelor sangvine, care asigurг
stabilitatea numгrului acestora. Sediul acestui proces este mгduva hematogenг a oaselor. Celula
de origine a plachetelor sangvine este megacariocitul, o celulг cu nucleu mare, polilobat. Durata
vieții trombocitelor este 10 zile.
Reglarea trombocitopoiezei se face prin intermediul unor substanțe (trombocitopoietine) care
se elibereazг atunci cвnd numгrul trombocitelor circulante scade. Splina are rol оn echilibrul
dintre formarea și distrugerea plachetelor, atвt prin secreția unor substanțe stimulente, cвt și a
unor inhibitori ai megacariopoiezei și trombopoiezei.
Rolul trombocitelor: Intervin оn hemostazг, favorizвnd mecanismele de oprire a sвngerгrii.
Funcțiile hemostatice ale trombocitelor sunt оndeplinite datoritг proprietгților funcționale
specifice acestor elemente, ca:
- adezivitatea - proprietatea trombocitelor de a adera de suprafețe lezate;
- agregarea - proprietatea trombocitelor de a forma оntre ele conglomerate;
- metamorfoza vвscoasг - proprietatea trombocitelor de a se autoliza;
- funcția de eliberare a factorilor trombocitari și a unor substanțe active (histaminг,
fosfolipide, trombosteninг, serotoninг, ADP) transportate de trombocite.

Plasma sangvinг

Dupг оndepгrtarea elementelor figurate ale sвngelui, rгmвne un lichid vвscos, gгlbui, numit
plasmг. Plasma reprezintг 55% din volumul sвngelui. Proprietгțile plasmei sunt similare cu ale
sвngelui, diferг doar valorile și culoarea (plasma este incolorг). Compoziția plasmei sangvine
este foarte heterogenг.
Proteinelor plasmatice le revin urmгtoarele roluri:
- Albuminele au rol de transport al unor substanțe minerale (Cu, Ca, Fe), hormoni,
pigmenți biliari, precum și rol în presiunea coloid-osmotică a sângelui. Scăderea
albuminelor compromite schimburile de la nivelul capilarelor;

33
 - Globulinele au rol în transportul substanțelor prin sânge, în coagularea acestuia și
contribuie, alături de albumine, la presiunea oncotică. O anumită clasă a
gamaglobulinelor, numită clasa imunoglobulinelor, reprezintă suportul chimic al
anticorpilor;
- Fibrinogenul are rol оn coagularea sвngelui, prin trecerea sa din starea solubilг оntr-o
rețea insolubilг, numitг cheag de fibrinг;
- Alte roluri ale proteinelor plasmatice: determinarea vвscozitгții și densitгții plasmei,
reglarea echilibrului acido-bazic (proteinele sunt substanțe amfotere, adicг au
proprietatea de a se comporta atвt ca baze, cвt și ca acizi, оn funcție de pH-ul mediului,
jucвnd rol de sistem tampon);
- Plasma conține proteine cu roluri specifice în reglarea funcțiilor (hematopoieza, reglarea
tensiunii arteriale, apărarea antiinfecțioasă etc.).
Substanțele anorganice din plasmг sunt reprezentate de sгruri minerale. Ele se оntвlnesc оn
douг forme principale: legate de proteinele plasmei (deci, nedifuzibile) și libere оn plasmг
(difuzibile). Activitгțile chimice ale anionilor și cationilor plasmei sunt egale оntre ele. Dintre
cationi, cei mai importanți sunt Na+, K+, Ca+, și Mg++, iar dintre anioni Cl-, CO3H-, SO4-, PO4.

Hemostaza

Hemostaza reprezintг totalitatea mecanismelor care intervin оn oprirea sвngerгrii. Ea se

desfгșoarг оn trei timpi:
1. Timpul vasculo-plachetar (hemostaza primarг sau temporarг).
2. Timpul plasmatic (hemostaza secundarг sau coagularea sвngelui).
3. Timpul trombodinamic (retracția cheagului și fibrinoliza).

Timpul vasculo - plachetar (hemostaza primarг)

Оncepe o datг cu lezarea vasului. Prima reacție constг оn vasoconstricția peretelui acestuia,
produsг atвt reflex, cвt și sub acțiunea serotoninei. Urmeazг aderarea trombocitelor la nivelul
plгgii, agregarea și metamorfoza vвscoasг a acestora cu vasul, ducвnd la oprirea sвngerгrii оn 24
minute. Acest timp se prelungește оn afecțiuni vasculare sau trombocitare.

Timpul plasmatic - coagularea sвngelui

Coagularea sвngelui este un proces fizico-chimic de transformare a sвngelui din stare lichidг
оn stare de gel, prin trecerea fibrinogenului din forma solubilг оntr-o rețea insolubilг de fibrinг.
Оncг din prima fazг a hemostazei are loc eliberarea din trombocite a unor factori de coagulare.
Tot оn timpul hemostazei primare se produce activarea factorilor plasmatici.
Factorii coagulгrii. La coagulare participг numeroase substanțe. Ele se grupeazг оn
urmгtoarele categorii de factori:
- factori plasmatici; - factori plachetari; - factori tisulari.
Dinamica procesului de coagulare. Coagularea sвngelui se desfгșoarг оn trei faze:
- Faza I- formarea tromboplastinei are loc pe douг cгi, extrinsecг și intrinsecг. Aceasta este
faza cea mai laborioasг și dureazг cel mult, 4-8 minute;
- Faza a II-a formarea trombinei dureazг 10sec. ; tromboplastina transformг protrombina
оn trombinг;

34
 - Faza a III-a formarea fibrinei dureazг 1-2sec. Trombina desface, din fibrinogen, niște
monomeri de fibrinг, care polimerizeazг spontan, alcгtuind rețeaua de fibrinг, ce devine
insolubilг. Оn ochiurile rețelei de fibrinг se fixeazг elementele figurate și sвngerarea se
oprește.

Timpul trombodinamic al hemostazei

Dupг coagulare are loc, sub acțiunea trombosteninei plachetare, un proces de retracție a
cheagului. Din cheag este expulzat un lichid gгlbui, numit ser. Serul este plasma fгrг fibrinogen
și protrombinг ce s-au consumat оn procesul de coagulare. Retracția cheagului dureazг 2-24 ore.
Dupг retracție, cheagul suferг treptat un proces de dizolvare, numit fibrinolizг. Aceasta se
datorește unei enzime proteolitice, plasmina (fibrinolizina), activatг și ea оn timpul coagulгrii.
Fibrinoliza are drept efect оndepгrtarea cheagului și dezobturarea vasului prin care se poate relua
circulația. Оn felul acesta au fost оndepгrtate toate consecințele lezгrii vasului.
Tulburгrile hemostazei pot apгrea оn oricare din cei trei timpi. Aceste tulburгri constituie
sindromul hemoragipar.

Funcția de apгrare a sвngelui

Organismul uman vine permanent оn contact cu agenți patogeni (purtгtori de antigene) sau cu
antigene libere. Antigenul este o substanțг macromolecularг proteicг sau polizaharidicг strгinг și
care, pгtrunsг оn mediul intern, declanșeazг producția de cгtre organism a unor substanțe
specifice, numite anticorpi, care neutralizeazг sau distrug antigenul. Anticorpii sunt proteine
plasmatice din clasa gamaglobulinelor. Existг douг tipuri fundamentale de apгrare:
1. apгrarea nespecificг:
2. apгrarea specificг.
Funcția de apгrare nespecificг (оnnгscutг) este calitate a speciei. Se realizeazг prin
mecanisme celulare (fagocitoza) și umorale (complementul, interferonii). Apгrarea nespecificг
este o apгrare primitivг, cu eficacitate medie, dar este foarte promptг.
Apгrarea specificг (dobвnditг) se dezvoltг оn urma expunerii la agenți capabili sг inducг un
rгspuns imun (imunogen). Este de douг feluri : dobвnditг natural:
a. pasiv, prin transfer transplacentar de anticorpi;
b. activ, оn urma unei boli;
dobвnditг artificial:
a. pasiv, prin administrare de antitoxine și gamaglobuline;
b. activ, vaccinare.

Alte funcții ale sвngelui

Funcțiile sвngelui sunt reprezentate de funcțiile componentelor sale, deja descrise. Оn afarг
de acestea, sвngele оndeplinește rolul de sistem de integrare și coordonare umoralг a funcțiilor
prin hormonii, mediatorii chimici și cataboliții pe care-i vehiculeazг.
De asemenea, sвngele are rol de оndepгrtare și transport spre locurile de excreție a
substanțelor toxice și neutralizabile. Datoritг conținutului sгu bogat оn apг, sвngele are rol de
termoreglare.

35
 Grupele sangvine. Transfuzia

Membrana hematiilor are оn structura sa numeroase tipuri de macromolecule polizaharidice și

glicoproteice, cu rol de antigene, numite aglutinogene. Оn plasmг se gгsesc o serie de
gamaglobuline cu rol de anticorpi numite aglutinine. Cele mai importante aglutinogene оntвlnite
la om sunt aglutinogenul zero (0), A,B, iar cele mai frecvent оntвlnite aglutinine sunt: б-
omologul aglutinogenului A; в - omologul aglutinogenului B.
Prin excludere reciprocг a aglutininelor și aglutinogenelor omoloage, оn decursul evoluției
umane s-au constituit mai multe sisteme imunologice sangvine. Cele mai importante оn practica
medicalг curentг sunt: 1. Sistemul OAB
2. Sistemul Rh.

Sistemul OAB

Potrivit regulii excluderii aglutininelor cu aglutinogenul omolog (б cu A și в cu B) nu pot

exista indivizi posesori de aglutinogen și aglutininг omoloagг. Оntвlnirea aglutinogenului cu
aglutinina omoloagг duce la conflict imun, antigen - anticorp și la distrugerea hematiilor.
Combinațiile și coexistențele posibile, tolerate imunologic, sunt оn numгr de patru și reprezintг
cele patru grupe sangvine оn care se poate repartiza populația globului pe baza sistemului OAB:
- grupa 0 (zero) sau I;
- grupa A sau a II-a; - grupa B sau a –III-a;
- grupa AB sau a IV-a.
Grupa zero. Cuprinde toți indivizii care au pe membrana eritrocitelor (și a altor celule)
aglutinogenul zero. Оn mod natural, acestui aglutinogen nu-i corespunde o aglutinг antizero. Оn
plasma indivizilor zero pot coexista ambele aglutinine, б și в.
Grupa A. Cuprinde indivizii ce au pe membrana hematiilor aglutinogenul A, iar оn plasmг
aglutinina в.
Grupa B. Cuprinde indivizii cu aglutinogen B pe hematii și aglutininг б оn plasmг.
Grupa AB. Cuprinde indivizii care au ambele aglutinogene pe hematii și nici o aglutinг оn
plasmг.
Cunoașterea apartenenței la una din grupele sanguine are mare importanțг оn cazul
transfuziilor de sвnge. Regula transfuziei cere ca aglutinogenul din sвngele donatorului sг nu se
оntвlneascг cu aglutininele din plasma recipientului. Potrivit acestei reguli, transfuzia de sвnge
оntre grupe diferite se poate face astfel:
Grupa zero poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi decвt sвnge
izotrop (de la grupa zero).
Grupa AB poate primi de la toate grupele (recipient universal). Aceastг regulг este valabilг
numai оn transfuzii unice și de cantitгți mici de sвnge, pвnг la 500ml.
Оn cazul transfuziilor mari și repetate se recomandг transfuzia izogrup, deoarece existг
pericolul ca aglutininele donatorului sг distrugг hematiile recipientului sau ca indivizii de grup
A,B sau AB, оn cazul transfuziilor repetate cu hematii zero, sг fabrice aglutinine antizero și la o
nouг transfuzie sг nu mai tolereze sвngele donat.

Sistemul Rh

36
 S-a constatat ca 85% din populația globului mai posedг pe eritrocite, оn afarг de antigenele
sistemului OAB, și un antigen denumit Rh. Denumirea Rh provine de la maimuțele Rhesus, la
care toți indivizii au acest aglutinogen. Toți indivizii posesori de antigen Rh sunt considerați Rh
pozitiv, iar cei 15% care nu posedг antigenul Rh sunt Rh negativ. Оn mod natural nu existг
aglutinine omoloage anti-Rh, dar se pot genera fie prin transfuzii repetate de sвnge Rh + la
persoane Rh-, fie prin sarcinг cu fгt Rh + și mamг Rh-. Оn ambele situații, aparatul imunitar al
gazdei reacționeazг fațг de aglutinogenul Rh, ca faюг de un antigen oarecare, prin activarea
limfocitelor urmatг de producerea de anticorpi anti Rh. Acești anticorpi vor reacționa cu
aglutinogenele Rh de pe suprafața hematiilor și vor produce hemoliza.
Оn cazul mamelor Rh negative al cгror soț este Rh pozitiv, datoritг caracterului dominant al
genei care codificг sinteza aglutinogenului Rh, copiii rezultați vor moșteni caracterul Rh pozitiv.
Prima sarcinг poate evolua normal, deoarece, оn mod obișnuit, hematiile Rh+ ale fгtului nu pot
traversa placenta și deci nu ajung оn circulația maternг.
La naștere оnsг, prin rupturile de vase sangvine ce au loc оn momentul dezlipirii placentei de
uter, o parte din sвngele fetal trece la mamг și stimuleazг producюia de aglutinine anti Rh. La o
nouг sarcinг, aceste aglutinine (care pot traversa capilarele placentare) pгtrund оn circulația
fetalг și pot distruge hematiile fгtului, uneori ducвnd chiar la moartea acestuia, atunci cвnd
aglutininele sunt оn concentrație mare.

37
 Capitolul II. Osteologia єi
sindesmologia.

Organele, sistemele și aparatele de organe

Organele sunt alcгtuite din țesuturi. Organ numim o parte a corpului de o anumitг formг,
construcție, care ocupг un loc determinat оn organism și executг o funcție caracteristicг.
Organele care executг o funcюie comunг și au aceeași origine alcгtuiesc un sistem de organe.
Distingem urmгtoarele sisteme de organe: digestiv, respirator, urinar, genital, cardiovascular,
nervos etc. Distingem de asemenea aparate de organe: locomotor, urogenital, endocrin. Оn
aparat organele sunt legate prin funcție comunг, оnsг pot avea structurг și origine diferitг.
Sistemele și aparatele de organe formeazг organismul integru al omului.

Planuri și axe

Pentru a desemna poziția omului оn spațiu, amplasarea reciprocг a pгrților lui se folosesc
noțiunile de planuri și axe.

Fig. 3. Planurile corpului

1- planul sagital; 2- planul frontal; 3- planul transversal.

38
 Se considerг drept inițialг poziția corpului omului cвnd el stг оn picioare оn poziția de drepți
cu palmele orientate оnainte. Omul este construit dupг principiul simetriei bilaterale, corpul lui
se оmparte оn douг jumгtгți, dreaptг și stвngг. Limitele dintre aceste douг jumгtгți constituie
planul median, situat vertical și orientat anteroposterior оn direcție sagitalг. Acest plan se mai
numește de asemenea și sagital.
Planul sagital separг jumгtatea dreaptг (dexter) a corpului de cea stвngг (sinister). Planul
vertical, orientat perpendicular la cel sagital, оmpгrțind partea anterioarг a corpului (anterior) de
partea posterioarг (posterior) se numește frontal. Acest plan dupг orientarea sa corespunde
planului frunții. Оn calitate de sinonime pentru termenii anterior și posterior la desemnarea
poziției organelor putem folosi termenii : ventral (ventralis) și dorsal (dorsalis).
Planul orizontal este orientat perpendicular la cele douг precedente și separг pгrțile inferioare
ale corpului (inferior) de cele superioare (superior).
Оn conformitate cu planurile putem determina direcțiile (axele), care ne permit sг desemnгm
locul organelor оn raport cu poziția corpului.
Pentru a desemna poziția organelor și a pгrților corpului, se mai folosesc urmгtoarele
determinative, care intrг оn componența termenilor anatomici : medial (medialis), dacг organul
se aflг mai aproape de planul medial; lateral (lateralis), dacг organul este situat la o careva
distanțг de planul medial; intermedial (intermedius), dacг organul este situat оntre douг
formațiuni оnvecinate; intern (internus), aflat оnгuntru și extern (externus), aflat оn afarг, cвnd
vorbim despre organe aflate оn interiorul unei cavitгți sau a unei pгrți a corpului și оn afara ei;
profund (profundus) - situat mai adвnc și superficial (superficialis) - situat mai la suprafațг
pentru a determina poziția organelor, situate la profunzimi diferite.
Existг termeni sociali folosiți оn descrierea membrului superior și inferior. Pentru a desemna
оnceputul membrului, adicг a pгrții lui, care se aflг mai aproape de trunchi, folosim
determinativele ”proximal” (proximalis) - cel mai aproape de trunchi și ”distal” (distalis) - cel
mai distant de trunchi. Suprafața membrului superior оn raport la fața palmei se indicг prin
termenul ”palmar” (palmaris), iar a membrului inferior оn raport cu talpa - ”plantar” (plantaris) -
aflat pe partea tгlpii.
Pentru a determina proiecțiile limitelor de organe (cord, plгmвni, pleurг, ficat, etc.) pe
suprafaюa corpului se traseazг convențional linii verticale orientate de-a lungul corpului uman.
Linia medianг anterioarг trece pe suprafața anterioarг a corpului omului, la limita dintre
jumгtatea dreaptг și stвngг. Linia medianг posterioarг trece de-a lungul coloanei vertebrale peste
vвrfurile apofizelor spinoase ale vertebrelor. Оntre aceste douг linii pe ambele pгrți mai putem
trasa cвteva linii prin formațiunile anatomice pe suprafața corpului. Linia sternalг trece pe
marginea sternului, linia medioclavicularг trece prin mijlocul claviculei, deseori coincide cu
poziția mamelonului glandei mamare, din care cauzг ea se mai numește și linie mamelarг. Linia
axilarг anterioarг оncepe de la plica omonimг оn regiunea fosei axilare. Linia axilarг medie
оncepe de la punctul cel mai profund al fosei axilare, linia axilarг posterioarг оncepe de la plica
omonimг. Linia scapularг trece prin unghiul inferior al scapulei; linia paravertebralг e orientatг
de-a lungul coloanei vertebrale prin articulațiile costo-transversale.

Osteologia și sindesmologia (studiul despre oase și unirile dintre ele)

Generalitгți

39
 Organismul omului оși schimbг poziția pгrților componente ale corpului astfel realizвnd
deplasarea lui оn spațiu. Acest fapt se datorește aparatului locomotor, care la rвndul sгu constг
din partea activг și partea pasivг. Oasele și joncțiunile lor, care executг funcții de pвrghii,
alcгtuiesc partea pasivг a aparatului locomotor, iar mușchii, care sunt dotați cu funcții contractile
și deci, sunt capabili sг schimbe poziția oaselor constituie partea lui activг.
Scheletul omului constituie totalitatea oaselor care оn corpul uman formeazг un suport solid ce
asigurг executarea unei serii de funcții importante.

Fig. 4.Scheletul omului.

1- osul frontal; 2- osul parietal; 3- osul temporal; 4-vertebrele cervicale ale coloanei vertebrale; 5- coastele adevгrate
(7 perechi) ; 6- coastele false (3 perechi); 7- vertebrele lombare; 8- osul coxal; 9- radiusul; 10- ulna; 11-oasele
carpiene; 12- oasele metacarpiene; 13- falangele mвinii propriu-zise; 14- tibia; 15- fibula; 16- oasele tarsiene;
17oasele metatarsiene; 18- falangele piciorului propriu-zis; 19- patela; 20- femurul; 21- simfiza pubianг; 22- osul
sacru; 23- coastele flotante; 24- humerusul; 25-sternul; 26- scapula; 27- clavicula; 28- mandibula; 29- maxila;
30oasele nazale.

Masa totalг a oaselor constituie 1/5- 1/7 din masa corpului uman. Оn organism ele executг
funcții de suport, locomoție, protecție, constituie un depozit pentru sгrurile de calciu, fosfor etc.
Оn componența scheletului intrг peste 200 de oase, care formeazг scheletul trunchiului
(coloana vertebralг și toracele), scheletul membrelor (membrele superioare și inferioare) și
scheletul craniului.

Clasificarea oaselor

40
 Fiecare os-os, se prezintг ca un organ independent. El este alcгtuit din țesut osos, la exterior
este tapetat de periost, iar оn interior оncorporeazг mгduva.
Oasele diferг ca dimensiuni și formг și ocupг un anumit loc оn organism. Deosebim
urmгtoarele tipuri de oase: tubulare, spongioase, plate, mixte, pneumatice (aerifore).
Osul tubular este alcгtuit din corp sau diafizг și douг extremitгți, numite epifize: proximalг
și distalг. Epifizele conțin fețe de articulare și servesc pentru joncțiunile cu oasele оnvecinate.
Porțiunea osului unde diafiza trece оn epifizг se numește metafizг. Oasele tubulare constituie
scheletul membrelor și executг funcții de pвrghii. Distingem oase tubulare lungi (humerul,
femurul, s.a.) și oase tubulare scurte (metacarpiene, metatarsiene, falangele degetelor).
Oasele spongioase (scurte) au o formг de cub neregulat sau de poliedru. Astfel de oase se
оntвlnesc оn regiunile scheletului, оn care rezistența oaselor se оmbinг cu mobilitatea lor (oasele
carpiene, apofizele tarsiene).
Oasele plate (late) participг la formarea cavitгților corpului și executг de asemenea o funcție
de protecție (oasele bolții craniene, oasele bazinului, sternul, coastele). Totodatг ele oferг
suprafețe mari pentru inserția mușchilor.
Oasele mixte sunt construite foarte complicat și au forme variate. Ele sunt alcгtuite din pгrți
ce diferг ca structurг și formг. De exemplu, corpul vertebrei ca formг (și ca structurг) face parte
din oasele spongioase, iar arcul și toate apofizele se referг la cele plate.
Oasele pneumatice (aerifore) conțin оn corpul lor cavitгți tapetate cu mucoasг și pline cu aer.
Din ele fac parte unele oase ale craniului: frontalul, sfenoidul, etmoidul, maxila.

Structura osului

Оn organismul viu osul conține 50% de apг, 28,15% materii organice și 21.85% substanюe
neorganice prezentate prin compuși de calciu, fosfor, magneziu și alte elemente.
Rezistența osului (caracteristicile mecanice) este asiguratг de unitatea fizico-chimicг a
materiilor organice și neorganice, precum și de particularitгțile de structurг ale țesutului osos.
Stratul exterior al osului prezintг o placг groasг, alcгtuitг dintr-o materie osoasг compactг.
Sub substanța compactг se aflг substanța spongioasг de structurг poroasг cu aspect de burete,
alcгtuitг din traveuri osoase cu alveole printre ele. Оn interiorul diafizei osului tubular se aflг
cavitatea medularг, care adгpostește mгduva osoasг. Substanța compactг e construitг din țesut
osos lamelar, penetrat de un sistem de canalicule osoase fine. Оn exterior osul este acoperit de
periost. Periostul constituie o placг conjunctivг finг și rezistentг.
Оn interiorul osului, оn cavitatea osteomedularг și оn alveolele substanței spongioase, se aflг
mгduva oaselor. Оn perioada intrauterinг și la noi-nгscuți toate oasele conțin mгduva roșie, care
executг o funcție hematopoieticг și protectoare. La omul adult mгduva roșie se conține doar оn
alveolele substanței spongioase a oaselor plate (oasele craniului, sternul, aripile oaselor iliace),
оn oasele spongioase (scurte), оn epifizele oaselor tubulare. Оn cavitatea medularг a diafizelor
oaselor tubulare se aflг mгduva galbenг, care constituie o stromг reticularг degeneratг cu
incluziuni lipide. Masa mгduvei oaselor alcгtuiește 4-5% din masa corpului, o jumгtate revenind
mгduvei roșii, cealaltг - mгduvei galbene.
Influența activitгții mușchilor condiționeazг pe suprafața fiecгrui os un relief caracteristic și o
structurг internг corespunzгtoare.
Osul se transformг оn corespundere cu modificarea gradului de solicitație fizicг, structura
osului este influențatг de caracterul muncii executate, etc.

41
 Оntrunirea oaselor оntr-un schelet integral, menținerea lor reciprocг și mobilitatea lor se
datorește articulațiilor. Articulațiile oaselor au structurг diferitг și posedг anumite caracteristici
fizice, cum ar fi: tenacitate, elasticitate, mobilitate оn dependențг de funcțiile executate de ele.

Clasificarea articulațiilor

Distingem trei tipuri de articulații оntre oase:

1. Articulații neоntrerupte (sinartroze), cвnd оntre oase persistг doar un strat intermediar de
țesut conjunctiv sau cartilaj. Оntre oasele joncționate nu existг fisuri sau cavitгți.
2. Legгturi оntrerupte (diartroze) sau articulații mobile (joncțiuni sinoviale) caracterizate
prin prezența оntre oase a unei cavitгți și a unei membrane sinoviale care tapeteazг din
interior capsula articularг.
3. Simfize sau semiarticulații avвnd o fisurг micг оn stratul intercalar cartilaginos sau
conjunctiv dintre oasele joncționate (formг de tranziție de la sinartroze la diartroze).

Sinartrozele

Оn funcție de tipul de țesut care unește oasele, distingem trei varietгți de sinartroze: -
Sinfibroze, care reprezintг uniri ale oaselor prin intermediul țesutului conjunctiv fibros
dens;
- Sincondroze, care reprezintг uniri ale oaselor prin intermediul țesutului cartilaginos; -
Sinostoze- reprezintг uniri temporare ale oaselor prin intermediul țesutului cartilaginos.
care ulterior este оnlocuit cu țesut osos.

Diartrozele - (articulațiile)

Diartrozele sau articulațiile sinoviale sunt cele mai perfecte varietгți de uniri ale oaselor,
asigurвnd și cea mai mare amplitudine și variabilitate a mișcгrilor. Оn structura diartrozelor
(articulațiilor) avem elemente principale (obligatorii) și elemente auxiliare. Din elementele
obligatorii fac parte:
- fețele articulare ale oaselor, tapetate cu cartilaj;
- capsula articularг;
- cavitatea articularг cu o cantitate de lichid sinovial.
Оn unele articulații mai existг și niște formațiuni auxiliare, notamente: discuri, meniscuri
articulare și bureletele articulare. Discurile și meniscurile reprezintг niște lamele cartilaginoase,
situate оntre fețele articulare incongruente, iar bureletul articular este situat pe marginea feței
articulare convexe, pentru a o completa și aprofunda (de ex.: articulația umгrului).

Biomecanica articulațiilor

Оn funcție de structura (forma, curbura, dimensiunea) fețelor de articulare, mișcгrile care sunt
posibile оn ele au axe diferite. Оn biomecanica articulațiilor distingem urmгtoarele axe de
rotație: axul frontal, sagital și longitudinal. Оn jurul axelor enumerate pot fi realizate cele mai
variate tipuri de mișcгri.

42
 Оn jurul axului frontal se executг flexia și extensia. Оn cazul flexiei unul din oasele
pвrghiilor se mișcг faюг de celгlalt оn jurul unui ax оn așa mod ca unghiul dintre oasele
articulante sг se micșoreze. Оn timpul extensiei mișcarea se face оn sens opus. Оn jurul axului
sagital se realizeazг adducerea și abducerea. Оn cazul adducției unul din oasele articulante se
apropie de planul medial, оn caz de abducție - se оndepгrteazг de el. Оn timpul rotației osul se
оnvвrte оntr-un sens sau altul оn jurul axului sгu longitudinal. Mișcarea circularг constituie o
evoluție consecutivг оn jurul tuturor axelor оn cadrul cгreia extremitatea liberг a osului sau
membrului aflat оn mișcare, de exemplu, mвna, descrie o circumferințг.

Clasificarea articulațiilor (diartrozelor)

Articulațiile diferг prin numгrul de oase articulante, adicг prin numгrul de fețe articulare și
forma acestor fețe. Оn funcție de numгrul fețelor articulare distingem articulație simplг, formatг
doar de douг fețe articulare și articulație compusг, formatг din trei și mai multe fețe articulare.
Оn afarг de aceasta distingem articulații complexe și combinate. Articulația complexг se
caracterizeazг prin prezența оntre fețele de articulare a unui disc articular, care divizeazг
cavitatea articularг оn douг etaje. Articulația combinatг constг din douг articulații izolate оn
sens anatomic, оnsг care coreleazг funcțional (de ex.: articulațiile temporomandibulare dreaptг și
stвngг).
Formele fețelor articulare amintesc niște fragmente de corpuri geometrice: cilindru, elipsг,
sferг. Conform acestui indice se face clasificarea articulațiilor dupг forma fețelor articulare:
cilindricг, elipsoidг și sfericг. Se cunosc și variante ale acestor forme de articulații. De exemplu,
o varietate a articulației cilindrice este articulația trohlearг, a articulației sferice - articulațiile
cotilicг și planг.
Forma fețelor articulare determinг numгrul de axe оn jurul cгrora se realizeazг mișcгri оn
articulația datг.
Deci, оntre forma fețelor articulante și numгrul axelor de mișcare existг o anumitг corelație.
Din aceastг cauzг existг și clasificarea anatomo-fiziologicг (biomecanicг) a articulațiilor:
1. Articulații cu un singur ax de mișcare = uniaxiale. La acest tip de articulații se referг
articulațiile cilindrice, trohleare și elicoidale;
2. Articulații cu douг axe de mișcare = biaxiale, la care se referг articulațiile elipsoidale,
seliforme și condilare;
3. Articulații cu axe de mișcare multiple, dintre care trei sunt principale - pluriaxiale sau
triaxiale. La ele se referг articulațiile sferoide, cotilice și plane.

Simfiza

Simfiza este forma de tranziție de la sinartroze la diartroze și reprezintг uniri fibroase sau
cartilaginoase оn profunzimea cгrora existг o cavitate de dimensiuni mici оn formг de fisurг
оngustг. O asemenea articulație nu are capsulг exterioarг, iar suprafața interioarг a fisurii nu este
tapetatг cu membranг sinovialг. Simfizele pot fi consolidate cu ligamente interosoase. Оn

43
asemenea articulații sunt posibile doar deplasгri limitate ale oaselor articulante unul faюг de
altul. Un exemplu de simfizг este simfiza pubianг - la unirea oaselor bazinului.

Scheletul trunchiului
Scheletul trunchiului reprezintг parte a scheletului axial єi este compus din oasele coloanei
vertebrale єi cele ale cutiei toracice.

Coloana vertebralг
Coloana vertebralг – columna vertebralis, este formatг din suprapunerea celor 33-34 de piese
osoase, vertebrele. Conform topografiei, adicг aєezгrii lor, vertebrele se оmpart оn urmгtoarele
grupe:
• vertebre cervicale, 7 la numгr - C1 - C7;
• vertebre toracale, 12 la numгr - Th1-Th12;
• vertebre lombare, 5 la numгr - L1 - L5;
• vertebre sacrale, 5 la numгr - S1 - S5;
• vertebre coccigiene, 3 - 5 la numгr - Co1 - Co3 - 5.

Dupг structura lor, vertebrele se оmpart оn:

• adevгrate  false.
Vertebrele adevгrate se numesc vertebrele cervicale, toracale єi lombare fiindcг fiecare
vertebrг din aceste grupe este un os mobil єi independent.
Vertebrele sacrale єi coccigiene se numesc false, deoarece ele se sudeazг оntre ele dвnd
naєtere la douг oase: sacrul єi coccigele.

Morfologia vertebrelor adevгrate

Vertebrele adevгrate sunt constituite dupг un tip comun, toate au, prin urmare, anumite
caractere generale. Vertebrele prezintг оnsг єi modificгri regionale, din cauza raporturilor
anatomice diferite, cвt єi a diferenюelor funcюionale. Aceste modificгri formeazг caracterele
regionale ale vertebrelor. Unele vertebre prezintг particularitгюi anatomice care le deosebesc
chiar єi оn cadrul regiunii din care fac parte. Aceste particularitгюi formeazг caracterele
speciale ale vertebrelor.
Caracterele generale ale vertebrelor

Vertebra-vertebra, are douг pгrюi:

• una anterioarг, care reprezintг un segment de cilindru єi se numeєte corpul
vertebrei;  alta posterioarг, reprezentвnd arcul vertebrei.
Arcul vertebrei este legat de corpul vertebrei prin douг mici punюi numite pediculii arcului
vertebral. Aceste elemente, unindu-se оntre ele delimiteazг orificiul vertebral. La suprapunerea
tuturor vertebrelor, orificiul vertebral formeazг canalul vertebral, оn care este adгpostitг mгduva
spinгrii. Prin intermediul orificiului occipital mare canalul vertebral comunicг cu cavitatea
cranianг.
De la arcul vertebral pleacг 7 procese (apofize) vertebrale:

44
 • procesul spinos - impar, pleacг de la locul de unire a celor douг lame care
formeazг arcul vertebral;
• procesele transversale - pare, pleacг de pe pгrюile laterale ale arcului vertebral; 
procesele articulare, patru la numгr:
douг procese articulare superioare;
douг procese articulare inferioare.
Procesele articulare superioare ale unei vertebre se articuleazг cu procesele articulare
inferioare ale vertebrei superioare.
Pediculii vertebrali au cвte o incizurг vertebralг superioarг єi cвte o incizurг vertebralг
inferioarг єi la suprapunerea a douг vertebre оntre aceste incizuri se delimiteazг orificiul
intervertebral, prin care trec nervi spinali.

Caracterele regionale ale vertebrelor

Vertebrele cervicale prezintг urmгtoarele deosebiri regionale:

• corpul vertebrei este mic;
• procesul spinos este scurt єi are vвrful bifurcat;
• procesele transversale poartг orificiul transversal, prin care trec artera єi vena
vertebralг;
• pe faюa superioarг a procesului transversal se aflг єanюul nervului spinal pentru
nervul spinal.

Fig.5 . Vertebrг cervicalг

1- corpul vertebrei; 2- tuberculul anterior al procesului transversal; 3- orificiul transversal; 4- tuberculul posterior al
procesului transversal; 5- lamele arcului vertebral; 6- procesul spinos; 7- procesul articular inferior; 8- procesul
articular superior; 9- pediculul vertebral; 10- procesul transversal.

Vertebrele toracale au єi ele unele particularitгюi ce le deosebesc de celelalte vertebre, єi

anume:

45
 • pe corpul lor se aflг cвte douг foveole costale superioare єi douг foveole costale
inferioare, cвte una de fiecare parte a corpului vertebrei, care mai apoi se vor uni cu
capul coastei;
• pe faюa anterioarг a procesului transversal se aflг fosa transversocostalг care articuleazг
cu tuberculul coastei.

Fig. 6. Vertebrг toracalг Fig. 7. Vertebrг lombarг

1- corpul vertebrei; 2- foveola costalг superioarг;
3- fosa transversocostalг; 4- procesul spinos;
5- procesul transversal; 6- foveola costalг superioarг.
7- procesul articular superior; 8- procesul transversal;
9- pediculii vertebrali.
1- corpul vertebrei; 2- orificiul vertebrei;
3- procesul accesoriu; 4- procesul spinos;
5- lamele arcului vertebral; 6- procesul mamelar;

Єi la vertebrele lombare apar unele modificгri, precum ar fi:

• corpul vertebrei are dimensiuni mari;
• la ele apar procesele mamilare єi procesele accesorii.

Caracterele speciale ale unor vertebre

Atlasul - este prima vertebrг cervicalг єi se deosebeєte prin faptul, cг nu are corp єi de aceea
este constituit din douг arcuri - anterior єi posterior.
Axisul - (epistrofeul) – reprezintг a doua vertebrг cervicalг. Modificarea la aceastг vertebrг
priveєte doar corpul, cгruia оi apare un dinte.
A єasea vertebrг cervicalг – la nivelul procesului transversal are un tubercul numit tuberculul
carotid, care are mare importanюг aplicativг оn cazul hemoragiilor din artera carotidг.
Comprimвnd artera pe tubercul putem opri hemoragia.
Vertebra proeminentг - C7 – are procesul spinos mult mai dezvoltat, uєor se palpeazг sub
piele єi astfel reprezintг un reper important оn topografie.
Din vertebrele toracale se deosebesc vertebrele I,XI єi XII, fiindcг aceste vertebre pe corp au
cвte o singurг foveolг pentru articularea cu coasta.
Morfologia vertebrelor false

Osul sacru

46
 Osul sacru - os sacrum, este un os median єi nepereche єi se formeazг la concreєterea a cinci
vertebre sacrale. Unindu-se cu ultima vertebrг lombarг, formeazг un unghi numit promontoriu,
care are mare importanюг оn obstetricг, ginecologie єi antropologie. La osul sacru distingem:
• o bazг;
• un vвrf;
• douг feюe: anterioarг ( pelvinг ) єi dorsalг;  douг feюe laterale.
Faюa pelvinг este concavг єi prezintг patru linii transversale, care indicг locurile de sudurг a
celor cinci vertebre. Bilateral de aceste linii se aflг orificiile sacrale pelvine prin care trec
ramurile ventrale ale nervilor spinali.
Faюa dorsalг este convexг єi prezintг niєte creste, care reprezintг locul de unire a proceselor
transversale. Pe linia medianг se aflг creasta sacralг medianг. Bilateral de aceastг creastг se aflг
cвte o creastг sacralг intermediarг, iar lateral de acestea se aflг cвte o creastг sacralг lateralг.
Оntre creasta sacralг intermediarг єi cea lateralг de fiecare parte se aflг orificiile sacrale dorsale
pentru ramurile dorsale ale nervilor sacrali.
Osul sacru este strгbгtut de canalul sacral, care este o prelungire a canalului vertebral єi care
inferior se terminг cu hiatul sacral, delimitat de coarnele sacrale.
Feюele laterale ale sacrului prezintг faюa auricularг, care serveєte la articularea cu osul coxal
єi tuberozitatea sacralг pentru inserюia ligamentelor єi muєchilor.

Fig. 8. Osul sacru

1- baza sacrului; 2- faюa anterioarг (pelvinг); 3- vвrful sacrului; 4- orificiile sacrale pelvine; 5- liniile transversale.

Osul coccigian

Este omologul scheletului cozii la mamifere. Se aflг situat оn continuarea sacrului єi este
format din unirea celor 4-5 vertebre coccigiene atrofiate. Este un os median єi nepereche. Are
douг feюe, o bazг, un vвrf єi douг margini.

47
 Articulaюiile coloanei vertebrale Coloana vertebralг
reprezintг unul din principalele segmente ale aparatului locomotor. Piesele componente ale
acestuia sunt unite оntre ele cu ajutorul articulaюiilor єi ligamentelor. Оn acelaєi timp, coloana
vertebralг este unitг оn sus cu capul, оnainte cu coastele, iar оn jos pe ambele pгrюi cu oasele
coxale.

Unirile dintre vertebre

Unirile dintre corpurile vertebrelor - corpurile vertebrelor se unesc prin intermediul unei
simfize, pe care o formeazг discurile intervertebrale, care reprezintг un cartilaj ce se interpune
оntre douг corpuri ale vertebrelor оnvecinate. Fiecare disc este alcгtuit dintr-un inel fibros, ce se
situeazг la periferie єi dintr-un nucleu pulpos, ce se situeazг оn centrul discului. Aceastг unire a
corpurilor vertebrelor este fixatг de douг ligamente lungi:
• ligamentul longitudinal anterior
• ligamentul longitudinal posterior
Unirile arcului vertebral - arcurile vertebrale se unesc оntre ele prin intermediul articulaюiilor
єi ligamentelor, situate atвt оntre arcuri cвt єi оntre procese.
Arcurile vertebrale se unesc оntre ele prin intermediul ligamentelor galbene.
Procesele spinoase se unesc prin intermediul ligamentelor interspinale єi supraspinale, care
оn regiunea cervicalг continuг cu ligamentul nucal.
Procesele transversale se unesc prin intermediul ligamentelor intertransversale.
Procesele articulare se unesc prin intermediul articulaюiilor zigapofiziale, care sunt niєte
articulaюii plane cu mobilitatea redusг.
Sacrul se uneєte cu coccigele prin intermediul articulaюiei sacrococcigiene ceea ce-i permite
coccigelui sг se deplaseze оn posterior оn timpul naєterii.

Articulaюiile coloanei vertebrale cu craniul

Оntre prima vertebrг cervicalг єi craniu se formeazг articulaюii combinate elipsoidale-

articulaюia atlantooccipitalг, stвngг єi dreaptг. Datoritг lor, are loc оnclinarea capului оn
direcюie anterioarг єi posterioarг ( anteroflexia, exprimarea aprobгrii ) єi оnclinгrile laterale ale
capului (adducюia єi abducюia ).
La unirea dintre prima єi a doua vertebrг cervicalг se formeazг articulaюia atlantoaxialг, care
este o articulaюie cilindricг la nivelul cгreia au loc miєcгri ce permit rotirea capului la dreapta єi
la stвnga. Оn acest caz, atlasul se roteєte оmpreunг cu craniul оn jurul dintelui vertebrei axiale.

Coloana vertebralг оn ansamblu

Оn medie, lungimea coloanei vertebrale este de 73 cm la bгrbat єi de 63 cm la femeie, ceea ce
reprezintг aproximativ 40 % din lungimea totalг a corpului.
Coloana vertebralг nu este rectilinie, ci prezintг niєte curburi. Curburile cu convexitatea
оnainte se numesc lordoze, iar cele cu convexitatea оnapoi se numesc cifoze.
La coloana vertebralг aceste curburi sunt оn numгr de patru:
• lordoza cervicalг;
• cifoza toracalг;
• lordoza lombarг;
• cifoza sacrococcigianг.
48
 Оn timpul vieюii intrauterine coloana vertebralг prezintг o singurг curburг cu convexitatea
оnapoi. La nou-nгscut coloana vertebralг prezintг un ungi lombosacral ce separг cifoza
cervicotoracalг de cea sacrococcigianг. Lordoza cervicalг apare оn lunile 3-5 єi este rezultatul
ridicгrii capului de cгtre sugar. Lordoza lombarг apare оn jurul vвrstei de 1,5-2 ani єi se
datoreazг staюiunii verticale єi locomoюiei. Dupг cum se observг, aceste curburi sunt dobвndite
pe parcursul vieюii postnatale.

Fig. 9. Coloana vertebralг

A- aspect lateral; a - lordoza cervicalг; b - cifoza toracalг; c - lordoza lombarг; d - cifoza sacralг;
B- aspect anterior; 1- vertebrele cervicale; 2- vertebrele toracale; 3- vertebrele lombare; 4- sacrul; 5- coccigele.

Coloana vertebralг este o caracteristicг a vertebratelor єi оndeplineєte trei roluri majore: 1.

Rolul de protecюie a mгduvei. Оn canalul vertebral se gгseєte mгduva spinгrii оnvelitг оn
meninge єi оn unele cazuri, fracturile coloanei vertebrale pot interesa mгduva spinгrii.
2. Rolul static. Оn staюiune verticalг (ortostatism) coloana vertebralг reprezintг un ax solid
ce susюine capul, trunchiul єi membrele superioare. Ea transmite apoi greutatea la pelvis
єi la membrele inferioare. Curburile coloanei vertebrale au ca rezultat mгrirea
rezistenюei. Coloana vertebralг mai poate prezenta єi curburi patologice, ca urmare a
exagerгrii curburilor normale. Curburile patologice pot fi ereditare sau dobвndite.
Dezvoltarea єi funcюiunea unor viscere pot fi influenюate оn sens negativ de cгtre
curburile patologice ale coloanei vertebrale.
3. Rolul biomecanic. Coloana vertebralг este antrenatг оn miєcгri numeroase єi ample єi
graюie acestora, corpul are o mare mobilitate.

Toracele osos
Toracele osos - thorax, este o cavitate formatг de cгtre coloana toracalг, coastele cu
cartilajele costale єi sternul. Оn cavitatea toracicг se gгsesc importante organe interne,
precum ar fi, cordul, plгmвnii, vase magistrale є. a.

49
 Sternul

Sternul - sternum, este un os plat, median єi nepereche, situat оn partea anterioarг a toracelui.
El este constituit din trei pгrюi:
• manubriu;
• corp;  proces xifoid.
La locul de unire a manubriului cu corpul se formeazг o proeminenюг numitг unghiul
sternal, ce se poate palpa sub piele.
Pe marginea superioarг a sternului, оn centru, se aflг incizura jugularг, evidenюiabilг sub
piele. De ambele pгrюi ale incizurii jugulare se aflг incizura clavicularг - pentru articularea
sternului cu clavicula. Pe marginile laterale ale sternului se aflг incizuri costale pentru articularea
cu coastele.

Fig. 10 Sternul
1- manubriul sternului; 2- corpul sternului; 3- procesul xifoid; 4- incizura costalг; 5- unghiul sternului; 6- incizura
clavicularг; 7- incizura jugularг.

Coastele

Coastele - costae, prezintг 12 perechi de oase plate, оnguste, lungi єi curbate. Coastele sunt
оmpгrюite dupг raportul lor cu sternul оn douг grupe:
• coaste adevгrate;  coaste false.
Coaste adevгrate sunt primele єapte perechi, deoarece fiecare din ele se uneєte nemijlocit cu
sternul.
Coastele false nu ajung pвnг la stern єi sunt reprezentate de ultimele cinci perechi. Printre
coastele false se disting perechile a VIII-a, a IX-a, a X-a, care deєi nu ajung la stern, se
articuleazг totuєi prin extremitatea lor anterioarг cu cartilajul coastei supraiacente. Al doilea
grup, format de perechile a XI-a єi a XII-a se mai numesc coaste flotante, deoarece nu se unesc
cu sternul, ci se terminг оn muєchii abdomenului.

50
 Structura coastei

Fiecare coastг este formatг din douг pгrюi:

• coasta osoasг;
• cartilajul costal.
Din punct de vedere descriptiv, la o coastг osoasг distingem:
• corpul;
• extremitatea anterioarг, care se uneєte cu cartilajul costal;
• extremitatea posterioarг, care prezintг trei elemente anatomice :
- Capul, care se articuleazг cu corpul vertebrei.
- Colul, care reprezintг cea mai оngustг porțiune dintre cap și tubercul.
- Tuberculul, care se articuleazг cu procesul transversal al vertebrei
corespunzгtoare.
Corpul coastei are 2 fețe : externг și internг, și douг margini : superioarг și inferioarг.
Pe fața internг a corpului, lвngг marginea lui inferioarг se aflг șгnțulețul costal, prin care trece
mгnunchiul vasculonervos intercostal.

Caracteristice speciale ale unor coaste

Coastele se deosebesc una de la alta prin formг și dimensiuni. Cele mai scurte sunt primele și
ultimele douг coaste. Deosebit de mult se remarcг prima coastг, situatг orizontal. Pe fața ei
superioarг se aflг tuberculul mușchiului scalen. Posterior de tubercul se aflг - șanțul arterei
subclaviculare, iar anterior - șanțul venei subclaviculare.
Coasta a XII-a se deosebește prin faptul cг nu are tubercul, fiindcг aceastг coastг nu se
articuleazг cu procesul transversal al vertebrei Th12.

Articulațiile toracelui

Articulațiile toracelui se оmpart оn douг grupe :

- grupul posterior
- grupul anterior
Prin extremitгțile sale posterioare coastele se unesc cu vertebrele toracale prin intermediul
articulațiilor costovertebrale și costotransversale. Capetele coastelor se articuleazг cu corpurile
vertebrelor, iar tuberculul coastei se articuleazг cu procesul transversal.
Aceste articulații sunt combinate și efectueazг ridicarea și coborвrea coastelor.
Primele șapte perechi de coaste superioare se unesc cu sternul; prima pereche de coaste se
unește cu sternul prin intermediul unei sinhondroze, iar celelalte șase perechi se unesc cu sternul
prin intermediul articulațiilor sternocostale.
Celelalte trei perechi de coaste false VIII; IX; X se unesc una cu alta și cu coasta a VII - a prin
intermediul cartilajelor și formeazг arcul costal.
Coastele XI și XII se terminг liber оn mușchii abdomenului.

Toracele оn ansamblu

51
 Toracele оn ansamblu reprezintг o formațiune, care constг din 12 vertebre toracale, 12 perechi
de coaste și stern, unite оntre ele. Toracele formeazг scheletul pentru cutia toracicг, оn care se
aflг organele interne. La torace deosebim :
- apertura toracicг superioarг care este delimitatг de prima vertebrг toracalг, prima pereche
de coaste și marginea superioarг a sternului.
- apertura toracicг inferioarг care este delimitatг de corpul vertebrei XII toracale, coastele
inferioare și procesul xifoid.
Dimensiunile și forma toracelui variazг dupг vвrstг, sex, constituție, ocupație și anumite stгri
patologice.
La copii coastele sunt puțin oblice și ca urmare diametrul transversal al toracelui este mic. La
adulți, pe mгsurг ce se dezvoltг plгmвnii, crește diametrul transversal. La bгtrвni toracele devine
rotund și rigid, din cauza osificгrii cartilajelor costale. Toracele la femei este mai scurt și are
diametrul transversal mai mic decвt la bгrbați. La tipul asten toracele osos este lung și оngust, iar
la tipul hipersten, scurt și larg.
Coastele se pot fractura cвnd traumatismul depгșește limita lor de elasticitate și de rezistențг.
Uneori, fracturile se pot complica cu leziuni ale organelor toracale.

Fig.11 Cutia toracicг оn ansamblu

1- apertura toracicг superioarг; 2- coaste adevгrate; 3- coaste false; 4- coaste flotante; 5- unghiul subcostal;
6- sternul.

Mișcгrile toracelui оn actul de respirație

52
 Datoritг faptului, cг coastele inferioare sunt mai lungi și de aceea mai convexe decвt cele
superioare, care sunt mai scurte, mișcгrile toracelui оn actul de respirație nu sunt omogene.
Porțiunile superioare ale toracelui, оn inspirație, se dilatг оn plan sagital (respirația costalг), iar
porțiunile inferioare se dilatг оn plan transversal (respirația abdominalг).
Prima coastг este puțin mobilг și de aceea ventilarea apexului pulmonar este foarte micг, ceea
ce poate stimula apariția condițiilor favorabile pentru dezvoltarea proceselor inflamatorii la
nivelul apexului pulmonar.

Oasele și articulațiile membrelor

Membrele sau extremitгțile sunt douг perechi de apendice mobile destinate diferitelor mișcгri.
Ele sunt grupate оn membre superioare și membre inferioare. Membrele prezintг o porțiune care
se leagг de trunchi, numitг centura membrului, și o porțiune care continuг pe precedenta, numitг
membru liber.

Oasele membrului superior

Oasele membrului superior se compun din :
• oasele centurii scapulare
• oasele membrului superior liber, care la rвndul sгu este constituit din trei segmente :
- braț
- antebraț
- mвna propriu-zisг

Oasele centurii scapulare

Centura membrului superior asigurг legгtura dintre oasele membrului superior liber și toracele
osos. Ea este constituitг din douг oase :
• claviculг
• scapulг

Clavicula

Clavicula - clavicula este un os pereche situat la limita dintre torace și gвt, fiind cuprinsг
оntre manubriul sternului și acromion. Are forma literei „S” Clavicula este un os tubular lung și
de aceea prezintг :
• corp

53
 • douг extremitгți :
- sternalг (orientatг medial)
- acromialг (orientatг lateral) Corpul claviculei prezintг
douг curburi :
• cea medialг, orientatг spre stern și cu concavitatea anterioarг;  cea lateralг, cu
concavitatea posterioarг.
La corpul claviculei mai distingem douг fețe :
• superioarг
• inferioarг
Pe fața inferioarг a claviculei se aflг tuberculul conoid și linia trapezoidг, care servesc pentru
inserția ligamentelor.
Extremitatea sternalг prezintг o fațг sternalг, destinatг articulгrii cu manubriul sternului, iar
extremitatea acromialг prezintг o fațг acromialг destinatг articulгrii cu acromionul.
Clavicula poate fi exploratг prin palpare aproape pe toatг оntinderea ei, fiind astfel un reper
important pentru delimitarea unor regiuni ale corpului și pentru localizarea eventualelor
afecțiuni.

Scapula

Scapula – scapula, sau omoplatul este un os plat. Are forma triunghiularг și este situatг оn
partea posterosuperioarг a toracelui și se оntinde оntre primul spațiu intercostal și coasta VIII-a.
Scapula prezintг :
2 fețe : - dorsalг; 3 margini : - superioarг; 3 unghiuri : - superior
- costalг - medialг - inferior
- lateralг - lateral
Pe fața dorsalг a scapulei se aflг spina scapulei, care se continuг оn porțiunea ei lateralг cu o
prelungire liberг numitг acromion. Acromionul prezintг o fațг articularг pentru extremitatea
acromialг a claviculei cu care se articuleazг. Spina scapulei și acromionul se pot palpa sub piele.
Spina scapulei оmparte fața dorsalг a scapulei оn douг fose :
- fosa supraspinoasг
- fosa infraspinoasг
Ambele fose servesc la inserția mușchilor centurii scapulare.
Fața costalг a scapulei prezintг și ea o fosг subscapulг, care servește pentru inserția
mușchiului omonim.
Unghiul lateral al scapulei este cel mai voluminos și se compune din douг elemente:
- cavitatea glenoidalг
- procesul coracoidian
Cavitatea glenoidalг servește la formarea articulației umгrului. La cele douг extremitгți ale
cavitгții glenoidale se afla cвte un tubercul, supraglenoidian și infraglenoidian. Ambii tuberculi
servesc la inserția muchilor. Procesul coracoidian la fel servește pentru inserția mușchilor și a
ligamentelor.

54
 Fig.12 Clavicula
A-faюa superioarг a claviculei;
inferior;
B- faюa inferioarг a claviculei;
1- corpul claviculei; 2- extremitatea
sternalг; 3- extremitatea acromialг;
tuberculul conoid; 5- linia trapezoidг.
Fig.12 Scapula
1- faюa dorsalг a scapulei; 2- unghiul
3- marginea medialг; 4- spina scapulei;
5- unghiul superior; 6- incizura scapulei;
7- procesul coracoid; 8- acromionul. 4-

Articulațiile oaselor centurii scapulare

La nivelul centurii scapulare descriem douг articulații :

- articulația sternoclavicularг
- articulația acromioclavicularг
Extremitatea sternalг al claviculei articuleazг cu sternul,
formвnd articulația sternoclavicularг оn formг de șa dupг configurație, dar sferoidalг
dupг funcție, datoritг prezenței discului cartilaginos intraarticular. Оn aceastг articulație sunt
posibile mișcгrile claviculei оn jurul axei sagitale (оn sus și оn jos); verticale (оnainte și оnapoi)
și rotația оn jurul axei proprii.
Extremitatea lateralг a claviculei se unește cu apofiza acromialг a scapulei formвnd
articulația acromioclavicularг, care este o articulație planг, puțin mobilг.

Scheletul membrului superior liber

Scheletul membrului superior liber se compune din 3 segmente:

- braț
- antebraț
- mвna propriu-zisг

Scheletul brațului se compune dintr-un singur os – humerusul.

55
 Humerusul - humerus

Este un os tubular lung și prezintг de studiat:

- corp sau diafizг
- douг epifize: proximalг
distalг
Corpul (diafiza) - are o formг triedricг și prezintг trei
fețe: - anteromedialг - anterolateralг -
posterioarг
Pe fața anterolaterdalг a corpului se aflг tuberozitatea deltoidianг, care servește pentru
inserția mușchiului deltoid. Sub tuberozitate se aflг un șanț, care pleacг de pe fața posterioarг –
este șanțul nervului radial, prin care trece nervul radial.
Epifiza (extremitatea) proximalг (superioarг) se unește cu corpul prin colul chirurgical.
Cele mai frecvente fracturi ale humerusului se оntвlnesc la nivelul colului chirurgical. Tot aici
are loc dezlipirea traumaticг a epifizei, care se poate produce la copii și tineri, deoarece epifiza
superioarг și diafiza se sudeazг abia la vвrsta de 20-25 ani. La epifiza proximalг distingem
urmгtoarele elemente:
- capul humerusului, care privește medial, оn sus și puțin posterior;
- capul este separat de restul epifizei printr-un șanț circular numit col anatomic;
- pe partea lateralг a capului se aflг tuberculul mare, iar anterior se aflг tuberculul mic.
Оntre tuberculi se aflг șanțul intertubercular, care servește pentru inserția capului lung al
mușchiului biceps brahial.
Epifiza distalг (inferioarг) prezintг un condil și doi epicondili: - medial
- lateral
Condilul la rвndul sгu este alcгtuit din trohlee, care se unește cu ulna și din capitul, care se
unește cu radiusul. Tot aici mai avem trei fose:
- fosa coronoidianг, ce se aflг deasupra trohleei și se unește cu procesul coronoidian al
ulnei;
- fosa radialг – este situatг deasupra capitulului și se unește cu capul radiusului;
- fosa olecranianг – este situatг deasupra trohleei, pe fața posterioarг a epifizei și оn ea
pгtrunde olecranonul ulnei.

56
 Fig.13 Humerusul
A.- vedere anterioarг; B-vedere posterioarг; 1- corpul (diafiza) humerusului; 2 – epifiza proximalг; 3- capul
humerusului; 4- colul anatomic; 5- tuberculul mic; 6- tuberculul mare; 7- epifiza distalг; 8- trohleea; 9- capitulul;
10- epicondilul medial; 11- fosa olecranianг.

Oasele antebrațului

Antebrațul este format din douг oase paralele:

- ulna, situatг оn prelungirea degetului mic; - radiusul, situat оn prelungirea degetului
mare.
Aceste douг oase se articuleazг prin epifizele lor, rгmвnвnd оnsг distanțate la nivelul diafizei
prin spațiul interosos.

Ulna - ulna

Este un os tubular lung situat оn partea medialг a antebrațului și este alcгtuit din:
- corp
- douг epifize : proximalг
distalг
Corpul are o formг triedricг, cu trei fețe și trei margini și servește la inserția mușchilor.
Poate fi uєor palpat.
Epifiza proximalг - este formatг din douг proeminențe (procese):
- olecranonul
- procesul coronoidian
Оntre aceste douг proeminențe se formeazг incizura trohlearг, ce se articuleazг cu trohleea
humerusului. Pe procesul coronoidian se aflг incizura radialг, care se articuleazг cu capul
radiusului.
57
Olecranonul se palpeazг cu ușurințг pe fața posterioarг a articulației cotului.
Epifiza distala prezintг douг formațiuni:
- capul, care se unește cu radiusul prin incizura ulnarг a acestuia; - procesul stiloidian,
care ușor se palpeazг sub piele.
Radiusul -
radius

Este un os tubular lung și este situat pe partea lateralг a

antebrațului. Radiusul prezintг de studiat: - un corp
- douг epifize: proximalг
Distalг
Corpul - are o formг triedricг cu 3 fețe și 3 margini, poate fi ușor palpat sub piele și servește
pentru inserția mușchilor, iar оn partea superioarг a marginii mediale conține incizura ulnarг a
radiusului, care servește pentru articularea cu ulna. La epifiza proximalг a radiusului
distingem:
- capul radiusului
- colul radiusului
- tuberozitatea radiusului.
La epifiza distalг a radiusului se aflг;
- incizura ulnarг, ce se unește cu capul ulnei;
- procesul stiloidian, care ușor se poate inspecta și palpa.

Oasele mвinii
Oasele mвinii sunt formate din 27 de oase dispuse оn trei grupe;
- oasele carpiene
- oasele metacarpiene
- oasele degetelor (falangele)

Oasele carpiene

Carpul este format din 8 oase, dispuse оn douг rвnduri: proximal și distal. Оn primul rвnd,
оncepвnd de la police оn direcția degetului mic se gгsesc patru oase: scafoidul, semilunarul,
piramidalul și piziformul. Оn al doilea rвnd se gгsesc оn aceeași ordine patru oase: trapezul,
trapezoidul, capitatul și osul cu cвrlig.

Oasele metacarpiene

Metacarpul constituie scheletul palmei și dosului mвinii, este format din cinci oase
metacarpiene, numerotarea cгrora se face lateromedial, de la I la V. Oasele metacarpiene sunt
oase tubulare scurte și prezintг de studiat un corp și douг epifize: proximalг și distalг. La epifiza
proximalг se aflг baza, ce se articuleazг cu oasele carpului și cu metacarpienii оnvecinați, iar la
cea distalг se aflг capul, care se articuleazг cu falanga proximalг.

Oasele degetelor

58
 Degetele sunt оn numгr de cinci, numerotate lateromedial de la I la V. Fiecare deget are cвte
un nume: police, indice, mediu, inelar, mic. Oasele care formeazг degetele se numesc falange.
Fiecare mвnг are cвte 14 falange, deoarece fiecare deget are cвte 3 falange (proximalг, medialг
și distalг), cu excepția policelui, care are numai 2 falange (proximalг și distalг).
Falangele se pot explora cu ușurințг și fiecare falangг se compune din corp, bazг și cap. Falanga
distalг se terminг cu o tuberozitate, care servește pentru inserția unghiei.

Fig. 14 Oasele mвinii drepte; faюa dorsalг.

1- osul scafoid; 2- osul semilunar; 3- osul piramidal; 4- osul trapez; 5- osul trapezoid; 6- osul capitat; 7- osul cu
cвrlig.

Articulațiile membrului superior liber

Oasele membrului superior liber se unesc оntre ele prin intermediul articulațiilor
scapulohumeralг, cubitalг și articulațiile mвinii.

Articulația scapulohumeralг sau

articulația umгrului

Este o articulație sferoidalг, deci pluriaxialг. Aceastг articulație unește capul humeral cu
cavitatea glenoidalг a scapulei. Din cauza disproporției evidente dintre capul humerusului și
cavitatea glenoidalг, la formarea acestei articulații este prezent și labrul (bureletele) glenoidal.
La consolidarea articulației contribuie capsula articularг, ligamente și mușchi.
Biomecanica articula ției: Оn aceastг articulație au loc flexia și extensia, abducția și adducția,
pronația și supinația, și circumducția.

Articulația cotului
59
 Este o articulație compusг, deoarece la formarea ei participг trei oase: humerusul, ulna și
radiusul, оntre care se formeazг trei articulații: humeroulnarг, humeroradialг și radioulnarг
proximalг. Toate aceste trei articulații sunt unite оntr-o singurг capsulг articularг, care este
fixatг de ligamentele colaterale.
Biomecanica articulației: Articulația cotului este o articulație trohlearг și efectueazг mișcгri
de flexie și extensie.

Oasele antebrațului se mai unesc оntre ele prin intermediul membranei interosoase și prin
douг articulații radioulnare (proximalг și distalг). Articulația radioulnarг distalг este
independentг și este formatг din capitulul ulnei și incizura ulnarг a radiusului, pe cвnd cea
proximalг оntrг оn componența articulației cubitale. Ambele articulații funcționeazг ca o
articulație combinatг, cilindricг, оn care au loc mișcгri de pronație și supinație.

Articulațiile radiocarpianг

Este o articulație compusг, complexг și elipsoidг. Unește radiusul cu rвndul proximal al

carpului.
Biomecanica articulației: Este o articulație biaxialг și efectueazг flexia și extensia, abducția și
adducția.

Articulația oaselor mвinii

Articulația mediocarpianг - unește rвndul proximal cu rвndul distal al carpului;

Articulațiile intercarpiene - unesc oasele carpiene оntre ele.
Articulațiile carpometacarpiene - unesc cele metacarpiene (II; III; IV și V) cu oasele rвndului
distal carpian.
Aceste trei grupe de articulații sunt articulații plane și оmpreunг formeazг complexul solidar
al mвinii.
Un loc aparte ocupг articulația carpometacarpianг a policelui. Este o articulație оn formг de
șa și efectueazг mișcгri de abducție și adducție; opoziție și repoziție.
Articulațiile metacarpofalangiene - unesc capetele rotunde ale metacarpienelor și cavitгțile de
pe baza falangelor proximale. Sunt articulații sferoidale.
Articulațiile interfalangiene - se compun din capul și baza falangelor оnvecinate. Sunt
articulații trohleare și efectueazг mișcгri de flexie și extensie.

Oasele membrului inferior

Oasele membrului inferior se divid, ca și oasele membrului superior, оn douг grupe:

- centura pelvianг sau bazinul
- membrul inferior liber

Oasele bazinului

60
 Centura pelvianг se compune din douг oase coxale, ce se unesc оnainte оntre ele, iar оnapoi
cu sacrul și coccigele, astfel formвnd peretele osos al unei cavitгți importante numitг pelvis
(bazin). De aceea vom studia separat oasele coxale, ca fiind oasele centurii membrului inferior și
separat pelvisul (osos) ce rezultг din articularea celor patru oase menționate (douг coxale, sacrul
și coccigele).

Coxalul - os coxae

Osul coxal ca os integru existг doar la adulți. Pвnг la vвrsta de 14-16 ani acest os este alcгtuit
din 3 oase aparte unite cu cartilaj:
- ilionul
- ischionul - pubisul
Corpurile acestor oase pe fața lor exterioarг formeazг cavitatea acetabularг, care constituie o
fosг articularг pentru capul femurului.

Ilionul - os ilium

Ilionul este alcгtuit din douг porțiuni:

- corpul ilionului, care alcгtuiește porțiunea inferioarг a osului; -
aripa ilionului, situatг оn partea superioarг a osului.
Aripa ilionului spre periferia sa se оngroașг și se terminг cu o margine bombatг numitг,
creasta iliacг. Creasta iliacг are оn partea anterioarг și posterioarг niște excrescențe osoase
numite spini iliaci superiori și inferiori. Оn partea anterioarг se aflг spinul iliac anterior
superior, iar mai jos de el, delimitat de o incizurг, e situat spinul iliac anterior inferior. La
capгtul posterior al crestei se aflг spinul iliac posterior superior, iar ceva mai jos de el este situat
spinul iliac posterior inferior.
Pe fața externг a aripii ilionului se observг trei linii glutee, care servesc la inserția mușchilor
bazinului. Pe fața internг a aripii osului iliac existг o depresiune, numitг fosг iliacг. Limita
inferioarг a fosei iliace este constituitг de linia arcuatг. Оnceputul acestei linii este marginea
anterioarг a feței auriculare. Aceastг fațг servește pentru unirea cu o fața asemгnгtoare de pe
osul sacru. Linia arcuatг continuг anterior cu eminența iliopubicг. Superior de faюa auricularг se
aflг tuberozitatea iliacг.

Ischionul - os ischii

Ischionul este alcгtuit din douг porțiuni:

- corp
- ramurг
Corpul completeazг partea de jos a acetabulului și apoi trece оn ramura ischionului. Corpul
ischionului formeazг cu ramura lui un unghi și оn regiunea acestui unghi osul se оngroașг
formвnd tuberul ischionului.
Superior de acest tuber, de la marginea posterioarг a corpului deviazг spinul ischiadic, care
delimiteazг incizura ischiadicг mare de incizura ischiadicг micг.
Ramura ischionului se unește cu ramura inferioarг a pubisului, definitivвnd оn acest mod оn
partea inferioarг orificiul obturator.

61
 Pubisul - os pubis

Pubisul este alcгtuit din :

- corp
- 2 ramuri: superioarг
Inferioarг
Corpul pubisului participг la formarea acetabulului și constituie porțiunea anterioarг a
acestuia. De la corp se оndreaptг оnainte ramura superioarг a pubisului, care poartг pe sine
eminența iliopubicг, situatг pe linia de concreștere a ilionului cu pubisul.
Partea anterioarг a ramurii superioare se оndoaie brusc оn jos și se prezintг ca ramurг
inferioarг a pubisului. La acest nivel de trecere a ramurii superioare оn cea inferioarг se aflг fosa
ovalг a simfizei, care servește la unirea osului pubis cu partea lui opusг. Pe ramura superioarг a
pubisului aproximativ la doi centimetri distanțг de capгtul medial se aflг tuberculul pubian, de la
care deviazг lateral creasta pubicг.

Articulațiile centurii pelviene

Articulațiile centurii pelviene se formeazг prin unirea oaselor bazinului оntre ele și cu osul
sacru. Posterior oasele bazinului articuleazг cu osul sacru prin articulația sacroiliacг (parг), iar
anterior ele formeazг simfiza pubianг.

Articulația sacroiliacг (dreaptг și stвngг)

Este o articulație planг, deci pluriaxialг, оnsг datoritг prezenței unor ligamente rezistente și
congruenței fețelor articulare, mișcгrile оn aceastг articulație sunt practic nule. Articulația
sacroiliacг (stвngг și dreaptг) este formatг din fețele auriculare articulante ale coxalului și ale
sacrului. Capsula articularг este foarte оncordatг și rezistentг și este fortificatг de ligamente
foarte puternice.

Simfiza pubianг

Aceastг simfizг unește oasele pubisului оntre ele și face parte din tipul tranzitiv de uniri-
hemiartrozг. Fețele articulare contraiacente ale oaselor pubiene sunt tapetate cu cartilaj și se
unesc prin intermediul unui disc interpubian. Оn majoritatea cazurilor оn interiorul discului se
aflг o cavitate fisuralг. Aceastг simfizг este fixatг de ligamentul pubian superior și ligamentul
arcuat al pubisului. Ligamentul arcuat al pubisului aderг la simfizг din partea inferioarг și ocupг
vвrful unghiului subpubian, format de ramurile inferioare ale oaselor pubiene drept și stвng. La
femei unghiul subpubian este mai deschis decвt la bгrbați, unghiul lui este mai rotunjit, ramurile
inferioare ale oaselor pubiene, care оl delimiteazг formeazг arcul pubian.
Dintre toate unirile oaselor simfiza pubianг prezintг cele mai pronunțate particularitгți
structurale оn funcție de sex. La femei aceastг unire este mai puțin оnaltг și are un disc
interpubian mai masiv decвt la bгrbați. Mișcгri minime оn simfiza pubianг sunt posibile doar la
femei оn timpul nașterii.
Oasele coxale se unesc cu sacrul de asemenea prin intermediul ligamentelor situate la o
anumitг distanțг de articulația sacroiliacг. Și, avem:

62
 - ligamentul sacrotuberal, care оncepe de la tuberul ischionului și se fixeazг pe sacru și
coccige;
- ligamentul sacrospinal, care оncepe de la spinul ischionului și se оnserг pe sacru și coccige.
Orificiul obturator este acoperit de o placг fibroasг, numitг membranг obturatorie.

Bazinul оn ansamblu Deosebirile de sex ale bazinului Dimensiunile bazinului

Ambele oase coxale și osul sacru unindu-se prin articulațiile sacroiliace și simfiza pubianг
formeazг bazinul - pelvis. Bazinul constituie un inel osos, оn interiorul cгruia se aflг o cavitate,
ce conține viscere. Prin oasele bazinului se realizeazг de asemenea unirea trunchiului cu
membrele inferioare libere. Bazinul se divizeazг оn douг etaje:
- superior
- inferior
Etajul superior se numește bazinul mare, iar cel inferior - bazinul mic. Bazinul mare este
delimitat de cel mic prin linia terminalг, care este formatг din promontoriu, de linia arcuatг a
oaselor iliace, de crestele oaselor pubiene și de marginea superioarг a simfizei pubiene.
Bazinul mic constituie un canal osos оngustat оn partea inferioarг. Apertura superioarг a
acestui canal constituie poarta proximalг de acces оn micul bazin și e delimitatг de linia
terminalг. Ieșirea din micul bazin este alcгtuitг din apertura inferioarг a bazinului, delimitatг
posterior de coccis, lateral de ligamentele sacrotuberale, de tuberozitгțile ischiatice, de ramurile
oaselor ischiatice, iar anterior - de simfiza pubianг. Pe peretele lateral al bazinului mic se aflг
orificiile ischiatice mare și mic. Orificiul ischiatic mare este delimitat de ligamentul sacrospinal
și de marea incizurг ischiaticг. Orificiul ischiatic mic este delimitat de ligamentele sacrotuberal,
sacrospinal și mica incizurг ischiaticг.
Cвnd omul se aflг оn poziție verticalг, apertura superioarг a bazinului, este situatг nu оn plan
orizontal, ci e оnclinatг antero-inferior, formвnd cu planul orizontal un unghi ascuțit. La femei
acest unghi constituie 55 - 60°, la bгrbați – 50 - 55°.
La omul matur structura bazinului poartг particularitгți de sex vгdite. La femei bazinul este
mai scurt și mai larg decвt la bгrbați. Distanța dintre spinele și crestele oaselor iliace la femei
este mai mare, deoarece aripile oaselor iliace la ele sunt dispuse mai lateral decвt la bгrbați. De
exemplu, la femei promontoriul proemineazг mai puțin decвt la bгrbați, din care cauzг apertura
superioarг a bazinului feminin e mai ovalг decвt la bгrbați. La femei osul sacru este mai lat și
mai scurt decвt la bгrbați. Distanța dintre spinele și crestele oaselor iliace la femei este mai mare,
deoarece aripile oaselor iliace la ele sunt dispuse mai lateral decвt la bгrbați. De exemplu, la
femei promontoriul proemineazг mai puțin decвt la bгrbați, din care cauzг apertura superioarг a
bazinului feminin e mai ovalг decвt la bгrbați. La femei sacrul este mai lat și mai scurt decвt la
bгrbați, tuberozitгțile ischiatice sunt desfгșurate lateral, distanța dintre ele e mai mare decвt la
bгrbați. Unghiul de оntretгiere a ramurilor inferioare ale oaselor pubiene la femei depгșește 90°
(arcul pubian), iar la bгrbați el echivaleazг cu 70-75° (unghiul subpubian). De aici rezultг, cг la
femei cavitatea bazinului mic este mai mare decвt la bгrbați. Deși semnele distinctive ale
bazinului masculin și feminin luate aparte sunt relative, privite оn ansamblu ele ne permit sг
distingem bazinul tipic feminin și cel masculin. Dimensiunile și forma bazinului importг pentru
procesul de naєtere, iar pentru pronosticul evaluгrii nașterii este necesar sг cunoaștem
dimensiunile bazinului. Deosebim diametrele bazinului mare și diametrele bazinului mic.
Diametrele bazinului mic se mai оmpart оn diametrele intrгrii оn micul bazin și diametrele ieșirii
din micul bazin.

63
 Diametrele bazinului mare

1. Distanția spinarum = 24-25 cm, reprezintг distanța dintre spinele antero-superioare iliace;
2. Distanția cristarum = 26-28 cm, reprezintг distanța dintre cele mai distante puncte ale aripilor
osului iliac;
3. Distanția intertrohanterica = 28-30 cm, reprezintг distanța dintre trohanterele mari ale
ambelor femure.

Diametrele bazinului mic

Diametrele intrгrii оn bazinul mic:

1. Diametrul antero-posterior - conjugata adevгratг (ginecologicг) - conjugata vera = 11 cm și
e constituitг de distanța dintre promontoriu și cea mai proeminentг оn sens posterior porțiune
a simfizei pubiene.
2. Diametrul rect (antero-posterior) sau conjugata anatomicг = 11,5 cm și e constituitг de
distanța dintre marginile superioare ale promontoriului și a simfizei pubiene.
3. Diametrul transversal = 13 cm, este distanța dintre marginile superioare ale promontoriului și
a simfizei pubiene.
4. Diametrul oblic = 12 cm. El este prezentat de distanța dintre articulaюia sacroiliacг pe de o
parte și proeminența iliopubicг pe de altг parte.

Diametrele ieșirii din bazinul mic:

1. Diametrul antero-posterior = 9-11 cm. Aceasta este distanța dintre vвrful coccisului și
marginea inferioarг a simfizei pubiene.
2. Diametrul transversal sau biischiadic = 11 cm. Unește cele douг tuberozitгți ischiadice.

64
 Fig. 15 Bazinul оn ansamblu

1- baza sacrului; 2- aripa ilionului; 3- creasta iliacг; 4- spina iliacг anterioarг superioarг; 5- cavitatea acetabularг; 6-
eminenюa iliopubicг; 7- tuberozitatea ischiaticг; 8- orificiul obturator; 9- simfiza pubianг; 10- ramura ischionului;
11- spina iliacг anterioarг inferioarг; 12- fosa iliacг; 13- articulaюia sacroiliacг.

Scheletul membrului inferior liber

Oasele membrului inferior liber sвnt situate la cele trei segmente ale membrului inferior:
- la coapsг se gгsesc femurul și patela;
- la gambг - tibia și fibula;
- iar la picior distingem tarsul, metatarsul și oasele degetelor.

Oasele coapsei

Din cele expuse mai sus, vedem cг la coapsг distingem douг oase:
- femurul
- patela
Femurul - femur

Este cel mai mare și mai lung os tubular din organismul uman. La el distingem:
- corp sau diafizг
65
- douг epifize: proximalг distalг
Corpul femurului are o formг cilindricг și o suprafațг netedг, cu excepția marginii
posterioare, care este rugoasг și se mai numește linia asprг. La capгtul inferior al femurului linia
asprг se bifurcг, delimitвnd fosa poplitee.
La epifiza proximalг este situat capul femurului pentru articularea cu osul coxal. Capul
femurului se unește cu corpul prin colul femurului. La limita dintre col și corp se aflг douг
trohantere: trohanterul mare și trohanterul mic. Anterior оntre ambele trohantere trece linia
intertrohantericг, iar posterior - creasta intertrohantericг.
Extremitatea distalг este formatг din doi condili medial și lateral, care anterior converg și
formeazг fața patelarг, iar posterior condilii sunt separați de fosa intercondilarг. Mai sus de
fiecare condil se aflг epicondilul medial și epicondilul lateral.

Fig. 16 Femurul
1- corpul (diafiza) femurului; 2- capul femurului; 3- colul anatomic; 4- trohanterul mare; 5- linia intertrohantericг;6-
condilul lateral; 7- faюa patelarг; 8- condilul medial.

Rotula sau patela - patella

Rotula sau patela constituie un os sesamoid care participг la formarea articulației

genunchiului. Rotula are o bazг, un vвrf și douг fețe anterioarг și posterioarг (prin care
articuleazг cu femurul).

Oasele gambei

Gamba este constituitг din douг oase: tibia, situatг medial și fibula, situatг lateral. Ambele
oase fac parte din oasele tubulare lungi.

Tibia - tibia

Tibia are un corp și douг epifize.

66
 Corpul are o formг triunghiularг și prezintг 3 fețe și 3 margini. Fața medialг a corpului și
marginea lui anterioarг, care este foarte ascuțitг și de aceea mai poartг numele de creasta tibiei,
nu sunt acoperite de mușchi și ușor se palpeazг sub piele. Marginea anterioarг superior se
terminг cu tuberozitatea tibiei.
Extremitatea proximalг a tibiei este constituitг din doi condili, medial și lateral, care
superior sunt separați unul de altul prin eminența intercondilarг.
Extremitatea distalг a tibiei conține maleola medialг și incizura fibularг, care servește
pentru unirea cu fibula.

Fibula - fibula

Fibula sau peroneul este mai subțire decвt tibia și este situat оn partea lateralг a tibiei.
Prezintг un corp și douг epifize.
Corpul este prismatic triunghiular și prezintг trei fețe și trei margini. La extremitatea
proximalг se aflг capul fibulei, care se terminг cu vвrful capului fibulei, care articuleazг cu tibia.
Inferior, capul fibulei trece оn colul fibulei.
La epifiza distalг distingem maleola lateralг.

Oasele piciorului

Sunt reprezentate de 26 de oase, dispuse оn trei grupe:

- oasele tarsului
- oasele metatarsului
- oasele degetelor

Oasele tarsului

Tarsul este alcгtuit din 7 oase spongioase situate оn douг rвnduri :

- rândul proximal este alcătuit din două oase mari : astragalul și calcaneul.
- rândul distal este alcătuit din celelalte 5 oase : osul navicular, 3 oase cuneiforme (medial,
lateral, intermediar) și osul cuboid.

Oasele metatarsului

Oasele metatarsului reprezintг 5 oase tubulare scurte. Fiecare os metatarsian este constituit
din :
- corp
- cap
- bazг

Oasele degetelor piciorului

Degetele sunt оn numгr de cinci, numerotate de la I la V, de la marginea medialг la cea

lateralг a piciorului. Degetul I poartг numele de haluce, iar degetul V de deget mic.
Oasele care formeazг degetele se numesc falange. Avem оn total 14 falange: fiecare deget are
trei (proximalг, medialг, distalг), afarг de haluce, numai cu douг. Falangele se prezintг dupг tipul
67
celor de la mвnг cu deosebirea cг cele de la picior sunt mult mai reduse оn dimensiune. La
fiecare falangг distingem :
- corpul falangei - capul falangei - baza falangei
Fiecare falangг distalг (unghialг) se terminг cu o tuberozitate, care servește pentru inserția
unghiei.

Fig.17 Oasele piciorului propriu - zise

1- calcaneul; 2- astragalul (talusul) ; 3- navicularul; 4- osul cuneiform medial; 5- osul metatarsian I ; 6- falanga
proximalг a halucelui; 7- falanga distalг a halucelui; 8- osul cuboid.

Articulațiile membrului inferior liber

Articulația coxofemuralг sau articulația șoldului

Este formatг de acetabulul coxalului și de capul femurului. Este o articulație cotilicг, deci
pluriaxialг.
Biomecanica articulației. Оn jurul axului frontal sunt posibile flexia și extensia; оn jurul
axului sagital sunt posibile abducția și adducția, și оn jurul axului vertical sunt posibile mișcгri
circulare.

Articulația genunchiului

Articulația genunchiului este cea mai masivг articulație din corpul uman și cea mai
complicatг ca structurг. Este o articulație compusг și complexг. La formarea ei participг trei

68
oase: femurul, tibia, patela. Fețele articulare ale tibiei și femurului sunt completate de
meniscurile medial și lateral, care fac sг sporeascг congruența fețelor articulante.
Articulația genunchiului este fortificatг de ligamente intraarticulare și extraarticulare.
Biomecanica articulației. Dupг forma fețelor articulare articulația genunchiului este o
articulație condilarг tipicг, deci este o articulație biaxialг, оn care pot fi realizate mișcгri оn jurul
a 2 axe. In jurul axului frontal au loc flexia și extensia. Оn jurul axului vertical au loc mișcгri de
rotație.

Unirea oaselor gambei

Oasele gambei se unesc prin diartroze (articulația tibiofibularг) și sinartroze (sindesmoza

tibiofibularг și membrana interosoasг a gambei).

Unirile oaselor piciorului

Oasele piciorului se unesc оntre ele și cu oasele gambei, formвnd articulații foarte complicate
ca structurг și funcție.
Articulațiile piciorului pot fi divizate оn patru grupe mari:
- articulația piciorului cu gamba - articulația talocruralг;
- articularea oaselor tarsului;
- articularea оntre oasele tarsului și metatarsului;
- articularea oaselor degetelor piciorului;
Articulația talocruralг asigurг unirea piciorului cu gamba. Ea are forma trohlearг și este
compusг din extremitгțile inferioare ale tibiei și fibulei, maleolele cгrora cuprind astragalul ca o
furcг. Capsula articularг este оntгritг de ligamentele colaterale. Оn aceastг articulație au loc
mișcгri de flexie și extensie plantarг (flexia dorsalг) a piciorului și оn afarг de aceasta, оn stare
de flexie plantarг sunt posibile și mici mișcгri laterale.
Oasele tarsului se unesc prin articulații, capsulele cгrora sunt оntгrite cu ligamente scurte din
ambele pгrți - plantar și dorsal a piciorului. Mișcгrile оn aceste articulații sunt suplimentare
mișcгrilor оn articulația talocruralг, asigurвnd astfel amplitudinea mișcгrilor piciorului оn
genere.
Dintre articulațiile tarsiene au importanța practicг articulațiile talonavicularг și
calcaneocuboidг, care оn practica chirurgicalг sunt unificate sub denumirea de articulația
transversalг a tarsului (articulația Șopar). Conform traiectului acestei articulații, se poate
efectua amputația piciorului, secționвnd оn prealabil ligamentul bifurcat, care se оntinde de la
calcaneu spre osul navicular și cuboid. Acest ligament e denumit ”cheia ” articulației Chopar.
Oasele tarsului fac legгtura cu porțiunile bazale ale oaselor metatarsiene prin intermediul
articulațiilor tarsometatarsiene, care sunt plane și puțin mobile. Capsulele lor articulare sunt
оntгrite prin ligamentele dorsale, plantare și interosoase. Totalitatea acestor articulații este
cunoscutг оn chirurgie sun denumirea de articulația Lisfranc. Pentru dezarticularea regiunii
distale a piciorului оn aceastг articulație, este necesarг secționarea unuia din cele mai puternice
ligamente interosoase-ligamentul interosos medial tarsometatarsian, care prezintг de fapt
,, cheia” articulației Lisfranc.
Articulațiile metatarsofalangiene și interfalangiene dupг structurг și mișcгrile lor
corespund articulațiilor similare ale mвinii.

69
 Piciorul оn ansamblu

Piciorul оn ansamblu оndeplinește funcția de sprijin оn poziția verticalг și оn timpul

mersului. Unindu-se оmpreunг, oasele piciorului formeazг o boltг elasticг, convexitatea cгreia
este orientatг оn sus. Asemenea structurг se datoreazг poziției verticale a corpului uman și
sarcinii mгrite, care acționeazг asupra piciorului оn timpul mersului biped.
Piciorul оși are sprijinul posterior pe tuberculul calcaneului, iar anterior – pe capetele oaselor
metatarsiene. Se disting 5 bolți longitudinale, care corespund celor 5 oase metatarsiene și o boltг
transversalг. Cea mai largг și mai оnaltг este bolta longitudinalг I. Fața internг a bolții II de la
marginea medialг a piciorului este cea mai convexг.
Afarг de ligamente, la оntгrirea bolților piciorului iau parte mușchii și fasciile. La relaxarea
ligamentelor și mușchilor, bolta piciorului se lasг оn jos. Aceasta poate duce la dereglarea
structurii normale a piciorului și formarea piciorului plat. De menționat, cг la majoritatea
oamenilor, оn rezultatul fatigabilitгții musculare, seara piciorul devine mai aplatisat și mai lung.

Oasele craniului
Craniul este constituit din 23 de oase, dintre care numai mandibula și osul hioid sunt mobile.
Celelalte oase sunt fixe.
Craniul se оmparte оn douг compartimente. Compartimentul оn care se aflг encefalul se
numește craniul cerebral sau neurocraniul. Al doilea compartiment care formeazг carcasa osoasг
a feței și оnceputul sistemelor digestiv și respirator, precum și pentru organele de simț,
constituie craniul facial sau viscerocraniul.

Oasele craniului cerebral

Neurocraniul este format din 8 oase : frontalul, etmoidul, sfenoidul, occipitalul (nepereche),
apoi douг parietale și douг temporale.

Osul frontal - os frontale

Osul frontal este un os pneumatic, deoarece conține sinusul frontal. Este impar și participг la
formarea pгrților anterioare a boltei și a bazei craniului. Ia parte, de asemenea, la formarea
cavitгților nazale și a orbitelor. Pгrțile componente ale osului frontal sunt :
• solzul sau squama frontalг;  porțiunile
orbitale;
• porțiunea nazalг.
Squama are douг fețe (exocraniana și endocranianг) și este delimitatг de porțiunile orbitale
prin marginea supraorbitalг, care оn sens lateral se terminг cu apofiza zigomaticг. Mai sus de
marginea supraorbitalг se aflг arcul superciliar, iar оntre ele se aflг o porțiune numitг glabela.
Superior de arcurile superciliare se aflг tuberii frontali.
Pгrțile orbitale ale osului frontal participг la formarea orbitelor. Оn partea lateralг a porțiunii
orbitale se aflг fosa glandei lacrimale ce adгpostește glanda cu același nume.
Porțiunea nazalг a osului frontal este situatг оntre porțiunile orbitale și participг la formarea
cavitгții nazale.
70
Fig.18 Osul frontal Fig. 19 Osul occipital
1- squama; 2- arcul superciliar; 3- apofiza zigomaticг; 1- squama; 2- protuberanюa occipitalг externг; 3-
linia
4- marginea supraorbitalг; 5- porюiunea nazalг; 6- spina nucalг superioarг; 4- linia nucalг inferioarг;5 condi-
nazalг; 7- glabela; 8- tuberul frontal. lii occipitali; 6- tuberculul faringian; 7- orificiul
occipital mare; 8- incizura jugularг; 9- canalul
condilar; 10- creasta occipitalг externг.

Osul sfenoid - os sphenoidale

Osul sfenoid este un os pneumatic deoarece conține sinusul sfenoid. Este un os impar situat la
baza craniului. Dupг forma sa, osul sfenoid este comparat cu o viespe оn zbor. Osul sfenoid este
constituit din :
- corp
- trei perechi de apofize :
- aripile mari
- aripile mici
- procesele pterigoidiene
La corp distingem 6 fețe și pe cea superioarг se aflг șaua turceascг, alcгtuitг la rвndul ei din
mai multe elemente :
- fosa hipofizarг оn care este situatг hipofiza; - tuberculul șeii turcești; -
speteaza șeii turcești.
Anterior de șaua turceascг se afla șanțul prehiasmatic.
Aripile mici sunt douг lame triunghiulare care participг la formarea peretelui superior al
orbitei și delimiteazг cu aripile mari fisura orbitalг superioarг. La baza aripilor mici se aflг
canalul optic, prin care trece nervul optic.
Aripile mari se desprind de pe fețele laterale ale corpului. Baza aripilor mari este strгbгtutг de
trei orificii situate оn direcția anteroposterioarг:
- orificiul rotund
- orificiul oval
- orificiul spinos
71
 Procesele pterigoidiene se desprind de pe fața inferioarг a corpului și se constituie din douг
lame:
- lama lateralг
- lama medialг

Fig.20 Osul sfenoid

1- corpul osului sfenoid; 2- fisura orbitalг superioarг; 3- aripile mari ale osului sfenoid; 4- orificiul rotund; 5- lama
lateralг a procesului pterigoid; 6- lama medialг a procesului pterigoid; 7- aripile mici ale osului sfenoid.

Osul occipital - os occipitale

Osul occipital este un os plat, impar și formeazг porțiunea posteroinferioarг a craniului

cerebral. Este constituit din urmгtoarele pгrți:
 porțiunea bazilarг
 pгrțile laterale 
squama
occipitalului.
Toate aceste pгrți ale occipitalului delimiteazг оntre ele orificiul mare occipital - prin care
cavitatea craniului comunicг cu canalul vertebral.
Porțiunea bazilarг a osului are douг fețe (exocranianг și endocranianг).
Fața exocranianг formeazг bolta faringelui, iar cea endocranianг, unindu-se cu fața
posterioarг a corpului osului sfenoid formeazг clivusul.
Pгrțile laterale conțin condilii occipitali ce servesc la unirea craniului cu coloana vertebralг
(cu prima vertebrг cervicalг). Mai sus de condilii occipitali se aflг canalul hipoglos.
Squama osului occipital are și ea douг fețe (exocranianг și endocranianг).
Pe cea exocranianг se aflг protuberanța occipitalг externг de la care pleacг liniile nucale
superioarг și inferioarг, iar pe fața endocranianг se aflг protuberanța occipitalг internг, care la
rвndul ei participг la formarea eminenței cruciforme.

Osul etmoid - os ethmoidale

72
 Este un os impar, pneumatic. Etmoidul este un os complex și ia parte la formarea bazei
craniului, a cavitгții nazale și a orbitelor. Este format din:
• lama cribroasг, (ciuruitг) orizontalг;
• lamela perpendicularг;  labirintul etmoidal.
Lama cribroasг este de formг dreptunghiularг și conține un șir de orificii. Ea оntretaie lama
perpendicularг оn așa fel, ca datoritг acestei оntretгieri, lamela perpendicularг se оmparte оn
douг porțiuni:
- cea superioară, care participă la formarea fosei craniene anterioare și se numește creasta
cocoșului;
- porțiunea inferioară, care coboară în cavitatea nazală și împreună cu vomerul participă la
formarea septului nazal.
Labirintele etmoidale sunt situate pe marginile laterale ale lamelei cribroase și sunt alcгtuite
din celule etmoidale, care formeazг sinusul frontal.
De fața internг a labirintelor atвrnг оn cavitatea nazalг douг lame osoase – cornetul nazal
superior și cornetul nazal mediu.

Osul temporal - os temporale

Osul temporal este un os par, pneumatic și este cel mai complicat os al craniului. Оn masa
osului temporal se aflг organul auditiv și vestibular. Osul temporal este constituit din urmгtoarele
pгrți:
- porțiunea squamoasг sau solzul;
- piramida sau porțiunea pietroasг;
- porțiunea timpanicг;
- procesul mastoidian și procesul stiloid.
De pe fața externг a solzului se desprinde apofiza zigomaticг care оmpreunг cu apofiza
temporalг a osului zigomatic formeazг arcada zigomaticг. Оntre cele douг rгdгcini ale apofizei
zigomatice se aflг fosa mandibilarг, care servește pentru articularea cu capul mandibulei.
Porțiunea timpanicг conține meatul auditiv extern.
Porțiunea pietroasг are forma unei piramide, care are 3 fețe, 3 margini, bazг și vвrf. Pe fața
posterioarг a piramidei se aflг meatul auditiv intern, prin care trec nervii facial și
vestibulocohlear. De la fața inferioarг a piramidei pornește procesul stiloid, iar procesul mastoid
se aflг posterior de meatul auditiv extern. Оntre aceste douг procese se aflг orificiul
stilomastoidian, prin care trece nervul facial. Tot la nivelul piramidei se aflг și canalul carotid
pentru artera carotidг internг. Оn piramida temporalului se gгsește cavitatea timpanicг ( urechea
medie) și labirintul osos (urechea internг). Cavitatea timpanicг comunicг cu alveolele
pneumatice și caverna apofizei mastoidiene, precum și cu nazofaringele, prin trompa auditivг.

73
 Fig. 25 Temporalul
1- squama osului temporal; 2- apofiza zigomaticг; 3- fosa mandibularг; 4- procesul stiloid; 5- meatul auditiv
extern; 6- procesul mastoid.

Osul parietal - os parietale

Este un os plat, par. Formeazг porțiunea laterosuperioarг a bolții craniene. Osul parietal
prezintг o lamг osoasг patrulaterг concavг, la care distingem douг fețe, patru margini și patru
unghiuri. Pe fața externг a osului parietal se aflг tuberul parietal.

Oasele craniului facial

Viscerocraniul sau oasele feței sunt оn numгr de 15. Acestea sunt: cornetul nazal inferior,
lacrimalul, nazalul, vomerul, maxila, osul palatin, zigomaticul, mandibula și osul hioid.

Maxila - maxilla
Maxila este un os par, pneumatic. La ea distingem:

74
- corp
- 4 apofize:
- frontalг; - zigomaticг; - alveolarг:
- palatinг
Corpul maxilei conține sinusul maxilar (Higmore). La corp deosebim 4 fețe: anterioarг,
infratemporalг (posterioarг), orbitalг și nazalг. Pe fața anterioarг a corpului se aflг o gropițг-
fosa caninг și orificiul infraorbital. Faюa anterioarг a corpului maxilei este delimitatг de fața
orbitalг prin marginea infraorbitalг. Fața orbitalг formeazг peretele inferior al orbitei. Fața
nazalг participг la formarea peretelui lateral al cavitгții nazale.
Apofiza frontalг a maxilei se unește cu osul frontal, iar cea zigomaticг se unește cu osul
zigomatic. Apofiza alveolarг deviazг de la corpul maxilei оn jos și conține pe marginea
inferioarг arcul alveolar, care la rвndul sгu conține alveolele dentare оn care sunt implantați cei
opt dinți superiori. Apofiza palatinг a maxilei se unește cu lama orizontalг a osului palatin și
formeazг palatul dur, care reprezintг peretele inferior al cavitгții nazale și cel superior al
cavitгții bucale.

Osul palatin - os palatinum

Este un os par, care participг la formarea cavitгții nazale, cavitгții bucale și a orbitei. El este
alcгtuit din douг lamele: lamela orizontalг și lamela perpendicularг. Ambele lamele se unesc
оntre ele sub un unghi drept. Lamela orizontalг se unește cu apofiza palatinг a maxilei și
formeazг palatul dur. Lamela perpendicularг participг la formarea peretelui lateral al cavitгții
nazale.

Cornetul nazal inferior - concha nasalis inferior

Este un os par și reprezintг o lamelг osoasг subțire єi curbatг ce se prinde de peretele lateral
al cavitгții nazale și оmpreunг formeazг meatul nazal inferior.

Vomerul - vomer

Este un os impar și constituie o lamelг trapezoidг situatг оn cavitatea nazalг și оmpreunг cu

lamela perpendicularг a osului etmoid formeazг septul nazal.

Osul nazal - os nasale

Este un os par, care are forma unei lame patrulatere alungite. Unindu-se cu osul nazal din
partea opusг, formeazг rгdгcina nasului.

Osul lacrimal - os lacrimale

Este un os par, mic, situat оn peretele medial al orbitei. La el distingem un șanț lacrimal și o
creastг lacrimalг. Ia parte la formarea canalului nazolacrimal și a fosei sacului lacrimal.

Osul zigomatic - os zygomaticum

75
 Osul zigomatic este un os par, care unește oasele craniului cerebral și facial, consolidвnd
craniul facial. Prin dimensiunile sale, osul zigomatic determinг dimensiunile și forma feței. La el
distingem:
- corp
- 2 epifize (frontalг și temporalг)
Corpul are 3 fețe (lateralг, temporalг și orbitalг).
Apofiza frontalг se ridicг оn sus și joncționeazг cu apofiza zigomaticг a osului frontal și cu
aripa mare a osului sfenoid.
Apofiza temporalг participг la formarea arcadei zigomatice.
Mandibula - mandibula

Este un os impar și e unicul os mobil al craniului, alcгtuind оmpreunг cu oasele temporale

articulațiile temporomandibulare. La mandibulг distingem:
- corpul mandibulei
- douг ramuri
Corpul mandibulei este incurbat оn formг de potcoavг și la marginea sa inferioarг formeazг
baza mandibulei, iar la marginea sa superioarг formeazг arcul alveolar, care include alveolele
dentare pentru cei 16 dinți inferiori. Anterior, pe marginea inferioarг a corpului, se aflг
protuberanța mentalг, iar lateral de ea - cвte un tubercul și un orificiu mental. Pe fața internг a
corpului se evidențiazг spina mentalг și linia milohioidianг.
Ramura mandibulei este parг și pornește de la corp sub un unghi obtuz оn direcție
superioarг. La locul de trecere a corpului оn ramurг se formeazг unghiul mandibulei. Ramura
mandibulei se terminг cu douг apofize:
- coronoidг
- condilarг
Оntre aceste apofize se aflг incizura mandibulei.

76
 Fig. 26. Mandibula
1- corpul mandibulei; 2- baza mandibulei; 3- protuberanюa mentalг; 4- apofiza coronoidг; 5- incizura
mandibulei; 6- capul mandibulei; 7- colul mandibulei; 8- apofiza condilarг; 9- ramura mandibulei; 10- unghiul
mandibulei; 11- orificiul mental.

Osul hioid - os hyoideum

Osul hioid este situat оn regiunea gвtului, оntre mandibulг și gвt. El este alcгtuit din:
- corp
- douг perechi de apofize (coarnele mari și coarnele mici)

Articulațiile oaselor craniului

Oasele care constituie craniul sunt unite оntre ele prin articulații neоntrerupte. Constituie
excepție doar unirea mandibulei cu osul temporal care formeazг articulația temporomandibularг.
Articulațiile neоntrerupte dintre oasele craniului sunt prezentate mai ales prin uniri fibroase sub
formг de suturi la oamenii maturi și de membrane interosoase (la nou-nгscuți).
La nivelul bazei craniului existг legгturi cartilaginoase.
Oasele calvariei se unesc prin suturi zimțate și squamoase. De exemplu, solzul osului
temporal se unește cu osul parietal printr-o suturг solzoasг, marginile mediale ale oaselor
parietale sunt unite prin sutura sagitalг, oasele frontal și parietal-prin sutura coronarг, iar oasele
parietale și occipital-prin sutura lambdoidг.

Articulația temporomandibularг
77
 Este o articulație parг, de structurг complexг și formг elipsoidг. Fețele ei de articulare sunt
formate de capul mandibulei și de fosa mandibularг оmpreunг cu tuberculul articular al osului
temporal. Fețele articulare sunt tapetate cu cartilaj articular. Congruența fețelor articulare e
asiguratг de discul articular. Fețele articulare sunt оncorporate оn capsula articularг. Aceastг
articulație este o articulație combinatг.
Biomecanica articulației. Mișcгrile оn articulația temporomandibularг sunt urmгtoarele:
- coborвrea și ridicarea mandibulei; (deschiderea și оnchiderea cavitгții bucale);
- deplasarea mandibulei оnainte și оnapoi (propulsie și retropulsie); - mișcarea
mandibulei оn dreapta și оn stвnga. Toate aceste mișcгri au loc оn masticație, fiind legate,
de asemenea, єi de vorbirea articulatг.

Craniul оn ansamblu
Am menționat faptul cг oasele craniului sunt grupate оn oasele neurocraniului și oasele
viscerocraniului. Cele douг componente formeazг оnsг o singurг piesг, delimitarea оntre ele
fiind convenționalг.

Neurocraniul

Partea superioarг a craniului cerebral formeazг bolta cranianг sau calvaria. Partea inferioarг a
craniului cerebral se numește baza craniului.
Atвt calvaria cвt și baza craniului prezintг cвte o fațг internг și alta externг.

Bolta (calvaria) craniului

Este formatг de solzul osului frontal, de oasele parietale, de solzul oaselor occipital și
temporale și de aripile mari ale osului sfenoid. Tot aici se observг și suturile formate la unirea
dintre aceste oase.
Pe fața externг, оn porțiunile anterioare ale calvariei se aflг fruntea, formatг de solzul osului
frontal. La acest nivel avem arcurile superciliare, оntre care este situatг glabela.
Pe fața lateralг a calvariei avem arcada zigomaticг, ce delimiteazг fosa temporalг de cea
infratemporalг.
Pe fața internг a calvariei se observг șanțuri arteriale și impresiuni digitale, care reprezintг
amprente ale encefalului.
Baza craniului

La baza craniului deosebim douг fețe:

- exocranianг (exobaza)
- endocranianг (endobaza)

Exobaza (baza externг a craniului)

Porțiunea anterioarг a exobazei nu poate fi vгzutг, deoarece ea este acoperitг de oasele

faciale. Porțiunea posterioarг a bazei craniului este accesibilг pentru observație, ea este formatг
de fețele externe ale oaselor occipital, temporale și sfenoid. Aproximativ оn centrul acestei
regiuni existг orificiul mare occipital, iar lateral de el, pe ambele pгrți se aflг condilii occipitali.

78
Mai sus de condilii occipitali se aflг canalul hipoglos. Bilateral de osul occipital se observг fața
inferioarг a piramidei osului temporal pe care se aflг orificiul extern al canalului carotid. La
piramida osului temporal aderг lateral partea timpanicг a osului temporal, care circumscrie
orificiul acustic extern, care duce оn meatul acustic extern.

Endobaza (baza internг a craniului)

Baza internг a craniului se separг оn trei fose cerebrale:

- anterioarг - medie
- posterioarг
Marginea posterioarг a aripilor mici și tuberculul șeii turcești ale osului sfenoid delimiteazг
fosa cerebralг anterioarг de cea medie. Drept limitг оntre fosele craniene medie și posterioarг
servesc marginea superioarг a piramidelor oaselor temporale și speteaza șeii turcești a osului
sfenoid.
Fosa cranianг anterioarг. Este formatг de pгrțile orbitale ale oaselor frontale. Оn centrul
fosei se aflг lama cribroasг a osului etmoid. La mijlocul lamelei cribroase se оnalțг creasta
cocoșului, anterior de care se aflг orificiul orb.
Fosa cranianг medie. Оn componența ei оntrг corpul și aripile mari ale osului sfenoid, fețele
anterioare ale piramidelor și pгrțile squamoase ale oaselor temporale. Оn partea centralг a ei se
aflг șaua turceascг cu fosa hipofizarг. Pe fața lateralг a corpului osului sfenoid se aflг șanțul
carotid prin care trece artera carotidг internг. Оntre aripa micг, aripa mare și corpul osului
sfenoid este situatг fisura orbitalг superioarг. Posterior de ea se aflг orificiul rotund, apoi
orificiul oval și mai apoi orificiul spinos. Pe fața anterioarг a piramidei osului temporal se aflг
impresiunea trigemenг, operculul cavitгții timpanice și eminența arcuatг. La marginea
posterioarг a aripilor mari ale osului sfenoid se aflг orificiul lacerat.
Fosa cranianг posterioarг. La formarea ei participг osul occipital și fețele posterioare ale
piramidelor oaselor temporale. Оn centrul fosei se aflг orificiul occipital mare, iar anterior de el
se aflг o pantг numitг clivus, formatг de oasele sfenoid și occipital, pe care se așeazг puntea și
bulbul rahidian (porțiuni ale trunchiului cerebral). Оn fosa cranianг posterioarг de ambele pгrți
(stвngг și dreaptг) se deschide orificiul acustic intern, care duce оn meatul acustic intern. La
unirea osului temporal cu osul occipital se formeazг orificiul jugular.

79
 Fig. 27 Endobaza (baza internг a craniului)
1- fosa cranianг anterioarг; 2- orificiul orb; 3- creasta cocoєului; 4- lama cribroasг a osului etmoid; 5- aripile mici
ale osului sfenoid; 6- canalul optic; 7- єaua turceascг; 8- orificiul rotund; 9- orificiul oval; 10- fosa cranianг medie;
11- meatul acustic intern; 12- orificiul jugular; 13- fosa cranianг posterioarг; 14- eminenюa cruciformг; 15-
orificiul occipital mate;16- piramida osului temporal; 17- aripile mari ale osului sfenoid; 18- porюiunile orbitale ale
osului occipital.

Viscerocraniul - sau craniul facial оn ansamblu

Fгcвnd revista craniului facial privit din faюг - norma facialг, observгm o serie de formațiuni
ce sunt recipientele unor organe de mare importanțг. Acestea sunt:
- orbitele
- cavitatea nazalг
- cavitatea bucalг
- fosa infratemporalг
- fosa pterigopalatinг.

Orbita - orbita

Constituie o cavitate parг ce amintește o piramidг tetragonalг. Baza piramidei este orientatг
anterior și formeazг accesul оn orbitг. Vвrful piramidei este orientat retromedial și prin el trece
canalul optic. Оn cavitatea orbitei este situat globul ocular, mușchii lui, glanda lacrimalг și alte
formațiuni. Cavitatea orbitei este delimitatг de patru pereți: superior, medial, inferior și lateral.
Peretele superior este format din partea orbitalг a osului frontal єi de aripa micг a osului
sfenoid.

80
 Peretele medial este format de apofiza frontalг a maxilei, de osul lacrimal, de lamela orbitalг
a osului etmoid, de corpul osului sfenoid și de partea orbitalг a osului frontal.
Peretele inferior este format de fețele orbitale ale maxilei și osului zigomatic, și de apofiza
orbitalг a osului palatin.
Peretele lateral este format de aripile mari ale osului sfenoid, apofiza frontalг a osului
zigomatic și de apofiza zigomaticг a osului frontal.
Оntre pereții lateral și superior оn adвncul orbitei se aflг fisura orbitalг superioarг, prin care
orbita comunicг cu fosa cranianг medie. Оntre pereții lateral și inferior se aflг fisura orbitalг
inferioarг. Aceastг fisurг face posibilг comunicarea orbitei cu fosa pterigopalatinг și cu fosa
infratemporalг.

Cavitatea nazalг - cavitas nasi

Cavitatea nazalг ocupг o poziție centralг оn craniul facial. Septul osos al nasului, alcгtuit din
lamela perpendicularг a osului etmoid și din vomer, оmparte cavitatea nazalг оn douг jumгtгți.
Anterior se aflг apertura piriformг delimitatг de incizurile nazale (dreaptг și stвngг) ale oaselor
maxilare și marginile inferioare ale oaselor nazale. Orificiile posterioare ale cavitгții nazale sau
coanele, fac sг comunice cavitatea nazalг cu faringele. Cavitatea nazalг este delimitatг de trei
pereți (superior, inferior și lateral). Peretele superior este format de oasele nazale, de partea
nazalг a osului frontal, de lamela cribroasг a osului etmoid și de corpul osului sfenoid. Peretele
inferior este alcгtuit din apofizele palatine ale oaselor maxilare și de lamelele orizontale ale
oaselor palatine. Peretele lateral are o structurг complicatг. El este format de fața nazalг a
corpului și de apofiza frontalг a maxilei, de osul lacrimal, de labirintul etmoid, de lamela
perpendicularг a osului palatin, de apofiza pterigoidг a osului sfenoid.
Pe peretele lateral al cavitгții nazale proemineazг trei cornete nazale suprapuse. Cornetul
nazal superior și cel mediu sunt pгrți componente ale osului etmoid, iar cornetul nazal inferior
este un os independent. Cornetele nazale divizeazг porțiunea lateralг a cavitгții nazale оn trei
meaturi nazale: superior, mediu și inferior, оn care se deschid sinusurile paranazale.

Palatul osos (dur) - palatum osseum

Palatul osos este format de apofizele palatine dreaptг și stвngг ale maxilei unite prin suturi pe
linia medianг, precum și de lamelele orizontale ale oaselor palatine. Anterior și lateral palatul
osos e delimitat de apofizele alveolare ale maxilei, care alcгtuiesc оmpreunг arcul alveolar
superior. Pe linia medianг a palatului osos trece sutura palatinг medianг, la capгtul anterior al
cгruia se aflг canalul incisiv. Palatul osos servește drept bazг solidг (osoasг) pentru peretele
superior al cavitгții bucale.

Pe fața lateralг a craniului se aflг urmгtoarele fose perechi: temporalг, infratemporalг și

pterigopalatinг. Limita dintre fosa temporalг și cea infratemporalг constituie arcada zigomaticг.
Adвncindu-se fosa infratemporalг continuг cu fosa pterigopalatinг.
Ultima comunicг cu cavitatea cranianг (prin orificiul rotund), cu orbita (prin fisura orbitalг
inferioarг) și cu cavitatea bucalг (prin orificiul palatin mare).

81
 Fig.28 Viscerocraniul
1- bolta cranianг; 2- sutura coronarг; 3- fosa temporalг; 4- orbita; 5- cavitatea nazalг; 6- fosa infratemporalг; 7-
sutura lambdoidг; 8- oasele nazale; 9- maxila; 10- mandibula; 11- osul zigomatic; 12- osul temporal; 13- osul
occipital; 14- osul parietal; 15- osul frontal.

Particularitгюile de vвrstг єi de sex ale craniului

Dezvoltarea tuturor oaselor craniului, ca și a oaselor trunchiului și membrelor, оncepe cu

stadiul membranos. Ulterior, oasele și porțiunile oaselor ce alcгtuiesc baza craniului trec prin
stadiile de dezvoltare cartilaginoasг și osoasг. Oasele feței și cele ale bolții craniene trec de la
stadiul membranos la cel osos evitвnd stadiul cartilaginos. Una din particularitгțile craniului la
nou-nгscut și la sugar constг оn existența reminiscențelor craniului membranos - fontanelelor.
Se deosebesc urmгtoarele fontanele: anterioarг, posterioarг și cвte douг laterale-sfenoidalг și
mastoidianг. Fontanela anterioarг este cea mai mare și are forma romboidг. Ea este situatг оntre
osul frontal și ambele oase parietale. Aceastг fontanelг se оnchide complect spre sfвrșitul anului
al doilea de viațг (la bгieți - cu 2 luni mai devreme). Cu mult mai micг este fontanela
posterioarг, care se оnchide оn curвnd dupг naștere (la sfвrșitul lunii a 2-a de viațг).
Fontanelele laterale la nou-nгscuții la termen adesea lipsesc sau se оnchid оn primele 2-3 luni
dupг naștere. O altг particularitate a craniului nou-nгscutului o constituie prezența straturilor
(formațiunilor) cartilaginoase оntre porțiunile oaselor bazei craniene. Оncг o particularitate
constг оn faptul, cг nu sunt dezvoltate sinusurile pneumatice, lipsesc dinții, sunt slab dezvoltate
maxila și mandibula. Оn legгturг cu aceasta craniul facial iese mai puțin оnainte și constituie
1/8 parte din craniul cerebral (la adulți-1/4). Suturile craniului se formeazг la 3-5 ani dupг
naștere. Creșterea craniului оnceteazг la vвrsta de 25-30 de ani. Dezvoltarea, creșterea și
configurația craniului se aflг оn strвnsг dependențг de dezvoltarea creierului.
Craniul masculin, оn legгturг cu dimensiunile mai mari ale corpului la bгrbați, e relativ mai
mare decвt cel feminin. Craniul feminin pгstreazг unele trгsгturi ale craniului de copil, iar la

82
craniul masculin se evidențiazг mai lesne trгsгturile proprii craniilor strгmoșilor noștri
оndepгrtați. Deosebirile de sex nu prezintг mare importanțг practicг.
Modificгrile senile se rгspвndesc asupra craniului оntreg: se resorb crestele și substanța
osoasг spongioasг, craniul devine mai ușor și mai fragil.
Configurația craniului mai este influențatг și de particularitгțile constituționale.
De studierea deosebirilor individuale ale configurației dimensiunilor craniului se ocupг o
științг specialг-antropologia, și o ramurг importantг a ei - craniologia.

Capitolul III.
Miologia - studiul despre mușchi.

Generalitгți

Mușchii scheletici, оnserвndu-se pe oase, le acționeazг, participг la formarea cavitгților

corpului: bucalг, toracicг, abdominalг, pelvianг, оntrг оn compoziția unor organe interne

83
(faringe, esofag, laringe), fac parte din organele auxiliare ale ochiului (mușchii oculomotori),
exercitг influențг asupra oscioarelor auditive din urechea medie.
Mușchii scheletici contribuie la menținerea corpului uman оn echilibru, la deplasarea lui оn
spațiu, realizeazг excursiile respiratorii și mișcгrile de deglutiție, modeleazг mimica. Оn corpul
uman distingem circa 400 de mușchi, ce constituie pвnг la 40% din masa corporalг.

Structura mușchilor

Fiecare mușchi este alcгtuit din fascicule de fibre musculare striate care au o membranг de
țesut conjunctiv numitг endomysium.
Fasciculele de fibre de diferite dimensiuni sunt separate оntre ele de straturi intermediare de
țesut conjunctiv, care formeazг perimysium.
Membrana ce оncorporeazг mușchiul оn оntregime se numește epimysium, care mai apoi
continuг оn tendon, avвnd denumirea de peritendineum.
Fasciculele musculare formeazг partea cгrnoasг a organului numitг venter muscular, care
trece оn tendon. Cu ajutorul fasciculelor musculare sau tendonului proximal numit caput,
mușchiul оși ia оnceputul (originea) de pe os. Extremitatea distalг a mușchiului sau tendonul
distal al lui, care se mai numește și caudal, se inserг pe un alt os. La diferiți mușchi tendoanele
nu sunt identice.
Mușchii membrelor posedг tendoane lungi și оnguste. Unii mușchi, mai ales cei care
participг la formarea pereților cavitгții abdominale, au un tendon lat și plat, cunoscut sub numele
de aponevrozг (de exemplu, la mușchiul oblic abdominal intern). Existг mușchi cu tendon
intermediar, оntre douг ventere - mușchiul biventer (de exemplu, mușchiul digastric). La unii
mușchi linia fibrelor musculare este оntreruptг de cвteva tendoane intermediare scurte numite
inserții tendinoase.
Оn timpul contracției mușchiului una din extremitгțile lui rгmвne nemișcatг. Acest loc se
considerг drept punct fix. Ca regulг el coincide cu originea mușchiului. Punctul mobil se aflг pe
un alt os, pe care mușchiul se inserг și care оși schimbг poziția datoritг contracției mușchiului.

Clasificarea mușchilor

Mușchii se clasificг conform topografiei lor оn corpul uman, formei, orientгrii fibrelor
musculare, funcției, apartenenței la anumite articulații. Deosebim mușchi superficiali și
profunzi, mediali și laterali, externi și interni. Mușchii sunt foarte variați ca formг. Cei mai
frecvenți sunt mușchii fusiformi, caracteristici pentru extremitгți, și mușchii laюi, care participг
la formarea pereților trunchiului. Fasciculele de fibre musculare ale mușchilor fusiformi sunt
orientate paralel la axul lung al mușchiului. Dacг fibrele musculare sвnt situate оntr-o singurг
parte a tendonului și sub un unghi fațг de el, mușchiul se numește unipenat; dacг оnsг fibrele se
aflг de ambele pгrți ale tendonului, mușchiul se numește bipenat.
Uneori fibrele musculare se оntrețesc neregulat și complicat, ajungвnd la tendon din mai
multe pгrți. Оn asemenea cazuri se formeazг un mușchi multipenat.
Structura complicatг a mușchilor poate fi condiționatг de faptul, cг la unii din ei existг douг,
trei sau patru capete, douг sau cвteva tendoane. Apoi aceste capete se unesc formвnd un venter și
un tendon comun, de exemplu, mușchiul biceps brahial, mușchiul triceps al femurului.
Mușchii acționeazг articulațiile. Fiecare mușchi acționeazг asupra articulației оntr-un sens.
Mușchii, a cгror contractare comunг realizeazг o mișcare оntr-un singur sens, se numesc
sinergiști, iar mușchii care acționeazг asupra articulației оn direcții opuse se numesc antagoniști.
84
 Dispozitivele auxiliare ale mușchilor

Contractвndu-se, mușchii pot sa-și exercite funcția lor doar prin participarea și cu ajutorul
unor formațiuni anatomice, care pot fi considerate ca dispozitive auxiliare ale mușchilor. Din
acestea fac parte fasciile, tecile tendoanelor, bursele sinoviale ș.a.
Fascia este оnvelișul de țesut conjunctiv al mușchiului. Fasciile delimiteazг mușchii unul de
altul. Оn caz de patologie, fasciile localizeazг rгspвndirea puroiului, sвngelui provenit din
hemoragie, permit realizarea anesteziei locale.
Canalele apгrute оntre retinacul și oasele adiacente, prin care trec tendoanele mușchilor, se
numesc teci ale tendoanelor.
Оn locurile unde tendonul sau mușchiul aderг la tuberozitatea osoasг existг burse sinoviale,
care executг aceleași funcții ca și tecile sinoviale ale tendoanelor, adicг reduc frecarea.
Bursa sinovialг are forma unei pungi de țesut conjunctiv aplatizat, оn interiorul cгreia se aflг
o cantitate micг de lichid sinovial.

Mușchii și fasciile trunchiului

Musculatura trunchiului se divizeazг оn mușchi ai spatelui, toracelui și abdomenului.

Mușchii spatelui

Spatele cuprinde toatг suprafața dorsalг a trunchiului.

Mușchii spatelui sunt pari și ocupг toatг suprafața posterioarг a trunchiului, оncepвnd de la
regiunea sacralг și de la pгrțile limitrofe ale crestelor iliace pвnг la baza craniului.
Dispuși оn straturi, mușchii spatelui se оmpart оn mușchi superficiali și mușchi
profunzi. Din mușchii superficiali fac parte: - mușchiul trapez
- mușchiul dorsal mare
- mușchiul levator al scapulei
- mușchii romboizi mare și mic
- mușchiul dințat posterior superior - mușchiul dințat posterior inferior Din
mușchii profunzi ai spatelui fac parte:
- mușchiul spleniu al capului
- mușchiul spleniu al gвtului
- mușchiul erector al coloanei vertebrale
- mușchiul transversospinal
- mușchii interspinali
- mușchii intertransversali
- mușchii suboccipitali

Mușchii superficiali ai spatelui

Mușchii superficiali ai spatelui se inserг pe centura scapularг și pe humerus. Sunt dispuși оn

douг straturi.

85
 Mușchiul trapez - este un mușchi plat, de formг triunghiularг. Ocupг partea superioarг a
spatelui și regiunea posterioarг a gвtului.
Acțiune: apropie scapula de coloana vertebralг, ridicг scapula și imprimг scapulei mișcгri de
rotație.
Mușchiul dorsal mare - este plat, are forma triunghiularг și ocupг jumгtatea inferioarг a
spatelui de partea respectivг. Marginea sa superioarг trece sub partea inferioarг a mușchiului
trapez.
Acțiune: Adduce membrul superior la trunchi și оl proneazг; extenseazг brațul; coboarг brațul
ridicat.
Mușchiul levator al scapulei - este situat sub mușchiul trapez.
Acțiune: ridicг scapula, deplasвnd-o оn direcția coloanei vertebrale.
Mușchii romboizi mare și mic - deseori concresc și se formeazг un singur mușchi. Mușchii
romboizi, fiind situați mai profund decвt mușchiul trapez, la rвndul lor acoperг mușchiul dințat
posterior superior și parțial mușchiul erector al coloanei vertebrale.
Acțiune: deplaseazг scapula spre coloana vertebralг, deplasвnd-o оn sus.
Pe coaste se inserг de asemenea doi mușchi subțiri și plați - mușchii dințați posteriori,
superior și inferior. Mușchiul dințat posterior superior ridicг coastele, iar mușchiul dințat
posterior inferior coboarг coastele.
Mușchii profunzi ai
spatelui

Mușchii profunzi ai spatelui formeazг trei straturi: - superficial

- mediu
- profund
Stratul superficial este constituit din:
- mușchiul spleniu al capului
- mușchiul spleniu al gвtului
- mușchiul erector al coloanei vertebrale Din stratul mediu face parte:
- mușchiul transversospinal Și, din stratul profund fac parte:
- mușchii interspinali
- mușchii intertransversali
- mușchii suboccipitali
Mușchii stratului superficial din mușchii profunzi ai spatelui sunt deosebit de dezvoltați și
оndeplinesc funcții statice. Ei se extind pe toatг suprafața spatelui și оn regiunea posterioarг a
gвtului, de la sacru pвnг la osul occipital. Ei mențin coloana vertebralг оn poziție verticalг,
aceasta constituind un suport pentru cap, coaste, organe interne și membre.
Mușchii stratului mediu sunt orientați oblic și formeazг cвteva straturi. Mușchii
stratului profund se aflг situați оn profunzime sub straturile de mușchi precedenți.

Mușchii suboccipitali

86
 Mușchii suboccipitali includ:
- mușchiul mare drept posterior al capului
- mușchiul mic drept posterior al capului
- mușchiul oblic inferior al capului
- mușchiul oblic superior al capului
Acești mușchi realizeazг retroflexia și оnclinarea lateralг a capului.

Fasciile spatelui

Fascia superficialг acoperг mușchii trapez și mare dorsal. Mai existг și fascia lombodorsalг,
care desparte mușchii superficiali ai spatelui de cei profunzi.

Fig. 29 Mușchii spatelui

1- m. sternocleidomastoidian; 2- m. trapez; 3- m. infraspinos; 4- m. rotund mic; 5- m. rotund mare; 6- m.
dorsal mare; 7- fascia toracolombarг; 8- m. gluteu mare; 9- m. oblic abdominal extern; 10- m. deltoid.

Mușchii și fasciile toracelui

Mușchii toracelui sunt dispuși оn cвteva straturi. Mai superficial sunt situați mușchii ce
acționeazг articulațiile centurii scapulare. Ei asigurг legгtura acestuia cu toracele. Este vorba de:
- mușchiul pectoral mare
87
- mușchiul pectoral mic
- mușchiul subclavicular
- mușchiul dințat anterior
Straturile profunde ale musculaturii toracelui sunt reprezentate de mușchii proprii (autohtoni).
Acești mușchi au puncte de origine și de inserție оn limitele peretelui toracelui. Din aceștia fac
parte:
- mușchii intercostali externi
- mușchii intercostali interni
- mușchii subcostali
- mușchiul transvers al toracelui
Studiul descriptiv al mușchilor toracelui include și septul toracoabdominal - diafragmul, aflat
оn legгturг anatomicг și funcționalг indisolubilг cu ei, acesta constituind mușchiul respirator
principal.

Mușchii care acționeazг articulațiile centurii scapulare

Mușchiul pectoral mare - este masiv, оn formг de evantai, ocupг o mare parte din peretele
anterior al toracelui. Conform originii sale, mușchiului pectoral mare i se disting urmгtoarele
pгrți: partea clavicularг, partea sternocostalг și partea abdominalг.
Acțiune: coboarг brațul ridicat și оl aduce la trunchi, realizвnd totodatг torsiunea lui оn
interior. Dacг mвna e fixatг оn poziție de ridicare оn sus, mușchiul ridicг coastele și sternul
(mușchi respirator auxiliar), contribuind la dilatarea toracelui.
Mușchiul pectoral mic - este plat, de formг triunghiularг și situat sub mușchiul pectoral
mare.
Acțiune: deplaseazг scapula оn anterior; ridicг coastele, contribuind la dilatarea toracelui.
Mușchiul subclavicular - ocupг spațiul dintre coasta I și claviculг.
Acțiune: trage clavicula оn jos și оnainte.
Mușchiul dințat anterior - aderг lateral la torace. Pornește prin dinți mari de la opt-zece
coaste superioare. Patru - cinci dinți inferiori ai acestui mușchi se intercaleazг cu dinții
mușchiului oblic abdominal extern.
Acțiune: deplaseazг scapula оn sens anterolateral. Cвnd scapula este fixatг, acest mușchi
ridicг coastele, contribuind la dilatarea toracelui.

Mușchii proprii (autohtoni) ai toracelui

Mușchii intercostali externi - cвte 11 de fiecare parte. Acești mușchi ocupг spațiile
intercostale.
Acțiune: ridicг coastele
Mușchii intercostali interni - sunt situați imediat sub mușchii intercostali externi. Muєchii
intercostali interni оєi orienteazг fasciculele lor aproape perpendicular faюг de fasciculele
muєchilor intercostali externi.
Acțiune: coboarг coastele.
Mușchii subcostali - sunt reprezentați de fascicule musculare și tendinoase оn partea
inferioarг a porțiunii posterioare a feței interne a peretelui toracelui.
Acțiune: coboarг coastele
Mușchiul transversal al toracelui - este situat pe fața posterioarг (internг) al peretelui
anterior al cutiei toracice. Fibrele lui se rгsfirг оn evantai оn sus și lateral de la stern spre
cartilajele coastelor II-VI.
88
 Acțiune: coboarг coastele, participг la actul de expirație.

Fig. 30 Mușchii toracelui

1- m. pectoral mare (secюionat) ; 2- m. biceps brahial; 3- m. dinюat anterior; 4- m. drept al abdomenului; 5-
m.
transvers al abdomenului; 6 – canalul inghinal; 7- m. oblic abdominal intern; 8- mm. intercostali; 9 – m.
pectoral mic; 10- m. sternocleidomastoidian.

Diafragmul

Diafragmul constituie un sept musculotendinos mobil, care separг cavitatea toracicг de cea
abdominalг. Forma lui boltitг este condiționatг de poziția organelor interne și de diferența de
presiune оn cavitгțile toracicг și abdominalг. Partea convexг a diafragmului este orientatг оn
cavitatea toracicг, iar cea concavг - оn cavitatea abdominalг. Diafragmul este mușchiul respirator
principal și cel mai important organ al presei abdominale. Fasciculele musculare ale diafragmului
sunt dispuse periferic și pornesc de la stern, coaste și vertebrele lombare. Devenind coalescente
оn sus, de la periferie spre centrul diafragmului, fasciculele se prelungesc formвnd centrul
tendinos. Оn conformitate cu locurile de origine putem distinge urmгtoarele pгrți ale
diafragmului: lombarг, costalг și sternalг. Porțiunea lombarг este cea mai masivг și este
alcгtuitг din doi pedunculi - drept și stвng. Acești pedunculi delimiteazг hiatul aortal, prin care
trece aorta și ductul toracic, și hiatul esofagian, prin care din cavitatea toracicг оn cea
abdominalг penetreazг esofagul оmpreunг cu nervii vagi. Оn centrul tendinos al diafragmului, оn
dreapta, e situat orificiul venei cave inferioare, prin care aceastг venг trece din cavitatea
abdominalг оn cea toracicг.

89
 Dupг cum s-a menționat, diafragmul este mușchiul respirator principal. Оn timpul contracției
el se coboarг și se aplatizeazг. Datoritг acestui fapt, volumul cutiei toracice se mгrește și are loc
inspirația. La relaxarea diafragmului, el din nou se ridicг оn formг de boltг, plгmвnii colabeazг
și are loc expirația.
Fasciile toracelui

Fasciile toracelui sunt reprezentate prin fascia pectoralг și endotoracicг. Fascia pectoralг are
douг foițe - superficialг și profundг. Foița superficialг acoperг din exterior mușchiul dințat
anterior. Foița profundг se numește fascia clavipectoralг și formeazг tecile fasciale ale
mușchilor pectoral mic și subclavicular. Din interior, toracele este cгptușit de fascia
endotoracicг, ce trece pe diafragm.

Mușchii și fasciile abdomenului

Abdomenul este o parte a trunchiului care este situatг оntre torace și bazin. Limita superioarг a
abdomenului trece prin baza apendicelui xifoid, pe arcurile costale pвnг la vertebra XII toracicг.
Оn direcție lateralг limita abdomenului trece pe linia axilarг posterioarг de la arcul costal - sus,
pвnг la creasta iliacг - jos. Limita inferioarг a abdomenului din dreapta și din stвnga e formatг de
porțiunea anterioarг a crestei iliace și de linia trasatг imaginar la nivelul pliurilor inghinale de la
spina iliacг anterioarг superioarг spre tuberculul pubian. Acestea sunt limitele externe ale
abdomenului. Ele, оnsг, nu coincid cu limitele cavitгții abdominale, care оn partea de sus ajung
pвnг la vвrful bolții diafragmului, iar оn partea de jos coboarг pвnг la linia terminalг a bazinului,
care separг cavitatea abdominalг de cavitatea bazinului mic.
Din motive pragmatice, pentru a putea indica cвt mai precis locul de aflare a organelor оn
cavitatea abdominalг, topografia și proiecția lor pe tegumentele externe, abdomenul se separг
prin douг linii orizontale оn trei etaje. O linie trece prin cartilajele coastelor X - linia bicostalг.
A doua linie trece оntre spinele anterioare superioare ale oaselor iliace - linia bispinalг . Оn acest
mod distingem etajul superior - epigastrul, etajul mediu - mezogastrul și etajul inferior -
hipogastrul. Оn afarг de aceasta, cu ajutorul a 2 linii verticale, trasate de-a lungul marginilor
laterale ale mușchilor drepți abdominali, de la arcul costal pвnг la tuberculul pubian, fiecare din
etajele citate se divizeazг оn trei regiuni. Deci, оn epigastrul distingem respectiv: - regiunile
hipocondriace dreaptг și stвngг
- regiunea epigastricг Оn mezogastru distingem:
- regiunile laterale dreaptг și stвngг
- regiunea ombilicalг Оn hipogastru distingem:
- regiunile inghinale dreaptг єi stвngг
- regiunea pubicг

Mușchii abdomenului formeazг baza muscularг a pereților laterali, anterior și posterior ai

cavitгții abdominale. Оn conformitate cu topografia și locul de origine єi inserție, mușchii pot fi
divizați оn laterali, anteriori și posteriori.

Mușchii pereților laterali ai cavitгții abdominale

Pereții laterali ai cavitгții abdominale sunt constituiți din trei mușchi lați:
- mușchiul oblic abdominal extern
- mușchiul oblic abdominal intern
90
 - mușchiul abdominal transversal
Situate оn straturi, fasciculele acestor mușchi sвnt orientate оn diferite direcții. La mușchii
abdominali oblici interni și externi fasciculele musculare se intersecteazг sub un unghi drept, iar
fasciculele mușchiului transversal al abdomenului sвnt orientate orizontal. Porțiunile anterioare
ale acestor mușchi continuг cu niște aponevroze late care, cuprinzвnd mușchiul drept abdominal
din fațг și din spate, formeazг pentru el o teacг aponevroticг. Mai departe, ajungвnd la linia
medianг anterioarг, fibrele aponevrozelor mușchilor lați ai abdomenului, venind din stвnga și din
dreapta, fuzioneazг și formeazг un traveu tendinos denumit linia albг a abdomenului.
Mușchiul oblic abdominal extern - este cel mai superficial și mai extins mușchi al
abdomenului. Este orientat de sus оn jos și pornește cu opt dinți de pe ultimele opt coaste. Acest
mușchi trece оntr-o aponevrozг extinsг. Marginea inferioarг a acestei aponevroze formeazг
ligamentul inghinal, care se оntinde оntre spina anterosuperioarг a osului iliac și tuberculul
pubian.
Acțiune: coboarг coastele, flecteazг coloana vertebralг; intrг оn componența mușchilor presei
abdominale.
Mușchiul oblic abdominal intern - este situat spre interior de mușchiul oblic abdominal
extern, constituind al doilea strat muscular al peretelui abdominal. Fasciculele acestui mușchi au
o orientare de jos оn sus.
Acțiune: realizeazг flexia coloanei vertebrale; coboarг coastele, ridicг bazinul.
Mușchiul transversal abdominal - a primit numirea datoritг orientгrii transversale a
fasciculelor lui musculare. Acest mușchi alcгtuiește al treilea strat, cel mai profund оn pгrțile
laterale ale peretelui abdominal. Fasciculele lui musculare sunt situate orizontal оn direcție
posteroanterioarг și medialг.
Acțiune: fiind o parte componentг importantг a presei abdominale, micșoreazг dimensiunile
cavitгții abdominale; realizeazг tracțiunea coastelor оnainte spre linia medianг.

Mușchii peretelui anterior al cavitгții abdominale

Din aceastг grupг fac parte:

- mușchiul drept abdominal
- mușchiul piramidal
Mușchiul drept abdominal - este un mușchi plat și lung, situat lateral de linia medianг. E
separat de mușchiul omonim din partea opusг prin linia albг. Fasciculele lui musculare sunt
оntrerupte de 3-4 punți tendinoase orientate transversal. Оn timpul contractгrii presei abdominale
aceste punți formeazг la indivizii de constituție suplг niște depresiuni bine pronunțate pe peretele
anterior;
Acțiune: coboarг cutia toracicг, flecteazг coloana vertebralг, ridicг bazinul.
Mușchiul piramidal - este de formг triunghiularг și este situat anterior de partea inferioarг a
mușchiului drept abdominal.
Acțiune: tensioneazг linia albг

Mușchii peretelui posterior al cavitгții abdominale

Din aceastг grupг face parte:

- mușchiul pгtrat lombar
Mușchiul pгtrat lombar - este situat lateral de apofizele transversale ale vertebrelor lombare.
91
 Acțiune: menține coloana vertebralг оn poziție verticalг; оn contracție unilateralг оnclinг
coloana vertebralг spre sine.
Fasciile abdomenului

Din exterior, peretele abdominal este acoperit de fascia abdomenului, care este o prelungire a
fasciei externe a toracelui. Din interior, pereții cavitгții abdominale sunt tapetați de peritoneu
(tunica seroasг) și de fascia situatг dedesubtul lui și numitг fascia transversalг, deoarece ea
acoperг din interior mușchiul transvers.

Linia albг

Linia albг a abdomenului prezintг o formațiune tendinoasг densг, de culoare deschisг, care se
оntinde pe linia medianг a peretelui anterior al abdomenului, de la apofiza xifoidг a sternului
pвnг la simfiza pubianг. Ea se formeazг оn rezultatul оncrucișгrii fibrelor tendinoase ale
aponevrozelor ambilor mușchi oblic și transvers al abdomenului.
Linia albг este foarte rezistentг. Ea conține doar ramuri foarte fine de vase sangvine, din care
cauzг rezecțiile fгcute de-a lungul liniei albe cu ocazia intervențiilor chirurgicale sunt foarte
puțin sвngeroase.
Spațiile dintre fibrele tendinoase ale liniei albe pot deveni mai largi decвt оn condițiile
normale (оn sarcinг, оn perioada postoperatorie și оn caz de patologii legate de un regim de
repaus la pat pe o perioadг mai оndelungatг). Ele devin locuri slabe ale peretelui abdominal
anterior, prin care sub piele pot prolaba unele organe interne, formвnd hernii (herniile liniei
albe).
Aproximativ la mijlocul liniei albe a abdomenului se aflг ombilicul - umbilicus, o gropițг
оnconjuratг de inelul ombilical, format din fibre tendinoase, și umplutг cu țesut cicatriceal și
grгsime. Оn perioada embrionarг, prin acest inel trece cordonul ombilical. Оn anumite condiții,
inelul ombilical de asemenea poate deveni loc de formare a herniilor ombilicale.

Canalul inghinal - canalis inquinalis

Canalul inghinal este situat deasupra ligamentului inghinal, posterior de aponevroza

mușchiului oblic abdominal și are forma unei fisuri, prin care la bгrbați trece funiculul
spermatic, iar la femei - ligamentul rotund al uterului. Lungimea canalului inghinal este de
aproximativ 5 cm. El are o direcție oblicг de sus оn jos, dinapoi оnainte și din partea lateralг
spre cea medialг. Orificiul anterior al lui, sau inelul inghinal superficial (subcutan) este format de
divergența fasciculelor aponevrozei mușchiului oblic extern оn regiunea de inserție a lor pe osul
pubis. Orificiul posterior, sau intern - inelul inghinal profund, este situat pe fața posterioarг a
peretelui abdominal, cu 2 cm mai sus de mijlocul ligamentului inghinal. El este format din
оngroșarea fasciei transversale endoabdominale.
Relativ la funiculul spermatic (sau la ligamentul rotund al uterului) оn canalul inghinal
distingem 4 pereți: anterior, posterior, superior și inferior. Peretele anterior al canalului inghinal
este format de aponevroza mușchiului oblic abdominal extern, cel posterior - de fascia
transversalг, cel superior - de marginile inferioare neоnserate ale mușchilor abdominali oblici și
transversal, cel inferior - de ligamentul inghinal.
Apariția canalului inghinal se datorește procesului de coborвre a testiculului și de prolabare a
peritoneului оn perioada dezvoltгrii intrauterine.

92
 Mușchii și fasciile gвtului

Dupг topografie mușchii gвtului se оmpart оn superficiali și profunzi.

Din muєchii superficiali ai gвtului fac parte: mușchiul pielos, mușchiul
sternocleidomastoidian și mușchii cu inserție pe osul hioid; notamente: suprahiozi - milohioid,
digastric, stilohioid, geniohioid; precum și infrahioizi - sternohioid, sternotireoid, tireohioid și
omohioid. Mușchii profunzi la rвndul lor se оmpart оn grupul lateral, din care fac parte mușchii
situați lateral de coloana vertebralг, notamente: scalenii anterior, mediu și posterior; și grupul
prevertebral, situat anterior de coloana vertebralг, notamente: mușchiul lung al capului,
mușchiul drept anterior al capului, mușchiul drept lateral al capului și mușchiul lung al gвtului.

Mușchii superficiali ai gвtului

Mușchiul pielos al gвtului (platisma) - este un mușchi fin, plat și este situat imediat sub
piele.
Acțiune: ridicг pielea gвtului și retrage colțul gurii оn jos.
Mușchiul sternocleidomastoidian - este cel mai mare și mai puternic din mușchii gвtului,
este situat sub mușchiul pielos al gвtului, la оntoarcerea lateralг a capului conturul acestui
mușchi se face vгzut foarte pronunțat pe suprafața anterolateralг a gвtului.
Acțiune: оn contracție unilateralг оnclinг capul spre sine, оntorcвnd simultan fața оn direcție
opusг; la contractarea bilateralг, capul e susținut оn poziție verticalг, iar la contractarea maximг
are loc retroflexia capului.

Mușchii оnserați pe osul hioid

Dupг cum am mai menționat, deosebim mușchi situați mai sus de osul hioid - mușchii
suprahioidieni și mușchi situați mai jos de osul hioid - mușchii infrahioidieni.
Ambele grupuri de mușchi оși manifestг forța оn condiții deosebite, deoarece osul hioid nu se
unește nemijlocit cu un alt os al scheletului, deși servește drept suport pentru o serie de mușchi,
care participг la acțiuni importante: actul de masticație, de deglutiție, de vorbire etc.
Osul hioid se menține оn poziția lui fireascг numai datoritг interacțiunii armonioase a
mușchilor, care din diferite pгrți se inserг pe el.
Mușchii suprahioidieni unesc osul hioid cu mandibula, cu baza craniului, cu limba și cu
faringele.
Mușchii infrahioidieni se inserг pe osul hioid din partea de jos, avвnd originea pe scapulг, pe
stern și pe cartilajele laringelui.

Mușchii suprahioidieni

93
 Mușchiul digastric - este constituit din douг ventere - posterior și anterior, unite оntre ele
printr-un tendon intermediar. Venterul posterior vine оn adiacențг nemijlocitг cu mușchiul
stilohioideu. Apoi venterul posterior trece оn tendonul intermediar, care se inserг pe osul hioid și
apoi se continuг оn venterul anterior al mușchiului. Venterul anterior ocupг fosa digastricг a
mandibulei.
Acțiune: ridicг osul hioid. Hioidul fiind fixat, coboarг mandibula.
Mușchiul stilohioideu - pornește de la apofiza stiloidг a osului temporal și se inserг pe osul
hioid.
Acțiune: ridicг osul hioid оn sus, posterior și spre sine.
Mușchiul milohioideu - este lat, plat și pornește de pe fața internг a mandibulei de pe linia
milohioidianг și se inserг pe osul hioid. Racordat pe ambele jumгtгți ale mandibulei оn partea
anterioarг și pe osul hioid оn partea posterioarг, mușchiul milohioideu formeazг baza muscularг
a diafragmului cavitгții bucale. De sus, dinspre cavitatea bucalг cu mușchiul milohioideu vine оn
contact nemijlocit mușchiul geniohioideu și glanda sublingvalг, de jos la acest mușchi aderг
glanda submandibularг și venterul anterior al mușchiului digastric.
Acțiune: ridicг osul hioid оmpreunг cu laringele. Cвnd hioidul rгmвne fixat, mușchiul coboarг
mandibula (act de masticație, de deglutiție, de vorbire).
Mușchiul geniohioideu - este situat bilateral de linia milohioidianг pe fața superioarг a
mușchiului milohioideu.
Acțiune: coboarг mandibula, ridicг osul hioid оmpreunг cu laringele (act de masticație, de
deglutiție, de vorbire).

Mușchii infrahioidieni

Mușchiul omohioideu - оncepe de la scapulг și se inserг pe osul hioid. Acest mușchi are
douг ventere: superior și inferior, separate de un tendon intermediar.
Acțiune: trage osul hioid оn jos.
Mușchiul sternohioideu - оncepe de la stern și se inserг pe osul hioid.
Acțiune: trage osul hioid оn jos.
Mușchiul sternotiroideu - оncepe de la stern și coasta I și se inserг pe cartilajul tiroid al
laringelui.
Acțiune: realizeazг tracțiunea laringelui оn jos.
Mușchiul tiroideu - se prezintг ca o prelungire a mușchiului sternotiroideu. Pornește de la
cartilajul tiroid al laringelui și se inserг pe osul hioid.
Acțiune: apropie hioidul de laringe și trage laringele оn sus.

Mușchii profunzi ai gвtului

Mușchii profunzi ai gвtului formeazг douг grupuri: lateral și medial (prevertebral).

Grupul lateral este alcгtuit din mușchii scaleni. Dupг distribuția lor distingem mușchii
scaleni anterior, mediu și posterior. Acești mușchi au originea pe apofizele transversale ale
vertebrelor cervicale și se inserг pe coaste: cel anterior și cel mediu - pe coasta I, iar cel
posterior- pe coasta II. Оnaintea mușchiului scalen anterior se aflг spațiul antescalen, iar оntre
cel anterior єi mediu - spațiul interscalen, prin care trec vase sanguine și nervi.
Acțiunea mușchilor scaleni: ridicг coastele I- II, asigurвnd dilatarea toracelui.

94
 Grupul medial ( prevertebral) de mușchi este situat pe fața anterioarг a coloanei vertebrale,
bilateral de linia medianг și include: mușchiul lung al gвtului, mușchiul lung al capului,
mușchiul drept anterior al capului și mușchiul drept lateral al capului.
Acюiune: acești mușchi flecteazг regiunea cervicalг a coloanei vertebrale, realizeazг
anteflexia capului și оnclinг capul lateral.

Fasciile gвtului

Fasciile gвtului sunt unite оntr-o unicг fascie cervicalг, formatг din 3 foițe: superficialг,
pretrahealг și prevertebralг. Foița superficialг este situatг sub mușchiul pielos al gвtului și
formeazг teci pentru mușchii sternocleidomastoidian și trapezoid. Foița pretrahealг este оntinsг
оntre mușchii omohioidieni, acoperг glandele salivare și formeazг teci pentru mușchii supra - și
infrahioidieni, de asemenea și pentru alte formațiuni ale gвtului situate оnaintea traheii. Foița
prevertebralг acoperг mușchii prevertebrali și scaleni, formвnd pentru ei teci.
Topografia gвtului

Оn regiunea gвtului distingem urmгtoarele regiuni: anterioarг, sternocleidomastoidianг-

dreaptг și stвngг, laterale dreaptг și stвngг și posterioarг.
Оn limitele acestor regiuni cervicale existг o serie de trigoane, cunoașterea cгrora comportг o
importanțг aplicativг, mai ales, оn intervențiile chirurgicale.
Așa, de exemplu, оn regiunea anterioarг a gвtului distingem trigonul carotid, care posterior e
delimitat de marginea anterioarг a mușchiului sternocleidomastoidian, anterior și posterior – de
venterul superior al mușchiului omohioid, superior - de venterul posterior al mușchiului
digastric. Acest trigon conține pachetul vasculonervos al gвtului, alcгtuit din artera carotidг,
nervul vag și vena jugularг.
Tot оn aceastг regiune mai distingem trigonul submandibular - pentru glanda
submandibularг.

Mușchii și fasciile capului

Mușchii capului se divizeazг оn mimici și masticatori. Mușchii mimici diferг de mușchii altor
regiuni prin particularitгțile lor morfofuncționale. Ei sunt dispuși superficial nemijlocit sub piele
și nu sunt acoperiți cu fascii. Оn marea lor majoritate, ei sunt concentrați оn jurul orificiilor.
Fibrele musculare ale mușchilor mimici au un traiect circular sau radial. Mușchii circulari joacг
rol de sfinctere, iar cei dispuși radial au funcții de lгrgire, deschidere.
Avвnd originea pe suprafața osului, ei se inserг direct оn piele, din care cauzг,
contractвnduse, realizeazг mișcгri complicate ale pielii. Mișcгrile expresive ale mușchilor faciali
(mimica) reflectг anumite stгri spirituale interne (bucurie, оntristare, fricг, etc.).
Mușchii faciali participг de asemenea la vorbirea articulatг și la masticație.
Mușchii masticatori, dupг modul de inserție, nu diferг de restul mușchilor scheletici. Ei
acționeazг asupra articulației temporomandibulare, punвnd оn mișcare unicul os mobil al
viscerocraniului - mandibula, pentru a realiza prelucrarea mecanicг a alimentelor - masticația.
Mușchii maseteri mai participг și la actul vorbirii articulate.

95
 Mușchii mimici

Conform topografiei lor, mușchii mimici se оmpart оn :

- mușchii bolții craniene
- mușchii din jurul fantei palpebrale
- mușchii din jurul narinelor
- mușchii din jurul fantei labiale
- mușchii pavilionului urechii

Mușchii bolții craniene

Bolta cranianг este acoperitг cu un strat musculoaponevrotic unitar numit mușchiul

epicranian, оn care se disting urmгtoarele pгrți :
1. mușchiul occipitofrontal
2. aponevroza cranianг
3. mușchiul temporoparietal.
Mușchiul epicranian realizeazг retrotracțiunea pielii capului, trage pielea frunții оn sus,
formвnd pe frunte riduri transversale și ridicг sprвncenele, imprimвnd simultan feței o expresie
de uimire.
Tot din aceastг grupг de mușchi mai face parte și mușchiul piramidal al nasului. Contracția
acestui mușchi formeazг la rгdгcina nasului niște șanțuri și pliuri transversale.

Mușchii din jurul fantei palpebrale

Din aceastг grupг fac parte :

- mușchiul orbicular al ochiului
- mușchiul sprвncenos
Mușchiul orbicular al ochiului constituie sfincterul fantei palpebrale, оnchide palpebrele,
deplaseazг sprвncenele оn jos, retrгgвnd simultan pielea palpebrei superioare оn sus.
Mușchiul sprвncenos trage pielea frunții оn jos și medial.

Mușchii din jurul orificiilor nazale

Din aceastг grupг fac parte :

- mușchiul nazal
- mușchiul depresor al septului nazal
Mușchiul nazal acționeazг asupra nгrilor (dilatвndu-le și contractвndu-le) și asupra aripilor
nasului, iar mușchiul depresor al septului nazal trage septul nazal оn jos.

Mușchii din jurul orificiului bucal

Din aceastг grupг fac parte :

- mușchiul orbicular al gurii
- mușchiul depresor al colțului gurii
- mușchiul depresor al buzei inferioare
96
 - mușchiul mental
- mușchiul buccinator
- mușchiul levator al buzei superioare
- mușchiul zigomatic mic
- mușchiul zigomatic mare
- mușchiul levator al colțului gurii
- mușchiul rizoriu

Mușchiul orbicular al gurii оnchide orificiul bucal; mușchiul depresor al colțului gurii
trage colțul gurii оn jos și lateral; mușchiul depresor al buzei inferioare trage buza inferioarг
оn jos și lateral; Mușchiul mental trage pielea regiunii mentoniere оn sus și lateral, formвnd pe
ea gropițe; Mușchiul buccinator trage colțul gurii оndгrгt; Mușchiul levator al buzei
superioare ridicг buza superioarг; Mușchiul zigomatic mic ridicг colțul gurii, iar mușchiul
zigomatic mare trage colțul gurii оn exterior și оn sus și este principalul mușchi al rвsului;
Mușchiul levator al colțului gurii trage colțul buzei superioare оn sus și lateral; Mușchiul
rizoriu formeazг gropițe pe obraji.

Mușchii pavilionului urechii

Din aceastг grupг fac parte :

- mușchiul auricular anterior
- mușchiul auricular superior
- mușchiul auricular posterior
Acești mușchi la om sunt subdezvoltați. Ei acționeazг asupra pavilionului urechii.

Mușchii maseteri

Mușchii masticatori au originea pe oasele craniului și se inserг pe mandibulг, care este unicul
os mobil al lui, imprimвndu-i mișcгri variate și complicate оn articulația temporomandibularг
оn timpul masticației, deglutiției și vorbirii. Din aceastг grupг de mușchi fac parte:
- mușchiul maseter
- mușchiul temporal
- mușchiul pterigoidi medial
- mușchiul pterigoidi lateral

97
 Fig. 31 Mușchii capului
1- galea aponeuroticг; 2- venterul frontal al m. occipitofrontal; 3- m. orbicular al ochiului; 4- m. levator al buzei
superioare; 5- m. zigomatic mic; 6- m. orbicular al gurii; 7- m. zigomatic mare; 8- m. depresor al buzei inferioare; 9-
m. depresor al unghiului gurii; 10- m. platysma; 11- m. auricular posterior; 12- m. auricular superior.

Mușchii și fasciile membrului superior

Diversitatea mușchilor și mobilitatea mвinii оn calitate de organ al muncii sunt asigurate de
particularitгțile structurale ale articulațiilor membrului superior, acționate de numeroєi mușchi.
Оn funcție de cele menționate mușchii membrului superior se divid оn:
- mușchii centurii scapulare
- mușchii membrului superior liber, care se оmpart la rвndul lor, оn :
- mușchii brațului
- mușchii antebrațului
- mușchii mвinii propriu-zise.

Mușchii centurii scapulare

Mușchii centurii scapulare оnconjoarг articulația umгrului, asigurвnd mișcгrile оn ea оn toate
direcțiile.
Mușchiul deltoid – este situat superficial, imediat sub piele. Acoperг articulația
scapulohumeralг din toate pгrțile, determinвnd aspectul rotunjit caracteristic umгrului.
Acțiune: partea anterioarг (clavicularг) a mușchiului asigurг flexia brațului, cea mijlocie
98
(acromialг) efectueazг abducția brațului, iar cea posterioarг (scapularг) extenseazг brațul.
Mușchiul supraspinos – e situat оn fosa omonimг a scapulei.
Acțiunea: abduce brațul.
Mușchiul infraspinos - este situat pe fața posterioarг a scapulei, mai jos de spina scapulei,
оn fosa omonimг.
Acțiune: efectueazг supinația brațului.
Mușchiul rotund mic – este subiacent mușchiului infraspinos. Pornește de la marginea
lateralг a scapulei și se inserг pe tuberculul mare al humerusului.
Acțiune: este sinergistul mușchiului infraspinos (supinația brațului).
Mușchiul rotund mare – merge de la marginea lateralг a scapulei spre tuberculul mic al
humerusului.
Acțiune : efectueazг extensia brațului și pronația lui.
Mușchiul subscapular - ocupг fosa subscapularг.
Acțiune : proneazг și adduce brațul.

Mușchii membrului superior liber

Din mușchii membrului superior liber fac parte mușchii brațului, antebrațului și mвinii
propriu – zise.

Mușchii brațului

Mușchii brațului se оmpart оn douг grupuri:

- anterior (flexorii)
- posterior (extensorii)
Grupul anterior e compus din trei mușchi: caracobrahial, biceps brahial și brahial; grupul
posterior include tricepsul brahial și anconeul.

Grupul anterior de mușchi ai brațului

Mușchiul coracobrahial – оși are originea pe apofiza coracoidг a scapulei și se inserг pe

tuberculul mic al humerusului.
Acțiune : flecteazг și adduce brațul.
Mușchiul biceps brahial - are douг capete (scurt și lung). Capul lung pornește de la
tuberculul supraglenoidal al scapulei cu un tendon care strгbate capsula articulației umгrului, iar
capul scurt оncepe de la apofiza coracoidг a scapulei. Ambele capete se inserг printr-un tendon
comun pe tuberozitatea radiusului.
Acțiune : flecteazг brațul оn articulația umгrului; flecteazг antebrațul оn articulația cotului și
efectueazг supinația antebrațului.
Mușchiul brahial - este situat sub mușchiul biceps brahial. Оncepe de la humerus și se
inserг pe tuberozitatea ulnei.
Acțiune : flecteazг antebrațul оn articulația cotului.

99
 Fig. 32 Mușchii anteriori ai braюului
1- m.subscapular; 2- capul lung al m. biceps brahial; 3- capul scurt al m.biceps brahial; 4- m. brahial; 5- m.
coracobrahial; 6 – m. deltoid.

Grupul posterior de mușchi ai brațului

Mușchiul triceps brahial - ocupг toatг suprafața posterioarг a brațului și are trei capete :
medial, lateral și lung. Capetele medial și lateral оncep de pe fețele corespunzгtoare ale
humerusului, iar capul lung оncepe de la tuberculul infraglenoidal al scapulei. Corpul comun al
mușchiului, format оn urma fuzionгrii celor trei capete continuг cu un tendon plat, care se
fixeazг pe olecranul ulnei.
Acțiune: extenseazг antebrațul оn articulația cotului, participг și la extensia și adducția
brațului.
Mușchiul anconeu - este un mușchi mic, triunghiular, care оncepe de pe epicondiul lateral al
humerusului și se inserг pe ulnг. Acțiune: participг la extensia antebrațului.

Mușchii antebrațului

Mușchii antebrațului sunt divizați оn:

- grupul anterior (flexori)
- grupul posterior (extensori)

Grupul anterior de mușchi ai antebrațului

Mușchii anteriori ai antebrațului (flexorii) sunt amplasați оn patru straturi:

100
 - Primul strat, superficial (considerat оn ordine de la partea lateralг spre cea ulnarг) e
constituit din mușchii: brahioradial, pronatorul rotund, flexorul radial al carpului,
mușchiul palmar lung, flexorul ulnar al carpului;
- Stratul al doilea: flexorul superficial al degetelor;
- Stratul al treilea: flexorul profund al degetelor (din partea ulnarг ) și flexorul lung al
policelui (din partea radialг);
- Stratul al patrulea: mușchiul pronator pгtrat.
Majoritatea mușchilor regiunii anteriore оși iau originea pe epicondilul medial al humerusului
și se inserг оn porțiunea distalг a antebrațului și pe oasele mвinii.
Mușchii grupului anterior al antebrațului flecteazг și proneazг antebrațul și mвna.

Grupul posterior de mușchi ai antebrațului

Mușchii posteriori ai antebrațului se оmpart оn :

- stratul superficial - stratul profund.
 Stratul superficial de mușchi din grupul posterior al antebrațului:
- mușchiul extensor radial lung al carpului;
- mușchiul extensor radial scurt al carpului;
- mușchiul extensor al degetelor;
- mușchiul extensor al degetului mic; - mușchiul extensor ulnar al carpului; 
Stratul profund de mușchi ai antebrațului: - mușchiul supinator;
- mușchiul abductor lung al policelui;
- mușchiul extensor scurt al policelui; - mușchiul extensor lung al policelui; -
mușchiul extensor al indicelui.
Mușchii posteriori ai antebrațului оși iau originea de pe epicondilul lateral al humerusului și
se inserг оn porțiunea distalг a antebrațului și pe oasele mвinii. Acești mușchi extenseazг și
supineazг antebrațul și mвna; abduc police

101
Fig. 32 Mușchii anteriori ai antebraюului
antebraюului
1- m. biceps brahial; 2- m. brahioradial; 3- m. pronator
rotund; 4- m. flexor radial al carpului; 5- m. palmar lung;
6 – m. flexor ulnar al carpului; 7- m. flexor superficial
al degetelor.
lui.
Fig. 33 Muєchii posteriori ai
1- m. brahioradial ; 2- m. extensor radial lung al
carpului; 3- m.abductor lung al policelui; 4- extensor
lung al policelui; 5- m. extensor al degetelor; 6- m.
extensor al degetului mic; 7- extensor ulnar al carpu-

Mușchii mвinii

Mușchii mвinii se divid оn trei grupuri:

- grupul lateral - mușchii policelui, care formează în regiunea laterală a palmei o eminență
- tenarul;
- grupul medial - mușchii degetului mic, care formează în regiunea medială a palmei-
hiopotenarul;
- grupul mediu de mușchi ai mâinii, situat între grupurile menționate, precum și în
regiunea dorsală a mâinii.

Mușchii eminenței tenare:

Mușchiul abductor scurt al policelui - abduce policele;

Mușchiul opozant al policelui - efectueazг mișcarea de opoziție a policelui;
Mușchiul flexor scurt al policelui - flecteazг și adduce policele; Mușchiul
adductor al policelui - adduce și flecteazг policele.

Mușchii eminenței hipotenare:

Mușchiul palmar scurt - formeazг cute mici pe piele;

Mușchiul abductor al degetului mic - abduce degetul mic;
Mușchiul flexor scurt al degetului mic - flecteazг degetul mic.

Grupul mediu de mușchi ai mвinii

Mușchii lumbricali - patru la numгr. Flecteazг falangele proximale și extenseazг falangele

medii și distale ale degetelor;
Mușchii interosoși - sunt așezați оntre oasele metacarpiene și se divid оn grupuri: mușchii
interosoși palmari și mușchii interosoși dorsali.
Mușchii interosoși palmari - trei la numгr, sunt situați оn spațiile intermetacarpiene II, III, IV.
Ei efectueazг mișcarea de adducție a degetelor II, IV, V spre degetul mijlociu III.
Mușchii interosoși dorsali - patru la numгr. Abduc degetele I, II, IV оndepгrtвndu-le de la
degetul mijlociu.
Astfel, datoritг prezenței unui aparat muscular propriu, degetele mвinii, оndeosebi policele,
capгtг o mare mobilitate și sunt capabile de a efectua diverse mișcгri, inclusiv flexie și extensie
maximг, fapt de extremг importanțг pentru muncг. Mвna a atins o asemenea desгvвrșire оn
procesul оndelungat al evoluției datoritг transformгrii treptate a ei оntr-un organ al muncii. Sub
influența activitгții de muncг mвna se modificг continuu.
102
 Fasciile și tecile sinoviale ale tendoanelor membrului superior.

Fasciile centurii scapulare, brațului, antebrațului și mвinii оn realitate trec una оn alta.
Fascia brațului prezintă o lamă subțire și densă care acoperă mușchii brațului. În ambele
părți, de la ea pornesc în profunzime două septuri intermusculare, care despart mușchii anteriori
de cei posteriori.
Fascia antebrațului acoperă mușchii antebrațului și lansează septuri intermusculare. În
regiunea superioară a antebrațului ea este mai densă, datorită implicării fibrelor tendinoase ale
mușchilor superficiali. Pe fața dorsală, limitrof cu mâna, fascia se îngroașă sub aspectul unui
ligament, numit retinaculul mușchilor extensori. Prin intermediul apofizelor, acest ligament se
concrește cu periostul oaselor antebrațului, formând şase canale osteofibroase, prin care trec
spre mână tendoanele mușchilor extensori, înconjurate de tecile sinoviale. Pe fața palmară, fascia
antebrațului se îngroașă mai puțin formând ligamentul superficial transvers al carpului, iar
însăşi fascia trece în aponevroza palmară, care prezintă o prelungire a tendonului mușchiului
palmar lung. Sub aponevroză se află un ligament puternic, numit retinaculul mușchilor flexori
(ligamentul transversal al carpului), care completează canalul carpal. În acest canal se află două
teci sinoviale care înconjoară canalele mușchilor flexori. De ambele părți ale aponevrozei, fascia
devine mai fină și învelește mușchii, formând teci pentru toate cele trei grupuri de mușchi.
Pe fața dorsalг a mвinii fascia este mai puțin pronunțatг și acoperг mușchii interosoși dorsali.
Оn regiunea degetelor lamelele aponevrotice concresc cu periostul falangelor și formeazг pe
partea palmarг canalele osteofibroase ale degetelor, prin care trec tendoanele mușchilor flexori,
оnconjurate de tecile lor sinoviale. Degetele II- IV au teci sinoviale izolate care se оntind pвnг la
regiunea metacarpianг, iar teaca sinovialг a degetelor V comunicг cu teaca sinovialг comunг a
tendoanelor mușchilor flexori ai degetelor. Din aceastг cauzг niciodatг nu se recolteazг sвnge
pentru analiza lui din mezin, fiindcг оn caz de pгtrundere a infecției ea poate sг se rгspвndeascг
toatг palma. Din aceeași cauzг, supurația оn regiunea degetului mic este extrem de periculoasг.

Topografia membrului superior

Оn limitele membrului superior se disting șanțuri, fose, orificii, canale, prin care trec vase
sanguine și nervi.
La abducția membrului superior se evidențiazг net fosa axilarг, care reprezintг o adвnciturг
оntre faюa lateralг a toracelui și cea medialг a brațului. Dacг secționгm pielea și оndepгrtгm
țesutul adipos din fosa axilarг, atunci se formeazг cavitatea axilarг, care are forma unei piramide
și este delimitatг de patru pereți:
- anterior, care este constituit de mușchii pectorali mare și mic; - posterior, format din
muşchii mare dorsal, rotund mare și subscapular;
- medial - de către mușchiul dințat anterior;
- lateral - de către mușchiul biceps brahial și coracobrahial;
Оn scopul unei descrieri mai precise a anatomiei și topografiei vaselor sanguine și nervilor
localizați оn cavitatea axilarг, peretele anterior al acesteia este оmpгrțit оn trei triunghiuri:
103
 - trigonul clavipectoral
- trigonul pectoral
- trigonul subpectoral
Оn peretele posterior al cavitгții axilare se disting douг orificii:
- trilater prin care trec
- patrulater vase şi nervi

Оn regiunea cubitalг anterioarг se evidențiazг fosa cubitalг, care este delimitatг superior de
mușchiul brahial, din partea lateralг - de mușchiul brahioradial, iar din partea medialг - de cгtre
pronatorul rotund. Sub piele, оn aceastг fosг sunt situate venele superficiale, care sunt folosite оn
majoritatea cazurilor pentru injecțiile intravenoase ale medicamentelor și transfuzia sвngelui.
Mai profund, trec artere și nervi.
De la fosa cubitalг pornesc șanțul lateral (radial) și șanțul medial (ulnar).

Mușchii și fasciile membrului inferior

Mușchii membrului inferior, identic celui superior, se оmpart оn grupuri, reieєind din
apartenența regionalг și funcțiile efectuate. Deosebim mușchi ai centurii pelviene și membrului
inferior liber: ai coapsei, gambei și piciorului.

Mușchii bazinului

Mușchii bazinului se divid оn douг grupuri - interni și externi. Din grupul mușchilor interni
fac parte: mușchiul iliopsoas, mușchiul obturator intern și cel piriform. Din grupul mușchilor
externi fac parte: gluteul mare, mediu și mic, mușchiul pгtrat al femurului și mușchiul obturator
extern.

Mușchii interni ai bazinului

Mușchiul iliopsoas - constг din doi mușchi: psoas mare și iliac, care pornesc de la vertebrele
lombare și osul iliac și apoi se inserг pe femur. Ambele componente ale mușchiului formeazг
peretele posterior al cavitгții abdominale.
Acțiune: flecteazг coapsa și porțiunea lombarг a coloanei vertebrale, оnclinвnd bazinul și
trunchiul оnainte.
Mușchiul psoas mic - nu este prezent tot timpul și este situat pe suprafața anterioarг a
mușchiului psoas mare.
Mușchiul obturator intern - pornește de pe fața internг a membranei obturatorii și se inserг
pe trohanterul mare al femurului.
La ieșirea din bazin cгtre mușchiul obturator intern aderг mușchii gemeni - superior și
inferior.
Acțiune: rotește coapsa оn afarг.
Mușchiul piriform - оncepe pe fața pelvianг a sacrului și se inserг pe trohanterul mare al
femurului.
Acțiune: rotește coapsa оn afarг cu o abducere parțialг.

104
 Mușchii externi ai bazinului

Mușchii externi ai bazinului ocupг regiunea fesierг și cea lateralг a bazinului. Mușchii externi
ai bazinului formeazг trei straturi: superficial, mediu și profund.
Stratul superficial constг din: mușchiul gluteu mare și mușchiul tensor al fasciei late. Оn
stratul mediu se aflг: mușchiul gluteu mediu și mușchiul pгtrat al femurului. Stratul profund e
constituit din mușchiul gluteu mic și cel obturator extern. Toți acești mușchi acționeazг
articulaюia coxofemuralг.
Mușchiul gluteu mare - este voluminos și se reliefeazг evident оn regiunea fesierг. Este
situat superficial și o parte din fibrele anterioare ale lui continuг inferior оn tractul iliotibial.
Acțiune: efectueazг extensia coapsei și o rotește оn afarг.
Mușchiul gluteu mediu - оncepe de pe fața externг a ileonului și se inserг pe trohanterul
mare al femurului. Porțiunea posterioarг a mușchiului este acoperitг de mușchiul gluteu mare.
Acțiune: abduce coapsa.
Mușchiul gluteu mic - este situat sub mușchiul gluteu mediu și are o acțiune identicг cu cea
a mușchiului gluteu mediu.
Mușchiul tensor al fasciei late - оncepe de pe spina iliacг anterioarг superioarг a osului iliac
și apoi pe coapsг trece оn tractul iliotibial al fasciei late.
Acțiune: tensioneazг tractul iliotibial.
Mușchiul pгtrat al femurului: pornește de la tuberozitatea ischionului și se inserг pe creasta
intertrohantericг a femurului.
Acțiune: rotește coapsa оn afarг.
Mușchiul obturator extern - оși are originea pe fața externг a pubisului și a ramurii
ischionului și se inserг pe trohanterul mare al femurului. Acțiune: rotește coapsa оn afarг.

Mușchii membrului inferior liber

Mușchii membrului inferior liber se divid оn: mușchii coapsei, mușchii gambei și mușchii
piciorului propriu-zis.

Mușchii coapsei

Mușchii coapsei se оmpart оn trei grupuri: anteriori (flexori), posteriori (extensori) și mediali
(adductori). Acești mușchi acționeazг articulația coxofemuralг și cea a genunchiului. Mușchii
coapsei exercitг funcția staticг și dinamicг. La om, acești mușchi sunt bine dezvoltați, datoritг
adaptгrii la bipedie.

Mușchii anteriori ai coapsei

Mușchiul croitor – оncepe de pe spina iliacг anterioarг superioarг, coboarг inferomedial și

se inserг pe tuberozitatea tibiei.
Acțiune: flexia coapsei și a gambei; participг la abducerea coapsei оn afarг.
Mușchiul cuadriceps al femurului – este cel mai masiv оntre mușchii coapsei și este
constituit din patru mușchi (capete):

105
 Mușchiul drept al femurului – оncepe de pe spina iliacг anterioarг inferioarг și se inserг pe
baza rotulei.
Mușchiul vast lateral – оncepe de la trohanterul mare al femurului și se оnserг pe rotulг.
Mușchiul vast medial – оncepe de la trohanterul mare și se inserг pe baza rotulei și condilul
medial al tibiei.
Mușchiul vast intermediar – pornește de pe fața anterolateralг a femurului și se оnserг pe
baza rotulei.
Оn treimea distalг a coapsei cele patru capete concresc оntr-un tendon comun, care se оnserг
pe tuberozitatea tibiei și pe rotulг.
Acțiune: extensia gambei оn articulația genunchiului și flexia coapsei.

Mușchii posteriori ai coapsei

Mușchiul biceps al femurului – are douг capete - lung și scurt. Capul lung pornește de pe
tuberozitatea ischionului, iar cel scurt de la epicondilul lateral al femurului. La nivelul treimii
inferioare a femurului ambele capete se unesc оntr-un tendon plat și se inserг pe capul fibulei și
condilul lateral al tibiei.
Acțiune: realizeazг extensia coapsei, flecteazг gamba оn articulația genunchiului.
Mușchiul semitendinos – оncepe pe tuberozitatea ischionului și se оnserг pe extremitatea
proximalг a tibiei.
Acțiune: extensia coapsei și flexia gambei.
Mușchiul semimembranos – оncepe pe tuberozitatea ischionului și se inserг pe condilul
medial al tibiei.
Acțiune: extinde coapsa și flecteazг gamba;

Mușchii mediali ai coapsei

Mușchiul grațios – este situat superficial, pe mușchii adductori. Оncepe de la simfiza

pubianг și ramura inferioarг a pubisului și se оnserг pe tuberozitatea proximalг a tibiei.
Acțiune: adduce coapsa și flecteazг gamba .
Mușchiul pectineu – e scurt, plat. Оncepe pe ramura superioarг a pubisului și se inserг pe
trohanterul mic al femurului.
Acțiune: participг la abducerea și flexia coapsei.
Mușchiul adductor lung – оncepe de pe fața externг a pubisului și se inserг pe linia asprг a
femurului.
Acțiune: adducția și flexia coapsei.
Muєchiul adductor scurt – are originea pe faюa externг a pubisului єi se оnserг pe linia
asprг a femurului.
Acюiune: adducюia єi flexia coapsei.
Mușchiul adductor mare: este cel mai masiv adductor, оncepe pe tuberozitatea ischionului,
ramura inferioarг a pubisului și se inserг pe linia asprг a femurului.
Acțiune: adduce coapsa și participг la extensia coapsei.

106
Fig. 32 Mușchii coapsei; aspect anterior Fig. 33 Muєchii coapsei; aspect posterior
1- m. iliopsos;2- m. croitor; 3- m. pectineu; 4- m 1- m. gluteu mare; 2- tractul iliotibial; 3- m. biceps al
adductor lung; 5- m. graюios; 6- m. cuadriceps al femurului; femurului; 4- m. semitendinos; 5- m.
semimembranos.
7- m. tensor al fascii late.

Mușchii gambei

Acești mușchi оși manifestг acțiunea asupra articulației genunchiului, articulației talocrurale
și ale piciorului. Mușchii gambei se subdivid оn trei grupuri : anterior, posterior și lateral.

Mușchii anteriori ai gambei

Mușchiul tibial anterior – situat pe fața anterioarг a gambei, are originea pe condilul lateral
al tibiei єi se inserг pe osul cuneiform medial și osul metatarsian I.
Acțiune: efectueazг extensia piciorului оn articulația talocruralг și supinația lui, оnclinг
gamba оnainte.
Mușchiul extensor lung al degetelor – are origine pe condilul lateral al tibiei și se оnserг pe
baza falangelor medii și distale ale degetelor II – V.
Acțiune: efectueazг extensia piciorului оn articulația talocruralг și a degetelor II – V оn
articulațiile metatarsofalangiene.
Mușchiul extensor lung al halucelui – are originea pe fibulг și se оnserг pe falanga distalг a
halucelui.
Acțiune: efectueazг extensia halucelui și a piciorului оn articulația talocruralг.

107
 Mușchii posteriori ai gambei

Mușchii posteriori sunt situați оn douг straturi – superficial și profund.

Stratul superficial de mușchi posteriori ai gambei

Mușchiul triceps al gambei, constг din doi mușchi – gastrocnemian, situat superficial, și
soleu, acoperit de mușchiul precedent.
Mușchiul gastrocnemian – are douг capete – medial și lateral. Capul lateral оncepe de pe
condilul lateral al femurului, capul medial pe condilul medial al femurului. La mijlocul gambei
ambele capete ale mușchiului gastrocnemian se prelungesc оntr-un tendon puternic, se unesc cu
tendonul mușchiului soleu și formeazг tendonul calcanean Achile, ce se inserг pe tuberozitatea
calcaneului.
Mușchiul soleu – este un mușchi voluminos plat, situat sub mușchiul gastrocnemian și
оncepe de pe fața posterioarг a tibiei. Mușchiul trece оntr-un tendon plat care participг la
formarea tendonului calcanean.
Acțiune: mușchiul triceps flecteazг gamba și piciorul (flexie plantarг).
Mușchiul plantar – uneori poate lipsi, deoarece este un mușchi rudimentar.
Acțiune: flecteazг gamba și piciorul.

Stratul profund al mușchilor posteriori ai gambei

Mușchiul popliteu – este situat pe fața posterioarг a articulației genunchiului.

Acțiune: flecteazг gamba, rotind-o оn interior.
Mușchiul flexor lung al degetelor – оncepe de pe fața posterioarг a tibiei și se inserг cu cele
patru tendoane pe falangele distale ale degetelor II – V ; flecteazг piciorul și оl rotește оn
exterior.
Mușchiul flexor lung al halucelui – оncepe de pe partea inferioarг a corpului fibulei și se
inserг pe falanga distalг a halucelui.
Acțiune: flecteazг halucele, participг la flexia și adducerea piciorului.
Mușchiul tibial posterior - e situat profund pe fața posterioarг a gambei. Are originea pe fața
posterioarг a fibulei, pe condilul lateral al tibiei și se inserг pe osul navicular, pe cele trei oase
cuneiforme și pe osul metatarsian IV.
Acțiune: flexia plantarг a piciorului, adducerea și supinația lui.

Mușchii laterali ai gambei

Mușchiul peronier lung – оncepe de pe capul fibulei și de pe condilul lateral al tibiei; se

inserг pe baza oaselor metacarpiene I, II și pe osul cuneiform medial.
Acțiune: flexia plantarг a piciorului; proneazг piciorul.
Mușchiul peronier scurt – оncepe de pe partea inferioarг a fibulei și se inserг pe osul
metatarsian V.
Acțiune: flexia plantarг a piciorului.

108
Fig. 34 Mm. gambei; aspect lateral Fig. 35 Mm. gambei; aspect posterior
1-m. peronier lung; 2- m. peronier scurt; 3- m. tibial 1- capul lateral al m. gastrocnemian; 2- capul medial
anterior; 4- m. extensor lung al degetelor; 5- m soleu; al m. gastrocnemian; 3- m. soleu; 4- tendonul lui 6-
m. gastrocnemian; 7- tendonul lui Ahile; 8- maleola Ahile. lateralг.

Mușchii piciorului

Mușchii piciorului se divid оn:

- Mușchii regiunii dorsale a piciorului (mușchii dorsali) - Mușchii plantari.

Mușchii regiunii dorsale a piciorului

Mușchiul extensor al degetelor – оncepe de pe calcaneu și se оnserг pe falangele medii și

distale.
Acțiune: efectueazг extensia dorsalг a degetelor.
Mușchiul extensor scurt al halucelui – оși ia originea de la calcaneu și se inserг pe prima
falangг.
Acțiune: efectueazг extensia halucelui.

Mușchii plantari

Topografia mușchilor plantari ai piciorului se aseamгnг cu distribuția mușchilor palmari ai

mвinii. Distingem corespunzгtor urmгtoarele grupuri de mușchi:
- medial – mușchii halucelui;
- lateral – mușchii degetului mic;
- mediu, situat оn regiunea plantarг intermediarг.

109
Оn total la picior distingem 14 mușchi scurți.

Grupul mediu de mușchi plantari

Mușchiul abductor al halucelui – abduce halucele.

Mușchiul flexor scurt al halucelui – flecteazг halucele.
Mușchiul adductor al halucelui – adduce și flecteazг halucele.

Grupul plantar lateral

Mușchiul abductor al degetului mic – flecteazг și abduce falanga proximalг a degetului

mic.
Mușchiul flexor scurt al degetului mic – flecteazг degetul mic.

Grupul plantar mijlociu

Mușchiul flexor scurt al degetelor – flecteazг degetele II și V.

Mușchiul pгtrat al plantei – flecteazг degetele.
Mușchii lumbricali – patru la numгr – flecteazг falangele proximale și extenseazг falangele
mijlocii și distale ale degetelor II – V.
Mușchii interosoși – se оmpart оn douг grupuri:
- mușchii interosoși plantari
- mușchii interosoși dorsali
Mușchii interosoși plantari – trei la numгr. Flecteazг falangele proximale ale degetelor III și
V.
Mușchii interosoși dorsali – patru la numгr. Flecteazг falangele proximale ale degetelor II –
IV.

Fasciile și tecile sinoviale ale membrului inferior

Mușchii interni ai bazinului sunt acoperiți de fascia iliacг, care prezintг o porțiune a fasciei
endoabdominale. Fascia iliacг, trecвnd pe coapsг, continuг cu fascia latг a acesteia.
Fascia latг a coapsei e cea mai densг din toate fasciile corpului uman. Ea acoperг toți mușchii
coapsei și lanseazг trei septuri intermusculare, care formeazг pentru diverse grupuri de mușchi
teci fasciale trainice. Fascia latг e оndeosebi оngroșatг pe fața lateralг a coapsei, unde formeazг
o bandeletг latг, numitг tractul iliotibial. Оn regiunea anterosuperioarг a coapsei, sub ligamentul
inghinal, din contra, fascia latг e subțire; aici prin ea trec multe vase și nervi, din care cauzг
aceastг regiune a primit denumirea de lamг ciuruitг, marginea arcuatг a cгreia delimiteazг inelul
subcutan.
Fascia gambei, fiind o prelungire a fasciei late a coapsei, acoperг mușchii gambei, desparte
mușchii оn grupuri, formвnd pentru ei teci. Оn regiunea articulației talocrurale și mai sus de ea
se aflг unele оngroșгri ale fasciei gambei, care servesc ca retinacule ale tendoanelor mușchilor.
Existг retinaculele superior și inferior ale tendoanelor mușchilor extensori, retinaculele
tendoanelor mușchilor flexori și ale tendoanelor mușchilor peronieri.
Sub retinacule, tendoanele mușchilor sunt оnconjurate de teci sinoviale.
Fascia dorsalг a piciorului este subțire și transparentг. Оn regiunea plantei fascia se оngroașг
considerabil, formвnd aponevroza plantarг destul de puternicг.
110
 Topografia membrului inferior

Mușchii, tendoanele, fasciile și oasele formeazг relieful membrului inferior și delimiteazг

diferite orificii, canale, fose, șanțuri, studierea cгrora are aspect aplicativ; prin ele trec vase
sangvine și nervi. Оn afarг de aceasta, spațiile interfasciale, tecile sinoviale, diferite canale pot
servi drept cгi de rгspвndire a procesului inflamator de la focarul primar, locul de formare a
herniilor etc.
Оn regiunea orificiului ischiadic mare se evidențiazг douг fisuri, prin care din cavitatea
bazinului trec vase și nervi. Mușchiul piriform, trecвnd prin orificiul ischiadic mare, nu-l ocupг
complet. Deasupra și dedesubtul lui rгmвn douг spații : orificiul suprapiriform și orificiul
infrapiriform.
Canalul obturator – se aflг оn limitele marginii superioare a orificiului omonim. Prin acest
canal vasele și nervii omonimi din cavitatea pelvianг trec spre mușchii adductori ai coapsei.
Din considerații practice, pe suprafața anteromedialг a coapsei se descrie triunghiul femural, оn
regiunea cгruia sunt situate cele mai importante vase sangvine și nervi, artera și vena femuralг,
și nervul femural. Acest triunghi este delimitat superior de ligamentul inghinal, lateral de
mușchiul croitor, medial - de mușchiul adductor lung al femurului. Posterior de ligamentul
inghinal se aflг lacuna muscularг și cea vascularг. Ele se despart una de alta prin arcul
ileopectineu, care trece de la ligamentul inghinal pe eminența iliopubicг. Lateral de acest arc se
aflг lacuna muscularг, prin care trec mușchiul iliopsoas și nervul femural, iar medial se aflг
lacuna vascularг – pentru artera și vena femuralг.
Canalul femural – оn stare normalг lipsește. Se formeazг оn regiunea triunghiului femural la
prolabarea herniilor femurale. El reprezintг o fantг ce trece medial de vena femuralг.
Fosa poplitee - ocupг regiunea posterioarг a genunchiului, are o formг de romb. Unghiul
superior al rombului este delimitat lateral de mușchiul biceps al femurului, medial – de mușchiul
semimembranos. Unghiul inferior se aflг оntre ambele capete ale mușchiului gastrocnemian.
Fosa poplitee conține țesut celuloadipos și ganglioni limfatici. De la unghiul superior оn jos spre
cel inferior trec nervi și vase sangvine.

Fiziologia mușchilor

La vertebrate și la om existг trei tipuri de mușchi: mușchii striați scheletici, mușchii striați ai
atriilor și ventriculelor inimii și mușchii netezi ai organelor interne, vaselor sangvine și ai pielii.
Ei se deosebesc dupг structurг și prin proprietгțile lor fiziologice.
Оn acest compartiment ne vom referi doar la expunerea funcțiilor și particularitгților
mușchilor scheletici.

Funcțiile și proprietгțile mușchilor striați

Mușchii striați constituie partea activг a aparatului locomotor, care include оn afarг de
mușchi, oase, ligamente și tendoane. Оn urma activitгții de contracție a mușchilor striați sub
influența impulsurilor sosite din sistemul nervos central sвnt posibile :
- deplasarea organismului în spațiu
- deplasarea părților corpului una fața de alta; - menținerea poziției.

111
 Оn afarг de aceasta, оn urma contracțiilor musculare se elaboreazг cгldurг, deoarece оn
timpul travaliului mușchilor ea se eliminг оn cantitгți mari.
Fiecare fibrг muscularг posedг urmгtoarele trei proprietгți fiziologice :
- excitabilitate, adică capacitatea de a răspunde la acțiunea excitantului prin generarea
potențialului de acțiune;
- capacitatea de conducere bilaterală a undei excitației din punctul excitat de-a lungul
întregii fibre;
- contractibilitate, adică capacitatea de a se contracta sau de a-şi modifica tensiunea la
excitație.

Excitabilitatea și capacitatea de propagare a potențialului de acțiune sunt funcțiile membranei

celulare externe (sarcolemei) a fibrei musculare, iar contractibilitatea - funcția miofibrelor, aflate
în sarcoplasmă.

Tipurile de contracții musculare

Rгspвndirea potențialului de acțiune prin fibra muscularг activeazг aparatul lui contractil și ca
urmare fibra se contractг. Оn dependențг de condițiile оn care are loc contracția, ea este de douг
tipuri: izotonicг și izometricг.
Contracția izotonicг este o astfel de contracție, cвnd fibrele musculare se scurteazг, iar
tensiunea rгmвne constantг. Drept exemplu de contracție izotonicг poate servi ridicarea de cгtre
mușchi a unei greutгți, ce condiționeazг tensiunea treptatг a mușchiului.
Contracția izometricг este o astfel de contracție, cвnd mușchiul nu se poate scurta, de
exemplu atunci, cвnd mușchiul este fixat imobil de ambele capete. Оn acest caz lungimea
fibrelor musculare rгmвne neschimbatг, оn schimb tensiunea crește.
Contracția naturalг a mușchiului оn organism niciodatг nu poate fi pur izotonicг sau pur
izometricг, deoarece mușchii, ridicвnd o greutate (de exemplu, flexвnd membrele оn articulații),
se scurteazг și totodatг оși schimbг tensiunea.
Mușchii scheletici оn organism sunt excitați datoritг impulsurilor care vin la ei prin nervii
motori de la motoneuronii sistemului nervos central. Axonul, apropiindu-se de mușchi, arboreazг
оntr-un șir de ramuri, care se terminг pe fibrele musculare formвnd plгci terminale motorii.
Fiecare motoneuron inerveazг de la cвteva zeci pвnг la mii de fibre musculare. Motoneuronul
оmpreunг cu grupul de fibre musculare pe care le inerveazг se numește unitate motorie. Unitatea
motorie funcționeazг ca un tot unitar, toate fibrele musculare componente ale ei se contractг
simultan.

Tonusul muscular

Este o proprietate fundamentalг a mușchiului cu inervația pгstratг. El reprezintг starea de

contracție ușoarг și permanentг a mușchiului оn repaus. El este o contracție tetanicг slabг
оnsoțitг de toate fenomenele caracteristice contracției musculare. Tonusul variazг оn funcție de
activitatea nervoasг, scade оn somn și crește la emoții și frig. Forța de contracție a mușchiului
este оn raport cu numгrul fibrelor musculare și de intensitatea stimulilor. Contracția muscularг
are ca urmare producerea și eliberarea unei cantitгți vizibile de cгldurг, mușchiul fiind
principalul furnizor de cгldurг a organismului. Оn condiție de inactivitate, cгldura produsг se
numește cгldurг de repaus. Termogeneza reprezintг mecanismul de acomodare a organismului la
scгderea temperaturii mediului. La frig, prin contracția izometricг a mușchiului, scade

112
temperatura, energia consumatг fiind eliberatг sub formг de cгldurг. Dacг astfel nu se poate
menține temperatura, apar frisoanele caracterizate prin contracții repetate ale musculaturii striate
ce produc o cantitate și mai mare de cгldurг. Oboseala muscularг reprezintг reducerea temporarг
a capacitгții funcționale a mușchiului, datoritг intoxicației fibrelor musculare prin acumulare de
acid lactic. Manifestгrile oboselii musculare sunt: scгderea forței musculare, a excitabilitгții,
contracturг fiziologicг оnsoțitг de dureri.
Travaliul muscular

Dacг mușchiul la contracția lui ridicг o greutate atunci el produce un lucru mecanic, mгrimea
cгruia se determinг prin produsul dintre greutate și оnгlțimea la care ea a fost ridicatг și se
exprimг оn kilogramometri (kgm). De exemplu, dacг omul ridicг halterele cu greutatea 100 kg la
оnгlюimea de 2 m, оn acest caz el efectueazг un lucru egal cu 200 kgm. Cel mai mare lucru
mușchiul оl produce la eforturi medii și acest fenomen a primit denumirea de legea efortului
mediu. S-a constatat, cг aceastг lege este veritabilг nu numai pentru mușchiul separat, dar și
pentru оntregul organism.

Dinamica organismului

Mersul și fuga. Deplasarea corpului dintr-un loc оn altul se face cu ajutorul oaselor,
articulațiilor și mușchilor. Oasele și articulațiile reprezintг organe pasive ale mișcгrii, оn timp ce
mușchii sunt organe active.
Mersul reprezintг ansamblul mișcгrilor executate pentru deplasarea corpului оn spațiu. Оn
mers sunt interesate оn primul rвnd membrele inferioare, dar și membrele superioare și
trunchiul. Membrele inferioare executг оn timpul mersului pași. Pasul reprezintг seria de mișcгri
executate оntre 2 poziții identice ale aceluiași picior. Оn timpul mersului, trunchiul executг
mișcгri verticale, transversale, de torsiune, mișcгri ale bazinului și ale umerelor. Mișcгrile pe
care le executг membrele superioare sunt o consecințг a mișcгrilor de rotații efectuate оn
coloana vertebralг.
Fuga este, dupг mers, cea mai importantг modalitate de deplasare a omului. Se оnțelege, prin
fugг un mod de deplasare analog cu mersul, deosebit de acesta prin rapiditatea mai mare și prin
unele caractere particulare, ca de exemplu: оn fugг nu existг nici un moment оn care ambele
membre inferioare se sprijinг concomitent pe sol; оn fugг existг chiar un moment оn care nici
unul din membrele inferioare nu se gгsește pe suprafața de sprijin; оn fugг nu existг nici un
moment оn care membrul inferior sг fie complet extins оn articulația genunchiului;

Contracția unicг

Excitarea mușchiului sau a nevului motor care оl inerveazг printr-un stimul unic provoacг o
contracție unicг a mușchiului. Оn ea deosebim douг faze principale: faza de contractare și faza
de relaxare.

Sumarea contracțiilor

Dacг оn condiții experimentale asupra unei fibre musculare sau asupra оntregului mușchi
acționeazг 2 excitanți puternici, care urmeazг unul dupг altul cu un interval mic, apoi contracția
apгrutг va avea o amplitudine mai mare decвt contracția micг maximalг. Efectele de contractare

113
la prima și la cea de a doua excitare par a se contopi. Acest fenomen a fost numit sumarea
contracțiilor.

Tetanosul mușchiului

Dacг asupra fibrei musculare sau asupra оntregului mușchi acționeazг stimuli ritmici cu o așa
frecvențг, оncвt efectele lor se sumeazг, apare o contracție puternicг și prelungitг numitг
contracție tetanicг sau tetanos. Amplitudinea ei poate fi de cвteva ori mai mare decвt mгrimea
maximalг a contracției unice.

Capitolul IV.
Splanhnologia – studiul despre viscere.
Sistemul respirator.

Generalitгюi
Viscerele sau organele interne sunt situate оn cavitгțile corpului (toracicг, abdominalг și
pelvianг), precum și оn regiunea capului și gвtului. Ele participг la funcțiile metabolice ale
organismului, оn asigurarea lui cu materii nutritive și оn evacuarea deșeurilor metabolice. Оn
conformitate cu originea, particularitгțile de structurг, topografia și funcțiile lor, viscerele se
оmpart оn grupe ce constituie sisteme sau aparate de organe. De exemplu, distingem sistemele
digestiv, respirator și aparatul urogenital.
Conform structurii lor viscerele pot fi оmpгrțite оn parenchimatoase și tubulare sau cave.
Organele parenchimatoase sunt constituite din parenchim, care la rвndul sгu este alcгtuit din
celule specializate și stromг. Din organele parenchimatoase fac parte ficatul, pancreasul
plгmвnii, rinichii etc. Stroma executг funcții de suport (carcasa moale) și troficг.
Organele tubulare (cavitare) au un aspect de tub de diametrul respectiv (esofagul, stomacul,
intestinele, ureterele, etc.), pereții cгruia delimiteazг o cavitate. Cu toatг varietatea de forme și
funcții pereții organelor cavitare au o constituție similarг, sunt alcгtuite din 4 membrane (tunici):
internг - mucoasг, baza submucoasг, tunica muscularг și membrana externг alcгtuitг din țesut
conjunctiv numitг adventiție sau tunica seroasг.
Organele interne se aflг оn cavitгțile corpului, оn vecinгtatea oaselor scheletului, mușchilor,
vaselor și nervilor. De aceea, la descrierea topografiei organelor оn raport spațial cu alte
formațiuni ne folosim de noțiuni anatomice speciale. Pentru a desemna poziția organelor fațг de
oasele scheletului folosim termenul de scheletotopie. Poziția unui organ sau grup de organe оn
corpul uman, оn cavitгțile lui este desemnatг prin termenul holotopie. Pentru a desemna raportul
unui organ la alte organe adiacente se folosește termenul de sintopie.

Sistemul respirator - systema respiratorium

Sistemul respirator este format din totalitatea organelor care servesc la efectuarea respirației
pulmonare: eliminarea bioxidului de carbon din sвnge, respectiv utilizarea oxigenului din aerul
ambiant. Sistemul respirator este alcгtuit din cгile respiratorii și organele respiratorii, pare,
numite plгmвni. Cгile respiratorii, оn conformitate cu topografia lor оn corpul uman, se оmpart

114
оn cгi respiratorii superioare și cгi respiratorii inferioare. Din cгile respiratorii superioare fac
parte cavitatea nazalг, partea nazalг a faringelui și partea oralг a faringelui, din cгile respiratorii
inferioare fac parte laringele, traheea, bronhiile, inclusiv ramificațiile intrapulmonare ale
bronhiilor. Cгile respiratorii sunt alcгtuite din tuburi, lumenul cгrora se menține datoritг
prezenței unui schelet osos sau cartilaginos оn pereții lor. Datoritг acestei particularitгți
morfologice a cгilor respiratorii are loc aportul de aer оn plгmвni și evacuarea lui din plгmвni оn
exterior.
Prin cгile respiratorii aerul ajunge оn plгmвni, care sunt organele respiratorii principale. Оn
aceștia se realizeazг schimbul de gaze dintre aer și sвnge prin difuzie de gaze (oxigen - bioxid de
carbon), prin pereții alveolelor pulmonare și capilarelor sangvine adiacente.

Nasul

Regiunea nasului este alcгtuitг din nasul extern, оn interiorul cгruia se aflг cavitatea nazalг.

Nasul extern - nasus externus

Nasul extern este o proeminențг medianг, situat оn mijlocul feței, superior de care se aflг
glabela, inferior - buza superioarг, bilateral - obrajii.
Nasul extern are forma unei piramide triunghiulare cu vвrful оn sus și cu baza оn jos, cгruia i
se descriu urmгtoarele elemente:
- rгdгcina, situatг sub glabelг;
- spinarea nasului, formatг la unirea celor douг lame laterale; - aripile
nasului, ce reprezintг pгrțile inferioare ale pгrților laterale; - apexul nasului,
cu care se terminг spinarea nasului.
Aripile nasului, cu marginile lor inferioare, delimiteazг nгrile, care servesc drept porți de
acces pentru aer оn cavitatea nazalг și de evacuare a lui. Nгrile sunt separate una de alta prin
septul nazal.
Nasul extern comportг un schelet osos și cartilaginos, format din oasele nazale, de apofizele
frontale ale maxilei și de cвteva cartilaje: cartilajul lateral al nasului, cartilajul mare al aripii
nasului, cartilajele alare mici și cartilajul septului nazal. Cartilajele nasului se unesc оntre ele și
cu oasele adiacente prin straturi de țesut conjunctiv.
Nasul extern adгpostește o parte a cavitгții nazale, dar aceasta din urmг se оntinde pвnг la
nivelul porțiunii nazale a faringelui. El оndeplinește funcția esteticг și realizeazг protecția
cavitгții nazale.
Nasul extern diferг de la individ la individ și este formațiunea care imprimг оn cea mai mare
mгsurг fizionomia, caracteristicг a persoanei. Forma și dimensiunile nasului extern variazг foarte
mult.

Cavitatea nazalг - cavitas nasi

Cavitatea nazalг este separatг de septul nazal оn douг pгrți simetrice, care anterior se deschid
pe fațг prin nгri, iar posterior, prin coane, comunicг cu rinofaringele. Оn fiecare jumгtate a
cavitгții nasului distingem vestibulul nazal și fosa nazalг propriu-zisг.

115
 Vestibulul este acoperit din interior de pielea nasului extern, care ajunge aici prin nгri.
Aceasta comportг glande sebacee, sudoripare și niște perișori aspri numiți vibrise. Cea mai mare
parte a cavitгții nazale este constituitг de meaturile nazale cu care comunicг sinusurile nazale.
Distingem meatul nazal superior, mediu și inferior, situat fiecare sub cornetul nazal respectiv.
Din interior, pereții cavitгții nazale sunt tapetați de tunica mucoasг. Оn conformitate cu
structura și funcția organului, оn tunica mucoasг a cavitгții nazale distingem regiunea olfactivг
și regiunea respiratorie. Din regiunea olfactivг fac parte pгrțile superioare ale cavitгții nazale,
care comportг celule senzoriale olfactive. Restul tunicii mucoase nazale se referг la regiunea
respiratorie. Mucoasa regiunii respiratorii este tapetatг cu epiteliu ciliat și comportг glande
mucipare și seroase, și conține plexuri cavernoase venoase, prezența cгrora contribuie la
purificarea, umectarea și temperarea aerului inspirat.

Fig. 36 Peretele lateral al cavitгюii nazale.

1- sinusul frontal; 2- cornetul nazal superior; 3- cornetul nazal mediu; 4- cornetul nazal inferior; 5- sinusul sfenoidal;
6- orificiul faringian al tubei auditive; 7- vestibulul nazal.

Sinusurile paranazale

Sinusurile paranazale sunt patru perechi de compartimente pneumatice situate оn jurul foselor
nazale, cu care comunicг prin orificii speciale. Aceste cavitгți pline cu aer micșoreazг greutatea
scheletului capului, mгrind оn același timp rezistența acestuia; totodatг au rol de izolatori termici
și de rezonatori ai sunetelor.
Sinusurile sunt cгptușite de o mucoasг care se prelungește cu mucoasa din cavitгțile nazale și
de aceea, datoritг lor se mгrește suprafața de contact a aerului cu mucoasa. Din sinusurile
paranazale fac parte:
- sinusul maxilar (Higmore)
- sinusul frontal
116
- sinusul etmoidal - sinusul sfenoidal.

Laringele - larynx

Laringele este un organ tubular care face parte din cгile respiratorii și executг funcția de
respirație, de protecție a cгilor respiratorii inferioare și de fonație.

Topografia laringelui

Laringele ocupг o poziție medianг оn regiunea anterioarг a gвtului, formвnd o proeminențг,

care la femei este abia perceptibilг, iar la bгrbați este foarte pronunțatг, proeminența laringianг
(mгrul lui Adam).
La omul matur laringele este situat la nivelul vertebrelor cervicale IV și VI sau VII. Оn partea
de sus laringele este suspendat de osul hioid, оn partea de jos el e unit cu traheea. Anterior și
bilateral laringele este cuprins de lobii drept și stвng ai glandei tiroide. Posterior de laringe se
aflг partea laringianг a faringelui.
Din faringe aerul nimerește оn cavitatea laringianг prin intrarea оn laringe.

Structura laringelui

Оn structura laringelui deosebim cartilaje, care sunt unite оntre ele prin intermediul
articulațiilor și ligamentelor, care mai apoi sunt acoperite de mușchi.

Cartilajele laringelui

Cartilajele laringelui se оmpart оn pare și impare. Din cele impare fac parte epiglota,
cartilajele tiroid și cricoid, iar din cele pare fac parte cartilajele aritenoide, corniculate și
cuneiforme.

Unirile cartilajelor laringelui

Cartilajele laringiene joncționeazг оntre ele și cu osul hioid prin articulații și ligamente.
Mobilitatea cartilajelor laringiene este asiguratг de douг articulații pare (articulația cricotiroidг
și articulația cricoaritenoidг) și de mușchii respectivi, care le acționeazг. Оn afarг de
articulații, cartilajele laringelui se pot uni оntre ele și cu osul hioid prin intermediul ligamentelor.

Mușchii laringelui

Muєchii laringelui pot fi repartizați оn trei grupe: dilatatori ai glotei, constrictori ai glotei și
tensori ai coardelor vocale.
La mușchii dilatatori ai glotei se referг un singur mușchi - mușchiul cricoaritenoid posterior.
Constricția glotei este realizatг de mușchii cricoaritenoid lateral, tiroaritenoid, aritenoizi
transversal și oblic. Din mușchii care tensioneazг coardele vocale fac parte cricotiroidul și
mușchiul vocal.

Cavitatea laringelui

117
 Cavitatea laringelui se divide оn trei compartimente:
- compartimentul superior, vestibulul laringelui, se оntinde de la intrarea оn laringe pвnг la
pliurile vestibulare, оntre care se aflг fisura vestibulului;
- compartimentul mediu, interventricular, cel mai оngust, se оntinde de la pliurile
vestibulului оn partea de sus pвnг la coardele vocale оn partea de jos. Оntre pliul
vestibulului și coarda vocalг pe fiecare laturг a laringelui se aflг un ventricul laringian.
Coardele vocale dreaptг și stвngг, delimiteazг glota sau fisura vocalг, care constituie cea mai
оngustг parte a cavitгții laringelui.
Coardele vocale, extinse оntre cartilajul tiroid și cartilajele artitenoide, realizeazг fonația. La
contractarea mușchilor laringelui, оn urma deplasгrii cartilajelor se modificг lгrgimea glotei și
gradul de extensiune a plicilor vocale. Aerul expirat face sг vibreze coardele vocale, acestea
producвnd sunete.
- compartimentul inferior al cavitгții laringelui situat sub glotг, cavitatea infragloticг, se
dilatг treptat și continuг оn cavitatea traheii.
Dimensiunile laringelui la femei și copii sunt mai mici, coardele vocale mai scurte, de aceea
tembrul vocii este mai оnalt. O datг cu vвrsta dimensiunile laringelui cresc, оndeosebi la bгieți
оn perioada pubertarг. La aceastг vвrstг se constatг schimbarea vocii, tembrul acesteia devenind
mai jos. Limba, buzele, cavitatea bucalг și cea nazalг de asemenea participг la articularea
sunetelor.

Fig.37 Laringele єi glanda tiroidг. Vedere anterioarг.

1- osul hioid; 2- ligamentul tirohioidian median; 3- m. tirohioidian; 4- cartilajul tiroid; 5- m. cricotiroidian; 6- lobul
piramidal al glandei tiroide; 7- lobul lateral al glandei tiroide; 8 – traheea.

Traheea - trachea

Topografia traheii

118
 Traheea este un organ impar ce servește pentru conducerea aerului. Traheea оncepe de la
limita inferioarг a laringelui, adicг la nivelul vertebrei cervicale VI și se terminг la nivelul
vertebrei toracice V, unde ea se bifurcг оn douг bronhii principale (bifurcația traheii).
Traheea are forma unui tub de 9-11 cm lungime, puțin aplatisat оn sens anteroposterior.
Conform topografiei sale, la trahee deosebim douг porțiuni: cervicalг și toracicг.
Оn porțiunea cervicalг traheea are оn adiacențг glanda tiroidг. Posterior de trahee se aflг
esofagul, iar bilateral de ea - fasciculul neurovascular drept și stвng. Оn cavitatea toracicг
anterior de trahee este situat arcul aortei și timusul. Din dreapta și din stвnga traheii se aflг
pleura mediastinalг dreaptг și stвngг.

Structura traheii

Traheea este constituitг din 16-20 semiinele cartilaginoase, care ocupг 2/3 din circumferința
traheii, și sunt deschise оn sens posterior. Datoritг semicercurilor cartilaginoase lumenul traheii
rгmвne hiant. Cartilajele fiind incomplete оn porțiunea lor posterioarг, scheletul traheii este
format la acest nivel de un perete membranos, care se adapteazг la raportul posterior al traheii cu
esofagul și permite trecerea bolului alimentar prin esofag.
Cartilajele traheii se unesc оntre ele prin intermediul ligamentelor inelare.
Peretele traheii este alcгtuit din tunica mucoasг, din baza submucoasг, din tunicile
fibromiocartilaginoase și conjunctivг.
Tunica mucoasг a traheii conține epiteliu vibratil pluristratificat, care conține glande
mucipare și foliculi limfatici.

Bronhiile principale - bronchi principales

Bronhiile principale (dreaptг și stвngг), deviazг de la trahee la nivelul vertebrei toracice V și

se оndreaptг spre hilurile plгmвnului respectiv. Bronhia principalг dreaptг ocupг o poziție mai
verticalг, este mai scurtг și mai largг decвt cea stвngг și, ca direcție, se prezintг ca o prelungire a
traheii. Din aceastг cauzг corpurile eterogene nimeresc mai frecvent оn bronhia dreaptг decвt оn
cea stвngг.
Peretele bronhiei principale dupг structura lui se aseamгnг cu peretele traheii.
Scheletul lor este constituit din semiinele cartilaginoase (6 - 8 оn bronhia dreaptг, 9 - 12 оn cea
stвngг). Posterior bronhiile au un perete membranos. Din interior bronhiile principale sunt
tapetate cu tunica mucoasг, iar din exterior sunt acoperite de adventiție.

Importanța cгilor respiratorii

Aerul atmosferic, trecвnd prin cгile respiratorii, se curгțг de praf, se оncгlzește și se

umezește.
Curгțirea aerului de praf e deosebit de eficientг оn respirația nazalг. La trecerea aerului prin
meaturile nazale relativ оnguste, se formeazг niște mișcгri turbionare și particulele mari de praf,
lovindu-se de pereții meaturilor, nazofaringelui și laringelui, se lipesc de mucusul, ce le acoperг.
Acest mecanism de curгțire a aerului e atвt de eficient, оncвt оn cгile respiratorii interne pot
pгtrunde numai particule de praf foarte și foarte mici.
La оnlгturarea particulelor de praf contribuie de asemenea activitatea epiteliului ciliat al
bronhiilor și traheii. La pгtrunderea particulelor mari de praf оn trahee și bronhii apare оn mod
119
reflex tusea, iar la pгtrunderea lor оn nas - strгnutul. Tusea și strгnutul reprezintг reflexe
respiratorii de protecție, ce curгțг cгile respiratorii de particulele strгine și de mucusul, ce
оngreuiazг respirația (vezi Reflexele respiratorii de protecюie).

Plгmвnii - pulmon

Plгmвnii sunt organele principale ale respirației. La nivelul plгmвnilor are loc schimbul
alveolar de gaze.
Plгmвnii, drept și stвng, sunt situați оn cavitatea toracicг, оn jumгtгțile ei dreaptг și stвngг,
fiecare avвnd sacul sгu pleural. Plгmвnii, situați оn sacii pleurali, sunt separați unul de altul de
cгtre mediastin, care оncorporeazг cordul cu vasele magistrale, esofagul și alte organe.
Inferior plгmвnii vin оn adiacenюг la diafragm, anterior, lateral și posterior fiecare plгmвn vine
оn contact cu peretele toracic. Dat fiind cг cupola dreaptг a diafragmului ocupг o poziție mai
оnaltг decвt cea stвngг (din cauza ficatului), plгmвnul drept este mai scurt și mai lat decвt cel
stвng. Plгmвnul stвng este mai оngust și mai lung, deoarece o parte din jumгtatea stвngг a
cavitгții toracice o ocupг cordul.

Forma și fețele plгmвnilor

Plгmвnii au forma unui con imperfect. La ei distingem 3 fețe: diafragmalг, costalг și medialг.
Fața diafragmalг mai este consideratг baza plгmвnului și este orientatг spre diafragm, iar vвrful
(apexul) este rotunjit și ajunge оn regiunea gвtului, ridicвndu-se cu 2-3 cm deasupra claviculei.
Fața costalг, convexг, este adiacentг suprafeței interne a cutiei toracice. Fața medialг este
orientatг medial spre organele mediastinului. Tot pe fața medialг a fiecгrui plгmвn ceva mai sus
de mijlocul ei se aflг o impresiune de formг ovalг - hilul plгmвnului, prin care оntrг оn plгmвn
bronhia principalг, artera pulmonarг, nervi, și prin care ies venele pulmonare, vase limfatice.
Aceste formațiuni constituie rгdгcina plгmвnului.
Fețele plгmвnilor sunt delimitate de margini. Pe marginea anterioarг, care delimiteazг fața
costalг de cea medialг, se aflг incizura cardiacг.

Structura macro – microscopicг a plгmвnilor

Fiecare plгmвn prin niște șanțuri profunde se оmparte оn lobi, оn numгr de trei pentru
plгmвnul drept (superior, mediu și inferior) și doi pentru plгmвnul stвng (superior și inferior).
Lobii pulmonari se оmpart la rвndul lor оn segmente.
Оn hilul plгmвnului bronhia principalг se separг оn bronhii lobare, trei pentru plгmвnul drept
și douг pentru plгmвnul stвng.
Bronhiile lobare оntrг оn hilul lobului și se оmpart оn bronhii segmentare. Bronhia
segmentarг оntrг оn segment, care constituie o porțiune a plгmвnului orientatг cu baza spre fața
organului, iar cu apexul spre rгdгcina lui și este alcгtuit din lobuli pulmonari. Segmentele
bronhopulmonare se caracterizeazг prin aerație și vascularizație proprie, prin stromг

120
intersegmentarг, care le delimiteazг de segmentele vecine. Datoritг acestor particularitгți sunt
posibile intervenții chirurgicale la nivel de segment bronhopulmonar.
Conform Nomenclaturii Anatomice Pariziene (PNA) оn fiecare plгmвn se disting cвte 10
segmente.
Bronhia segmentarг se оmparte оn ramuri, care subdivizвndu-se treptat, ajung pвnг la
bronhiola lobularг, care intrг оn lobulul pulmonar. Оn interiorul lobulului de la ea pleacг 18-20
bronhiole terminale, care nu mai comportг оn structura sa formațiuni cartilaginoase. Acestea se
оmpart dicotomic оn bronhiolele respiratorii, de la care deviazг canalele alveolare ce conțin
alveole pulmonare.
Bronhiile de diferite ordine, оncepвnd cu bronhia principalг, care servesc la conducerea
aerului оn procesul de respirație, constituie arborele bronhial.
Bronhiolele respiratorii, care deviazг de la o bronhiolг terminalг, precum și canalele alveolare
cu alveolele formeazг acinul pulmonar, care reprezintг unitatea morfofuncționalг a plгmвnului.
Totalitatea acinilor pulmonari formeazг arborele alveolar care face parte din parenchimul
respiratoriu al plгmвnilor. Numгrul de acini оntr-un plгmвn ajunge pвnг la 15.000.

Limitele plгmвnilor

Apexul plгmвnului drept depгșește nivelul claviculei cu 2 cm, iar al coastei I cu 3-4 cm.
Posterior apexul plгmвnilor se proiecteazг la nivelul apofizei spinoase a vertebrei cervicale VII.
De la apex pornește limita lui anterioarг, care trece spre articulația sternoclavicularг dreaptг,
iar apoi coboarг оn jos, posterior de stern, pвnг la cartilajul coastei VI și aici trece оn limita
inferioarг a plгmвnului drept.
Limita inferioarг intersecteazг pe linia medioclavicularг coasta VI, pe linia axilarг anterioarг -
coasta VII, pe linia axilarг medie - coasta VIII, pe linia axilarг posterioarг - coasta IX, pe linia
scapularг - coasta X, pe linia paravertebralг se terminг la nivelul coastei XI. Aici limita inferioarг
a plгmвnului se оntoarce brusc оn sus și trece оn limita lui posterioarг.
Limita posterioarг trece de-a lungul coloanei vertebrale de la capul coastei II pвnг la limita
inferioarг a plгmвnului (coasta XI).
La plгmвnul stвng apexul se aflг la același nivel ca și la plгmвnul drept. Limita lui
anterioarг trece spre articulația sternoclavicularг, apoi posterior de stern, coboarг pвnг la nivelul
coastei IV, aici deviazг brusc оn stвnga, formвnd incizura cardiacг și apoi coboarг vertical оn jos
pвnг la coasa VI. Aici оncepe limita inferioarг, care se aflг ceva mai jos decвt limita inferioarг a
plгmвnului drept. Pe linia paravertebralг limita inferioarг a plгmвnului stвng trece оn limita lui
posterioarг, situatг de-a lungul coloanei vertebrale pe partea stвngг.

121
 Fig. 38 Laringele, traheea, bronhiile principale єi plгmвnii; aspect anterior.
1- laringele; 2- traheea; 3- apexul plгmвnului stвng; 4- lobul superior al plгmвnului stвng; 5- incizura oblicг; 6-
lobul inferior al plгmвnului stвng; 7- incizura cardiacг; 8- lobul inferior al plгmвnului drept; 9- lobul mijlociu al
plгmвnului drept; 10- incizura orizontalг; 11- lobul superior al plгmвnului drept; 12- bronhia principalг dreaptг.

Pleura. Cavitatea pleuralг

Pleura constituie tunica seroasг a plгmвnilor. Ea se оmparte оn douг foițe: parietalг și

visceralг. Fiecare plгmвn este acoperit de foița visceralг, care pe suprafața rгdгcinii pulmonare
trece оn pleura parietalг, care tapeteazг peretele cavitгții toracice.
Pleura visceralг (pulmonarг) concrește tenace cu țesutul organului și pгtrunde și оn șanțurile
dintre lobii pulmonari.
Pleura parietalг concrește cu fața internг a peretelui toracic. Оn conformitate cu poziția
pгrților pleurei parietale la ea distingem pleura costalг, mediastinalг și diafragmalг.
Superior, la nivelul aperturii superioare a cutiei toracice pleura costalг și mediastinalг trec una
оn alta și formeazг cupola pleurei.
Оntre pleura parietalг și visceralг existг un spațiu fisural оnchis numit cavitatea pleuralг. Оn
aceastг cavitate se aflг o cantitate micг de lichid seros, care umecteazг foițele pleurei pentru a le
reduce frecarea. Оn actul respirației, оn timpul mгririi și reducerii capacitгții plгmвnilor, pleura
visceralг umectatг gliseazг liber pe fața internг a pleurei parietale.
Оn locurile de trecere a pleurei costale оn cea diafragmalг și mediastinalг se formeazг
sinusurile pleurale, care constituie niște spații de rezervг pentru cavitгțile pleurale dreaptг și
stвngг, și mai servesc drept recipiente оn care se poate acumula lichidul pleural (seros) оn caz de
122
tulburare a proceselor de formare sau de resorbție a acestuia. Plгmвnii pгtrund оn sinusuri doar
оn cazul unei inspirații foarte profunde (maxime), iar оn timpul respirației obișnuite, pereții
sinusurilor colabeazг. Se cunosc urmгtoarele sinusuri: sinusul costodiafragmal, sinusul
frenicomeiastinal și sinusul costomediastinal.

Limitele pleurei

Cupola pleurei, оn dreapta și stвnga, ajunge pвnг la colul coastei I, ceea ce оn posterior
corespunde apofizei spinoase a vertebrei VII cervicale. Anterior cupola pleurei se ridicг cu 3-4
cm mai sus de coasta I (cu 1-2 cm mai sus de claviculг). Limita anterioarг a pleurei costale,
dreaptг și stвngг, are un traiect diferit. Din dreapta, aceastг limitг, posterior de articulația
sternoclavicularг coboarг оn jos posterior de stern pвnг la coasta VI, unde deviazг оn dreapta și
trece оn limita inferioarг a pleurei, care pe linia medioclavicularг intersecteazг coasta VI, pe
linia axilarг anterioarг - coasta VIII, pe linia axilarг medie - coasta IX, pe linia axilarг
posterioarг - coasta X, pe linia scapularг - coasta XI, și trece spre coloana vertebralг la nivelul
colului coastei XII, unde limita inferioarг trece оn limita posterioarг a pleurei.
Din stвnga, limita anterioarг a pleurei parietale pornește de la cupolг tot așa cum și din
dreapta - posterior de articulația sternoclavicularг. Apoi se оndreaptг posterior de stern оn jos
pвnг la cartilajul coastei IV; aici intersecteazг marginea stвngг a sternului și coboarг pвnг la
cartilajul coastei VI, unde trece оn limita inferioarг a pleurei. Limita inferioarг a pleurei din
stвnga e situatг ceva mai jos decвt cea din dreapta. Posterior, ca și din dreapta, la nivelul coastei
XII, ea trece оn limita posterioarг. Limita posterioarг a pleurei coboarг de la cupola pleurei оn
jos de-a lungul coloanei vertebrale pвnг la colul coastei a XII, unde trece оn limita inferioarг.

Mediastinul - mediastinum

Mediastinul constituie un complex de organe situate оntre cavitгțile pleurale dreaptг și

stвngг. Anterior mediastinul este delimitat de stern, posterior - de porțiunea toracicг a coloanei
vertebrale, bilateral - de pleura mediastinalг dreaptг și stвngг. Оn sus mediastinul se extinde
pвnг la apertura superioarг a cutiei toracice, оn jos - pвnг la diafragm. Actualmente, mediastinul
se divizeazг convențional оn douг compartimente: mediastinul superior și mediastinul inferior.
Ultimul la rвndul sгu se оmparte оn mediastin anterior, mediu și posterior. Mediastinul superior
este delimitat de cel inferior de planul orizontal imaginar, trasat de la locul joncțiunii
manubriului sternului cu corpul sternului pвnг la discul intervertebral dintre corpurile vertebrelor
IV și V toracice. Оn mediastinul superior sunt situate timusul, porțiunea superioarг a venei cave
superioare, arcul aortei cu vasele ce pleacг de la el, traheea, porțiunea superioarг a esofagului ș.a.
Оn mediastinul inferior - anterior sunt situate artera și vena toracice interne, vasele parasternale
ș.a. Оn mediastinul inferior - mediu se aflг cordul cu pericardul și vasele magistrale ce pleacг de
la el, bronhiile principale ș.a. Din mediastinul inferior - posterior fac parte porțiunea toracicг a
aortei descendente, nervii vagi, esofagul etc.

Respirația

123
 Respirația este totalitatea proceselor, оn urma cгrora se produce consumarea de cгtre
organism a oxigenului și eliminarea bioxidului de carbon. Respirația omului cuprinde
urmгtoarele procese:
1. schimbul de aer dintre mediul extern și alveolele plгmвnilor (respirația externг sau
ventilația pulmonarг);
2. schimbul de gaze dintre aerul alveolar și sвnge, care circulг prin capilarele pulmonare
(difuziunea gazelor оn plгmвni);
3. transportul gazelor de cгtre sвnge;
4. schimbul de gaze dintre sвnge și țesuturi оn capilarele tisulare (difuziunea gazelor оn
țesuturi);
5. consumarea oxigenului și eliminarea bioxidului de carbon de cгtre celule (respirația
celularг).

Respirația pulmonarг

Respirația pulmonarг sau externг, adicг schimbul de aer dintre alveolele plгmвnilor și mediul
extern, se realizeazг оn urma mișcгrilor respiratorii ritmice ale cutiei toracice. Оn inspirație
volumul cutiei toracice și al plгmвnilor se mгrește, presiunea din ei scade și aerul оntrг оn
alveolele pulmonare prin cгile respiratorii.
Оn expirație volumul cutiei toracice, deci și al plгmвnilor, se micșoreazг, presiunea din ei
crește și aerul iese afarг.
Оn alveole are loc schimbul de gaze dintre aerul alveolar și sвnge. Oxigenul aerului alveolar
este absorbit de sвngele capilarelor, care оnconjoarг alveolele, iar bioxidul de carbon este
eliminat din sвngele acestor capilare оn aerul alveolar.

Mecanismul inspirației

Actul inspirației se realizeazг prin mгrirea volumului cavitгții toracice, care se produce оn
urma ridicгrii coastelor și coborвrii diafragmului. Ridicarea coastelor se оnfгptuiește оn urma
contracției mușchilor intercostali externi. Оn inspirație fibrele musculare ale diafragmului se
contractг, din care cauzг cupola lui devine mai platг și se lasг оn jos; organele cavitгții
abdominale sunt impuse оn jos, lateral și оnainte; volumul cutiei toracice crește.
La diferiți oameni оn dependențг de vвrstг și sex, condițiile de muncг etc., respirația se
realizeazг mai ales pe contul mușchilor intercostali (tipul de respirație costalг sau toracicг) sau
pe contul diafragmului (tipul de respirație diafragmalг sau abdominalг).

Mecanismul expirației

Cвnd se terminг inspirația și mușchii respiratori se relaxeazг, coastele se lasг оn jos și cupola
diafragmului se ridicг. Ca urmare volumul cutiei toracice se micșoreazг. Astfel, actul expirației
se produce, de obicei, оn mod pasiv, fгrг participarea mușchilor.
Presiunea negativг оn cutia toracicг

Оn cutia toracicг plгmвnii se aflг оn stare de extensiune, fiind strвns lipiюi de pereții
toracelui. La nașterea copilului plгmвnii se aflг оn colabare și ca volum corespund оntru totul
cutiei toracice. Оnsг spre finele primei sгptгmвni de viațг sporirea dimensiunilor cutiei toracice
124
depгșește creșterea plгmвnilor, care se dezvoltг mai lent. Plгmвnii comunicг cu atmosfera și,
odatг cu lгrgirea cutiei toracice sub acțiunea presiunii atmosferice, se extinde țesutul elastic al
lor, lamelele parietalг și visceralг ale pleurei rгmвnвnd strвns lipite оntre ele. Simultan, оn
plгmвni apar forțe elastice, care acționeazг оn direcția colabгrii plгmвnilor. Aceste forțe
оmpiedicг transmiterea presiunii atmosferice оn direcția cavitгții pleurale. De aceea presiunea оn
cavitatea pleuralг este cu 5-6 mm ai coloanei de mercur mai joasг decвt presiunea atmosfericг.
Aceastг diferenюг se numește presiune negativг.

Pneumotoraxul

La perforarea peretelui cutiei toracice aerul pгtrunde оn spațiul interpleural și provoacг

colabarea plгmвnilor. Оn astfel de condiții o mare parte din aerul ce se aflг оn plгmвni este
expulzatг prin cгile respiratorii. Оn stare de colabare volumul plгmвnilor prezintг doar 1/3 din
capacitatea cutiei toracice. Deermetizarea cavitгții pleurale se numește pneumotorax.
Un pneumotorax unilateral se aplicг uneori bolnavilor de tuberculozг, pentru a suspenda
mișcгrile de respirație ale plгmвnului afectat оn scopul accelerгrii proceselor de cicatrizare. Оn
pneumotoraxul bilateral total, cвnd sunt excluși din respirație ambii plгmвni, survine moartea оn
rezultatul asfixiei.

Volumul aerului din plгmвni

Оn stare de repaus omul inspirг și expirг circa 500 ml de aer; acest volum de aer se numește
volum respirator.
Suplimentar la cei 500 ml omul mai poate inspira la o inspirație adвncг aproximativ оncг
2500 ml de aer (volumul inspirației suplimentare sau aerul complementar).
Dupг o expirație liniștitг omul este capabil sг expire circa 1000 ml de aer (volumul expirației
suplimentare sau aerul de rezervг).
Din aceste cifre reiesг cг оn timpul respirației liniștite cavitatea toracicг nu se dilatг și nu
colabeazг pвnг la maximum.
Оn caz de necesitate, amplitudinea mișcгrilor respiratorii se poate mгri atвt оn inspirație, cвt
și оn expirație, datoritг cгrui fapt crește volumul de aer, ce intrг оn plгmвni.
Capacitatea vitalг a plгmвnilor. Dacг se efectueazг o inspirație maximг, iar apoi printr-un
muștiuc se produce o expirație maximг оntr-un gazometru special (spirometru), оn el оntrг și
aerul respirator, și aerul complementar, și aerul de rezervг, adicг оn medie 500 ml+ 2500ml+
1000ml= 4000ml.
Tot acest volum de aer constituie capacitatea vitalг a plгmвnilor. Ea diferг оn dependenюг de
vвrstг, de sex, starea sгnгtгții și antrenamentul respirației. Capacitatea vitalг a plгmвnilor la un
bгrbat tвnгr constituie 3.5- 4, 8l, iar la femei ea este de 3.0- 3.5l.
Volumul rezidual. Dupг o expirație maximг plгmвnii nu se elibereazг complet de tot aerul -
оn ei rгmвne aproximativ оncг 1000 - 1500 ml; acesta este volum rezidual.
Оn timpul respirației obișnuite оn plгmвni se aflг permanent aer rezidual și aer de rezervг,
care rгmвne оn ei dupг moarte.
Cea mai mare pate din aerul, aflat оn plгmвnii cadavrului, poate fi оnlгturatг cu ajutorul unui
pneumotorax bilateral deschis, deoarece оn cazul acesta se produce colabarea aproape totalг a
țesutului pulmonar.
Ventilația pulmonarг

125
 Numгrul mișcгrilor respiratorii la omul adult оn stare de repaus constituie aproximativ 1620
pe minut. Copiii respirг mai frecvent, de exemplu nou - nгscuții respirг de circa 60 de ori pe
minut. Оnmulțind numгrul mișcгrilor respiratorii pe minut cu volumul unei inspirații, putem
calcula minut /volumul ventilației pulmonare. Оn medie la omul adult el este egal cu 6-8 litri.

Transportul gazelor de cгtre sвnge

Transportul oxigenului din aerul alveolar spre țesuturile corpului și a bioxidului de carbon de
la ele spre alveolele pulmonare e realizat de sвnge.
Oxigenul e transportat de eritrocite, fiind fixat de hemoglobinг.
Bioxidul de carbon, ce se formeazг оn țesuturi, difuzeazг оn sвngele capilarelor, deoarece
tensiunea CO2 оn țesuturi e mai mare decвt tensiunea lui оn sвngele arterial.

Schimbul de gaze оn plгmвni și țesuturi

Schimbul de gaze оn plгmвni оntre sвnge și aerul alveolar are loc prin membrana formatг din
douг straturi de celule pavimentoase: celulele endoteliului capilarelor sangvine și celulele
epiteliului alveolar. Grosimea acestei membrane este foarte micг, fapt ce asigurг difuziunea
rapidг a gazelor. La aceasta contribuie numгrul imens de alveole (el constituie la om 250- 350
mln.) єi suprafața lor totalг mare, care constituie aproximativ 100 m2 оn inspirație și 30 m2 оn
expirație. Schimbul de gaze оn plгmвni se realizeazг оn urma difuziunii bioxidului de carbon din
sвnge оn aerul alveolar și a oxigenului din aerul alveolar оn sвnge.
Aceasta are loc datoritг diferenței dintre presiunea parțialг a gazelor date оn aerul alveolar și
tensiunea lor оn sвnge.

Reglarea respirației

Centrul respirator

Activitatea ritmicг a musculaturii respiratorii este condiționatг de activitatea sistemului

nervos central. Prin cercetгri științifice s-a demonstrat suspendarea respirației оn urma unei
оmpunsгturi de ac оntr-un anumit punct al bulbului rahidian, оn zona planșeului ventriculului
IV.
Acest sector al bulbului rahidian prezintг zona centrului respirator. Activitatea centrului
respirator nu este reflexг, ci se supune unui automatism.
Centrul respirator este o formațiune bilateralг, simetricг, fiecare jumгtate a sa fiind constituitг
dintr-un centru inspirator și altul expirator. De la centrul respirator impulsurile nervoase se
оndreaptг spre corpurile neuronilor motori ai mușchilor intercostali și ai diafragmului, situați оn
mгduva spinгrii, iar de aici - spre musculatura respiratorie, declanșвnd contracția acesteia.

Reglarea activitгții centrului respirator

Activitatea ritmicг spontanг a centrului respirator se regleazг atвt pe cale nervoasг, cвt și pe
cale umoralг, asigurвnd o adaptare perfectг a ventilației pulmonare la necesitгțile organismului.
Un rol important оn reglarea frecvenței și profunzimii mișcгrilor respiratorii revine nervilor
vagi, care conțin fibre nervoase senzitive ce vin de la interoreceptorii plгmвnilor. Secționarea
126
acestor nervi provoacг dereglгri ale respirației, mișcгrile respiratorii devenind profunde și rare,
cu pauze lungi.
Activitatea centrului respirator este influențatг de cortexul cerebral. Omul regleazг dupг
voințг respirația оn timpul vorbirii, cвntului, poate reține pe un timp respirația sau efectua o
hiperventilare a plгmвnilor.
Experimental a fost stabilit cг respirația cu un amestec de gaze ce conține 6% bioxid de
carbon provoacг dispneea. La fel prin experiențe s-a demonstrat cг la sportivi amplificarea
respirației apare pe calea reflexelor condiționate, deja la comanda ”start”.
Modificгri reflexe ale respirației apar la excitarea mai multor receptori. Excitațiile dureroase
amplificг și aprofundeazг respirația, iar excitațiile termice, de exemplu scufundarea оn apг rece,
pot opri temporar respirația.
O importanțг deosebitг оn reglarea respirației are excitarea receptorilor ce reacționeazг la
schimbarea tensiunii parțiale a bioxidului de carbon și oxigenului оn sвnge. Chemoreceptorii
sunt situați оn pereții arcului aortei, la nivelul ramificгrii arterei carotide și оn bulbul rahidian.
De la acești receptori оncep reflexele ce adapteazг respirația la modificгrile concentrației de gaze
оn sвnge. Ridicarea tensiunii parțiale a bioxidului de carbon оn sвnge provoacг aprofundarea
respirației, iar scгderea tensiunii parțiale a oxigenului sporește frecvența mișcгrilor respiratorii și
оn consecințг se amplificг ventilația pulmonarг. Dacг prin respirație intensг se efectueazг
hiperventilarea plгmвnilor, atunci scade tensiunea parțialг a bioxidului de carbon, crește
tensiunea parțialг a oxigenului оn sвnge și survine o suspendare temporarг a respirației. De acest
procedeu se folosesc оnotгtorii sub apг. Оnainte de scufundare ei ventileazг puternic plгmвnii și
dupг aceasta se pot afla sub apг mai mult timp.
Mecanismul primei inspirații. La nou-nгscut, dupг ce a fost legat cordonul ombilical,
оnceteazг schimbul de gaze prin sistemul vaselor ombilicale, care au raporturi cu vasele mamei
la nivelul placentei. Acumulвndu-se оn sвngele nou - nгscutului, bioxidul de carbon excitг
centrul respirator și declanșeazг prima inspirație.

Particularitгțile respirației оn condiții extreme

Respirația оn hipobarie

Dereglгri patologice considerabile ale respirației au loc atunci, cвnd omul se aflг оn condiții
hipobarice. Studierea lor are o mare importanțг practicг оn legгturг cu zborurile la оnгlюimi
mari și ascensiunile оn munți. La оnгlțimea de 4000 - 6000 metri pot apгrea simptomele
așanumitei boli de altitudine (sau de munte), care se caracterizeazг printr-un șir de semne ale
insuficienței de oxigen - hipoxiei. Оn acest caz se observг dereglгri ale respirației și circulației
sangvine, de asemenea și ale stгrii sistemului nervos central, care este extrem de sensibil la
insuficiența de oxigen. Aceste dereglгri pot fi prevenite dacг omul printr-o mascг, fixatг pe fațг
și unitг cu un balon special, respirг un amestec gazos cu un procent mare de oxigen. Оn acest caz
boala de altitudine nu survine chiar nici la оnгlțimea de 11000 - 12000 de metri, la care omul nar
putea exista fгrг a inspira oxigen.
La оnгlțimi mari organismul suferг nu numai de insuficiența oxigenului, ci și de insuficiența
bioxidului de carbon оn sвnge și țesuturi, adicг de hipocapnie. Adгugarea unei anumite cantitгți
de CO2 la aerul inspirat оmbunгtгțește considerabil starea organismului оn boala de altitudine.

Respirația periodicг
127
 Оn cazul aprovizionгrii insuficiente a centrului respirator cu oxigen apare uneori așa - numita
respirație periodicг sau respirația Cheyne-Stokes. Оn acest tip de respirație mișcгrile
respiratorii alterneazг cu pauze de 5-20 secunde și mai mult. Dupг pauzг apar mai оntвi mișcгri
respiratorii slabe, care devin apoi din ce оn ce mai profunde. Ajungвnd la maximum, ele slгbesc
treptat; dar destul de repede оnceteazг cu totul; dupг o nouг pauzг tot ciclul se repetг. Un
asemenea ciclu dureazг circa 30-60 secunde.

Respirația оn hiperbarie

Cвnd omul lucreazг оn cheson sau scafandru, se aflг оn condiții de presiune barometricг
оnaltг. Оn timpul aflгrii la adвncimi mari, unde presiunea aerului poate ajunge la 10 atmosfere,
оn sвnge, оn lichidul tisular și оn țesuturi se dizolvг o cantitate foarte mare de azot.
Оn cazul decompresiei treptate, de exemplu, cвnd scafandrul este ridicat оncet din adвncul
mгrii, azotul este eliminat оmpreunг cu aerul expirat pe mгsura scгderii presiunii și organismul
nu este amenințat de vre-un pericol. Dacг оnsг, decompresia este rapidг, de exemplu, dacг
scafandrul e ridicat repede, azotul nu dovedește sг fie eliminat din organism. Deoarece оn timpul
trecerii de la presiunea ridicatг la cea normalг solubilitatea azotului оn sвnge scade, оn sвnge
apar bule de gaz, care pot provoca embolia vaselor, adicг obturarea lor. Starea apгrutг оn cazul
decompresiei rapide, numitг uneori boala de cheson, este оnsoțitг de dureri оn articulații,
amețealг, vomг, dispnee, pierderea cunoștinței. Pentru tratarea ei omul trebuie expus din nou
hiperbariei, pentru a dizolva iarгєi bulele de azot.
Оn prezent, cвnd scafandrul e coborвt la adвncimi, i se dг un amestec gazos, оn care azotul e
оnlocuit cu heliu. Afarг de aceasta, оn timpul ridicгrii la suprafațг a scafandrului din adвncul
mгrii sau la ieșirea din cheson este stabilitг o vitezг limitatг de decompresie, adicг de trecere de
la presiunea ridicatг la cea normalг.

Respirația artificialг

Оn leziunile centrului respirator, cвnd acesta оnceteazг sг funcționeze și respirația se oprește,

se aplicг respirația artificialг, care asigurг оntr-o anumitг mгsurг metabolismul gazos.
Existг trei metode de respirație artificialг:
1. pomparea ritmicг a aerului оn plгmвni prin cгile respiratorii;
2. dilatarea sau comprimarea ritmicг artificialг a cutiei toracice, care imitг mișcгrile
respiratorii naturale;
3. stimularea ritmicг electricг a mușchilor respiratori.
Cea mai rгspвnditг metodг este prima, оn cadrul cгreia aerul este pompat ritmic оn plгmвni
cu o pompг, pusг оn funcțiune manual sau cu ajutorul unui motor. Expirația se efectueazг de
obicei оn mod pasiv. Оn prezent sunt aparate, cu care se poate efectua nu numai pomparea activг
a aerului, ci și aspirația lui din plгmвni.
Cea mai simplг metodг, care poate fi utilizatг pentru a acorda ajutor urgent оn lipsa unor
aparate speciale, este respirația din gurг оn gurг. Оn acest caz persoana care acordг primul ajutor
suflг aerul sгu expirat оn gura victimei, umflвndu-i plгmвnii. Conюinutul de oxigen оn aerul
expirat (16-17 %) este suficient pentru a asigura metabolismul gazos normal, iar procentul sporit
de bioxid de carbon din aerul expirat (3-4%) contribuie la stimularea centrului respirator al
victimei.

128
 Оn ultimul timp aparatele pentru respirația artificialг se conecteazг cu dispozitive speciale,
care regleazг оn mod automat funcționarea acestor aparate, оn dependențг de conținutul de
oxigen оn sвnge. Cвnd se reduce gradul de saturație a hemoglobinei cu oxigen, respirația
artificialг se accelereazг și, totodatг, se intensificг ventilația pulmonarг.

Reflexele respiratorii de protecție

Asupra respirației influențeazг оn mod reflex și excitarea mucoasei cгilor respiratorii.

Dupг cum a fost menюionat anterior, strгnutul și tusea (iar uneori și spasmul glotei) reprezintг
reflexele respiratorii de protecție. Strгnutul și tusea apar оn excitarea epiteliului cгilor respiratorii
cu mucusul și praful, acumulați оn ele, precum și cu excitanții chimici și corpurile strгine, ce au
nimerit оn aceste cгi. Strгnutul e provocat prin excitarea mucoasei nazale și prin excitarea
terminațiunilor senzitive ale nervului trigemen situate оn ea. Tusea apare la excitarea laringelui,
traheii și bronhiilor. Оn deosebi e sensibilг regiunea bifurcației traheii.
Tusea și strгnutul оncep prin apariția unei inspirații profunde. Apoi urmeazг spasmul
coardelor vocale, оnchiderea glotei și contracția simultanг și bruscг a mușchilor, care asigurг
expirația forțatг. Ca urmare presiunea aerului оn alveole, bronhii și trahee crește imediat,
deschiderea urmгtoare a glotei duce la expulzarea bruscг a aerului din plгmвni оn cгile
respiratorii superioare și afarг prin cavitatea nazalг (la strгnut) sau prin cavitatea bucalг (la tuse).
Praful, mucusul, corpurile strгine, antrenate оn curentul de aer, sunt expulzate din plгmвni și
cгile respiratorii.
Excitarea puternicг a receptorilor laringelui, care apare, de exemplu, la inspirația bruscг a
vaporilor de amoniac, clor, fumului de țigarг și altor substanțe iritante оn concentrații mari,
provoacг spasmul reflex al glotei, iar uneori și al musculaturii, bronhiilor, оnsoțit de reținerea
reflexг de scurtг duratг a respirației.

129
 Capitolul V.
Sistemul digestiv.
Generalitгюi

Sistemul digestiv este alcгtuit din totalitatea organelor care оndeplinesc importanta funcție de
digestie și absorbție a alimentelor (prehenziunea, modificгrile fizice și chimice ale alimentelor,
absorbția ”nutrimentelor”, excreția reziduurilor neabsorbite).
Sistemul digestiv se compune din tubul digestiv єi anexele acestui tub. Din tubul digestiv fac
parte cavitatea bucalг cu organele оncorporate оn ea, faringele, esofagul, stomacul, intestinul
subțire și gros, iar ficatul cu vezica biliarг și pancreasul alcгtuiesc anexele.
Funcția acestui sistem constг оn tratarea mecanicг și chimicг a alimentelor ingerate, оn
absorbția materiilor digerate și оn evacuarea materiilor inabsorbtibile și indigeste.
Organele care constituie sistemul digestiv sвnt situate оn regiunea capului, gвtului și
cavitгților toracicг, abdominalг, pelvianг.
Cavitatea bucalг constituie porțiunea incipientг a sistemului digestiv. Aici dinții asigurг
tratarea mecanicг a alimentelor, mгrunțindu-le și frгmвntвndu-le, iar limba asigurг amestecarea
lor cu saliva evacuatг оn cavitatea bucalг din glandele salivare. Din cavitatea bucalг alimentele
trec prin faringe, apoi prin esofag, de unde acestea sunt propulsate оn stomac. Оn acesta, chimul
alimentar se reține pentru cвteva ore și se expune tratamentului cu suc gastric, se rarefiazг, se
amestecг intens și se expune digestiei. Оn intestinul subțire, оn care nimerește chimul alimentar
venit din stomac continuг tratamentul chimic ulterior cu bilг, cu secreții ale pancreasului și
glandelor intestinale. Bila elaboratг de ficat și sucul pancreatic secretat de pancreas se scurg la
оnceputul intestinului subțire numit duoden. Оn jejun și ileon continuг amestecarea intensг a
chimului alimentar, ceea ce asigurг tratarea lui chimicг completг, și absorbția eficientг a
materiilor nutritive оn capilarele sangvine și limfatice situate оn pereții lor. Оn continuare
masele indigeste și inabsortibile nimeresc оn intestinul gros alcгtuit din cec, colonul ascendent,
colonul transvers, colonul descendent, colonul sigmoid și rectul. Оn intestinul gros are loc
absorbția apei și formarea maselor fecale din deșeurile alimentare.

130
 Fig. 39 Sistemul digestiv
1- cavitatea bucală; 2- limba; 3- faringele; 4- esofagul; 5- stomacul; 6- mucoasa gastrică; 7- pancreasul; 8-
duodenul; 9- ficatul; 10- ansele jejunului şi ileonului; 11- intestinul cec; 12- apendicele vermicular; 13-
colonul ascendent; 14- colonul transvers; 15- flexura stângă a colonului; 16- colonul descendent; 17-
colonul sigmoid; 18- rectul.
2-

Cavitatea bucalг - cavitas oris

Cavitatea bucalг reprezintг porțiunea incipientг a tubului digestiv și este situatг оn partea
inferioarг a craniului facial. Cavitatea bucalг este оmpгrțitг prin arcadele alveolodentare оn douг
compartimente: vestibulul bucal și cavitatea bucalг propriu--zisг. Aceste compartimente
comunicг prin fanta dintre dinții superiori și cei inferiori. Accesul оn cavitatea bucalг, mai bine
zis оn vestibulul ei, se numește orificiul bucal.
Cavitatea bucalг este constituitг din 6 pereți:
- un perete anterior, format din buze;
- doi pereți laterali, formați de obraji;
- un perete inferior, numit planşeul diafragmului bucal și care este format din mușchii
pгrții superioare a gвtului;
- un perete superior, reprezentat prin bolta palatină;
- un perete posterior, care de fapt reprezintă un orificiu numit vestibulul faringian, prin
care cavitatea bucalг comunicг cu faringele.

131
 Buzele - sunt douг la numгr (buza superioarг și cea inferioarг) și reprezintг niște cute
musculo - cutanate. Ele au un mare rol estetic, оn definirea fizionomiei și participг la mimicг.
Оn constituția buzelor оntrг urmгtoarele straturi: pielea, stratul muscular și mucoasa.
Stratul muscular al buzelor este reprezentat оn cea mai mare parte de muєchiul orbicular al
gurii.
Mucoasa buzelor acoperг buzele pe fața lor internг. Ea оn vestibulul cavitгții bucale trece pe
apofizele alveolare ale maxilarelor și formeazг pe linia medianг frвurile buzei superioare și buzei
inferioare. Mucoasa buzelor conține numeroase glande salivare mici.
Obrajii, drept și stвng, conțin оn profunzimea sa mușchiul buccinator. Pe fața externг
obrazul este acoperit de piele, iar pe cea internг de mucoasг.
Bolta palatinг - este formatг din douг porțiuni: palatul dur și palatul moale.
Palatul dur ocupг 2/3 anterioare și este reprezentat de apofizele palatine ale maxilei și lamele
orizontale ale oaselor palatine. Aceste formațiuni osoase sunt tapetate de mucoasг, care continuг
gingiile.
Palatul moale - ocupг 1/3 posterioarг a bolții palatine și este constituit din țesut fibros și
mușchi. Mucoasa, care tapeteazг palatul moale оn partea superioarг, este o continuare a
mucoasei cavitгții nazale, iar оn partea inferioarг ea trece оn membrana mucoasг a palatului dur.
Porțiunea anterioarг a palatului moale e dispusг orizontal, iar cea posterioarг atвrnг liber
formвnd vгlul palatin, care la rвndul sгu, are la mijloc o excrescențг numitг uvula. De la
marginile laterale ale vгlului palatin pornesc douг arcuri: arcul palatoglos și arcul
palatofaringian. Оntre aceste arcuri, de fiecare parte, se aflг fosa tonsilarг ocupatг de amigdala
palatinг.
Mușchii palatului moale responsabili de ridicarea vгlului palatin, оl alipesc de pereții
posterior și laterali ai faringelui, separвnd astfel porțiunea nazalг a faringelui de celelalte pгrți
ale lui. Aceasta se оntвmplг оn timpul mișcгrilor de deglutiție, ceea ce previne pгtrunderea
alimentelor оn cavitatea nazalг. Mușchii palatului moale, responsabili de coborвrea vгlului
palatin și de оngustarea accesului оn vestibulul faringian, separг de la bolul alimentar porțiuni
mici care sunt оndreptate оn faringe.
Diafragmul sau planșeul bucal este format de mușchii din porțiunea superioarг a gвtului. Pe
acest perete este situatг limba. Iar оntre limbг și planșeu se aflг regiunea sublingualг, оn care se
deschid ducturile glandelor submandibulare și sublinguale.
Vestibulul faringian sau peretele posterior, dupг cum s-a menționat reprezintг un orificiu,
prin care cavitatea bucalг comunicг cu faringele și care superior este delimitat de palatul moale,
lateral - de arcurile palatine, inferior - de rгdгcina limbii.

132
 Fig.40 Cavitatea bucalг
1- buza superioarг; 2- dinюii arcadei superioare; 3- palatul dur; 4- uvula; 5- arcul palatoglos; 6- arcul
palatofaringian; 7- amigdala palatinг; 8 – limba; 9 – dinюii arcadei inferioare; 10 – buza inferioarг.

Limba - lingua

Limba reprezintг un organ muscular, foarte mobil, situat pe peretele inferior al cavitгții
bucale. Este un organ cu multiple funcții și anume: participг la masticație și deglutiție, la
articularea vorbirii și poartг pe suprafața lui organul gustativ.

Conformația externг a limbii

Limba este constituitг din corp, vвrf și rгdгcinг. La ea mai distingem douг fețe: superioarг
(dorsalг) și inferioarг, și douг margini laterale.
Pe fața dorsalг a limbii se aflг șanțul terminal (оn formг de V), care servește ca limitг оntre
corp și rгdгcinг.

Structura limbii

Tunica mucoasг a limbii оnvelește mușchii limbii și este de o culoare roz palг. Pe fața dorsalг
și pe margini mucoasa are un aspect catifelat din cauza papilelor linguale, formațiuni ce conțin
receptori specifici ai gustului. Se disting papile valate fungiforme, foliate, filiforme și conice.
Membrana mucoasг a rгdгcinii limbii e lipsitг de papile, оnsг e dotatг cu numeroase
proeminențe ce conțin foliculi limfatici, care оn totalitatea lor formeazг amigdala lingualг.
Mucoasa ce acoperг fața inferioarг a limbii, la trecerea ei pe planєeul bucal formeazг frenulul
limbii, bilateral de care se aflг plica sublingualг, оn care este situatг glanda omonimг.

133
 Mușchii limbii sunt pari și se оmpart оn mușchi proprii, care au origine și inserție оn
profunzimea limbii (mușchiul longitudinal superior, longitudinal inferior, transversal și vertical)
și mușchi scheletici, care au originea pe oasele scheletului capului și inserție оn profunzimea
limbii (mușchiul genioglos, mușchiul hioglos și cel stiloglos). La contracția acestor mușchi,
limba оși modificг forma și poziția.

Fig. 41 Limba
1- epiglota; 2- rгdгcina limbii; 3- amigdala lingualг; 4- єanюul terminal; 5 – corpul limbii; 6- papilele valate;
7- papile fungiforme; 8 – marginile limbii; 9 – apexul limbii.

Dinții - dentes

Dinții sunt organe dure, de culoare albicioasг, implantați оn alveolele maxilarelor, avвnd
drept rol principal captarea, decuparea și triturarea alimentelor. Dinții au оnsг și un rol fonetic,
оn articularea sunetelor. De asemenea, dinții contribuie la definirea fizionomiei, a figurii
individuale.

Structura dintelui

Dintele este alcгtuit din coroanг, col și rгdгcinг. Coroana dintelui este cea mai masivг
porțiune a lui și proemineazг de asupra gingiei. Оn alveola dentarг se aflг rгdгcina dintelui.
Fiecare dinte posedг de la una la trei rгdгcini. Rгdгcina dintelui se terminг cu un apex, оn care se
aflг un orificiu. Colul dintelui reprezintг o оngustare a dintelui оntre coroanг și rгdгcinг. Оn
interiorul dintelui se aflг cavitatea dentarг. Orificiul apexului dintelui deschide intrarea оn

134
aceastг cavitate și pe aici оntrг vasele sangvine și nervii. Cavitatea dentarг conține pulpa
dintelui.
Substanța dintelui este alcгtuitг din dentinг, adamantinг (smalț dentar) și ciment.
Dentina formeazг masa de fond a dintelui și este situatг оn jurul cavitгții dentare și a
canalului radicular. Pe din afarг, coroana dintelui este acoperitг cu adamantinг, iar rгdгcina - de
ciment. Оn alveolele dentare rгdгcinile dinților concresc tenace cu periostul dentar (periodontul).
La copii, primii dinți apar la 5-7 luni, iar la vвrsta de 2-5 ani numгrul lor ajunge pвnг la 20.
Aceștia sunt dinții de lapte sau deciduali. La copiii de 5-7 ani dinții de lapte оncep sг cadг
cedвnd locul dinților permanenți. La omul matur оn condiții normale existг 32 de dinți. Оn
funcție de forma și dimensiunile coroanei, de locul de amplasare a lor оn alveolele maxilarelor,
distingem patru forme de dinți: incisivi, canini, premolari și molari. Diferențele de formг ale
dinților țin de adaptarea lor оn procesul evoluției la captarea și tratarea mecanicг a alimentelor
variate. De exemplu, incisivii sunt adaptați la decuparea (separarea din bloc) hranei, caninii
pentru sfвșierea hranei, premolarii - pentru fragmentare, iar molarii - servesc pentru triturarea
alimentelor. Dinții omului sunt dispuși simetric оn formг de douг serii de dinți - superioarг și
inferioarг. Seria superioarг și inferioarг de dinți permanenți e alcгtuitг fiecare din 16 dinți
plasați оn alveolele respective ale maxilei și mandibulei. De fiecare parte a seriei dentare,
pornind de la planul median, sunt situați cвte 8 dinți. Indiferent de parte - dreaptг sau stвngг, și
de serie - superioarг sau inferioarг - printre acești 8 dinți distingem, pornind lateral de la planul
median: 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari și 3 molari. Prin urmare numгrul de dinți pe de o parte a
maxilei sau de pe o jumгtate din mandibulг poate fi prezentat оn felul urmгtor: 2,1,2,3.
Fiecare cifrг din serie denotг numгrul de dinți de anumitг formг, pornind de la planul median.
Оnregistrarea dinților оn formг de serie de cifre a primit numirea de formulг dentarг. Formula
dentarг deplinг la omul matur are urmгtorul aspect:

3212 2123
3212 2123

Оn aceastг formulг deasupra liniei orizontale sunt prezentați dinții maxilei, iar mai jos de ea-
dinții mandibulei. Linia verticalг оmparte seriile оn dinți de dreapta și dinți de stвnga.
Printre dinții temporari (de lapte) lipsesc premolarii, iar molarii nu sunt trei la numгr, ci
numai doi. Deci, pe maxilг sau mandibulг distingem pe o singurг parte urmгtorii dinți temporari:
2 incisivi, 1 canin și 2 molari (2,1,0,2). Formula deplinг a danturii temporare are urmгtorul
aspect:

2012 2102
2012 2102

Incisivii, caninii, premolarii și molarii diferг prin forma coroanei și numгrul de rгdгcini.
Incisivii au o coroanг оn formг de daltг. Incisivii au o singurг rгdгcinг. Deosebim incisivi
mediali și laterali оn funcție de amplasarea lor оn raport spațial cu planul median. Caninii au
o coroanг de formг conicг cu vвrf acuminat. Au o singurг rгdгcinг lungг.
Premolarii – sunt situați posterior de canini. Coroana are o formг rotundг sau ovalг. Pe fața
ocluzivг a coroanei distingem doi tuberculi, care asigurг fragmentarea și triturarea alimentelor.
Premolarii au o singurг rгdгcinг, dar care uneori poate avea apexul bifurcat.
Molarii – sunt situați posterior de premolari. Dimensiunile lor merg diminuвnd оn direcție
antero - posterioarг. Molarul III este cel mai mic și mai оntвrziat оn erupție, din care cauzг e

135
numit molar de minte. Coroana molarilor are o formг cuboidг și pe fața ocluzivг prezintг de la 3
la 5 tuberculi, care contribuie la triturarea alimentelor. Molarii inferiori au douг rгdгcini, iar cei
superiori - 3.

Deosebirile dintre dinții permanenți și cei deciduali

Dupг structurг dinții deciduali sunt identici, оnsг sunt de douг ori mai mici ca dimensiune.
Dinții de lapte au o culoare albг - albгstruie, pe cвnd cei permanenți au o culoare albг cu nuanțг
gгlbuie. Rгdгcinile dinților deciduali sunt subdezvoltate.

Ocluziunea dentarг

La apropierea maxilarelor are loc angrenarea dinților superiori și inferiori. Aceastг angrenare
a primit numirea de ocluziune. Оn caz de angrenare normalг, grație dimensiunii mari a arcadei
alveolare și orientгrii dinților seriei superioare spre exterior, dinții maxilei acoperг parțial dinții
mandibulei (angrenare оn foarfecг sau exactг).

Erupția dinților

Dinții de lapte și cei definitivi erup оn anumite perioade de vвrstг. Termenele de erupție a
dinюilor depind de asemenea de nutriția copilului și de alte condiții. Subțierea gingiei și apariția
coroanei dintelui оn cavitatea bucalг se numește erupție a dintelui.
Erupția dinților temporari оncepe de obicei de la jumгtatea primului an de viațг și se terminг
la оnceputul anului doi de viațг. Primii erup incisivii, apoi primii molari, caninii și ultimii apar
molarii. Оntre vвrsta de 3 și 6-7 ani funcționeazг numai dinții temporari. Primordiile dinților
definitivi se formeazг foarte timpuriu și pвnг la erupție sunt situate оntre rгdгcinile dinților
temporari. Оnainte de erupția unui dinte definitiv cel temporar cade. Erupția dinților definitivi
оncepe de la vвrsta de 6-7 ani și se terminг pe la 13-15 ani. Molarii de minte (molarii III) erup оn
perioada de la 12 la 28 ani. Primii dintre dinții definitivi erup primii molari inferiori, apoi
incisivii mediali și primii molari superiori, apoi incisivii laterali. Mai tвrziu erup primii
premolarii, dupг ei caninii, premolarii II și molarii II.
La fete erupția dinților se produce mai devreme decвt la bгieți. Odatг cu vвrsta (оn
senescențг) din cauza involuției generale a organismului se observг cгderea dinților definitivi.

136
A. B.

Fig. 42 Dinюii arcadei superioare єi inferioare

A- dinюii arcadei superioare ; B –dinюii arcadei inferioare;
1- incisivul medial; 2- incisivul lateral; 3 – caninul; 4 – dinюii premolari; 5 – molarul I; 6 – molarul II ;
7 – molarul III.

Gingiile

Gingiile reprezintг o membranг mucoasг care tapeteazг apofizele alveolare ale maxilei și
mandibulei, care proemineazг sub formг de arcuri la limita dintre vestibulul cavitгții bucale și
cavitatea bucalг propriu-zisг. Membrana mucoasг a gingiilor este foarte compactг, groasг,
оncorseteazг colul dintelui și concrește tenace cu periostul apofizelor alveolare.

Glandele salivare - glandulae oris

Оn cavitatea bucalг se deschid numeroase glande, al cгror produs este saliva. Dupг volumul
lor, ele se оmpart оn glande salivare mari și mici. Denumirea glandelor salivare mici depinde de
localizarea lor și de aceea avem glande labiale, bucale, palatine și linguale.
Glandele salivare mari sunt pare, situate оn afara limitelor cavitгții bucale, оnsг ducturile lor
se deschid оn ea. Se disting urmгtoarele glande salivare mari: parotidг, submandibularг și
sublingualг.
Dupг tipul secrețiilor eliminate, glandele salivare se оmpart оn seroase, mucoase și mixte.
Salivг se numește amestecul de secreții ale tuturor glandelor salivare оn cavitatea bucalг. Glanda
parotidг - este o glandг de tip seros. E cea mai mare dintre glandele salivare și este situatг
anteroinferior de pavilionul urechii, pe fața lateralг a ramurii mandibulei. Glanda parotidг are o
consistențг moale și manifestг o structurг lobularг. Ductul parotid are lungimea de 5-6 cm,
traverseazг fața lateralг a mușchiului maseter, penetreazг mușchiul buccinator și se deschide оn
vestibulul bucal la nivelul molarului II superior.

137
 Glanda submandibularг - este o glandг mixtг și este situatг medial și puțin mai jos de
corpul mandibulei. Ductul submandibular se оndreaptг оn sus, de la mușchiul milohioidian
paralel cu planєeul cavitгții bucale și se deschide оn vвrful papilei sublinguale.
Glanda sublingualг - are dimensiuni mici și elaboreazг un secret de tip mucos. Este situatг
deasupra mușchiului milohioidian, pe planșeul cavitгții bucale, оn plica sublingualг. O parte din
lobulii glandei posedг ducturi excretoare scurte ce se deschid de sinestгtгtor оn cavitatea bucalг.
Ductul principal оnsoțește canalul excretor al glandei submandibulare și se deschide de
asemenea la vвrful papilei sublinguale.

Fig. 43 Glandele salivare

1- glanda parotidг; 2- ductul parotid; 3- glanda sublingualг; 4- glanda submandibularг.

Digestia оn cavitatea bucalг

Prelucrarea alimentelor оncepe deja оn cavitatea bucalг, unde are loc fгrвmițarea lor,
umectarea cu salivг și formarea bolului alimentar. La om alimentele se aflг оn cavitatea bucalг
aproximativ 15-18 secunde, apoi ele sunt оnghițite, adicг оmpinse cu ajutorul contracțiilor
musculare ale limbii оn faringe, apoi оn esofag. Tot aici se determinг calitгюile gustative єi
comestibilitatea alimentelor.

Mecanismul declanєгrii secreției salivare

Saliva prezintг un lichid cu reacție slab alcalinг și conține fermenți (amilazг și maltazг),
sгruri minerale, proteine și mucinг. Fermenții salivei оncep scindarea parțialг a glucidelor.
Mucina atribuie salivei viscozitate, participг la formarea bolului alimentar și оl face lunecos,
ceea ce оnlesnește deglutiția.
Alimentele ingerate оn cavitatea bucalг excitг receptorii gustativi, tactili și termici. Receptorii
gustativi sunt localizați mai cu seamг оn papilele limbii, precum și оn alte regiuni ale mucoasei
138
cavitгții bucale. Impulsurile nervoase, pornite de la acești receptori se propagг prin nervii
senzitivi (centripeți) spre centrul secreției salivare, situat оn bulbul rahidian. Centrul salivar
emite un impuls nervos pentru glandele salivare, excitația propagвndu-se prin nervii secretori și
declanșвnd secreția salivei. Aceastг cale de propagare a impulsului nervos de la receptori, prin
sistemul nervos central, spre organul efector, оn cazul de fațг - glanda salivarг, poartг denumirea
de arc reflex, iar оnsuși mecanismul declanșгrii secreției salivare prin intermediul sistemului
nervos reprezintг un reflex.
Pe lвngг reflexul necondiționat congenital, existг reflexe mult mai complexe, numite reflexe
condiționate, acestea apгrвnd оn rezultatul experienței de viațг. Așa dar, contemplarea
alimentelor, mirosul hranei, iar pentru om și o singurг vorbг despre bucate, pot declanєa
salivarea.
La om, datoritг dezvoltгrii vorbirii, glandele salivare mici funcționeazг permanent, menținвnd
umiditatea mucoasei. La cвine glandele sudoripare lipsesc, de aceea glandelor salivare le revine
un rol important оn termoreglare: pe timp cгlduros cвinele scoate limba și intensificг respirația,
vaporizвnd de pe toatг suprafața limbii saliva ce se eliminг abundent.

Faringele - pharynx

Faringele este un conduct musculo - membranos, o rгspвntie unde se оncrucișeazг calea

respiratorie cu cea alimentarг. Aerul inspirat pгtrunde prin fosele nazale, trece prin faringe оn
laringe, trahee, bronhii spre plгmвni; bolul alimentar trece оn timpul deglutiției din cavitatea
bucalг оn faringe, apoi prin esofag spre stomac. Trecerea alimentelor și a aerului respirator se
face succesiv, nu simultan. Faringele mai servește la ventilarea urechii medii și оn fonație. Prin
formațiunile limfoide pe care le conține, el joacг un rol оn funcțiile de apгrare a organismului.

Topografia faringelui

Faringele оncepe de la baza craniului (porțiunea bazilarг a osului occipital) și merge pвnг la
nivelul vertebrei VII cervicale unde trece оn esofag. Deci, faringele este situat оn regiunea
capului și gвtului. Posterior de faringe se aflг coloana vertebralг cu mușchii prevertebrali și оntre
mușchi și faringe se aflг spațiul retrofaringian. Lateral de faringe sunt situate fasciculele vasculo
- nervoase ale gвtului (artera carotidг, vena jugularг internг și nervul vag), anterior de faringe se
aflг cavitatea nazalг (sus), cavitatea bucalг și laringele (jos).

Conformația externг a faringelui

Faringele are forma unui tub aplatisat оn sens anteroposterior. La faringe distingem pereții
anterior, posterior, laterali și un perete superior numit bolta faringelui.
Peretele posterior al faringelui nu are orificii, iar cel anterior aproape cг lipsește, deoarece la
acest nivel sunt situate numeroase orificii: coanele, vestibulul faringian și accesul оn laringe.

Cavitatea faringelui

Cavitatea faringelui se divide оn trei pгrți оn conformitate cu organele situate anterior de el:
partea nazalг, partea bucalг și partea laringianг.

139
 Partea nazalг – nazofaringele - se aflг la nivelul coanelor și constituie compartimentul
superior al faringelui.
Partea oralг - orofaringele - se оntinde de la vгlul palatin pвnг la accesul оn laringe și se aflг
la nivelul vestibulului faringian.
Partea laringianг – laringofaringele - constituie compartimentul inferior al faringelui și e
dispusг la nivelul accesului оn laringe, pвnг la trecerea faringelui оn esofag.
Pe fața internг a faringelui, la nivelul trecerii peretelui lui superior оn peretele posterior se aflг
o acumulare de țesut limfoid - amigdala faringianг. Pe pereții laterali ai faringelui, posterior de
coane se aflг orificiul faringian al trompei Eustache. Trompa Eustache unește cavitatea urechii
medii cu cavitatea faringelui, contribuind astfel la ventilarea urechii medii. Posterior de acest
orificiu este situatг amigdala tubarг. Astfel, intrarea оn faringe este оncercuitг de un inel aproape
neоntrerupt de formațiuni limfoide: amigdalele palatine, tubare, lingualг și faringianг. Aceste
formațiuni constituie inelul limfoepitelial Pirogov- Waldeyer.
Pe peretele anterior al pгrții inferioare (laringiene) a faringelui se aflг un orificiu care duce оn
laringe. Inferior de acest orificiu se aflг proeminența laringianг (mгrul lui Adam), care e
rezultatul prolabгrii laringelui оn cavitatea faringianг.

Structura peretelui faringelui

Peretele faringelui este format din tunica mucoasг, care tapeteazг peretele faringelui din
interior. Mucoasa aderг intim la membrana fibroasг a faringelui, care оn porțiunile superioare a
faringelui a primit denumirea de fascie faringo - bazilarг. Spre exterior de aceastг membranг se
aflг tunica muscularг єi o membranг de țesut conjunctiv numitг advenție.
Mucoasa faringelui la nivelul nazofaringelui este tapetatг de epiteliu ciliar, iar оn celelalte
porțiuni e tapetatг cu epiteliu pavimentos pluristratificat conform funcțiilor acestor pгrți ale
faringelui. Оn mucoasa faringelui sunt situate glande mucoase, secreția cгrora, eliminвndu-se оn
faringe, оnlesnește lunecarea bolului alimentar оn deglutiție. Din exterior, baza submucoasг, iar
оn partea de sus, fascia faringobazilarг sunt acoperite de mușchii faringelui, care se оmpart оn
douг grupe: constrictori și longitudinali sau levatori ai faringelui.
Din mușchii constrictori fac parte mușchii constrictori superior, mediu și inferior ai
faringelui, iar din cei longitudinali fac parte mușchiul stilofaringian și mușchiul palatofaringian.
Mușchii faringelui participг la actul de deglutiție.
Din exterior faringele este tapetat de adventiție.

Deglutiția

Trecerea bolului alimentar din cavitatea bucalг prin faringe și esofag pвnг оn stomac,
constituie deglutiția. Alimentele fгrвmițate, оnmuiate cu salivг, prin mișcгrile limbii, buzelor și
obrajilor, formeazг bolul alimentar, care este оndreptat spre rгdгcina limbii. Оn faza sa inițialг
acest act este voluntar și bolul alimentar mai poate fi expulzat din cavitatea bucalг оn exterior.
Оnsг оndatг ce bolul atinge rгdгcina limbii sau palatul moale, independent de voințг se produce
оn mod reflex o mișcare de deglutiюie (оnghițire). Deglutiюia reprezintг un act reflex complex.
Оn timpul ei se reюine pentru un moment respiraюia, palatul moale оnchide comunicarea cu
cavitatea nazalг, laringele se ridicг оn sus și epiglota оnchide intrarea оn cavitatea laringianг.
Bolul alimentar nimerește оn partea bucalг a faringelui și, prin contractarea puternicг a
musculaturii faringiene, este propulsat оn esofag. Contracțiile ondulatorii ale mușchilor

140
esofagului propulseazг alimentele оn stomac. Alimentele solide parcurg distanța de la cavitatea
bucalг pвnг la stomac timp de 6-8 sec., cele lichide - оn 2-3 sec.

Esofagul - esophagus

Esofagul este un conduct musculo – membranos prin care trec alimentele din faringe оn
stomac. El reprezintг un tub aplatisat anteroposterior, cu lungimea de 25-30 cm.

Topografia esofagului

Esofagul оncepe оn regiunea gвtului la nivelul vertebrelor VI-VII cervicale, apoi trece prin
cavitatea toracicг și se terminг оn cavitatea abdominalг prin pгtrunderea lui оn stomac spre
stвnga de vertebrele X-XII toracice.
Оn esofag distingem 3 pгrți: cervicalг, toracicг și abdominalг.
Partea cervicalг a esofagului este situatг оntre trahee și coloana vertebralг. Porțiunea toracicг
e plasatг la оnceput оn mediastinul superior, iar apoi оn cel inferior - posterior. La nivelul
vertebrei IV toracice esofagul vine оn tangențг cu arcul aortei. Tot la acest nivel esofagul
intersecteazг bronhia principalг stвngг. Partea abdominalг a esofagului este adiacentг la lobul
stвng al ficatului.
Pe traiectul esofagului se observг niște оngustгri: prima se aflг la nivelul vertebrelor VI-VII
cervicale, unde faringele trece оn esofag, a doua - la nivelul vertebrelor IV-V toracice, unde
esofagul vine оn contact cu bronhia stвngг, și a treia - la nivelul penetrгrii esofagului prin
diafragm.

Structura peretelui esofagului

Tunica externг a esofagului - adventiția este formatг de țesut conjunctiv fibros lax.
Tunica muscularг este alcгtuitг din douг straturi: extern longitudinal și intern circular.
Baza submucoasг - este bine dezvoltatг, ceea ce оi permite mucoasei sг formeze pliuri
longitudinale. Aceste pliuri se aplatiseazг de la contactul cu bolul alimentar, ceea ce contribuie
la mгrirea lumenului esofagian.
Tunica mucoasг - conține glandele mucoase ale esofagului și ganglioni limfatici.

Cavitatea abdominalг

Abdomenul este segmentul trunchiului situat sub diafragmг. El are mai mulți pereți, оntre care
se delimiteazг cavitatea abdominalг.
Peretele anterior, cei doi pereți laterali și cel posterior sunt formați din mușchii abdomenului
și оn posterior, și de coloana vertebralг. Peretele superior este profund și e format de diafragm.
Acesta separг cavitatea abdominalг de cea toracicг. Totuși diafragmul prezintг numeroase orificii
strгbгtute de organe și formațiuni anatomice care trec din cavitatea abdominalг оn cavitatea
toracicг și invers. Оn jos, abdomenul se continuг cu pelvisul.
Cavitatea abdominalг este o cavitate visceralг. Ea are o formг ovoidalг.
Organele sistemului digestiv, mai jos de esofag se aflг оn cavitatea abdominalг, cu excepția
rectului, care este situat оn cavitatea micului bazin.

141
 Fața interioarг a cavitгții abdominale este tapetatг de peritoneu. Оntre peritoneu și pereții
cavitгții abdominale mai ales peretele posterior, se aflг țesut celuloadipos, care este situat оn
jurul organelor situate la acest nivel. Spațiul dintre peretele abdominal posterior și peritoneu se
numește spațiu retroperitoneal.
Peritoneul constituie o tunicг seroasг care tapeteazг cavitatea abdominalг și organele interne
situate оn aceastг cavitate. Peritoneul, care tapeteazг pereții cavitгții abdominale a primit
numirea de peritoneu parietal, iar peritoneul care acoperг organele se numește peritoneu
visceral. Delimitвnd cavitatea peritonealг оnchisг, peritoneul se prezintг ca o foaie neоntreruptг,
care trece de pe pereții cavitгții abdominale pe organe și de pe organe din nou pe pereții
cavitгții. Оn cavitatea peritonealг se aflг оn cantitгți mici un lichid seros care umecteazг
peritoneul, ceea ce оnlesnește lunecarea organelor.
Raportul peritoneului la organele interne este diferit. Unele din ele sunt acoperite de peritoneu
doar parțial (pancreasul, duodenul, rinichii, suprarenalele etc.), adicг sunt dispuse оn afara
peritoneului - retroperitoneal. Fiecare din aceste organe este numit organ retroperitoneal. Alte
organe sunt acoperite de peritoneu doar din trei pгrți și se numesc organe dispuse
mezoperitoneal (colonul ascendent și descendent). Оn fine, al treilea grup de organe e acoperit cu
peritoneu din toate pгrțile și ocupг o poziție intraperitonealг (stomacul, jejunul și ileonul,
colonul transvers și sigmoid, splina, ficatul).
Peritoneul, care trece de pe pereții cavitгții abdominale pe organe sau de pe un organ pe altul
formeazг pliuri și fose. Trecвnd pe unele organe intraperitoneale peritoneul formeazг ligamente
și dublicaturi numite mezouri. De exemplu, mezenterul-mezoul intestinului subțire, mezocolonul
- mezoul colonului.
Оntre hilul ficatului, sus, mica curburг a stomacului și porțiunea superioarг a duodenului, jos,
se formeazг duplicatura peritoneului, care a primit numirea de epiploon mic sau omentul mic.
Omentul mic este format din ligamentul hepatogastric și ligamentul hepatoduodenal. Оntre
aceste ligamente se aflг canalul coledoc, vena portг și artera hepaticг proprie.
Un pliu lung al peritoneului care atвrnг anterior de colonul transvers și de ansele intestinului
subțire cu aspect de șorț format din 4 foițe de peritoneu a primit denumirea de epiploon mare sau
omentul mare.
Оn cavitatea peritonealг putem separa convențional douг etaje: superior și inferior, drept
limitг оntre ele servind colonul transvers.

Stomacul - ventriculus

Stomacul reprezintг o dilatare a tubului digestiv оntre esofag și duoden.

Topografia stomacului

Stomacul este situat оn partea superioarг a cavitгții abdominale sub diafragm și ficat. ѕ din
stomac se aflг оn hipocondrul stвng, iar ј оn regiunea epigastricг. Оncepe stomacul la nivelul
vertebrei toracice XI și se terminг la nivelul vertebrelor XII toracicг și I lombarг. Anterior,
stomacul vine оn adiacențг cu diafragmul, оn dreapta lui este situat ficatul. Posterior de stomac
se aflг rinichiul stвng cu glanda suprarenalг, pancreasul și splina.

Conformația externг a stomacului

142
 La stomac distingem peretele anterior și peretele posterior. La unirea dintre acești pereți se
formeazг curbura micг a stomacului, orientatг dextrosuperior, și curbura mare a stomacului,
care are o orientare sinistroinferioarг. Оn partea superioarг a curburii mici se aflг locul de
pгtrundere a esofagului оn stomac-orificiul cardial, iar partea stomacului circumiacentг la acest
orificiu se numește cardia. Spre stвnga de cardia se observг o prolabare, care constituie fundul
(bolta) stomacului. Pe curbura micг a stomacului, оn porțiunea ei inferioarг mai exisг o
prolabare numitг incizura unghiularг. Compartimentul drept, mai оngust, al stomacului se
numește parte piloricг. Limita dintre stomac și duoden constituie un șanț circular numit pilor,
care corespunde locului de ieșire din stomac-numit orificiu piloric. Partea medie a stomacului,
situatг оntre partea cardialг și fund din stвnga și partea piloricг din dreapta se numește corpul
stomacului.
Capacitatea medie a stomacului la omul matur e de circa 3l (1.5- 4.0l).
Stomacul оși modificг necontenit forma și dimensiunile оn funcție de gradul de umplere și
de starea organelor adiacente.

Fig. 44 Stomacul
1- esofagul; 2- curbura micг a stomacului; 3 – curbura mare a stomacului; 4- cardia; 5 – fundul stomacului; 6 –
corpul stomacului; 7- porюiunea piloricг a stomacului; 8 – duodenul.

Structura peretelui stomacului

Tunica externг a stomacului este tunica seroasг, adicг peritoneul, care acoperг organul din
toate pгrțile. Deci, stomacul ocupг o poziție intraperitonealг.
Tunica muscularг a stomacului este bine dezvoltatг și este alcгtuitг din 3 straturi: extern -
longitudinal, mediu - circular și intern - oblic. Оn porțiunea piloricг stratul muscular circular
formeazг sfincterul piloric.

143
 Tunica mucoasг a stomacului formeazг numeroase plice gastrice, care au o orientare variatг.
La nivelul trecerii stomacului оn duoden se aflг valva piloricг, care la contractarea sfincterului
piloric separг cavitatea stomacului de cea a duodenului.
Toatг suprafața mucoasei stomacului comportг niște proeminențe mici numite arii gastrice,
pe suprafața cгrora se aflг foveolele gastrice. Ele reprezintг orificiile glandelor gastrice. Acestea
din urmг secretг suc gastric pentru tratarea chimicг a alimentelor.

Fig. 45 Structura internг a stomacului

1- pliurile longitudinale ale mucoasei gastrice; 2- plicile gastrice; 3 – ariile gastrice; 4 foveolele gastrice; 5-
orificiul piloric.

Digestia gastricг

Pгtrunzвnd оn stomac, hrana rгmвne aici timp de cвteva ore și apoi treptat trece оn intestin.
Stomacul оndeplinește funcția de ”depozit alimentar”, оn care se acumuleazг un volum mare de
hranг. Tot aici au loc modificгrile chimice ale unor substanțe nutritive sub influența sucului,
secretat de glandele gastrice.
Sucul gastric este un lichid strгveziu, incolor, cu reacție acidг, deoarece conține acid
clorhidric. Sucul gastric conține proteaze, care scindeazг proteinele, și lipazг, care scindeazг
grгsimile.
Оn digestia gastricг un rol important are acidul clorhidric al sucului gastric. Acidul clorhidric
оndeplineєte urmгtoarele funcюii:
- creează în stomac o astfel de concentrație a ionilor de hidrogen, la care pepsinele sunt
maxim
- active;
- transformă pepsinogenii în pepsine;

144
 - provoacă denaturarea și tumefierea proteinelor contribuind astfel la hidroliza lor
fermentativă;
- favorizează închegarea laptelui, transformând cazeinogenul în cazeină sub influența
pepsinelor
- și chimozinei.
Sucul gastric are și proprietгți bactericide, acestea datorвndu-se prezenței unei enzime
speciale- lizocimei și a acidului clorhidric. Timp de 24 ore la om se eliminг 1.5-2.5 l suc gastric.
Amestecвndu-se cu suc gastric, masele alimentare se lichefiazг și se transformг оn chimus. Оn
vederea studierii funcției glandelor gastrice la om, sucul gastric se recolteazг cu ajutorul unei
sonde speciale de cauciuc. Pentru a stimula secreția sucului gastric, pacientului i se administreazг
așa - numitul ”prвnz de probг”, apoi, ceva mai tвrziu prin cavitatea bucalг se introduce sonda
gastricг, prin care se extrage conținutul lichid al stomacului. Aciditatea sucului gastric se
determinг prin titrare cu o soluție de bazг alcalinг. De obicei, pentru a neutraliza 100ml de suc
gastric obținut de la un om sгnгtos se folosește 40-60 ml de soluție. Cantitatea de soluție
necesarг pentru neutralizarea a 100ml de suc gastric servește drept indice de aciditate a sucului
gastric.
Secreția sucului gastric. Cвnd stomacul nu conține alimente, glandele gastrice nu secretг
suc. Mucoasa este acoperitг cu mucus, iar conținutul stomacului are o reacție neutrг sau slab
alcalinг. La 5-10 min. dupг integrarea alimentelor se declanșeazг secreția gastricг, aceasta
durвnd atвt timp, cвt stomacul mai conține alimente.
Caracterul secreției gastrice (componența sucului și intensitatea eliminгrii lui) depinde de
cantitatea și calitatea alimentelor. Proprietгțile fermentative ale sucului gastric sunt mai
pronunțate la ingerarea pвinii, deoarece proteinele de origine vegetalг se mistuie mai greu decвt
cele animale. Durata secreției gastrice dupг ingerarea a 200g de pвine este оn medie 10 ore; 200g
de carne susțin secreюia timp de 8 ore, iar 600 g lapte-6 ore. Cea mai оnaltг aciditate se constatг
оn alimentarea cu carne; laptele provoacг o secreție a sucului gastric cu aciditate redusг, iar la
ingerarea pвinii aciditatea sucului este și mai slabг. Aciditatea glandelor gastrice, asemenea
funcției tuturor glandelor tubului digestiv, posedг un caracter ”adaptiv” (I.P. Pavlov). Fiecгrui
produs alimentar оi corespunde o anumitг compoziție a sucului gastric și o evoluție specificг a
secreției lui.
O acțiune excitosecretoare deosebit de puternicг posedг substanțele extractive ce se conțin оn
carne, legume și se extrag prin fierberea acestor produse оn apг. De aici și rolul important оn
alimentație al ciorbelor și fierturilor. Pe lвngг excitanții chimici, existг și o serie de factori
mecanici (volumul, consistența hranei), care de asemenea au un rol destul de important оn
excitarea glandelor gastrice. Grгsimile, soluțiile concentrate de zahгr inhibг secreția gastricг. La
fel influențeazг secreția și emoțiile negative puternice.

Mecanismul declanșгrii secreției gastrice

I.P.Pavlov a fost primul savant care, оn experiența perfectг cu ”alimentația fictivг”, a

demonstrat rolul nervului vag оn reglarea secreției gastrice. Astfel, experiența ”alimentația
fictivг” demonstreazг existența unor reflexe care se declanșeazг prin excitarea receptorilor
mucoasei cavitгții bucale și regleazг activitatea glandelor gastrice, altfel zis-mecanismul reflex al
declanєгrii secreției glandelor gastrice оn momentul ingerгrii alimentelor. Aceste reflexe sunt
necondiționate, congenitale.
Secreția sucului gastric se declanșeazг nu numai prin ingerarea alimentelor, ci și la
contemplarea sau adulmecarea lor. Aceste reflexe sunt condiționate.
145
 Dupг vagotomie (experiențг оn care se secționeazг nervul vag) secreția nu e provocatг nici de
”alimentația fictivг”, nici de aspectul sau mirosul hranei. Experiențele demonstreazг cг nervul
vag este nervul secretor al stomacului.
Dar, secreția gastricг poate fi declanșatг nu numai оn mod reflex, prin intermediul sistemului
nervos, ci și prin cale humoralг, de hormoni și produsele digestiei care acționeazг fiind absorbite
оn sвnge.
Motorica gastricг. Activitatea motorie a stomacului se datoreazг contracțiilor musculaturii
sale netede. Se disting contracții tonice și peristaltice ale mușchilor netezi. Contracțiile tonice
sunt de lungг duratг, neоntrerupte și adapteazг capacitatea stomacului la cantitatea conținutului
sгu. Contracțiile peristaltice au caracter ondulator și, pornind de la porțiunea cardiacг, se
оndreaptг spre pilor. Datoritг acestor contracții alimentele se amestecг și sunt propulsate din
stomac оn intestin.
Оn stare de vacuitate, stomacul se contractг periodic fiecare 60-88 min. Aceste mișcгri se
numesc contracții flгmвnde. Faza contracțiilor dureazг 10-15min. și alterneazг cu faza de repaus.
Existг ipoteza cг оn urma acestor contracții apare senzația de foame.
Asemenea intestinului, stomacului оi este propriu fenomenul automatismului, adicг
impulsurile nervoase ce declanșeazг contracția muscularг iau naștere оn peretele stomacului.
Dacг un stomac de animal va fi extirpat și plasat оn soluție izotonicг caldг de clorurг de sodiu, el
va continua sг se contracte.

Voma

Uneori, оn urma consumгrii unor alimente de calitate proastг sau a substanțelor iritatoare,
conținutul stomacului este expulzat оn exterior. Actul vomei prezintг un reflex complex de
protecție, centrul cгruia se aflг оn bulbul rahidian. Excitarea centrului poate interveni оn mod
reflex, impulsul nervos centripet avвnd originea la nivelul receptorilor mucoasei stomacului,
nazofaringelui.
Actul vomei poate fi provocat prin introducerea оn sвnge a preparatelor vomitante
(apomorfinг, morfinг), acestea excitвnd direct centrul nervos respectiv. Vomitarea este anticipatг
de o inspiraюie adвncг, dupг care contractarea puternicг a stomacului și mușchilor abdominali,
sfincterul piloric fiind оnchis, provoacг deschiderea sfincterului cardiac și expulzarea
conюinutului stomacului оn exterior.

Propulsarea alimentelor din stomac оn duoden

Undele contracțiilor peristaltice, care оncep la nivelul porțiunii cardiace a stomacului,

propulseazг alimentele оn direcția pilorului. Dacг sfincterul pilorului este deschis, conținutul
stomacului trece оn duoden; оn caz contrar omogenatul alimentar retropulseazг. Deschiderea și
оnchiderea sfincterului se regleazг оn mod reflex din cavitatea duodenului prin intermediul
excitanților chimici și mecanici, rolul primordial revenind acidului clorhidric. Odatг cu trecerea
оn duoden a conținutului gastric cu reacție acidг a mediului, sfincterul piloric se оnchide și se
deschide iarгși doar atunci cвnd reacția mediului оn duoden devine alcalinг.
Acidul clorhidric se neutralizeazг de cгtre sucurile cu reacție alcalinг (bila, sucul pancreatic),
ce se varsг оn duoden.
Numai dupг aceasta e posibilг trecerea оn duoden a unei noi porțiuni de omogenat alimentar.

146
 Intestinul subțire - intestinum tenue

Intestinul subțire este porțiunea canalului alimentar cuprinsг оntre stomac și intestinul gros.
Aici are loc digestia intestinalг. Aceasta se petrece cu participarea sucului pancreatic, a bilei și a
sucului enteric propriu-zis.
Intestinul subțire este localizat оn regiunea celiacг, inferior de stomac și de colonul transvers,
ajungвnd pвnг la intrarea оn cavitatea pelvianг. El оncepe de la pilor, la nivelul vertebrei
lombare I și se terminг оn fosa iliacг dreaptг, unde trece оn intestinul gros. Оn lungime intestinul
subțire mгsoarг de la 5 pвnг la 7 m; diametrul sгu fiind оn scгdere treptatг de sus оn jos.
Оn intestinul subțire distingem urmгtoarele compartimente: duoden, jejun și ileon.
Jejunul și ileonul, spre deosebire de duoden, comportг un mezou bine pronunțat și se
considerг ca parte mezentericг a intestinului subțire.
Duodenul - reprezintг porțiunea incipientг a intestinului subțire și e situat pe peretele
posterior al cavitгții abdominale. El оncepe de la pilor și trece оn formг de potcoavг оn jurul
capului pancreasului. Оn duoden distingem patru pгrți: superioarг, descendentг, orizontalг și
ascendentг. La nivelul vertebrelor I-II lombare, duodenul formeazг flexura duodeno - jejunalг și
apoi trece оn jejun.
Duodenul nu are mezou și este situat retroperitoneal. Porțiunea incipientг a duodenului,
numitг ampulг, este acoperitг de peritoneu din toate pгrțile. Pe fața internг a peretelui
duodenului se aflг plicile circulare, caracteristice pentru tot intestinul subțire. Menirea acestor
plici circulare este de a mгri suprafața de absorbție a intestinului subțire. Dar, оn afarг de plicile
circulare, оn porțiunea descendentг a duodenului se aflг o plicг longitudinalг, care la
extremitatea inferioarг comportг papila duodenalг mare, iar la extremitatea superioarг comportг
papila duodenalг micг. Оn papila duodenalг mare, printr-un orificiu comun se deschid ductul
biliar comun și ductul principal al pancreasului, iar оn papila duodenalг micг se deschide ductul
accesor al pancreasului. Оn lumenul duodenului se deschid și glandele duodenale.
Jejunul și ileonul formeazг porțiunea mezentericг a intestinului subțire, deoarece, fiind
acoperite de peritoneu din toate pгrțile, aceste segmente sunt suspendate pe un mezou, prin care
trec vase sangvine, limfatice și nervi. Aceste porțiuni sunt situate mai jos de colonul transvers al
intestinului gros și formeazг 14-16 anse. Aproximativ 2/5 din partea mezentericг a intestinului
subțire se referг la jejun și 3/5 la ileon. Nu existг o limitг strictг оntre aceste compartimente ale
intestinului subțire.
Jejunul și ileonul sunt acoperiți din toate pгrțile de peritoneu (sunt localizate intraperitoneal),
care formeazг tunica seroasг externг a pereților lor, care este situatг pe o bazг subseroasг.
Dupг baza subseroasг se aflг tunica muscularг, care este reprezentatг de stratul longitudinal și
cel circular. La trecerea ileonului оn cec stratul muscular circular formeazг o оngroșare.
Interior de tunica muscularг este situatг baza submucoasг foarte bine dezvoltatг.
Tunica mucoasг - este tunica internг a peretelui intestinului subțire. Ea formeazг plicile
circulare, menționate anterior, și mai conține și vilozitгțile intestinale, care de asemenea ca și
plicile, mгresc suprafața de absorbție. Vilozitгțile intestinale reprezintг excrescențe ale
mucoasei, оn centrul cгrora se aflг un capilar limfatic, numit sinus chilos. Оn jurul acestui sinus
se aflг arteriole și venule.
Pe toatг suprafața mucoasei оntre vilozitгțile intestinale de deschid numeroase glande
intestinale, care elaboreazг suc intestinal.
Mucoasa intestinului subțire mai conține și numeroși foliculi limfatici solitari.
Оn mucoasa ileonului mai existг de asemenea și ganglioni limfatici agregați (plгcile Peyer),
care reprezintг acumulгri de țesut limfoid.
147
 Fig. 46 Structura vilozitгюii intestinale Fig. 47 Aparatul limfatic al intestinului subюire
1 – epiteliul intestinal; 2- sinus limfatic central; 1 - noduli(foliculi) limfatici solitari; 2- ganglioni limfatici
3- vas arterial; 4 – vas venos; 5- capilare sanguine. agregaюi (plгcile Peyer).

Ficatul - hepar

Ficatul este cel mai voluminos viscer. Este un organ glandular cu funcții multiple. Ficatul
participг la procesele digestive (elaboreazг bila), de hematopoiezг și de metabolism.

Topografia ficatului. Limitele ficatului

Ficatul este situat оn cavitatea abdominalг, оn dreapta, sub diafragm. Ficatul ocupг o astfel de
poziție, оncвt limita lui superioarг pe linia medioclavicularг se aflг la nivelul spațiului IV
intercostal. De aici limita superioarг coboarг brusc inferolateral pвnг la spațiul X intercostal pe
linia axilarг medie; la acest nivel limitele superioare și inferioarг ale ficatului se unesc formвnd
marginea inferioarг a lobului drept al ficatului. Spre stвnga de spațiul intercostal IV limita
superioarг coboarг treptat оn jos. Pe linia parasternalг dreaptг limita superioarг se aflг la nivelul
spațiului V intercostal, pe linia medianг anterioarг intersecteazг apendicele xifoid și se terminг la
nivelul fixгrii cartilajului VIII costal stвng la cartilajul VII, unde limitele superioarг și inferioarг
se unesc la marginea lateralг a lobului stвng al ficatului. Limita inferioarг a ficatului trece de la
nivelul spațiului X intercostal din dreapta spre stвnga pe marginea inferioarг a arcului costal
drept pвnг la locul de unire a limitelor inferioarг și superioarг ale ficatului la nivelul unirii
cartilajului VIII costal din stвnga la cartilajul VII.

Conformația externг a ficatului

Ficatul are o culoare roșie-brunг, consistențг moale. La el distingem douг fețe: diafragmaticг
și visceralг.
Fața diafragmaticг este convexг, orientatг antero - superior și este adiacentг la fața inferioarг
a diafragmului.
Fața visceralг este orientatг inferoposterior.

148
 La fața diafragmaticг a ficatului de la diafragm vine ligamentul falciform al ficatului, care
separг fața diafragmaticг a ficatului оn lobii drept și stвng.
Pe fața visceralг a ficatului distingem trei șanțuri, dintre care douг sunt orientate оn plan
sagital și unul оn plan frontal. Єanțul sagital stвng se aflг la nivelul ligamentului falciform al
ficatului, delimitвnd lobul hepatic stвng, care este mai mic, de lobul hepatic drept, care este mai
mare.
Оn partea anterioarг a șanțului este situat ligamentul rotund, iar оn cea posterioarг -
ligamentul venos (rudiment al ductului venos la fгt). Șanțul sagital drept este mai lat și оn
porțiunea sa anterioarг conține vezica biliarг, iar оn porțiunea posterioarг se aflг vena cavг
inferioarг.
Șanțurile sagitale drept și stвng se unesc printr-un șanț transversal numit hil hepatic. Оn hilul
hepatic pгtrund vena portг, artera hepaticг proprie, nervi și iese ductul hepatic comun și vase
limfatice.
Pe fața visceralг a lobului drept hepatic mai distingem doi lobi mai mici: lobul pгtrat și lobul
caudat. Lobul pгtrat este situat anterior de hilul hepatic, iar cel caudat este situat posterior de hil.

Structura ficatului

Din exterior ficatul este acoperit de tunica seroasг, care este reprezentatг de peritoneu.
Deci, ficatul este situat intraperitoneal. Sub peritoneu se aflг o tunicг fibroasг. Prin hilul
ficatului aceastг capsulг fibroasг pгtrunde оn parenchimul organului оnsoțind vasele sangvine.
Pornind de la repartiția vaselor sangvine și canalelor biliare, оn ficat distingem doi lobi, 5
sectoare și 8 segmente.
Ca structurг ficatul reprezintг o glandг de ramificație compusг, cгile secretoare ale cгreia sunt
constituite de canalele biliare. Unitatea morfofuncționalг a ficatului constituie lobulul hepatic.
Lobulii hepatici sunt alcгtuiți din celule hepatice (hepatocite), dispuse оn lamele, cu orientare
radiarг de la centrul lobulului la periferie. Оntre trabecule sunt situate capilare sangvine
sinusoide, iar оn centrul lobulului se aflг vena centralг. Pereții capilarelor intralobulare sunt
formați din celule endoteliale de formг stelatг (celulele Kupfer), care pot оngloba substanțele
circulante оn sвnge. Aceste celule sunt apte de a acapara și digera bacterii, resturi de eritrocite,
globuli mici de grгsime (fagocitoza). Оntre hepatocitele ce produc bila trec capilare biliare.
Оntre lobuli se aflг mici cantitгți de țesut conjunctiv, оn care sunt situate canaliculele
interlobulare (biliare), artere și vene. Оn mod obișnuit artera, vena și canaliculul interlobular
aderг intim, formвnd triada hepaticг.
Canaliculele biliare interlobulare contopindu-se, formeazг canale biliare de calibru crescвnd.
Pвnг la urmг оn ficat se formeazг canalul hepatic drept, care iese din lobul drept al ficatului, și
canalul hepatic stвng, care iese din lobul stвng al ficatului. Оn hilul ficatului aceste douг canale
devin confluente, formвnd ductul hepatic comun. Ductul hepatic comun conflueazг cu canalul
cistic, de pe urma cгrui fapt se formeazг ductul biliar comun.

149
 Fig. 48 Ficatul
1- lobul drept al ficatului; 2 – lobul stвng al ficatului; 3 – ligamentul falciform al ficatului; 4 – ligamentul coronar; 5
– faюa diafragmaticг al ficatului; 6 – vezica biliarг.

Vezica biliarг - vezica fellea

Vezica biliarг reprezintг un rezervor оn care se acumuleazг bila și este așezatг оn partea
anterioarг a șanțului longitudinal drept al ficatului. Ea are formг de parг și i se descriu o porțiune
lгrgitг - fundul, segmentul de mijloc - corpul și o parte оngustг - colul. Colul vezicii biliare
continuг cu ductul cistic acesta avвnd o lungime de cca 3-5 cm. Dupг cum s-a menționat prin
confluarea ductului cistic cu ductul hepatic comun se formeazг ductul biliar comun (ductul
coledoc). Acesta se deschide оmpreunг cu ductul pancreatic оn porțiunea descendentг a
duodenului. Оn locul de deschidere a ductului coledoc, оn peretele duodenului se aflг un sfincter,
care regleazг scurgerea bilei și sucului pancreatic оn intestin.
Bila elaboratг de ficat se acumuleazг оn vezica biliarг оn care se varsг prin canalul cistic din
canalul hepatic comun оn urma contracției sfincterului canalului coledoc. Оn duoden bila
nimerește din ficat și din vezica biliarг pe mгsura necesitгților (cвnd chimul alimentar ajunge оn
duoden).

Structura vezicii biliare

Vezica biliarг fiind un organ cavitar, vom studia structura peretelui ei. Fața liberг a vezicii
biliare este acoperitг de peritoneu, care trece pe ea de pe ficat și formeazг tunica seroasг a
vezicii biliare. Оn locurile unde tunica seroasг lipsește, membrana externг a vezicii biliare este

150
prezentatг de adventiție. Tunica muscularг a vezicii biliare este formatг din celule musculare
netede, iar tunica mucoasг, оn interiorul vezicii formeazг pliuri.
Funcțiile ficatului

Prezentвnd un organ de importanțг vitalг, ficatul mai este supranumit ”laboratorul central al
organismului”. Acest organ participг la realizarea metabolismului proteinelor, grгsimilor,
glucidelor, la schimbul de apг, sгruri minerale și vitamine. Ficatului оi revine un rol important оn
menținerea constantг a homeostazei, оn realizarea funcțiilor sвngelui, proceselor digestive și de
absorbție, la sintetizarea și depozitarea unor substanțe.
Funcția de neutralizare (dezintoxicare) a ficatului se reduce la multiple reacții de sintetizare,
оn urma cгrora substanțele toxice pentru organism, care apar оn rezultatul metabolismului și sunt
aduse оn ficat оmpreunг cu sвngele prin vena portг, se transformг оn compuși chimici mai puțin
toxici (de exemplu, amoniacul se transformг, оn uree și acid uric), acestea fiind eliminați din
organism оn procesele de excreție.
Extirparea ficatului la animale provoacг dezvoltarea unei hipoglicemii grave (scгderea
concentrației glucozei оn sвnge), оnsoțite de convulsii ce denotг furnizarea insuficientг a
glucozei cгtre encefal.

Pancreasul - pancreas

Pancreasul este o glandг voluminoasг cu o dublг secreție - externг și internг. Reprezintг o

glandг complexг alveolotubularг.

Topografia pancreasului.
Conformaюia externг a pancreasului.

Pancreasul este situat оn cavitatea abdominalг, оn sens transversal la nivelul vertebrelor I-II
lombare, posterior de stomac și are o poziție retroperitonealг. Pancreasul are o lungime de 14- 18
cm și o lгțime de 3-9 cm. Masa lui la omul matur este de circa 80 gr.
La pancreas distingem capul, corpul și coada.
Capul pancreasului - este situat la nivelul vertebrelor I-III lombare оn ansa duodenului.
Corpul pancreasului - intersecteazг din dreapta spre stвnga vertebra I lombarг și trece оntr-o
porțiune mai оngustг - coada. Corpul glandei are 3 fețe (anterioarг, posterioarг și inferioarг) și 3
margini.
Coada pancreasului - trece оn stвnga și оn sus spre hilul splinei. Posterior de coada
pancreasului se aflг suprarenala stвngг și rinichiul stвng.

Structura pancreasului

Оn structura pancreasului se disting douг pгrți componente. Masa principalг a sa are funcție
exocrinг și este alcгtuitг din lobuli care secretг sucul pancreatic, pe care оl varsг оn duoden.
Lobulii pancreatici sunt constituiți din acini. Celulele glandulare ale acinilor secretг suc
pancreatic. Ducturile excretoare lobulare оncep cu canaliculele excretoare, acestea colectвnd

151
secretul acinilor. Confluвnd, canaliculele excretoare ale acinilor formeazг ducturile intralobulare,
iar din aceștia iau naștere ducturile interlobulare ce se varsг оn ductul principal. Ductul
pancreatic principal ( Wirsung) trece paralel cu axul lung al pancreasului și se deschide оn
porțiunea descendentг a duodenului оmpreunг cu ductul coledoc.
Uneori mai existг și ductul pancreatic accesor, care ia naștere din ductul pancreatic principal,
strгbate capul duodenului și se deschide оn papila duodenalг micг.
A doua parte a pancreasului, cu mult mai micг, are funcție endocrinг. Este formatг dintr-o
mulțime de grгmгjoare celulare dispersate оntre lobulii pancreasului, numite insulele
Langerhans. Ele secretг doi hormoni - insulina și glucagonul - cu rol оn metabolismul
glucidelor.

Fig. 49 Pancreasul єi duodenul

1- capul pancreasului; 2- corpul pancreasului; 3- coada pancreasului; 4- ductul principal al pancreasului; 5 – ductul
accesor al pancreasului; 6 – duodenul; 7- papila duodenalг mare.

Digestia оn duoden

Оn duoden hrana este supusг acțiunii sucului pancreatic, bilei, precum și sucului, secretat de
glandele duodenale și intestinale, situate оn mucoasa duodenului. Mucoasa duodenului secretг
hormoni ce regleazг activitatea secretorie a stomacului, pancreasului și ficatului. Оn peretele
intestinului se aflг și mecanismul nervos ce determinг frecvența contracțiilor duodenului și ale
оntreg intestinului subțire.
La om, recoltarea sucului pancreatic și a bilei оn stare purг este imposibilг. De obicei, оn
practica medicalг se recolteazг conținutul duodenului, constituit din mai multe sucuri digestive.
Оn acest scop prin cavitatea bucalг оn duoden se introduce o sondг subțire, prevгzutг la capгt cu
o olivг metalicг, prin care se extrage omogenatul duodenal.
152
 Compoziția și secreția sucului pancreatic

Sucul pancreatic este un lichid incolor cu reacție alcalinг determinatг de prezența

bicarbonatului de sodiu (NaHCO3). Sucul pancreatic conține fermenți ce scindeazг toate
substanțele nutritive din alimente: proteinele, lipidele și glucidele. Fermenții sucului pancreatic
descompun substanюele nutritive pвnг la produsele finale ale digestiei, care pot fi absorbite si
asimilate de cгtre celulele corpului. Fermenții proteolitici ai sucului pancreatic (tripsina și
chimotripsina) activeazг оn mediul alcalin și scindeazг moleculele proteice pвnг la aminoacizi.
Sucul pancreatic conține de asemenea lipazг, care descompune lipidele оn glicerinг și acizi
grași; amilaza și maltaza scindeazг polizaharidele pвnг la monozaharide; nucleaza are drept
substrat de acțiune acizii nucleici. Secreția pancreaticг se regleazг pe cale nervoasг și humoralг.
Secreția sucului pancreatic оncepe la 2-3 min. dupг ingerarea alimentelor. Excitarea
receptorilor cavitгții bucale cu alimente declanșeazг оn mod reflex secreția pancreaticг. Mai
tвrziu, secreția sucului pancreatic este оntreținutг prin excitarea receptorilor mucoasei duodenale
cu omogenatul alimentar și acidul clorhidric al sucului gastric. Sub influența excitanților
mecanici și chimici mucoasa duodenului produce hormoni activi - secretinг și pancreoziminг.
Fiind absorbiți оn sвnge, acestea nimeresc оn pancreas și оi stimuleazг secreția. Introducerea
secretinei оn sвnge, chiar оn cantitгți foarte reduse, declanșeazг o secreție abundentг a sucului
pancreatic. Pancreozimina sporește concentrația fermenților оn sucul pancreatic. Actualmente,
acești hormoni se extrag din mucoasa tubului digestiv al vitelor cornute mari și se folosesc оn
practica medicalг ca stimulenți ai glandelor digestive la om.
Tunica mucoasг a duodenului conюine glandele duodenale, excretul cгrora include un
ferment proteolitic și cantitгți mari de mucus - mucinг, aceasta exercitвnd funcția de protecție.
Оn sucul glandelor duodenale a fost depistatг o enzimг specialг - enterochinazг, care transformг
tripsinogena, ferment inactiv al sucului pancreatic, оn forma sa activг - tripsina.

Formarea bilei și importanța ei оn digestie.

Bila se produce fгrг оntrerupere de celulele hepatice și se scurge оn intestin prin sistemul
canalelor biliare. Оn pauzele digestiei o parte din bilг se acumuleazг оn vezica biliarг. Aici, оn
rezultatul reabsorbției apei, concentrația bilei sporește de 7-8 ori. Оn timpul digestiei, prin
contracțiile pereților vezicii biliare, bila concentratг este expulzatг оn cavitatea duodenului. Bila
este un lichid de culoare galbenг - aurie, cu reacție alcalinг. Оn componența bilei intrг acizi
biliari, pigmenți biliari, colesterinг și alte substanțe. Bilirubina - unul din pigmenții biliari- se
produce оn ficat din produsele dezagregгrii hemoglobinei. Cea mai mare parte din pigment se
eliminг оn componența maselor fecale sub aspect de stercobilinг, atribuindu-le culoarea
specificг. Оn anumite afecțiuni ale ficatului și cгilor biliare (colelitiazг, inflamații), cвnd оn
urma obturației canalelor biliare оnceteazг scurgerea bilei оn intestin, masele fecale devin
incolore și capгtг miros de putrefacție și aspect lutos. Оn asemenea condiții, o bunг parte din
bilг se absoarbe оn sвnge și cauzeazг icterul (culoarea galbenг specificг) a pielii și sclerelor.
Unele dereglгri ale metabolismului pot contribui la sedimentarea colesterinei din bilг și formarea
calculilor оn cгile biliare și оn vezica biliarг. O parte din bilirubinг se absoarbe оn sвnge și se
eliminг cu urina sub aspect de urobilinг, aceasta determinвnd culoarea urinei.
Timp de 24 ore, la om se eliminг 500-1200 ml bilг. Importanța principalг a bilei оn digestie
rezidг оn activarea multor fermenți, оn special a lipazei sucului pancreatic și sucului intestinal,
activitatea lipazei sporind оn prezența bilei de 15-20 ori. Micșorвnd tensiunea superficialг, bila
153
contribuie la emulsionarea grгsimilor, adicг fгrвmițeazг picгturile mari de grгsime оn globuli
foarte mici. Astfel sporește considerabil suprafața de interacțiune оntre fermenți și lipide. Pe
lвngг acestea, bila mai are un rol important оn absorbirea lipidelor și vitaminei K, stimuleazг
peristaltismul intestinelor și, posedвnd calitгți bactericide, suspendeazг procesele de putrefacție
оn intestine.
Procesul de secreție al bilei și eliminarea ei оn duoden se regleazг prin mecanisme nervoase și
humorale. Aspectul exterior și mirosul hranei, ingerarea alimentelor, aflarea hranei оn stomac єi
duoden intensificг оn mod reflex secreția biliarг și eliminarea bilei оn intestin. Excitanții
humorali, ai secreției bilei sunt hormonii secretina și gastrina, substanțele extractive, produsele
digestiei proteinelor și оnsгși bila. Acizii biliari absorbiți din intestin intensificг secreția biliarг.
Hormonul duodenal holecistochinina declanșeazг contracțiile vezicii biliare.

Digestia оn jejun și ileon

Intestinul subțire exercitг o serie de funcții fiziologice importante: secretг sucuri digestive,
amestecг și propulseazг omogenatul alimentar și realizeazг absorbția apei, substanțelor nutritive
și sгrurilor minerale.
Оn timpul digestiei, chimul alimentar ce se mișcг оn intestin servește drept excitant al
mucoasei intestinale, exercitвnd atвt excitгri mecanice, cвt și chimice. Secreția sucului intestinal
se produce numai оn locul aplicгrii excitanților, și nu оn оntreg intestinul. Mecanismul
declanșгrii secreției intestinale locale este avantajos prin economicitatea sa. Transmiterea
impulsului nervos de la suprafața mucoasei spre glandele intestinale se realizeazг prin arcuri
reflexe scurte formate de celulele nervoase motorii și senzitive ale plexurilor intramurale
intestinale. Excitarea mucoasei cavitгții bucale cu alimente, adulmecarea și privirea hranei
aproape nu influențeazг secreția intestinalг. Timp de 24 ore se produc 2.5 l de suc intestinal,
acesta prezentвnd un lichid incolor, cu reacție alcalinг și miros specific de pește.
Intestinului subțire оi este proprie o activitate secretoare specificг. Vilozitгțile și оntreaga
mucoasг intestinalг, acoperite cu celulele epiteliale, prezintг organul de secreție și organul de
absorbție.
Sucul intestinal este constituit din componenți lichizi și denși. Partea densг o constituie
conglomeratele de mucus, constituit din epiteliocite. Aceste celule tapeteazг vilozitгțile
intestinale și dupг acumularea fermenților se descuameazг și nimeresc оn cavitatea intestinului.
Aici, dezagregвndu-se, ele eliminг fermenții, care realizeazг digestia cavitarг. O parte din
enzimele intestinale și pancreatice se fixeazг pe suprafața liberг a celulelor epiteliale marginale,
оn așa - zisa zonг ciliarг, care prezintг excrescențe digitiforme pe suprafața apicalг a
epiteliocitelor și sunt numite microvilozitгți. Membrana celularг a epiteliocitelor fixeazг enzime
orientate cu elementele lor active cгtre substratul alimentar. Aici se realizeazг hidroliza definitivг
a substanțelor nutritive și оncepe procesul de absorbție. Digestia ce se realizeazг оn limita dintre
mediul extracelular și mediul intern al celulelor a fost numitг digestie parietalг.
Sucul intestinal conține 22 fermenți, printre care mai importanți sunt urmгtorii: enterochinaza
- activantul tripsinogenului sucului pancreatic; peptidazele, care scindeazг polipeptidele pвnг la
aminoacizi; lipaza și amilaza; fosfataza alcalinг și zaharoza.
Intestinul subțire continuг digestia оnceputг la nivelul porțiunilor inițiale ale tubului digestiv,
realizвnd simultan absorbția intensг a substanțelor nutritive.
Motorica intestinului subțire. Intestinul subțire, prin contracțiile musculaturii sale
longitudinale și circulare, realizeazг o motoricг complexг. Se disting оn special mișcгri
pendulatoare și peristaltice ale intestinului. Importanța fiziologicг a motoricii intestinale constг
154
оn amestecarea și propulsarea chimului alimentar оn direcția intestinului gros. Amestecarea
conținutului intestinal se realizeazг prin mișcгrile pendulatoare, care rezultг din contractгrile și
relaxгrile alterne ale musculaturii longitudinale și circulare ale unui segment intestinal scurt; оn
urma acestor contractгri chimul alimentar se deplaseazг ba оnainte, ba оnapoi.
Mișcгrile peristaltice ale intestinului subțire se declanșeazг оn mod reflex sub influența
excitațiilor tunicii mucoase. Atunci cвnd оn unul din segmentele intestinale se acumuleazг
cantitгți considerabile de chim alimentar și se extinde peretele intestinului, mai sus de locul
extensiunii se contractг puternic musculatura circularг, iar mai jos de extensiune se relaxeazг
stratul muscular circular, simultan contractвndu-se stratul longitudinal. Оngustarea și dilatarea
intestinului, rezultate din aceste contractгri, se deplaseazг оncet, ca o undг, оn direcția
intestinului gros, propulsвnd astfel omogenatul alimentar.
Mișcгrile peristaltice se produc numai оn cazul cвnd intestinul conține chim. Motorica
intestinului este reglatг de nervul vag și nervii simpatici. Nervul vag intensificг motorica, iar
nervii simpatici o inhibг. Motorica intestinului poate fi modificatг și de excitanți ce acționeazг
pe cale umoralг. Acetilcolina și pilocarpina fiind introdu-se оn sвnge intensificг motorica
intestinului, iar adrenalina o diminueazг.
Intestinul subțire lipsit de toate conexiunile nervoase și introdus оn soluție izotonicг caldг de
clorurг de sodiu pгstreazг aptitudinea de a se contracta. Automatismul intestinului se datoreazг
particularitгților metabolice ale musculaturii netede.

Intestinul gros - intestinum crassum

Intestinul gros urmeazг dupг intestinul subțire și constituie compartimentul terminal al

sistemului digestiv. Оn el se definitiveazг procesele digestive, se muleazг și se evacuг оn
exterior masele fecale. Intestinul gros are o lungime de 1.5-2.0 m. și оncepe cu intestinul cec,
situat оn fosa iliacг dreaptг și prevгzut cu apendicele vermicular; urmeazг apoi colonul constituit
din patru porțiuni: colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent, colonul sigmoid și
se terminг cu intestinul rect, acesta deschizвndu-se оn exterior cu orificiul anal. Intestinul gros
este situat оn cavitatea abdominalг și оn cavitatea micului bazin.
Intestinul gros poartг cвteva caractere distinctive. Оn primul rвnd pe fața lui externг se vгd
trei traveuri longitudinale - bandeletele colonului, formate de pe urma concentrгrii stratului
muscular longitudinal la acest nivel. Avem bandeleta mezocolicг, bandeleta omentalг și
bandeleta liberг. Оn al doilea rвnd, оntre bandeletele colonului existг numeroase prolabгri
sacciforme ale peretelui colonului - haustrele colonului, separate оntre ele prin niște șanțuri.
Haustrele se formeazг din cauza necoincidenюei оn lungime a bandeletelor și porțiunilor de
colon dintre bandelete. Оn al treilea rвnd, pe fața externг a colonului de-a lungul bandeletelor
liberг și omentalг sunt situate niște prolabгri ale tunicii seroase, ce conțin țesut adipos -
apendicele epiploice.
Cecul – dupг cum s-a menționat, este situat оn fosa iliacг dreaptг și constituie porțiunea
inițialг a intestinului gros mai jos de locul de pгtrundere a intestinului subțire оn cel gros. Cecul
are o poziție intraperitonealг. Pe fața posteromedialг se оntвlnesc оntr-un singur punct
bandeletele colonului și de la acest nivel pornește apendicele vermiform.
Locul de trecere a ileonului оn cec - orificiul ileocecal este dotat cu valva ileocecalг,
constituitг din douг pliuri ale mucoasei єi aceastг valvг оmpiedicг retropulsarea conținutului
intestinului gros оn cel subțire.
Colonul ascendent - este prelungirea cecului și e orientat оn sus. Este situat оn partea dreaptг
a abdomenului și se proiecteazг оn regiunea lateralг dreaptг. Ajungвnd la fața visceralг a

155
ficatului, el cotește brusc, formвnd flexura dreaptг a colonului, apoi trece оn colonul transvers.
Colonul ascendent are o poziție mezoperitonealг.
Colonul transvers - este dispus transversal оn cavitatea abdominalг și se оntinde de la
flexura dreaptг a colonului pвnг la flexura stвngг a colonului, unde colonul transvers trece оn cel
descendent. Colonul transvers are o poziție intraperitonealг.
Colonul descendent - оncepe de la flexura stвngг a colonului transvers, trece оn jos și ajunge
la nivelul fosei iliace stвngi, unde trece оn colonul sigmoid. Colonul descendent are o poziție
mezoperitonealг.
Colonul sigmoid - este situat оn fosa iliacг stвngг єi se оntinde de la nivelul crestei osului
iliac оn sus pвnг la articulația sacroiliacг, la nivelul cгreia trece оn rect. Colonul sigmoid are o
poziție intraperitonealг.
Structura peretelui colonului. La exterior este situatг tunica seroasг care este urmatг de baza
subseroasг. Apoi urmeazг tunica muscularг, a cгrei strat longitudinal nu e prezent pe toatг
suprafața colonului, dar formeazг trei bandelete musculare, iar stratul circular este repartizat pe
toatг lungimea colonului uniform. Baza submucoasг și tunica mucoasг sunt bine dezvoltate.
Mucoasa nu formeazг vilozitгți. Existг doar niște pliuri semilunare ale colonului, care coincid
limitelor dintre haustre. Оn tunica mucoasг se observг numeroase glande intestinale. Оn tunica
mucoasг și оn baza submucoasг se aflг ganglioni limfatici solitari, iar оn peretele apendicelui
vermiform se aflг ganglionii limfatici agregați ai apendicelui vermiform.
Rectul - constituie partea terminalг a intestinului gros. Оn el se acumuleazг, apoi se
evacueazг din organism masele fecale. El este situat оn cavitatea bazinului mic. Posterior de rect
se aflг sacrul și coccisul. Anterior de el la bгrbați se aflг prostata, vezica urinarг, veziculele
seminale și ampulele canalelor deferente, iar la femei - uterul și vaginul.
Structura rectului. O parte din rect, care se aflг оn cavitatea bazinului mic, formeazг la nivelul
sacrului o dilatare numitг ampula rectalг. Partea mai оngustг a rectului, care trece prin perineu,
se numește canal anal.
Structura peretelui rectului. Membrana externг a rectului оn porțiunea ei superioarг e
constituitг de peritoneu (tunica seroasг), care acoperг aceastг porțiune a rectului din toate pгrțile
(poziție intraperitonealг). Оn partea medie rectul este acoperit de peritoneu din trei pгrți (poziție
mezoperitonealг), iar оn treimea inferioarг rectul nu este acoperit de peritoneu (poziție
extraperitonealг) și tunica lui externг este prezentatг de adventiție. Stratul mediu este tunica
muscularг, prezentг prin stratul longitudinal și stratul circular. Stratul muscular circular оn
regiunea canalului anal formeazг sfincterul anal (involuntar). Tunica internг este mucoasa, care
conține glande intestinale și foliculi limfatici solitari. Mucoasa rectului mai formeazг și pliuri
transversale și longitudinale.
Pliurile transversale se aflг оn ampula rectului, оn numгr de 2-3. Оn canalul anal tunica
mucoasг formeazг 6-10 pliuri longitudinale, care se lгrgesc оn sens inferior, numite pilieri anali,
iar depresiunile ce se formeazг оntre pilieri se numesc sinusurile anale.

156
 Fig. 50 Cecul єi apendicele vermiform
1 – cecul; 2- apendicele vermiform; 3- orificiul apendicelui vermiform; 4- ileonul; 5 – valva ileocecalг; 6 – orificiul
ileocecal; 7- colonul ascendent; 8 – tenia liberг; 9 – apendicele epiploice.

Digestia оn intestinul gros

Funcțiile principale ale intestinului gros sunt absorbția apei și resturilor de substanțe nutritive,
depozitarea conținutului intestinului subțire, formarea maselor fecale și evacuarea lor.
Mucoasa intestinului gros secretг оn cantitгți mici suc intestinal, care nu conține fermenți,
оnsг conține din abundențг mucus - un component necesar оn procesul de formare a maselor
fecale.
Un rol important pentru digestia оn intestinul gros revine bacteriilor. Celuloza ce se conține
оn alimente ajunge pвnг la intestinul gros оn stare intactг, deoarece sucurile digestive nu conțin
fermenți pentru scindarea ei. Enzimele eliminate оn activitatea vitalг a bacteriilor descompun
celuloza, conținutul celulelor vegetale devenind accesibil digestiei și absorbției. Astfel se mistuie
circa 50% din celuloza ce se conține оn alimente. Bacteriile din intestinul gros participг la
sintetizarea vitaminei K și a unor vitamine din grupul B. Оn condiții normale, flora microbianг
din intestin protejeazг organismul gazdei de invazia și оnmulțirea microbilor patogeni,
contribuind astfel la consolidarea imunitгții.
Оn alimentația mixtг, circa 10% din alimentele ingerate nu se asimileazг de cгtre organismul
omului.
Resturile de alimente nedigerate și bacteriile оmpreunг cu mucusul sucului intestinal,
constituie circa 50% din masa seacг a materiilor fecale. Atunci cвnd materiile fecale exercitг un
anumit grad de extensiune a peretelui intestinului rect, apare o senzație specificг, un оndemn
pentru eliminarea voluntarг a fecalelor. Centrul reflex involuntar al defecației este situat оn
segmentele sacrale ale mгduvei spinгrii.
157
 Absorbția

Absorbție se numește pгtrunderea diferitelor substanțe din mediul extern, din cavitatea
organismului și din organele cavitare оn sвnge sau limfг prin membranele biologice complexe.
O deosebitг importanțг fiziologicг are absorbția оn tubul digestiv. Pe aceastг cale organismul
primește substanюele nutritive necesare.
Absorbția se realizeazг parțial și prin mucoasa cavitгții bucale, fapt ce se ia оn considerație la
administrarea unor medicamente sublingual (nitroglicerina ș.a.).
Оn stomac absorbția este neоnsemnatг. Aici sunt absorbite foarte оncet sгrurile minerale,
monozaharidele, alcoolul și apa. Substanюele nutritive оn stomac practic nu se absorb.
E relativ micг și cantitatea de substanțe, absorbite оn duoden. Aici sunt scindate aproximativ
53-63 % glucide și proteine și o cantitate micг de lipide.
Cea mai intensг este absorbția оn jejuno-ileon. Se considerг, cг absorbția оn intestin poate
atinge 2-3 l pe orг. Suprafața absorbantг este foarte mare (1300 m2), deoarece mucoasa
intestinalг este prevгzutг cu numeroase vilozitгți intestinale, acestea fiind acoperite cu
microvilozitгți. Vilozitatea funcționeazг оn regimul unei pompe microscopice de aspirare.
Absorbția prezintг un proces fiziologic complex, care doar parțial poate fi interpretat drept o
simplг difuziune a substanțelor, adicг ca o deplasare a substanțelor din soluția mai concentratг
оn soluția cu concentrație scгzutг. Unele substanțe оnsг se absorb chiar оn pofida faptului cг
concentrația lor оn sвnge este mai ridicatг оn intestin, adicг absorbюia se realizeazг contra
gradientului de concentraюie. Pentru a transporta aceste substanțe оn sвnge, celulele epiteliale
ale mucoasei intestinale efectueazг un anumit travaliu, cheltuind energie. Prin urmare, absorbția
este un proces fiziologic activ. Celulele epiteliale formeazг o membranг semipermiabilг, care
permite trecerea unor substanțe (aminoacizi, glucozг) și reține altele (amidon, proteine
nedigerate).
Aminoacizii și glucoza se absorb direct prin capilarele vilozitгților și trec apoi оn venele
intestinale, acestea confluвnd la rвndul lor оn vena portг. Aceastг venг colecteazг sвngele venos
de la оntreg intestinul și оl aduce оn ficat, unde substanțele nutritive sunt supuse unor modificгri
complexe.
Lipidele se absorb mai ales оn limfг și doar o micг parte din ele nimerește оn sвnge. Оn
intestin lipidele se descompun оn glicerinг și acizi grași. Glicerina solubilг оn apг se absoarbe
ușor, iar acizii grași pot fi absorbiți numai оn prezența acizilor biliari, care оi transformг оn
compuși chimici hidrosolubili. Оn lipsa sгrurilor acizilor biliari se deregleazг scindarea și
absorbția lipidelor din intestin, o parte din grгsimi eliminвndu-se cu materiile fecale. Оn celulele
epiteliale ale intestinului acizii grași și glicerina formeazг din nou globuli minusculi de grгsime,
care nimeresc оn limfг.

158
 Capitolul VI.
Metabolismul єi vitaminele.

Metabolismul de substanțe și energie Alimentația

Funcția de bazг a organismului viu este metabolismul de substanțe și energetic. Acest proces
constг dintr-o totalitate de modificгri chimice și fizice, din transformгri ale substanțelor și
energiei, care au loc оn organism și оn toate structurile lui permanent și continuu.
Metabolismul este o condiție necesarг pentru viațг. Viața poate exista numai atвta timp cвt
are loc metabolismul. Pentru a compensa cheltuielile organismului și a satisface cerințele de
creștere, este necesarг pгtrunderea din mediul extern a proteinelor, lipidelor, glucidelor,
vitaminelor, sгrurilor minerale și apei. Cantitatea și calitatea lor trebuie sг corespundг stгrii
organismului și condițiilor lui de existenюг. Aceasta se realizeazг prin alimentație. Este necesar
de asemenea ca organismul sг se debaraseze de produsele finale de dezintegrare, formate оn
urma scindгrii diverselor substanțe. Aceasta se realizeazг datoritг activitгții organelor de
excreție.
Deci, totalitatea transformгrilor chimice din organism, adicг a proceselor de asimilare și
dezasimilare, se numește metabolism sau schimb de substanțe.

Metabolismul energetic

Pentru realizarea activitгții sale vitale organismul necesitг energie. Aceasta se degajг оn urma
dezasimilгrii unor substanțe organice cu structurг complexг - proteinelor, lipidelor, glucidelor,
energia potențialг a cгrora se manifestг prin diverse forme ale energiei cinetice. Scindarea
substanțelor organice se realizeazг prin adiționarea oxigenului, adicг prin oxidare. Oxidarea 1g
de lipide degajг energie termicг оn valoare de 9.3 kcal, 1g de glucide - 4.1kcal, 1g de proteine-
4.1kcal. Cantitatea de energie termicг eliberatг la oxidarea 1g de substanțг se numește coeficient
caloric al acestei substanțe. O parte din energia degajatг se utilizeazг pentru realizarea proceselor
de sintezг - restabilirea celulelor uzate și construcția celulelor și țesuturilor noi; o altг parte se
consumг оn procesele de funcționare a organelor єi țesuturilor - contractarea mușchilor,
propagarea impulsurilor nervoase, sintetizarea fermenților și hormonilor etc.
O parte considerabilг din energia chimicг se transformг оn energie termicг, care se consumг
pentru menținerea temperaturii constante a corpului.
Metabolismul bazal. Metabolismul energetic la om, supranumit metabolism total, se constituie
din metabolismul bazal și suplimentul funcțional. Оn stare de repaus muscular, оn poziție
culcatг, cu musculatura relaxatг, pe nemвncate (la 14 ore dupг ingerarea alimentelor), оn
condițiile temperaturii de confort (18-22 0C), cheltuielile energetice ale omului оn 24 de ore
valoreazг aproximativ 1700 kcal și formeazг așa-numitul metabolism bazal. Оn condițiile
metabolismului bazal energia se consumг numai pentru оntreținerea funcțiilor vitale ale

159
organismului, activitatea viscerelor (cordului, aparatului respirator, etc.) și menținerea
temperaturii corpului. Metabolismul bazal caracterizeazг intensitatea proceselor de oxidare
proprii fiecгrui organism concret. Valorile lui depind de sex, vвrstг, masa corpului și talie. La
femei metabolismul bazal este cu 5-10% mai scгzut decвt la bгrbații de aceeași talie și masг
corporalг. La copii el este mai ridicat decвt la adulți. Spre bгtrвneюe metabolismul bazal scade.
Pentru determinarea metabolismului bazal, оn practica medicalг se folosește o metodг simplг
și rapidг propusг de Krog. Deoarece eliberarea energiei are loc оn procesele oxidгrii proteinelor,
lipidelor și glucidelor, cantitatea de energie degajatг este proporționalг cu volumul consumului
de oxigen. Prin experiențe s-a demonstrat cг consumul unui litru de oxigen elibereazг оn
organismul omului energie termicг оn valoare de 4.8 kcal. Aceastг cantitate de cгldurг prezintг
coeficientul caloric al oxigenului. Dacг este dat volumul consumului de oxigen оntr-o unitate de
timp, prin оnmulțirea acestei cifre cu 4.8 (coeficient caloric al oxigenului) se pot calcula
cheltuielile energetice ale organismului оn 1 min., 1 orг, 24 ore.
Suplimentul funcțional. Depгșirea cheltuielilor energetice prevгzute de metabolismul bazal
constituie suplimentul funcțional. La sporirea consumului de energie contribuie ingerarea
alimentelor, temperatura scгzutг sau ridicatг a mediului (mai sus de 30 0C) și travaliul muscular.
Ingerarea alimentelor sporește consumul de energie оn stare de repaus оn medie pвnг la 2200
kcal (a proteinelor pвnг la 30%, a lipidelor și glucidelor - cu 4-15%). Proprietatea alimentelor de
a spori consumul de energie se numește acțiune specificг dinamicг a hranei.
Оn condițiile temperaturii scгzute a mediului ambiant sporește cedarea de cгldurг de cгtre
organism - termoliza și respectiv se intensificг termogeneza, оn vederea menținerii temperaturii
constante a corpului. Ridicarea temperaturii mediului mai sus de 30 0C provoacг un consum
sporit de energie pentru rгcirea corpului (secreția sudoriparг, intensificarea circulației sangvine
оn piele). Travaliul muscular de asemenea sporește considerabil consumul de energie.
Tabela nr.4

Necesitгțile energetice pentru persoane care practicг diferite categorii de muncг (оn 24
ore)

Categoria Necesitatea
muncii energeticг, Caracterul muncii
kcal /24 ore
I 2800 Muncг de preferințг intelectualг: medici (cu excepția
chirurgilor), pedagogi, colaboratori științifici, studenți,
funcționari, etc.
II 3000 Muncг fizicг ușoarг: muncitori la procese tehnologice
automatizate, croitori, vвnzгtori.
III 3200 Muncг fizicг de intensitate mijlocie: lгcгtuși, chirurgi, șoferi,
feroviari.
IV 3700 Muncг fizicг grea: constructori, muncitori оn agriculturг.
V 4300 Muncг fizicг deosebit de grea: mineri, oțelari, tгietori de pгdure,
hamali etc.

Activitatea intelectualг nu necesitг mari cheltuieli de energie. Dacг unui om оn stare de

repaus оn poziție culcatг, i se propun pentru rezolvare exerciții matematice dificile, cheltuielile

160
lui energetice cresc doar cu cвteva procente. Așadar, consumul total de energie se aflг оn raport
cu profesia individului și modul de a petrece timpul liber (practicarea sportului, turismului).
Oamenii de profesii intelectuale consumг оn 24 ore circa 3000 kcal, iar muncitorii antrenați la
muncг fizicг grea (hamalii, tгietorii de lemne) - pвnг la 4000 kcal. La sportivi, pe parcursul unor
competiții (curse de ciclism, natație) consumul energetic poate atinge nivelul de 7000 kcal.

Schimbul de substanțe

Studierea schimbului de substanțe constг оn aprecierea cantitгților de proteine, lipide și glucide

ce sunt furnizate organismului prin intermediul alimentelor, dar totodatг, și оn determinarea
consumului acestor substanțe de cгtre organism, adicг face bilanțul ”venit - consum” de
substanțe. Afluxul de substanțe nutritive se apreciazг prin analiza chimicг a alimentelor. Dacг
din masa totalг (оn grame) a proteinelor, lipidelor și glucidelor ingerate оn componența hranei se
va scгdea greutatea substanțelor neasimilate eliminate cu materiile fecale, atunci rezultatul va
indica veritabilul venit de substanțe.
Bilanțul ”venit - consum” de substanțe poate fi pozitiv, negativ sau echilibrat. Оn perioada de
creștere bilanțul schimbului de substanțe este permanent pozitiv, deoarece are loc sporirea masei
corpului. Bilanțul negativ se constatг оn afecțiunile оndelungate, оn timpul flгmвnzirii, uneori la
bгtrвnețe. Оn aceste cazuri organismul descompune cantitгți mai mari de substanțe decвt
primește prin alimente. La majoritatea indivizilor adulți se stabilește un echilibru оntre consumul
alimentelor și cheltuielile de substanțe și energie.

Metabolismul proteinelor

Proteinele sunt substanțe macromoleculare complexe, оn componența cгrora, spre deosebire

de lipide și glucide, este prezent azotul. Moleculele de proteine sunt formate din 20 de
aminoacizi diferiți. Fiind absorbiți de intestin, aminoacizii formeazг ulterior molecule de
proteine.
Aminoacizii se оmpart оn douг grupuri: esențiali sau indispensabili, și secundari, care nu
sunt absolut necesari organismului și pot fi оnlocuiți cu alți aminoacizi. Aminoacizii secundari
(glicololul, alanina, cisteina etc) se pot sintetiza оn organism, pe cвnd cei zece aminoacizi
esențiali (arginina, leucina, lizina, triptofanul etc.) nu se produc оn organism și se vor conține оn
mod obligatoriu оn alimente. Cele mai valoroase produse alimentare оn privința garniturii de
aminoacizi ai proteinelor sunt albușul de ou, laptele, carnea. Proteinele de origine vegetalг sunt
mai puțin valoroase, deoarece nu conțin оn genere sau conțin оn cantitгți minime unii din
aminoacizii esențiali. Organismul va avea mereu la dispoziție toți aminoacizii оn cantitгți și
raporturi necesare; оn caz contrar sinteza proteinelor devine imposibilг.
Proteinele prezintг un material plastic esențial, adicг componente principale ale celulei. De
exemplu, mușchii scheletali conțin pвnг la 20% proteine. Proteinele оntrг оn componența
fermenților catalizatori ai tuturor reacțiilor chimice din organism și participг la realizarea
majoritгții funcțiilor vitale ale organismului. Astfel, hemoglobina vehiculeazг oxigenul și
bioxidul de carbon, fibrinogenul participг la coagularea sвngelui; nucleoproteidelor le revine un
rol esențial оn transmiterea caracterelor ereditare. Important este rolul proteinelor оn
metabolismul apei.
Оn citoplasma celulelor descompunerea proteinelor și reоnnoirea lor se desfгșoarг
neоncetat. Оn organismul unui om care a flгmвnzit, timp de 24 ore se descompun circa 23 g
proteine și se eliminг 3.7g de azot (100g de proteine conțin оn medie 16 g de azot). Individul
161
care a ingerat alimente conținвnd proteine, eliminг cantitгți mult mai mari de azot. Cu cвt mai
multe proteine se introduc оn organism, cu atвt mai multe sunt supuse scindгrii, deoarece, spre
deosebire de lipide și glucide, aceste substanțe nu se depoziteazг оn organism. Оn vederea
cunoașterii metabolismului proteinelor și determinгrii necesitгților organismului оn proteine se
studiazг raportul dintre cantitatea de proteine ingerate și a celor scindate оn organism. Acest
raport se numește bilanț azotat și depinde de cantitatea de proteine consumatг și descompusг оn
organism.
Proteinele nimeresc оn organism оmpreunг cu alimentele ingerate, iar cele ce nu se
asimileazг se eliminг оn componența materiilor fecale. Așadar, dacг din cantitatea totalг de
proteine ingerate se va scгdea cantitatea de proteine eliminate cu materii fecale, diferența va
constitui venitul de proteine.
Cantitatea de proteine descompuse оn organism se determinг dupг conținutul de azot оn
urinг. Dat fiind cг 1g de azot se conține оn 6,25g de proteine, consumul de proteine se calculeazг
prin оnmulțirea cantitгții de azot eliminat prin urinг cu 6,25. Metabolismul proteinelor se
considerг normal atunci cвnd cantitatea proteinelor asimilate este egalг cu cantitatea de proteine
descompuse оn organism, adicг, azotul alimentelor minus azotul fecalelor este egal cu azotul
urinei. Оn cazul acesta este vorba de echilibrul azotului, care se stabilește atunci cвnd alimentele
conțin nu mai puțin de 60-70g de proteine. Aceastг cantitate minimг de proteine, numitг
minimul de azot, nu asigurг capacitate оnaltг de muncг, de aceea cantitatea optimг este de 100g
de proteine оn 24 ore. Organismul оn creștere, оn gestație, оn reconvalescențг dupг afecțiuni
grave necesitг cantitгți mai mari de proteine. Necesitгțile de proteine ale organismului se aflг de
asemenea оn raport cu profesia individului și condițiile climaterice.
Organismul adultului necesitг 1,5 g proteine la kilocorp; sugarii - 3,0 - 3,5; copiii la vвrsta
de 10 ani-2,5g.
Sistemul nervos central regleazг metabolismul proteinelor prin influența asupra secreției
hormonilor și eliminгrii lor оn sвnge. Metabolismul proteinelor este influențat de hormonul
somatotrop, produs de lobul anterior al hipofizei, de tiroxinг - hormonul glandei tiroide, precum
și de hormonii glucocorticoizi ai suprarenalelor.

Metabolismul glucidelor

Glucidele (hidrații de carbon) pot fi simple și compuse. Produsele alimentare conțin, оn

special, hidrați de carbon compuși: polizaharide (amidon, glicogen) și dizaharide (zahгr, lactozг
etc.). Оn tubul digestiv aceste substanțe se descompun оn monozaharide - glucozг, fructozг,
galactozг și se absorb оn sвnge din intestin. Glucidele nimeresc оn organism la ingerarea
alimentelor de origine vegetalг (pвine, crupe, legume, fructe). Dacг rația alimentarг conține un
surplus de glucide, acestea se transformг оn lipide, care se depoziteazг оn cantitгți mari оn
țesutul adipos subcutan, оn oment etc.
Оn sвnge glucidele se conțin sub formг de glucozг (оn concentrație de 4,44 - 6,66 mmol/l),
iar оn ficat și оn mușchi - sub forma unor rezerve nu prea mari de glicogen. Dacг concentrația de
glucozг scade mai jos de 4,44 mmol/l, survine starea de hipoglicemie. Creșterea concentrației
glucozei оn sвnge mai sus de 6,66 mmol/l provoacг hiperglicemia. Оn hipoglicemie se
deregleazг funcюiile celulelor nervoase, survin senzații de slгbiciune, foame, scade capacitatea
de muncг. Оn stare de hipoglicemie оndelungatг omul pierde cunoștința, poate surveni chiar
moartea. Ingerarea momentanг a 150-200g de glucide ușor asimilabile (zahгr, bomboane)
provoacг hiperglicemia alimentarг, care este оnsoțitг de glucozurie - apariția glucozei оn urinг,
оn urma eliminгrii surplusului de glucozг prin rinichi.

162
 Monozaharidele ce s-au absorbit оn sвnge din intestin nimeresc prin vena portг оn ficat,
unde se transformг оn glicogen, care se depoziteazг ca rezervг. Pe lвngг ficat, glicogenul se
depoziteazг оn mușchii scheletali. Totalul rezervelor de glicogen din organism este de
aproximativ 350 g.
Atunci, cвnd concentrația glucozei оn sвnge scade, de exemplu оn activitatea muscularг sau
оn flгmвnzire, are loc scindarea glicogenului din ficat și afluxul glucozei оn sвnge. Sintetizarea
și depozitarea glicogenului оn ficat sunt influențate de hormonul pancreasului - insulina.
Scindarea glicogenului se regleazг de un alt hormon al pancreasului - glucagonul. Оn afecțiunile
pancreasului se reduce sintetizarea glicogenului, scade asimilarea glucozei оn celule și оn
consecințг crește considerabil concentrația de glucozг оn sвnge și eliminarea ei intensг cu urina.
Aceasta patologie se numește diabet zaharat și se trateazг prin administrarea insulinei.
Concentrația glucozei оn sвnge și rezervele de glicogen se aflг sub controlul sistemului
nervos central. Este stabilitг localizarea оn bulbul rahidian a centrilor nervoși, care regleazг o
constanțг de importanțг vitalг - nivelul concentrației de glucozг оn sвnge. Actualmente, astfel de
centri au fost descoperiți оn regiunea hipotalamicг (оn diencefal). Centrii superiori se aflг оn
cortexul emisferelor cerebrale.
Impulsurile nervoase se transmit de la centrii reglгrii metabolismului glucidic cгtre organe
prin fibrele nervoase vegetative. Оn special, impulsurile transmise prin nervii simpatici
intensificг оn mod direct secreția hormonului stratului medular al glandelor suprarenale -
adrenalinei. Aceasta contribuie la scindarea glicogenului оn molecule de glucozг și intensificг
procesele de oxidare оn celule. Reglarea metabolismului glucidic este realizatг de asemenea prin
intermediul hormonilor corticali ai suprarenalelor, hormonii lobului anterior al hipofizei și ai
glandei tiroide.

Metabolismul lipidelor

Lipidele prezintг substanțe organice complexe, din care fac parte grгsimile neutre, alcгtuite
din acizi grași și glicerinг, și așa-zișii lipoizi (licetina și colesterina), asemгnгtori dupг
proprietгțile fizice și chimice cu grгsimile. Pe lвngг acizii grași, оn componența lipoizilor intrг
alcooli poliatomari, acizi fosforici și compuși azotați.
Grгsimile оn organism au rol de substanțe plastice și energetice. Ca materiale plastice, ele
intrг оn componența membranei celulare și citoplasmei. O parte din lipide se depoziteazг оn
celulele țesutului adipos ca rezerve, constituind 10-30% din masa corpului; оn unele dereglгri ale
metabolismului rezervele de grгsimi pot atinge cifre cu mult mai mari.
Grгsimile sunt utilizate оn organism și ca material energetic, оn oxidarea 1g de lipide se
degajг energie termicг оn valoare de 9.3 kcal, adicг de 2.2 ori mai mult decвt se eliminг la
oxidarea 1g de proteine sau glucide.
Metabolismul lipidelor se aflг оn raporturi strвnse cu metabolismul proteinelor și glucidelor.
Afluxul excesiv de proteine și glucide antreneazг transformarea acestora оn grгsimi, оn
condițiile flгmвnzirii оndelungate, din lipide se formeazг glucide, care se utilizeazг ca material
energetic.
Reglarea metabolismului lipidelor se efectueazг prin intermediul sistemului nervos central și
al glandelor endocrine (glanda tiroidг, hipofiza, glandele sexuale, suprarenalele).

163
 Metabolismul hidro-salin

Apa constituie 2/3 din masa corpului uman și este parte componentг indispensabilг a celulei.
Aflвndu-se оn componența lichidului tisular, apa constituie de asemenea partea fundamentalг
lichidг a sвngelui єi limfei. Оn cantitгți mici apa se formeazг оn organism la oxidarea
substanțelor nutritive, оn special a grгsimilor (la oxidarea 100 g. de lipide se formeazг 118 g. de
apг). Оnsг оn cea mai mare parte apa este introdusг оn organism din mediul extern, оn
componența alimentelor și bгuturilor. Apa se eliminг din organism оn special, prin rinichi (1,5
l), parțial prin cгile respiratorii, оn componența aerului expirat (500 ml), și prin vaporizarea de
pe suprafața tegumentului (500ml).
Afluxul permanent de apг este o necesitate vitalг, apa reоnnoind mediile lichide ale
organismului. Dacг animalul se alimenteazг doar cu hranг uscatг și nu primește apг, peste cвteva
zile moare.
Flгmвnzirea оndelungatг este posibilг doar оn condițiile unui aflux suficient de apг și sгruri
minerale. Deoarece apa este un solvent pentru multe substanțe și numai оn mediu acvatic se pot
realiza оn mod normal reacțiile chimice, cantitatea de apг оn organism se menține la un nivel
constant. Apa are de asemenea un rol important оn vehicularea diferitelor substanțe.
Substanțele minerale se introduc оn organism оmpreunг cu alimentele și apa. Necesitгțile
organismului de diferite sгruri minerale variazг mult. Pentru 24 ore organismul necesitг 10g de
sare de bucгtгrie (clorurг de sodiu), 1g de potasiu, 0.3g de magneziu, 1.5 g de fosfor, 0,8g de
calciu, 0.012g de fier, 0.001g de cupru, 0.0003 g de mangan, 0.00003g de iod. Sгrurile minerale
se eliminг оn permanențг cu urina și materiile fecale și de aceea este necesarг introducerea lor
оn organism оn cantitгți egale celor eliminate.
Dacг rația alimentarг nu conține sгruri minerale, moartea organismului survine mai repede
decвt оn cazurile flгmвnzirii totale. Necesitatea deosebit de mare de sare de bucгtгrie este
determinatг de faptul cг soluția de clorurг de sodiu are mare importanțг оn formarea și
menținerea presiunii osmotice. Sгrurile minerale оntrг оn componența sucurilor digestive ce se
produc оn cantitгți mari. Ionii de sodiu, potasiu, calciu, clor au un rol important оn procesele de
excitație și inhibiție, оn contracția muscularг, coagularea sвngelui.
Organismul folosește cu economie sгrurile minerale. Așa, de exemplu, sгrurile ce se eliminг
оn componența sucurilor digestive оn tubul intestinal se reabsorb оn sвnge aproape integral. Оn
reglarea conținutului sгrii de bucгtгrie un rol important revine rinichilor. Necesitatea de sare de
bucгtгrie este determinatг de cheltuielile organismului оn 24 ore. Оn cadrul unor munci fizice
grele, оn special la temperaturi ridicate, muncitorii pierd prin transpirație intensг оmpreunг cu
sudoarea cantitгți considerabile de sгruri minerale. Pentru restituirea pierderilor de sгruri se
recomandг a bea apг puțin sгratг.
Elementele chimice necesare organismului оn cantitгți infime se numesc microelemente. Din
aceștia fac parte cobaltul, zincul, fluorul etc.

Rația alimentarг

Alimentarea raționalг acoperг complet necesitгțile organismului de energie și materiale

plastice, contribuie la оntгrirea sгnгtгții, menținerea capacitгții оnalte de muncг, iar copiilor le
asigurг creșterea și dezvoltarea normalг.
Rația alimentarг pentru 24 ore a unui individ care nu practicг muncг fizicг (studenți, medici,
funcționari) va include 91g de proteine, 103g de lipide, 378g de glucide. Valoarea caloricг totalг
a acestor produse cifreazг circa 2800 kcal. Pe lвngг acestea, оn componența hranei se vor include
164
sгruri minerale, vitamine, apг. Оn alimentarea multilateralг mixtг, ce include produse de origine
animalг (carne, unt, lapte) și vegetalг (legume, fructe, ulei vegetal), organismul primește cu
hrana toate vitaminele și sгrurile minerale оn cantitгți suficiente, de aceea nu trebuie sг ne
preocupe оn mod special problema introducerii acestora оn rația alimentarг, cu excepția sгrii de
bucгtгrie, care se adaugг la alimente cвte 5g оn fiecare zi.
Practicarea muncii fizice sporește necesitгțile organismului privind energia și materialele
plastice, de aceea оn raюia alimentarг se va mгri nu numai cantitatea de lipide și glucide, ci și
cantitatea de proteine.
Оn vederea оntocmirii și calculгrii rațiilor alimentare se face uz de tabele speciale, care
conțin date cu privire la componența produselor alimentare și valorile lor calorice. Se recomandг
ca rația alimentarг sг includг 50% proteine și lipide оn componența produselor alimentare de
origine animalг, iar la ridicarea valorii calorice a rației alimentare cantitatea de proteine, lipide și
glucide sг se menținг оn raportul 1:1:4. Оn aceste condiții, asimilarea substanțelor nutritive se
efectueazг la nivel optim. Alimentația unilateralг, care include cantitгți mari de proteine (mai
mult de 200g) sau lipide (mai mult de 150g) nu este raționalг, deoarece provoacг dereglгri ale
digestiei și metabolismului. Оn vederea scгderii greutгții corpului este indicatг limitarea
glucidelor оn componența rației alimentare. Munca fizicг grea este оnsoțitг de dezagregarea
sporitг de proteine și de aceea оn asemenea cazuri se recomandг a majora norma de proteine оn
rația alimentarг.

Termoreglarea

Organismul viu, datoritг schimbului continuu de materii, genereazг оn permanențг energie

termicг. Simultan, toatг suprafața corpului emanг neоncetat cгldurг cгtre mediul extern. Prin
urmare, temperatura corpului depinde de raportul dintre procesele de termogenezг și termolizг ce
decurg оn organism.
Оn funcție de aptitudinea de a regla temperatura corpului, regnul animal se оmparte оn
organisme cu sвnge cald (homeoterme) și cu sвnge rece (poikiloterme). Marea majoritate a
organismelor animale formeazг grupul poikilotermelor. Din grupul organismelor cu sвnge cald
fac parte pгsгrile și mamiferele, la care temperatura corpului se menține la un nivel constant,
independent de oscilațiile temperaturii mediului. Temperatura corpului la animalele cu sвnge
rece nu este constantг și se ridicг sau coboarг оn raport cu modificгrile temperaturii mediului.
Оnsг, оn rezultatul metabolismului continuu, temperatura la aceste animale este totuși, cu cвteva
zecimi de grad mai ridicatг decвt temperatura mediului extern. Оn cadrul travaliului muscular
intens temperatura corpului la piton, de exemplu, poate fi mult mai ridicatг fața de temperatura
mediului. Оn condițiile de scгdere a temperaturii mediului, la animalele cu sвnge rece slгbește
intensitatea tuturor funcțiilor: contracțiile cardiace devin mai rare, contracțiile musculaturii
scheletare - mai lente, scade nivelul schimbului de substanțe. Insectele, broaștele, șerpii,
crocodilii la rгcirea mediului reacționeazг la оnceput prin pierderea mobilitгții, iar mai apoi
activitatea lor motorie оnceteazг complet.
Animalele homeoterme mențin temperatura corpului la un nivel constant și prin urmare,
rгmвne constantг viteza tuturor proceselor fiziologice. De exemplu, ursul polar, care viețuieєte
оn condiții arctice, chiar la un ger de 50 0C, menține temperatura constantг a corpului la nivelul
de + 41 0C, оn pofida diferenței de temperaturi de circa 90 0C.

165
 Organele principale ale termogenezei sunt mușchii, care constituie circa 35% din greutatea
corpului. La travaliul muscular termogeneza se intensificг considerabil. Din viscere, ficatul este
organul care realizeazг cea mai intensг termogenezг. El mai este supranumit laboratorul chimic
al organismului, dat fiind cг aici se deruleazг diverse și foarte complexe procese chimice.
Organismul cedeazг cгldura prin intermediul tegumentelor, plгmвnilor și mai puțin cu urina și
materiile fecale.
Sвngele оncгlzit оn mușchi și viscere circulг prin vasele tegumentului și se scurge de la
tegument avвnd deja o temperaturг mai scгzutг. Cedarea cгldurii prin intermediul tegumentului
se realizeazг pe cвteva cгi:
- conductibilitate termicг - de la tegument prin contact direct se оncгlzește aerul, apa ori
obiectele оnconjurгtoare ce contacteazг cu corpul;
- radiație termicг - corpul оncгlzit emanг cгldurг (raze infraroșii);
- vaporizare - de pe suprafața pielii se vaporizeazг apa și sudoarea; la vaporizarea 1 ml de apг
organismul cedeazг 0.58 kcal. Оn plгmвni are loc оncгlzirea aerului expirat și vaporizarea
apei de pe suprafața alveolelor.
Reglarea temperaturii constante a corpului se realizeazг prin intermediul mecanismelor nervoase
și umorale. Tegumentele conțin termoreceptori, care reacționeazг la modificarea temperaturii
mediului.
Оn regiunea hipotalamicг a encefalului se aflг receptori termici ce reacționeazг la modificгrile
temperaturii sвngelui. Impulsurile nervoase se transmit prin nervii centripeți de la receptori spre
centrul termoreglгrii, localizat оn sistemul nervos central, anume оn diencefal, iar de aici prin
nervii eferenți - spre organe, modificвnd procesele de producere și transferare a cгldurii. De
exemplu, rгcirea mediului ambiant excitг termoreceptorii pentru rece, adaptați la acțiunea
temperaturii scгzute. Impulsurile nervoase ce iau naștere оn acești receptori se transmit spre
centrul termoreglгrii, iar de aici prin nervii motori - spre mușchi. Оn consecințг se ridicг tonusul
mușchilor, apare frisonul muscular, care intensificг considerabil metabolismul și procesele de
termogenezг. Totodatг, se micșoreazг lumenul vaselor sangvine ale pielii și astfel se reduce
transferul de cгldurг-termoliza.
La o ridicare a temperaturii mediului nivelul metabolismului scade, vasele sangvine ale pielii
se dilatг, intensificвnd astfel termoliza. Dacг aceste reacții se dovedesc a fi insuficiente, are loc
declanșarea secreției glandelor sudoripare și оncepe vaporizarea apei de pe suprafața
tegumentului. Оn condițiile climei tropicale sau muncii оn halele de furnale, cвnd
conductibilitatea și radiația termicг sunt irealizabile, principala cale de rгcire a corpului este
eliminarea și vaporizarea sudorii. Оn astfel de condiții timp de 24 ore omul poate elimina cu
sudoarea 9-15l de apг și, dat fiind cг vaporizarea 1 ml de apг necesitг 0,58kcal, organismul
cedeazг 5000-9000 kcal. Оn condițiile climei umede, cвnd sudoarea se scurge șiroaie fгrг a se
vaporiza, poate surveni supraоncгlzirea organismului - șocul hipertermic. Оn baia cu apг de
temperaturг omul ar muri peste cвteva minute, deoarece оn acest caz sunt оnchise toate cгile de
cedare a cгldurii - conductibilitatea, radiația termicг, vaporizarea. Оn timpul natației, datoritг
оnaltei conductibilitгți termice a apei, are loc o termolizг intensг și de aceea оnotгtorii consumг
foarte multг energie.
Modificгrile temperaturii mediului acționeazг оn mod reflex asupra funcțiilor glandelor
endocrine - glandei tiroide, suprarenalelor și pancreasului, hormonii intensificг procesele de
oxidare. Hipofiza inhibг secreția glandei tiroide, scade nivelul metabolismului și temperatura
corpului.
Temperatura corpului la om se mгsoarг de obicei оn fosa axilarг și constituie 36.6 0C (de la 36
pвnг la 37 0C). La sugari temperatura corpului se mгsoarг оn rect, unde ea este mai ridicatг decвt

166
оn fosa axilarг (36.5- 37.5 0C). Pe parcursul a 24 ore, оn raport cu modificгrile intensitгții
metabolismului, temperatura corpului oscileazг оn limite de 1 0C. Valorile minime ale
temperaturii corpului se оnregistreazг noaptea, la orele 2-4, iar valorile maxime - la orele 16-19.
Orice ridicare a temperaturii corpului mai sus de nivelul normal antreneazг accelerarea
contracțiilor cardiace, ridicarea tensiunii arteriale și a excitabilitгții sistemului nervos central. La
o temperaturг mai ridicatг de 40 0C survin dereglгri ale cunoștinței - delirul, iar la 43 0C și mai
sus - moartea. Scгderea temperaturii encefalului cu 2-3 0C provoacг pierderea cunoștinței. Оn
timpul unor intervenții chirurgicale mari, cвnd se face uz de circulația sangvinг artificialг, se
creeazг оn mod intenționat condițiile unei temperaturi scгzute - hipotermia (28- 30 0 C), оn
scopul оncetinirii proceselor de oxidare și prevenirii hipoxiei encefalului, deoarece o hipoxie
оndelungatг duce la tulburгri ireversibile ale funcției sistemului nervos central.

Cгlirea

La copii procesele de termoreglare se maturizeazг la vвrsta de 2,5 - 3 ani. Antrenamentul

(exersarea) proceselor de termoreglare - reacțiilor vasculare și proceselor metabolice - prin
excitații termice sistemice repetate (bгi, dușuri, fricțiuni umede) sporește capacitatea
organismului de a rezista la afecțiunile de rгcealг, оntгrește sгnгtatea.

Vitaminele
Vitaminele sunt substanțe organice de naturг chimicг diferitг, care nu fac parte din proteine,
lipide, glucide sau din produsele de scindare a acestora și care sunt necesare pentru alimentația
omului și animalelor. Vitaminele exercitг o influențг puternicг și оntr-o anumitг mгsurг
specificг asupra creșterii, metabolismului și stгrii fiziologice a organismului.
Vitaminele оndeplinesc оn organism diverse funcții catalitice și sunt necesare оn cantitгți
infime оn comparație cu alte substanțe nutritive.

Din istoria vitaminelor

Vitaminele au fost descoperite de N.I. Lunin, care a dovedit оn 1880, cг pentru menținerea
stгrii fiziologice normale a organismului hrana animalelor trebuie sг conținг, afarг de proteine,
grгsimi, glucide, sгruri minerale și apг, оncг alte substanțe alimentare, necunoscute pe vremea
ceea. Aceastг concluzie se baza pe experiențele, оn care o grupг de șoareci era hrгnitг cu lapte,
iar alta cu un amestec, care conținea zahгr, grгsimi, cazeinг, sгruri, ce intrг оn compoziția
laptelui, și apг. Єoarecii din prima grupг se dezvoltau normal, iar cei din grupa a doua au pierit.
Peste 16 ani dupг descoperirea lui N.I.Lunin, medicul Eukman, care lucra оn Indonezia, a
comunicat despre necesitatea organismului оn factori suplimentari de hranг. El a observat cг
gгinile, care se hrгneau timp оndelungat cu orez decorticat, se оmbolnгveau și piereau, aceastг
boalг a gгinilor semгna cu boala beri-beri, foarte rгspвnditг pe atunci оn Japonia, China și оn alte
țгri. Boala dispгrea foarte repede dacг gгinile erau hrгnite cu tгrвțe de orez.
Studierea amplг a vitaminelor a оnceput оn 1910-1912. Termenul de vitaminг a fost folosit
pentru prima datг de biochimistul polonez Casimir Funk оn 1912. ”Vita”, оn limba latinг,
оnseamnг viațг, iar sufixul ”aminг” este pentru amine; la momentul respectiv se credea cг toate
vitaminele sunt amine.

167
 Оn timp ce plantele și microorganismele posedг capacitatea de a-și produce singure
vitaminele necesare pentru metabolismul propriu, oamenii și animalele au pierdut din pгcate
aceastг capacitate оn timpul evoluției. Din cauza lipsei enzimelor specifice necesare sintezei
vitaminelor, acestea din urmг au devenit nutrienți esențiali pentru ambele specii.
Lipsa оn hranг a majoritгții vitaminelor duce peste cвtva timp la moarte, iar insuficiența lor
provoacг diferite boli.
Dacг оn hranг lipsește vre-o vitaminг, apare o stare patologicг, numitг avitaminozг, iar
insuficiența unor vitamine provoacг hipovitaminozг.
Hipovitaminozele pot apгrea și оn cazul unei alimentații normale, dacг cerințele оn vitamine
sunt sporite, de exemplu, оn perioada sarcinii, creșterii, оn infecții, оn urma administrгrii
antibioticelor.
Vitaminele sunt notate cu diferite litere ale alfabetului latin și cu numiri chimice sau
fiziologice (numirea fiziologicг se dг оn funcție de caracterul acțiunii vitaminei).

Clasificarea vitaminelor

Toate vitaminele se оmpart оn douг grupe mari:

- hidrosolubile
- liposolubile
Din categoria vitaminelor hidrosolubile fac parte: marea grupг a vitaminelor B, vitamina C
(acidul ascorbic) și vitamina P.
Оn grupa vitaminelor B оntrг: vitamina B1 (tiamina), vitamina B2 (riboflavina), vitamina B6
(piridoxina), vitamina B12 (ciancobalamina), vitamina PP (nicotinamida), acidul pantotenic,
biotina (vitamina H), acidul folic și altele.
Din grupa vitaminelor liposolubile fac parte: vitamina A (retinolul), vitamina D
(ergocalciferolul), vitamina E (tocoferolul), vitamina K (filochinona).

Vitamina B1 (tiamina)

Vitamina B1 оntrг оn componența enzimelor ce participг la metabolismul glucidelor, lipidelor

și proteinelor. Оn insuficiența de vitaminг B1 оncetinește scindarea acetilcolinei, aceasta
realizвnd funcția de mediator la propagarea excitațiilor prin sinapse. Hipovitaminoza se
manifestг prin urmгtoarele simptome: surmenare rapidг, pierderea poftei de mвncare, convulsii.
Оn cazuri mai grave оncepe degenerarea nervilor periferici, aceasta cauzвnd dureri, iar mai apoi
- atrofia mușchilor și paralizii; se deregleazг activitatea sistemelor cardiovascular și digestiv.
Aceastг stare patologicг este cunoscutг ca boala beri-beri și a fost depistatг pentru prima datг la
gгini și porumbei, care se hrгneau cu orez poleit. Dupг cum s-a stabilit, vitamina B 1 se conține
оn pojghița boabelor de orez, care se оnlгturг оn timpul prelucrгrii acestuia.
Vitamina B 1 se conține оn cantitгți mari оn drojdii de bere, carne de porc, оn ficat, nuci,
boabele intacte de cereale, оn gгlbenușul de ou.
Cerințele zilnice ale omului de vitamina B1 constituie 14-24 mg.

Vitamina B2 (riboflavina)

Vitamina B2 se conține оn toate celulele organismului și catalizeazг procesele de

oxidoreducere. Hipovitaminoza B2 se manifestг prin dereglгri ale metabolismului, apariția
fisurilor la colțurile gurii. Оn hipovitaminozг experimentalг se constatг оncetarea creșterii,
cгderea оnvelișului pilos, dezvoltarea cataractelor și conjunctivitelor.
168
 Riboflavina este larg rгspвnditг оn naturг. Se conține mai ales оn ficat, rinichi, drojdii, alte
produse de origine vegetalг și animalг. Omul necesitг zilnic 2-3 mg de riboflavinг.

Vitamina B3 (PP) (acidul nicotinic)

Vitamina B3 este o vitaminг antipelagricг și face parte din sistemul enzimatic catalizator al
proceselor de oxido-reducere. Se conține оn cantitгți mari оn drojdii, legume proaspete, carne.
Оn insuficiența de vitamina PP se dezvoltг pelagra - o boalг ce se manifestг prin dermatitг
caracteristicг (eritem al pielii de tip inflamator), diaree și demenție (dereglгri psihice). Omul
necesitг zilnic 14-15mg de acid nicotinic.

Vitamina B6 (piridoxina)

Vitamina B6 participг ca coferment la schimbul aminoacizilor. Оn hipovitaminoza B 6 la om se

constatг lipsa poftei de mвncare, greațг, slгbiciune, dermatite și nevrite. Aceasta se conține оn
cantitгți considerabile оn tгrвțe de orez, оn bob, drojdii, rinichi, ficat, carne. Omul necesitг
zilnic 1.5-3.0mg de piridoxinг.

Vitamina B12 (ciancobalamina)

Vitamina B12 este o vitaminг antianemicг, care influențeazг funcțiile eritropoetice și se

folosește оn practica medicalг ca remediu оn tratamentul anemiilor. Vitamina B 12 se conține оn
cantitгți mari оn ficatul bovinelor și puilor de gгinг. Absorbția ciancobalaminei din intestin se
petrece оn prezența unei proteine complexe (factorul intern Kastl), care se conține оn sucul
gastric. Lipsa acestei proteine face imposibilг absorbția vitaminei și оn consecințг se dezvoltг
anemia pernicioasг.
Necesitatea zilnicг este de 2 mg.

Acidul folic

Acidul folic influențeazг sintetizarea acizilor nucleici și aminoacizilor. Din cauza

insuficienței de acid folic оn organism se tulburг hematopoieza, apar anemia și leucopenia
(scгderea numгrului de leucocite оn sвnge). Cantitгți mari de acid folic se conțin оn salatг,
varzг, spanac, tomate, morcov, оn boabele de grвu și secarг, оn ficat, rinichi, carne, ouг.
Necesitatea zilnicг de vitaminг este de 400mg.

Vitamina C (acid ascorbic)

Vitamina C nu se sintetizeazг оn organismul omului, ea nimerește оn organism оn

componența hranei vegetale. Deosebit de mult acid ascorbic se conține оn mгcieș, coacгzг,
lгmвi.
Lipsa vitaminei C оn alimente provoacг scorbutul - afecțiune, simptomele cгreia sunt
slгbiciunea generalг, capacitatea redusг a organismului de a rezista bolilor infecțioase, dereglгri
ale activitгții cardiace. Оn scorbut se constatг o fragilitate pronunțatг a capilarelor și оn
169
consecințг - hemoragii subcutane (echimoze) și intraarticulare (hemartroze); se deregleazг
dezvoltarea oaselor și dinților. La adulți apare sвngerarea gingiilor, оncep a se clгtina și cad
dinții.
Cerințele zilnice de acid ascorbic constituie pentru adult 50-100mg.

Vitamina P (vitamina permeabilitгții)

Vitamina P reprezintг grupa pigmenților vegetali numiți flavonoizi, lipsa cгrora оn organism
produce mгrirea permeabilitгții capilarelor sau fragilitatea pereților lor. Оn consecințг apar
hemoragii оn piele și оn alte organe. Vitamina P intensificг acțiunea vitaminei C și contribuie la
acumularea acesteia оn organism. Avitaminoza P se manifestг prin slгbiciuni, dureri de picioare,
echimoze (microhemoragii).
Vitamina P se conține оn lгmвi, crupele de hrișcг, fructele de coacгzг neagrг, de scoruș,
mгcieș.
Necesitatea zilnicг este 50mg pe zi.

Vitamina A (retinolul)

Vitamina A se conține оn produsele alimentare de origine animalг оn special оn untura de

pește, оn ficatul unor specii de pești (batog, paltus). Plantele conțin provitamina A - carotina,
care оn organismul animal se transformг оn vitamina A. Cerințele de vitaminг sporesc оn
cazurile bolilor infecțioase și la practicarea unor profesii ce solicitг оncordarea organului vгzului
(șoferi, lunetiști etc.). Avitaminoza A se manifestг prin simptome specifice: cheratinizarea
intensг și descuamarea masivг a celulelor epiteliale ale pielii, conjunctivei, tubului intestinal și
cгilor respiratorii. Afectarea epiteliului glandelor lacrimale provoacг obliterarea ducturilor
glandei și оn consecințг - ariditatea ochilor, xeroftalmia. Progresarea afecțiunii duce la necroza
corneei, keratomalacie.
Unul din simptomele avitaminozei A este și hemeralopia (orbul gгinilor), aceasta
manifestвndu-se prin scгderea acuitгții vederii оn condiții de iluminare slabг (оn amurg). Starea
оn cauzг survine оn urma dereglгrii procesului de sintetizare a rodopsinei, оn componența cгreia
intrг vitamina A. Rodopsina se conține оn receptorii fotosensibili ai retinei - bastonașe, acestea
asigurвnd vederea оn condiții de iluminare slabг.
Organismul omului necesitг 1-1,5mg retinol pe zi.

Vitamina D (ergocalciferolul - vitamina antirahiticг)

Vitamina D se conține оn unt, gгlbenuș de ou și mai ales оn unturг de pește. Simptome

caracteristice ale avitaminozei D s-au rahitismului sunt dereglгrile metabolismului sгrurilor de
calciu și fosfor. La bolnavii de rahitism, оn urma decalcifierii, oasele devin moi și se
deformeazг. Simptomul tipic al rahitismului este incurbarea oaselor picioarelor. Copii bolnavi au
capul mai mare оn raport cu dimensiunile corpului. Оntвrzie mult erupția dinților, se constatг
atonia muscularг .
Plantele și tegumentele corpului omenesc conțin o substanțг specialг - ergosterina, care sub
influența razelor ultraviolete se transformг оn vitamina D. Deci, aflarea la soare sau iradierea cu
raze ultraviolete constituie un mijloc foarte eficient de prevenire și tratare a rahitismului.
Adultul necesitг 0.025mg, iar copilul - 0.07mg de vitamina D pe zi.

170
 Vitamina K (filochinona)

Vitamina K mai este supranumitг vitaminг antihemoragicг. Оn avitaminoza K se deregleazг

mecanismele de coagulare a sвngelui, оn rezultatul producerii insuficiente оn ficat a
protrombinei, se constatг hemoragii. Absorbția vitaminei din intestin se realizeazг numai оn
prezența bilei. Vitamina K se conține оn frunzele verzi de spanac, varzг, urzicг, оn fructele de
scoruș, tomate. Din produsele alimentare de origine animalг doar ficatul conține cantitгți
suficiente de filochinonг.
Necesitatea zilnicг de vitamina K constituie 1-2mg.

Vitamina E (tocoferolul, vitamina de reproducere)

Vitamina E are o mare importanțг оn realizarea funcției de reproducere. Оn lipsa

tocoferolului se deregleazг dezvoltarea spermatozoizilor, aceștia pierzвnd imobilitatea; se
constatг resorbția embrionilor. Sistemul locomotor reacționeazг la hipovitaminoza E prin
degenerarea mușchilor, atonie muscularг, atrofia oaselor. Cantitгți mari de vitamina E se conțin
оn salatг, pгtrunjel, ulei vegetal, fгinг de ovгz, boabe de porumb. Necesitatea zilnicг de aceastг
vitaminг este de 10-12mg.

Capitolul VII.

Aparatul urogenital - apparatus urogenitalis.

171
 Aparatul urogenital este constituit din douг sisteme, urinar și genital, studiul cгrora se face
оmpreunг din mai multe considerente. Dezvoltarea lor filogeneticг și ontogeneticг are numeroase
interconexiuni; organele urinare și organele genitale pгstreazг numeroase legгturi anatomice: la
bгrbat uretra, iar la femei vestibulul vaginal, sunt comune celor douг sisteme de organe și
оndeplinesc atвt funcțiile urinare cвt și pe cele genitale.
Organele urinare asigurг formarea și eliminarea urinei, adicг participг la excreție.
Organele genitale produc celulele sexuale (gameții) și hormonii sexuali. Celulele sexuale
(spermatozoidul și ovulul) se unesc оn cгile genitale ale femeii formвnd zigotul din care se
dezvoltг embrionul єi fгtul.
Aparatul urogenital cuprinde: organele urinare, organele genitale masculine și organele
genitale feminine.

Fig. 51 Schema aparatului urogenital la bгrbat

1 – rinichiul ; 2- ureterul; 3- vezica urinarг; 4- vezicula seminalг; 5- ductul deferent; 6- prostata; 7 – uretra; 8-
penisul; 9- testiculul; 10 – epididimul.

Sistemul urinar
Organele urinare sunt prezentate de:
- organele uropoetice (rinichii);
- organele de evacuare a urinei (calicele renale, bazinetele renale și ureterele);
- organul, ce servește drept rezervor pentru urinг (vezica urinarг);
- organele ce servesc la eliminarea urinei din organism (uretra masculinг sau femininг).

Rinichiul - ren (gr. nephros)

Rinichiul este un organ excretor par, care formeazг și evacuг urina.

172
 Conformația externг a rinichiului

Rinichiul are o formг de bob de culoare roșie оnchisг, consistențг densг.

La rinichi deosebim douг fețe (anterioarг și posterioarг), doi poli (superior și inferior) și douг
margini (medialг și lateralг). Оn porțiunea de mijloc a marginii mediale existг o depresiune,
numitг hilul rinichiului. Оn hilul rinichiului оntrг artera renalг și nervi, din el iese ureterul, vena
renalг și vase limfatice. Formațiunile enumerate constituie оn ansamblu pedunculul renal. Hilul
renal trece оntr-o depresiune extinsг, care se оnfundг оn substanța rinichiului și se numește sinus
renal. Оn sinusul renal se aflг caliciile renale mari și mici, bazinetul renal, vase sangvine, nervi
și țesut adipos.

Topografia rinichiului

Rinichii sunt situați оn regiunea lombarг, bilateral de coloana vertebralг, pe fața internг a
peretelui abdominal posterior și sunt dispuși retroperitoneal. Rinichii оncep la nivelul vertebrei
XI toracice și ajung pвnг la vertebra III lombarг. Rinichiul stвng se aflг ceva mai sus decвt cel
drept.
Fața posterioarг a rinichiului contacteazг cu diafragma și cu mușchii peretelui posterior al
cavitгții abdominale, care contureazг pentru rinichi o depresiune numitг lojг renalг. Polul
superior al rinichiului limitrofiazг cu glanda suprarenalг. Fața anterioarг a rinichiului drept vine
оn adiacențг cu ficatul și flexura dreaptг a colonului. Marginea medialг a rinichiului drept
limitrofeazг cu porțiunea descendentг a duodenului. Fața anterioarг a rinichiului stвng vine оn
contact cu stomacul, pancreasul și ansele jejunului. Marginea lateralг a rinichiului stвng este
adiacentг la splinг și la flexura stвngг a colonului.
Poziția topograficг normalг a rinichilor este asiguratг de un aparat de fixare din care fac
parte: loja renalг, pedunculul renal și tunicile renale. Un rol important оi revine presiunii
intraabdominale care este menținutг de contractarea mușchilor presei abdominale.

Capsulele rinichilor

Rinichiul posedг cвteva capsule. Rinichiul este acoperit de capsula fibroasг, ușor detașabilг
de la substanța rinichiului. La exterior de capsula fibroasг se aflг capsula adipoasг, care este
deosebit de dezvoltatг pe fața posterioarг a rinichiului și are un rol important оn fixarea
rinichiului. Exterior de capsula adipoasг se aflг fascia renalг, alcгtuitг din foițele prerenalг și
retrorenalг. Anterior de fascia renalг se aflг peritoneul parietal.

Structura rinichiului

Оn secțiune frontalг rinichiul are o structurг neomogenг.

Sub capsula fibroasг a rinichiului se aflг parenchimul renal, format la rвndul lui dintr-o
substanțг perifericг, numitг corticalг și o substanțг profundг, numitг medularг. Parenchimul
delimiteazг o cavitate, sinusul renal, amintit anterior. Sinusul renal conține elementele
pediculului renal.
Substanța corticalг a rinichiului. Are o structurг neuniformг și este alcгtuitг din sectoare
deschise și оntunecate, care alterneazг оntre ele. Sectoarele deschise formeazг porțiunea radiatг,
iar cele de nuanțг оnchisг formeazг porțiunea convolutг.
173
 Substanța medularг a rinichiului. Aceastг substanțг, pe secțiune, are aspect de sectoare
triunghiulare separate delimitate unul de altul prin coloane renale. Aceste sectoare au primit
denumirea de piramide renale, оn numгr de 10-15 pentru fiecare rinichi. Fiecare piramidг renalг
are o bazг, orientatг spre substanța corticalг, și un vвrf оn formг de papilг, orientat spre sinusul
renal. Papila renalг conține orificiile papilare, оn care se deschid canaliculele papilare.
Particularitгțile de structurг ale rinichiului și ale vaselor lui sangvine ne permit sг оmpгrțim
substanța rinichiului оn segmente. Оn așa fel, pentru fiecare rinichi avem cвte 5 segmente.
Fiecare segment, la rвndul sгu, este alcгtuit din 2-3 lobi. Un lob renal include o piramidг renalг
cu substanța corticalг adiacentг și este delimitat de cгtre vasele sangvine. Fiecare lob renal
comportг оn substanța sa corticalг pвnг la 600 de lobuli corticali. Lobulul cortical este alcгtuit
dintr-o porțiune radiatг și o porțiune convolutг și este delimitat de lobulii adiacenți de cгtre
vasele sangvine.

Fig. 52 Structura rinichiului

1- substanюa corticalг a rinichiului; 2- substanюa medularг a rinichiului; 3- piramida renalг; 4- papila renalг; 5-
calicele renal mic; 6- calicele renal mare, 7- bazinetul renal; 8- ureterul; 9- artera renalг; 10 – vena renalг.

Unitatea morfofuncționalг a rinichiului

Rinichiul prezintг o glandг tubularг complexг, tuburile cгreia se numesc canalicule renale sau
canalicule urinare. Extremitatea оnchisг a fiecгrui canalicul renal - capsula (Șumleanski-
Bowman ) - are aspectul unei cupe cu pereții dubli ce оnconjoarг glomerulul - un conglomerat de
capilare sangvine.
174
 Peretele interior al capsulei reprezintг un epiteliu unistratificat pavimentos, care contacteazг
intim cu glomerulul. Glomerulul оn ansamblu cu capsula formeazг corpusculul renal.
Corpusculele renale sunt situate оn substanța corticalг a rinichiului. Capsula corpusculului renal
continuг cu tubul contort (porțiunea proximalг a canaliculului nefronului), urmat de ansa
nefronului (ansa Henle) care pгtrunde оn substanța medularг, iar apoi revine оn substanța
corticalг prelungind cu tubul contort distal. Corpusculul renal, tuburile contorte (proximal și
distal) și ansa Henle formeazг unitatea morfofuncționalг a rinichiului - nefronul, care realizeazг
secreția urinei. Fiecare rinichi este alcгtuit din circa 1mln nefroni. Tubul contort distal se varsг
оn porțiunea inițialг a unui canalicul rect - tubul colector. Tuburile renale recte, situate оn
piramidele renale, servesc pentru eliminarea urinei și se deschid cu orificiile papilelor renale оn
cavitatea calicelor renale mici.
Fiecare papilг la vвrful piramidei e cuprinsг de un calice renal mic. De la unirea a 2-3 calice
renale mici se formeazг un calice renal mare. Unindu-se unul cu altul, 2-3 calice renale mari
formeazг o cavitate comunг numitг bazinet renal.
Bazinetul renal оn regiunea hilului renal trece оn ureter. Calicele renale mari și mici, bazinetul
renal și ureterul constituie cгile excretoare ale rinichiului. Pereții bazinetului, calicelor renale
mari și mici au o structurг identicг. Оn pereții lor distingem tunicile mucoasг, muscularг și
adventiția externг.

Vascularizația rinichiului

Vascularizația rinichiului se realizeazг prin artera renalг (ramurг a aortei abdominale), care la
nivelul hilului renal se оmparte оn 5 ramuri. Fiecare din aceste ramuri vascularizeazг un anumit
sector al rinichiului, numit segment renal.
De la ramurile segmentare оncep arterele interlobare, care la baza piramidelor, оntre substanța
corticalг și cea medularг, formeazг arcade arteriale. De la acestea оncep arterele interlobulare,
care lanseazг vase aferente scurte - arteriole glomerulare, care pгtrund оn stratul cortical și se
оndreaptг spre capsulele nefronilor. Оn interiorul capsulelor vasele aferente formeazг glomeruli
renali. Din fiecare glomerul iese un vas arterial de calibru mai redus - arteriola glomerularг
eferentг, care formeazг ulterior o altг rețea capilarг оn jurul canaliculelor renale. De la aceastг
rețea capilarг оși iau originea venele ce оnsoțesc vasele arteriale respective și confluвnd
formeazг, оn fine, venele renale, care se varsг оn vena cavг inferioarг.

Ureterul - ureter

Ureterul constituie un organ par, care оncepe din partea оngustг a bazinetului renal și se
terminг la nivelul de intrare оn vezica urinarг. Funcția ureterului constг оn a evacua urina din
rinichi оn vezica urinarг. Ureterul are o formг de tub și este dispus retroperitoneal. Distingem
urmгtoarele pгrți ale ureterului: abdominalг, pelvianг și intramuralг.
Peretele ureterului este alcгtuit din trei tunici: internг - tunica mucoasг, formeazг pliuri
longitudinale. Cea medie - tunica muscularг, оn partea superioarг a ureterului este alcгtuitг din
douг straturi - longitudinal și circular, iar оn partea inferioarг - din trei straturi: intern și extern -
longitudinale și mediu - circular. Оn rezultatul contracțiilor tunicii musculare ureterul efectueazг
mișcгri peristaltice, propulsвnd urina spre vezica urinarг. Оn exterior ureterul este tapetat de
adventiție.

175
 Vezica urinarг - vesica urinaria

Vezica urinarг este un organ cavitar impar, care executг funcția de rezervor pentru urinг. Din
acest rezervor urina este evacuatг prin uretrг оn exterior.
Forma vezicii urinare și dimensiunile ei variazг оn funcție de gradul de umplere cu urinг.
Vezica umplutг are o formг ovalarг. Volumul vezicii urinare la omul matur echivaleazг оn medie
cu 250 - 500ml.
Оn vezica urinarг distingem partea anterosuperioarг, orientatг spre peretele abdominal
anterior - apexul vezicii. Apexul vezicii trece оn partea cea mai largг numitг corp al vezicii.
Continuвndu-se posteroinferior, corpul vezicii trece оn fundul vezicii. Partea inferioarг a vezicii
urinare se оngusteazг infundibuliform și trece оn uretrг. Aceastг parte a primit numirea de col
vezical. Оn porțiunea inferioarг a colului vezical se aflг orificiul intern al uretrei.

Topografia vezicii urinare

Vezica urinarг este situatг оn cavitatea micului
bazin posterior de simfizг pubianг. Cвnd vezica este plinг cu urinг apexul ei proeminг deasupra
simfizei pubiene єi vine оn contact cu peretele anterior al abdomenului. Posterior vezica urinarг
la bгrbat vine оn raport cu porюiunile terminale ale ducturilor deferente, cu veziculele seminale
єi rectul, iar la femeie - cu uterul єi vaginul.
Vezica urinarг umplutг se dispune оn raport cu peritoneul mezoperitoneal, iar cвnd e golitг
retroperitoneal.

Structura vezicii urinare

Peretele vezicii urinare este alcгtuit din tunica mucoasг, din baza submucoasг, din tunica
muscularг єi parюial din tunica seroasг. Оn locurile unde tunica seroasг lipseєte, membrana
externг a vezicii urinare o constituie adventiюia.
Tunica mucoasг tapeteazг vezica urinarг din interior formвnd pliuri оn vezicг оn stare
evacuatг. Cвnd vezica urinarг se umple cu urinг, pliurile tunicii mucoase se niveleazг. Tunica
mucoasг este mobilг єi se pliseazг cu uєurinюг, exceptвnd o porюiune micг оn regiunea fundului
vezical – trigonul vezical, unde membrana mucoasa aderг intim la membrana muscularг. La
vвrful acestui trigon, pe tunica mucoasг existг orificiul intern al uretrei, iar la capetele limitei
posterioare a trigonului vezical se aflг douг orificii ureterice .
Baza submucoasг оn peretele vezicii urinare e destul de dezvoltatг. Graюie acesteia tunica
mucoasг se poate plisa cu uєurinюг. Оn regiunea trigonului vezical baza submucoasг lipseєte.
Spre exterior de ea оn peretele vezicii urinare se aflг tunica muscularг, alcгtuitг din trei straturi.
Straturile intern єi extern sunt orientate longitudinal, iar cel mediu, deosebit de puternic e orientat
circular. Оn regiunea orificiului intern al uretrei stratul mediu circular este deosebit de dezvoltat
єi formeazг sfincterul vezicii urinare.

Excreюia

Оn rezultatul proceselor de activitate vitalг a organismului, pe parcursul schimbului de materii

se formeazг produse finale ale dezagregгrii care nu mai pot fi utilizate єi, fiind toxice pentru

176
organism, se vor elimina оn mediul extern. La om organele de excreюie sunt rinichii, glandele
sudoripare, plгmвnii єi intestinul.
Оn funcюie de excreюie, rinichilor le revine un rol principal, deoarece 75 % din cantitatea
totalг a substanюelor eliminate din organism revine anume pe seama acestor organe. Rinichii
eliminг cu urina produsele finale ale scindгrii proteinelor: ureea, acidul uric, creatinina. Pe lвngг
acestea, ei mai eliminг surplusul de apг єi sгruri minerale, substanюele eterogene absorbite оn
sвnge (de exemplu penicilina, sгrurile iodate, coloranюii etc.). Оn urma excreюiei renale,
sвngele se purificг, menюinвndu-se la un nivel constant compoziюia lui chimicг, reacюia
mediului (pH), presiunea osmoticг, componenюa ionicг єi conюinutul normal de apг оn
organism.
Prin plгmвni єi piele se eliminг bioxidul de carbon єi apг. Plгmвnii eliminг 99 % de bioxid de
carbon єi doar 1% din acestea se eliminг prin piele. Prin intestin se eliminг sгrurile de calciu,
sгrurile metalelor grele, colesterina, pigmenюii biliari (bilirubinг) єi apa.

Reglarea constanюei mediului intern al organismului

Timp de 24 ore omul primeєte circa 2500 ml apг: 150ml sub formг de bгuturi, supe, compot;
aproximativ 650 ml apг se conюin оn alimentele оn stare solidг. Pe lвngг acestea, aproximativ
300-400 ml apг se formeazг оn organism оn urma oxidгrii proteinelor, lipidelor єi glucidelor. Оn
vederea menюinerii оn organism a unei cantitгюi constante de apг debitul ei va egala cu
pierderile. Оn eliminarea apei din organism rolul principal revine rinichilor. Urina eliminatг
timp de 24 ore (diureza) constituie circa 1500 ml. Restul apei este eliminatг prin plгmвni (500
ml) єi piele (500ml); materiile fecale conюin apг оn cantitгюi mult mai mici .

Mecanismul uropoezei

Procesul formгrii urinei decurge оn douг faze: iniюial, оn corpusculii renali prin filtrare se
formeazг urina primarг; mai apoi оn tuburile renale se reabsorb apa єi substanюele necesare
organismului єi se excretг unele din substanюele eterogene: coloranюii, medicamentele, creatina,
NH3, H+ , formвndu-se astfel urina secundarг sau definitivг. Aєadar, оn uropoezг se disting trei
procese: filtrarea glomerularг, reabsorbюia єi secreюia.
Timp de 1 minut prin rinichi trec 1200 ml sвnge, iar оn 24 de ore tot sвngele organismului
trece prin aceste organe aproximativ de 200 ori.

Mecanismul formгrii urinei primare

Оn corpusculii renali se efectueazг filtrarea plasmei sangvine din capilarele glomerulare оn

cavitatea capsulei nefronului. Filtrarea reprezintг procesul de trecerea apei єi substanюelor
hidrosolubile prin peretele capilar sub influenюa diferenюei de presiune care se creeazг de o
parte єi de cealaltг a membranei.
Filtrarea glomerularг se datoreazг presiunii sangvine foarte оnalte ce se menюine оn
capilarele glomerulului – 60 -70 mm Hg. (оn capilarele altor юesuturi presiunea sвngelui
constituie circa 30 mm Hg). Presiunea mai ridicatг se creeazг aici datoritг faptului, cг оn rinichi
arterele formeazг douг reюele capilare , dintre care menюionгm aєa – zisa reюea miraculoasг;
pe lвngг aceasta, artera glomerularг este mult mai largг decвt cea eferentг. Оn 24 de ore se
formeazг 150 – 180 l urinг primarг, aceasta, pe lвngг produsele dezagregгrii ( uree, acid uric),
conюine toate componentele plasmei sangvine, cu excepюia proteinelor, inclusiv substanюe
necesare organismului: aminoacizi , glucozг, sгruri minerale, vitamine.

177
 Mecanismul formгrii urinei definitive

Urina primarг propulseazг din capsula corpusculului renal оn tuburile urinifere. Pe mгsura
scurgerii urinei primare prin sistemul tuburilor renale se desfгєoarг procesele de reabsorbюie оn
sвnge al glucozei, aminoacizilor, vitaminelor, multor sгruri minerale єi a apei. Оn rezultatul
reabsorbюiei din 150 l urinг primarг se formeazг 1.5 urinг definitivг. Reabsorbюia prezintг un
proces fiziologic foarte complex, care se realizeazг pe baza consumului de energie chimicг оn
celulele epiteliale ale tuburilor urinifere. Acest proces, numit vehiculare activг, este оnsoюit de
un consum sporit de oxigen, fapt ce indicг metabolismul intens оn rinichi.
Trecвnd prin sistemul tuburilor urinare, urina primarг оєi sporeєte concentraюia. Оn sвnge se
reabsorb mari cantitгюi de apг єi toate substanюele necesare organismului. Epiteliul tuburilor
renale se distinge prin proprietatea de a efectua o absorbюie selectivг. Astfel, substanюele
necesare organismului – glucoza, aminoacizii, sarea de bucгtгrie єi alte sгruri minerale pot fi
reabsorbite оn sвnge оn оntregime atunci cвnd organismul are nevoie de ele. Оnsг atunci cвnd
aceste substanюe se conюin оn sвnge оn cantitгюi excesive, ele se eliminг parюial cu urina, cum
are loc, de exemplu eliminarea glucozei оn diabetul zaharat sau dupг ingerarea unor cantitгюi
mari de zahгr,cвnd concentraюia glucozei оn sвnge este mult prea ridicatг. Dacг alimentele
conюin sare de bucгtгrie оn cantitгюi insuficiente, eliminarea acesteia cu urina aproape
оnceteazг. Deci, rinichii regleazг foarte fin conюinutul оn sвnge a diferitelor substanюe
necesare organismului economisind materiile preюioase єi cele ce sunt lipsг, dar eliminвnd
surplusurile de alte substanюe.
O parte din produsele finale ale metabolismului – creatinina, sulfaюii - nu se absorb de
epiteliul tuburilor urinifere, iar ureea se reabsoarbe оn cantitгюi infime. Aceste substanюe
formeazг concentraюii mari оn urina definitivг єi sunt eliminate din organism.
Urina єi proprietгюile ei. Urina reprezintг un lichid transparent de culoare galbenг-deschisг,
conюinвnd 95% apг єi 5% substanюe solide. Componenюii principali ai urinei sunt ureea (2%),
acidul uric (0.05%) єi creatinina(0.075%). Urina conюine de asemenea diferite sгruri de sodiu єi
potasiu. Timp de 24 ore cu urina se eliminг 25 - 30 g uree єi 15 - 25 g sгruri minerale. Densitatea
relativг a urinei este de 1.010 -1.020, iar reacюia ei poate fi slab acidг, neutrг sau alcalinг, оn
dependenюг de caracterul alimentelor ingerate. Оn alimentarea cu produse din carne, reacюia
mediului urinei este neutrг sau slab acidг, iar оn alimentarea vegetalг devine slab alcalinг.
Reglarea metabolismului apei єi balanюei de sгruri se realizeazг pe cale neurohumoralг.
Excitaюiile dureroase puternice diminueazг sau chiar оntrerup secreюia urinei.
Eliminarea urinei . Urina produsг оn rinichi trece din bazinetele renale оn uretere, acestea
propulsвnd-o prin contracюii peristaltice, picгturг cu picгturг, оn vezica urinarг. Оn stare de
vacuitate vezica urinarг este contractatг, оnsг pe mгsura acumulгrii urinei pereюii vezicii urinare
se extind. Trecerea liberг a urinei оn uretrг este оmpiedicatг de sfincterele (intern єi extern) ale
uretrei. Deєi pereюii vezicii se pot extinde considerabil, presiunea urinei оn vezicг creєte lent. La
om, acumularea оn vezicг a 250 - 300 ml de urinг creeazг o presiune de aproximativ 12 -15 cm
ai coloanei de apг єi provoacг o senzaюie specificг – оndemnul la micюiune (eliminarea urinei).
Centrul involuntar al micюiunii se localizeazг оn porюiunea lombosacralг a mгduvei spinгrii.
Evacuarea urinei din vezica urinarг se efectueazг оn mod reflex. Impulsurile nervoase de la
receptorii vezicii se оndreaptг spre centrul micюiunii din mгduva spinгrii, iar de aici, prin fibrele
parasimpatice ale nervilor splanhnici pelvini, spre muєchii vezicii, contractвndu-i єi concomitent
relaxвnd sfincterele.
Retenюia voluntarг a micюiunii lipseєte la nou nгscut, aceastг facultate оncepвnd sг aparг
spre finele primului an de viaюг єi stabilindu-se complet la vвrsta de 2 ani, cвnd se creeazг un
reflex condiюionat de reюinere a micюiunii. Centrii reglгrii corticale superioare a micюiunii sunt
situaюi оn lobii frontali ai emisferelor cerebrale. Оn rezultatul educгrii la copii se formeazг

178
retenюia condiюionat – reflexг a micюiunii єi apare un reflex condiюionat circumstanюial –
eliminarea urinei оn anumite condiюii.

Organele genitale
Organele genitale sunt reprezentate de organele sexuale masculine єi feminine, interne єi
externe, care determinг caracterele de sex.

Genitalele masculine

Din genitalele masculine fac parte testiculele єi epididimul, canalele deferente єi ejaculatoare,
veziculele seminale, prostata, glandele bulbouretrale, scrotul єi penisul.

Fig. 53 Organe genitale masculine

1 – penisul; 2- glandul penisului; 3- testiculul: 4- funiculul spermatic; 5- ductul deferent; 6- vezica urinarг;
7- vezicula seminalг; 8- prostata; 9- rectul; 10 –uretra.

Genitalele masculine interne

179
 Testiculul - testis

Testiculul este un organ par, care constituie glandele sexuale masculine. Funcюia testiculelor
constг оn a elabora celule sexuale masculine, numite spermatozoizi, єi a elimina оn patul sanguin
hormoni sexuali masculini. Deci, testiculele sunt simultan glande exocrine єi endocrine.
Testiculule sunt situate оn regiunea perineului оntr-o pungг specialг numitг scrot. Ele sunt
separate unul de altul de septul scrotal єi sunt оncorporate оn tunici. Lungimea testiculului
constituie оn medie 4 cm, lгюimea 3 cm, grosimea 2cm. Masa testiculului echivaleazг cu 20-30
g. Testiculul are o consistenюг durг, o formг ovalг, compresatг bilateral. Pe el distingem douг
feюe: lateralг єi medialг, precum єi douг margini: anterioarг єi posterioarг, la care aderг
epididimul. Pe testicul mai distingem єi douг extremitгюi: superioarг єi inferioarг.

Structura testiculului

La exterior testiculul este acoperit cu o tunicг fibroasг densг – tunica albuginee, care aderг
intim la parenchim. De-a lungul marginii posterioare a testiculului albugineea se оngroaєг єi
formeazг mediastinul testiculului, de la care оn direcюie anterioarг pornesc divergвnd radiar
lamele fibroase – septurile testiculare. Acestea оmpart testiculul оn lobuli. Fiecare testicul
conюine circa 250 – 300 lobuli. Parenchimul testiculului este alcгtuit din tuburi seminifere
contorte єi recte. Оn parenchimul fiecгrui lobul se aflг 2-3 canalicule seminifere contorte,
tapetate cu epiteliu spermatogen. Aici se dezvoltг celulele sexuale masculine – spermatozoizii.
Оndreptвndu-se spre mediastinul testiculului, canaliculele seminifere contorte оn regiunea
apicalг a lobulilor conflueazг, formвnd canaliculele seminifere rectilinii. Aceste canalicule se
scurg оn reюeaua testiculului, care este situatг оn mediastin. Din reюeaua testiculului pornesc 12
– 15 canalicule testiculare eferente, care apoi se scurg оn canalul epididimului.

Spermatogeneza

Spermatogeneza reprezintг procesul de formare a celulelor sexuale masculine, a

spermatozoizilor. Aceastг funcюie se desfгєoarг la nivelul tubilor seminiferi contorюi оn
perioada embrionarг єi apoi (dupг o latenюг оndelungatг) cu оncepere din pubertate, pe оntreg
parcursul activitгюii sexuale a organismului. Produєi оn cantitгюi enorme, spermatozoizii
nimerind оn cгile sexuale feminine оєi pгstreazг capacitatea de fecundare timp de 2- 3 zile.

Epididimul - epididymis

Epididimul este situat de-a lungul marginii posterioare a testiculului. La el deosebim cap, corp
єi coadг. Parenchimul epididimului este format din 12 – 15 lobuli. Fiecare canalicul lobular se
scurge оn canalul epididimului. Оn partea caudalг a epididimului canalul lui trece оn canalul
deferent.
Celulele sexuale masculine (spermatozoizii) , dupг cum a fost menюionat, sunt generaюi doar
оn canaliculele seminifere contorte ale testiculului. Toate celelalte canalicule єi canale ale
testiculului єi epididimului constituie cгi eferente. Spermatozoizii оntrг оn componenюa
spermei, a cгrei parte lichidг e constituitг din secretul veziculelor seminale єi a prostatei.

180
 Fig. 54 Structura testiculului
1 – tunica albuginee; 2- lobulii testiculului; 3- mediastinul testiculului; 4- epididimul; 5- funiculul spermatic.

Canalul deferent - ductus deferens

Canalul deferent constituie un organ par єi este o continuare a canalului epidimal, terminвndu-
se la nivelul de confluenюг cu canalul secretor al veziculei seminale. Canalul deferent are o
lungime de 50 cm. Topografic, оn canalul deferent distingem 4 pгrюi:
- porюiunea testicularг
- porюiunea funicularг - porюiunea inghinalг -
porюiunea pelvianг.
Porюiunea terminalг a canalului deferent se lгrgeєte єi formeazг ampula ductului deferent.
Оn porюiunea ei inferioarг ampula se оngusteazг treptat єi la nivelul marginii superioare ai
prostatei conflueazг cu canalul excretor ai veziculei seminale.
Peretele canalului deferent este alcгtuit din tunicile mucoasг, muscularг єi adventiюie.

Vezicula seminalг - vesicula seminalis

Vezicula seminalг constituie un organ secretor situat оn cavitatea pelvinг, lateral de ampula
canalului deferent, superior de prostatг єi inferolateral de vezica urinarг. Lungimea veziculei
seminale e de circa 5 cm. Pe secюiune ea are aspectul unor vezicule comunicante. Canalul
excretor al vezicii seminale se uneєte cu porюiunea terminalг a canalului deferent formвnd

181
canalul ejaculator, care penetrг prostata єi se deschide оn porюiunea prostaticг a uretrei
masculine.

Prostata - prostata

Prostata este un organ musculoglandular impar єi eliminг un secret ce constituie o parte

componentг a spermei.
Prostata este situatг оn porюiunea anteroinferioarг a micului bazin sub vezica urinarг. Prin
prostatг trec porюiunea iniюialг a uretrei єi canalele ejaculatoare drept єi stвng. Ca formг
prostata se aseamгnг cu o castanг. La prostatг distingem baza, orientatг spre vezica urinarг, єi
vвrful adiacent diafragmului urogenital. Faюa anterioarг a prostatei este orientatг spre simfiza
pubianг iar faюa posterioarг este orientatг spre rect. Vecinгtatea cu rectul оnlesneєte palparea pe
viu a prostatei оn peretele anterior al rectului. Faюa inferolateralг este orientatг spre plexul
venos al muєchiului levator al anusului.
La prostatг distingem doi lobi: drept єi stвng. Porюiunea glandei dintre uretrг єi cele douг
ducturi ejaculatoare este numitг istm sau lob mijlociu.

Structura prostatei
Din exterior prostata este acoperitг de o capsulг, de la care spre interiorul organului deviazг
septuri prostatice. Ea este alcгtuitг din юesut glandular care formeazг parenchimul glandular,
precum єi din юesut muscular neted, care alcгtuieєte substanюa muscularг .
Юesutul glandular se grupeazг оn complexe separate sub formг de glandule (lobuli prostatici)
de structurг alveolotubarг. Numгrul alveolelor glandulare atinge 30-40 .
Юesutul muscular prostatic participг la constituirea sfincterului intern (involuntar) al uretrei
masculine. Canalele glandulare ale prostatei, оn confluenюг parг, se continuг оn canalele
prostatice excretoare, care se deschid prin orificii punctiforme оn uretra masculinг la nivelul
coliculului seminal.

Glanda bulbouretralг - glandula bulbourethralis

Glanda bulbouretralг (glanda Cooper) este un organ par, care eliminг un lichid vвscos menit
sг protejeze mucoasa peretelui uretrei masculine contra iritгrii ei de cгtre urinг. Glandele
bulbouretrale sunt situate posterior de porюiunea membranoasг a uretrei masculine оn
profunzimea muєchiului transvers profund al perineului. Canalele glandei bulbouretrale
penetreazг bulbul penisului єi se deschid оn uretrг.

Organele sexuale masculine externe

Organele sexuale masculine externe sunt prezentate de penis єi scrot .

Penisul - penis

Penisul este organul copulativ masculin єi serveєte la evacuarea urinei din vezica urinarг єi la
ejacularea spermei оn cгile genitale ale femeii. Penisul este alcгtuit din porюiunea anterioarг
liberг, numitг corpul penisului. Acesta se terminг prin glandul penian dotat la vвrf cu un
orificiu оn formг de fantг, care constituie ostiul extern al uretrei masculine. Pe glandul penian
182
distingem o porюiune mai latг numitг coroana glandului єi o porюiune strangulatг numitг colul
glandului. Porюiunea posterioarг numitг rгdгcina penisului se inserг pe oasele pubiene. Corpul
penisului este tegumentat cu piele finг deplasabilг, care trece оn pielea muntelui Venus оn sus
єi оn pielea scrotului, оn jos. Оn porюiunea anterioarг a corpului penian pielea formeazг un
repliu cutanat pronunюat numit prepuюiu penian, care acoperг glandul, trecвnd apoi оn pielea
glandului penian. Оn partea inferioarг a glandului, prepuюiul se uneєte cu glandul prin frenulul
prepuюial. Pielea foiюei interne a prepuюiului conюine glande prepuюiale. Оntre gland єi
prepuюiu se aflг cavitatea prepuюialг care anterior se deschide cu un orificiu care lasг sa treacг
glandul оn timpul retrotracюiunii prepuюiului.
Penisul este alcгtuit din douг corpuri cavernoase , situate paralel spre partea dorsalг єi dintrun
corp spongios, situat sub ele. Extremitгюile posterioare ale corpurilor cavernoase se rгsfirг
lateral formвnd pedunculii penisului, care se inserг pe ramurile inferioare ale oaselor pubiene.
Corpul spongios al penisului оn porюiunea proximalг (posterioarг) este dilatat єi formeazг
bulbul penian, iar оn porюiunea distalг (anterioarг) se оngroaєг єi formeazг glandul penian.
Corpul spongios al penisului este penetrat de uretrг, care se terminг pe glandul penian cu orificiul
sгu extern.
Corpii cavernoєi єi spongios ai penisului sunt alcгtuiюi din traveuri cartilaginoase ce deviazг
de la tunica albuginee, care оi acoperг din exterior. Acestea reprezintг niєte trabecule care
delimiteazг sistemul de cavitгюi comunicante (caverne), tapetate cu epiteliu. Cвnd cavernele se
umplu cu sвnge pereюii lor se disting, corpii cavernoєi єi spongioєi ai penisului se umflг,
asigurвnd erecюia.

Uretra masculinг - uretra masculina

Uretra masculinг este un organ impar оn formг de tub cu lungimea de 16 -22 cm. Ea penetrг
prostata, diafragmul urogenital єi corpul spongios al penisului. Uretra masculinг serveєte la
evacuarea urinei єi ejacularea spermei.
Ea оncepe cu orificiul intern al uretrei din peretele vezicii urinare єi se terminг cu orificiul
extern al uretrei, situat pe glandul penian. Din punct de vedere topografic uretra masculinг se
divide оn trei pгrюi: prostaticг, membranoasг єi spongioasг, iar din punct de vedere al
mobilitгюii оn douг pгrюi: fixatг єi mobilг.
Porюiunea prostaticг reprezintг segmentul iniюial al uretrei, care strгpunge prostata єi
mгsoarг оn lungime 3 cm, constituind la acest nivel cea mai largг porюiune a uretrei. Aici, pe
peretele posterior al uretrei, se aflг o proeminenюг nu prea mare – coliculul seminal , pe vвrful
cгruia se deschid ducturile ejaculatoare, lateral de colicul se gгsesc orificiile canalelor excretoare
a prostatei. Оn jurul porюiunii iniюiale ale uretrei sunt situate celule musculare netede, care
formeazг sfincterul intern (vezical) involuntar al uretrei. Porюiunea membranoasг оncepe la
nivelul marginii inferioare a prostatei єi se extinde pвnг la bulbul penisului, prezentвnd cea mai
оngustг єi mai scurtг ( circa 1cm) parte a uretrei ce strгpunge diafragmul urogenital. La acest
nivel se situeazг sfincterul voluntar al uretrei. Lateral єi posterior de uretrг se gгsesc glandele
bulbouretrale.
Porюiunea spongioasг fiind cel mai lung (circa 15 cm) segment al uretrei este оnconjuratг de
юesutul corpului spongios al penisului. La nivelul glandului penisului uretra formeazг o dilatare
– fosa navicularг, care se terminг cu orificiul extern.
Оn tunica mucoasг a uretrei se aflг un numгr mare de glande – glandele uretrale ( Littre), care
se deschid оn lumenul uretrei. Spre exterior de tunica mucoasг peretele uretrei masculine este
alcгtuit din baza submucoasг єi din tunica muscularг, constituitг din straturi longitudinale єi

183
circulare. Pe tot traiectul sгu uretra masculinг, privitг оn ansamblu, este incurbatг єi are forma
literei S.

Fig. 54 Secюiune frontalг prin vezica urinarг єi prin uretrг la bгrbaюi 1 –

vezica urinarг; 2- ureterul; 3- prostata; 4- glanda bulbouretralг; 5- rгdгcina penisului; 6- corpul cavernos al
penisului; 7- corpul spongios al penisului; 8- uretra; 9- glandul penisului; 10 – orificiul extern al uretrei.

Fiziologie

Penisul participг la micюiune datoritг uretrei care оl strгbate. Micюiunea se poate executa
numai atunci cвnd penisul este flasc. Оn erecюie, porюiunea membranoasг a uretrei este
comprimatг de muєchii perineului, iar micюiunea devine imposibilг.
Erecюia duce la alungirea, оngroєarea, оntгrirea (cu excepюia glandului), deformarea єi
ridicarea penisului оnaintea abdomenului. Оn erecюie faюa dorsalг a penisului descrie o uєoarг
concavitate.
Erecюia este оn primul rвnd un fenomen vascular dependent de erotizare, deci condiюionat
psihic. Datoritг impulsurilor nervoase venite prin nervii cavernoєi se produce vasodilataюia
bruscг a arterelor helicine, destinderea cavernelor centrale єi tensiunea trabeculelor єi a
albugineei. Se produce concomitent o stazг venoasг datoritг comprimгrii cavernelor periferice
(de la care pleacг venele) de cгtre cavernele centrale destinse. Staza venoasг este favorizatг єi de
contracюia muєchilor perineului care оngreuneazг refluxul sвngelui de la nivelul penisului.

184
 Datoritг mecanismelor menюionate, sвngele stagneazг оn cavernele corpului cavernos, care
devine dur єi rigid. Corpul spongios are o participare redusг la оntгrirea penisului , dar el se
alungeєte pentru a putea urma modificгrile corpului cavernos.
Ejacularea constг оn eliminarea sacadatг єi ritmicг a spermei ca urmare a contracюiilor
spasmodice ale ductelor epididimare єi a ductelor deferente; se mai produc contracюii ale
muєchilor perineului єi ale muєchiului sfincter al uretrei care comprimг prostata єi glandele
bulbouretrale, determinвnd expulzarea secreюiilor acestor formaюiuni.
Lichidul seminal (spermatic) este produs la nivelul epididimului, ductului deferent, veziculei
seminale, prostatei єi a glandei bulbouretrale. Lichidul seminal conюine spermatozoizii,
asigurвndu-le acestora un mediu biologic prielnic.
Spermatozoizii produєi la nivelul tuburilor seminiferi contorюi ai testiculelor sunt depozitaюi
оn ductele eferente din capul epididimului, de unde se eliminг оn timpul ejaculгrii. Prin ejaculare
lichidul seminal оmpreunг cu spermatozoizii sunt depuєi оn vaginг.

Funiculul spermatic - funiculus spermaticus

Funiculul spermatic este constituit din ductul deferent, artera testicularг єi venele respective,
vase limfatice єi nervi, toate оnconjurate de cвteva tunici. Funiculul spermatic se extinde de la
marginea posterioarг a testiculului pвnг la nivelul inelului inghinal intern, unde vasele se despart
de ductul deferent. Funiculul spermatic se formeazг odatг cu descinderea testiculului din
cavitatea abdominalг оn scrot. De menюionat, cг testiculul оєi оncepe dezvoltarea оn cavitatea
abdominalг єi cг оnainte de naєtere ambele testicule se aflг deja оn scrot. Absenюa testiculelor
оn scrot se numeєte criptorhism.

Scrotul - scrotum

Scrotul prezintг o pungг tegumentarг , оn care sunt situate testiculele, epididimele єi

porюiunile inferioare ale funiculilor spermatice. Pe linia medianг a scrotului , de la faюa
inferioarг a penisului pвnг la orificiul anal, se extinde rafeul scrotului. Оn rest suprafaюa externг
a scrotului este acoperitг de cute, mai mult sau mai puюin numeroase.
Оn procesul descinderii, testiculul atrage cu sine diverse straturi ale peretelui abdominal, care
оnvelind testiculul єi funiculul spermatic formeazг tunicile acestora. Imediat sub pielea scrotului
se aflг un strat de юesut conjunctiv modificat, lipsit de celule adipoase, dar conюinвnd multe
celule musculare netede. Datoritг celulelor musculare netede, acest strat are culoare roєie єi este
numit tunica dartos. Imediat sub ea se aflг o foiюг fascialг – fascia spermaticг externг.
Urmгtorul strat ce оnveleєte testiculul єi funiculul spermatic este constituit din douг formaюiuni
– din fascie єi din fibre musculare, care se extind pвnг la suprafaюa testiculului – muєchiul
cremaster єi fascia cremastericг. Muєchiul cremaster derivг de la muєchiul oblic abdominal
intern, de la muєchiul transvers al abdomenului єi contractвndu-se ridicг testiculul. Sub muєchiul
cremaster se aflг fascia spermaticг internг, care prezintг continuarea fasciei transverse
abdominale оnveliєul seros al testiculul , tunica vaginalг, care este constituitг din douг foiюe.
Una (lamela visceralг) concreєte cu tunica albuginee a testiculului, iar cealaltг (foiюa parietalг)
vine оn raport cu fascia spermaticг internг. Ambele lamele delimiteazг o cavitate seroasг
оnchisг, aceasta оnconjurвnd testiculul. Tunica vaginalг derivг din prelungirea vaginalг a
peritoneului єi se formeazг оn timpul descinderii testiculului оn scrot. Оn rezultatul concreєterii
foiюelor peritoneale la nivelul porюiunii superioare a prelungirii vaginale comunicarea dintre
cavitatea peritonealг єi cavitatea seroasг a scrotului se оnchide. Оn cazurile cвnd nu se оnchide
prelungirea vaginala a peritoneului , оntre cele doua cavitгюi persistг un canal de comunicare,
care poate servi ca loc de trecere a herniilor inghinale congenitale.
185
 Genitalele feminine
Organele genitale ale femeii оndeplinesc funcюia de reproducere, єi dintre ele fac parte:
ovarele, sunt cele douг glande sexuale care produc celulele sexuale feminine ovulele. Acestea
sunt conduse оn tubele uterine, unde se petrece fertilizarea .Tubele sunt douг conducte prin care
oul fertilizat este condus оn uter, organul principal al gestaюiei. Оn uter se dezvoltг oul fecundat
pвnг devine fгt. Dupг uter urmeazг vagina , organul prin care fгtul este expulzat la naєtere, dar
care totodatг este єi organul copulaюiei. La intrarea vaginei se gгsesc o serie de formaюiuni ,
care оmpreunг formeazг vulva .
Tubele uterine, uterul єi vagina constituie cгile genitale. Acestea оmpreunг cu ovarele
alcгtuiesc organele genitale interne . Formaюiunile vulvei constituie organele genitale externe .
Tot оn acest capitol vom descrie єi glandele anexe ale organelor genitale feminine, precum єi
complexul musculo - fascial al perineului.

Fig. 56 Genitalele feminine interne

1 – orificiul abdominal al tubei uterine; 2- fimbriile tubei; 3- infundibulul tubei; 4- ampula tubei; 5- plicile
longitudinale ale mucoasei tubei; 6 – istmul tubei; 7- orificiul uterin al tubei; 8- cavitatea corpului uterin; 9- fundul

186
uterului; 10 –corpul uterului; 11- istmul uterului; 12- porюiunea supravaginalг a colului; 13 – cavitatea colului cu
plicile palmate; 14- porюiunea vaginalг a colului uterin.; 15 – vaginul.

Genitalele feminine interne

Ovarele - ovarium

Ovarele constituie un organ par, glanda sexualг femininг , care este situatг оn cavitatea
micului bazin. Оn ovare se dezvoltг єi se maturizeazг celulele sexuale feminine (ovulele), tot aici
se elaboreazг hormonii sexuali feminini care trec оn sвnge єi limfг. Ovarul are o formг ovoidг єi
o culoare roz – palг. Pe faюa ovarului unei femei care a nгscut deja se vгd adвncituri єi cicatrice
care sunt urmele ovulaюiei єi transformгrilor corpilor galbeni. Masa ovarului echivaleazг 5- 8 g.
La ovar distingem douг feюe: medialг, orientatг оn cavitatea micului bazin, єi lateralг, adiacentг
la peretele micului bazin. Feюele ovarului trec оn cele douг margini ale lui: liberг єi mezovaricг.
Pe marginea mezovaricг a ovarului se aflг o depresiune numitг hilul ovarului prin care оn ovar
оntrг vase sangvine єi nervi. La ovar mai distingem єi douг extremitгюi: tubarг, orientatг spre
salpinge єi uterinг,care este ataєatг la uter prin ligamentul propriu al ovarului. Acest ligament
porneєte de le extremitatea uterinг a ovarului spre unghiul lateral al uterului, printre cele douг
foiюe ale ligamentului lat al uterului. Din aparatul ligamentar al ovarului mai face parte єi
ligamentul suspensor al ovarului. Ovarul mai este fixat єi cu mezou scurt, care reprezintг o
duplicaturг de peritoneu.
Ovarele nu sunt acoperite de peritoneu. La capгtul tubar al ovarului se fixeazг cea mai mare
fimbrie ovarianг a salpingelui. Topografia ovarelor depinde de poziюia uterului єi de
dimensiunile lui ( оn perioada de sarcinг ). Organele fac parte din organele deosebit de mobile
ale cavitгюii micului bazin.
Structura ovarului

Dupг cum sa menюionat, ovarele sunt organele principale ale apгratului genital al femeii. Pe
de o parte, la nivelul lor se dezvoltг єi se maturizeazг celulele sexuale feminine (gameюii) ,
care dupг fecundare dau naєtere zigotului determinвnd gestaюia; pe de altг parte ovarele secretг
hormonii sexuali, care pregгtesc organele genitale оn vederea graviditгюii, protejeazг ovulaюia
sarcinii єi dezvoltг caracterele sexuale secundare feminine . Deoarece cele douг procese se
desfгєoarг оntr-o strвnsг corelaюie, studiul lor se face оmpreunг.
Pe secюiune, ovarul apare constituit оn felul urmгtor: la suprafaюг este acoperit de un epiteliu
sub care se gгseєte un оnveliє conjunctiv numit tunica albuginee . Sub aceste оnveliєuri se
gгsesc cele douг zone caracteristice ale ovarului: una centralг – medularг єi alta perifericг –
corticalг.
Medulara ovarului este formatг din юesut conjunctiv lax. Оntre aceste elemente se gгsesc
numeroase vase sangvine єi fibre nervoase.
Corticala ovarului conюine elementele cele mai caracteristice єi mai importante ca valoare
funcюionalг a glandei: foliculii ovarieni оn diferite faze de evoluюie sau involuюie.
Cea mai mare parte a corticalei este formatг dintr-un юesut conjunctiv care are semnificaюia
de stromг. Stroma corticalei conюine foliculi ovarieni оn diferite faze de evoluюie. Forma
iniюialг o reprezintг foliculii primordiali, care au aspectul unor corpusculi sferoidali plini.
187
Urmeazг o lungг gamг de forme evolutive: foliculii primari asemгnгtori, оnsг ceva mai mari
decвt cei primordiali; foliculii secundari plini єi care devin apoi cavitari єi оn fine, foliculii
terюiari maturi de Graaf.

Dezvoltarea єi maturarea foliculilor ovarieni

Dezvoltarea єi maturarea foliculilor ovarieni cuprinde o serie de transformгri succesive pe

care le suferг ovogoniile (celulele sexuale) єi celulele foliculare (celulele satelite) pвnг la
eliberarea unui ovocit prin fenomenul ovulaюiei. Dupг ovulaюie, evoluюia foliculului ovarian
este оncheiatг. Оn cavitatea folicularг se va organiza o nouг structurг numitг corpul galben. Atвt
foliculul ovarian cavitar cвt єi corpul galben au o importantг funcюie endocrinг. Оn timp ce
foliculul ovarian are o dublг funcюie, la nivelul sгu se desfгєoarг procesele ovogenezei, iar
unele structuri ale sale elaboreazг єi hormonii sexuali feminini sau estrogenii; corpul galben are
numai funcюie endocrinг, el produce progesteronul.
Dezvoltarea єi maturarea foliculilor ovarieni єi apoi constituirea оn locul lor a corpilor galbeni
sunt procese ritmice periodice, care оn mod normal se desfгєoarг оntr-un interval de 28 zile єi
constituie оn totalitatea lor ciclul ovarian. Raportate la un ciclu menstrual (care vom vedea cг
dureazг tot 28 de zile), succesiunea aproximativг a fenomenelor este urmгtoarea: dezvoltarea єi
maturarea foliculului ovarian se petrece оntre zilele 1-a єi a 13-a; ovulaюia se produce оn ziua a
14-a; constituirea єi evoluюia corpului galben au loc оntre zilele 15- 25; iar оntre zilele 26-28 se
produce degenerarea corpului galben, care apoi v-a fi оnlocuit cu юesutul cicatricial – corpul
albicans.
Fenomenele care caracterizeazг ciclul ovarian (creєterea єi maturarea foliculilor, formarea єi
evoluюia corpilor galbeni) se gгsesc sub controlul hipotalamo - hipofizar.
Ovulaюia constг оn ruperea foliculului ovarian matur cu expulzarea ovocitului de ordinul II єi
reprezintг fenomenul esenюial al ciclului ovarian.
Funcюia endocrinг a ovarului se instaleazг la pubertate єi dureazг pвnг la climacteriu.
Hormonii secretaюi de ovar sunt estrogenii єi progesteronul.

Etapele de vвrstг ale femeii:

1. Copilгria – pвnг la 12 ani.

2. Pubertatea – оnceputul ei este marcat de menarhг; prezintг mari variaюii individuale єi se
instaleazг оn jurul vвrstei de 12-14 ani. Pubertatea constituie etapa оn care reproducerea
devine posibilг єi e caracterizatг prin accelerarea dezvoltгrii fizice, sexuale єi psihice a
fetiюei. Menarha, adicг prima menstruaюie marcheazг instalarea ciclurilor uterine єi e
determinatг de maturaюia primilor foliculi ovarieni.
3. Perioada activг, de fertilitate dureazг de la 14 la 42 - 45 ani.
4. Climacteriul – оncetarea fiziologicг a funcюiei genitale оmpreunг cu toate modificгrile
morfologice єi funcюionale care o оnsoюesc. Prezintг mari variaюii individuale єi se situeazг
оntre 45 – 55 ani. Climacteriul este o perioadг lungг, intercalatг оntre perioada activг єi
senium, care desemneazг sfвrєitul vieюii genitale; climacteriul este un fenomen fiziologic
general, complex. El nu este doar un episod de declin al funcюiilor ovariene, ci un fenomen
pluriglandular legat de modificгri multiple endocrine єi nervoase. Modificгrile morfologice єi
funcюionale nu sunt date numai de diminuarea activitгюii glandelor sexuale, ci constituie єi
preludiul оmbгtrвnirii propriu-zise. Оn cortegiul de fenomene ale climacteriului, momentul
suprimгrii ciclurilor menstruale constituie menopauza (latineєte; mensis - lunг + pausis -
оncetarea ).
188
5. Senescenюa – оmbгtrвnirea normalг, faza de repaus sexual.

Salpingele (trompa uterinг) - tuba uterina

Salpingele єi trompele uterine sunt douг conducte musculo - membranoase care se оntind de
la uter pвnг la ovare.
Trompele uterine au rol important оn captarea ovocitului apoi оn vehicularea acestuia єi a
spermiilor. Оn treimea sa lateralг se petrece fecundaюia. Ea oferг apoi condiюii favorabile
pentru efectuarea primilor diviziuni ale zigotului єi migrarea acestuia spre cavitatea uterinг.
Tuba uterinг are o lungime de 10 - 12 cm єi prezintг 4 segmente:
- Infundibulul
- Porţiunea ampulară - Istmul
- Porţiunea uterină.
Lumenul salpingelui comunicг pe de o parte cu cavitatea uterinг prin orificiul uterosalpingian,
pe de altг parte se deschide cu orificiul abdominal al salpingelui оn cavitatea abdominalг. De
aici rezultг cг la femei cavitatea abdominalг comunicг prin lumenul salpingelor, prin cavitatea
uterinг єi prin vagin cu mediul extern.
Infundibulul salpingelui se terminг cu niєte fimbrii salpingiene. O fimbrie este mai lungг
decвt celelalte. Ea ajunge pвnг la ovar єi se fixeazг pe el , pentru care fapt e numitг fimbrie
ovaricг. Rolul fimbriilor ovariene constг оn a dirija miєcarea ovocitului spre infundibulul
salpingelui.

Structura peretelui salpingelui

Peretele salpingelui din exterior e prezentat de tunica seroasг sub care se aflг baza
subseroasг. Urmгtorul strat al peretelui salpingelui e prezentat de tunica muscularг, ce este
alcгtuitг din douг straturi: longitudinal єi circular. Sub tunica muscularг se aflг tunica mucoasг,
formatг din pliuri longitudinale pe tot parcursul salpingelui. Tunica mucoasг este tapetatг cu un
epiteliu, cilii cгruia realizeazг ondulaюii vibratile оn direcюia uterului. Acest epiteliu mai
conюine єi celule secretorii, care elaboreazг un produs de un aspect mucos, care оmpreunг cu
lichidul absorbit din cavitatea peritonealг formeazг lichidul tubar. Acesta umezeєte suprafaюa
mucoasei trompei єi serveєte la nutriюia zigotului єi al blastocistului оn decursul migrгrii sale
prin oviduct. Curentul lichidian favorizeazг ascensiunea spermatozoizilor.

Anatomie aplicatг

Sarcina ectopicг tubarг. Оn mod normal, zigotul trece prin tubг оn uter, unde se implanteazг
єi оєi continuг dezvoltarea. Uneori implantarea oului se face оn afara cavitгюii uterine la nivelul
tubei – este sarcinг ectopicг tubarг. Gravitatea sarcinii tubare constг оn faptul cг dupг un anumit
timp se produce ruptura trompei, оnsoюitг de o hemoragie internг gravг.

Uterul - uterus

Uterul este un organ muscular cav impar, оn care se dezvoltг embrionul єi se poartг fгtul; la
sfвrєitul sarcinii el expulzeazг fгtul єi anexele lui. Forma, dimensiunile єi raporturile lui variazг
оn funcюie de vвrsta femeii, diferite stгri funcюionale, graviditate.

189
 Conformaюia externг

Uterul are forma unui trunchi de con turtit оn sens antero – posterior, avвnd baza orientatг оn
sus єi vвrful оn jos. Aproximativ оn partea sa mijlocie, uterul conюine o оngustare – istmul, care
оl оmparte оn douг porюiuni: - una superioarг – corp - alta inferioarг – colul.
Corpul uterului are douг feюe (vezicalг єi intestinalг) ; douг margini ( dreaptг єi stвngг ),
fundul єi douг unghiuri tubare. Colul uterin are formг cilindricг, uєor bombat la mijloc.
Extremitatea superioarг a vaginei se оnserг pe col. Inserюia vaginei pe colul uterin, оl оmparte
pe acesta оn douг pгrюi: - porюiunea supravaginalг - porюiunea vaginalг.
Vвrful porюiunii vaginale este perforat de un orificiu – ostiul uterin, care conduce оn
cavitatea uterinг. La virgine єi la nulipare colul uterin este mai subюire, are suprafaюa netedг єi
regulatг, iar la palpare prezintг o consistenюг fermг, dar elasticг.
La multipare colul devine tot mai voluminos, cilindric ( sub formг de dop de єampanie), iar la
suprafaюг e neregulat.
Ostiul uterin numit de clinicieni orificiul extern al colului, are forme diferite la virgine,
nulipare sau multipare. La virgine are un aspect rotunjit, punctiform. De obicei, el are forma unei
depresiuni transversale, latг de 4-6 mm. Dupг оncetarea vieюii sexuale el tinde sг-єi accentueze
dispoziюia transversalг.
La multipare ostiul uterin apare ca o despicгturг transversalг, latг de 10-15mm, care оmparte
colul оn douг buze: anterioarг єi posterioarг. Cu creєterea numгrului de naєteri, ostiul uterin
tinde tot mai mult sг rгmвnг оntredeschis.
Dimensiunile uterului. La femeia adultг, nuliparг sunt urmгtoarele: lungimea = 6 cm, lгюimea
la nivelul fundului = 4 cm, grosimea = 2 cm. La multipare aceste dimensiuni cresc cu
aproximativ 1cm.
La nou - nгscutг єi la fetiюг, colul e mai mare decвt corpul (aproximativ 3/5 din lungimea
totalг a uterului). La nulipare cele douг segmente sunt aproape egale ( corpul e cu ceva mai
mare). La multipare corpul are dimensiuni єi mai mari (2/3 din lungimea totalг a uterului).
Оn graviditate dimensiunile uterului cresc cu progresarea sarcinii. Medicul stabileєte cu
aproximaюie luna оn care se gгseєte fгtul dupг nivelul la care a ajuns fundul uterului. Uterul
depгєeєte marginea superioarг a simfizei pubiene la 3 luni єi ajunge la ombilic la 5 luni. La 8
luni se gгseєte la jumгtatea distanюei dintre ombilic єi procesul xifoidian, iar оn luna a 9-a a
urcat pвnг la xifoid. Cгtre termenul naєterii, fundul uterului coboarг puюin deoarece capul
fгtului s-a angajat оn strвmtoarea superioarг a pelvisului.
Greutatea uterului este оn medie de 50- 70 g, fiind mai uєor la nulipare ( 50-60 g), decвt la
multipare (60-70g).
Uterul este situat оn centrul cavitгюii pelviene: оnapoia vezicii urinare, оnaintea rectului,
deasupra vaginei; fundul sгu se aflг sub planul strвmtorii superioare a pelvisului pe care nu o
depгєeєte decвt оn sarcinг sau оn unele procese tumorale. Corpul uterin este acoperit de
peritoneu, care de pe marginile lui laterale se continuг cu ligamentele late ale uterului.
Uterul are o mobilitate destul de mare, оnsг el revine mereu la poziюia sa obiєnuitг datoritг
aparatului de fixarea a uterului. Din acest aparat fac parte:
- peritoneul
- ligamentele late ale uterului
- ligamentele rotunde ale uterului є.a.
-

Structura uterului

190
 Оn interiorul uterului se gгseєte o cavitate, care ocupг atвt corpul cвt єi colul uterin. La
nivelul unghiurilor uterine cavitatea se continuг cu canalele tubare, iar prin ostiul uterin se
deschide оn vagin. Cavitatea uterinг devine realг atunci cвnd gгzduieєte o sarcinг sau se dezvoltг
o tumoare. Cavitatea uterului este divizatг printr-o strangulare situatг la nivelul istmului оn douг
compartimente:
- cavitatea corpului
- canalul cervical
Peretele uterului este formatг din trei tunici:
- seroasг
- muscularг
- mucoasг
Tunica seroasг sau perimetrul este formatг din foiюa peritonealг care оmbracг uterul. Sub
tunica seroasг se aflг o pгturг subюire de юesut conjunctiv – stratul subseros.
Tunica muscularг sau miometrul este stratul cel mai bine dezvoltat. Miometrul este format din
trei straturi:
extern – longitudinal
mediu – circular
intern – longitudinal
Tunica mucoasг sau endometrul aderг strвns la miometru, fгrг interpunerea unei submucoase.
Grosimea ei variazг оntre 2 mm єi 9 mm оn funcюie de etapele ciclului uterin sau menstrual.
Conюine epiteliu simplu, cuboprismatic єi glande uterine.
Mucoasa uterinг este puternic hormono - dependentг єi prin aceasta supusг unor intense
modificгri ciclice.
Sub influenюa hormonilor ovarieni – foliculina єi progesteronul – mucoasa uterinг se
pregгteєte lunar оn vederea nidгrii zigotului. Оn lipsa nidaюiei, stratul superficial sau funcюional
al endometrului оmpreunг cu o cantitate de sвnge se eliminг sub formг de menstruaюie. Din
stratul profund sau bazal, оn care se gгsesc glandele uterine, se face regenerarea endometrului
(dupг menstruaюie , naєteri, raclaje), dupг aceasta оncepe un nou ciclu.
La fetiюa prepuberг endometrul este subюire, epiteliul e simplu, cubic, lipsit de glande. Оn
jurul vвrstei de 12-15 ani, sub influenюa foliculinei se instaleazг prima menstruaюie (menarha),
urmatг de o perioadг de cicluri neregulate. Epiteliul devine prismatic, оnalt єi se dezvoltг
glandele. La femeia adultг оn perioada de activitate genitalг, mucoasa uterinг suferг o serie de
modificгri ciclice caracteristice. Acestea sunt corelate єi determinate de maturarea foliculilor
ovarieni cu elaborarea foliculinei, urmatг de formarea corpului galben cu secreюia
progesteronului. Оn jurul vвrstei de 45 ani menstruaюia оnceteazг( menopauza) . Mucoasa
devine subюire єi se atrofiazг.

Ciclul menstrual sau uterin

Ciclul menstrual cuprinde o serie de modificгri profunde periodice ciclice, pe care le suferг
mucoasa uterinг. Aceste modificгri sunt consecinюa unor fenomene care se petrec concomitent,
оn lanю , оn adenohipofizг єi ovar, єi sunt reglate de centrii nervoєi diencefalici. Se admite cг
durata medie a ciclului menstrual normal este de 28 de zile (cu variaюii оntre 21-31 de zile).
Se considerг cг un ciclu menstrual оncepe cu prima zi de sвngerare uterinг єi se disting
urmгtoarele patru stadii:
- stadiul de descuamare єi de regenerare – stadiul menstrual sau hemoragic, cuprinde
zilele 1-4. E determinat de scгderea progesteronului єi creєterea estrogenilor. Datoritг
modificгrilor necrotice єi degenerative ale structurilor epiteliale glandulare, stratul
superficial funcюional al mucoasei se eliminг concomitent cu pierderea unei cantitгюi de

191
 50-100 ml de sвnge care nu se coaguleazг. Paralel, din stratul bazal se regenereazг
epiteliul єi glandele sale. Оn ziua a 5-a procesele de refacere sunt complet terminate.
- stadiul proliferativ sau foliculinic (faza estrogenг) dureazг оntre zilele 5-15 ; se terminг
odatг cu ovulaюia (deci оn zilele 13-15 ale ciclului ovarian). Sub influenюa unei
cantitгюi crescвnde de extrogen, stratul funcюional se оngroaєг ( pвnг la 6mm), glandele
uterine cresc atвt numeric cвt єi оn lungime.
- stadiul secretor sau progesteronic (luteinic) dureazг din ziua a 15 pвnг оn ziua a 26-a.
Sub influenюa crescвndг a progesteronului secretat de corpul galben, mucoasa se
pregгteєte pentru nidaюia zigotului. Dacг fecundaюia se produce, mucoasa se transformг
profund єi o parte a ei devine componenta maternг a placentei. Dacг ovulul nu a fost
fecundat, el se eliminг, corpul galben regreseazг єi deci nivelul progesteronului scade .
Оn decursul acestui stadiu, endometrul se оngroaєг ajungвnd pвnг la 8 mm. Glandele
cresc mult, produc mucus єi acumuleazг glicogen, care are un important rol trofic pentru
zigotul care urmeazг sг se nideze.
- stadiul premenstrual sau ischemic corespunde ultimelor douг zile ale ciclului (zilele
2728). Paralel cu scгderea progresivг a progesteronului, arterele se contractг єi se
produce o ischemie, urmatг de modificгri degenerative єi necrotice ale endometrului. O
creєtere оn acest moment a nivelului estrogenilor, urmatг de dilataюia vaselor sangvine,
duce la o nouг descuamaюie a stratului funcюional, оnsoюitг de sвngerarea
corespunzгtoare єi deci la оnceperea unui nou ciclu.

Vaginul - vagina

Vaginul este un conduct musculo-conjunctiv median și nepereche. Prin extremitatea

superioarг se inserг pe colul uterin, iar prin extremitatea inferioarг se deschide оn vulvг.
Vaginul este organul copulației. El mai servește și la eliminarea fluxului menstrual și la
trecerea (expulsia) fгtului și a anexelor sale оn timpul nașterii. La vagin deosebim doi
pereți: anterior și posterior.
Suprafața mucoasei vaginei este neregulatг, оncrețitг și conține plici vaginale transversale.
Vaginul este orientat ușor oblic, de sus оn jos și dinapoi оnainte.

Mijloace de fixare
Оn sus, vaginul se inserг pe colul uterin;
anterior aderг de vezicг și uretrг, iar posterior de rect. Principalul mijloc de fixare al vaginei
este оnsг centrul tendinos al perineului. Extremitatea superioarг a vaginei se inserг pe colul
uterin. Datoritг acestei inserții se formeazг o boltг numitг fornixul vaginei. Extremitatea
inferioarг rгspunde orificiului vaginei și se deschide оn vulvг.

Structura vaginului

Peretele vaginal conține numeroase celule musculare netede, fibre colagene și mai ales
elastice, care оi conferг o mare elasticitate astfel оncвt sг permitг cu ușurințг trecerea fгtului оn
decursul nașterii. Elasticitatea scade odatг cu оnaintarea оn vвrstг a femeii. Оn structura
vaginei intrг trei tunici:
- conjunctivг = adventiția
- muscularг
- mucoasг

192
 Vulva - vulva

Sub denumirea de vulvг se cuprind toate organele genitale externe ale femeii. Se compune
din:
1. muntele pubelui (Venus)
2. formațiunile labiale, care mгrginesc un spațiu - vestibulul vaginei
3. aparatul erectil

Muntele pubelui (Venus)

Este o proeminențг rotunjitг, foarte caracteristicг, situatг оnaintea simfizei și a oaselor

pubiene. De la pubertate se acoperг cu peri lungi, aspri, de aceeași culoare cu pгrul capului.
Muntele pubelui se continuг оnapoi cu labiile mari, iar оn sus cu regiunea abdomenului, fiind
separat de aceasta printr-un șanț al pielii - centura sau plica Venerei. Оn structura muntelui
pubian оntrг pielea și un voluminos corp adipos.
Formațiunile labiale

Sub aceastг denumire оnțelegem douг perechi de plice tegumentare care delimiteazг
vestibulul vaginului. Dupг dimensiunile și forma lor, se disting labiile mari și labiile mici.
Labiile mari sunt 2 plice cutanate, simetrice, care se оntind de la muntele pubelui pвnг la
centrul tendinos al perineului. Ele au semnificația scrotului. Оntre ele se delimiteazг fanta
genitalг. Labiile mari se unesc prin douг comisuri: una anterioarг și alta posterioarг. Pielea
labiilor mari este pigmentatг și conține numeroase glande sebacee și sudoripare.
Labiile mici sau nimfele - sunt douг plice cutanate, acoperite de obicei de labiile mari și
delimiteazг vestibulul vaginal. Posterior, labiile mici se unesc și formeazг frвul labiilor, iar
anterior fiecare extremitate labialг se bifurcг și unindu-se cu cea de partea opusг, оmbrгțișeazг
clitorul. Labiile mici sunt constituite dintr-o cutг tegumentarг cu aspect de mucoasг. Epiteliul
este lipsit de fire de pгr și de glande sudoripare, conține оnsг glande sebacee, precum și
corpusculi genitali senzitivi (corpusculii voluptгții).

Vestibulul vaginal

Este regiunea profundг a vulvei și este mгrginit lateral de labiile mici, anterior de clitor și
posterior de frвul labiilor. Оn mod obișnuit vestibulul vaginei este un spațiu virtual, labiile mici
fiind alipite оntre ele. Abia cвnd labiile sunt оndepгrtate, despicгtura se transformг оntr-o
depresiune.
Оn vestibulul vaginal se deschid:
- orificiul extern al uretrei;
- orificiul vaginal prevгzut cu himenul sau cu resturile lui; - o serie de
glande vestibulare.
Orificiul extern al uretrei este situat la extremitatea anterioarг a vestibulului, оnapoia
clitorului și оnaintea orificiului vaginal.
Orificiul vaginal reprezintг deschiderea spre exterior a cгilor genitale ale femeii. Este situat оn
planul diafragmei urogenitale și indicг limita dintre organele genitale interne și cele externe.

193
Inițial - la virgine - orificiul este foarte mult оngustat de himen. La femeia care a avut raporturi
sexuale, orificiul devine ovalar cu axul mare orientat sagital, mгrginit de resturile himenului.
Himenul este o membranг dispusг ca o diafragmг оntre canalul vaginal și vestibulul vaginal.
Himenul este ușor vizibil la nou-nгscutг, dupг aceea el e progresiv acoperit de labii. Dupг
conformația orificiului, se descriu forme variate ale himenului. Cele mai frecvente sunt:
- semilunar - inelar
- labient
Structura himenului. Acesta este format dintr-o cutг a mucoasei. Оntre cele douг lame
mucoase se gгsește un strat subțire de юesut conjunctivo - elastic; uneori poate fi destul de gros
оncвt sг facг deflorarea dificilг sau imposibilг. Himenul se rupe la primele raporturi sexuale -
deflorarea. Rupturile se produc оn 4-5 locuri. Consecutiv are loc o hemoragie, iar himenul este
divizat оn caruncule himenale. Aceștia persistг pвnг la prima naștere, cвnd se produce o nouг -
adevгratг rupturг a membranei.
La nivelul vestibulului vaginal se deschid numeroase glande mucoase cu rolul de a lubrifia
vulva оn decursul actului sexual. Deosebim glande vestibulare mici și glande vestibulare mari
(glandele Bartolin).

Organele erectile

Deși cu mult mai reduse ca la bгrbat, ele au оnsг o dispoziție asemгnгtoare. Acestea sunt
clitorul și bulbul vestibulului.

Clitorul

Este omologul corpilor cavernoși ai penisului și este alcгtuit din douг rгdгcini, corp și gland.
Rгdгcinile se unesc formвnd corpul, care se terminг cu glandul clitorului.
Clitorul este format din doi corpi cavernoși, care sunt separați prin septul corpilor cavernoși.

Bulbul vestibulului

Este analogul corpului spongios al penisului. Este situat оntre orificiul extern al uretrei și
clitor. Bulbul vestibular este alcгtuit dintr-o rețea venoasг densг, venele cгruia sunt оncorsetate
оn țesut conjunctiv și celule musculare netede.

Uretra femininг - urethra feminina

Este un organ impar, care оncepe de la vezica urinarг prin orificiul intern al uretrei și se
terminг cu orificiul extern, care se terminг anterior și superior de orificiul vaginal. Uretra
femininг reprezintг un tub scurt, ușor incurbat оn sens posterior, cu o lungime de 2.5-3.5cm.
Pe traiectul sгu uretra femininг concrește cu peretele anterior al vaginului.
Оn peretele uretrei feminine distingem tunicile mucoasг și muscularг. Tunica mucoasг
comportг pliuri longitudinale și lacune uretrale, iar оn profunzimea ei conține glande uretrale.
Оn tunica muscularг distingem straturile longitudinal și circular. Stratul circular concrescut cu
tunica muscularг a vezicii urinare оncorseteazг orificiul intern al uretrei, alcгtuind sfincterul
involuntar al acesteia. Оn porțiunea inferioarг la nivelul penetrгrii prin diafragmul urogenital
194
uretra femininг este circumcintг оn fascicule de fibre musculare care formeazг sfincterul
voluntar.

Perineul - perineum

Perineul constituie un complex de țesuturi moi (piele, mușchi, fascii) care оnchide ieșirea din
cavitatea micului bazin.
Perineul ocupг regiunea delimitatг anterior de marginea inferioarг a simfizei pubiene,
posterior - de vвrful coccisului și bilateral - de ramurile inferioare ale oaselor pubiene și
ischiatice. Dacг considerгm drept puncte laterale extreme ale perineului tuberozitгțile ischiatice,
iar anterior - punctul inferior al simfizei pubiene și posterior - vвrful coccisului, atunci conturul
perineului se prezintг оn formг de romb.
Linia transversalг, care unește tuberozitгțile ischiatice, оmparte aceastг regiune оn douг pгrți
de forma trigonalг: partea anterioarг a fost numitг regiunea urogenitalг, iar cea inferoposterioarг
- regiunea analг. Оn perimetrul regiunii urogenitale se aflг diafragmul urogenital, iar оn regiunea
analг - diafragmul bazinului. Ambele diafragme limitrofiazг reciproc cu bazele lor, avвnd
vвrfurile orientate, respectiv spre simfiza pubianг și spre coccis.
Оn sensul restrвns al noțiunii, prin perineu subоnțelegem regiunea situatг оntre genitalele
externe, anterior, și anus, posterior, ceea ce corespunde centrului tendinos al perineului. La femei
aceastг porțiune se оntinde de la marginea posterioarг a fantei genitale pвnг la marginea
anterioarг a anusului, iar la bгrbați - de la marginea posterioarг a scrotului pвnг la marginea
anterioarг a anusului. Оn sens anteroposterior pe pielea perineului trece o fвșie pigmentatг -
sutura (medianг), care la bгrbați continuг оn rafeul scrotal.
Diafragmul urogenital (regiunea urogenitalг) și diafragmul bazinului (regiunea analг)
constituie o placг musculofascialг formatг din douг straturi de mușchi (superficiali și profunzi)
și de fascii.
Diafragmul urogenital ocupг partea anterioarг a perineului și are o formг de triunghi, vвrful
cгruia este orientat spre simfiza pubianг. Laturile sunt delimitate de ramurile inferioare ale
oaselor pubiene și ischiatice, baza coincide cu linia ce unește imaginar tuberozitгțile ischiatice.
Prin diafragmul urogenital la bгrbați trece uretra, iar la femei - uretra și vaginul.
Mușchii diafragmului urogenital se оmpart оn superficiali și profunzi. Din cei superficiali fac
parte: mușchiul superficial transvers al perineului, mușchiul ischiocavernos și mușchiul
bulbospongios. Contractвndu-se, acești mușchi realizeazг constricția accesului оn vagin,
compreseazг glanda mare a vestibulului, bulbul vestibular și venele eferente din acesta.
Din mușchii profunzi ai diafragmului urogenital fac parte mușchiul transvers profund al
perineului și sfincterul uretrei.
Diafragmul pelvin ocupг partea posterioarг a perineului și are aspectul unui triunghi cu vвrful
orientat spre coccis, iar cu celelalte douг unghiuri orientat spre tuberozitгțile ischiatice. Prin
diafragmul pelvin la bгrbați ca și la femei, trece porțiunea terminalг a rectului.
Stratul superficial de mușchi ai diafragmului pelvin e prezentat de mușchiul impar numit
sfincter extern al anusului, circumcint pe porțiunea terminalг a rectului. Toate fasciculele
sfincterului extern al anusului, contractвndu-se, realizeazг constricția (оnchiderea) orificiului
anal.
Din mușchii profunzi ai diafragmului pelvin fac parte urmгtorii doi, care formeazг porțiunea
posterioarг a fundului cavitгții micului bazin: mușchiul levator al anusului și mușchiul
coccigian. Fasciile perineului. Оn perineu distingem fascia lui superficialг, fasciile superioarг și
195
inferioarг ale diafragmului bazinului, precum și fasciile superioarг și inferioarг ale diafragmului
urogenital.
Perineul feminin comportг anumite particularitгți caracteristice. De exemplu, diafragmul
urogenital la femei ocupг o suprafaюг mai mare, mai ales оn lгțime, el este penetrat nu numai de
canalul urogenital ci și de vagin. Mușchii acestei regiuni sunt mai puțin viguroєi decвt mușchii
omonimi de la bгrbat. Mușchiul transvers superficial plat al perineului deseori lipsește definitiv.
Єi mușchiul transvers profund al perineului este subdezvoltat. Ambele fascii (superioarг și
inferioarг) ale diafragmului urogenital la femei, din contra sunt mai viguroase. Fasciculele
musculare ale sfincterului uretrei feminine cuprind totodatг și vaginul, оntrețesвndu-se оn
peretele lui. Centrul tendinos al perineului e plasat оntre vagin și anus, fiind alcгtuit din fibre
tendinoase și elastice оntrețesute.
Fosa ischiorectalг. Оn regiunea perineului, bilateral de anus se aflг o depresiune parг, numitг
fosa ischiorectalг. Are o formг prismaticг și este umplutг de юesut celuloadipos, conține vase și
nervi, fiind deschisг оn sens inferior și оngustatг оn partea de sus. Pe secțiune оn plan frontal are
un aspect de triunghi cu vвrful orientat оn cavitatea vaginului. Юesutul celuloadipos care umple
fosa ischiorectalг executг funcția de pernг elasticг.

Glanda mamarг - mamma

Glanda mamarг este un organ par. La bгrbați glanda rгmвne subdezvoltatг, rudimentarг.
Glanda mamarг e situatг la nivelul coastelor de la III la IV. Din partea medialг glanda mamarг
ajunge cu baza pвnг la marginea sternului.
Оn centrul glandei se aflг mamelonul, cu orificii punctiforme pe vвrful lui, prin care se
deschid оn exterior 10-15 canale lactifere. O porțiune circummamelonarг a pielii formeazг
areola mamarг, care ca și mamelonul e puternic pigmentatг; la fete areola e de culoare rozг, iar
la femeile care au nгscut - de culoare brunг. Pielea areolei este rugoasг, pe ea se vгd colicule
mici, pe suprafața cгrora se deschid canalele glandelor areolare. Оn pielea mamelonului și
areolei mamare existг fascicule de celule musculare netede. Contractarea acestor mușchi
оncordeazг mamelonul.
Corpul glandei mamare este alcгtuit din 15-20 de lobi, separați unul de altul de straturi
intermediare de țesut adipos penetrat de fascicule de țesut fibro - conjunctiv lax, care au fost
denumite ligamente suspensorii ale glandei mamare. Lobii sunt de structurг alveolotubarг, se
dispun radial fațг de mamelon, fiecare deschizвndu-se prin canalul sгu lactifer pe vвrful
mamelonului glandei mamare. Оn drum spre mamelon (la baza acestuia) fiecare canal are o
dilatație numitг sinus lactifer.
Оn copilгrie glanda mamarг este subdezvoltatг, maturizarea ei coincide cu perioada
maturitгții sexuale. La gravide țesutul glandular crește intens și glanda sporește оn volum.
Mamelonul și areola mamarг devin brune. Vasele sangvine se dilatг. Glanda atinge dezvoltarea
maximг spre finele sarcinii. Dupг lactație dimensiunile glandei se reduc. Оn perioada
climactericг glanda trece оn involuție parțialг.
Funcțiile glandei mamare se aflг оn legгturг strвnsг cu activitatea glandelor sexuale.

Fiziologia reproducerii, nașterii și dezvoltгrii

neonatale

196
 Оnmulțirea și perpetuarea speciei se realizeazг la mamifere și om оn perioada de maturare
sexualг prin acte reflexe și comportamente specifice sexului, determinate de variațiile
hormonilor gonadali circulanți.

Comportamentul sexual

Comportamentul sexual este un complex de relații somatovegetative și comportamentale

legate de stimularea organelor genitale și de copulație. El are la bazг acte stereotipe оnnгscute,
modulate din diverși factori psiho-sociali și experiența anterioarг, ca rol fundamental.
Comportamentul copulator se realizeazг ca urmare a fenomenelor de excitare sexualг,
оntregite de reflexul de ejaculare. La animale, comportamentul sexual este instinctiv, оn timp ce
la om apare ca un proces premeditat, deliberat, conștientizat оntr-o oarecare mгsurг, cu
participarea unor factori de mediu care țin de condiții sociale, de psihologie și eticг, avвnd o
anumitг componentг psiho - afectivг оn afara celei neurohormonale.
Comportamentul sexual, ca și celelalte forme ale comportamentului (alimentar, de apгrare)
are la bazг procesul motivației sexuale, care оmbracг aspectul de libido. La rвndul sгu, motivația
sexualг reprezintг o laturг dinamogenг оnnгscutг, determinatг de participarea complexului
neuroendocrin, cu tendințг la perfecționare pe mгsura acumulгrii experienței de viațг, și laturг
direcționalг оnnгscutг la animalele inferioare și dobвnditг la om, оn funcție de stimulul ce o
declanșeazг și de experiența anterioarг.
Sexul psihologic al individului se contureazг la vвrsta de aproximativ doi ani, prin influența
factorilor de mediu (оmbrгcгminte diferitг pentru fetițe și bгieți, imprimarea unor obiceiuri
copiilor de cгtre adulți, specifice unui sex sau altuia etc.).
Motivația sexualг apare la om dupг contactul sгu cu anumiți excitanți exogeni prezenți sau
doar imaginari, la care se adaugг impregnarea hormonalг a formațiunilor nervoase ajunse la
maturitatea anatomicг și funcționalг.
Comportamentul sexual la primate și om se оnvațг pe parcursul vieții, pare mai puțin a fi
оnnгscut, iar prezența indivizilor heterosexuali оn ambianțг este un factor deloc de neglijat
pentru trezirea motivației sexuale. Pubertatea, și оn general, maturizarea sexualг depind și de
factorii educaționali, de condițiile oferite de urbanizare, culturг și alimentație.
Copiii din mediul urban prezintг o maturizare sexualг mai precoce decвt cei din mediul rural,
primii avвnd mai intens stimulat sistemul hipotalamo-hipofizar de cгtre condițiile vieții moderne,
ceea ce va duce la sinteza și secreția mai precoce a gonadotropilor hipofizari.
Comportamentul matern este o parte constitutivг a celui reproducгtor. Include totalitatea
manifestгrilor organismului femel, care precedг sau urmeazг apariția urmașilor. Оn totalitate,
comportamentul reproducгtor asigurг perpetuarea speciei. Implicațiile neuro-endocrine au rol
decisiv оn exteriorizarea comportamentului reproductiv doar la om, sunt intim legate de mediul
bio-psiho-social care-l moduleazг.

Particularitгțile funcționale ale perioadei de gestație

Relația mamг-fгt. Mucoasa uterinг pregгtitг morfologic și funcțional de cгtre secrețiile

endocrine ale gonadelor feminine și, оn special de progesteronul secretat оn a doua jumгtate a
ciclului ovarian este capabilг sг fixeze oul format prin contopirea materialului genetic al celor
doi gameți. Endometriul conține celule bogate оn glicogen, lipide, proteine și sгruri minerale
absolut necesare bunei dezvoltгri a produsului de concepție, devenind deciduг.
Оn primele sгptгmвni, nutriția oului va fi asiguratг de trofoblast, ca mai apoi, placenta sг
preia aceastг funcție pвnг la sfвrșitul perioadei de gestație.
197
 Dupг vвrsta de 8-12 sгptгmвni, este deja prefiguratг structura generalг visceralг și somaticг a
produsului de concepție, dupг care urmeazг o dezvoltare ontogeneticг rapidг.
Оn ultimele 6 luni de gestație, greutatea fгtului crește de aproape 800 ori, iar lungimea sa doar
de 6 ori, ceea ce impune un aport nutritiv corespunzгtor și o placentг perfect normalг.
Dezvoltarea fгtului va depinde, deci de condițiile mediului sгu ambiant, adicг de organismul
matern, care va face permanent un efort de adaptare la cerințele crescвnde ale fгtului (cresc
frecvența cardiacг la mamг, debitul cardiac, volemia, ritmul respirator, procesele anabolice,
secrețiile unor glande endocrine etc.)

Rolurile placentei

Placenta este un organ cu deosebite proprietгți funcționale. Permeabilitatea sa permite

difuzarea substanțelor nutritive din sвngele matern оn cel al fгtului, cвt și debarasarea produșilor
de catabolism ai acestuia оn sвngele matern pentru a fi eliminați.
Placenta constituie organul prin care fгtul eliminг CO2 rezultat din combustiile sale tisulare,
datoritг diferenței de presiune parțialг ce se realizeazг оntre sвngele fetal și cel matern.
Оn afara acestor funcții, placenta este consideratг și un veritabil organ endocrin, fiind capabilг
sг sintetizeze o serie de hormoni, printre care estrogeni, gonadotrofine coriale, progesteron și
hormon lactogen.

Lichidul amniotic

Оn mod normal, lichidul amniotic are un volum 500-1000ml.

Lichidul amniotic poate fi considerat ca o expansiune a lichidului extracelular al fгtului, оn
special pentru primele luni de sarcinг, datoritг compoziției sale asigurate prin mecanismul de
ultrafiltrare al plasmei. Acest lichid are un important rol trofic datoritг conținutului sгu оn
substanțe minerale și оn proteine, alгturi de rolul antimicrobian și bacteriostatic. Totodatг,
lichidul amniotic protejeazг produsul de concepție de lovituri, striviri, iar conținutul sгu оn
catecolamine și prostaglandine participг la declanșarea nașterii.

Rгspunsul organismului matern оn

perioada gestației

Modificгri importante ale funcției organismului femeii gravide asigurг menținerea și

dezvoltarea produsului de concepție оn cavitatea uterinг. Secrețiile placentare vor influența оn
mare mгsurг restul glandelor endocrine ale mamei, intensificвnd producerea hormonilor.
Оn domeniul sistemului cardiovascular se constatг o reducere a rezistenței periferice și o
creștere a оntoarcerii venoase spre inimг, avвnd drept urmare o оnmulțire a șunturilor
arteriovenoase și o creștere a debitului cardiac cu peste 30-40 % fațг de normal, оn special la a
27-a sгptгmвnг de gestație, dupг care, оn ultimele 8 sгptгmвni, ajunge din nou la valorile
perioadei de negravidг.
Оn ultima perioadг a sarcinii, organismul matern are оn circulația generalг un plus de 1-2 litri
de sвnge, din care va pierde ј оn momentul nașterii.
Respirația organismului femeii gravide se intensificг pe toatг perioada gestației, оn special оn
ultimul trimestru, datoritг creșterii metabolismului bazal și deci, a consumului de O2, cu formare
оn exces de CO2.
198
 Оn ultima parte a perioadei de gestație, metabolismul bazal crește cu 15-20% prin intervenția
hormonilor tiroidieni, corticosuprarenali și sexuali secretați оn cantitate mai mare decвt la femeia
negravidг.
Acoperirea nevoilor energetice din aceastг perioadг se realizeazг pe seama unui aport
alimentar crescut, produs de un apetit mai pronunțat.
Оn perioada edificгrii noului organism cresc nevoile оn proteine, glucide, lipide, оn vitamine
și sгruri minerale, care dacг nu se aduc оn cantitгți suficiente fгtului, pot realiza deficiențe оn
dezvoltarea somaticг și nervoasг. Datoritг unui aport suficient de material energetic și nutritiv,
оn ultimele douг luni de sarcinг fгtul оși dubleazг greutatea.
Ca urmare a unei alimentații corespunzгtoare și a secrețiilor endocrine amplificate, greutatea
corporalг a femeii gravide crește cu peste 10 kg, оn special оn ultimul trimestru de sarcinг. Din
acest surplus ponderal, peste 3 kg se datoresc fгtului și 1,8 kg lichidului amniotic, placentei și
membranelor fetale.

Particularitгțile funcționale ale perioadei fetale

și neonatale

Dupг nidare, oul continuг sг se dezvolte pe parcursul celor 40 sгptгmвni de gestație, fiindu-i
asigurate toate condițiile de cгtre noul organ format оn uterul matern - placenta. Pe mгsura
progresгrii sarcinii, produsul de concepție crește оn lungime paralel cu vвrsta, оncвt, dacг la 12
sгptгmвni lungimea fгtului este aproximativ 10 cm și la 20 de sгptгmвni de aproximativ 25cm, la
sfвrșitul gestației atinge оn medie 53 cm. Оn prima lunг de gestație, greutatea fгtului aproape nu
se modificг, iar la cinci luni și jumгtate va fi de 450g, greutatea fetalг crește progresiv, avвnd o
valoare de 1.260kg la 8 luni, iar la naștere greutatea este de 3.200kg, cu variații оntre 2 și 4.5 kg.
Dupг o lunг de la fertilizare, inima produsului de concepție prezintг ritm de contracție, cu o
frecvențг de aproximativ 65 bгtгi/minut, care va ajunge la 140 de bгtгi pe minut оnainte de
naștere.
Оn prima zi de viațг extrauterinг, presiunea arterialг a nou - nгscutului are o valoare medie de
70mm Hg, iar оn urmгtoarele luni aceste valori vor fi de 90mm Hg/60mm Hg, crescвnd
progresiv an de an și atingвnd valorile adultului doar оn perioada de adolescențг.
Rinichiul fetal are un rol secundar оn timpul vieții intrauterine comparativ cu cel al mamei sau
al placentei, care mențin echilibrul hidroelectrolitic al fгtului pe tot parcursul gestației. Dupг
naștere, rinichiul nou-nгscutului va dobвndi performanțe fiziologice din ce оn ce mai mari,
avвnd un rol predominant оn homeostaza organismului, totuși neatingвnd valorile de la adult.
Debitul urinar diferг de la primele zile postnatale cгtre sfвrșitul primei luni de viațг
extrauterinг. Оn primele 48 de ore, nou - nгscutul poate sг nu formeze urinг, dupг cum оn prima
zi poate urina 15-20ml, pentru ca оn a 12- a zi volumul urinar sг atingг deja 227 ml. Fațг de
adult, urina nou-nгscutului este mai diluatг.
Tractul gastro - intestinal prezintг, de asemenea, unele particularitгți la fгt și nou - nгscut
faюг de copilul mare sau adult. Funcțiile ficatului sunt оncг imperfecte la nou-nгscut.
Incapacitatea metabolicг a ficatului este relevatг de o hipoproteinemie și hipoglicemie evidentг.
Sinteza de glicogen оn ficat se pune оn evidențг оncepвnd cu a 9-a sгptгmвnг de gestație, iar
funcția glicogenopexicг a ficatului apare spre a 40-a sгptгmвnг. Dupг naștere se elibereazг 90%
din glicogenul hepatic al nou - nгscutului, pentru a face faюг nevoilor energetice оn lipsa
glucozei de la mamг, оn urma ligaturгrii cordonului ombilical.
Metabolismul bazal al nou-nгscutului este mai crescut de douг ori fațг de adult, ceea ce
explicг reducerea оn greutate cu 5-10 % sau cu 20% a acestuia оn primele 2-3 zile dupг naștere.
199
 Suprafața corporalг este mult prea mare comparativ cu greutatea nou - nгscutului, оncвt și
pierderile de cгldurг vor fi apreciabile. Iatг de ce, оn primele ore dupг naștere, se constatг o
scгdere bruscг a temperaturii corporale cu 3-4 °C, care apoi revine la valorile inițiale dupг 7 - 8
ore, dar suferг mici variații оn primele zile de viațг extrauterinг. Este vorba și despre
imperfecțiunea termostatului nervos hipotalamic la nou - nгscut, care nu poate оncг realiza
homeostaza termicг.
Funcțiile sistemului nervos sunt puse оn evidențг оncг din a 3-a a 4-a lunг de gestație, deși
nici dupг naștere acestea nu sunt perfecte. Dupг primul trimestru de sarcinг, reflexele periferice
ale fгtului sunt prezente, cu o perfectare a lor spre sfвrșitul ultimului trimestru.
Imaturitatea funcționalг a sistemului nervos este explicatг și de imaturitatea anatomicг a
structurilor nervoase. Оn primul an de viaюг creierul copilului crește mult, iar оn al doilea an
aproape cг nu-și modificг greutatea, avвnd la оnceputul celui de al treilea an de viaюг greutatea
creierului adultului. De altfel, оn aceastг perioadг se оnchid suturile și fontanelele oaselor
capului, оncвt nu este permisг dezvoltarea оn continuare a țesutului cerebral.
Comportamentul copilului оn primul an de viaюг este redat оn figura de mai jos, care aratг
progresele psiho - motorii ale acestuia оn funcție de dezvoltarea anatomicг a sistemului nervos
central, constituind criterii de apreciere a stгrii de sгnгtate.

Tabela nr.5

12 merge singur
V
Î
R
S
T
11 stг оn picioare

10 se deplaseazг sprijinit

9 rгspunde adecvat la comenzi

8 оnюelege cuvintele rostite

7 deplasare tвrвndu-se

6 poziюie єezвnd

5 rostogolire

200
 4 controlul membrelor superioare

3 controlul capului

2 vocalizeazг

1 zâmbeşte, reflex de sucţiune

Manifestгrile copilului оn primul an de viațг

Sistemul endocrin la nou-nгscut este bine dezvoltat comparativ cu rinichiul, ficatul, sistemul
nervos central, оncвt nu se оntвlnesc prea des оn practica medicalг disfuncții endocrine оn
aceastг perioadг a vieții, decвt unele temporare, ce țin de organismul matern.
Necesarul оn substanțele minerale și vitamine se asigurг la fгt de cгtre circulația
fetoplacentarг. Lactația va asigura оn continuare un aport suficient și necesar definitivгrii
procesului de osificare a nou-nгscutului.
Vitamina D nu intereseazг prea mult creșterea оn greutate a fгtului, dar este absolut necesarг
оn organismul matern pentru absorbția calciului la nivelul tractului gastro-intestinal. Aceastг
vitaminг trece din circulația mamei оn cea a fгtului și se poate depozita оn ficat, de unde va fi
utilizatг оn perioada de nou-nгscut. Finalizarea osificгrii necesitг dupг naștere un aport crescut
de calciu, furnizat de cгtre laptele matern, dar pentru a se absorbi оn intestin calciul are nevoie
de prezenюa vitaminei D. Deficitul оn aceastг vitaminг produce la copil rahitismul, mai evident
la prematuri.

Nașterea

Realizarea expulsiei produsului de concepție este posibilг dacг existг o concordanțг

fiziologicг оntre mai mulți factori ce țin de organismul matern, de placentг și de fгt.

Factorii de declanșare și оntreținere a travaliului

Factorii materni. Sunt оn primul rвnd de naturг uterinг, produși de dezvoltarea și creșterea
componentelor uterului pe parcursul gestației, оnmulțirea aferențelor senzoriale de la sfera
uterinг spre formațiunile nervoase superioare, modificгri biochimice оn deciduг, pe mгsura
creșterii vвrstei sarcinii, traduse prin eliberarea unor cantitгți mai mari de mediatori chimici
(histaminг, catecolamine, chinine) sau de prostaglandine, atвt оn deciduг, cвt și оn lichidul
amniotic.
Pe parcursul sarcinii, uterul suferг o creștere și o dezvoltare impresionantг, оncвt de la
lungimea de 6-7 cm evolueazг pвnг la 30-35cm și de la o capacitate de 4-5 ml ajunge la cea de
5000 ml. Miometrul va suferi un proces de hiperplazie și hipertrofie.
Factorii extrauterini, implicați оn mecanismul nașterii, includ modificгrile organismului
matern și ale relației mamг-placentг, aspecte ale оmbгtrвnirii placentei și ale deficitului sгu
nutrițional, modificгri ale toleranței imunologice placentare, diverși factori neuro-endocrini etc.
201
 Factorii fetali prezintг o deosebitг importanțг оn declanșarea travaliului. Este vorba despre o
serie de secreții hormonale crescute la fгt, оn special оn ultimul trimestru de sarcinг.
Factorii placentari. Placenta – ca organ tranzitoriu - cu o importanțг deosebitг respiratorie,
nutritivг, endocrinг și excretorie, va interveni activ și оn timpul nașterii.
Funcția endocrinг a placentei are o semnificație aparte tradusг prin posibilitatea sintezei unor
hormoni proteici și sterocolici. Din ultima categorie amintim estrogenii și progesteronul, al cгror
raport se inverseazг spre sfвrșitul sarcinii fațг de faza inițialг.
Оn momentul declanșгrii travaliului se inverseazг raportul secretor estrogeni progesteron,
crescвnd secreția estrogenilor și diminuвndu-se cea a progesteronului. Оn timp ce progesteronul
reduce excitabilitatea și contractibilitatea miometrului, prin acțiunea asupra unor receptori
specifici, estrogenii secretați de placentг, оn special spre sfвrșitul ultimului trimestru, vor stimula
contracția uterinг, producвnd o creștere a concentrației de noradrenalinг și acetilcolinг, care vor
activa pompele active ionice, ducвnd la apariția unui potențial de acțiune propagabil, declanșator
de contracții.
Оn declanșarea nașterii intervin deci, оn deplinг unitate atвt factorii placentari și fetali, cвt și
cei materni, care vor acționa asupra miometrului pregгtit morfologic și funcțional de cгtre
secrețiile endocrine din perioada gestației și a travaliului.
Important este și faptul cг spre sfвrșitul gestației placenta suferг un proces de оmbгtrвnire, iar
din sгptгmвna a 38-a de gestație crește mult titrul anticorpilor antitrofoblastici, denotвnd
pierderea capacitгții secretorii a placentei și a toleranței imune.
Оn momentul travaliului, unele zone uterine sunt оn contracție, altele оn relaxare, existвnd
permanent o activitate sincronizatг a acestora. Este evident faptul cг propagarea undei contractile
se face din zona fundicг a uterului spre col, cг intensitatea contracției se reduce dinspre zona
fundicг cгtre colul uterin și cг durata contracției este mai mare оn zona fundicг decвt оn cea a
colului.
La nivelul uterului, оn travaliu se succed mai multe fenomene, și anume: contracția,
propagarea contracției și relaxarea, explicвnd comportamentul diferențiat al diverselor zone
uterine оn travaliu. Din acest motiv, punga amnioticг, fiind un sistem hidraulic, va ajuta la
transmisia efectului contracției uterine spre structurile cervicale, avвnd și rol de adevгrat piston,
atвta vreme cвt membranele sunt integre.
Procesului de expulsie a fгtului i se opune doar rezistența elasticг a zonei cervicale, care se va
dilata оn ultima instanțг prin suprapunerea atвt a presiunii realizate de membrane, cвt și a
greutгții fгtului.
Dupг expulsia produsului de concepție se eliminг și placenta, datoritг continuгrii contracțiilor
miometrului și dupг perioada nașterii propriu-zise. Eliminarea placentei se realizeazг dupг
aproximativ 45 minute de la expulsia fгtului, cu o pierdere de sвnge de aproximativ 400ml, din
care 100ml aparțin hematomului retroplacentar, iar 300ml vaselor uterine. Retracția progresivг a
miometrului alгturi de intervenția factorilor coagulгrii realizeazг hemostaza fiziologicг.

Lactația

Glandele mamare dezvoltate оncг din pubertate sub influența hormonilor estrogeni, vor
cunoaște оn timpul gestației o proliferare a epiteliului canalelor glandulare și o ramificare a
acestora, cu dezvoltarea оn special a țesutului glandular.
Sub influența progesteronului se dezvoltг noi lobuli glandulari și este stimulatг secreția
celulelor alveolare, efect pe care-l realizeazг acest hormon și asupra celulelor endometriale.
Dupг naștere, prolactina este hormonul care stimuleazг secreția laptelui la femeie.
202
 Glandele mamare pregгtite pentru secreția lactatг оncг din perioada finalг a gestației vor
elimina mici cantitгți de colastru оn primele zile dupг naștere, secreție care conține proteine, Na+
și Cl- оn proporție mai mare decвt оn secreția lactatг; lipidele aproape cг nu sunt prezente, iar
K+ și lactoza se gгsesc mai puțin decвt оn lapte.
Laptele secretat оn alveolele mamare va fi ejectat la exterior prin canalele glandulare datoritг
intervenției unui act reflex și a unui factor hormonal reprezentat de oxitocinг. Sugerea
mamelonului de cгtre nou-nгscut va realiza dupг un interval de 30 sec. ejecția laptelui din
alveole оn canalele mamare prin contracția celulelor mioepitelale ce le оnconjoarг ca rгspuns la
eliberarea de la nivelul neurohipofizei оn circulația mamei de oxitocinг și vasopresinг, proces
comandat de hipotalamus, locul sintezei acestor hormoni.
Impulsurile senzoriale de la mamelon ajung la mгduva spinгrii și, de aici la hipotalamus, care
comandг secreția și eliberarea de oxitocinг, cu expulsia laptelui оn ambii sвni, deși se suge un
singur mamelon. Ejectarea laptelui poate fi activatг și de anumiți stimuli externi, cum ar fi
plвnsul copilului, оn timp ce stimularea excesivг simpaticг, emoțiile puternice pot inhiba
ejectarea lactatг. Se impune mamei un anumit microclimat, оn vederea menținerii secreției și
eliminгrii laptelui; dupг aproximativ 7-8 luni postnatal, secreția lactatг poate fi blocatг dacг spre
hipotalamus nu mai pleacг stimuli de la nivelul mamelonului.
Sinteza și secreția lactatг la gravidг оncep din a 5-a lunг de sarcinг, deși nu se manifestг.
Nașterea stimuleazг mult secreția laptelui, pentru cг nivelul estrogenilor și al progesteronului
scade mult postnatal, оn special dupг eliminarea placentei.
Dupг naștere, uterul involueazг mai repede la femeia care alгpteazг, probabil datoritг
reducerii secreției de estrogeni ovarieni din perioada alгptгrii, care оn mod normal, relaxeazг
uterul. De asemenea, s-a constatat cг la femeia care alгpteazг, dimensiunile uterului se reduc
dupг naștere, atingвnd valori mai mici decвt оn faza de pregestație, оn timp ce dacг secreția
lactatг nu se produce, uterul se va menține dilatat оncг luni de zile dupг naștere.
Оn perioada alгptгrii, nu se mai constatг ciclul ovarian, menstruațiile fiind blocate, deoarece
hipotalamusul nu mai trimite suficienți factori eliberatori pentru gonadotropine (FSH și LH).
Dupг 1-5 luni de lactație, nivelul plasmatic al gonadotropinelor hipofizare atinge valorile
normale, ceea ce duce la maturarea folicularг, la ovulație, la formarea de corp galben și,
bineоnțeles, la secreția de estrogeni și progesteron.
Apariția ciclului ovarian nu intereseazг secreția lactatг.
Laptele de mamг aduce copilului un bogat conținut de lactozг, sгruri minerale, vitamina D,
imunoglobuline, grгsimi și mai puține proteine. Prin alгptare, copilul primește 2-3 g/ zi de fosfat
de calciu, atвt de necesar edificгrii scheletului pe seama extragerii acestuia din oasele mamei de
cгtre parathormonul secretat оn exces оn cursul alгptгrii.
Pentru copil, laptele matern rezolvг nutriția și protecția imunologicг, mai ales cг оn perioada
de nou - nгscut sistemul sгu imunitar este incomplet dezvoltat.
Copiii alaptați la sвn se dezvoltг armonios fiind оn afara pericolului infecțiilor mгcar pentru
primele 6 luni de viațг, cвnd apгrarea imunitarг este transmisг prin alгptare de la mamг.

203
204
 Capitolul VIII.
Sistemul endocrin.

Generalitгți

Permanenta adaptare, adecvatг la multitudinea de modificгri ale mediului intern și extern ale
organismului, se realizeazг prin mecanismele de reglare și integrare, perfecționate de-a lungul
dezvoltгrii filogenetice. Dintre acestea, cele mai complexe sunt sistemul nervos și sistemul
endocrin, оntre care existг profunde interacțiuni funcționale și morfologice, оn sensul cг
activitatea sistemului endocrin este controlatг de sistemul nervos, оn timp ce dezvoltarea și
activitatea sistemului nervos sunt influențate și modulate de sistemul endocrin.

Sistemul nervos
Sistemul endocrin

Țesutul sau organul reglat

Sistemul endocrin reprezintг un sistem major de integrare, un ansamblu format din glande
endocrine, hormoni, cгile de transport ale acestora, precum și celulele țintг influențate de
hormoni.
Glandele endocrine sunt glande cu secreție internг, fгrг canale proprii de eliminare, ale cгror
unitгți morfofuncționale (celule endocrine) sunt responsabile de producerea hormonilor.
Hormonul este o substanțг chimicг produsг de celulг (glandг endocrinг) specializatг, cu rol
de mesager, purtгtor al unei informații, care determinг rгspunsurile apriori programe ale celulelor
țintг, cвnd sunt ”recunoscute” și legate de receptorii relativ specifici, avвnd ca rezultat un efect
celular amplificat.
Celulele țintг sunt purtгtoare de receptori specifici, ce primesc informațiile transmise de
hormoni și rгspund prin anumite efecte.
Оn organismul uman se оntвlnesc urmгtoarele glande și structuri endocrine: hipofiza, epifiza,
tiroida, paratiroidele, timusul, suprarenalele, pancreasul insular, componentele endocrine ale
ovarelor și ale testiculelor.

205
 Fig. 57 Glandele endocrine
1 – epifiza (corpul pineal); 2- glanda tiroidг; 3- glandele paratiroide; 4- pancreasul; 5- ovarul (femeie); 6- uter
(femeie); 7- testicule; 8- uter; 9- rinichi; 10 – glanda suprarenalг; 11- timusul; 12- tiroida; 13- hipofiza.

Glanda tiroidг - glandula thyreoidea

Glanda tiroidг este constituitг din doi lobi (drept și stвng) uniți prin istm. Оn unele cazuri se
constatг prezența unui lob suplimentar - lobul piramidal. Glanda tiroidг se localizeazг оn regi -
unea anterioarг a gвtului: istmul ei se aflг la nivelul cartilajelor traheale I-III, iar polii superiori ai
lobilor ating laringele. La omul adult glanda tiroidг cвntгrește 30-40 g. La femeie volumul și
masa glandei sunt mai mari decвt la bгrbat.
Din exterior glanda tiroidг este acoperitг cu o tunicг conjunctivг numitг capsulг fibroasг, care
concrește cu laringele și traheea. Din aceastг cauzг mișcгrile laringelui produc deplasгri оn
glanda tiroidг. Оn interiorul glandei de la capsulг penetrг niște septuri de țesut conjunctiv, niște
trabecule, care оmpart țesutul glandular оn lobuli alcгtuiți din foliculi. Pereții foliculilor sunt
tapetați din interior de epiteliu folicular, iar оn interiorul foliculelor se aflг o materie coloidalг.
Coloidul conține hormoni ai glandei tiroide, alcгtuiți mai ales din proteine și aminoacizi ce
conțin iod.
Epiteliul folicular glandular al tiroidei posedг o capacitate selectivг cгtre acumularea iodului
mai mare decвt alte țesuturi. Оn țesuturile glandei tiroide concentrația iodului este de 300 ori
mai mare decвt оn plasma sвngelui. Hormonii glandei tiroide (tiroxina, triiodtironina), fiind
compuși ai acizilor iodați cu proteina pot sг se acumuleze оn coloidul foliculelor și pe mгsura
necesitгții pot fi eliminați оn patul sanguin pentru a fi transportați оn organe și țesuturi.
Оn afarг de hormonii ce conțin iod, оn glanda tiroidг se formeazг оncг un hormon –
tireocalcitonina, care este numitг hormon care pгstreazг calciul оn organism.
Hormonii glandei tiroide regleazг metabolismul, intensificг metabolismul caloric, procesele
oxidative și dezasimilarea proteinelor, glucidelor, contribuie la evacuarea apei și caliului din

206
organism, regleazг procesele de creștere și dezvoltare, stimuleazг activitatea glandelor supra -
renale, sexuale și mamare, instigг activitatea sistemului nervos central.
Reglarea funcției glandei tiroide este realizatг de sistemul nervos și de hormonul tireotrop al
lobului anterior al hipofizei.

Modificгrile stгrii organismului оn hipo - și hiperfuncția glandei tiroide

Extirparea glandei tiroide la animale tinere (iepuri, cгței, miei, etc.) provoacг reținerea
dezvoltгrii și maturizгrii sexuale; survine scгderea pronunțatг a metabolismului bazal. Pielea
devine asprг, pгrul se rгrește, devine uscat și fragil. Toate aceste fenomene dispar sau devin mai
puțin pronunțate, dacг animalele sunt hrгnite cu preparate din glanda tiroidг ori li se
transplanteazг aceastг glandг de la un alt animal, sau dacг li se administreazг extractele din
aceastг glandг.
Cretinismul. Hipofuncția glandei tiroide (hipotireoza), care apare оn copilгrie, provoacг
cretinismul. Simptomele caracteristice ale acestei boli sunt: reținerea creșterii și tulburarea
proporțiilor corpului, reținerea dezvoltгrii sexuale și psihice. Aspectul exterior al unui cretin se
caracterizeazг prin gura permanent deschisг și limba scoasг.
Mixedemul. La omul adult hipofuncția glandei tiroide provoacг dezvoltarea mixedemului.
Оn procesul acestei boli se reduce metabolismul bazal cu 30-40%. Masa corpului crește. Apare
apatia, tumefierea feței și a corpului, dereglarea funcțiilor sexuale (la femei dispare ciclul
menstrual), scade temperatura corpului.
Gușa endemicг. Оn unele regiuni muntoase se constatг numeroase cazuri de hipofuncție a
glandei tiroide, оnsoțitг de proliferarea considerabilг a țesutului glandular, numitг gușг. Оn cazul
acesta glanda tiroidг este hipertrofiatг, numгrul foliculelor оn ea fiind mгrit, оnsг secreția
hormonului este scгzutг.
Hipertiroidia (hipertireoza). Boala Basedow, simptomele principale ale cгreia sunt: mгrirea
glandei tiroide (gușa de tip bazedovian), exoftalmia (proeminarea globilor oculari), accelerarea
palpitațiilor cardiace, iritabilitatea excesivг, creșterea metabolismului bazal și a temperaturii
corpului, pofta exageratг de mвncare și, totodatг, pierderea оn greutate.
Boala Basedow constituie consecința hipertiroidiei, adicг producerii excesive de hormoni ai
glandei tiroide și sporirii cantitгții lor оn sвnge pвnг la concentrații, care provoacг efecte toxice,
din care cauzг a fost numitг și tireotoxicozг.

Glandele paratiroide - glandulae parathyroideae

Glandele paratiroide sunt prezentate de patru corpusculi mici, situați posterior de lobii laterali
ai tiroidei, оn capsula acesteia, cвte doi de fiecare parte. Astfel, se disting glandele paratiroide
superioare și inferioare.
Glandulocitele paratiroidelor sunt grupate оn foliculi, care conțin substanța coloidalг.
Glandele paratiroide produc parathormonul, de importanțг primordialг оn reglarea
metabolismului calciului și fosforului.

Modificгrile apгrute оn organism оn hipo - și hiperfuncția glandelor

paratiroide

207
 Consecințele abolirii funcției glandelor paratiroide au fost studiate оn experiențe, fгcute pe
cвini cu glandele extirpate. Peste cвteva zile dupг operație se constatг accese convulsive ale
оntregii musculaturi scheletice, care se accelereazг și se intensificг treptat. Apare așa - numita
tetanie paratireoprivг.
Lipsa glandelor paratiroide duce оn cele din urmг la moarte, cauza directг a cгreia o constituie
tulburгrile respiratorii, ce apar оn urma convulsiilor mușchilor respiratorii.
Tetania paratireoprivг se dezvoltг оn urma scгderii nivelului de calciu din sвnge și din
lichidul cefalorahidian.
La om оn hipofuncția glandelor paratiroide - оn hipoparatiroidie apгrutг din cauza scгderii
nivelului de calciu оn sвnge, crește considerabil excitabilitatea sistemului nervos central, ceea ce
provoacг accese convulsive tetanice.
La copiii cu hipofuncția congenitalг a glandelor paratiroide este dereglatг creșterea oaselor,
dinților și pгrului, se constatг contracții de lungг duratг a unor mușchi (mușchii antebrațului,
cutiei toracice, faringelui etc.). Conținutul de calciu din sвngele bolnavilor este scгzut.
Hiperfuncția glandelor paratiroide este o boalг rarг, care se constatг оn tumoarea malignг a
paratiroidelor. Оn aceastг boalг conținutul de calciu din sвnge este mгrit, iar conținutul de fosfor
anorganic - scгzut. Mai tвrziu apare osteoporoza (distrugerea țesutului osos).

Timusul - thymus

Timusul constituie un organ imun central. El produce T-limfocite, celule antigen

descifratoare, care regleazг formarea anticorpilor.
Timusul este alcгtuit din doi lobi: drept și stвng, uniți оntre ei. El este situat оn partea
anterioarг a mediastinului superior оntre pleura mediastinalг dreaptг și stвngг. Fața anterioarг a
timusului aderг la fața posterioarг a manubriului și corpului sternului (pвnг la nivelul cartilajului
IV costal).
Glanda timus conține multe celule limfoide și formațiuni cu totul deosebite, cunoscute ca
corpusculii Hassal. Ea produce hormonul timozina, care participг la reglarea unor funcții de
importanțг vitalг: propagarea impulsului neuromuscular, metabolismul de glucide, schimbul de
calciu.

Partea endocrinг a pancreasului - pars endocrina pacreatis

Pancreasul este alcгtuit din douг pгrți - endocrinг și exocrinг. Partea endocrinг a pancreasului
e reprezentatг de grupuri de celule epiteliale care formeazг insulele pancreatice (insulele
Langerhans) delimitate de partea exocrinг a pancreasului prin niște straturi intermediare fine de
țesut conjunctiv. Insulele pancreatice existг оn toate porțiunile pancreasului, оnsг sunt mai
concentrate оn regiunea caudalг a organului. Masa lor comunг nu depгșește 1% din masa
pancreasului. Insulele pancreatice sunt alcгtuite din celule б și в, care sunt abundent irigate cu
sвnge. б-glandulocitele insulare secretг hormonul glucagon, care stimuleazг scindarea
glucogenului din ficat оn molecule de glucozг. Nimerind оn sвnge, glucoza ridicг concentraюia
glucidelor оn plasma sangvinг. Alt hormon al pancreasului – insulina - este elaborat de в -
glandulocitele insulare. Insulina mгrește permeabilitatea membranelor celulare pentru glucozг,
contribuind astfel la depozitarea glicogenului și scгderea concentrației glucozei оn sвnge.

208
 Modificгrile apгrute оn organism la dereglarea funcției
endocrine a pancreasului

Experiențele au demonstrat, cг la un cвine, cгruia i s-a extirpat pancreasul, deja peste 4-5 ore
оncepe eliminarea glucozei cu urina. Totodatг crește considerabil conținutul de glucozг оn
sвnge. Din cauza pierderii glucozei prin urinг animalul slгbește, bea multг apг, devine
mвncгcios.
Toate aceste fenomene sunt analoge celor constatate la om оn boala numitг diabetul zaharat.
S-a dovedit, cг diabetul este condiționat de hipofuncția incretoare a pancreasului.
Manifestarea principalг a diabetului este creșterea conținutului de glucozг оn sвnge
(hiperglicemia). Acest conținut de glucozг din sвnge crește mai ales dupг ingerarea alimentelor
bogate оn glucide. Aceasta se datorește faptului cг оn diabet glucoza, absorbitг оn sвnge, este
utilizatг incomplet de țesuturi și nu se transformг оn glicogen.
Datoritг mгririi conținutului de glucozг din sвnge, deci și din filtratul glomerular, epiteliul
canaliculelor renale n-o reabsoarbe complet, de aceea ea este eliminatг prin urinг (glucozuria).
Din cauza pierderilor de zahгr prin urinг aceastг boalг a fost numitг diabet zaharat.
Оn diabet se mгrește cantitatea de urinг (poliurie). Cauza acestui fenomen constг оn faptul cг
оn condițiile conținutului mгrit de glucozг оn urina tubilor renali aceastг glucozг nereabsorbitг,
creвnd o presiune osmoticг mare reține apa. Ultima este absorbitг insuficient de canaliculele
renale și de aceea cantitatea de urinг excretatг de rinichi, sporește. Sгrгcirea organismului оn apг
provoacг la bolnavii de diabet senzația de sete și-i silește sг bee multг apг (polidipsie).
Оn cazurile grave de diabet formarea intensг a produselor acide de scindare a lipidelor și de
dezaminare a acizilor aminici оn ficat produce devierea reacției active a sвngelui spre acidozг.
Acidoza pronunțatг poate provoca la bolnavul de diabet o stare gravг și periculoasг - coma
diabeticг cu dereglarea respirației și pierderea cunoștinței.
Tulburгrile descrise se datoresc secreției insuficiente de insulinг – unul din hormonii
pancreasului.

Glanda suprarenalг - glandula suprarenalis

Glanda suprarenalг constituie un organ par, situat retroperitoneal, nemijlocit deasupra polului
superior al rinichiului respectiv.
Suprarenalele sunt situate la nivelul vertebrelor XI-XII toracice. Masa unei suprarenale la
omul matur constituie circa 12-13g.
La exterior suprarenala este acoperitг cu o capsulг fibroasг concrescutг intim cu parenchimul.
De la aceastг capsulг pгtrund оn interiorul organului numeroase trabecule de юesut conjunctiv,
care оmpart parenchimul glandular оn douг straturi: stratul extern – cortexul, єi intern –
substanюa medularг.
Hormonii corticosuprarenalei pot fi оmpгrțiți оn trei grupe:
Mineralocorticoizii - aldosteronul, corticosteronul, dezoxicorticosteronul.
Glucocorticoizii - cortizonul, hidrocortizonul și corticosteronul (ultimul este оn același
timp și mineralocorticoid).
Hormonii sexuali - androgenii, estrogenii și progesteronul.
Mineralcorticoizii participг la reglarea metabolismului mineral al organismului și оn primul
rвnd la nivelul de sodiu și de potasiu оn plasma sanguinг. Cel mai activ mineralocorticoid este
aldosteronul. El intensificг reabsorbția sodiului și clorurii оn tubii renali, ceea ce provoacг

209
mгrirea conținutului de sare de bucгtгrie оn sвnge și limfг. Totodatг el reduce reabsorbția
potasiului оn tubii renali, ceea ce intensificг pierderile de potasiu și micșoreazг conținutul
acestuia оn organism.
Glucocorticoizii influențeazг asupra metabolismului glucidic, proteic și lipidic. Cel mai activ
dintre ei este hidrocortizonul. Glucocorticoizii stimuleazг sintetizarea glicogenului din glucozг și
proteine, facilitвnd depozitarea glicogenului оn mușchi și contribuind astfel la sporirea
capacitгții de muncг, deoarece concomitent crește și concentrația de glucozг оn sвnge. Hormonii
glucocorticoizi mobilizeazг grгsimile depozitate și contribuie la utilizarea lor оn schimbul de
energie. Un rol deosebit de important au acești hormoni оn travaliul muscular intens, оn
condițiile acțiunii unor excitanți deosebit de puternici și оn hipoxie. Оn asemenea cazuri se
constatг producerea abundentг a hormonilor glucocorticoizi, care realizeazг adaptarea
organismului la aceste situații extreme.
Glucocorticoizii atenueazг reacțiile organismului, care se constatг оn inflamație, reumatism și
alte maladii. Pe aceasta se bazeazг folosirea clinicг a glucocorticoizilor оn reumatism, оn stгri
alergice etc. Deoarece glucocorticoizii inhibг dezvoltarea proceselor inflamatorii, ei sunt numiți
hormoni antiinflamatori.
Hormonii sexuali ai corticosuprarenalei - androgenii și estrogenii - joacг un rol important оn
dezvoltarea organelor genitale оn copilгrie, adicг atunci cвnd funcția endocrinг a glandelor
sexuale este оncг neоnsemnatг.

Modificгrile care apar оn organism оn hipo - și hiperfuncția

Corticosuprarenalei

Insuficiența pronunțatг a producerii de hormoni ai suprarenalei provoacг boala Adison, care

se manifestг prin bronzarea pielii, astenie. Bolnavul pierde pofta de mвncare, la el apare greața,
voma, diareea, slгbește intens pвnг la cașexie completг. Boala are, de regulг, sfвrșit letal.
Hiperfuncția pronunțatг a corticosuprarenalei se оntвlneєte relativ rar. Ea apare оn tumoarea
suprarenalei.
Substanюa medularг a glandelor suprarenale produce douг catecolamine – noradrenalina єi
adrenalina. Hormonul principal adrenalina are un diapazon foarte larg de acюiune. El
influențeazг activitatea sistemului cardiovascular, amplificвnd forța și frecvența contracțiilor
cardiace, provoacг constricția arteriolelor (cu excepția vaselor inimii și ale plгmвnilor), dilatг
vasele sangvine ale mușchilor оn acțiune, inhibг motorica tubului digestiv, dilatг pupila,
restabilește capacitatea de muncг a mușchilor surmenați. Pe lвngг acestea, adrenalina
influențeazг metabolismul glucidelor, accelerвnd scindarea glicogenului și intensificвnd
procesele de oxidare оn celule. Eliminarea adrenalinei оn sвnge este stimulatг de sistemul nervos
simpatic. Оn diverse situații extreme (suprarгcire, mari eforturi musculare, durere, mвnie, fricг)
se costatг sporirea conținutului de adrenalinг оn sвnge.
Cel de al doilea hormon al stratului medular al suprarenalelor – noradrenalina - contribuie la
menținerea tonusului vaselor sangvine. Noradrenalina se mai produce оn sinapse și participг la
transmiterea excitației de la fibrele nervoase simpatice cгtre organele efectoare.

Modificгrile apгrute оn organism la dereglarea funcției endocrine a

medularei suprarenalelor

210
 Dupг extirparea medularei suprarenalelor animalele devin mai puțin rezistente la condiții
grele. Printre diversele boli endocrine la om n-au fost constatate afecțiuni cauzate de hipofuncția
medularei suprarenalelor. Aceasta se datorește faptului cг substanțele produse de stratul medular
al suprarenalelor, sunt secretate și de terminațiile fibrelor nervoase simpatice.

Partea endocrinг a glandelor sexuale

Glandele sexuale (testiculul și ovarul) constituie locul de formare a celulelor sexuale (sper
matozoizilor și ovulelor) și mai au și o funcție endocrinг, secretвnd оn sвnge hormoni sexuali,
care se оmpart оn douг grupe: hormonii sexuali masculini - androgenii (оn l. gr. andros - bгrbat)
și hormonii sexuali feminini - estrogenii (gr. oestrus- impuls).
Оn testicul funcția endocrinг este executatг de celulele interstițiale glandulare numite
endocrinocite interstițiale ale testiculului (celule Leidig), situate оn țesutul conjunctiv lax,
canaliculele seminifere contorte. Endocrinocitele interstițiale ale testiculului elaboreazг
hormonul masculin testosteron.
Оn ovar se elaboreazг hormonii sexuali numiți estrogen și progesteron. Locul de formare a
estrogenului (foliculinei) este stratul granular al foliculilor mature, precum și celulele
interstițiului ovarului. Creșterea foliculilor și activizarea celulelor interstițiale se produce sub
influența hormonilor foliculostimulenți și gluteinizanți ai hipofizei. Hormonul gluteinizant
declanșeazг ovularea și formarea corpului galben - un organ specific cu funcții endocrine,
celulele cгruia elaboreazг hormonul ovarian numit progesteron. Progesteronul preparг tunica
mucoasг a uterului cгtre implantarea ovulului fecundat, оmpiedicвnd totodatг creєterea
foliculilor noi.
Deci, importanța fiziologicг a hormonilor sexuali constг оn asigurarea capacitгții de a efectua
funcțiile sexuale. Acești hormoni sunt necesari pentru maturizarea sexualг, adicг pentru o
asemenea dezvoltare a organismului și, оn special a sistemului genital, оn cadrul cгruia sunt
posibile actul sexual și procrearea.
Datoritг acestor hormoni se dezvoltг caracterele sexuale secundare, adicг particularitгțile
organismului puber, care n-au legгturг directг cu activitatea sexualг, dar constituie trгsгturi
caracteristice ale organismului masculin și celui feminin.
Оn organismul feminin hormonii sexuali joacг un rol important оn apariția ciclurilor sexuale,
оn asigurarea decurgerii normale a sarcinii și оn pregгtirea organismului pentru alгptarea noului
nгscut.

Modificгrile apгrute оn organism оn insuficiența funcției endocrine

a glandelor sexuale

Extirparea glandelor sexuale se numește castrare. Ea se efectueazг nu numai la animale, dar

uneori și la om оn unele boli.
Оn unele țгri musulmane din Orient pвnг nu demult era rгspвnditг datina castrгrii bгrbaților
și bгiețașilor pentru folosirea lor оn calitate de eunuci (pгzitori ai haremurilor). Оn Europa
Occidentalг se practica pвnг la mijlocul secolului trecut castrarea bгiețașilor, care cвntau оn
corul bisericesc al papei de la Roma, pentru a menține la ei discantul оnalt. Castrarea era
rгspвnditг și оn Rusia țaristг printre membrii sectei religioase barbare a scapeților.
Castrarea nu oprește complet formarea оn organism a hormonilor sexuali. Оn sвnge și оn
urinг continuг sг pгtrundг androgeni și estrogeni din stratul cortical al suprarenalelor, dar оntr-o

211
cantitate mult mai micг decвt оn prezența glandelor sexuale. Insuficiența hormonilor sexuali are
drept consecințг o serie de modificгri caracteristice. Dacг castrarea a fost fгcutг cu mult оnaintea
pubertгții, maturizarea sexualг оnceteazг. Penisul și prostata, vaginul și uterul nu ating starea de
maturizare, ba chiar regreseazг (sunt supuse involuției), caracterele sexuale secundare nu se
dezvoltг. Dacг оnsг, castrarea se face dupг atingerea pubertгții, sistemul genital regreseazг оntro
mгsurг mai micг, iar caracterele sexuale secundare se mențin parțial.
Оn organismul normal de ambele sexe se formeazг hormoni masculini și feminini. Dacг, оnsг,
e dereglatг vreo funcție a ovarelor sau testiculelor оntвlnite la om, se schimbг raportul de
producere a acestor hormoni. Aceastг dereglare se numește intersexualitate și se poate manifesta
la bгrbați prin prezența unor particularitгți (fizice și psihice) caracteristice femeilor, iar la femei -
prin prezența unor trгsгturi bгrbгtești.
Intersexualitatea puțin pronunțatг se оntвlnește destul de des și nu e consideratг ca patologie.
Intersexualitatea foarte pronunțatг se оntвlnește foarte rar. Și mai rar se оntвlnește hermafro -
ditismul, оn cadrul cгruia оntr-o parte a corpului se aflг un testicul, iar оn cealaltг parte - un ovar.

Hipofiza - hypophysis

Hipofiza prezintг o glandг nu prea mare de formг ovoidг, care este situatг оn fosa hipofizarг a
șeii turcești a osului sfenoid. Ea este parte componentг a hipotalamusului diencefalului. Masa
hipofizei este de aproximativ 0.5-0.6 g.
La exterior hipofiza este acoperitг de o capsulг. Оn structura hipofizei distingem doi lobi -
anterior, posterior și porțiunea intermediarг. Lobului anterior оi revin 70-80% din masa totalг a
glandei.
Lobul anterior al hipofizei, sau adenohipofiza, produce și eliminг оn sвnge hormoni
(tropine) care regleazг activitatea altor glande endocrine. Hormonul adrenocorticotrop ACTH
regleazг secreția cortexului suprarenalelor; hormonul gonadotrop influențeazг funcțiile glandelor
sexuale; hormonul tireotrop regleazг activitatea glandei tiroide. Activitatea glandelor endocrine
menționate este subordonatг hipofizei, iar paratiroidele, aparatul insular al pancreasului și
timusul exercitг funcțiile specifice independent de hipofizг.
Adenohipofiza produce hormonul somatotrop sau hormonul creșterii, care stimuleazг procesul
de creștere a organelor tinere, sporește sintetizarea proteinelor și influențeazг metabolismul
glucidelor și lipidelor. La copii acțiunea hormonului somatotrop se manifestг prin intensificarea
creșterii.

Manifestгrile care apar оn organism оn hipo - și hipersecreția hormonului de creștere

Modificгrile, care apar оn hiposecreția hormonului de creștere, depind de vвrsta organismului.

La copiii mici creșterea este foarte reținutг. Оn acest caz omul rгmвne pitic pe toatг viața
(nanism hipofizar). La asemenea indivizi constituția corporalг este relativ proporționalг, оnsг
212
mвinile și picioarele sunt relativ mici, degetele-subțiri, osificarea scheletului оntвrzie, organele
genitale rгmвn incomplet dezvoltate, caracterele sexuale secundare sunt puțin pronunțate.
Asemenea bolnavi suportг greu bolile infecțioase și alte boli, mor оncг de tineri. La bгrbații, care
suferг de nanism, se constatг impotența, adicг incapacitatea de a sгvвrși actul sexual,iar la femei
- sterilitatea, incapabilitatea concepțialг.
Hiperfuncția hormonului de creștere оn copilгrie provoacг gigantismul, оn cadrul cгruia
statura omului ajunge pвnг la 240-250cm, iar greutatea corporalг - pвnг la 150 kg. Dacг, оnsг,
hipersecreția acestui hormon apare la omul adult, corpul nu mai crește оn оnгlțime, dar se
mгresc dimensiunile acelor pгrți ale corpului, care-și mențin оncг capacitatea de creștere:
degetele mвinilor și picioarelor, palma, talpa, nasul, maxilarul inferior, limba, organele cavitгții
abdominale și toracice. Aceastг afecțiune se numește acromegalie. Acromegalia e cauzatг, de
obicei, de tumoarea lobului anterior al hipofizei.
Porюiunea intermediarг a hipofizei secretг intermedinг - hormon ce influențeazг
pigmentarea pielii omului.
Lobul posterior al hipofizei, neurohipofiza, eliminг doi hormoni - oxitocina și vasopresina
(hormonul antidiuretic - ADH). Acești hormoni se produc оn celulele neurosecretoare ale hipo
talamusului. Celulele neurosecretoare exercitг simultan funcții nervoase și secretorii.
Recepționвnd impulsurile nervoase aferente de la alte porțiuni ale sistemului nervos, ele
transmit excitația sub aspect de neurosecret, care se propagг оmpreunг cu neuroplasma spre
terminațiile axonilor localizați оn lobul posterior al hipofizei. Aici axonii celulelor
neurosecretoare vin оn raport cu capilarele și varsг secretul acestor celule оn sвnge.
HAD regleazг conținutul de apг оn organism, intensificвnd reabsorbția apei оn tubii colectori
ai rinichilor și diminuвnd astfel diureza. Acest hormon este supranumit vasopresina, deoarece
provocвnd contractarea fibrelor musculare netede din pereții arteriolelor el ridicг tensiunea
arterialг.
Oxitocina amplificг contracțiile uterine оn timpul nașterii și stimuleazг secreția de lapte.

Modificгrile apгrute оn organism din cauza dereglгrii funcției endocrine a lobului

posterior al hipofizei

Hipofuncția lobului posterior cauzeazг diabetul insipid, caracterizat prin eliminarea unor
cantitгți mari (uneori zeci de litri pe zi) de urinг, lipsitг de glucozг, și printr-o sete exageratг.

Epifiza sau corpul pineal - corpus pineale

Corpul pineal face parte din diencefal și reprezintг o formațiune glandularг nu prea mare, de
formг ovoidг.
Epifiza este situatг оntr-un șanț nu prea adвnc, care separг coliculii superiori ai tectului
mezencefalului. Masa ei la omul matur este de aproximativ 0.2 g.
Din exterior corpul pineal este acoperit cu o capsulг de юesut conjunctiv, de la care pornesc
оn interiorul glandei niște trabecule ce separг parenchimul corpului pineal оn lobuli. Lobulii la
rвndul lor conțin celule glandulare specializate numite pinealocite.
Pвnг nu demult funcțiile epifizei erau absolut neclare. Decart presupunea, cг epifiza este
”lгcaєul sufletului”. Mai tвrziu, Lerner a stabilit, cг оn epifizг se formeazг o substanțг, denumitг
213
melatoninг, deoarece ea influențeazг activ asupra melanoforilor (celule pigmentare ale pielii
broaștelor și altor animale). Melatonina provoacг оnгlbirea pielii.
Оn organismul mamiferelor melatonina acționeazг asupra glandelor sexuale, reținвnd
dezvoltarea sexualг la animalele impubere și provocвnd micșorarea ovarelor și inhibiția
ciclurilor estrale la femelele adulte.
Secreția internг a epifizei depinde de timpul aflгrii organismului la оntuneric sau la luminг.
Sub influența luminii secreția melatoninei este inhibatг. Prin aceasta se explicг faptul cг la o
serie de animale, оn special la pгsгri, activitatea sexualг are caracter sezonier, fiind mai intensг
primгvara și vara, cвnd ziua e mai lungг și-i redusг secreția de melatoninг.
Epifiza conține și o cantitate mare de serotoninг, care este predecesorul melatoninei. Secreția
de serotoninг оn epifizг se intensificг оn perioada de iluminare maximalг. Secreția internг a
epifizei este reglatг de sistemul nervos simpatic. Оntrucвt ciclul proceselor biochimice din
epifizг reflectг alternarea zilei și nopții, se considerг cг aceastг activitate ciclicг reprezintг un fel
de ”ceasornic biologic al organismului”.

Reglarea secreției єi eliminгrii hormonilor

Reglarea secreției și eliminгrii hormonilor se realizeazг prin mecanisme neuroumorale

complexe. Un rol principal оn menținerea echilibrului hormonal revine hipotalamusului, care
este o parte componentг a diencefalului. Hipofiza și hipotalamusul constituie оn ansamblu o
complexitate funcționalг - sistemul hipotalamohipofizar. Acest sistem efectueazг reglarea neuro -
umoralг a tuturor funcțiilor vegetative și menține constanța mediului intern al organismului -
homeostazei.
Hipotalamusul regleazг funcțiile glandelor endocrine prin intermediul cгilor nervoase
descendente sau pe cale umoralг, influențвnd activitatea hipofizei. Celulele neurosecretoare ale
hipotalamusului secretг neurohormoni - oxitocinг și vasopresinг, precum și o serie de hormoni
speciali, numiți releasing - factori (de la cuvвntul englez ”release - a elibera”). Procedura și
eliberarea acestor substanțe a fost numitг neurosecreție. Datoritг particularitгților circulației
sangvine оn adenohipofizг, releasing - factorii nimeresc оmpreunг cu sвngele (prin vasele
portale) оn lobul anterior al hipofizei. Aici, irigвnd celulele adenohipofizei, ei stimuleazг sau
inhibг secreția hormonilor ce influențeazг funcția tiroidei, glandelor sexuale, suprarenalelor.
Оn reglarea secreției hormonale o importanțг deosebitг au starea curentг a proceselor reglate
de hormonul оn cauzг și nivelul concentrației anumitor substanțe оn sвnge. Așa, de exemplu,
parathormonul ridicг conținutul de calciu оn sвnge, iar surplusul de calciu inhibг la rвndul sгu
secreția glandelor paratiroide, reducerea concentrației glucozei оn sвnge inhibг secreția insulinei,
ce diminueazг conținutul de glucozг оn sвnge și concomitent intensificг eliminarea
glucagonului, care intensificг scindarea glicogenului și contribuie la creșterea nivelului glucozei.
O atare reglare, bazatг pe principiul acțiunii retroactive, este de importanțг primordialг pentru
glandele, funcțiile cгrora nu sunt influențate de hipofizг - glandele paratiroide, aparatul insular al
pancreasului, timusul.

214
 Capitolul IX.
Sângele. Sistemul cardiovascular.

Sângele

Sângele, limfa și lichidul tisular constituie mediul intern al organismului, care irigă toate
celulele și țesuturile corpului. Mediul intern se caracterizează printr-o constanță relativă a
compoziției și a proprietăților fizico - chimice, în deosebi prin constanța relativă a cantității de
apă și de electroliți, datorită cărui fapt celulele organismului au condiții relativ stabile de
existență (homeostaza). Aceasta se obține în urma activității unui șir de organe, care asigură
pătrunderea în sânge a diferitelor substanțe necesare organismului, eliminând din el produsele
dezintegrării și reglându-i astfel compoziția.
Deci, sângele reprezintă un țesut lichid circulant, format din elemente figurate suspendate în
plasmă. Din celulele sângelui fac parte: eritrocitele, leucocitele și trombocitele (plachete
sanguine). Din volumul total al sângelui plasma alcătuiește 55-60%, iar celulele - 40-45%. Din
masa totală a organismului sângele constituie 5-9%, prin urmare în corpul uman cu o greutate de
215
70 kg se găsesc 5-5.5 l de sânge.

Funcțiile sângelui

Sângele îndeplinește următoarele funcții de bază:

- de transport;
- de apărare; - de homeostază; - de
respirație; - trofică.
Aflându-se în circulație continuă, sângele distribuie substanțele nutritive, elimină din organe
produsele dezagregării și le transportă spre organele excretoare. Sângele participă și la schimbul
de gaze vehiculând oxigenul și bioxidul de carbon. El menține temperatura constantă a corpului;
încălzindu-se în organele cu metabolism intern (mușchi, ficat), sângele transferă căldura spre alte
organe și spre piele, aceasta realizând termoliza; vehiculează hormonii și metaboliţii (produse ale
schimbului de materii), realizând interacțiunea chimică în organism sau reglarea humorală a
funcțiilor.
Sângele mai exercită şi funcția de protecție, acestui țesut fiindu-i rezervat un rol important în
imunitate - rezistența la bolile infecțioase și protecția contra agenților patogeni. Funcția de
protecţie a sângelui include și proprietatea lui de a se coagula, sistând hemoragiile.

Plasma sângelui

Plasma sângelui prezintă o substanță lichidă constituită din 90-93% de apă și reziduu uscat,
care atinge 7-10%. Ultimul prezintă un ansamblu în care proteinelor le revine 6.6-8.5%, iar
celorlalte substanțe organice și minerale - 1.5-3.5%. Albuminele, globulinele și fibrinogenul sunt
proteinele de bază ale plasmei. Importanța proteinelor plasmei ține de mai multe domenii, și
anume:
- un rol foarte important este rezervat pentru globulina numită fibrinogen, aceasta
participând la coagularea sângelui;
- gamaglobulina conține anticorpi care asigură imunitatea. Actualmente-gamaglobulina
purificată se utilizează pentru tratarea unor maladii și sporirea rezistenței contra unor
boli infecțioase;
- prezența proteinelor ridică vâscozitatea plasmei, factor foarte important pentru
menținerea presiunii sangvine;
- fiind substanțe cu masa moleculară mare, proteinele nu trec prin pereții capilarelor și de
aceea rețin în sistemul vascular o anumită cantitate de apă, participând astfel la
distribuirea apei între sânge și lichidul tisular;
- proteinele contribuie la menținerea reacției mediului în sânge la un nivel constant, dat
fiind că ele posedă proprietățile substanţelor - tampon.
Concentrația de glucoză în sânge este în jur de 4.4- 6.66 mmol/l (80-120 mg %). Glucoza este
sursa principală de energie pentru celulele organismului și în caz că concentrația ei scade până la
2.22 mmol/l se constată o creștere bruscă a excitabilității neuronilor cerebrali, fapt ce duce la
apariția convulsiilor. În diminuarea conținutului de glucoză în sânge mai jos de acest nivel omul
întră în comă (tulburări grave de conştiinţă, ale circulației sangvine, respirației) și moare.
Substanțele minerale ale plasmei sangvine sunt reprezentate de următoarele săruri: NaCl, CaCl 2,
KCl, NaHCO3, NaH2PO4 etc. Raportul și concentrația ionilor de Na+, Ca2+ și K+ sunt de mare
importanță pentru activitatea vitală a organismului și de aceea constanța compoziției de ioni în
plasmă se reglează cu mare precizie. Dezechilibrarea proporțiilor de ioni ce se constată în special
216
în afecțiunile glandelor endocrine, este periculoasă pentru viață. Plasma sângelui are un pH de
7.36.

Elementele figurate ale sângelui

Eritrocitele sau hematiile

Eritrocitele, atât la om, precum și la mamifere, sunt celule anucleate, deoarece în decursul filo
- și ontogenezei și-au pierdut nucleul și majoritatea organitelor. Funcţia principală - de respirație
se manifestă prin transportarea oxigenului și a bioxidului de carbon. Acest proces este posibil
numai datorită unui pigment specific-hemoglobina. Aceasta reprezintă o proteină compusă și este
constituită dintr-o substanță proteică - globina și din hem, care conține ioni de fier. În condiții
normale sângele conține circa 140 g/l (14 g %) de hemoglobină.: la bărbați 130-155 g/l (13-15.5
g %), la femei - 120-138 g/l (12-13.8g %).
În afară de funcția de respirație, eritrocitele pot să absoarbă acizi aminici, anticorpi, toxine și
un șir întreg de substanţe medicamentoase, astfel transportându-le spre locul necesar.
La bărbați un litru de sânge conține între 3.9 x 1012 și 5.5 x 1012 eritrocite, iar la femei între
3.7 x 1012 și 4.9 x 1012. E de menționat că numărul eritrocitelor la oamenii sănătoși poate varia în
dependență de vârstă, fundalul hormonal, încordarea emoțională și fizică, acțiunea factorilor
chimici și ecologici. De exemplu, hormonii sexuali feminini inhibă dezvoltarea eritrocitelor. Din
acest motiv numărul de eritrocite în sângele femeilor este mai mic. Longevitatea eritrocitelor nu
depășește 120 de zile.

Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH)

Dacă o cantitate de sânge devenit necoagulabil prin recoltare pe soluție de citrat de sodiu este
lăsată în repaus, în partea inferioară a vasului se sedimentează elementele figurate cu o viteză ce
poate fi determinată prin măsurători la intervale precise. Observat încă din perioada galenică,
fenomenul a trezit interesul în secolul al XVIII, când s-au încercat primele explicaţii. Abia un
secol mai târziu s-a observat corelația dintre viteza de sedimentare și numeroase stări patologice.
Determinarea vitezei de sedimentare s-a răspândit ca test clinic abia în 1924, când Westergreen a
standardizat metoda de determinare, ce-i poartă numele. La bărbați VSH este de 5-7 mm/oră, la
femei - 8-12 mm/oră. Sedimentarea eritrocitelor este deosebit de accelerată la femeile gravide -
25 mm/oră și chiar mai mult.

Hemoliza

Hemoliza prezintă un fenomen de distrugere a membranelor eritrocitelor și eliminarea

hemoglobinei în componentul lichid al sângelui. În condiții normale, sângele nu este un lichid
transparent, deoarece lumina se reflectă de la numeroasele elemente figurate suspendate în
plasmă. Sângele hemolizat devine transparent în urma dezagregării eritrocitelor.
În funcție de mecanismul dezvoltării, se disting mai multe feluri de hemoliză: hemoliza
osmotică, hemoliza chimică, hemoliza biologică și hemoliza mecanică.
Hemoliza mai poate fi provocată și în consecința transfuziei de sânge incompatibil după
grupă. În ultimul caz eritrocitele mai întâi se aglutinează, apoi are loc dezagregarea lor. Hemoliza
mecaniză se poate produce la agitarea puternică a sângelui (de exemplu, la transportarea pe
drumuri rele). Sângele hemolizat nu poate fi utilizat pentru transfuzii.
217
 Leucocitele

Leucocitele sau globulele albe, din sângele omului și mamiferelor prezintă o totalitate de
celule mobile, care se deosebesc între ele atât prin semne morfologice, cât și prin funcție.
Deosebim 2 grupuri de leucocite: granulare, sau granulocite și agranulare, sau agranulocite.
Granulocitele se caracterizează prin prezența în citoplasmă a unui număr mare de granule
specifice și printr-o formă deosebită a nucleului - segmentate. Pentru a evidenția granulocitele se
întrebuințează colorantul Romanovschii- Ghimza, în componența căruia întră eozina (cu caracter
acid și azurul (cu caracter de bază). S-a stabilit, că granulele unor leucocite se colorează numai
cu eozină și au fost numite eozinofile (acidofile), altele pot fixa numai azurul și se numesc
bazofile, iar a treia categorie se colorează și cu eozină și cu azur și, prin urmare, au fost numite
neutrofile.
Agranulocitele nu conțin în citoplasmă granule, iar nucleul lor nu este segmentat. Acest grup
de celule se constituie din limfocite și monocite, fiecare din ele având trăsături morfologice și
funcționale diferite.
Toate leucocitele se caracterizează printr-o formă sferică. Numărul lor la un om matur și
sănătos atinge 3.8 x 109- 9.0 x 109 într-un litru de sânge. Menționăm însă, că numărul lor poate
varia esențial: creșteri (leucocitoze) fiziologice apar în sarcină, efort fizic, digestie, emoții și alte
stări de predominanță a sistemului vegetativ simpatic. Leucocitozele patologice apar în stările
infecțioase acute, subacute sau cronice, leucemii, hemoragii, diabet, neoplasme, febră la pirogeni
și diverse alergii.
Scăderea numărului de leucocite circulante (leucopenia) poate apărea la persoane vârstnice.
Leucopenii patologice apar în bolile infecțioase (febră tifoidă, gripală, rujeolă, oreion, malarie),
în aplaziile medulare prin iradiere sau intoxicație (benzen, piramidon) sau în stresul emoțional.
Aceste valori globale, obținute prin numărători, au doar o semnificație orientativă.
Leucocitele sunt o populație celulară extrem de diversificată morfologic și funcțional.
Examinarea microscopică a sângelui a permis această diferențiere a diferitelor tipuri de leucocite,
a căror clasificare morfofuncțională mai poartă și numele de formulă leucocitară și care ne arată
raportul procentual dintre diverse grupuri de leucocite din sânge.

Tabela nr.6

Formula leucocitară

Leucocite Eozinofile, Bazofile Neutrofile Limfocite, Monocite,

10 9 l % % %
tinere nesegmentate segmentate
%
4.0 - 9.0 1-4 0.-0.5 0 -1 2 -5 55 - 68 25-30 6-8

Leucocitele se pot deplasa liber cu ajutorul pseudopodelor. Trecând din sânge în țesuturi și
organe, leucocitele devin maximum de active. Unele tipuri de leucocite, fagocitând microbi,
218
corpi străini, produsele descompunerii celulelor, asigură reacția de apărare a organismului,
participă la formarea imunității celulare și hormonale.

Trombocitele

Denumite și plachete sanguine, trombocitele sunt elemente acelulare, care aflându-se în

circulație, joacă un rol important în procesele de hemostază. Prin hemostază se înțelege
ansamblul mecanismelor prin care organismul se apără împotriva hemoragiilor.
În sângele proaspăt trombocitele au forma unor corpusculi mici și transparenți, rotunzi, ovali,
fuziformi sau cu o formă neregulată. Ele prezintă fragmente de citoplasmă a unor celule
gigantice, așa numitele megacariocite.
Într-un frotiu de sânge, de regulă, le vedem grupate, fapt care se datorește capacității
trombocitelor de a se aglutina. De aceea aprecierea numărului lor este dificilă și s-a ajuns la
concluzia, că un litru de sânge conține de la 200 x 109 până la 300 x 109 trombocite.
După cum a fost menționat, trombocitele participă la procesul de coagulare a sângelui.
Această funcție este determinată de capacitatea lor de a se dezintegra rapid, de a forma
conglomerate în jurul cărora apar filamente de fibrină. În procesul de coagulare a sângelui
trombocitele elimină un întreg șir de substanțe (fosfolipide, lipoproteine ș.a). Durata vieții
trombocitelor este de 5-8 zile.

Coagularea sângelui

Coagularea sângelui face parte din hemostază și este un proces enzimatic complex, prin care
fibrinogenul solubil din plasmă se transformă într-o rețea de fibrină, în ochiurile căreia se fixează
elementele figurate din sânge. Desfășurarea normală a acestui proces este garantată de echilibrul
ce se stabilește între acțiunea factorilor activatori (procoagulanți) și inhibitori (anticoagulanți).
Procesul de coagulare poate fi declanșat prin : contactul sângelui cu suprafețe rugoase la
scoaterea sa din organism, alterarea traumatică sau degenerativă a peretelui vascular,
dezechilibrele cuplului activatori/ inhibitori.
Sistemul de coagulare a sângelui protejează organismul de hemoragii. Pe de altă parte
coagularea sângelui în interiorul sistemului vascular poate avea consecințe foarte grave
(tromboflebită, infarct). Pentru a evita coagularea nedorită, în sânge se conține un alt sistem -
sistemul anticoagulant. În ficat și plămâni se produce o substanță anticoagulantă - heparina,
aceasta fiind în stare să inactiveze trombina.
Sângele conține și cel de al treilea sistem, care poate să dizolve fibrina deja formată. După ce
cheagul sangvin și-a exercitat funcția, astupând vasul și oprind hemoragia, el urmează a fi
îndepărtat, deoarece acum împiedică cicatrizarea ranei. În asemenea cazuri, în plasma sângelui
își face apariția plasmina, care e în stare să dizolve trombul.

Grupele sangvine

În 1901 K.Landsteiner a descoperit că în sângele oamenilor sănătoși pot să se conțină

substanțe capabile să provoace aglutinarea (încleierea) eritrocitelor la alți oameni. Studierea
aglutinării eritrocitelor unui om în plasma sau serul sangvin al altui om a creat baza științifică
pentru importanta măsură curativă - transfuzia de sânge. Transfuzia de sânge sau hemotransfuzia
se face în hemoragii considerabile, în unele intoxicații (în special, când este tulburată capacitatea
hemoglobinei de a fixa oxigenul), când e redus conținutul de hemoglobină în sânge și în multe

219
alte indicații medicale. În trecut încercările de a face transfuzie de sânge se terminau deseori cu
moartea bolnavului sau provocau tulburări grave în organism. Transfuzia de sânge are consecințe
grave atunci când eritrocitele din sângele donatorului (omul care dă sânge) sunt aglutinate din
plasma sangvină a recipientului (omul căruia i se face transfuzia). Aceasta se întâmplă în
cazurile, când eritrocitele sângelui introdus conțin substanță aglutinabilă aglutinogenul, iar
plasma recipientului - substanță aglutinantă aglutinina. În urma aglutinării eritrocitelor și
hemolizei lor ulterioare apare șocul hemotransfuzional, care poate provoca moartea.
În eritrocitele sângelui uman I. Ianschi și K. Landsteiner au găsit doi factori aglutinabili:
aglutinogenul A și aglutinogenul B, iar în plasmă - doi factori aglutinanți : aglutinina α și
aglutinina β. În sângele omului nu se găsesc niciodată concomitent aglutinogenul A cu
aglutinina α, și aglutinogenul B cu aglutinina β; de aceea în organism nu se produce aglutinarea
eritrocitelor proprii.
Pe baza prezenței sau absenței aglutinogenilor în eritrocite și aglutininelor sângele oamenilor
a fost împărțit în 4 grupe.
După clasificarea lui Iansky, la persoanele din grupa I eritrocitele nu conțin aglutinogene, iar
plasma conţine aglutininele α și β. La persoanele din grupa II eritrocitele conțin aglutinogenul A,
iar plasma aglutinina β. La persoanele din grupa III eritrocitele conțin aglutinogenul B, iar
plasma - aglutinina α. La persoanele din grupa IV eritrocitele conțin aglutinogenele A și B, iar
plasma nu conține aglutinine.

Tabela nr.7
Grupa eritrocitelor
Grupa serului
I (0) II (A) III (B) IV (A,B)

I (α și β) - + + +
II (β) - - + +
III (α) - + - +
IV (0) - - - -

În tabelul Nr. 7 se arată dacă apare aglutinarea (este notat cu semnul +) la amestecarea
eritrocitelor și a serului sangvin la oamenii de diferite grupe.
Grupa sangvină se determină prin amestecarea unei picături de sânge a omului cercetat cu
serurile standarde, care conțin anumite aglutinine. Pentru aceasta e suficient să avem 2 seruri din
grupa II și III, fiindcă la amestecarea acestor seruri cu eritrocitele (sau sângele) persoanei
cercetate rezultatele aglutinării sau lipsa ei dau posibilitatea de a determina orice grupă sangvină
(Fig. Nr.58).

Fig .58 . Determinarea grupelor sangvine

Sus poziția pe lama de sticlă a 2 picături de sânge cercetat și a picăturilor de ser din grupele
II și III. Cu cifre romane sunt notate grupele de ser sangvin.

220
1.aglutinarea cu ser din grupele II și III
nu se produce - sângele este de grupa I.

2.aglutinarea cu ser din grupa III se

produce - sângele este de grupa II.

3. aglutinarea cu ser din grupa II se

produce - sângele este de grupa III.

4. aglutinarea cu ser din grupele II și

III se produce - sângele este de grupa IV.

Determinarea grupei sangvine are o

mare însemnătate practică pentru clasificarea posibilității transfuziei de sânge. În acest scop e
important să se stabilească numai inaglutinabilitatea eritrocitelor donatorului, deoarece plasma
sângelui introdus, fiind dizolvată de sângele recipientului, nu provoacă aglutinarea eritrocitelor
acestuia. Posesorilor de sânge din grupa I li se poate transfuza numai sânge de grupa I. În schimb
sângele din grupa I poate fi transfuzat tuturor celorlalte grupe. De aceea posesorii primei grupe
sunt donatori universali. Posesorilor de sânge din grupa IV li se poate transfuza sânge din toate
celelalte patru grupe, dar sângele din grupa IV poate fi transfuzat numai posesorilor de sânge din
grupa IV. Posesorilor de sânge din grupele II și III li se poate transfuza sângele din grupele II și
III, precum și sângele din grupa I. Sângele din grupele II și III poate fi transfuzat posesorilor de
sânge din grupa corespunzătoare și, în afară de aceasta, din grupa IV. Aceste raporturi sunt
prezentate pe următoarea schemă.

221
 II

II

IV IV
I I

III

III

Schema posibilităților de transfuzie a sângelui

Săgețile indică căror grupe, în afară de cea omonimă, li se poate transfuza sânge din grupa
respectivă.

În eritrocitele majorităţii oamenilor (85%) mai există încă un factor, descoperit prima dată de
Landsteiner și Weiner în 1940 în sângele maimuțelor (Macacus rhesus), denumit mai apoi factor
rezus (prescurtat Rh). Dacă sângele care conţine acest factor (sângele rezus pozitiv) e transfuzat
unui individ care nu-l posedă (are sânge rezus negativ), în sângele acestuia se formează
aglutinine și hemolizine specifice.
Administrarea repetată a sângelui rezus pozitiv unui asemenea individ poate provoca
aglutinarea eritrocitelor și complicații foarte grave (șoc hemotransfuzional).
O însemnătate deosebită au cazurile când fătul rezus pozitiv se dezvoltă la o mamă cu sânge
rezus negativ. În cazul acesta factorul rezus al fătului difundează prin placentă în sângele mamei,
ceea ce provoacă formarea în sângele acesteia a unor substanțe specifice antirezus, care
difundează prin placentă înapoi în sângele fătului și pot provoca la el tulburări grave în urma
aglutinării și hemolizei eritrocitelor lui. Prin aceasta se explică unele cazuri de mortalitate.
Particularitățile de grupă ale sângelui se transmit prin ereditate și nu se modifică pe parcursul
vieții individului. S-a constatat că cele mai bune rezultate se obțin prin transfuzia sângelui de
aceeași grupă.
Deoarece sângele posedă proprietăţi curative, actualmente în medicina practică se folosesc pe
scară largă hemotransfuziile. Petru a acoperi necesitățile medicinii, societatea stimulează donarea
de sânge.

222
 Sistemul cardiovascular

În sistemul cardiovascular distingem cordul ca organ principal al circulației sangvine,

contracțiile ritmice ale căruia asigură propulsarea sângelui și vasele sangvine. Vasele prin care
sângele iese din cord pentru a fi propulsat spre organe se numesc artere, iar vasele prin care se
realizează aportul sângelui spre cord se numesc vene. Sistemul cardiovascular execută funcțiile
de transportare a sângelui care vehiculează substanțele nutritive și stimulente spre organe și
țesuturi (oxigen, glucoză, proteine, hormoni, vitamine etc.), iar de la organe și țesuturi prin
vasele sangvine (vene) și limfatice realizează drenarea reziduurilor metabolice.
Cordul este un organ cu 4 camere situat în cavitatea toracică. Jumătatea dreaptă a cordului
(atriul drept și ventriculul drept) e separat definitiv de jumătatea lui stângă (atriul stâng și
ventriculul stâng). Atriul drept prin venele cave superioară și inferioară, precum și prin venele
proprii ale cordului primește sânge venos. Trecând prin orificiul drept atrioventricular pe
marginile cărora e racordată valvula dreaptă atrioventriculară (tricuspidă), sângele nimerește în
ventriculul drept, iar de aici în trunchiul pulmonar și în continuare prin arterele pulmonare - în
plămâni. În capilarele pulmonare, aflate în contact nemijlocit cu pereții alveolelor, se realizează
schimbul de gaze dintre aerul inspirat în plămâni și sânge. Asociind oxigenul, sângele arterial
prin venele pulmonare este propulsat în atriul stâng. Trecând apoi prin orificiul atrioventricular
stâng pe marginile căruia e racordată valvula atrioventriculară mitrală (bicuspidă), el este
propulsat în ventriculul stâng și de aici în cea mai mare arteră a corpului numită aortă. Ținânduse
cont de particularitățile de structură și funcție ale cordului, și vaselor sangvine, în corpul uman
distingem două circulații sangvine - marea circulație și mica circulație.
Marea circulație sangvină începe în ventriculul stâng din care pornește aorta și se termină în
atriul drept, în care se varsă venele cavă superioară și inferioară. Prin aortă și ramurile ei sângele
arterial îmbogățit cu oxigen și alte materii se îndreaptă spre toate părțile corpului. La fiecare
organ vine una sau câteva artere. Din organe ies vene care, confluând unele cu altele, formează în
definitivă vasele venoase magistrale ale corpului uman - venele cave superioară și inferioară care
se varsă în atriul drept. Între artere și vene se află partea distală a sistemului cardiovascular -
patul microcirculator care constituie căi sangvine locale la nivelul cărora se realizează corelația
dintre sânge și țesuturi.
Din mica circulație, care începe în ventriculul drept, din care iese trunchiul pulmonar și se
termină în atriul stâng, unde se varsă venele pulmonare, fac parte doar vasele care transportă
sânge venos de la inimă spre plămâni (trunchiul pulmonar) și vasele care transportă sânge arterial
spre cord (venele pulmonare). Din această cauză mica circulație se mai numește și pulmonară.

223
 Fig.59 Schema circulaţiei sangvine. A –
circulaţia sangvină mare, B- circulaţia sangvină mică.

Arterele, care irigă cu sânge pereții corpului se numesc parietale. Arterele organelor interne se
numesc viscerale. Peretele fiecărei artere este alcătuit din trei tunici:
- tunica internă - tunica intimă, care este formată din endoteliu;
- tunica medie - care este formată din celule musculare netede;
- tunica externă - adventiție care este formată din țesut conjunctiv lax.
Penetrând în organ, arterele se ramifică multiplu, până la nivel de arteriole. Venulele, ca ultim
element al patului microcirculator, confluând treptat, sporesc în calibru și formează vene. Printre
vene distingem: de calibru mic, de calibru mediu și de calibru mare. Peretele venei este mai fin
decât la artere. Ca și la artere în peretele venei există trei tunici: internă, medie și externă. Tunica
medie a venei, conține puține celule musculare și fibre elastice, din care cauză pereții venelor
sunt maleabili și lumenul venei pe secțiune nu este hiant. Venele de calibru mic, mediu și unele
de calibru mare comportă valvule venoase. Valvulele lasă să treacă sângele în direcție spre cord,
împiedicând refularea lui în sens opus.
În conformitate cu topografia și poziția venelor în corp și organe ele se împart în superficiale
și profunde. Venele învecinate deseori se unesc prin numeroase anastomoze formând în
ansamblu un plan venos. În genere numărul de vene depășește numărul de artere.

224
 Cordul și vasele sanguine Cordul - cor

Cordul este un organ muscular cav, care propulsează sângele în artere și primește sângele
venos. Cordul este situat în cavitatea toracică împreună cu organele mediastinului mediu. 2/3 din
volumul cordului se află în jumătatea stângă a cavității toracice. Apexul cordului este orientat în
jos, în stânga și înainte, iar baza cordului - în sus și posterior.
Fața anterioară, sternocostală a cordului e mai convexă şi este orientată spre fața posterioară
a sternului și coastelor; cea inferioară - este supraiacentă la diafragm și se numește diafragmală.
Fețele laterale ale cordului sunt orientate spre plămâni și de aceea fiecare din ele se numește
pulmonară.
Masa medie a cordului la bărbat este de 300 gr, la femei - 250 gr.
Pe suprafața cordului distingem șanțul coronar dispus transversal, care constituie limita
dintre atrii și ventricule. Pe fața sternocostală anterioară a cordului se află șanțul interventricular
anterior, iar pe fața inferioară este situat șanțul interventricular posterior. Aceste șanțuri separă
ventriculul drept de cel stâng. Cordul este alcătuit din 4 camere : 2 atrii și 2 ventricule - drepte și
stângi. Atriile primesc sânge din vene și îl propulsează în ventricule; ventriculele propulsează
sângele în artere: ventriculul drept - prin trunchiul pulmonar în arterele pulmonare, iar cel stâng -
în aortă, de la care pleacă artere spre organele interne. Jumătatea dreaptă a cordului conține sânge
venos, iar jumătatea lui stângă - sânge arterial. Aceste jumătăți nu comunică între ele. Fiecare
atriu este unit cu ventriculul respectiv printr-un orificiu atrioventricular (drept și stâng), care se
închid cu valvulele cuspidale. Trunchiul pulmonar și aorta la începutul lor sunt înzestrate cu
valvule semilunare.

225
 Fig.60. Conformaţia externă a cordului.
1 – apexul cordului; 2- ventriculul drept;3 – ventriculul stâng; 4- atriul drept; 5 – atriul stâng: 6 – auricula dreaptă;
7 – auricula stângă; 8 – şanţul coronar; 9 – şanţul interventricular anterior; 10 – trunchiul pulmonar; 11 – vena cavă
superioară; 12 – aorta ; 13- trunchiul brahiocefalic; 14 – artera carotidă comună stângă; 15 – artera subclaviculară
stângă.

Camerele cordului

Atriul drept - are forma unui cub și este înzestrat cu o cavitate suplimentară - auriculul drept.
El este separat de atriul stâng de către septul interatrial, pe care se află o depresiune - fosa ovală.
În atriul drept observăm orificiul venei cave superioare și orificiul venei cave inferioare. Atriul
drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul atrioventricular drept, între acesta și orificiul
venei cave inferioare se află orificiul sinusului coronarian, în care se varsă venele cordului.
Ventriculul drept - este situat spre dreapta și anterior de ventriculul stâng . Este despărţit de
ventriculul stâng prin septul interventricular. În partea de sus a ventriculului există două orificii:
orificiul atrioventricular drept, prin care sângele venos vine în ventricul din atriul drept și
orificiul trunchiului pulmonar, prin care sângele e propulsat în trunchiul pulmonar. Orificiul
atrioventricular drept se închide cu valva atrioventriculară dreaptă (tricuspidă) care este
constituită din 3 cuspide: anterioară, posterioară și septală. În timpul contractării atriilor
cuspidele valvei sunt împinse de curentul de sânge spre pereții ventriculului și nu împiedică
trecerea sângelui în cavitatea ventriculară. Suprafața internă a ventriculului drept conține
trabecule cărnoase și mușchi papilari.
Nemijlocit mai sus de orificiul trunchiului pulmonar în acesta e situată valva trunchiului
pulmonar, alcătuită din trei valvule semilunare - anterioară, stângă și dreaptă. Între peretele
trunchiului pulmonar și fiecare din valvulele semilunare există un reces de dimensiuni mici
numit sinus al trunchiului pulmonar. În timpul contracției musculaturii ventriculului valvulele
semilunare sunt presate de torentul sanguin către peretele trunchiului pulmonar și nu împiedică
propulsarea sângelui din ventricul; la relaxare, când presiunea din cavitatea ventriculară coboară,
sângele în reflux umple sinusurile și redresează valvulele. Marginile lor etanșează și închid
trecerea sângelui în direcția cordului.
Atriul stâng - are o formă cuboidă și este delimitat de atriul drept prin septul interatrial. În
atriul stâng există cinci orificii, dintre care patru din ele sunt orificiile venelor pulmonare, iar al
cincilea este orificiul atrioventricular stâng. Acesta din urmă asigură comunicarea atriului cu
ventriculul omonim. Atriul stâng mai comportă o dilatare - auriculul stâng.
Ventriculul stâng - are o formă conoidă cu baza orientată în sus. În porțiunea superioară a
ventriculului există două orificii: orificiul atrioventricular stâng și orificiul aortei. Primul
încorporează valva atrioventriculară stângă (valva mitrală), alcătuită din două cuspide:
anterioară și posterioară. Pe fața internă a ventriculului se află trabecule cărnoase și mușchi
papilari. Valva aortică, situată la nivelul orificiului aortei este alcătuită din trei valve semilunare:
posterioară, dreaptă și stângă. Între fiecare valvulă și peretele aortei există câte un sinus.

226
 Fig. 61. Structura internă a cordului
1.miocardul ventriculului drept; 2- muşchii papilari; 3- coardele tendinoase; 4- artera coronară dreaptă; 5- septul
interventricular; 6 – orificiul venei cave superioare; 7- fosa ovală; 8- atriul drept; 9 – septul interatrial; 10- atriul
stâng; 11- orificiile venelor pulmonare; 12- artera coronară stângă; 13- valvula atrioventriculară stângă ( mitrală);
14- miocardul ventriculului stâng; 15- orificiul sinusului coronarian.

Structura pereților cordului

Peretele cordului este alcătuit din trei straturi: stratul interior, numit endocard, stratul mediu,
muscular - miocard și stratul extern - epicard, care constituie foița viscerală a tunicii seroase a
cordului, adică a pericardului.
Endocardul - tapetează din interior cavitatea cordului și acoperă mușchii papilari împreună
cu coardele lor tendinoase. Toate valvele cordului sunt formate din duplicaturi de endocard.
Miocardul - este format din țesut muscular striat. Acest strat asigură contracția ritmică
deplină a atriilor și ventriculelor.
Grosimea miocardului e minimală în atrii și maximală în ventriculul stâng. Miocardul atriilor
este definitiv separat de miocardul ventriculelor. Sincronia contracțiilor miocardului este
asigurată de sistemul conductil al cordului, care este unic pentru atrii și ventricule.
Epicardul - aderă intim la miocard din exterior și constituie foița viscerală a pericardului
seros. Epicardul acoperă cordul, porțiunile inițiale ale părții ascendente ale aortei și trunchiului
pulmonar, porțiunile terminale ale venelor cave și pulmonare. Pe suprafața acestor vase
epicardul trece în foița parietală a pericardului seros.

227
 Sistemul conductil al cordului

Reglarea și coordonarea funcției contractile a cordului e realizată de sistemul conductil. El

este constituit din fibre musculare atipice alcătuite din miocite cardiace conductile, inervate
puternic, care posedă facultatea de a conduce excitația de la nervii cordului spre miocardul
atriilor și ventriculelor. Centrele sistemului conductil al cordului sunt alcătuite din doi noduli:
1. nodulul sinoatrial, situat în peretele atriului drept, între orificiul venei cave superioare și
auriculul drept; de la acest nodul pornesc ramuri spre miocardul atriilor;
2. nodulul atrioventricular, situat în septul interatrial. Posterior acest nodul trece în
fasciculul atrioventricular, care leagă miocardul atriilor cu miocardul ventriculelor. La
nivelul septului interventricular acest fascicul se împarte în doi pedunculi, drept și stâng.
Ramificațiile terminale ale fibrelor sistemului conductil al cordului, care sunt de fapt
extremitățile răsfirate ale acestor pedunculi, se inseră în miocardul ventriculelor.

Fig.62. Sistemul conductil al cordului.

1 – nodulul sinoatrial; 2- nodulul atrioventricular; 3 – fasciculul atrioventricular; 4 – pedunculii drept şi stâng ai
fasciculului atrioventricular; 5 – fibrele Purkinje.

Vasele sangvine ale cordului

Cordul se alimentează cu sânge arterial prin arterele coronare dreaptă și stângă. Ambele
artere coronare pornesc de la aortă, ceva mai sus de nivelul valvelor semilunare și se îndreaptă în
șanțul coronar al cordului, care desparte atriile de ventricule. Ramurile ambelor artere
anastomozează atât la nivelul șanțului coronar, cât și în regiunea vârfului cordului. În toate

228
straturile peretelui cardiac arterele se ramifică treptat în vase mai mici și, în fine, formează
rețeaua capilară, care asigură realizarea schimbului de gaze și nutriția organului. Capilarele
continuă cu venule, iar acestea confluând formează venele cardiace proprii, care se varsă în
sinusul coronar. Sinusul coronar, la rândul său, varsă sângele în atriul drept.
Obliterarea unui sau mai multor vase sangvine ce alimentează mușchiul cardiac cu un tromb,
cu depuneri aterosclerotice sau în rezultatul constricției spasmodice, este foarte periculoasă,
deoarece încetează alimentarea miocardului. Dacă sectorul alimentat de vasul obliterat este mare,
timp de câteva minute poate surveni moartea pacientului în urma unui infarct acut al miocardului.

Fig.63. Vasele sangvine ale cordului.

1-artera coronară dreaptă; 2-artera coronară stângă; 3-trunchiul pulmonar; 4-auricula dreaptă; 5-auricula
stângă; 6-vena cavă superioară; 7-aorta ascendentă; 8-arcul aortei; 9-trunchiul brahiocefalic; 10-artera
carotidă comună stângă; 11-artera subclaviculară stângă.

Nervii cordului

Cordul primește inervație senzitivă, simpatică și parasimpatică. Fibrele simpatice care intră în
componența nervilor cardiaci poartă impulsuri care accelerează ritmul contracțiilor cardiace și
dilată lumenul arterelor coronariene. Fibrele parasimpatice (parte constitutivă a ramurilor
cardiace ale nervilor vagi) conduc impulsuri, care reduc cadența ritmului cardiac și îngustează
lumenul arterelor coronare. Fibrele senzitive de la receptorii peretelui și vaselor lui intră în
componența nervilor cardiaci și ramurilor cardiace corelate cu centrele respective ale encefalului
și măduvei spinării.

Topografia cordului

229
 Limitele cordului se proiectează pe peretele anterior al cutiei toracice în felul următor: limita
superioară corespunde marginilor superioare ale cartilajelor costale III; limita stângă trece în
formă de arc de la cartilajul coastei III din stânga până la proiecția apexului (vârfului) cordului,
care se localizează în spațiu intercostal V din stânga, cu 1-2 cm mai medial de linia
medioclaviculară stângă; limita dreaptă se proiectează cu 2 cm mai lateral de marginea dreaptă a
sternului; limita inferioară se extinde de la marginea superioară a cartilajului coastei V din
dreapta până la vârful inimii.
Limitele limitrofe ale cordului pot varia în raport cu vârsta, apartenența de sex și
particularităţile constituționale individuale. Astfel, la copiii în vârstă de până la 1 an apexul
cordului se proiectează nu medial, ci cu 1 cm mai lateral de linia medioclaviculară stângă, în
spațiul intercostal IV. La nou - născut cordul se situează aproape dispus orizontal. În afecțiunile
cordului, în special în viciile cardiace, se constată lărgirea cavităților cordului și respectiv,
modificarea limitelor organului.

Fiziologia cordului

Circulația sângelui

Activitatea sistemului organelor de circulație sangvină a inimii și vaselor asigură mișcarea

continuă a sângelui prin organism. Datorită acestei mișcări se realizează diversele funcții de
transport ale sângelui.
Propulsat prin vas, sângele parcurge o cale complicată - circulațiile mare și mică, fapt
menționat anterior. Circulația sângelui prin vase e condiționată de activitatea inimii. La
contractarea miocardului ventriculelor sângele refulează din cord în aortă și în trunchiul
pulmonar. Mișcarea ulterioară a sângelui prin vase și revenirea lui în inimă se datorește faptului
că presiunea sangvină din arterele mari e cu mult mai mare decât cea din arterele mici, iar
presiunea din arterele mici e mai mare decât în capilare, în care presiunea e mai mare decât în
vene și atrii. Prin urmare, pe tot parcursul torentului circulator există o diferență de presiune care
determină circulația sângelui în sistemul vascular: sângele curge din vasele în care presiunea e
mai mare în vasele în care presiunea e mai mică. Scăderea treptată a presiunii de la artere spre
capilare și vene se datorește faptului că energia presiunii sangvine, generate de cord, se consumă
pentru învingerea rezistenței în deplasarea sângelui prin vase, această rezistență depinde de
frecarea particulelor de lichid atât de pereții vaselor, cât și între ele, precum și de dilatarea
patului vascular.

Ciclul cardiac

Funcția cordului constă în pomparea ritmică în artere a sângelui ce vine spre el din vene.
Această funcție se realizează datorită contractărilor și relaxărilor ritmice alternative ale fibrelor
musculare, ce formează pereţii atriilor și ventriculelor. Contracția miocardului acestor segmente
ale cordului se numește sistolă, iar relaxarea lui - diastolă.
Sistola și diastola atriilor și ventriculelor în condiții fiziologice normale sunt coordonate între
ele într-un anumit fel și constituie ciclul cardiac. Fiecare ciclu începe cu sistola atriilor. Sistola
atriilor durează 0.1 sec., ritmul contracțiilor cardiace fiind de 75 pe minut. După terminarea
sistolei atriilor începe sistola ventriculelor. În acest timp atriile se află în stare de diastolă, care
durează 0.7 sec.. Ambele ventricule se contractă concomitent și sistola lor durează circa 0.3 sec..
230
Apoi urmează diastola ventriculelor, care durează circa 0.5 sec. La sfârșitul diastolei
ventriculelor, cu 0.1 sec. înainte de terminarea ei, începe o nouă sistolă a atriilor și un nou ciclu
cardiac.

Proprietățile fiziologice de bază ale miocardului

Miocardul, ca și orice mușchi, are trei proprietăți fundamentale:

- excitabilitatea, adică capacitatea de a reacţiona în mod specific la acțiunea
excitanților;
- contractibilitatea, adică proprietatea de a se contracta:
- conductibilitatea, adică capacitatea de a conduce excitația.
În afară de aceasta inima mai posedă capacitatea automatismului ritmic. Prin automatism se
înțelege capacitatea unui organ, țesut sau celule de a se excita sub influența impulsurilor ce apar
în ele înseși fără participarea excitanților externi.

Electrocardiografia ca metodă de cercetare a dinamicii excitației în inimă

Apariția și propagarea excitației în inimă pot fi studiate prin înregistrarea modificărilor

electrice de pe suprafața corpului în urma activității cardiace. Când între porțiunile excitate și
cele neexcitate ale inimii apare o diferență de potențiale electrice, liniile forței electrice se
propagă prin tot corpul, ceea ce permite de a înzestra curbele tipice ale oscilațiilor de potențiale,
aplicând electrozii în diferite puncte ale corpului. Această metodă de cercetare a activității
electrice cardiace a fost denumită electrocardiografie, iar undele înregistrate cu ajutorul
eielectrocardiogramă.
Electrocardiografia este aplicată pe larg în medicină ca o metodă diagnostică, ce permite de a
constata caracterul unei serii de tulburări ale activității cardiace.
Pe electrocardiogramă în fiecare ciclu cardiac deosebim undele P, Q, R, S și T. Unda P arată
excitația atriilor. Complexul undelor Q, R, S, T arată modificările electrice condiționate de
excitația ventriculelor; undele Q, R, S caracterizează perioada inițială a excitației ventriculare,
iar unda T- perioada finală.

231
 Fig. 61. Electrocardiograma

Electrocardiograma ne permite să pătrundem în mecanismul abia perceptibil al tulburărilor

propagării excitației în inimă și constituie o metodă inadmisibilă de cercetare clinică. Astfel după
intervalul dintre începutul undei P și unda Q pe electrocardiogramă putem judeca dacă excitația
se propagă de la atriu spre ventricul cu o viteză normală. În condiții normale acest interval este
egal cu 0.12- 0.18 sec. Durata totală a undelor Q, R, S variază între 0.06- 0.09 sec.

Modificările ritmului activității cardiace

Electrocardiografia ne dă posibilitatea să analizăm detaliat modificările ritmului cardiac. În

condiții normale frecvența contracțiilor inimii este în medie de 60 - 80 pe minut. Însă deseori se
constată o încetinire a ritmului cardiac - bradicardia, când frecvența contracțiilor cardiace este
de 40 - 50 pe minut, și o accelerare a ritmului - tahicardia, când frecvența contracţiilor cardiace
depășește de 90- 100 și ajunge până la 150 și mai mult pe minut. Bradicardia poate fi întâlnită
deseori la sportivi în stare de repaus, iar tahicardia - în cazul unui efort muscular intens și în stări
emoționale.
În unele stări patologice ale cordului, ritmul normal este tulburat episodic sau regulat de o
sistolă intercalată extraordinar, numită extrasistolă.

Manifestările mecanice și acustice ale activității cardiace, şi metodele de cercetare a lor

Contracțiile cardiace sunt însoțite de o serie de manifestări mecanice și acustice, la

înregistrarea cărora se poate căpăta o închipuire despre dinamica contracției inimii.
Activitatea inimii este însoțită de fenomene acustice, numite zgomote cardiace, care pot fi
auzite, dacă aplicăm pe cutia toracică în partea stângă, la nivelul coastei IV-V, urechea sau tubul
acustic - fonendoscopul sau stetoscopul. În cazul acesta se aud două zgomote: primul apare la

232
începutul sistolei ventriculare, iar al doilea - la începutul diastolei lor. Primul zgomot e mai surd,
mai prelungit și mai jos decât al doilea - scurt și înalt.
Analiza detaliată a zgomotelor cardiace a devenit posibilă datorită folosirii aparatelor
electronice. Dacă aplicăm pe pieptul persoanei examinate un microfon sensibil, unit cu un
amplificator și un oscilograf putem înregistra zgomotele cardiace în formă de curbe, înscrise pe o
hârtie sau fotopeliculă mobilă. Metoda aceasta se numește fonocardiografie. Pe curbele
înregistrare în felul acesta, în afară de primul și al doilea zgomot, ce sunt auzite cu urechea, se
mai constată deseori două zgomote cardiace mai slabe - al treilea și al patrulea. Primul zgomot e
cauzat de ondulațiile valvulelor atrioventriculare. Aceasta are loc în timpul fazei de contracție
izometrică și la începutul fazei de expulzare rapidă a sângelui din ventricule. Al doilea zgomot
cardiac apare din cauza închiderii valvulelor semilunare în momentul, când după terminarea
sistolei ventriculelor, presiunea din ele devine mai mică decât cea din aortă și din artera
pulmonară. Sângele, îndreptându-se înapoi spre inimă, întâlnește în calea sa valvulele semilunare
și le închide cu putere provocând fluctuațiile lor. Zgomotul al treilea apare peste 0.11- 0.18 sec.
după terminarea zgomotului al doilea în urma ondulațiilor peretelui cardiac în momentul
umplerii rapide a ventriculelor cu sânge. Zgomotul al patrulea precede pe primul și-i cauzat de
undulaţiile pereților ventriculelor în momentul umplerii lor suplimentare cu sânge în sistola
atriilor.

Presiunea arterială a sângelui

Metodele ce se folosesc pentru determinarea presiunii sangvine la om se bazează pe

măsurarea presiunii, la care trebuie supus peretele vasului dat pentru a opri circulația sângelui
prin el. Pe brațul persoanei examinate se aplică manșeta de cauciuc, care servește pentru a opri
pomparea aerului și un manometru. La pomparea aerului în manșetă, ea presează inelar brațul,
iar manometrul indică mărimea acestei presiuni. În acest scop se ascultă zgomotele ce apar în
arteră spre periferie de manșeta aplicată pe braț. În artera necomprimată zgomotele, de obicei, nu
se aud. Dacă mărim presiunea în manșetă mai sus de nivelul presiunii arteriale sistolice, torentul
sangvin în sistolă trece porțiunea comprimată și răzbate mai jos de manșetă. Lovitura de peretele
arterei a porției de sânge, care se mișcă prin porțiunea comprimată cu viteză și energie cinetică
mare, produc un sunet auzit mai jos de manșetă. Presiunea din manșetă, în cadrul căreia apar
primele zgomote, corespunde presiunii maxime, adică sistolice. În urma scăderii ulterioare a
presiunii în manșetă apare un moment, când presiunea devine mai mică decât cea diastolică și
sângele începe să curgă prin arteră atât în sistolă, cât și în diastolă. În acest moment zgomotele
din arteră mai jos de manșetă dispar. După presiunea din manșetă apreciem mărimea presiunii
minime, adică diastolice.
În practica medicală presiunea arterială se măsoară, de obicei, în artera brahială și este egală
în medie cu 120 - 80 mm Hg.

Pulsul arterial

Ondulațiile ritmice ale peretelui arterial condiționate de creșterea presiunii sistolice în artere,
se numește puls arterial. Pulsația arterială este accesibilă palpării la nivelul arterelor situate pe
oase (artera radială, artera temporală superficială, artera dorsală a piciorului etc.). Medicii
examinează pulsul de obicei pe artera radială. Palpând și numărând undele pulsației se poate
determina frecvența, forța contracțiilor cardiace și gradul de elasticitate a arterelor. La un om
sănătos pulsul e ritmic, adică loviturile lui succed peste intervale egale de timp. În unele afecțiuni
ale cordului se constată tulburări ale ritmului activității cardiace - aritmia (puls aritmic).
233
 Vasele sangvine ale circulației mici

Trunchiul pulmonar

Trunchiul pulmonar începe din ventriculul drept, ascendează oblic în sus și spre stânga și, sub
arcul aortei se ramifică în arterele pulmonare dreaptă și stângă, care se îndreaptă spre plămânii
respectivi.
În plămân, artera pulmonară se împarte în ramuri lobare și segmentare, care se ramifică
împreună cu bronhiile în segmentele pulmonare respective, formând rețeaua capilară a
alveolelor. Aici se realizează schimbul de gaze. Din rețeaua capilară încep afluenții venelor
pulmonare. Venele pulmonare se formează din venele intersegmentare. Din fiecare plămân ies
câte două vene pulmonare (superioară și inferioară), acestea vărsându-se în atriul stâng. De la
locul ramificării trunchiului pulmonar spre fața concavă a arcului aortei se extinde un fascicul de
țesut conjunctiv - ligamentul arterial, care prezintă ductul arterial (Botallo) obliterat. Până la
nașterea fătului acest duct conduce sângele din trunchiul pulmonar în aortă.

Arterele circulației sangvine mari

Aorta

Aorta este cel mai mare vas arterial. Ea pornește din ventriculul stâng al cordului,
împărținduse în trei porțiuni: aorta ascendentă, arcul aortei, aorta descendentă. Aorta ascendentă
începe cu o dilatare - bulbul aortei. Ea măsoară în lungime circa 6 cm. Posterior de manubriul
sternal aorta ascendentă continuă cu arcul aortei, care se îndreaptă în urmă și spre stânga și,
trecând deasupra bronhiei stângi, prelungește cu aorta descendentă. Aorta descendentă trece prin
mediastinul posterior, străbate diafragmul prin hiatul aortic şi în cavitatea abdominală se situează
anterior de coloana vertebrală. Până la nivelul diafragmului aorta descendentă se numește aortă
toracică, iar sub diafragm - aortă abdominală. La nivelul vertebrei lombare IV aorta lansează
arterele iliace comune (dreaptă și stângă) și în cavitatea bazinului prelungește cu un vas subțire -
artera sacrală mediană.

234
 Fig. 62. Aorta şi ramurile ei.
1-aorta ascendentă; 2- arcul aortei; 3-artera subclaviculară dreaptă; 4-artera carotidă comună dreaptă; 5- artera
vertebrală (din dreapta); 6-artera carotidă comună stânga; 7- artera axilară ( din stânga): 8-artera brahială ( din
stânga): 9- aorta toracică; 10-aorta abdominală; 11-artera iliacă comună dreaptă; 12-artera iliacă comună stângă; 13-
artera sacrală mediană.

Ramurile aortei

I. Aorta ascendentă
1. artera coronară dreaptă
2. artera coronară stângă
II. Arcul aortei
1. Trunchiul brahiocefalic
2. Artera carotidă comună stângă
3. Artera subclaviculară stângă
III.Aorta descendentă
Aorta toracică
1. Ramurile bronșice
2. Ramurile esofagiene
3. Ramurile mediastinale
235
 4. Ramurile pericardice
5. Arterele intercostale posterioare
6. Arterele diafragmatice superioare
Aorta abdominală
A. Ramurile viscerale
a. Ramuri impare:
1. Trunchiul celiac
2. Artera mezenterică superioară
3. Artera mezenterică inferioară
b. Ramuri pare:
1. Arterele suprarenale medii
2. Arterele renale
3. Arterele testiculare sau ovariene
B. Ramurile parietale
1. Arterele diafragmatice inferioare
2. Arterele lombare
C. Ramurile terminale
1. Arterele iliace comune
2. Artera sacrală mediană

Ramurile aortei ascendente

Arterele coronare dreaptă și stângă încep de la aortă, la nivelul valvulelor semilunare ale
valvei aortei. Aceste artere vascularizează cordul.

Ramurile arcului aortei

De la fața convexă a arcului aortei încep:
1. trunchiul brahiocefalic
2. artera carotidă comună stângă
3. artera subclaviculară stângă
Artera carotidă comună dreaptă începe de la trunchiul brahiocefalic, iar cea stângă - de la
arcul aortei. Ambele artere ascendează de o parte și de alta a traheii și esofagului, ramificându-se
la nivelul marginii superioare a cartilajului tiroid în arterele carotide interne și externe.
Artera carotidă externă alimentează cu sânge regiunile gâtului și capului.
Artera carotidă externă lansează pe traiectul său următoarele ramuri anterioare: artera tiroidă
superioară spre glanda tiroidă și laringe; artera linguală spre limbă și glanda submandibulară;
artera facială ocolește marginea mandibulei și făcându-și apariția în regiunea feței se îndreaptă
spre unghiul gurii, aripa nasului și unghiul medial al ochiului, vascularizând peretele faringelui și
amigdala palatină, glanda submandibulară și regiunea feței. Grupul posterior de ramuri ale
arterei carotide externe este constituit din artera occipitală, care alimentează pielea și mușchii
regiunii occipitale, și din artera auriculară posterioară, care se îndreaptă spre pavilionul urechii
și conductul auditiv extern. De la suprafața medială a arterei carotide externe pornește artera
faringiană ascendentă, care alimentează cu sânge peretele faringelui. Lansând aceste ramuri,
artera carotidă externă se ridică în sus, străpunge glanda parotidă și posterior de ramura
mandibulei se împarte în ramuri terminale: artera temporală superficială, situată subcutan în
regiunea temporală, și artera maxilară, care traversând fosa infratemporală și fosa

236
pterigopalatină, vascularizează urechea externă, mușchii masticatori, dinții, pereții cavității
nazale, palatul dur și palatul moale, dura mater cerebrală.
Artera carotidă internă ascendează spre baza craniului și trece prin canalul carotid din
cavitatea craniană, situându-se lateral de șaua turcească. Ea lansează artera oftalmică, care
însoțind nervul optic pătrunde în orbită și vascularizează globul ocular cu anexele sale și
mucoasa cavității nazale, anastomozând cu ramurile arterei faciale.
De la artera carotidă internă mai încep arterele cerebrale anterioară și medie, care
vascularizează fețele medială și externă ale emisferelor cerebrale mari, lansând ramuri în masa
creierului și spre plexurile vasculare. Arterele cerebrale anterioare dreaptă și stângă
anastomozează între ele prin artera comunicantă anterioară.
La baza creierului, arterele carotide interne dreaptă și stângă, anastomozând cu arterele
cerebrale posterioare (ramuri ale arterei bazilare) prin intermediul arterelor comunicante
posterioare, formează un inel arterial închis (cercul Willis).
Artera subclaviculară în partea dreaptă pornește de la trunchiul brahiocefalic, iar în stânga -
de la arcul aortei. Ea ascendează în regiunea gâtului, situându-se în șanțul respectiv al primei
coaste și traversează spațiul interscalen împreună cu trunchiurile nervoase ale plexului brahial.
Ramurile arterei subclaviculare sunt: artera vertebrală - ascendează prin orificiile transversale
ale vertebrelor cervicale până la gaura occipitală mare, prin care pătrunde în cavitatea craniană,
unde confluând cu artera omonimă din partea opusă, formează artera bazilară, situată la baza
creierului. Ramurile terminale ale arterei bazilare sunt arterele cerebrale posterioare, care
participând la formarea cercului arterial alimentează cu sânge lobii occipitali și temporali ai
emisferelor cerebrale. Pe traiectul său, artera vertebrală lansează ramuri spre măduva spinării,
bulbul rahidian și cerebel. De la artera bazilară mai pornesc artere spre trunchiul cerebral și
urechea internă; trunchiul tireocervical prezintă un trunchi arterial scurt, care se împarte în patru
ramuri și alimentează glanda tiroidă, laringele, mușchii gâtului şi ai scapulei; artera toracică
internă coboară pe suprafața internă a peretelui anterior al cutiei toracice și vascularizează
mușchii, glandele mamare, timusul, pericardul și diafragmul, ramura sa terminală extinzându-se
în peretele abdominal până la nivelul ombilicului; trunchiul costocervical se ramifică în muşchii
gâtului şi primelor două spaţii intercostale; artera transversală a gâtului alimentează muşchii
scapulei şi regiunii occipitale.
Artera axilară prezintă continuarea arterei subclaviculare în cavitatea axilară şi la rândul său
prelungeşte cu artera brahială. De la artera axilară pornesc câteva ramuri ce vascularizează
muşchii centurii scapulare, capsula articulaţiei scapulohumerale şi glanda mamară.
Artera brahială este situată în şanţul bicipital medial, împreună cu venele ce o însoţesc şi
nervul median, lansând pe traiectul său ramuri pentru vascularizarea humerusului, muşchilor şi
pielii braţului. La nivelul articulaţiei cotului artera brahială se împarte în artera radială şi artera
ulnară.
Artera radială şi artera ulnară sunt situate pe antebraţ în şanţurile omonime, şi
vascularizează oasele, muşchii şi pielea antebraţului. La nivelul treimii inferioare a antebraţului
artera radială este situată superficial şi fiind uşor palpabilă, serveşte pentru luarea pulsului. În
regiunea mâinii ambele artere anastomozează între ele, formând arcurile arteriale palmare -
superficial şi profund, pe contul cărora se realizează vascularizarea mâinii.

237
 Fig.64. Artera carotidă comună.
1-trunchiul brahiocefalic, 2-artera subclaviculară dreaptă; 3-artera vertebrală; 4-artera bazilară; 5-artera carotidă
comună dreaptă; 6-artera carotidă externă (din dreapta); 7-artera carotidă internă (din dreapta); 8-artera tiroidă
superioară; 9-artera linguală; 10-artera facială; 11-artera oftalmică.

Ramurile aortei descendente

Aorta toracică se situează în stânga coloanei vertebrale, în mediastinul posterior. Ea

lansează ramuri viscerale (spre esofag, trahee, bronhii, pericard) şi ramuri parietale (pentru cutia
toracică şi diafragm). Trecând prin hiatul aortic al diafragmului, aorta toracică continuă cu aorta
abdominală. Aorta abdominală este situată pe peretele posterior, anterior de coloana vertebrală,
având în dreapta sa vena cavă inferioară. De la aorta abdominală pornesc ramuri viscerale şi
parietale. În grupul ramurilor viscerale se disting ramuri pare şi impare. Ramurile impare ale
aortei abdominale sunt:
Trunchiul celiac – prezintă un vas scurt ce porneşte de la aortă la nivelul vertebrei toracice a
XII. El se împarte în trei ramuri : artera gastrică stângă – se îndreaptă spre curbura mică a
stomacului; artera hepatică comună – lansează artera gastroduodenală, pentru vascularizarea
stomacului, duodenului şi capului pancreasului; după aceasta artera se numeşte artera hepatică
proprie şi trimiţând o ramură spre vezica biliară, întră în hilul hepatic împreună cu vena portă. În
ficat artera hepatică proprie se împarte în două ramuri – dreaptă şi stângă, acestea lansând la
rândul lor artere segmentare, iar apoi şi arterele interlobulare; artera lienală – trece de-a lungul
marginii superioare a pancreasului, lansându-i ramuri arteriale şi până la intrarea în hilul lienal
trimite câteva ramuri scurte spre stomac.

238
 Artera mezenterică superioară începe de la aortă, imediat sub trunchiul celiac. Ea pătrunde
în mezoul intestinului subţire şi lansează numeroase ramuri spre intestinul subţire, cec, şi
apendicele vermicular, colonul ascendent şi colonul transvers. Ramurile sale formează
anastomoze arciforme ce se unesc cu ramurile arterei mezenterice inferioare.
Artera mezenterică inferioară porneşte de la aortă, la nivelul vertebrei lombare III şi
alimentează cu sânge colonul descendent, colonul sigmoid şi porţiunea superioară a intestinului
rect. Ramurile sale anastomozează în cavitatea abdominală cu ramurile arterei mezenterice
superioare, iar în cavitatea bazinului mic cu ramurile arterei iliace interne ce vascularizează
intestinul rect.
Grupul ramurilor viscerale pare ale aortei abdominale include următoarele artere: arterele
suprarenale medii; arterele renale medii – pornesc de la aortă sub unghi aproape drept, la
nivelul vertebrei lombare II şi pătrund în hilul rinichilor; arterele testiculare sau arterele
ovariene – prezintă vase subţiri şi lungi ce pornesc de la aortă ceva mai jos de arterele renale şi se
îndreaptă spre glandele sexuale.
Ramurile parietale ale aortei abdominale sunt artere pare. Ele vascularizează diafragmul şi
muşchii peretelui abdominal ( patru perechi de artere lombare).
Continuarea directă a aortei abdominale în bazinul mic este prezentată de un vas subţire –
artera sacrală mediană. Arterele iliace comune dreaptă şi stângă sunt în fond ramuri terminale
ale aortei abdominale.
La nivelul articulaţiilor sacroiliace fiecare dintre aceste ramuri se împarte în artera iliacă
internă şi artera iliacă externă.
Artera iliacă internă coboară în cavitatea bazinului mic, unde lansează ramuri spre pereţii
bazinului şi viscere. Ea vascularizează segmentele mediu şi inferior ale intestinului rect, vezica
urinară, uretra, uterul şi vaginul, prostata, veziculele seminale, ductul deferent şi penisul, muşchii
pereţilor pelvieni, muşchii perineului, muşchii glutei, adductorii coapsei şi articulaţia
coxofemurală.
Artera iliacă externă trece de-a lungul marginii mediale a muşchiului psoas mare până la
nivelul ligamentului inghinal, lansând ramuri spre peretele abdominal anterior. Făcându-şi
apariţia pe coapsă, artera iliacă externă continuă sub denumirea de arteră femurală.
Artera femurală apare pe coapsă sub ligamentul inghinal, fiind situată împreună cu vena
femurală în şanţul anterior al coapsei, apoi prin canalul muşchilor adductori, trece în fosa
poplitee, unde capătă numele de arteră poplitee. La nivelul treimii superioare a coapsei, de la
artera femurală se desprinde artera femurală profundă, care vascularizează femurul, muşchii şi
pielea coapsei. Tot în această regiune încep ramuri subţiri pentru organele genitale externe şi
peretele abdominal anterior.
Artera poplitee trimite ramuri pentru reţeaua arterială a articulaţiei genunchiului, la formarea
căreia mai participă ramurile arterei femurale şi arterei tibiale. La nivelul marginii superioare a
muşchiului soleu ea se împarte în arterele tibiale – anterioară şi posterioară.
Artera tibială anterioară trece prin orificiul membranei interosoase a gambei, vascularizează
muşchii anteriori ai gambei şi continuă pe suprafaţa dorsală a piciorului, numindu-se aici artera
dorsală a piciorului.
Artera tibială posterioară trece între straturile superficiale şi profunde ale muşchilor
posteriori ai gambei, trimiţându-le ramuri musculare. De la această arteră porneşte o ramură de
calibru mare – artera fibulară, care vascularizează fibula şi muşchii laterali ai gambei. În urma
maleolei mediale artera tibială posterioară îşi face apariţia pe suprafaţa plantară a piciorului unde
se ramifică în artera plantară medială şi artera plantară laterală. Acestea împreună cu artera
dorsală a piciorului, realizează vascularizarea piciorului.
Majoritatea arterelor însoţite de venele respective sunt situate în pereţii cavităţilor corpului sau
în cavităţi, deseori sunt adăpostite în şanţuri şi canale formate de muşchi. Însă în anumite locuri
arterele se situează superficial şi pot fi palpate datorită pulsării lor. În locurile localizării
239
superficiale a arterelor acestea pot fi comprimate la oasele adiacente în scopul suspendării
temporare a hemoragiilor.
În interiorul organelor arterele se ramifică în arteriole, care se împart la rândul lor, în
precapilare şi capilare. Capilarele formează reţele tridimensionale, forma şi dimensiunile acestor
reţele fiind determinate de structura şi funcţiile fiecărui organ în parte. Confluând, capilarele
formează postcapilare şi venule.
Arteriolele, precapilarele, capilarele, postcapilarele şi venulele constituie patul microcirculator
al organelor şi ţesuturilor.

Fig.65. Aorta abdominală şi ramurile ei.

1-aorta abdominală; 2-trunchiul celiac; 3-arterele diafragmatice (frenice) inferioare; 4-artera mezenterică superioară;
5-artera mezenterică inferioară; 6-arterele lombare; 7-artera sacrală mediană; 8-artera iliacă comună dreaptă; 9artera
iliacă externă ( din stânga); 10-artera iliacă internă (din dreapta).

Venele circulaţiei sangvine mari

Sângele venos de la toate organele şi ţesuturile se colectează în două vene mari: vena cavă
superioară şi vena cavă inferioară, care se varsă în atriul drept. Tot aici se deschide sinusul
coronar al cordului, în care confluează venele pereţilor inimii. Între venele circulaţiei sangvine
mari un loc deosebit este rezervat sistemului venei porte.
Vena cavă superioară prezintă un trunchi venos scurt şi gros, situat în cavitatea toracelui în
dreapta aortei ascendente. Ea se formează la confluarea venelor brahiocefalice – dreaptă şi stângă

240
– la nivelul articulaţiei primei coaste cu sternul. Pe parcurs în vena cavă superioară se varsă vena
azigos.
Venele brahiocefalice, dreaptă şi stângă, se formează de fiecare parte la confluarea venei
subclaviculare cu vena jugulară internă. Vena brahiocefalică stângă e mai lungă decât cea dreaptă
aproape de două ori. În venele brahiocefalice se varsă venele tiroide şi venele toracice interne.
Venele capului şi gâtului confluând formează trei perechi de trunchiuri venoase principale:
venele jugulare – interne, externe şi anterioare. Vena jugulară internă, cea mai mare dintre ele,
colectează sângele de la encefal şi părăseşte cavitatea craniului ieşind prin orificiul jugular. În
regiunea gâtului ea trece în componenţa pachetului neurovascular, care mai include artera
carotidă comună şi nervul vag. Afluenţii extracranieni ai venei jugulare interne sunt vena facială,
vena retromandibulară, vena linguală, vena faringiană, venele tiroidiene – medie şi superioară.
Aceste vene colectează sângele de la organele respective din regiunile capului şi gâtului. Vena
jugulară externă îşi ia originea posterior de pavilionul urechii şi colectează sângele de la
pavilionul urechii şi regiunea occipitală; situată subcutan, ea coboară în jos şi se varsă în vena
subclaviculară. Vena jugulară anterioară colectează sângele de la regiunea suprahioidiană a
gâtului, coboară în jos şi se varsă în vena jugulară externă sau în vena subclaviculară.
Venele membrului superior se împart în vene superficiale şi vene profunde. Venele
superficiale sau subcutane, anastomozând între ele, formează reţeaua venoasă, de la care îşi iau
originea două vene subcutane principale ale membrului: vena subcutanată laterală a mâinii
(vena cefalică), care se situează respectiv radiusului şi se varsă în vena axilară; vena subcutanată
medială a mâinii (vena basilică), situată pe partea ulnară a antebraţului, se varsă în vena brahială.
La nivelul cotului aceste vene se unesc prin intermediul unui vas scurt – vena cubitală mediană.
Venele profunde ale mâinii şi ale antebraţului de obicei sunt duble şi însoţesc arterele
omonime. La nivelul braţului se formează două vene brahiale, la confluarea cărora ia naştere
vena axilară. Vena axilară împreuna cu artera respectivă şi nervii plexului brahial, se situează în
cavitatea axilară şi primind câţiva afluenţi continue cu vena subclaviculară.
Vena subclaviculară se situează anterior de artera subclaviculară, fiind despărţită de ea prin
muşchiul scalen anterior. La confluarea venei subclaviculare cu vena jugulară internă se
formează vena brahiocefalică.
Venele cavităţii toracice sunt reprezentate de vena azigos (în partea dreaptă) şi vena
hemiazigos (în stânga), care îşi ia originea în cavitatea abdominală şi se situează apoi în
mediastinul posterior, primind venele intercostale posterioare. La nivelul vertebrei toracice a VII-
a vena hemiazigos întoarce spre dreapta şi se varsă în vena azigos. Vena azigos se varsă la rândul
său în vena cavă superioară . Pe suprafaţa internă a peretelui toracic anterior trec însoţind arterele
respective, venele toracice interne, care încep cu venele peretelui abdominal anterior şi venele
diafragmului, vărsându-se apoi în venele brahiocefalice.
Vena cavă inferioară reprezintă cel mai mare trunchi venos şi se formează la nivelul
vertebrei lombare IV, prin confluarea venei iliace comune – dreaptă şi stângă şi se situează pe
peretele abdominal posterior în dreapta aortei. Perforând diafragmul, ea trece în cavitatea
toracică şi se varsă în atriul drept. Afluenţii venei cave inferioare sunt venele lombare, venele
diafragmatice inferioare şi venele organelor pare – venele renale, suprarenale, testiculare sau
ovariene. La nivelul ficatului în vena cavă inferioară se varsă venele hepatice, acestea realizând
scurgerea venoasă de la ficat.
Venele membrului inferior se împart în vene superficiale subcutane şi vene profunde. Venele
subcutane formează reţele venoase, de la care încep două vene principale: vena safenă mare şi
vena safenă mică.
Vena safenă mare începe anterior de maleola medială, primind afluente din regiunea feţei
plantare a piciorului, apoi ascendează pe suprafaţa medială a gambei şi coapsei şi se varsă în
vena femurală ceva mai jos de ligamentul inghinal.

241
 Vena safenă mică constituie o continuate a venei laterale marginale a piciorului şi,
situânduse pe suprafaţa posterioară a gambei, se varsă în vena poplitee.
Venele profunde, de obicei duble, însoţesc arterele piciorului şi gambei. În fosa poplitee toate
venele profunde confluează formând vena poplitee care prelungeşte cu vena femurală, situată
medial de artera femurală. Vena femurală trece sub ligamentul inghinal în cavitatea abdominală
şi continuă cu vena iliacă externă. La nivelul articulaţiei sacroiliace vena iliacă externă
confluează cu vena iliacă internă, ce colectează sângele de la organele şi pereţii bazinului mic
formând vena iliacă comună.

Sistemul venei porte

Vena portă pătrunde în hilul ficatului împreună cu artera hepatică. Formându-se din vena
lienală şi venele mezenterice – superioară şi inferioară, ea colectează sângele de la organele
impare ale cavităţii abdominale şi-l transportă spre ficat. Aici vena portă se ramifică în vene
segmentare, apoi – în vene interlobulare. În lobulii hepatici numeroase capilare sinusoidale se
formează din arterele şi venele interlobulare şi se varsă în venele centrale, care conduc apoi
sângele în venele hepatice. Acestea la rândul lor, se varsă în vena cavă inferioară.
Între afluenţii venei porte şi afluenţii venelor cave, superioară şi inferioară, în pereţii anteriori
şi posteriori ai abdomenului, precum şi în unele organe (esofag, rect) se formează anastomoze
(porto-cave şi cavo-cave) cărora le revine rolul important de căi colaterale în cazurile când
scurgerea venoasă prin magistralele principale întâmpină dificultăţi.

Factorii ce contribuie la propulsarea sângelui prin vene

Spre deosebire de artere, venele au pereţii subţiri cu tunica musculară slab dezvoltată şi cu un
conţinut redus de ţesut elastic. În consecinţă venele sunt extensibile şi predispuse la colabare.
În poziţia verticală a corpului, reîntoarcerii sângelui spre cord i se opune forţa de
ponderabilitate şi de aceea circulaţia sângelui prin vene este oarecum îngreuiată. Pentru
propulsarea sângelui prin vene, presiunea creată de cord este insuficientă. Presiunea reziduală
chiar la originea sistemului venos, în venule, constituie doar 10 -15 mm Hg.
Există trei factori principali ce contribuie la circulaţia sângelui prin vene: prezenţa valvelor în
vasele venoase, contracţiile muşchilor adiacenţi şi presiunea negativă ce se creează în cutia
toracică. Valvele se localizează în special în venele membrelor şi sunt dispuse în aşa mod că
permit circulaţia sângelui doar în direcţia cordului, împiedicând retropulsarea lui în sens opus.
Contracţiile muşchilor scheletali comprimă pereţii flexibili ai venelor şi propulsează sângele
venos în direcţia cordului. Astfel mişcările active contribuie la intensificarea scurgerii venoase,
iar ortostatismul îndelungat provoacă stagnarea circulaţiei sângelui prin vene şi dilatarea acestor
vase. În cavitatea toracică se menţine o presiune negativă, adică mai scăzută decât presiunea
atmosferică, iar în cavitatea abdominală presiunea este mai ridicată. Această diferenţă de
presiune determină acţiunea de aspiraţie a cutiei toracice, fapt ce contribuie la propulsarea
sângelui prin vene.

Inervaţia vaselor sangvine

242
 Vasele sangvine se află într-o stare de contracţie tonică permanentă. Tonusul arterelor de
calibru mic şi arteriolelor determină diametrul lumenului acestor vase, influenţând astfel nivelul
tensiunii arteriale şi al aprovizionării organelor cu sânge. Reglarea tonusului vascular se
efectuează pe cale neuroumorală.
Vasele sangvine sunt inervate de nervi vasoconstrictori şi vasodilatatori, centrul cărora se află
în bulbul rahidian şi în măduva spinării. Centrul vasomotor principal din bulbul rahidian este
constituit în fond din doi centri diferiţi: centru vasoconstrictor (presor) şi centrul vasodilatator
(depresor). Centrul vasoconstrictor se menţine în tonus permanent şi emite neîncetat impulsuri
către muşchii netezi ai vaselor sangvine, punându-i în stare de contracţie îndelungată. Nervii
vasoconstrictori aparţin sistemului nervos simpatic.
Cel de al doilea centru – centrul vasodilatator, situat în bulbul rahidian îşi manifestă acţiunea
asupra vaselor sangvine prin inhibarea centrului vasoconstrictor, micşorând torentul de impulsuri
constrictoare în direcţia vaselor, acestea în consecinţă, dilatându-se. Aşadar, rolul de frunte în
reglarea lumenului vaselor aparţine centrului presor.
Agenţii umorali sunt în stare să declanşeze atât constricţia, cât şi dilatarea vaselor sangvine.
Din grupul substanţelor vasoconstrictoare menţionăm adrenalina, noradrenalina, vasopresina
(hormon al lobului posterior al hipofizei), serotonina (se produce în encefal şi mucoasa
intestinală ). Dilatarea vaselor sangvine se efectuează sub influenţa unor produse metabolice –
acidului carbonic, acidului lactic şi acetilcolinei, mediator al sistemului nervos. Histamina, ce se
formează în pereţii stomacului şi intestinului, în pielea iritată, în muşchii antrenaţi în travaliul
mecanic, de asemenea dilată arteriolele şi amplifică afluxul de sânge în capilare.

Reglarea activităţii sistemului cardiovascular

În sistemul arterial se menţine un nivel constant al presiunii sangvine, care poate suferi doar
modificări temporare, în raport cu starea funcţională a organismului (muncă fizică, exerciţii
sportive, somn). Nivelul constant al tensiunii arteriale se menţine prin intermediul mecanismelor
de autoreglare.
Autoreglarea prezintă forma principală a corelaţiilor interne în cadrul unui organism. Orice
deviere a oricărui indice al mediului intern provoacă o reacţie în lanţ, care intervine la moment
pentru a restabili constanţa relativă a homeostaziei. Autoreglarea se realizează pe cale
neuroumorală.
În pereţii arcului aortei şi sinusului carotid (regiunea ramificării arterei carotide comune
internă şi externă ) se localizează presoreceptorii – terminaţiuni senzitive, care reacţionează la
modificarea presiunii sangvine. În fiecare sistolă ventriculară tensiunea arterială creşte, iar în
diastolă, când sângele se scurge spre periferie , presiunea scade. Oscilaţiile pulsatile ale presiunii
excită presoreceptorii în care iau naştere serii de impulsuri nervoase. Aceste impulsuri prin fibre
nervoase senzitive (aferente) se propagă în direcţia sistemului nervos central şi ajung până la
centrii inhibitori ai activităţii cardiace în centrul vasomotor, menţinând în ei starea de excitare
permanentă, numită tonus al centrilor.
Ridicarea presiunii în aortă şi artera carotidă amplifică frecvenţa impulsurilor nervoase care se
pot transforma în impulsare continuă, supranumită impulsare ameninţătoare, aceasta ridicând la
rândul sau tonusul nervului vag şi inhibând centrul vasoconstrictor.
De la centrul inhibitor al activităţii cardiace impulsurile sunt conduse prin nervii vagi spre
cord şi inhibă activitatea acesteia. Inhibarea centrului vasoconstrictor este urmată de scăderea
tonusului vascular şi dilatarea vaselor sangvine. Tensiunea arterială revine la nivelul iniţial - se
normalizează. Astfel, prin concursul mecanismului de autoreglare, la om şi animale se menţine în

243
permanenţă un nivel normal al tensiunii arteriale care asigură alimentarea necesară a ţesuturilor
cu sânge.
Reglarea umorală a activităţii sistemului cardiovascular

Schimbarea conţinutului de diverse substanţe în sânge influenţează activitatea sistemului

cardiovascular. Activitatea cardiacă este influenţată de modificarea conţinutului de potasiu şi
calciu în sânge. Creşterea concentraţiei ionilor de calciu amplifică frecvenţa şi forţa contracţiilor
cardiace, ridică excitabilitatea şi conductibilitatea miocardului. Potasiul manifestă o acţiune
opusă. În anumite efecte emotive (furie, frică, bucurie ) glandele suprarenale elimină în sânge
adrenalină, care exercită asupra activităţii sistemului cardiovascular o acţiune similară cu cea
produsă de excitarea nervilor simpatici: intensifică toate funcţiile inimii şi provoacă
vasoconstricţia, ridicând astfel tensiunea arterială. La fel acţionează şi hormonul glandei tiroide –
tiroxina. Hormonul hipofizar vasopresina provoacă constricţia arterelor. Recent în multe ţesuturi
au fost descoperite substanţe cu acţiune vasodilatatoare.

Sistemul limfatic

Sistemul limfatic reprezintă un element constituent al sistemului vascular. Limfa se

deplasează în direcţia vaselor venoase mari din regiunea gâtului, unde se şi varsă în sânge.
Sistemul limfatic prezintă un ansamblu ramificat de vase limfatice, prevăzute pe traiectul său cu
ganglioni limfatici.
Împreună cu venele, sistemul limfatic asigură absorbţia apei şi sărurilor minerale din ţesuturi.
În vasele limfatice se absorb de asemenea soluţiile coloidale ale substanţelor proteice, emulsiile
de grăsimi şi suspensiile de particule eterogene (bacterii, produsele dezagregării celulare etc.)
care nu pot fi absorbite în capilare sangvine.
Originea sistemului limfatic se află la nivelul capilarelor limfatice care reprezintă tuburi
endoteliale închise, formând reţele la nivelul organelor. Capilarele limfatice există în toate
organele, cu excepţia encefalului, măduvei spinării, parenchimului splinei, cartilajelor, sclerei şi
cristalinului globului ocular, placentei. Diametrul capilarelor limfatice depăşeşte mult grosimea
capilarelor sangvine. Din reţelele capilarelor limfatice încep vasele limfatice, care se deosebesc
prin prezenţa valvelor, acestea asigurând circulaţia unilaterală a limfei.
De la reţelele intraorganice ale vaselor limfatice pornesc vasele limfatice eferente, care se
îndreaptă spre ganglionii limfatici regionali, aceştia fiind localizaţi de obicei, în apropierea
organului. Până la vărsarea în ducturile limfatice principale, vasele limfatice ale corpului sunt
întrerupte neapărat de unul sau mai mulţi ganglioni limfatici. Se cunosc însă cazuri când
anumite vase limfatice (ale ficatului, glandei tiroide, esofagului) se pot vărsa direct în ducturile
limfatice, fără a fi întrerupte de ganglioni. Vasele limfatice emergente din ganglioni formează
vase de calibru mai mare care colectează limfa de la anumite regiuni – trunchiuri limfatice.
Distingem trunchiuri limfatice lombare, intestinal, subclaviculare, jugulare şi
bronhomediastinale. Trunchiurile limfatice confluează în două ducturi limfatice, acestea
vărsându-se în vene.
Ductul limfatic toracic începe în cavitatea abdominală prin confluarea a două trunchiuri
lombare. El străpunge diafragmul şi situându-se în mediastinul posterior, ascendează apoi până în
regiunea gâtului şi se varsă în vena subclaviculară stângă. La nivelul regiunii cervicale, în ductul
toracic se varsă trunchiul jugular stâng şi trunchiul bronhomediastinal stâng. Astfel, ductul
limfatic toracic colectează limfa de la membrele inferioare, organele şi pereţii bazinului, organele
cavităţii abdominale şi ale jumătăţii stângi a cavităţii toracice, de la membrul superior stâng şi de
la jumătăţile stângi ale capului şi gâtului.

244
 Ductul limfatic drept măsoară în lungime 10 -12 mm şi se situează în partea dreaptă a
regiunii cervicale. El se formează la confluarea trunchiurilor bronhomediastinale, subclavicular şi
jugular din dreapta, colectează limfa de la jumătăţile drepte ale capului şi gâtului, de la membrul
superior drept, de la partea dreaptă a toracelui şi se varsă în vena subclaviculară dreaptă.
Ganglionii limfatici prezintă formaţiuni rotunjite ovoide, cu aspect de bob sau de altă
configuraţie exterioară având culoarea roză – cenuşie şi dimensiunile de 1-20 mm. La una din
marginile sale, ganglionul limfatic comportă o depresiune – hilul, prin care pătrund arterele,
nervii şi iese vasele limfatice eferente. Vasele limfatice aferente pătrund în ganglion din partea
suprafeţei sale convexe. La exterior ganglionul limfatic este acoperit cu o capsulă densă de ţesut
conjunctiv. De la capsulă, în interiorul ganglionului pătrund septuri fine, care se unesc între ele în
masa ganglionului.
Pe o secţiune a ganglionului limfatic se evidenţiază clar substanţa corticală de culoare mai
închisă şi substanţă medulară. Atât substanţa medulară, cât şi cea corticală sunt constituite din
ţesut reticular care formează, în ansamblu cu trabeculele, stroma ganglionului limfatic. Substanţa
corticală este alcătuită din foliculi limfoizi , care conţin în abundenţă limfocite.
De la foliculii limfatici, spre interiorul ganglionilor se îndreaptă straturi înguste de ţesut
limfoid, numite cordoane foliculare. Între capsula fibroasă şi foliculi, între trabecule şi
cordoanele foliculare se află spaţii libere numite sinusuri. Celulele reticulare ce formează pereţii
sinusurilor manifestă o activitate fagocitară foarte intensă. Cordoanele foliculare, trabeculele şi
sinusurile intermediare constituie substanţa medulara a ganglionului limfatic.
Ganglionii limfatici participă la procesele hematopoetice, exercită funcţia de protecţie şi
reglează direcţiile circulaţiei limfei.
Ţesutul limfoid este foarte sensibil la diverse acţiuni externe şi interne. Aşa de exemplu,
razele Roentgen distrug repede limfocitele, iar introducerea in organism a hormonului glandei
tiroide provoacă hiperplazia ţesutului limfoid. Hormonii corticosuprarenali, de asemenea exercită
o influenţă bine pronunţată asupra gradului de dezvoltare a ţesutului limfoid.
Limfa prezintă un lichid incolor, amintind prin componenţa sa plasma sangvină. Formarea ei
este determinată de transferul continuu de lichid ce conţine substanţe nutritive şi oxigen, din
capilarele sangvine în ţesuturi. În urma acestui proces se formează lichidul tisular. Celulele
elimină în acest lichid produse ale metabolismului. Acestea absorbindu-se parţial în capilarele
sangvine, iar parţial nimerind cu lichidul tisular în capilarele limfatice, formează limfa.
În activitatea intensă a organismului producţia de limfă sporeşte.
Componenţa chimică a limfei, în special conţinutul de proteine, depinde de organele de la care
se scurge limfa. Limfa conţine în medie 3 - 4 % proteine, 0.1% glucoză, 0.9 % săruri minerale. În
organismul omului, timp de 24 ore se produc circa 1.5 l de limfă.

Vasele şi ganglionii limfatici din diferite regiuni ale corpului

Membrul inferior. Vasele limfatice ale membrului inferior se împart în vase superficiale şi
profunde. Vasele limfatice profunde colectează limfa de la oase, articulaţii, muşchii şi fasciile
piciorului, gambei şi coapsei şi se îndreaptă de-a lungul vaselor sangvine şi nervilor spre
ganglionii poplitei şi ganglionii inghinali profunzi. Vasele limfatice superficiale colectează
limfa din piele şi ţesutul adipos subcutan, ascendează paralel cu venele safene (mare şi mică) şi
se varsă în ganglionii limfatici poplitei (parţial) şi în ganglionii inghinali superficiali.
Ganglionii limfatici inghinali sunt ganglionii regionali ai membrului inferior, organelor
genitale externe, perineului şi porţiunii inferioare a peretelui abdominal anterior.
Cavitatea abdominală şi bazinul. Vasele limfatice eferente din ganglionii inghinali urmează
traiectul vaselor iliace externe şi se întrerup parţial de ganglionii limfatici iliaci externi. Vasele
limfatice ce încep de la organele bazinului mic urmează traiectul vaselor iliace interne şi se varsă
245
în ganglionii limfatici iliaci interni. Pe faţa interioară a sacrului se situează ganglionii limfatici
sacrali. De la ganglionii limfatici iliaci interni şi externi, de la ganglionii sacrali vasele limfatice
se îndreaptă spre ganglionii limfatici lombari – un grup de ganglioni situat pe traiectul aortei
abdominale şi venei cave inferioare, care mai colectează limfa de la peretele abdominal posterior.
Vasele limfatice eferente de la ganglionii lombari confluând formează trunchiuri limfatice
lombare – drept şi stâng, care se varsă în porţiunea de origine a ductului limfatic.
Fiecare organ al cavităţii abdominale este înzestrat de obicei cu un grup sau câteva grupuri de
ganglioni limfatici, care colectează limfa de la pereţii sau porţiunile organelor. Aceste grupuri
prezintă ganglionii limfatici regionali ai organelor respective. Vasele limfatice eferente din aceste
grupuri de ganglioni deseori confluează şi se îndreaptă spre ganglionii limfatici celiaci – un grup
mare de ganglioni, situaţi la nivelul detaşării trunchiului celiac de la aortă. Vasele limfatice
eferente ale ganglionilor formează trunchiul intestinal care se varsă în ductul limfatic toracic.
Vasele limfatice ale intestinului subţire situate în mezoul intestinal, la nivelul rădăcinii
mezoului, se varsă în ganglionii mezenterici foarte numeroşi. De la intestinul gros, limfa se
scurge spre ganglionii limfatici colici (drepţi, stângi şi medii), localizaţi în mezocolonul transvers
şi pe traiectul celorlalte porţiuni ale intestinului gros. În regiunea intestinului cec şi în mezoul
apendicelui vermicular se află ganglionii limfatici ileocolici. Vasele limfatice eferente de la
stomac se varsă în ganglionii pilorici, aceştia formând de-a lungul curburilor stomacului şi în
regiunea pilorică lanţuri de ganglioni limfatici. De la splină şi pancreas, limfa se scurge în
ganglionii limfatici pancreatolienali dispuşi pe traiectul arterei lienale. În jurul arterelor renale
sunt situate grupurile de ganglioni limfatici renali. De la ficat, limfa se scurge în diferite direcţii
– spre ganglionii hepatici situaţi în regiunea hilului hepatic, spre ganglionii celiaci, iar de la
segmentele hepatice superioare, vasele limfatice pătrund prin orificiul venei cave inferioare a
diafragmului în cavitatea toracelui şi se îndreaptă spre ganglionii mediastinali anteriori prin
intermediul cărora se pot uni cu ganglioni limfatici cervicali profunzi.
Cavitatea toracică. În cavitatea toracică se disting grupuri de vase şi ganglioni limfatici
parietali şi viscerali. Ganglionii limfatici parietali sunt reprezentaţi de ganglionii parasternali,
situaţi pe traiectul arterei toracice interne, ganglioni intercostali şi diafragmatici, localizaţi de-a
lungul arterelor şi nervilor intercostali şi în regiunea diafragmului. Ganglionii limfatici viscerali
se împart în trei grupuri principale: ganglionii mediastinali anteriori, ganglionii mediastinali
posteriori şi ganglionii traheobronhiali – superiori şi inferiori. Ganglionii mediastinali anteriori,
localizaţi în jurul venei cave superioare, colectează limfa din vasele aferente ale diafragmului
cordului, pericardului, glandei timus, parţial - din vasele limfatice pulmonare şi de la suprafaţa
superioară a ficatului. Ganglionii limfatici mediastinali posteriori se situează de-a lungul aortei
toracice şi esofagului, şi colectează limfa de la organele adiacente. Vasele limfatice eferente ale
ganglionilor mediastinali anteriori se îndreaptă spre trunchiurile bronhomediastinale drept şi
stâng, iar vasele eferente prin ganglionii mediastinali posteriori se varsă în ductul limfatic toracic.
Grupul de numeroşi ganglioni limfatici traheobronhiali – superiori şi inferiori (ai bifurcaţiei) –
este dislocat la nivelul bifurcaţiei traheii. La nivelul hilului pulmonar se află ganglionii limfatici
bronhopulmonali, care colectează limfa de la plămâni. Vasele limfatice eferente de la glandele
mamare, fiind situate pe peretele inferior al toracelui se îndreaptă de-a lungul vaselor sangvine
spre ganglionii axilari din cavitatea axilară, spre ganglionii parasternali şi în direcţia ganglionilor
limfatici din regiunea claviculei.
Membrul superior. Vasele limfatice ale membrului superior, asemenea vaselor membrului
inferior, se împart în vase superficiale şi profunde. Cele profunde colectează limfa de la oase,
articulaţii, muşchi şi fascii, şi se îndreaptă de-a lungul vaselor sangvine profunde spre ganglionii
limfatici axilari. Vasele limfatice superficiale colectează limfa de la piele, ţesutul adipos
subcutan şi urmează traiectul vaselor subcutane, până la ganglionii limfatici cubitali şi axilari. În
ganglionii limfatici axilari se varsă de asemenea limfa de la regiunile adiacente ale toracelui şi
spatelui. Vasele eferente de la ganglionii axilari formează prin confluare trunchiurile limfatice
246
subclaviculare - drept şi stâng care se varsă respectiv în ductul limfatic şi ductul limfatic toracic.
Capul şi gâtul. Vasele limfatice superficiale şi profunde ale capului şi gâtului urmează în fond
traiectul vaselor sangvine, având direcţia de sus în jos. În regiunea occipitală şi posterior de
pavilionul urechii sunt situaţi ganglionii limfatici occipitali şi auriculari posteriori. De la aceşti
ganglioni vasele limfatice descendează de-a lungul marginii posterioare a muşchiului
sternocleidomastoidian spre ganglionii cervicali superficiali localizaţi aici. Din regiunea feţei,
limfa se scurge în ganglionii limfatici buccinatori şi parotidieni, iar apoi – în ganglionii
submentali şi submandibulari. Către aceşti ganglioni se îndreaptă de asemenea vasele limfatice
eferente de la ţesuturile profunde ale feţei, de la gingii, dinţi, limbă, mucoasa bucală şi nazală.
Din ganglionii submentali şi submandibulari, limfa se scurge în ganglionii limfatici profunzi
situaţi pe traiectul pachetului neurovascular cervical. Aici se colectează limfa de la faringe,
laringe, porţiunile superioare ale esofagului şi traheii, de la glanda tiroidă. De-a lungul traheii se
localizează ganglionii traheali , uniţi prin vase limfatice cu ganglionii grupului traheobronhial şi
ganglionii mediastinali. În regiunea cervicală inferioară, vasele eferente de la ganglionii limfatici
cervicali superficiali şi profunzi confluează şi formează de fiecare parte câte un trunchi jugular:
cel stâng se varsă în ductil limfatic toracic, iar cel drept în ductul limfatic drept.

Splina - lien

Splina se localizează în cavitatea abdominală, în regiunea hipocondriacă stângă, la nivelul

coastelor IX – XI. La splină distingem două feţe: una convexă, vine în raport cu diafragmul şi se
numeşte faţa diafragmatică, iar cealaltă vine în adiacenţă cu organele interne (stomacul, rinichiul
stâng,coada pancreasului) şi de aceea se numeşte faţă viscerală. Faţa viscerală a splinei comportă
hilul lienal – locul de intrare şi ieşire a vaselor sale sangvine. Dimensiunile acestui organ depind
în mare măsură de cantitatea de sânge ce se conţine în el.
Din toate părţile splina este tapetată de peritoneu, care concreşte intim cu tunica ei fibroasă.
De la tunica fibroasa pornesc în interiorul organului nişte trabecule de ţesut conjunctiv ale
splinei – trabeculele lienale. Între trabecule se află parenchimul sau pulpa splinei. Distingem
pulpa roşie, situată între sinusurile venoase ale splinei, fiind alcătuită din ochiuri de ţesut
reticular, umplute cu eritrocite, leucocite, limfocite şi macrofagi.
Pulpa albă, formată din noduli limfoizi splenici şi vagine limfoide periarteriale, alcătuite din
limfocite şi din alte celule ale ţesutului limfoid, captive în ochiurile stromei reticulare. Prin
fiecare nodul limfoid trece o arteră centrală.
Splina face parte din organele limfoide deoarece ea produce limfocite care se elimină în
sânge. Pe lângă aceasta, sângele trecând prin splină se eliberează de eritrocitele pe cale de
dezagregare (,,cimitirul eritrocitelor”). Datorită structurii deosebite a patului său vascular, splina
de rând cu alte organe ( ficatul, pielea ) exercită funcţia de rezervor pentru sânge, acumulându-l
în cantităţi considerabile.

Sistemul imun. Imunitatea.

Imunitatea este protecţia biologică a organismului faţă de acţiunea celulelor şi substanţelor

eterogene care pot nimeri în organism din exterior sau pot fi reprezentate de microbi, virusuri,
componente nocive din alimente şi din aer, de ţesuturi moarte şi celule modificate (celule
mutante, celule canceroase) etc.

247
 Sistemul imun include toate organele în care se produc şi se diferenţiază celulele ce
realizează reacţiile de protecţie ale organismului (leucocitele şi plasmocitele). Aceste organe au
fost numite organe limfoide şi sunt constituite din ţesut limfoid. Măduva osoasă roşie (organ al
imunităţii şi hematopoiezei), glanda timus, aglomeraţiile de ţesut limfoid din pereţii organelor
cavitare ale sistemelor digestiv şi respirator (amigdalele, foliculii limfatici solitari şi agregaţi din
intestine şi apendicele vermicular), ganglionii limfatici şi splina – toate sunt organe limfoide.
Sistemul imun este constituit din organe centrale şi periferice. Organele centrale ale imunităţii
sunt reprezentate de măduva osoasă roşie, care produce celulele trunchiulare, acestea
diferenţiindu-se în elemente figurate ale sângelui şi în celule ale sistemului imun, şi glanda timus,
unde se dezvoltă T-limfocitele (limfocite timus – dependente).
O parte din limfocite nimerind în splină şi ţesutul limfoid proliferează (se înmulţesc prin
diviziuni) şi se diferenţiază în B- limfocite şi plasmocite. Circa 10-20 % din numărul total de
limfocite nu se diferenţiază în organele sistemului imun şi de aceea se numesc zero-limfocite.
Deplasându-se cu sângele până la organele periferice ale sistemului imun, limfocitele ocupă în
ele anumite zone.
În anul 1883, I.I.Mecinikov a descoperit şi a descris fagocitoza – mecanismul celular al
imunităţii. I.I.Mecinikov a constatat că leucocitele pot ,, înghiţi” şi digera bacterii, particule mici,
resturi de celule. Fagocitoza este proprie leucocitelor neutrofile, bazofile, eozinofile şi
monocitelor. Monocitele pot migra către focarele de inflamaţie şi aici se transformă în celule
macrofage gigantice. Un leucocit neutrofil poate îngloba până la 25 de bacterii, iar un monocit –
până la 100. Aglomerările de celule moarte, bacterii, leucocite vii şi moarte formează un lichid
vâscos de culoare gălbuie – puroiul. Fagocitoza este un mecanism puternic, dar nu şi unicul
mecanism al imunităţii. În plasma sangvină au fost depistate substanţe bactericide şi antitoxice.
Aşa de exemplu, una din fracţiile de globulină – interferonul inactivează mulţi viruşi; properdina
şi lizocina distrug anumite bacterii, citotoxinele nimicesc celulele canceroase. Aceste substanţe
constituie în ansamblu imunitatea umorală congenitală.
Pe parcursul vieţii, în rezultatul contactelor repetate cu diverşi agenţi patogeni, în organism
apar anticorpi specifici contra agenţilor respectivi, anticorpii realizând imunitatea umorală la
formarea căreia contribuie mult limfocitele. La omul sănătos, în sânge circulă 3g, iar întreg
organismul conţine 1.3 kg limfocite. Limfocitele se deosebesc între ele după funcţii.
Tlimfocitele posedă însuşirea de a recunoaşte în organism substanţele proprii şi cele eterogene.
Pe suprafaţa externă a T-limfocitelor sunt plasaţi receptori care se excită contactând cu proteinele
eterogene. În stare de excitaţie leucocitele elimină enzime care pot dezagrega proteine şi celule
străine (printre acestea pot fi ţesuturile organelor transplantate, celulele tumorilor). B-
limfocitele şi plasmocitele contactând cu antigenul produc anticorpi specifici – globulina imună,
care fixează şi neutralizează proteinele eterogene. Cuplul antigen-anticorp este apoi acaparat şi
digerat de fagocite.
Vaccinele, conţinând antigen specific, preparat din microbi sau viruşi vii, atenuate sau moarte,
fiind introduse în organismul omului, declanşează elaborarea anticorpilor specifici. Astfel se
creează rezistenţa organismului contra anumitor boli infecţioase (rabie, pestă, pojar, tuse
convulsivă etc.) – imunitatea artificială dobândită.

248
 Capitolul X.
Sistemul nervos.

Noţiuni generale
Sistemul nervos este format din totalitatea organelor a căror structură de bază este
reprezentată de ţesutul nervos. Datorită structurilor specifice, sistemul nervos are capacitatea
de a recepţiona informaţii din mediul extern şi intern, de a prelucra aceste informaţii şi de a
elabora comenzi motorii voluntare şi automate sau viscerale, adecvate condiţiilor de mediu
înconjurător, la un moment dat.
Funcţia sistemului nervos constă în dirijarea activităţii diverselor sisteme de organe şi aparate
unite într-un organism integral, în coordonarea tuturor proceselor care decurg în el, în stabilirea
relaţiilor de reciprocitate dintre organism şi mediul ambiant. Renumitul fiziolog I.P.Pavlov
scria: ,,Activitatea sistemului nervos este orientată pe de o parte , spre a unifica şi integra
activitatea tuturor părţilor organismului, iar pe de altă parte – spre a realiza legătura
organismului cu ambianţa, spre a stabili un echilibru dintre organismul ca sistem şi condiţiile
mediului extern.

Clasificarea sistemului nervos

Clasificarea sistemului nervos se realizează conform următoarelor principii:

- După principiul topografic, sistemul nervos e divizat în:  sistem
nervos central
 sistem nervos periferic.
Sistemul nervos central include măduva spinării şi encefalul, compuse din substanţă cenuşie şi
substanţă albă. Substanţa cenuşie a măduvei spinării şi a encefalului reprezintă o aglomerare de
celule nervoase împreună cu cele mai apropiate ramificaţii ale prelungirilor lor, formând nuclei
sau centri nervoşi. Substanţa albă reprezintă fibre nervoase, prelungiri ale celulelor nervoase,
dotate cu teci mielinice (din care cauză ele au o culoare albă). Fibrele nervoase formează căile de
conducere ale măduvei spinării şi ale encefalului şi leagă între ele diverse segmente şi nuclei ai
sistemului nervos central.

249
 Sistemul nervos periferic include rădăcinile, nervii spinali şi nervii cranieni şi ramificaţiile
lor, precum şi ganglionii şi plexurile nervoase, localizate în diverse regiuni ale corpului uman.
- După principiul morfofuncţional , sistemul nervos împarte în două părţi:
 sistemul nervos somatic
 sistemul nervos vegetativ sau autonom.
Sistemul nervos somatic realizează în special inervaţia corpului (somei) şi anume a pielii şi a
muşchilor scheletici(voluntari). Această porţiune a sistemului nervos exercită func iile de
legătură a organismului cu mediul ambiant prin intermediul sensibilităţii cutanate şi a organelor
de simţ. Sistemul nervos vegetativ(autonom) inervează toate viscerele, glandele, inclusiv cele
endocrine, musculatura netedă a viscerelor, pielii, vaselor, cordului şi reglează de asemenea
procesele metabolice din toate organele şi ţesuturile. În plus, sistemul nervos vegetativ, în funcţie
de efectele pe care le are asupra unor teritorii viscerale, stimulatorii sau inhibitorii, mai este
împărţit la rândul lui în două compartimente: simpatic şi parasimpatic. În cadrul fiecăruia din
aceste părţi, precum şi in cadrul sistemului nervos somatic, se disting segmentele central şi
periferic.

Fig.66. Măduva spinării şi encefalul. 1-

encefalul; 2-măduva spinării.

Unitatea morfofuncţională a sistemului nervos este celula nervoasă sau neuronul. În fiecare
neuron deosebim corpul şi prelungirile : axonul şi dendritele. Axonul este o prelungire unică
lungă funcţia căruia constă în propagarea excitaţiei de la corpul celulei spre alţi neuroni sau
organele periferice. Dendritele sunt prelungiri multiple ramificate, funcţia cărora constă în
percepţia impulsurilor venite de la alţi neuroni şi propagarea excitaţiei spre corpul celulei
nervoase. În sistemul nervos central corpurile neuronilor sunt concentrate în substanţa cenuşie a
250
emisferelor cerebrale, formaţiunilor subcorticale, trunchiului cerebral, cerebelului şi măduvei
spinării. Prelungirile neuronilor acoperite cu mielină formează substanţa albă a diverselor
segmente ale encefalului şi măduvei spinării. Celula nervoasă se află în stare de polarizare
dinamică, adică posedă capacitatea de a lăsa să treacă impulsul nervos numai într-un singur sens:
de la dendrite prin corpul celular spre axon. În cadrul sistemului nervos neuronii contactează
reciproc formând lanţuri de neuroni, prin care sunt vehiculate, transmise impulsurile nervoase. În
cadrul lan urilor nervoase diverşi neuroni realizează funcţii diferite. În legătură cu aceasta şi în
conformitate cu caracteristica lor morfofuncţională, se disting următoarele tipuri de neuroni:
1. Neuroni senzitivi, receptori sau aferenţi. Corpii acestor celule nervoase sunt situaţi
totdeauna în afara limitelor encefalului sau a măduvei spinării, adică în ganglionii
sistemului nervos periferic. Una din prelungirile care pornesc de la corpul celulei
nervoase ţine calea spre periferie, în direcţia unui anumit organ în care se termină cu o
anumită terminaţiune nervoasă senzitivă receptor, dotată cu facultatea de a transforma
energia influenţei externe (excitaţiei) în impuls nervos. A doua prelungire se îndreaptă
spre sistemul nervos central (măduva spinării sau trunchiul cerebral) trecând în
componenţa rădăcinilor dorsale ale nervilor spinali sau a nervilor cranieni respectivi. În
funcţie de localizare se disting următoarele varietăţi de receptori:
- exteroreceptorii - culeg excitaţii din mediul ambiant. Sunt localizaţi în tegumente (piele,
mucoasă ) şi în organele senzoriale;
- interoreceptorii - se excită în special cu ocazia modificării componenţei chimice a
mediului intern a organismului şi a presiunii din organe şi ţesuturi;
- proprioreceptorii - percep excitaţiile din mu chi, tendoane, ligamente, fascii, capsule
articulare.
Recepţia, adică perceperea excitaţiei şi declanşarea propagării impulsului nervos prin
conductorii nervoşi spre centrii era clasată de I.Pavlov ca un început al procesului de
analiză.
2. Neuroni de asociaţie, neuroni conectaţi, intercalări, sau neuroni conductori. Ei realizează
transmiterea excitaţiei de la neuronii aferenţi (senzitivi) spre cei eferenţi. Esenţa acestui
proces constă în transmiterea semnalelor culese de către neuronii aferenţi, neuronilor
eferenţi, pentru a fi puse în execuţie în formă de reacţie de răspuns. I.Pavlov a determinat
acest act ca ,,Fenomen de conectare nervoasă”. Neuronii conectaţi (intercalari) sunt situaţi
în limitele sistemului nervos central.
3. Neuroni efectori, eferenţi (motori sau secretori).Corpii lor se află în cadrul sistemului
nervos central (sau la periferie - în ganglionii simpatici sau parasimpatici). Axonii
(neuriţii) acestor celule nervoase în calitate de fibre nervoase ţin calea spre organele
efectoare (conştiente – muşchii scheletici şi inconştiente - muşchi netezi, glande).

Reflexul – forma principală a activităţii nervoase

Reacția de răspuns a organismului la excitarea survenită din mediul extern ori intern ce se
efectuează cu participarea SNC se numește reflex. Calea prin care este condus impulsul nervos
de la receptor la efector (organul în acțiune) se numește arc reflex.
În arcul reflex se deosebesc cinci componente : 1)receptorul; 2) fibra senzitivă, care propagă
excitația spre centrii nervoși; 3) centrul nervos, unde are loc transmiterea excitației de la
celulele senzitive la cele motorii; 4) fibra motorie, care conduce impulsurile nervoase spre
periferie; 5) organul efector – mușchiul sau glanda.

251
 Fig.67. Schema arcului reflex.
1-receptor; 2- neuronul aferent ( senzitiv); 3- neuronul intercalar; 4-neuronul (eferent motor); 5-organul efector
(muşchi); 6-substanţa cenuşie a măduvei spinării; 7-substanţa albă a măduvei spinării: 8- rădăcinile anterioare ale
măduvei spinării; 9- rădăcinile posterioare ale măduvei spinării; 10-nervul spinal.

Orice excitare – mecanică, de lumină, sonoră, chimică, termică – fiind recepționată de

receptor se transformă în impuls nervos care este condus prin fibrele senzitive spre sistemul
nervos central. Aici această informație este prelucrată, selectată și transmisă la celulele nervoase
motorii, care trimit impulsuri nervoase spre organele efectoare, mușchi, glande și provoacă actul
respectiv de adaptare – mișcarea sau secreția. În timpul reacției de răspuns se excită receptorii
organului activ, iar de la aceștia în SNC sosesc impulsuri – informația despre rezultatul obținut.
Organismul viu, ca orice sistem de autoreglare, funcționează după principiul retroconexiunii.
Impulsurile aferente care efectuează retroconexiunea, fie că intensifică și precizează reacţia,
dacă aceasta și-a atins scopul, fie că o întrerup. Astfel, reflexul are loc nu sub formă de arc
reflex, ci prin cerc reflex ( I.P.Pavlov), terminându-se odată cu apariția rezultatului.
Reflexul asigură echilibrarea fină, precisă şi desăvâr ită a organismului cu mediul extern,
precum şi controlul şi reglarea funcţiilor din interiorul organismului. În aceasta şi constă
importanţa biologică a reflexului. El prezintă unitatea funcţională a activităţii nervoase.
Toată activitatea nervoasă se compune din reflexe, cu grad diferit de complexitate, adică ea
este reflectată, provocată de un stimul extern, de un imbold din afară. Principiul reflex al
activităţii nervoase a fost descoperit de marele filozof, fizician şi matematician francez
R.Descartes, în sec. XVII. Importanţa activităţii reflexe a sistemului nervos central a fost
descoperită în deplină măsură în operele clasice ale lui I.M.Secenov, Sherrington, I.P.Pavlov.
Încă în 1863 I.M.Secenov în opera sa epocală ,,Reflexele creierului” a afirmat: ,,După originea
lor toate actele vieţii conştiente şi inconştiente sunt reflexe”.

Clasificarea reflexelor

252
 Se deosebesc mai multe tipuri de reflexe .
1. După importanţa biologică distingem reflexe: alimentare, de apărare, de orientare
(cercetarea condiţiilor schimbătoare ale mediului), sexuale (de perpetuare a speciei).
2. Conform tipului receptorilor la excitarea cărora apar reflexele, acestea se împart în :
exteroceptive, care sunt declanşate de receptori ce recepţionează excitările din mediul
extern – de lumină, sonore, gustative, tactile etc.; interoceptive, care apar în urma
excitării receptorilor organelor interne, -mecano, -termo-, osmo- şi hemoreceptorii
vaselor sangvine şi ai organelor interne, şi proprioceptive, care apar la excitarea
receptorilor situaţi în muşchi, ligamente şi tendoane.
3. În funcţie de organul efector care participă în reacţia de răspuns, avem reflexe:
motorii, secretorii şi vasomotorii.
4. În conformitate cu localizarea centrului nervos principal necesar pentru realizarea
reflexelor, acestea se împart în: medulare - de exemplu, reflexul de micţiune , de
defecare; bulbare, în bulbul rahidian – de tuse, de strănutare, de vomitare;
mezencefalice (în mezencefal) - de redresare a corpului, de păşire; diencefalice (în
diencefal) – termoreglatoare; corticale – reflexele condiţionate.
5. Dependent de durată, distingem reflexe fazice şi tonice. Cele tonice sunt de lungă
durată, decurg ore în şir (de exemplu reflexul static). Orice animal poate să stea în
picioare ore la rând datorită contracţiei îndelungate a muşchilor. Toate reflexele
poziţiei posturale sunt tonice. Ele fixează o anumită poziţie a corpului, iar în cadrul lor
poate avea loc desfăşurarea reflexelor fazice, de scurtă durată, care asigură toate
tipurile de mişcări în muncă, sport etc.
6. Reieşind din gradul de complexitate, reflexele pot fi simple şi complexe. Dilatarea
pupilei la întuneric, extensia gambei când se aplică o lovitură uşoară pe tendon – sunt
reflexe simple. Ca exemplu de reflexe complexe poate servi reglarea activităţii
sistemului cardiovascular, a procesului de digestie. În asemenea cazuri sfârşitul unui
reflex serveşte ca excitant ce cauzează apariţia altui reflex. Apar aşa numitele reflexe
catenare, desfăşurarea cărora poate fi observată în cadrul procesului de digestie.
Propulsarea voluntară a bolului alimentar spre peretele posterior al faringelui provoacă
excitarea receptorilor lui şi declanşarea reflexului de deglutiţie. Hrana nimereşte în
esofag şi provoacă contracţia lui, fapt ce asigură mişcarea bolului alimentar spre
intrarea în stomac. Excitarea segmentului inferior al esofagului duce la deschiderea
sfincterului cardiac al stomacului şi înaintarea hranei în stomac; hrana provoacă
secreţia sucului gastric etc. Tot procesul de digestie reprezintă un lanţ de reflexe
complexe.
7. După principiul inervaţiei efectoare, reflexele pot fi împărţite în: somatice (care
asigură actele motorii ale musculaturii scheletice) şi vegetative (care asigură funcţiile
organelor interne).
8. Ţinând cont de reflexele înnăscute şi cele căpătate în decursul vieţii, I.P.Pavlov le-a
clasificat în: necondiţionate ( congenitale) şi condiţionate (dobândite).

Mecanismul transmiterii excitaţiei în sinapse

Celulele nervoase ce formează arcurile reflexe se unesc între ele cu ajutorul conectărilor,
numite sinapse, în care are loc transmiterea excitaţiei de la un neuron la altul. Sinapsele sunt
localizate pe corpul celulei nervoase, pe dendrite şi în regiunea terminaţiunilor periferice ale
axonului. Pe fiecare neuron există mii de sinapse, majoritatea lor fiind situate pe dendrite.
Conform mecanismului de transmitere a excitaţiei se divid în sinapse chimice şi sinapse
electrice. Ultimele sunt situate în miocard, muşchii netezi şi ţesutul glandular; existenţa lor în
253
SNC este doar o presupunere. Sinapsa chimică este formată din placa sinaptică, fanta sinaptică şi
membrana postsinaptică.
În placa sinaptică mediatorul se păstrează în nişte vezicule mici în număr de circa 3 mln.
Sub acţiunea impulsului nervos se depolarizează terminaţiunile axonului, fapt ce duce la
creşterea în el a concentraţiei de Ca 2+ şi la propulsarea în fanta sinaptică a conţinutului
veziculelor sinaptice. Rolul declanşator în eliminarea mediatorului revine concentraţiei de Ca 2+
mediatorul, trecând prin fanta sinaptică, este fixat de proteinele receptorilor din membrana
postsinaptică şi provoacă în ea apariţia unui potenţial de excitaţie postsinaptic (PEPS) sau a
unui potenţial de inhibiţie postsinaptic (PIPS).
Drept mediatori ce provoacă în neuroni excitaţia pot fi acetilcolina, noradrenalina, serotina,
dofamina. Inhibiţia în neuron o provoacă mediatorul de inhibiţie – acidul gama-aminobutiric.
În sinapsele electrice fanta sinaptică e foarte îngustă şi este traversată de canale, prin care ionii
trec uşor până la membrana postsinaptică. Potenţialul de acţiune trece neîntârziat de la o celulă la
alta, fără piedici.

Centrul nervos

Fiecare reflex îşi are localizarea în SNC, adică acea porţiune a acestuia care este necesară
pentru realizarea reflexului. De exemplu, centrul micţiunii se află în porţiunea sacrală a măduvei
spinării, centrul reflexului rotulian – în regiunea lombară, centrul reflexului pupilodilatator – în
segmentele toracice superioare ale măduvei spinării. La distrugerea regiunii corespunzătoare a
acesteia va avea loc aflexia. Totodată, s-a constatat că pentru reglarea reflexului, a preciziei lui,
nu e suficient numai centrul primar sau principal, dar este necesară şi participarea regiunilor
superioare ale sistemului nervos central, inclusiv a scoarţei cerebrale.
Numai în condiţiile integrităţii SNC activitatea nervoasă se menţine în culmea desăvârşirii
sale. Centrul nervos este alcătuit din totalitatea neuronilor, situaţi în diferite regiuni ale
sistemului nervos central, necesară pentru realizarea reflexului şi suficientă pentru reglarea lui.
Aşa de exemplu, la animalul căruia i s-a extirpat scoarţa cerebrală, respiraţia se menţine,
deoarece centrul respirator primar se află în bulbul rahidian. Totuşi, în condiţiile de efort
ventilaţia plămânilor nu va corespunde întocmai necesităţilor organismului în oxigen, deoarece
pentru o reglare fină a activităţii centrului respirator este necesară nu numai influenţa
trunchiului cerebral, dar şi a scoarţei emisferelor mari.

Particularităţile centrilor nervoşi

Dintre particularităţile caracteristice ale centrilor nervoşi care îi deosebesc de fibrele nervoase
fac parte: fatigabilitatea rapidă; nivelul ridicat al metabolismului, adică necesitatea sporită de
oxigen şi substanţe nutritive; sensibilitatea selectivă faţă de unele substanţe toxice. Din cauza
acestor particularităţi, dereglarea circulaţiei sangvine şi schimbarea temperaturii corpului se
reflectă în primul rând asupra funcţiei SNC: suspendarea alimentării cu sânge a creierului timp
de 20 sec provoacă leşin, adică pierderea cunoştinţei, iar ridicarea temperaturii corpului până la
40-42 0 C provoacă delir, adică tulburarea cunoştinţei. Reanimarea este posibilă numai dacă
moartea clinică (oprirea inimii şi respiraţiei) n-a durat mai mult de 5- 6 min. După un timp mai
îndelungat activitatea inimii şi chiar respiraţia pot fi restabilite, însă organul cunoştinţei – scoarţa
emisferelor mari, care este cea mai sensibilă la modificările mediului intern al organismului nu
va mai funcţiona.

Inhibiţia

254
 În sistemul nervos central, paralel cu procesul de excitaţie se desfăşoară procesul de inhibiţie,
care exclude centrii nervoşi ce ar putea atinge sau împiedica realizarea vreunui tip de activitate
a organismului, de exemplu flexia membrului superior.
Excitaţia este un proces nervos, care fie că provoacă activitatea organului, fie că o intensifică
pe cea existentă. Inhibiţia este un astfel de proces nervos care diminuează sau întrerupe
activitatea organului, sau împiedică declanşarea ei. Activitatea nervoasă se bazează pe corelaţia
acestor procese active.
Procesul de inhibiţie a SNC a fost descoperit în anul 1862, de I.M.Secenov. Experimentând
pe broaşte, el făcea sec iuni transversale ale creierului la diferite nivele şi excita centrii nervoşi,
aplicând pe secţiuni un cristal de clorură de sodiu. Se observă că la excitarea diencefalului avea
loc inhibarea sau dispariţia completă a reflexelor medulare: laba broaştei cufundată în soluţie slab
de acid sulfuric nu era retrasă.
Mult mai târziu, fiziologul englez Sherrington a constatat că procesele de excitaţie şi inhibiţie
iau parte la fiecare act reflector. La contracţia unui grup de muşchi se inhibează centrii muşchilor
antagonişti. În timpul frecţiei mâini sau piciorului centrii muşchilor extensori se inhibează. Actul
reflex este posibil numai în condiţiile inhibiţiei reciproce a muşchilor antagonişti. În timpul
mersului flexia piciorului este însoţită de relaxarea muşchilor extensori, şi invers, la extensia lui
se inhibează muşchii flexori. Dacă aceasta n-ar avea loc, ar apărea împotrivirea mecanică a
muşchilor, convulsii şi nicidecum acte motorii de adaptabilitate.
La excitarea nervului senzitiv ce provoacă reflexul de flexie impulsurile se propagă spre
centrii muşchilor flexori, iar prin celulele inhibitoare – spre centrii muşchilor extensori. În primii
centri impulsurile provoacă procesul de excitaţie, iar în ultimii – procesul de inhibiţie. Ca răspuns
se declanşează un act reflex coordonat – reflexul de flexie.

Noţiuni despre dominantă

În sistemul nervos central, sub influenţa diverselor cauze poate apărea un focar de
hiperexcitaţie, care posedă proprietatea de a atrage spre sine excitaţia din alte arcuri reflexe,
intensificându-şi astfel activitatea şi inhibând totodată alţi centri nervoşi. Acest fenomen se
numeşte dominantă (A.A.Uhtomschi).
Dominanta face parte din legităţile principale ale activităţii sistemului nervos central. Ea poate
să apară sub influenţa diferitor cauze: foamei, setei, instinctului de conversare, instinctului de
reproducere. Starea dominantei alimentare este bine formulată în proverbul: ,,Vrabia mălai
visează”. La om cauza dominantei poate fi pasiunea faţă de muncă, dragostea, instinctul faţă de
părinte. Atunci când studentul se pregăteşte de examen sau citeşte o carte captivantă, zgomotele
din jur nu-i amestecă, ba chiar fac să-şi aprofundeze concentrarea, atenţia.
Un factor destul de important al coordonării reflexelor este existenţa în sistemul nervos
central a unei funcţii anumite de subordonare, adică a unei anumite subordonări a porţiunilor lui,
apărute în procesul evoluţiei îndelungate. Centrii nervoşi şi receptorii din regiunea capului, fiind
partea ,,de avangardă” a corpului care deschide calea organismului în mediul înconjurător, se
dezvoltă mai repede.
Porţiunile superioare ale sistemului nervos central capătă proprietatea de a schimba sensul şi
intensivitatea activităţii porţiunilor inferioare.
Este important faptul că cu cât e mai înalt nivelul de dezvoltare a animalului, cu atât e mai
pronunţată influenţa compartimentelor superioare ale sistemului nervos central, compartimentul
superior devenind organizator şi distribuitor al activităţii organismului (I.P.Pavlov). La om
asemenea ,,organizator şi distribuitor” este scoarţa emisferelor mari ale creierului. În organism nu
există funcţii care n-ar fi supuse reglării decisive a scoarţei.

255
 Sistemul nervos central Măduva
spinării - medulla spinalis
Măduva spinării reprezintă un cordon lung de formă cilindrică, aplatizat în sens
anteroposterior. Măduva spinării este situată în canalul rahidian. Limita superioară a măduvei
spinării se află la nivelul orificiului occipital mare, unde ea trece în encefal, iar limita inferioară a
măduvei coincide cu nivelul vertebrelor lombare I – II. Mai jos de acest nivel vârful conului
medular al măduvei spinării continuă cu filul terminal. La adult măduva spinării are o lungime
medie de 43 cm.
În regiunile cervicală şi lombosacrală la măduva spinării se disting două îngroşări, numite
intumescenţe: intumescenţa cervicală şi intumescenţa lombosacrală. Aceste intumescenţe
corespund regiunilor de origine a nervilor care se ocupă de inervaţia membrelor superioare şi
inferioare. În porţiunile sale inferioare măduva spinării treptat devine mai subţire şi formează
conul medular.
Prin intermediul fisurii mediane anterioare şi a şanţului median posterior măduva spinării
este împărţită în două jumătăţi simetrice. Fiecare din aceste jumătăţi posedă câte două şanţuri
longitudinale mai puţin pronunţate, din care pornesc rădăcinile anterioare şi cele posterioare.
Aceste şanţuri împart fiecare jumătate în trei cordoane longitudinale – funiculele anterior,
lateral şi posterior. De fiecare parte a măduvei spinării, pe toată lungimea ei, pornesc 31 perechi
de rădăcini . La nivelul orificiului intervertebral rădăcinile anterioară şi posterioară fuzionează şi
formează nervul spinal .
Într-un asemenea mod din rădăcini se formează 31 perechi de nervi spinali. Porţiunea măduvei
spinării, care corespunde cu două perechi de rădăcini (două anterioare şi două posterioare) e
denumită segment al măduvei spinării (segment medular). Respectiv celor 31 perechi de nervi
spinali la măduva spinării se disting 31 de segmente, dintre care: 8 cervicale, 12 toracice, 5
lombare, 5 sacrale şi 1 coccigian. Fiecărui segment al măduvei spinării îi corespunde o anumită
regiune a corpului, care este inervată din segmentul respectiv. Segmentele nervoase sunt notate
prin literele iniţiale ale denumirii regiunii măduvei spinării şi prin cifre latine care corespund
numărului de ordine al segmentului, de exemplu: segmentele cervicale, segmenta cervicalia – CI
–CVIII; segmentele toracice, segmenta thoracica – ThI –ThXII; , segmentele lombare, segmenta
lumbalia LI – LV; segmentele sacrale , segmenta sacralia SI-SV; segmentul coccigian, segmentum
coccygeum – CoI.
Este extrem de important cunoaşterea relaţiilor topografice dintre segmentele măduvei
spinării şi coloana vertebrală. În comparaţie cu coloana vertebrală măduva spinării are o lungime
mult mai mică, motiv pentru care, numărul de ordine al segmentelor medulare şi nivelul
localizării lor, începând cu porţiunea inferioară a regiunii cervicale, nu corespunde numărului de
ordine al vertebrelor respective. Poziţia segmentelor medulare faţă de vertebre poate fi depistată
în modul următor: segmentele cervicale superioare ale măduvei spinării sunt situate la nivelul
corpurilor vertebrelor cervicale respective. Segmentele cervicale inferioare şi cele toracice
superioare se află cu o vertebră mai sus de corpurile vertebrelor respective. În porţiunea medie a
regiunii toracice diferenţa dintre segmentul medular şi vertebra respectivă creşte deja cu 2
vertebre, iar în porţiunea toracică inferioară – cu 3. Segmentele lombare ale măduvei spinării se
situează în canalul vertebral la nivelul corpurilor vertebrale X-XI toracice, segmentele sacrale şi
coccigian – la nivelul vertebrelor XII toracică şi I lombară.

Structura internă a măduvei spinării

256
 Măduva spinării constă din celule nervoase şi fibre ale substanţei cenuşii, care în secţiune
transversală are aspectul literei H sau al unui fluture cu aripile desfăcute, şi din substanţă albă,
dispusă la periferie şi formată din fibre nervoase.
În masa substanţei cenuşii se distinge canalul central al măduvei spinării, care conţine lichid
cefalorahidian. Extremitatea superioară a canalului central comunică cu ventriculul al IV - lea ,
pe când cea inferioară formează ventriculul terminal, care se sfârşeşte cec.
Substanţa cenuşie, formează pe întreg parcursul măduvei spinării două columne cenuşii,
situate de ambele părţi ale canalului central. La fiecare din cele două columne de substanţă
cenuşie se disting: porţiunea anterioară – columna anterioară şi porţiunea posterioară – columna
posterioară. La nivelul segmentului cervical inferior, al tuturor segmentelor toracice şi al celor
două segmente lombare superioare ale măduvei spinării, de fiecare parte substanţa cenuşie mai
formează o proeminenţă – columna laterală . În alte regiuni ale măduvei spinării (superior de
segmentul cervical VIII şi inferior de segmentul lombar II ) columnele laterale lipsesc. Pe o
secţiune transversală prin măduva spinării columnele de substanţă cenuşie din ambele părţi au
aspect de coarne. Se disting cornul anterior, cornul posterior şi cornul lateral. Cornul anterior
conţine celule de la care pornesc rădăcinile anterioare (motorii) ale măduvei spinării. Cornul
posterior include celule spre care vin fibre senzitive, componente ale rădăcinilor posterioare.
Cornul lateral este alcătuit din celule ce aparţin sistemului nervos vegetativ.
Substanţa albă, după cum s-a menţionat, este localizată la exterior de substanţa cenuşie.
Şanţurile măduvei spinării despart substanţa albă în trei cordoane dispuse simetric de ambele
părţi , şi anume: cordonul anterior, cordonul posterior şi cordonul lateral. Substanţa albă a
măduvei spinării este formată din prelungirile celulelor nervoase. Totalitatea acestor prelungiri
din cordoanele măduvei spinării formează trei sisteme de fascicule (căi conductoare sau
tracturi) ale măduvei.
1. fascicule scurte de fibre asociative, care leagă segmentele medulare cu un divers nivel de
localizare;
2. fascicule ascendente (aferente, senzitive), care pornesc spre centrii encefalului sau
cerebelului;
3. fascicule descendente (eferente, motorii) , pornite de la encefal spre neuronii coarnelor
anterioare ale măduvei spinării.

257
 Fig.68. Măduva spinării în secţiune transversală (regiunea toracică).
1-cornul posterior; 2-cornul anterior; 3-cornul lateral; 4-rădăcina posterioară; 5- rădăcina anterioară; 6-fisura
mediană anterioară; 7-şanţul median posterior; 8-funiculul anterior; 9-funiculul lateral; 10-funiculul posterior;
11canalul central.

Fiziologia măduvei spinării

Măduva spinării participă la realizarea tuturor reacţiilor motorii complexe ale organismului.
Ea primeşte impulsurile de le exteroreceptorii şi visceroreceptorii trunchiului şi ai extremităţilor
(cu excepţia impulsurilor visceroreceptive , care vin în sistemul nervos central prin nervii vagi).
Măduva spinării inervează toată musculatura scheletică, cu excepţia muşchilor capului, inervaţi
de nervii cranieni.
Multe reacţii motorii ale organismului au loc datorită funcţiei reflexe a măduvei spinării;
arcurile reflexe iau sfârşit în substanţa cenuşie a măduvei spinării. Alte reacţii motorii apar, însă,
în urma reflexelor, realizate de segmentele supraiacente ale sistemului nervos central. În acest
caz măduva spinării serveşte drept conducător al impulsurilor.
Informaţia, sosită în măduva spinării de la receptori, este transmisă prin numeroasele căi
conductoare din cordoanele posterioare şi laterale ale măduvei spinării spre centrii trunchiului
cerebral şi ajung la cortexul cerebral şi la cerebel.
Din segmentele supraiacente ale sistemului nervos central măduva spinării primeşte
impulsurile, ce ajung la ea prin căile conductoare ale cordoanelor anterioare şi laterale; aceste
impulsuri exercită o acţiune excitatoare sau inhibitoare asupra neuronilor intercalari şi motori ai
măduvei spinării, iar ca urmare se modifică activitatea musculaturii scheletice şi a organelor
interne. Funcţia conducătoare a măduvei spinării constă în transmiterea de la receptorii
periferici spre encefal şi de la acesta la aparatele efectoare.
Funcţia reflexă. Centrii nervoşi ai măduvei spinării sunt centri segmentari sau efectori.
Neuronii lor sânt legaţi direct cu receptorii şi organele efectoare. Afară de măduva spinării,
asemenea centri există în bulbul rahidian şi în mezencefal. Centrii suprasegmentari, de exemplu
258
cei ai diencefalului, scoarţei emisferelor mari, nu posedă legătura cu periferia. Ei conduc
periferia prin intermediul centrilor segmentari. Neuronii motori ai măduvei spinării inervează
toţi muşchii trunchiului, membrelor, gâtului, precum şi muşchii intercostali.
Dacă la broască se vor secţiona dintr-o parte rădăcinile posterioare, iar din alta cele
anterioare, atunci laba din partea unde au fost secţionate rădăcinile posterioare va pierde
sensibilitatea, iar din partea opusă, unde au fost secţionate rădăcinile anterioare, va deveni
paralizată, deci rădăcinile posterioare ale măduvei spinării sunt senzitive, iar cele anterioare –
motorii.
În experienţele cu secţionarea rădăcinilor separate s-a stabilit că fiecare segment al măduvei
spinării inervează trei segmente transversale, sau trei metamere, ale corpului: pe al său propriu,
pe cel de sus şi pe cel de jos .
Prin urmare, fiecare metamer al corpului primeşte fibre senzitive de la trei rădăcini şi pentru
a aboli sensibilitatea unei porţiuni a corpului este necesară secţionarea a trei rădăcini vecine
(factorul de siguranţă). Muşchii scheletali de asemenea primesc inervaţie motorie de la trei
segmente învecinate ale măduvei spinării.
Fiecare reflex medular are câmpul său de recepţie şi localizarea sa la un anumit nivel al
măduvei. Bunăoară, centru reflexului rotulian se află în segmentele lombare II – IV; al reflexului
ahilian – în segmentul lombar V şi segmentele sacrale I – II ; al reflexului plantar – în
segmentele toracice VIII – XII. Un centru al măduvei spinării de importanţă vitală foarte mare
este centrul motor al diafragmului, situat în segmentele cervicale III-IV. Lezarea lui duce la
moarte în rezultatul opririi respiraţiei.
În scopul studierii funcţiei reflexe a măduvei spinării se prepară un animal spinal – broască,
pisică sau câine, la care se efectuează secţionarea transversală a măduvei mai jos de bulbul
rahidian. Ca răspuns la excitare, animalul spinal poate efectua reacţia de apărare – flexia sau
extensia membrelor, reflexul de scărpinare – flexia ritmică a membrelor, reflexe proprioceptive.
Dacă câinele spinal va fi ridicat din partea anterioară a trunchiului şi i se va apăsa regiunea
plantară a labei posterioare, va apărea reflexul de păşire şi extensia ritmică a labelor.
Funcţia de conducere a măduvei spinării. Măduva spinării exercită funcţia de conducere,
datorită căilor ascendente şi descendente, care trec în componenţa substanţei albe a măduvei
spinării . Aceste căi fac legătura cu diferite segmente ale măduvei spinării şi cu encefalul.
Pe lângă centrii motori ai musculaturii scheletale, în măduva spinării se află un şir de centri
vegetativi simpatici şi parasimpatici.
În coarnele laterale ale măduvei spinării din regiunea toracică şi segmentele superioare ale
regiunii lombare se găsesc centrii spinali ai sistemului nervos simpatic, care inervează intens
vasele sangvine, glandele sudoripare, tubul digestiv, muşchii scheletali, adică toate organele şi
ţesuturile organismului. Anume aici sunt situaţi neuronii, legaţi direct cu ganglionii simpatici
periferici. În segmentul toracic superior se află centrul simpatic al dilatării pupilei, în cele cinci
segmente toracice superioare se găsesc centrii simpatici cardiaci. În regiunea sacrală a măduvei
spinării sunt localizaţi centrii parasimpatici, care inervează organele bazinului mic (centrul reflex
al micţiunii, defecaţiei, erecţiei, ejaculaţiei).

Şocul medular

Secţionarea sau traumatizarea măduvei spinării provoacă un fenomen care a primit denumirea
de şoc medular sau spinal. Şocul medular se manifestă printr-o scădere bruscă a excitabilităţii şi
inhibarea funcţiilor reflexe ale tuturor centrilor nervoşi situaţi mai jos de nivelul secţiunii. În
timpul şocului medular excitanţii, care de obicei provoacă reflexe, devin ineficace. Înţeparea
labei nu provoacă reflexul de flexie. Totodată, activitatea centrilor situaţi mai sus de nivelul
secţiunii se menţine. Maimuţa la care secţionarea măduvei spinării a fost efectuată în regiunea

259
segmentelor toracice superioare, după epuizarea stării de narcoză, ia cu labele anterioare banana,
o curăţă, o duce la gură şi o mănâncă.
După secţiune dispar nu numai reflexele motorii somatice, dar şi cele vegetative. Scade
presiunea sangvină, lipsesc reflexele vasculare, actele de micţiune şi defecaţie.
Durata şocului la animale situate pe diferite trepte ale evoluţiei diferă. La broască şocul
durează 3-5 min, la câine – 7-10 zile, la maimuţă – mai mult de o lună, la om – 4-5 luni. La om
şocul deseori prezintă o consecinţă a leziunilor traumatice cotidiene sau de război. Când şocul
trece, reflexele se restabilesc.
Cauza şocului spinal constă în excluderea regiunilor encefalului situate mai sus de nivelul
secţiunii, care exercită asupra măduvei spinării o influenţă de activitate; un mare rol în aceasta
aparţine formaţiunii reticulare a trunchiului cerebral.

Encefalul – encephalon

Generalităţi

Encefalul este situat în cavitatea craniană. La adult greutatea encefalului variază între 1100 şi
2000g. Encefalul este alcătuit din trei părţi componente:
- emisferele creierului;
- cerebelul;
- trunchiul cerebral.
Emisferele cerebrale. La adult emisferele cerebrale reprezintă cel mai voluminos, cel mai
puternic dezvoltat şi cel mai important ca aspect funcţional compartiment al sistemului nervos
central. Porţiunile emisferelor cerebrale se suprapun peste toate celelalte porţiuni ale creierului
şi constituie mantia ( scoarţa), care din punct de vedere al dezvoltării este formaţiunea cea mai
nouă. Emisferele dreaptă şi stângă sunt separate între ele printr-un şanţ adânc – fisura
longitudinală a creierului, care se întinde în profunzime până la comisura mare a creierului –
corpul calos.
În partea sa posterioară fisura longitudinală se uneşte cu fisura transversală a creierului , care
desparte emisferele mari de cerebel.
Pe suprafeţele exterioare (dorsolaterală), medială şi cea inferioară (bazală) a emisferelor
cerebrale se află o serie de şanţuri mai mult sau mai puţin adânci. Şanţurile mai adânci împart
fiecare emisferă în lobi, iar şanţurile mai mici separă una de altă circumvoluţiile.
În conformitate cu cele cinci vezicule cerebrale, din care se dezvoltă encefalul, în componenţa
acestuia se disting 5 segmente:
1. telencefalul sau creierul terminal;
2. diencefalul sau creierul intermediar;
3. mezencefalul sau creierul mijlociu;
4. metencefalul sau creierul posterior;
5. mielencefalul sau bulbul rahidian.

260
 Fig. 69. Encefalul.
1-şanţul central; 2-lobul parietal al emisferei cerebrale; 3-circumvoluţiunile lobului parietal; 4-lobul occipital;
5cerebelul,6-bulbul rahidian; 7-lobul temporal;8-şanţul lateral; 9-circumvoluţiunile lobului frontal; 10-lobul frontal;
11-şanţurile lobului frontal.

Bulbul rahidian - medulla oblongata

Bulbul rahidian este segmentul encefalului situat între metencefal şi măduva spinării. Drept
limită dintre măduva spinării şi bulbul rahidian serveşte locul de ieşire a rădăcinilor primei
perechi de nervi spinali. În partea superioară bulbul rahidian trece în puntea lui Varolio, iar
părţile lui laterale se prelungesc în pedunculii inferiori ai cerebelului.
Bulbul rahidian are o faţă ventrală, una dorsală şi două laterale, separate între ele prin şanţuri.
Şanţurile bulbului rahidian se prezintă ca prelungiri ale şanţurilor de pe măduva spinării şi poartă
aceleaşi denumiri. Pe faţa ventrală a bulbului, de fiecare parte a fisurii mediane anterioare se
află două cordoane reliefate – piramidele, iar lateral de ele - olivele. Pe faţa dorsală a bulbului,
bilateral de şanţul median posterior se află nişte proeminenţe: fasciculul fin (Goll) şi fasciculul
cuneat (Burdach), separate unul de altul prin şanţul intermediar posterior. Fasciculul fin
(fasciculul Goll) este plasat medial şi dilatându-se, formează tuberculul nucleului
Goll, iar lateral de fasciculul fin se află fasciculul cuneat, care formează alături de tuberculul
Goll tuberculul nucleului cuneat Burdach.
În partea inferioară a bulbului fasciculele de fibre care formează cele două piramide trec de
partea opusă a fisurii mediane şi pătrund în cordoanele laterale ale măduvei spinării. Această
trecere de fibre dintr-o parte în alta a fost numită încrucişarea piramidelor. Nivelul acesta al
încrucişării mai serveşte drept linie limitrofă dintre bulb şi măduva spinării.
În bulbul rahidian se află nucleele perechilor IX – XII ale nervilor cranieni, care apar pe faţa
lui dorsală, posterior de olivă şi între olivă şi piramidă, precum şi o parte din nucleele perechii a

261
VIII de nervi cranieni. Formaţia reticulară a bulbului rahidian constă dintr-o reţea de fibre
nervoase şi neuroni , care formează nucleele formaţiei reticulare.
Substanţa albă o constituie sistemele de fibre lungi, care trec din măduvă sau se îndreaptă spre
ea, şi de fibre scurte , care leagă nucleele trunchiului cerebral.

Fig.70. Trunchiul cerebral.

A-vedere anterioară; B- vedere laterală;
1-chiasma optică; 2-tuberculul cenuşiu al hipotalamusului; 3-corpii mamilari; 4-nervul trohlear (IV);5-puntea;
6pedunculii cerebeloşi medii; 7-nervul hipoglos (XII); 8-piramida bulbului rahidian; 9-decusaţia piramidelor;
10măduva spinării; 11-nervul optic (II);12-talamusul; 13-tractul optic; 14-infundibulul; 15-nervul oculomotor
( III);16pedunculii cerebrali; 17-infundibulul ;18-hipofiza;19-nervul trigemen (V);20-nervul abducens (VI);21-
nervul facial (VII); 22-nervul vestibulocohlear (VIII); 23-nervul glosofaringian (IX);24-nervul vag (X);25-nervul
accesor
(XI);26-rădăcinile anterioare ale nervilor cervicali; 27-puntea; 28-nervul abducens (VI); 29-olivele bulbului rahidian;
30-nervul hipoglos (XII) 31-nervul accesor (XI); 32-coliculii superiori; 33-coliculii inferiori; 34-nervul trohlear
(IV); 35-pedunculii cerebeloşi superiori; 36-pedunculii cerebeloşi medii; 37-pedunculii cerebeloşi inferiori; 38-
fasciculul graţios; 39-fasciculul cuneat.

Fiziologia bulbului rahidian

Bulbul rahidian, la fel ca şi măduva spinării, îndeplineşte două funcţii - reflexă şi de

conducere. Prin fibrele senzitive ale rădăcinilor nervilor cranieni acesta primeşte impulsuri ce
aduc informaţia de la receptorii pielii capului, membranelor mucoase ale ochilor, nasului,
cavităţii bucale (inclusiv de la receptori gustativi), de la organul auzului, aparatul vestibular
(organul echilibrului), de la receptorii laringelui, traheii, plămânilor, precum şi de la
interoreceptorii sistemului cardiovascular şi aparatului digestiv.
Prin intermediul bulbului rahidian se realizează multe reflexe simple şi reflexe dintre cele mai
complexe, care cuprind nu numai unele metamere ale corpului, ci şi sisteme de organe, de
exemplu sistemele digestiv, respirator, circulator. Activitatea reflexă a bulbului rahidian poate fi
262
observată la o pisică bulbară, adică la care a fost efectuată secţionarea trunchiului cerebral mai
sus de bulb. Activitatea reflexă la o asemenea pisică este complexă şi multilaterală.
Prin intermediul bulbului rahidian se realizează următoarele reflexe: 1) de protecţie: tusea,
strănutul, clipirea, lăcrimarea, voma; 2)alimentare: sugerea, deglutiţia, eliminarea sucului
glandelor digestive; 3) cardiovasculare, care reglează activitatea inimii şi a vaselor sangvine; 4)
în bulbul rahidian se află centrul respirator, care funcţionează în mod automat şi asigură
ventilaţia plămânilor; 5) în bulbul rahidian şi punte sunt situate nucleele vestibulare.
De la nucleele vestibulare ale bulbului rahidian porneşte calea descendentă vestibulospinală,
care participă la realizarea reflexelor posturale, şi anume – la redistribuirea tonusului
muscular. Pisica bulbară nu poate sta şi nici merge, însă bulbul rahidian şi segmentele cervicale
ale măduvei spinării asigură totuşi reflexele complicate, ce constituie elementele poziţiei
verticale şi ale mersului. Toate reflexele legate de funcţia poziţiei verticale se numesc reflexe
posturale. Datorită lor, animalul, contrar forţei de atracţie a pământului, îşi menţine poziţia
corpului, de regulă, cu vertexul (creştetul) în sus.
Însemnătatea deosebită a acestei regiuni a sistemului nervos central constă în faptul că în
bulbul rahidian se află centri de mare importanţă vitală, şi anume – centrul respirator şi centrul
cardiovascular. De aceea nu numai extirparea , dar chiar lezarea bulbului rahidian se termină cu
moartea.
Pe lângă funcţia reflexă, bulbul rahidian mai are şi funcţia de conducere. Prin bulbul rahidian
trec căile de conducere, care prin legături bilaterale unesc scoarţa, diencefalul, mezencefalul,
cerebelul şi măduva spinării.

Metencefalul - metencephalon

Metencefalul şi bulbul rahidian s-au format în rezultatul divizării rombencefalului.

Metencefalul include puntea, dispusă anterior (ventral), şi cerebelul, dispus posterior de punte.
Cavitatea metencefalului, precum şi a mielencefalului (bulbului rahidian) e prezentată de
ventriculul IV.

Puntea - pons

Puntea (puntea lui Varolio), se află la baza trunchiului cerebral şi are aspectul unei castane;
sus (anterior) ea limitrofează cu mezencefalul (cu pedunculii cerebrali), jos (posterior) – cu
bulbul rahidian. Faţa dorsală a punţii este orientată spre ventriculul IV şi participă la
formarea planşeului acestuia. În sens lateral, de fiecare parte, puntea se îngustează şi trece în
pedunculul cerebelos mediu.
Pe faţa ventrală a punţii se observă un şanţ nu prea adânc – şanţul bazilar, prin care trece
artera omonimă.
În porţiunile centrale ale unei secţiuni prin punte se observă corpul trapezoid, care împarte
puntea în partea posterioară, sau tegmentul punţii şi în partea anterioară (bazilară). În partea
ventrală a punţii se află concentraţii de substanţă cenuşie – nucleele proprii ale punţii Varolio,
iar în cea dorsală se află aglomerări de substanţă cenuşie – nucleii perechilor V, VI, VII, şi VIII
de nervi cranieni. Tot în această regiune a punţii, mai aproape de planul median, se află formaţia
reticulară.
Substanţa albă din partea anterioară a punţii e prezentată prin fibre transversale, care trec în
pedunculii medii ai cerebelului. Printre fibrele transversale trec longitudinal fascicule de fibre
ale căilor piramidale, care formează apoi piramidele bulbului rahidian şi se îndreaptă spre
măduva spinării. În partea posterioară a punţii trec sistemele de fibre ascendente şi descendente.
263
 Cerebelul - cerebellum

Cerebelul este situat dorsal (posterior) de punte şi de partea superioară (dorsală) a bulbului
rahidian şi se află în fosa posterioară a craniului. De asupra lui atârnă lobii occipitali ai
emisferelor cerebrale, separate de cerebel prin fisura transversală a encefalului.
Cerebelul este format din două emisfere şi porţiunea mediană, numită vermis. Suprafaţa
cerebelului este acoperită cu un strat de substanţă cenuşie (scoarţa cerebelului), care formează
circumvoluţii înguste despărţite prin fisuri. Prin intermediul fisurilor suprafaţa cerebelului se
împarte în lobuli. Porţiunea centrală a cerebelului este alcătuită din substanţă albă, în care se află
conglomeraţii de substanţă cenuşie – nucleii cerebelului. Cel mai voluminos din ei este nucleul
dinţat. Medial de nucleul dinţat sunt situaţi şi ceilalţi nuclei ai cerebelului: nucleul emboliform,
nucleul globos şi nucleul acoperişului.
Substanţa albă a cerebelului, luată în chenar de cortex şi străbătută din exterior de numeroase
şanţuri, pe o secţiune mediosagitală se prezintă ca un desen ciudat, care aminteşte aspectul unei
ramuri de copac. Această imagine a fost numită ,, arborele vieţii”.

Ventriculul IV - ventriculus quartus

Ventriculul IV reprezintă cavitatea rombencefalului (a bulbului rahidian şi a metencefalului).

În formarea pereţilor ventriculului IV sunt antrenaţi bulbul , puntea, cerebelul şi istmul
rombencefalului. După configuraţie cavitatea ventriculului IV aminteşte un cart, planşeul căruia
are aspect de romb. În partea sa inferioară ventriculul comunică cu canalul central al măduvei
spinării, iar cea superioară trece în apeductul mezencefalului (cavitatea creierului mijlociu), iar
în regiunea plafonului comunică prin trei orificii cu spaţiul subarahnoidal al encefalului.
Peretele anterior (ventral) sau planşeul (fundul) ventriculului IV se numeşte fosă romboidă.
Partea inferioară a acesteia este formată de bulbul rahidian, iar cea superioară – de punte şi istm.
Peretele posterior (dorsal) – plafonul sau cortul ventriculului IV - este format din vălurile
medular superior şi inferior, completate posterior de o lamă a membranei vasculare a creierului
tapetată cu ependim. În această regiune se află numeroase vase sangvine, care formează reţelele
vasculare ale ventriculului IV . Locul convergenţei vălului medular superior şi a celui inferior
pătrunde în cerebel şi formează cortul.
Fosa romboidă are o importanţă vitală deosebită, deoarece aici sunt localizaţi nucleii
perechilor de nervi cranieni V-XII.

Fiziologia cerebelului

Cerebelul este o regiune suprasegmentară a SNC, fără legătură directă cu receptorii şi efectorii
organismului. Prin numeroase căi el se leagă cu toate regiunile SNC. Spre el se îndreaptă căile
conductoare aferente, care conduc impulsurile nervoase de la proprioreceptorii muşchilor,

264
tendoanelor, ligamentelor, de la nucleele vestibulare ale bulbului rahidian, nucleele subcorticale
şi scoarţa emisferelor mari. La rândul său, cerebelul trimite impulsuri spre toate regiunile SNC.
Cercetarea funcţiilor cerebelului se efectuează cu ajutorul metodelor de excitare , precum şi
prin extirparea lui parţială sau completă, prin studierea fenomenelor bioelectrice. Consecinţele
extirpării cerebelului şi abolirii funcţiilor lui au fost caracterizate de către fiziologul italian
Luciani prin celebra triadă de A – astazie, atonie şi astenie. Cercetătorii ulteriori au mai adăugat
la această triadă încă un simptom – ataxia.
Câinele decerebelat stă cu labele desfăcute în părţi, efectuând continuu mişcări de legănare
(astazie). La el este dereglată distribuţia proporţională a tonusului muşchilor flexori şi extensori
(atonie). Mişcările sunt necoordonate, largi, neproporţionale, brusce. În timpul mersului, labele
sunt aruncate în afara liniei medii (ataxie), ceea ce nu se observă la animalele normale. Ataxia se
explică prin faptul că este dereglat controlul mişcărilor. Decade şi analiza semnalelor de la
proprioreceptorii muşchilor şi ai tendoanelor. Câinele nu poate nimeri cu botul în vasul cu
mâncare. Înclinarea capului în jos, într-o parte provoacă o mişcare opusă foarte puternică.
Mişcările sunt foarte obositoare pentru animal: chiar după câţiva paşi el se culcă şi se odihneşte.
Acest simptom se numeşte astenie.
După un timp, dereglarea mişcărilor câinelui decerebelat se atenuează. El mănâncă de
sinestătător, mersul lui devine aproape normal. Numai la o observare preconcepută se pot
evidenţia unele dereglări (faza de compensare).
După cum a demonstrat E.A.Astratian, compensarea funcţiilor se efectuează prin intervenirea
scoarţei cerebrale. Dacă la un asemenea câine se va extirpa scoarţa, toate dereglările vor apărea
din nou şi niciodată nu vor fi compensate.
Cerebelul participă la reglarea mişcărilor, făcându-le lente, precise şi proporţionale. Conform
expresiei figurate a lui L.A Orbeli, cerebelul este adjunctul scoarţei cerebrale şi activităţii
organelor vegetative. Cercetările sale ne demonstrează, că la câinii decerebelaţi se dereglează
funcţiile vegetative. Constantele sângelui, tonusul vaselor sangvine, activitatea tubului digestiv şi
alte funcţii vegetative devin foarte instabile şi se modifică uşor sub influenţa diferitelor motive
(ingerarea hranei, efortul muscular, schimbarea temperaturii etc.).
La extirparea unei jumătăţi a cerebelului, dereglarea funcţiilor motorii este de partea unde a
fost efectuată operaţia. Aceasta se explică prin faptul că căile conductoare ale cerebelului nu se
încrucişează de două ori.

Istmul rombencefalului - isthmus rombencephali

Istmul rombencefalului reprezintă formaţiunile care s-au format la hotarul dintre mezencefal
şi rombencefal.
Din istm fac parte pedunculii cerebeloşi superiori, vălul medular superior şi trigonul
lemniscului (un spaţiu triunghiular situat în părţile laterale ale istmului).

Mezencefalul - mesencephalon
Mezencefalul sau creierul mijlociu include pedunculii cerebrali, situaţi ventral, şi tectul, situat
dorsal. Cavitatea mezencefalului e reprezentată prin apeductul creierului (apeductul Sylvius).
Tectul mezencefalului, reprezentat prin lama cvadrigemenă, e situat din partea superioară a
apeductului cerebral. Tectul mezencefalic constă din patru eminenţe – coliculii cvadrigemeni,
care au aspectul unor emisfere separate una de alta prin două şanţuri ce se intersectează sub un
unghi drept. Şanţul longitudinal este situat în plan median şi cu extremitatea sa superioară
265
formează o depresiune în care este situată epifiza sau corpul pineal. Şanţul transversal separă
coliculii superiori de coliculii inferiori.
La om coliculii superiori ai tectului mezencefalic (lamei cvadrigemene) realizează funcţia de
centri subcorticali optici, iar coliculii inferiori sunt centri subcorticali auditivi.

Pedunculii cerebrali

Pedunculii cerebrali reprezintă două coloane longitudinale, care apar din punte şi pornesc
anterior şi lateral spre emisferele dreaptă şi stângă. Depresiunea formată între pedunculii
cerebrali drept şi stâng e denumită fosă interpedunculară.
Pedunculii cerebrali sunt situaţi din partea ventrală a apeductului. La o secţiune transversală
prin mezencefal, în pedunculul cerebral se evidenţiază substanţa neagră. Substanţa neagră
împarte pedunculul cerebral în două porţiuni : una posterioară (dorsală) – tegmentul
mezencefalului şi alta anterioară (ventrală) – baza pedunculului cerebral. În tegmentul
mezencefalic îşi au sediul nucleii mezencefalului şi tot prin el trec căile conductoare ascendente.
Baza pedunculului cerebral constă în exclusivitate din substanţă albă – pe aici trec căile
conductoare descendente.

Apeductul creierului

Apeductul creierului (apeductul Sylvius) este cavitatea mezencefalului şi se prezintă ca un

canal îngust cu o lungime de circa 1.5cm, care leagă cavitatea ventriculului III cu cea a
ventriculului IV şi conţine lichid cerebrospinal.
Pe suprafaţa unei secţiuni transversale, efectuate în plan frontal prin mezencefal, se observă
că în jurul apeductului este situată substanţa cenuşie centrală. La nivelul coliculilor superiori se
află nucleul nervului oculomotor, din care sunt inervaţi muşchii striaţi ai globului ocular. Ventral
se situează nucleul accesor al nervului oculomotor, din care sunt inervaţi muşchii netezi ai
globului ocular (muşchiul sfincter al pupilei şi muşchiul ciliar). La nivelul coliculilor inferiori se
află nucleul nervului trohlear.
Cel mai voluminos din tegment şi cel mai evident pe o secţiune transversală a mezencefalului
este nucleul roşu.
Baza pedunculului cerebral e formată de către căile conductoare descendente.

Fiziologia mezencefalului

Mezencefalul joacă un rol important în reglarea tonusului muscular şi în realizarea reflexelor

posturale şi de redresare datorită cărora este posibilă poziţia ortostatică şi mersul.
Rolul mezencefalului în reglarea tonusului se observă cel mai bine la o pisică cu creierul
secţionat între bulbul rahidian şi mezencefal. La ea se măreşte brusc tonusul muscular, îndeosebi
al muşchilor extensori. Capul este ridicat, dat pe spate, iar labele capătă postură de extensie
rigidă. Muşchii sunt atât de contractaţi încât încercarea de a îndoi laba se termină prin eşec –
pisica ocupă imediat poziţia iniţială. Animalul, aşezat pe membrele întinse ca nişte beţe, poate
sta. O asemenea stare se numeşte rigiditate de decerebrare. Dacă secţionarea se efectuează mai
sus de mezencefal, rigiditatea de decerebrare nu apare. Aproximativ peste 2 ore pisica face
încercări de a se ridica.

266
 La început ea ridică capul, apoi corpul, se ridică pe labe şi poate începe a merge. Prin urmare,
aparatele nervoase de reglare a tonusului muscular şi funcţiilor staţiunii şi mersului se află în
mezencefal.
Fenomenele rigidităţii de decerebrare se explică prin faptul, că în caz de secţionare de la
bulbul rahidian şi măduva spinării se despart nucleele roşii şi formaţiunea reticulară. Nucleele
roşii nu au conexiune directă cu receptorii şi efectorii, dar sunt legate cu toate regiunile SNC. La
ele vin fibre nervoase de la cerebel, nucleele bazale, scoarţa emisferelor mari. De la nucleele roşii
începe calea descendentă rubrospinală, prin care se transmit impulsuri la neuronii motori ai
măduvei spinării. Această cale se numeşte extrapiramidală. Nucleele senzitive ale mezencefalului
îndeplinesc un şir de funcţii reflexe importante. Nucleele situate în coliculii superiori sunt centre
optice primare. Ele primesc impulsuri de la retina ochiului sau iau parte la reflexul de orientare ,
adică întoarcerea capului spre lumină. În acest caz are loc schimbarea diametrului pupilei şi a
curburii cristalinului (acomodarea), ceea ce contribuie la vederea clară a obiectivului.
Nucleele coliculilor inferiori prezintă centre primare auditive. Ele participă la realizarea
reflexului de orientare la sunet – întoarcerea capului spre partea de unde provine sunetul.
Excitările sonore sau luminoase prin surprindere provoacă o reacţie complexă de precauţie
(start reflex), care mobilizează animalul la o reacţie de răspuns rapidă.

Diencefalul - diencephalon
Diencefalul sau creierul intermediar este situat sub emisferele cerebrale şi include
următoarele porţiuni: regiunea talamică (creierul optic), situată în partea dorsală a diencefalului;
hipotalamusul, care întruneşte regiunile ventrale ale diencefalului. Drept cavitate a diencefalului
serveşte ventriculul III.

Regiunea talamică

Din regiunea talamică (sau talamencefal) fac parte talamusul, metatalamusul şi epitalamusul.
Talamusul – este de o formă ovoidă, situat de ambele părţi ale ventriculului III. Feţele
mediale ale talamusului drept şi stâng sunt unite între ele prin comisura cenuşie (intertalamică).
Talamusul constă din substanţă cenuşie, în care se disting aglomerări aparte de celule nervoase
(nucleii talamusului), separate prin straturi de substanţă albă. În prezent se disting până la 40
nuclei, care exercită diferite funcţii. Cei mai principali dintre nucleii talamusului sunt nucleii
anteriori, nucleii ventrolaterali, nucleii mediali şi nucleii posteriori. Cu neurociţii talamusului
contactează prelungirile neuronilor II ( conductori ale tuturor căilor conductoare senzitive (cu
excepţia celor olfactive, gustative şi acustice). În legătură cu aceasta talamusul se prezintă de fapt
drept centru subcortical al sensibilităţii.
Metatalamusul – este reprezentat prin formaţiuni pare – corpii geniculaţi lateral şi medial.
Corpii geniculaţi laterali împreună cu coliculii superiori ai mezencefalului reprezintă centrii
optici subcorticali. Corpii geniculaţi mediali şi coliculii inferiori ai mezencefalului constituie
centrii subcorticali acustici.
Epitalamusul - include corpul pineal, care cu ajutorul frâuleţelor epifizei se leagă de talamii
optici.

Hipotalamusul

267
 Hipotalamusul este situat ventral de talamus şi cuprinde regiunea subtalamică propriu-zisă,
precum şi un şir de formaţiuni din regiunea bazei creierului: chiazma optică, tractul optic,
tuberculul cenuşiu cu infundibulul şi hipofiza, precum şi tuberculii mamelari.
În componenţa hipotalamusului se disting trei regiuni fundamentale de aglomerări a unor
grupuri de celule nervoase, diverse ca formă şi dimensiuni: regiunea anterioară, regiunea
intermediară şi regiunea hipotalamică dorsală. Aglomerările de celule nervoase formează în
aceste regiuni ale hipotalamusului mai mult de 30 de nuclei.
Celulele nervoase din nucleii hipotalamusului sunt capabile de a produce substanţe speciale
(neurosecrete), care prin prelungirile acestor neurociţi pot fi transportate spre regiunea pituitarei
(hipofizei). Nucleii, care conţin asemenea neurociţi, au fost denumiţi nuclei neurosecretori ai
hipotalamusului. În regiunea anterioară a hipotalamusului se află nucleul supraoptic şi nucleii
paraventriculari. Neuriţii celulelor nervoase din nuclei menţionaţi formează fasciculul
hipotalamohipofizar, care se termină în lobul posterior al hipofizei.
Nucleii hipotalamusului sunt legaţi printr-un sistem complicat de căi conductoare aferente şi
eferente, prin intermediul cărora această porţiune a diencefalului exercită o influenţă reglatoare
asupra numeroaselor funcţii vegetative ale organismului. Neurosecretul neurociţilor din nucleii
hipotalamici au facultatea de a influenţa funcţiile celulelor glandulare ale pituitarei, stimulând
sau, dimpotrivă, frânând secreţia unei serii de hormoni care, la rândul lor, reglează activitatea
altor glande endocrine.
Prezenţa conexiunilor nervoase şi humorale dintre nucleii hipotalamusului şi hipofiză, a făcut
necesară întrunirea acestor formaţiuni într-un sistem comun – sistemul hipotalamohipofizar.

Ventriculul III

Ventriculul III ocupă în cadrul diencefalului o poziţie centrală. Cavitatea lui are aspectul unei
fante înguste şi e delimitată de şase pereţi: superior, inferior, anterior, posterior şi lateral (dublu).
Din interior toţi pereţii ventriculului III sunt tapetaţi cu un strat ependimal. La nivelul peretelui
superior pia mater conţine numeroase vase sangvine, care formează plexul vascular al
ventricului III.
Anterior ventriculul III comunică cu ventriculele laterale prin orificiile interventriculare, iar
posterior trece în apeductul creierului, comunicând astfel şi cu ventriculul IV.

Fiziologia diencefalului

Talamusul este nucleul senzitiv al regiunii subcorticale. El mai este numit şi ,, colector al
sensibilităţii”.
Funcţiile principale ale talamusului constau în integrarea tuturor tipurilor de sensibilitate,
compararea informaţiei primite prin diferite canale de legătură şi evaluarea importanţei biologice
a acesteia. Nucleele talamusului se împart, după funcţii în: specifice (la neuronii acestora se
termină căile aferente ascendente), nespecifice (nucleele formaţiei reticulare) şi asociative. Prin
nucleele asociative talamusul este legat cu toate nucleele motorii ale regiunii subcorticale: corpul
striat, globul palid, hipotalamusul, precum şi cu nucleele mezencefalului şi bulbului rahidian.
Studierea funcţiilor talamusului poate fi realizată prin metoda secţionării, excitării şi lezării.
Pisica la care secţionarea a fost făcută mai sus de diencefal se deosebeşte radical de pisica la
care etajul superior al sistemului nervos central este mezencefalul. Ea nu numai că se ridică şi se
deplasează, adică efectuează mişcări coordonate foarte complicate, dar manifestă şi toate semnele
de reacţii emoţionale. O atingere uşoară provoacă reacţia de agresie ; pisica bate cu coada,
268
mârâie supărată, muşcă, îşi arată ghearele. La om, talamusul joacă un rol însemnat în
comportarea emoţională , care se caracterizează prin mimica specifică , gesticulaţii şi modificări
ale funcţiilor organelor interne. În reacţiile emoţionale se ridică tensiunea arterială, se
accelerează pulsul, respiraţia, se dilată pupilele. Reacţia mimică a omului este înnăscută. Dacă se
gâdilă nasul fătului de 5-6 luni, se poate observa o grimasă tipică de nemulţumire (P.K.Anohin).
La excitarea talamusului, la animale apar reacţii motorii şi de durere – ţipăt, mârâit. Acest efect
poate fi explicat prin faptul că impulsurile de la talamus trec uşor la nucleele motorii ale regiunii
subcorticale cu care el conectează (contactează).
Clinic, simptomele de afecţiune ale talamusului se caracterizează prin cefalee foarte
puternică, dereglarea somnului, tulburarea sensibilităţii (hiper – sau hiposensibilitate), dereglarea
mişcărilor (preciziei proporţionalităţii lor), apariţia mişcărilor forţate involuntare.
Hipotalamusul este centrul subcortical superior al sistemului nervos vegetativ. În această
regiune sunt situaţi centrii ce reglează toate funcţiile vegetative care asigură constanţa mediului
intern al organismului, precum şi reglarea metabolismului lipidic, proteic, glucidic şi hidrosalin.
În activitatea sistemului nervos hipotalamusul joacă acelaşi rol principal ca şi nucleele roşii ale
mezencefalului în reglarea funcţiilor somatomotorii ale sistemului nervos somatic. La excitarea
regiunilor anterioare ale hipotalamusului apar efecte parasimpatice-intensificarea peristaltismului
intestinal, secreţiei sucurilor digestive, bradicardia etc., iar la excitarea regiunilor posterioare se
observă efecte simpatice – accelerarea bătăilor inimii, constricţia vaselor, ridicarea temperaturii
corpului etc. Deci, în porţiunile anterioare ale hipotalamusului sunt situaţi centrii parasimpatici ,
iar în cele posterioare – centrii simpatici.
O importanţă extrem de mare pentru înţelegerea funcţiilor hipotalamusului are descoperirea
în această regiune a encefalului a receptorilor ce percep schimbarea temperaturii sângelui
(termoreceptori), a presiunii osmotice (osmoreceptori) şi a compoziţiei sângelui (glucoreceptori).
De la receptorii ,,orientaţi în sânge” apar reflexe ce menţin constanţa mediului intern al
organismului – homeostaza. Sângele ,,flămând” excită glucoreceptorii şi provoacă astfel excitaţia
centrului alimentar: apar reacţii alimentare îndreptate spre căutarea şi ingerarea hranei.
În clinică, una dintre cele mai dese manifestări ale afecţiunii hipotalamusului este dereglarea
metabolismului hidrosalin, care se manifestă prin eliminarea unei cantităţi enorme de urină cu
densitate scăzută. Această boală se numeşte diabet insipid.
Hipotalamusul este îndeosebi dependent de activitatea hipofizei. În neuronii masivi ai
nucleului supraoptic paraventricular al hipotalamusului sunt secretaţi hormonii vasopresina şi
oxitocina. Prin intermediul axonilor, aceşti hormoni se scurg în hipofiză, unde se acumulează,
iar apoi pătrund în sânge.
În alt mod se realizează relaţia dintre hipotalamus şi lobul anterior al hipofizei. Vasele ce
înconjoară nucleele hipotalamusului se unesc într-un sistem de vene, care coboară spre lobul
anterior al hipofizei şi aici se ramifică din nou în capilare, împreună cu sângele, la hipofiză vin
substanţe numite releasing – factori, sau factori de evacuare, care stimulează secreţia hormonilor
în lobul anterior al hipofizei.

Formaţiunea reticulară

În trunchiul cerebral şi în diencefal, între nucleele specifice, se află aglomerări de neuroni,

prelungirile numeroase ale cărora se ramifică abundent formând o reţea densă. Acest sistem de
neuroni a fost numit formaţiune reticulară. Prin cercetări speciale s-a demonstrat că toate aşa –
numitele căi specifice care conduc anumite tipuri de sensibilitate de la receptori spre zonele
senzitive ale scoarţei trimit în regiunea trunchiului cerebral ramificări colaterale, care se termină
pe celulele formaţiunii reticulare. Fluxurile de impulsuri periferice de la extero-, intero- şi
proprioreceptori menţin încontinuu excitaţia tonică a structurilor formaţiunii reticulare.

269
 De la neuronii formaţiunii reticulare pornesc căile nespecifice. Ele se îndreaptă în sus, spre
scoarţa cerebrală şi nucleele subcorticale şi în jos, spre neuronii măduvei spinării.
Prin excitarea, diferitelor structuri ale formaţiunii reticulare, s-a putut dezvălui funcţia ei de
reglator al stării funcţionale a măduvei spinării şi a encefalului, precum şi funcţia de cel mai
important reglator al tonusului muscular. Rolul formaţiei reticulare în activitatea SNC poate fi
comparat cu rolul reglatorului la televizor: fără ca să dea imagine, el poate să modifice tăria
sunetului şi iluminarea.
Excitarea formaţiunii reticulare nu provoacă un efect motor, ci modifică activitatea existentă
la momentul dat, pe care o inhibă sau o intensifică. Dacă prin excitări ritmice de scurtă durată a
unui nerv senzitiv vom provoca la pisică reflexul de protecţie – flexia labei posterioare, iar apoi
în cadrul acestuia vom excita formaţiunea reticulară, efectul, în funcţie de zonele excitate, va fi
diferit: reflexele spinale sau se vor intensifica brusc sau vor slăbi şi vor dispare, adică se vor
inhiba. Inhibiţia apare la excitarea regiunilor posterioare ale trunchiului cerebral, iar
intensificarea reflexelor – la excitarea regiunilor anterioare. Zonele respective ale formaţiunii
reticulare au fost numite zone de inhibiţie şi zone de activaţie.
Asupra scoarţei cerebrale formaţiunea reticulară exercită o influenţă activatoare, care menţine
starea de veghe şi concentrează atenţia. Dacă la o pisică dormindă cu electrozii implantaţi în
diencefal se va efectua excitarea formaţiunii reticulare, ea se va trezi şi va deschide ochii. Pe
electroencefalogramă vor dispare undele lente caracteristice pentru starea de somn şi vor apărea
nişte unde de frecvenţă mai mare, specifice pentru starea de veghe. Formaţiunea reticulară
exercită asupra scoarţei cerebrale o acţiune de activitate ascendentă generalizată ( care cuprinde
toată scoarţa). Conform expresiei lui I.P.Pavlov, ,,regiunea subcorticală înviorează scoarţa”. La
rândul său, scoarţa emisferelor mari reglează activitatea formaţiunii reticulare.

Telencefalul - telencephalon
Telencefalul constă din două emisfere cerebrale, separate prin fisura longitudinală şi unite în
profunzimea ei prin corpul calos, comisura anterioară, comisura posterioară şi comisura
fornixului. Cavitatea telencefalului formează în fiecare din cele două emisfere ventriculii laterali
drept şi stâng. Fiecare emisferă a encefalului constă dintr-un strat de substanţă cenuşie periferică
– scoarţa cerebrală (mantia) , substanţă albă, situată în profunzimea ei şi conţinând aglomerări de
substanţă cenuşie, care constituie nucleii bazali.

Emisfera cerebrală

Fiecare emisferă a creierului mare este acoperită din exterior cu o lamelă de substanţă cenuşie,
denumită scoarţa cerebrală. La fiecare emisferă distingem 3 feţe: superolaterală, medială şi
inferioară. Aceste feţe sunt despărţite între ele prin margini: marginea superioară, marginea
inferolaterală şi marginea inferomedială. Părţile proeminente ale emisferei sunt denumite poli –
polul frontal, polul occipital şi polul temporal. Suprafeţele celor două emisfere cerebrale au un
relief extern de complicat, deoarece sunt străbătute de numeroase şanţuri mai mult sau mai puţin
adânci, care separă porţiuni proeminente în formă de sul – circumvoluţiunile cerebrale.
Întinderea, orientarea şi profunzimea şanţurilor, precum şi dimensiunile şi forma
circumvoluţiunilor variază considerabil. Totodată, există câteva şanţuri constante bine
pronunţate, care apar înaintea celorlalte, în procesul de dezvoltare embrionară. Cu ajutorul lor,
emisferele se împart în regiuni mari, numite lobi. Fiecare emisferă se împarte în cinci lobi:
frontal, parietal, occipital, temporal şi insula – un lob ascuns în profunzimea şanţului lateral.
Drept linie limitrofă dintre lobul frontal şi cel parietal serveşte şanţul central, dintre lobul
270
parietal şi lobul occipital – şanţul parietooccipital. Lobul temporal este separat de ceilalţi lobi
prin şanţul lateral. Pe suprafaţa superolaterală a emisferei, în regiunea lobului frontal, se află
şanţul precentral care separă circumvoluţiunea precentrală şi două şanţuri frontale – superior şi
inferior, care împart restul lobului frontal în trei circumvoluţiuni frontale: superioară, medie şi
inferioară. Prin lobul parietal trec şanţul postcentral, care delimitează circumvoluţiunea
postcentrală, şi şanţul ei intraparietal, care împarte partea rămasă a lobului parietal îl lobulul
parietal superior şi lobulul parietal inferior. În cadrul lobulului parietal inferior se mai disting
două circumvoluţiuni: supramarginală şi unghiulară.
Lobul occipital este situat posterior de şanţul parietooccipital. Acest lob are dimensiuni mai
reduse şi în posterior se termină prin polul occipital. Circumvoluţiunile şi şanţurile , care străbat
lobul acesta sunt extrem variate, cel mai pronunţat dintre ele fiind şanţul occipital transversal,
care reprezintă prelungirea şanţului intraparietal.
Lobul temporal ocupă regiunea inferolaterală a emisferei cerebrale. Limita dintre lobul
temporal şi cel parietal reprezintă şanţul lateral. Pe faţa externă a lobului temporal se disting
şanţul temporal superior şi şanţul temporal inferior, care delimitează cele trei circumvoluţiuni
temporale superioare, medie şi inferioară.
Lobul insular (insula) este situat în adâncul şanţului lateral. Insula poate fi văzută cu
condiţia că porţiunile lobilor frontal, parietal şi temporal, care o acoperă, numite opercul, vor fi
înlăturate.
Pe faţa medială a emisferei, deasupra corpului calos trece şanţul corpului calos, care apoi
porneşte în jos şi anterior şi continuă cu şanţul hipocampului. Superior de şanţul corpului calos
trece şanţul calosomarginal. Între şanţul corpului calos şi şanţul calosomarginal se află
circumvoluţia corpului calos, ce înconjoară corpul calos. Anteroinferior această circumvoluţie
trece în circumvoluţia parahipocampală.
Anterior de extremitatea superioară a şanţului central se află faţa medială a lobului frontal
superior, iar alături de el este situat lobulul paracentral. Între porţiunea marginală şi şanţul
parietooccipital se află precuneul, care se prezintă ca porţiune a lobului parietal.
Pe faţa medială a lobului occipital sunt situate două şanţuri, ce se unesc între ele sub un
unghi ascuţit. Primul este şanţul parietooccipital, ce separă lobul parietal de lobul occipital, iar
al doilea este şanţul calcarin. Sectorul lobului occipital, cuprins între şanţul parietooccipital şi
şanţul calcarin, are aspectul unui triunghi şi e numit lobulul cuneat.
Faţa inferioară a emisferei are un relief destul de complicat. Regiunea anterioară a ei o
constituie lobul frontal, iar cea posterioară – lobul temporal şi occipital.
În regiunea lobului frontal , lateral de fisura longitudinală a creierului care desparte
emisferele între ele, se află şanţul olfactor. În acest şanţ este situat bulbul olfactor şi tractul
olfactor cu trigonul olfactor. Sectorul, situat între fisura longitudinală şi şanţul olfactor se
numeşte circumvoluţie rectă. Lateral de şanţul olfactor, sunt situate şanţurile orbitale, care
separă circumvoluţiile orbitale.
Pe faţa inferioară a emisferei, în regiunea ei posterioară se află şanţul colateral. Lateral de
şanţul colateral se află circumvoluţia occipitotemporală medială. Între această circumvoluţie şi
circumvoluţia occipitotemporală laterală, dispusă lateral, trece şanţul occipitotemporal.

271
 Fig.71. Şanţurile şi circumvoluţiile feţei superolaterale ale emisferei cerebrale.
1-circumvoluţia precentrală; 2-şanţul precentral; 3-circumvoluţia frontală medie; 4-circumvoluţia frontală
superioară; 5-şanţul frontal superior; 6-şanţul frontal inferior; 7-porţiunea operculară din circumvoluţia frontală
inferioară; 8-porţiunea triunghiulară din circumvoluţia frontală inferioară; 9-porţiunea orbitală din circumvoluţiunea
frontală inferioară; 10-polul frontal al emisferei cerebrale; 11-ramura anterioară a şanţului lateral (Sylvius);
12ramura ascendentă a şanţului lateral (Sylvius); 13-ramura posterioară a şanţului lateral (Sylvius); 14-polul
temporal;15-şanţul central (Rolando); 16-circumvoluţia postcentrală; 17-şanţul postcentral; 18-lobulul parietal
superior; 19-şanţul intraparietal; 20-21-circumvoliuţiile supramarginală şi angulară din lobulul parietal inferior;
22şanţul parietooccipital; 23-şanţul calcarin;24-polul occipital; 25-şanţurile lobului occipital; 26- circumvoluţia
temporală inferioară; 27-şanţul temporal inferior; 28-circumvoluţia temporală medie; 29-şanţul temporal superior;
30-circuvoluţia temporală superioară.

Structura cortexului cerebral

Scoarţa cerebrală (mantia) este reprezentată prin substanţa cenuşie, dispusă la exteriorul
emisferelor creierului. Ea este formată din straturi de celule nervoase şi fibre, aranjate într-o
anumită ordine. Diverse regiuni ale cortexului diferă nu numai prin aspectul celulelor nervoase,
ci şi prin amplasarea lor reciprocă. Distribuirea celulelor nervoase în limitele cortexului e
marcată prin termenul,, citoarhitectonică”. Celulele nervoase (neuronii) cu caractere morfologice
mai mult sau mai puţin similare sunt localizate sub aspect de straturi aparte. Structura şi
densitatea localizării fibrelor nervoase diferă de la o regiune a cortexului la alta. Particularităţile
distribuirii fibrelor din scoarţa creierului sunt definite prin termenul ,, mieloarhitectonică”.
Pentru scoarţa cerebrală de apariţie recentă (neocortex) a omului adult e caracteristică
distribuirea celulelor nervoase în formă de şase straturi (pături).
1. pătura moleculară

272
 2. pătura granulară externă
3. pătura piramidală externă
4. pătura granulară internă 5. pătura piramidală internă
6. pătura polimorfă.

Localizarea funcţiilor în scoarţa emisferelor cerebrale

Ariile corticale după funcţia lor pot fi clasificate în: arii de protecţie aferente, receptoare sau
senzoriale, arii de protecţie eferente, efectoare sau motorii şi ariile de asociaţie. În realitate,
toate ariile de proiecţie senzoriale sau motorii primesc aferenţe şi trimit eferenţe, de aceea
denumirea corectă ar fi de arii senzorio – motorii, în particular pentru ariile pre şi postcentrală.
Ariile de proiecţie aferente sunt: somestezice, vizuală, auditivă, gustativă, olfactivă şi
vestibulară.
Aria primară a sensibilităţii generale (aria somestezică primară) este localizată în girul
postcentral, câmpurile 3, 1, 2. În aria primară, centrii sunt localizaţi de sus în jos, după silueta
răsturnată a corpului. Organismul se prezintă sub forma unei caricaturi monstruoase, la care ies
în evidenţă buzele, limba şi mâna cu degetele, în special policele. Această proiecţie răsturnată a
corpului a primit numele de homunculus senzitiv.
Mâna şi degetele ocupă o suprafaţă mare, aproape egală cu cea a trunchiului şi membrelor la
un loc; aceasta se explică prin importanţa funcţională a mâinii şi densitatea receptorilor cutanaţi
existenţi în segmentul respectiv. În această arie se proiectează fibrele care alcătuiesc calea
sensibilităţii exteroceptive (tactile, termice, dureroase şi de presiune) din piele, precum şi fibrele
sensibilităţii proprioceptive ( excitaţii culese de la tendoane, articulaţii, muşchi, periost,
ligamente).
Senzaţiile de la acest nivel sunt senzaţii elementare, nu dau informaţii asupra calităţii,
intensităţii şi originii stimulului . Posterior de girul postcentral, în lobul parietal se află ariile 5
şi 7 somatopsihice, care au rol de a recunoaşte asemănări şi deosebiri ale senzaţiilor produse de
un obiect. Recunoaşterea obiectelor se realizează în lobul parietal inferior ( ariile 39 şi 40) în
aria tactognostică.
Aria secundară somestezică este situată de-a lungul buzei superioare a şanţului lateral. Este
mai redusă decât cea primară. Această arie răspunde mai puţin la sensibilitatea tactilă, dar cu
predominanţă la cea dureroasă şi termică. Membrul superior se proiectează în partea
anterolaterală, iar cel inferior în partea posteromedială a ariei somestezice secundare.
Ariile vizuale sunt localizate în lobul occipital, pe buzele şi în profunzimea şanţului calcarin şi
în părţile vecine de cuneus şi girul lingual. Aria vizuală primară este reprezentată de câmpul 17
sau aria striată, pe care retina se proiectează punct cu punct. Aria striată a fiecărei emisfere
primeşte informaţii de la câmpul vizual temporal ipsilateral şi de la câmpul vizual nazal al
retinei contralaterale. În stratul IV al scoarţei din aria striată există stria lui Genari , vizibilă cu
ochiul liber. Aria vizuală secundară, câmpul 18 (aria parastriată), este principala arie de
asociaţie. Câmpul 18 este centrul memoriei vizuale. O a treia arie vizuală este reprezentată de
câmpul 19, aria peristriată. Câmpul 19 are rol în orientarea spaţială şi corectitudinea imaginii.
Anterior de aria peristriată (19), în girul angular, se află centrul cititului. Lezarea lui duce la o
cecitate verbală, în care caz bolnavul nu poate citi, deşi uneori poate diferenţia literele şi chiar să
le reproducă, dar nu poate sesiza semnificaţia convenţională a cuvântului scris.
Ariile auditive. Aria auditivă primară este localizată pe faţa superioară a girului temporal
superior, în girii transverşi Heschll, câmpurile 41 şi parţial de 42, care primesc aferenţe geniculo-
temporale de la corpul geniculat medial. Aria auditivă secundară este constituită din câmpul 42
(parţial) şi câmpul 22. Excitarea câmpurilor 42 şi 22 produce senzaţia de fluierat, de dangăt de

273
clopot sau ţârâit de greier. Lezarea câmpului 22 provoacă afazia senzorială (bolnavul aude, dar
nu poate interpreta sunetul, în special cuvintele).
Aria gustativă este situată imediat superior de şanţul lateral Sylvius, în regiunea inferioară a
girului postcentral, câmpul 43.
Aria vestibulară nu are o localizare precisă; după unii autori ar fi situată în girul temporal
superior, înapoia ariei auditive, după alţii ar fi situată în lobul parietal.
Aria olfactivă este localizată în cortexul piriform, aria entorinală, câmpul 28.
Distrugerea, în mod experimental la animale şi accidental la om, a acestor arii de proiecţie
aferente duce la pierderea sensibilităţii, în cazul ariei senzitive, sau la pierderea funcţiei, în cazul
ariilor senzoriale ( orbire, surditate, anosmie de tip central, deşi organele receptoare respective
sunt intacte).
Ariile de proiecţie eferente sunt originea căilor corticofugale. Au rol în iniţierea mişcărilor
voluntare, în integrarea funcţiilor motorii şi modificarea tonusului muscular.
Aria somatomotorie primară corespunde câmpului 4 din girul precentral. În aria 4, o
caricatură monstruoasă, la care ies în evidenţă mâna, (în special degetul mare ) pentru
coordonarea activităţi manuale, şi capul, pentru coordonarea activităţii fonatorii şi mimicii.
Aceasta proiecţie deformată a organismului a primit numele de humunculus motor. Aria 4
conţine în stratul 5 neuroni piramidali gigantici Betz (120 – 150 μ). Există aproximativ 30000
neuroni Betz în fiecare emisferă.
Aria premotorie (6) se află anterior de aria 4.
Anterior de aria 6 se află câmpul frontal al ochiului (aria 8), care controlează mişcările
voluntare ale ochilor, ca şi mişcările conjugate ale globilor oculari.
Aria motorie secundară corespunde ariei somestezice secundare (câmpurile 40 şi 43) peste
care se suprapune. Are rol în comanda motorie ipsilaterală a feţei.
Aria motorie suplimentară este localizată pe faţa medială a girului frontal superior, anterior de
aria primară. Stimularea ei are ca rezultat trei tipuri de mişcări: adaptarea de postură, mişcări
complexe stereotipice şi mişcări rapide necoordonate.
Ariile extrapiramidale ocupă aproape în întregime regiunea cortexului, dar în special aria
premotorie 6, aria motorie suplimentară (faţa medială a girului frontal superior) şi aria motorie
secundară. Suprafaţa ocupată de ariile extrapiramidale reprezintă 85% din totalitatea cortexului
motor. Aceste arii cuprind ariile subpresive, originea fibrelor piramidale şi ariile extrapiramidale
propriu-zise.
Ariile subpresive, a căror stimulare inhibă funcţionarea ariei motorii primare, sunt: 4s, 6s
precentrală, 2s postcentrală, 19s occipitală şi 24 cingulară. Influxul subpresor al acestor arii ajunge
la nucleul caudat, care îl transmite la globul palid. Aceasta îl transmite, prin intermediul
talamusului, spre scoarţa precentrală din câmpurile 4 şi 6. În acest circuit cortico-strio-
palidotalamo-cortical, talamusul are rol centralizat, controlând amplitudinea şi modul în care a
fost executată mişcarea.
Ariile extrapiramidale propriu-zise sunt repartizate cortexului fronto-parieto-temporal şi mai
puţin occipital. Caracterul principal al acestor arii este excitabilitatea redusă faţă de cea a
câmpului 4, care se manifestă controlateral. De la aceste arii extrapiramidale pleacă fibre
corticopontine care ajung la nucleii din punte şi de aici, prin fibre pontocerebeloase, la scoarţa
cerebelului (neocerebelului). De la scoarţa cerebelului ajung la nucleul dinţat, apoi la talamus şi
de aici înapoi la scoarţa cerebrală, încheind circuitul cortico-ponto-cerebelo-talamo-cortical.
Rolul acestui circuit este de a aduce influxul nervos de reglaj cerebelos în execuţia mişcărilor
voluntare. Ariile vegetative se găsesc în girul cingular, în girii orbitali ai lobului frontal, la nivelul
hipocampului şi în lobul insulei. Acest ansamblu formează creierul visceral. El este conectat în
ambele sensuri cu talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic.

274
 Centrii limbajului. Emisfera stângă la dreptaci şi cea dreaptă la stângaci intervin în limbajul
articulat. Existenţa unei emisfere dominante este necesară, deoarece lipsa dominanţei duce şa
bâlbâială. Centrii limbajului se află în girul frontal inferior, în câmpurile 44, 45, (aria vorbirii,
Broca), situate anterior de aria motorie principală (aria 4). Lezarea acestor arii duce la afazie
motorie (anartrie), în care bolnavul nu-şi poate exprima oral ideile.
Centrii scrisului se află în girul frontal mijlociu, anterior de aria motorie principală. Lezarea
lui determină agrafie, care constă în imposibilitatea de a scrie, cu toate că muşchii mâinii pot
mobiliza degetele cu dibăcie în alte scopuri.
Zonele de asociaţie determină activităţi psihomotorii şi psihosenzitive prin integrarea
funcţională a ariilor motorii cu cele senzoriale. Ele s-au dezvoltat mai recent pe scara filogenetică
şi ocupă o mare extindere în scoarţa cerebrală.

Fig.72. Ariile citoarhitectonice ale emisferei cerebrale, faţa superolaterală, explicaţii în text.

Nucleii bazali (subcorticali) şi substanţa albă a telencefalului

Substanţa cenuşie din fiecare emisferă cerebrală în afară de scoarţă, care constituie straturile
superioare ale creierului terminal mai formează îngrămădiri sub aspect de nuclei sau de noduli,
situaţi în profunzimea substanţei albe, în apropiere de faţa bazală a encefalului. În dependenţă de

275
poziţia lor, aceste aglomerări de substanţă cenuşie au fost denumite nuclei bazali. Nucleii bazali
cuprind:
1. corpul striat , compus din nucleul caudat şi din nucleul lentiform;
2. claustrum (antezidul);
3. nucleul amigdalian.
Între nucleii bazali şi talamus distingem benzi de substanţă albă, numite capsula internă,
externă şi extremă. Prin capsula internă trec căile conductoare.
Substanţa albă a emisferelor cerebrale constă din mai multe sisteme de fibre nervoase grupate
în:
1. fibre de asociaţie;
2. fibre comisurale;
3. fibre de proiecţie.
Fibrele menţionate sunt considerate căi conductoare ale encefalului (şi măduvei spinării).
Fibrele de asociaţie , pornite din cortexul cerebral (fibre extracorticale ) sunt amplasate în cadrul
unei singure emisfere şi face legătura dintre diferiţi centri funcţionali ai săi. Fibrele de proiecţie
sunt fibre corticopetale şi corticofugale, unind în ambele sensuri scoarţa cu centrii subiacenţi.
Aceste fibre converg în jurul corpului striat şi talamusului, formând coroana radiată. Fibrele
comisurale unesc cele două emisfere, formând corpul calos, fornixul şi comisura albă anterioară.

Corpul calos.

Corpul calos (comisura mare a creierului), conţine fibre (căi conductoare comisurale), care trec
dintr-o emisferă în alta şi leagă sectoare de cortex aparţinând emisferelor dreapta şi stângă în
scop de reunire (coordonare) a funcţiilor ambelor jumătăţi de creier într-un tot unitar. Corpul
calos prezintă un corp a cărui extremitate anterioară, curbată, numită genunchi, se termină cu o
porţiune ascuţită, numită rostru, care se prelungeşte cu lama terminală. Extremitatea posterioară,
mai voluminoasă, poartă numele de spleniu.
Fibrele, care formează corpul calos, unesc o emisferă cu alta.

Fornixul

Fornixul se află sub corpul calos. În partea centrală prezintă corpul fornixului. Anterior,
corpul se împarte în cele două columne care se îndreaptă spre cei doi corpi mamilari, iar
posterior corpul se îndreaptă spre hipocamp, formaţiune care apar aparţine sistemului limbic.
Între columnele fornixului şi genunchiul corpului calos se află septul pelucid format din două
lame, între care se află cavitatea septului pelucid.

Comisura albă anterioară

Comisura albă anterioară trece anterior de columnele fornixului şi se răsfiră în regiunea

anterioară a lobului temporal.

Ventriculul lateral

276
 Se disting doi ventriculi: stâng situat în emisfera stângă şi drept aflat în emisfera dreaptă a
creierului şi se prezintă ca cavităţile telencefalului.
Ventriculul lateral se află în masa emisferei cerebrale şi este o cavitate cu o configuraţie
complicată. Aceasta se datoreşte faptului că compartimentele ventriculului sunt situaţi în toţi
lobii emisferei (cu excepţia lobului insular). Lobului parietal al emisferei îi corespunde
porţiunea centrală a ventriculului lateral, lobului frontal – cornul anterior, lobului occipital -
cornul posterior (sau occipital), lobului temporal – cornul inferior (cornul temporal).
În interiorul ventriculului lateral se află plexul vascular. Plexul vascular al ventriculului
lateral ia naştere în urma prolabării în cavitatea ventriculară a pia mater cerebrale împreună cu
vasele sangvine, pe care le conţine. În partea anterioară a ventriculului lateral plexul vascular
prin orificiul interventricular, face legătura cu plexul vascular al ventriculului III.

Sistemul limbic

O serie de formaţiuni ale encefalului, localizate în special pe faţa medială a emisferei,

reprezintă substratul în care are loc formarea unor stări funcţionale generale, ca emoţiile, starea
de somn – veghe, motivaţia comportamentului etc. Aceste formaţiuni sunt evidenţiate sub
denumirea de sistem limbic. Deoarece în decursul filogenezei reacţiile menţionate au apărut şi s-
au perfecţionat în strânsă legătură cu funcţiile olfactive primare, drept bază morfologică pentru
ele servesc segmentele creierului, care derivă din porţiunile inferioare ale veziculei cerebrale şi
fac parte din aşa – numitul creier olfactor, rinencefal.
Sistemul limbic se compune din bulbul olfactor, trigonul olfactor, substanţa perforată
anterioară, toate fiind situate pe faţa inferioară a lobului frontal şi reprezentând compartimentul
periferic al creierului olfactor, precum şi circumvoluţia corpului calos şi circumvoluţia
parahipocampală (împreună cu uncusul), circumvoluţia denticulată, hipocampul (toate
componente ale compartimentului central al creierului olfactor) şi alte formaţiuni. Includerea
tuturor acestor formaţiuni ale creierului în componenţa sistemului limbic s-a dovedit a fi
posibilă datorită faptului că toate dispun de caractere structurale comune, au o provenienţă
comună, sunt legate reciproc şi manifestă reac ii funcţionale asemănătoare.

Căile de conducere ale encefalului şi măduvei spinării

Sistemele de fibre nervoase ce conduc impulsurile de la piele şi membranele mucoase, de la

organele interne şi de la organele locomotorii spre diferite compartimente ale măduvei spinării şi
creierului, în special spre scoarţa emisferelor mari, se numesc căi de conducere ascendente,
senzitive sau aferente. Sistemele de fibre nervoase ce transmit impulsuri de la scoarţă sau de la
nucleele subiacente ale creierului prin măduva spinării spre organul efector (muşchi, glandă etc.)
se numesc căi de conducere descendente, motorii sau eferente. Căile de conducere sunt formate
dintr-un lanţ de neuroni. Căile senzitive sunt alcătuite din trei neuroni, iar cele motorii – din doi
neuroni. Primul neuron al tuturor căilor senzitive se află întotdeauna în afara SNC, fiind situat în
ganglionii spinali sau în ganglionii senzitivi ai nervilor cranieni. Ultimul neuron al căilor motorii
e întotdeauna prezentat prin celulele coarnelor anterioare ale substanţei cenuşii din măduva
spinării sau prin celulele nucleilor motori ale nervilor cranieni.
Căile senzitive. Măduva spinării conduce patru tipuri de sensibilităţi: tactilă (senzaţia de
atingere şi presiune), termică, de durere şi proprioceptivă (de la receptorii muşchilor şi
tendoanelor, aşa numitul simţ artrocinetic, simţul de poziţie şi mişcare a corpului şi membrelor).

277
 Calea sensibilităţii termice şi de durere este calea spinotalamică laterală. Primul neuron al
acestei căi este prezentat de celulele din ganglionii spinali. Prelungirile periferice ale acestor
celule întră în componenţa nervilor spinali. Apofizele centrale ale lor formează rădăcinile
posterioare şi pătrund în măduva spinării, unde comutează pe celulele coarnelor posterioare
(neuronul doi). Prelungirile neuronului doi, prin comisura măduvei spinării, trec de partea opusă
(se încrucişează) şi se ridică, în componenţa funiculului lateral al măduvei, în bulbul rahidian.
Aici ele se alipesc la meniscul medial (senzitiv) şi trec prin bulbul rahidian, puntea Varolio şi
pedunculii creierului, spre nucleul lateral al talamusului, unde comutează pe neuronul trei.
Axonii celulelor nucleelor din talamus formează fasciculul talamocortical , care trece prin partea
posterioară a capsulei interne spre circumvoluţia postcentrală a scoarţei (zona analizatorului
senzitiv). Deoarece fibrele pe traseul lor se încrucişează, impulsurile de la jumătatea stângă a
corpului se transmit în emisfera dreaptă, iar din jumătatea dreaptă – în emisfera stângă.
Calea spinotalamică anterioară este formată din fibre ce conduc sensibilitatea tactilă. Ea
trece prin funiculul anterior al măduvei spinării.
Căile sensibilităţii proprioceptive (simţului artrocinetic) se îndreaptă spre scoarţa
emisferelor mari şi spre cerebel, care ia parte la coordonarea mişcărilor. Spre cerebel merg două
căi spinocerebeloase – anterioară şi posterioară. Calea spinocerebeloasă posterioară (Flechsig)
începe de la celula ganglionului spinal (neuronul unu). Ramificarea periferică întră în
componenţa nervului spinal şi se termină prin receptor în muşchi, capsula articulară sau
ligamente. Prelungirea centrală în componenţa rădăcinii posterioare întră în măduva spinării şi se
termină în celulele nucleului, situat la baza cornului posterior (neuronul doi). Prelungirile
neuronului doi se ridică prin partea dorsală a funiculului lateral de aceeaşi parte şi, prin
pedunculii cerebeloşi mijlocii, trec la celulele scoarţei vermisului. Fibrele căii spinocerebeloase
anterioare (Gowers) formează două încrucişări: în măduva spinării şi în regiunea vălului medular
superior, iar apoi, prin pedunculii cerebeloşi superiori, ajung până la celulele scoarţei vermisului.
Calea proprioceptivă spre scoarţa emisferelor mari este reprezentată prin două fascicule:
graţios şi cuneat. Fasciculul graţios (Goll) conduce impulsurile de la proprioreceptorii membrelor
inferioare şi părţii inferioare a corpului şi este situat medial, în funiculul posterior. Fasciculul
cuneat (Burdach) se alipeşte lateral de el şi conduce impulsurile de la partea superioară a
trunchiului şi membrelor superioare. Neuronul doi al acestei căi se află în nucleele omonime din
bulbul rahidian. Prelungirile lor se încrucişează în bulbul rahidian şi se unesc întrun fascicul,
numit lemniscul medial (senzitiv). El ajunge la nucleul lateral al talamusului
(neuronul trei). Prelungirile neuronilor trei prin capsula internă se îndreaptă spre zona senzitivă şi
parţial spre cea motorie a scoarţei. Căile motorii sunt prezentate de două grupuri:
1. Căile piramidale (corticospinală şi corticonucleară sau corticobulbară), care conduc
impulsuri de la scoarţă spre nucleii motori ai măduvei spinării şi bulbului rahidian,
reprezintă căi ale mişcărilor voluntare.
2. Căile extrapiramidale sau căile motorii reflexe, care întră în componenţa sistemului
extrapiramidal.
Calea piramidală sau corticospinală începe de la celulele piramidale mari (Beţ) ale scoarţei
din cele 2/3 superioare ale circumvoluţiei precentrale şi din lobulul paracentral, trecând apoi
prin capsula internă, baza pedunculilor creierului, baza punţii şi piramidele bulbului rahidian.
La limita cu măduva spinării ea se împarte în fasciculul piramidal lateral şi fasciculul
piramidal medial. Fasciculul lateral (masiv) efectuează o decusaţie şi coboară prin funiculul
lateral al măduvei spinării spre celulele cornului anterior. Fasciculul anterior nu se
încrucişează şi coboară în funiculul anterior. Încrucişându-se la nivelul fiecărui segment
aparte, fibrele lui de asemenea se termină la celulele cornului anterior. Prelungirile celulelor
cornului anterior formează rădăcina anterioară, care constituie porţiunea motorie a nevilor
spinal, şi se sfârşesc cu terminaţii motorii în muşchi.

278
 Calea corticonucleară începe în treimea inferioară a circumvoluţiei precentrale, merge
prin genunchiul (curbura) capsulei interne şi se termină în celulele nucleelor motorii ale
nervilor cranieni, aflate de partea opusă. Prelungirile celulelor nucleelor motorii formează
porţiunea motorie a nervului respectiv.
Din căile motorii reflexe (extrapiramidale) fac parte: calea rubrospinală, care porneşte de la
celulele nucleului roşu, aflat în mezencefal, calea tectospinală, care începe de la nucleele
tectului mezencefalului (lama quadrigemină), legată cu senzaţia auditivă şi vizuală, şi calea
vestibulospinală, care porneşte de la nucleele vestibulare din fosa romboidă şi e legată de
menţinerea echilibrului corpului.

Fiziologia emisferelor cerebrale

Generalităţi

Rolul specific al creierului este de a prelucra informaţia. Sediul principal al acestui proces este
scoarţa cerebrală care funcţionează în strânsă colaborare cu numeroase structuri subcorticale.
Pentru a prelucra informaţia , scoarţa cerebrală trebuie mai întâi să o primească.
Informaţia pătrunde în sistemul nervos prin intermediul receptorilor, de unde este trimisă pe
căi specifice la scoarţă, în ariile senzitive specifice. Aceste informaţii sunt apoi comparate, la
nivelul ariilor asociative, cu informaţiile culese de ceilalţi analizatori, precum şi cu datele din
memorie. Pe baza sintezei complexe a tuturor informaţiilor este elaborată starea de conştiinţă şi
sunt luate deciziile automate şi cele voluţionale.

Tabelul. N.8

Schema generală de funcţionare a creierului

Informaţia Prelucrare Informaţia

actuală superizare anterioară (memorie)

Comandă şi control
= decizii =

Conştient Automat

Volitiv Afectiv Cognitiv Visceral Endocrin Metabolic

279
 Funcţiile neocortexului
Scoarţa cerebrală, cea mai nouă structură nervoasă din punct de vedere filogenetic, are trei
categorii de funcţii: funcţii senzitive, funcţii asociative, funcţii motorii. Pe baza acestor funcţii se
realizează procesele psihice caracteristice fiinţei umane: procese cognitive, procese afective,
procese volitive.

Funcţiile senzitive

La nivelul scoarţei cerebrale s-au evidenţiat numeroase arii senzitive, specializate în

prelucrarea unui anumit tip de informaţie. Acestea sunt segmentele corticale ale analizatorilor şi
sunt denumite arii senzitive primare. La nivelul lor se termină axonii neuronilor talamici (cel
de-al treilea neuron al căilor specifice de conducere ascendentă). În urma stimulării specifice a
acestor arii este elaborată senzaţia elementară specifică (auditivă, vizuală, tactilă, etc.). Rolul
senzitiv al acestor arii este exclusiv, iar funcţia de prelucrare a diferitelor semnale trimise de la
receptori nu se desfăşoară izolat. Există numeroase structuri subcorticale (talamusul,
mezencefalul) şi spinale, cu rol asemănător, dar cu o prelucrare elementară a semnalelor
senzitive. Unele senzaţii vagi de lumină, sunet, durere sunt elaborate încă la nivelul
mezencefalo-diencefalic. Pe de altă parte, în procesul complicat de reconstituire conştientă a
informaţiei conţinute în lumea ce ne înconjoară, ariile senzitive specifice colaborează atât între
ele, cât şi cu alte arii corticale (ariile asociative). Ariile asociative sunt arii senzitive secundare.
Căile talamocorticale se proiectează mai întâi în ariile primare, apoi în ariile secundare. Pentru a
înţelege mai bine funcţia ariilor senzitive primare, să exemplificăm ce se întâmplă după
distrugerea ariei somestezice I:

- persoana respectivă pierde capacitatea de a localiza exact diferitele senzaţii din diferitele
părţi ale corpului, deşi poate preciza, de exemplu, la nivelul cărei mâini este senzaţia
respectivă (funcţie îndeplinită de talamus);
- nu poate aprecia diferitele grade ale presiunii exercitate la nivelul corpului; - nu
poate aprecia corect greutatea obiectelor;
- nu poate preciza forma sau mărimea obiectelor (situaţie numită astereognozie);
- nu poate identifica textura materialelor, deoarece această funcţie corticală depinde de
senzaţiile extrem de fine produse de deplasarea pielii pe suprafaţa obiectelor. De
asemenea, se poate altera şi aprecierea durerii şi a temperaturii, fie a intensităţii, fie a
calităţii acestor două simţuri. Dar ce e mai important, se pierde capacitatea de la localiza
aceste două senzaţii, deoarece această localizare depinde, în principal, de stimularea
simultană a receptorilor tactili, care se proiectează în aria somestezică I.

Funcţiile asociative În ariile senzitive primare iau

naştere senzaţiile elementare (lumină, culoare, sunet etc.). Percepţia complexă a lumii exterioare
şi a semnificaţiilor diferitelor senzaţii se realizează în ariile asociative, spre care sosesc
impulsuri de la mai multe arii primare şi chiar de la structuri subcorticale . Ariile asociative sunt
teritorii corticale care nu pot fi încadrate în categoria ariilor primare sau secundare, senzitive
sau motorii. În ariile asociative se petrece procesul cel mai înalt de prelucrare a informaţiei
senzitive. Aici are loc elaborarea modelului conştient al lumii, apare conştiinţa propriei
existenţe, iau naştere voinţa şi deciziile.

280
 Tabelul. Nr.9

Decizii

Modelul lumii
Con știin ța Lob frontal
Sistem limbic

Voluntare Idei Automate

FR

Supersemne
Arii asociative

Diencefal Semne

Traducere
Receptori

Prelucrare superioară a informaţiei

Deși primesc informații de la mai multe structuri, ariile asociative au propriile specializări,
după cum vom vedea în continuare. Topografic, ariile asociative se găsesc în zona
parietooccipito-temporală, zona prefrontală și aria asociativă limbică.
Aria asociativă parieto-occipito-temporală ocupă spațiul cortical dintre cortexul
somatosenzitiv (anterior), cortexul vizual (posterior) și cortexul auditiv (lateral). Ea asigură un
nivel ridicat de interpretare a semnificației semnalelor de la toate ariile senzitive învecinate.
Această arie asociativă are propriile sale subarii funcționale:
- O zonă situată în cortexul parietal posterior, cu extindere către cortexul occipital
superior, asigură analiza continuă a coordonatelor spaţiale ale tuturor părţilor corpului, ca şi ale
obiectelor înconjurătoare. Astfel, individul nu-şi poate planifica mişcările celor două jumătăţi
ale corpului, el ,,uită” de existenţa părţii opuse celei care efectuează mişcarea, atât din punctul de
vedere senzitiv, cât şi cel al planificării mişcărilor voluntare (asomatognozie).
- O zonă situată în partea posterioară a lobului temporal, în spatele cortexului auditiv
primar, numită aria Wernicke, este, din punctul de vedere al funcţiilor intelectuale, cea mai

281
importantă regiune a creierului, deoarece cea mai mare parte a acestora au la bază limbajul. Din
acest motiv, este numită şi arie interpretativă generală (sau arie a înţelegerii limbajului). Această
arie este dezvoltată în mod deosebit în emisfera cerebrală dominantă (emisfera stângă la
dreptaci şi cea dreaptă la stângaci) şi joacă cel mai important rol al cortexului cerebral, în ceea
ce numim inteligenţă. Din acest motiv, această arie a mai fost numită şi aria gnostică, aria
cunoaşterii, aria asociativă terţiară etc.
După distrugerea ariei Wernicke, un individ aude cuvintele şi poate chiar să recunoască
semnificaţia unora dintre ele, dar nu poate să aranjeze aceste cuvinte într-o idee coerentă ( afazie
auditivă sau surditate psihică). De asemenea, poate citi cuvinte scrise, dar nu poate recunoaşte
sensul acestora. Aria Wernicke este importantă pentru interpretarea semnificaţiilor complexe ale
diferitelor experienţe senzitive. În funcţia ariei Wernicke un rol esenţial îl are limbajul. O mare
parte a experienţei noastre senzitive este convertită într-un echivalent al limbajului, înainte de a
fi stocată în memorie şi înainte de a fi prelucrată în scopuri intelectuale. De exemplu, atunci când
citim o carte, nu memorăm imaginile cuvintelor tipărite, ci cuvintele însele sub forma limbajului.
De asemenea informaţia cuprinsă în cuvinte este de obicei transformată întâi în limbaj şi abia
apoi este descifrat înţelesul ei. Aria Wernicke este aria senzitivă pentru interpretarea limbajului,
din emisfera dominantă. Ea are conexiuni strânse atât cu aria auditivă primară cât şi cu ariile
auditive secundare din lobul temporal. Această relaţie extrem de strânsă este probabil rezultatul
faptului că primul contact cu limbajul este auditiv. Mai târziu, când se dezvoltă percepţia
vizuală a limbajului (prin citit), informaţia vizuală este probabil direcţionată către regiunile
pentru limbaj deja dezvoltate în lobul temporal dominant.
Posterior de aria Wernicke, situată în regiunea circumvoluţiei angulare din lobul occipital,
este o arie de prelucrare vizuală secundară, care trimite informaţiile despre cuvintele citite către
aria Wernicke. În absenţa acesteia, un individ poate înţelege limbajul vorbit, dar nu şi pe cel
scris
( cecitate psihică sau afazie vizuală).
În porţiunile cele mai laterale ale lobului occipital anterior şi ale lobului temporal posterior
se află o arie pentru denumirea obiectelor. Individul ia cunoştinţă de numele obiectelor pe cale
auditivă, în timp ce natura obiectelor este percepută pe cale vizuală. La rândul lor, numele
obiectelor sunt esenţiale pentru înţelegerea limbajului şi pentru funcţiile intelectuale, funcţii
îndeplinite de aria Wernicke.
Teritoriul prefrontal este sediul controlului cortical al funcţiilor vegetative. Este conectat
bidirecţional cu talamusul şi cu hipotalamusul. Asigură integrarea funcţiilor vegetative în acte
complexe de comportament uman. Tot aici se află şi sediul personalităţii noastre. Aria
asociativă prefrontală are conexiuni funcţionale foarte strânse cu cortexul motor, planificând
modelul complex şi secvenţialitatea fiecărei activităţi motorii. În acest scop, primeşte un fascicul
voluminos de fibre subcorticale ce leagă teritoriul prefrontal de aria asociativă
parietooccipitotemporală. Prin aceste conexiuni, cortexul prefrontal primeşte multiple informaţii
senzitive prelucrate, în special informaţii despre coordonatele spaţiale ale diferitelor segmente ale
corpului, absolut necesare pentru planificarea corectă a mişcărilor. În acelaşi mod, cortexul
prefrontal este esenţial în desfăşurarea proceselor intelectuale, de ideaţie. Acesta este capabil să
combine informaţiile nonmotorii primite de la diferitele arii corticale şi să elaboreze diferite
tipuri de activităţi voliţionale nonmotorii, la fel ca şi pe cele motorii. Din acest motiv, aria
prefrontală este considerată sediul gândirii.
O regiune deosebită a cortexului prefrontal este aşa-numită arie Broca, situată parţial în
regiunea lateral-posterioară a cortexului prefrontal şi parţial în aria premotorie. Aici este locul
unde se iniţiază şi se execută modelul motor al exprimării fiecărui cuvânt în parte. Această arie
funcţionează în strânsă legătură cu aria Wernicke. În urma distrugerii acestei zone, bolnavul ştie
ce vrea să spună, poate emite sunete, dar nu este capabil să articuleze cuvintele (afazie motorie).
Aria prefrontală are un rol foarte important, deşi nedefinit, în procesele intelectuale. Acesta poate
282
fi mai bine evidenţiat prin distrugerea lobilor prefrontali (aşa - numita lobotomie, practicată în
urmă cu câteva decenii pentru tratarea anumitor boli în psihiatrie, înainte de descoperirea
medicamentelor moderne):
- pacientul pierde capacitatea de a rezolva problemele complexe;
- el nu poate realiza în mod secvenţial mai multe sarcini pentru a atinge un anumit ţel şi, în
general,îşi pierde ambiţia;
- devine incapabil să înveţe să efectueze mai multe activităţi în acelaşi timp, în paralel; -
scade, uneori marcat, agresivitatea individului;
- comportamentul social devine inadecvat faţă de situaţia de moment (vesel la
înmormântare, trist la nuntă), are bizarerii de comportament, inclusiv pierderea valorilor
morale şi lipsă de reţinere faţă de sex şi excremente;
- pacienţii pot vorbi şi înţelege limbajul, dar nu pot să dezvolte o idee, iar starea lor de
spirit se modifică extrem de repede, da le blândeţe la furie, la exaltare şi la tristeţe;
- pacientul poate să realizeze aproape toate mişcările pe care le-a executat de-a lungul
vieţii, dar fără un scop anume.
Aria asociativă limbică este situată la polul anterior al lobului temporal, în porţiunile
ventrale ale lobului temporal şi în girusul cingulat. Această arie este responsabilă de
comportament, emoţii şi motivaţie (impuls).
La 90% din oameni, aria asociativă generală (aria Wernicke) este mai dezvoltată în emisfera
cerebrală stângă decât în cea dreaptă. Concomitent, şi centrii motori ai scrisului şi ai vorbitului
din lobul frontal stâng, precum şi girusul angular sunt mult mai dezvoltaţi. Activitatea emisferei
stângi domină activitatea întregului creier pentru funcţiile cognitive şi motorii la majoritatea
oamenilor. Aceştia sunt dreptacii. Într-un procent mai mic (cam 10%), emisfera dreaptă este
dominantă pentru activităţile sus-menţionate (,,stângacii”), şi într-un număr şi mai redus ambele
emisfere sunt dominante (,,ambidextrii”) .
Emisfera dominantă sau codominantă cooperează foarte strâns cu cealaltă prin intermediul
căilor comisurale, în special a corpului calos, pentru a asigura unitatea de vederi şi de acţiune.

Funcţiile motorii

Emisferele cerebrale coordonează întreaga activitate motorie somatică, voluntară şi

involuntară. Principalele structuri implicate în acest control nervos sunt cortexul motor şi nucleii
bazali. Fiziologia cortexului motor. Cercetările experimentale de stimulare sau de extirpare,
precum şi observaţii anatomice şi clinice efectuate la bolnavii cu leziuni ale ariei motorii
principale au evidenţiat rolul cortexului motor şi al căii piramidale în transmiterea comenzii
voluntare spre muşchii somatici. Stimularea ariei 4 determină contracţii izolate sau grupate ale
muşchilor din jumătatea contralaterală, iar extirparea acesteia aboleşte mişcările voluntare în
jumătatea opusă a corpului. S-a constatat că mişcările voluntare sunt însoţite sau chiar precedate
de activităţi motorii involuntare, automate. Acestea constau în modificări ale tonusului
muşchilor activi şi modificări în postura individului, acte motorii ce susţin corpul favorizând
realizarea mişcării, conform intenţiei.
Aşadar, mişcarea voluntară se realizează şi cu participarea structurilor motorii
extrapiramidale. Sediul exact unde are loc elaborarea ideii de mişcare este greu de precizat. La
acest act neurofiziologic şi psihologic complex participă creierul emoţional (hipotalamusul şi
sistemul limbic), ariile corticale motorii, premotorii senzitive şi asociative, nucleii bazali,
cerebelul şi talamusul.
Impulsul (motivaţia) pentru efectuarea unei anumite mişcări voluntare ia naştere în creierul
emoţional şi asociativ, care elaborează planul general al mişcării. Prin circuite cortico-striate şi

283
cortico-ponto-cerebeloase, planul mişcării este remis simultan nucleilor bazali şi cerebelului,
care la rândul lor, trimit impulsuri spre cortexul motor prin releu talamic.

Tabelul nr. 10

Dinamica elaborării comenzii voluntare

Creier motivaţional senzitiv şi

asociativ Feedback
senzit iv

Plan motor

Nucleii bazali Talamus Cerebel

Program motor

Trunchi cerebral Cortex motor

Motoneuronii spinali Efect motor

Astfel , iau naştere două circuite de feedback motor:

- circuitul cortico-strio-talamo-cortical; -
circuitul cortico-cerebelo-talamo-cortical.
Prin conlucrarea tuturor acestor structuri este elaborat programul mişcării voluntare, ce va fi
adus la îndeplinire de cortexul motor. Acesta coordonează, în special, mişcările rapide ale
extremităţilor, activitatea motorie fină, calificată (scrisul, bătutul la maşină, cântatul la
instrumente muzicale etc.) Cortexul motor nu elaborează decizii, ci le pune în aplicare.

284
 Fiziologia nucleilor bazali. Nucleii bazali (corpii striaţi) reprezintă etajul cel mai înalt de
integrare al mişcărilor involuntare, automate (tab.11 ).

Tabelul nr.11

Cerebel

Nucleii bazali Talamus

Cortex motor

Centrii Reflexe cervicale

Reflexe labirintice
posturii(TC)

În condiţii statice În condiţii kinetice

Repartiţie tonus Redresare

Mecanisme de menţinere a posturii

La nivelul lor se elaborează şi unele comenzi voluntare pentru mişcări de ansamblu ca:
înclinarea corpului în faţă-spate,înclinarea laterală, mişcări de răsucire a trunchiului, rotaţia
corpului, precum şi mişcări globale în articulaţiile umărului şi şoldului. Rolul lor preponderent
este în reglarea mişcărilor involuntare (tonus, postură, echilibru) şi a celor automate (mişcări
iniţiate voluntar de scoarţă, dar continuate apoi automat, fără preocuparea specială a individului,
cum ar fi, de exemplu, mersul).
Nucleii bazali, prin intermediul structurilor motorii extrapiramidale din trunchiul cerebral
(nucleu roşu, substanţa neagră, formaţia reticulară), determină repartiţia adecvată a tonusului la
nivelul musculaturii active şi adoptarea unei posturi corespunzătoare, în vederea efectuării

285
mişcărilor voluntare în condiţii optime. În acelaşi timp, prin circuitul de feedback strio-
talamocortical, nucleii bazali influenţează comanda voluntară corticală. Corpii striaţi exercită,
în general, o acţiune inhibitoare asupra tonusului muscular. Din acest motiv, în cazul lezării lor,
se produce spasticitatea, ca urmare a predominanţei efectelor excitatorii ale căilor piramidale şi
ale nucleilor extrapiramidali. În plus, apare, şi akinezia, adică tendinţa la imobilitate, dificultate
în efectuarea mişcărilor voluntare, semn explicat prin dispariţia rolului corpilor striaţi în
elaborarea comenzii voluntare.
Funcţiile paleocortexului

Palecortexul îndeplineşte trei categorii de funcţii:

- rol de centru cortical al analizatorului olfactiv; - rol
în reglarea actelor de comportament instinctual; - rol
în procesele psihice afective.

Funcţia olfactivă

Prezintă o însemnătate foarte mare la animale şi mai mică la om. Pe baza mirosului, animalele
recunosc de la mare distanţă atât partenerul sexual cât şi adversarul, prada sau duşmanul. La
om, simţul olfactiv are şi o componentă emoţională, cu efect stimulator sau inhibitor.

Actele de comportament instinctiv

Reprezintă un ansamblu de activităţi psihice, somatice şi vegetative desfăşurate în vederea

satisfacerii unor necesităţi primare ale organismului (alimentarea, adaptarea, funcţia sexuală,
stăpânirea unui teritoriu, obţinerea libertăţii). La baza actelor de comportament se află un proces
nervos complex, numit motivaţie sau impuls. Impulsul (motivaţia) este o stare psihică ce
determină pe om sau animal să îndeplinească anumite activităţi menite să satisfacă una din
necesităţile primare. Motivaţia dispare în momentul satisfacerii şi reapare o dată cu necesitatea
repetării actului de comportament respectiv. De exemplu, scăderea volumului lichidelor
extracelulare provoacă setea, care este o motivaţie ce se va stinge prin ingestia de apă.
Nu există activitate umană care să nu aibă la bază un proces motivaţional, chiar dacă legătura
nu este întotdeauna evidentă la o analiză superficială. Motivaţia dă suport şi tărie actelor
noastre psihice (afective şi intelectuale), ca şi celor fizice motorii ( performanţa sportivă,
măiestria meşteşugarului etc.). Însuşi procesele de învăţare şi de memorizare au la bază
motivaţia. Cercetări experimentale efectuate pe animale purtătoare de electrozi implantaţi în
sistemul limbic sau diencefal au evidenţiat prezenţa, la nivelul creierului, a doua categorii de
centri: centrii pedepsei şi centrii recompensei. Centrii pedepsei, a căror stimulare este produsă
prin apăsarea întâmplătoare, de către animal, a unei pedale aflate în cuşcă, induc un
comportament de evitare a pedalei. Stimularea acestor centri de către experimentator produce
tulburări nervoase şi îmbolnăvirea animalului. Centrii pedepsei se află în hipotalamusul lateral şi
posterior, în partea dorsală a mezencefalului şi în cortexul limbic. Centrii recompensei produc,
prin excitare întâmplătoare, stări plăcute, astfel că animalul se reîntoarce la pedală, pe care o
apasă de mii de ori, fără întrerupere, până la epuizare. Aceşti centri sunt localizaţi în
hipotalamusul medial, în profunzimea şanţului Sylvius şi în mezencefalul anterior. Cercetări
similare făcute la om au evidenţiat existenţa unor zone a căror excitare produce sedare şi
relaxare, iar excitarea altora produce stări de frică şi anxietate.

Stările afective, emoţiile, sentimentele, pasiunile

286
 Aceste stări iau naştere în sistemul limbic. Procesele fiziologice complexe care generează
aceste stări au la bază o serie de circuite funcţionale pe care sistemul limbic le realizează cu
hipotalamusul, talamusul nespecific şi formaţia reticulară a trunchiului cerebral, ca şi cu toate
ariile corticale asociative. Pe baza acestor conexiuni, sistemul limbic poate elabora unele reflexe
condiţionate simple (de evitare a unor agenţi dăunători). El provoacă prin intermediul
hipotalamusului o serie de modificări vegetative ale emoţiilor (paloare, roşeaţă, variaţii ale
frecvenţei cardiace sau ale tensiunii arteriale etc.). Pe baza circuitelor limbo - neocorticale şi
limbo - mezencefalice este asigurat procesul de învăţare şi este elaborată trăirea subiectivă a
emoţiei (frică, anxietate, bucurie etc.)
Bazele fiziologice ale activităţii nervoase superioare

Cele mai înalte funcţii ale creierului nu au o localizare anume. Nu există centri ai gândirii sau
ai voinţei, nu există un centru al memoriei sau al învăţării, nu există un sediu anatomic precis al
conştiinţei. Procesele nervoase de nivel superior, care au trecut hotarul fiziologiei spre
psihologie, nu pot fi înţelese şi studiate cu metodele curente ale fiziologiei experimentale.
Din analiza vieţii psihice umane se disting trei compartimente psiho - fiziologice:
- compartimentul cognitiv (al cunoaşterii); - compartimentul
volitiv (decizional);
- compartimentul afectiv (emoţional).
Unele compartimente, împreună cu o parte din manifestările lor concrete, se întâlnesc în
formă rudimentară şi la animale. De altfel, Secenov şi mai târziu, Pavlov au început descifrarea
unor mecanisme elementare care stau la baza activităţii creierului pornind de la observaţii şi
experienţe pe animale. Pavlov a instituit, pentru studiul funcţiilor creierului, metoda reflexelor
condiţionate.

Reflexele condiţionate

Reflexul condiţionat este un răspuns ,,învăţa” pe care centrii nervoşi îl dau unui excitant
iniţial indiferent. Fiecare specie de vieţuitoare a împărţit excitanţii din mediu, conform
experienţei filogenetice proprii, în excitanţi indiferenţi (fără importanţă biologică) şi absoluţi (cu
mare însemnătate biologică, în sensul că sunt ori folositori, ori dăunători speciei).
În general, sunetul şi lumina fac parte din prima categorie, iar hrana, mirosurile, agenţii nocivi
din cea de-a doua. La apariţia unui semnal absolut, animalul nu dă nici un răspuns sau are o
reacţie de orientare (întoarce privirea spre sursa excitantului sau îşi continuă indiferent
activitatea). Pavlov a descoperit posibilitatea încărcării excitanţilor indiferenţi cu semnificaţii
noi pentru animal, transformarea lor în excitanţi condiţionali. Această transformare se petrece în
timpul elaborării reflexului condiţionat (RC) . Regulile elaborării RC sunt următoarele:
Asocierea. La administrarea unu excitant absolut (hrana) să se asocieze un excitant indiferent
(sunet sau lumină).
Precesiunea. Excitantul indiferent să preceadă excitantul absolut.
Dominanta. Animalul să fie flămând, încât instinctul alimentar să fie dominat în momentul
asocierii excitanţilor.
Repetarea. Pentru formarea unu reflex condiţionat sunt necesare 10 până la 30 de şedinţe de
elaborare.
În urma acestor experienţe, Pavlov a obţinut la câini reflexe condiţionate, salivatorii şi
gastrosecretorii, folosind excitanţi acustici şi luminoşi. Pavlov a explicat mecanismul elaborării
RC pe baza apariţiei unor conexiuni între centrii corticali ai analizatorului vizual sau auditiv şi
ariile corticale vegetative responsabile de secreţia salivară sau gastrică. Când se administrează
287
excitantul indiferent, acesta creează o zonă de excitaţie în aria senzitivă primară. Excitantul
absolut determină o stare de excitaţie mai puternică (dominantă) în aria corticală vegetativă.
Focarul dominant atrage excitaţia din focarul mai slab. Prin repetare, apar ,,căi bătătorite” între
cele două focare corticale, încât este suficientă numai administrarea excitantului indiferent
(devenit condiţional) pentru obţinerea răspunsului vegetativ caracteristic.
Cu această metodă s-au putut fixa numeroase reflexe condiţionale, cu răspuns somatic
(retragerea labei), vegetativ (digestiv, circulator, respirator) sau metabolic. În prezent, s-a
demonstrat că reflexul condiţionat stă la baza învăţării. La elaborarea sa participă nu numai
centrii corticali, ci şi o serie de circuite subcorticale şi cortico-subcorticale(circuite
limbomezencefalice, reticulo-talamo-corticale etc.)
Reflexele condiţionate, spre deosebire de cele înnăscute, se închid la nivel cortical. Ele se
sting dacă stimulul condiţional nu este întărit din timp în timp prin cel absolut. Stingerea unui
reflex condiţionat a fost numită de Pavlov inhibiţie corticală.

Procesele nervoase fundamentale

Pavlov a arătat că la baza tuturor activităţilor nervoase stau două procese: excitaţia şi
inhibiţia.
Excitaţia este procesul nervos activ ce se manifestă prin iniţierea unei activităţi sau
amplificarea uneia preexistente. Stimulii care se transmit prin sinapse excitatorii provoacă stare
de excitaţie a centrilor.
Inhibiţia este tot un proces activ ce se manifestă prin diminuarea sau sistarea unei activităţi
anterioare. Inhibiţia se transmite prin sinapse inhibitorii. Excitaţia şi inhibiţia pot apărea în
orice structură nervoasă. Ele au un caracter tot mai complex la nivelul centrilor encefalici şi al
scoarţei cerebrale.
Excitaţia corticală este rezultatul intrării în activitate a sistemului reticulat activator ascendent
(SRAA). Stimulii care ajung în SRAA provoacă reacţia de trezire corticală (vezi şi formaţia
reticulară).
Inhibiţia corticală este mai diversă. Există o inhibiţie externă şi o inhibiţie internă.
Inhibiţia externă este cauzată de stimuli din afara focarului cortical activ. De exemplu, în
timpul unui reflex salivar, la sunet condițional se provoacă un zgomot nou, necunoscut de
animal. Acesta reacționează printr-un reflex de orientare, iar salivația încetează pentru câteva
minute. Inhibiția externă a fost numită de Pavlov inhibiție necondiționată, pasivă.
Inhibiția internă apare chiar în interiorul focarului cortical activ (inhibiție condiționată,
activă). Această inhibiție este specifică scoarței cerebrale. Inhibiția internă, la rândul ei, este de
mai multe tipuri:
- Inhibiția de stingere este un exemplu de inhibiție corticală. Reprezintă procesul de
stingere a reflexului condiționat(vezi mai sus).
- Inhibiția de întârziere apare la stabilirea unor reflexe condiționate cu interpunerea unor
pauze între excitantul indiferent și cel absolut. Reacția vegetativă caracteristică se va
obține nu la administrarea excitantului condiționat, ci după trecerea pauzei respective.
- Inhibiția de diferențiere este o altă formă de inhibiție. Se folosesc doi stimuli
indiferenți de aceeași natură fizică (de exemplu, sunet de 80 Hz și de 820 Hz).Unul din
stimuli va fi însoțit de hrană, celălalt nu. La început, animalul răspunde condiționat la
ambele sunete, dar mai târziu nu va mai saliva la sunetul neîntărit prin excitantul absolut.
- Inhibiția condiționată se obține prin asocierea intermitentă la un excitant condițional
eficace a unui alt excitant indiferent. Asocierea celor doi excitanți nu este întărită prin
hrană, în timp ce stimulul condițional da. După un timp ,răspunsul reflex la stimulul
condițional scade.
288
 - Inhibiția supraliminară sau de protecție este o altă variantă a inhibiției corticale interne.
Dacă un focar cortical aflat în stare de excitație este solicitat mult timp, el se epuizează și
trece în stare de inhibiție. Pavlov a considerat somnul ca o expresie a inhibiției de
protecție generalizată la nivel cortical.
Pavlov a arătat că excitația și inhibiția prezintă o mobilitate deosebită. Fiecare din acestea
poate să iradieze pe o suprafață corticală mai mare sau să se concentreze într-o zonă limitată.
Ele se pot succeda alternativ, în același teritoriu sau în teritorii vecine. Astfel, în locul unui
focar de excitație poate surveni un focar inhibitor, iar în jurul focarelor inhibitorii sau excitatorii
se nasc zone cu activitate opusă focarului. Acestea sunt fenomene de inducție reciprocă
succesivă și concomitentă.

Veghea și somnul

Activitatea emisferelor cerebrale trece periodic prin două stări funcționale distincte: starea de
veghe și starea de somn.
Veghea reprezintă starea funcțională cerebrală caracteristică prin creșterea tonusului SRAA,
concomitent cu orientarea conștiinţei spre o anumită activitate. Veghea începe odată cu
stabilirea contactului conștient cu lumea înconjurătoare sau cu gândurile proprii și se termină
când acesta încetează. Alternativa stării de veghe este somnul. Comutarea de la starea de somn
la starea de veghe și invers se realizează prin stimularea sau, dimpotrivă, inhibiția SRAA.
Somnul reprezintă o stare de activitate cerebrală caracterizată prin întreruperea temporară a
contactului conștient cu interiorul și exteriorul nostru. Somnul are caracter reversibil. Trecerea
de la veghe la somn și invers se face cu mare ușurință, în câteva secunde. Ritmul somn - veghe
se suprapune (parțial) peste ciclul noapte-zi; de aceea se mai numește ritm circadian sau
nictemeral. Bioritmul circadian s-a format în istoria filogenetică a speciilor. El are mecanisme
endogene de producere, dar este puternic influențat de stimuli exogeni. În funcţie de adaptarea
la mediu, coincidența somn-noapte, respectiv veghe–zi, este inversată la unele specii (gândaci,
unele păsări și mamifere). Un rol important în reglarea acestui bioritm îl au diencefalul și
formația reticulară. Leziuni la nivelul hipotalamusului sau întreruperea căilor reticulo-corticale
determină somn continuu (boala somnului). Durata somnului variază în funcție de vârstă, fiind
de 20 ore la sugar, 10 ore la tineri și 7 ore la vârstnici. În timpul somnului se produce, de regulă,
o diminuare a funcțiilor vegetative (respirația, circulația, digestie) și metabolice (scad
energogeneza și consumul de oxigen). Astfel, scade frecvența respirațiilor și debitul ventilator.
De asemenea, se produce bradicardie și scad debitul cardiac și tensiunea arterială. Funcția
apăratului urinar se reduce. Activitatea respiratorie și motorie a tubului digestiv diminuă și chiar
încetează. În somn se produce și modificări somatice: diminuă tonusul muscular, iar activitatea
aparatului locomotor încetează.
Mecanismele producerii somnului sunt pasive și active. Somnul pasiv poate fi indus prin
crearea unor condiții speciale de ambianță (liniște, întuneric, stimuli monotoni), concomitent cu
adaptarea unor posturi ale corpului care să permită reducerea la maximum a aferențelor
somestezice și vizuale (poziție culcată, ochi închiși). Somnul activ se datorează, așa cum a
presupus Pavlov, unor procese de inhibiție generalizată la nivel cortical. El se produce atât ca
urmare a diminuării influenței SRAA, cât și prin acțiunea unor sisteme subcorticale inhibitorii
(nucleii rafeului din bulb și punte, nucleul tractului solitar, unele regiuni din hipotalamus și
talamus), și prin secreția unor mediatori chimici care induc somnul (serotonina în principal, dar
și alte substanțe identificate în sânge și în țesutul neuronal al trunchiului cerebral).
Somnul poate fi indus artificial prin administrarea unor droguri (somnifere, anestezice
generale). Acest tip de somn nu este la fel de ușor reversibil ca cel fiziologic.
289
 Starea de somn nu este omogenă. Există mai multe stadii ale somnului, de la somn foarte
superficial până la somn extrem de profund, şi majoritatea cercetărilor descriu două tipuri de
somn, având caracteristici diferite: somnul cu unde lente şi somnul REM (rapid eye
movements). În timpul somnului de noapte, fiecare individ trece prin cele două tipuri de somn,
care se succed alternativ de mai multe ori.
Somnul cu unde lente este denumit astfel deoarece activitatea electrică a creierului
(înregistrată pe electroencefalogramă) se caracterizează prin prezenţa undelor cerebrale foarte
lente. Cea mai mare parte a somnului de noapte este de acest tip , care este în acelaşi timp adânc,
odihnitor. În timpul somnului cu unde lente funcţiile vegetative diminuă foarte mult (după cum
am arătat anterior); deşi individul visează, la trezire nu ţine minte visele din această perioadă.
Aceasta se întâmplă deoarece în timpul somnului cu unde lente nu are loc consolidarea în
memorie a viselor, motiv pentru care este denumit şi somn fără vise.
Somnul REM este denumit şi somn paradoxal, sau somn desincronizat. Este somnul în care
apar visele pe care individul la ţine minte la trezire. Somnul REM durează între 5 şi 30 minute, se
succede la intervale de aproximativ 90 de minute de somn cu unde lente şi reprezintă cam
25 % din totalul somnului fiziologic. Dacă individul este extrem de obosit, durata episoadelor
de somn REM este foarte scurtă, sau acestea pot chiar lipsi. Pe măsură ce individul este mai
odihnit, perioadele de somn REM sunt din ce în ce mai lungi. Există câteva caracteristici foarte
importante ale acestui tip de somn:
- se asociază de obicei cu visele;
- individul este mai greu de trezit prin stimuli externi în timpul somnului cu unde lente,
deşi dimineaţa trezirea spontană se face în timpul perioadei de somn REM;
- tonusul muscular în întregul organism este extrem de deprimat, ceea ce indică o inhibiţie
puternică a proiecţiilor medulare din ariile excitatorii din trunchiul cerebral;
- frecvenţa cardiacă şi respiraţia devin neregulate , caracteristice visului;
- deşi există o inhibiţie puternică a musculaturii periferice, apar mişcări involuntare
neregulate, în special ale ochilor (de unde şi denumirea de somn REM – mişcări oculare
rapide);
- în timpul somnului REM activitatea electrică a creierului este crescută , evidenţiată pe
electroencefalogramă, apărând unde similare cu cele din starea de veghe şi alertă
corticală (de exemplu, calcul aritmetic mintal). Din acest motiv, somnul REM este
denumit şi somn paradoxal, deoarece este un paradox faptul, că individul doarme, deşi
activitatea creierului este intensă.
Somnul este necesar pentru refacerea unor structuri nervoase care întreţin starea de veghe.
Privarea îndelungată de somn produce la om şi la animale de experienţă tulburări de
compartiment şi chiar modificări metabolice. Inversarea ritmului noapte-zi sau schimbarea
fusului orar solicită organismul în mod suplimentar, acesta având nevoie de 2-3 săptămâni
pentru adaptarea la noul bioritm.

Activitгюi cerebrale cognitive Din această categorie fac parte

manifestările psihice intelectuale: învăţarea, memoria, gândirea, limbajul etc.

Învăţarea

Învăţarea constă din acumularea de informaţii sub formă de cunoştinţe şi experienţe de viaţă,
având ca rezultat final o schimbare de comportament. Alături de memorie, învăţarea este una din
funcţiile fundamentale ale creierului, a cărei materie primă este informaţia. Neuronul are
proprietatea de a-şi însuşi temporar numeroase informaţii noi, pe care însă nu le poate transmite

290
urmaşilor săi. Acumulările de cunoştinţe nu sunt ereditare, ele se câștigă în timpul vieţii prin
interacţiunea permanentă cu factorii de mediu, dar se pierd odată cu încetarea din viaţă.
Există două categorii de activităţi cerebrale. Din prima categorie fac parte reflexele
necondiţionate şi actele de comportament instinctiv. Acestea au un caracter ereditar, sunt
imuabile şi sunt caracteristice întregii specii. Din cea de-a doua categorie fac parte reflexele
condiţionate, activităţile şi comportamentele însuşite de fiecare individ în parte. Prin învăţare nu
se acumulează pur şi simplu noi cunoştinţe, ci creşte capacitatea de adaptare la mediu a
individului. Învăţarea este legată de starea de veghe şi necesită deci o anumită activitate a
sistemului reticulat ascendent activator, a diencefalului, a sistemului limbic şi a neocortexului.
Toţi factorii care stimulează aceste structuri favorizează învăţarea. Astfel, excitaţii ale
exteroreceptorilor şi ale proprioreceptorilor prin exerciţii fizice, stimulări vizuale (plimbări în
natură) şi auditive (muzică), potenţarea motivaţională (stimularea curiozităţii, recompensele
morale şi materiale) sunt metode de creştere a interesului pentru însuşirea de cunoştinţe şi de
uşurare a învăţării.
Învățătura este strâns legată de memorie. Scoarța cerebrală nu se rezumă doar la prelucrarea
datelor furnizate de receptori, ci fixează aceste date sub formă de memorie, pe care le folosește
apoi în cadrul procesului de învățare. Învățarea poate porni direct de la informația din jur sau de
la informația depozitată în memoria noastră. Comparând mereu datele noi cu cele deja existente
în memorie, scoarța cerebrală stabilește noi raporturi logice între noțiuni, le asimilează și le
memorează.
Mecanismul învățării este strâns legat de cel al formării memoriei. Formarea de reflexe
condiționate reprezintă un mecanism elementar al învățării. Recent, ca urmare a progreselor din
domeniul neurofiziologiei, dar și din tehnica computerelor electronice, s-a evidențiat mecanismul
de condiționare operațională a învățării.
Acest mecanism are la bază asocierea cunoștințelor și deprinderilor, ce urmează a fi însușite,
cu stimularea unor centri speciali din sistemul limbic și diencefal. Stimularea centrului
recompensei, atunci când animalul execută corect actul învățat, și a centrului pedepsei, când
animalul greșește sau refuză să învețe, grăbesc procesul de însușire de noi cunoștințe.
Posibilitatea de a evita o pedeapsă prin învățarea corectă a temei reprezintă de asemenea, un
stimul al învățării.
Un rol deosebit îl joacă experiența proprie a individului, ca și fondul de noțiuni anterior
acumulate. Creierul se remodelează în procesul de învățare, devenind calitativ și structural tot
mai complex și mai eficace. Un creier instruit nu se deosebește de cel neinstruit numai prin
diferența în cantitatea de noțiuni conținută. Creierul instruit are o structură funcțională
superioară.
Structurile morfologice implicate în procesul de învățare sunt numeroase și incomplet
precizate. Substratul elementar este reprezentat de conexiunile sinaptice al căror număr crește cu
vârsta și cu acumularea de noțiuni noi. Prin experiențe de stimulare vizuală repetată la pisică sau
produs modificări morfologice în cortexul vizual, creșterea și umflarea dendritelor , alungirea
butonilor terminali ai axonilor, creșterea diametrelor axonilor etc. Un rol se atribuie şi
nevrogliilor care ar media contacte între neuroni , ca niște punți de transmisie a informației de la
un neuron la altul. Aceste modificări elementare asigură crearea de noi circuite funcționale prin
care informația se deplasează în vederea prelucrării și depozitării. S-a descris un circuit
funcțional cortico-diencefalo-mezencefalo-cortical, care include sistemul limbic, hipotalamusul,
talamusul și formația reticulată a trunchiului cerebral. Integritatea acestui circuit este
indispensabilă procesului de învățare.

Memoria

291
 Memoria reprezintă capacitatea creierului de a depozita informația și de a o aduce la nevoie în
lumina conștienței. Prin memorie, creierul reține, recunoaște și evocă experiența de viață a
individului.
Memoria reprezintă o reflectare activă și selectivă a informației din afară , pătrunsă în creier în
etape anterioare. Memoria se află la baza procesului de învățare dar nu se confundă cu acesta.
Există mai multe tipuri de memorie care, în raport cu durata păstrării informației se clasifică în
memorie senzitivă, memorie de scurtă durată și de lungă durată.
Memoria senzitivă sau imediată (de reținere momentană) durează câteva secunde sau minute,
exact timpul necesar circulației informației noi prin centrii nervoși. De exemplu, memorăm șapte
până la zece cifre ale unui număr nou de telefon atâta timp cât ne este necesar pentru a-l forma.
De asemenea, atunci când citim, reținem literele unui cuvânt doar cât este necesar pentru a
înțelege și reține apoi cuvântul, după care cuvintele unei fraze sunt uitate de îndată ce este
reținută ideea acesteia.
Mecanismul memoriei imediate nu este cert, dar există trei teorii care explică acest tip de
memorie. O teorie afirmă că memoria imediată este determinată de o activitate neuronală
rezultată din circulația fără oprire a impulsului nervos de-a lungul unui traseu alcătuit dintr-un
circuit reverberant. O altă posibilă explicație este inhibiția sau facilitarea presinaptică. Aceasta se
produce la nivelul sinapselor de la terminațiile presinaptice. Neurotransmițătorii secretați în
aceste terminații produc inhibiție sau facilitare prelungită (în funcție de tipul
neorotranmsițătorului secretat), timp de câteva secunde sau chiar minute, explicând astfel
memoria imediată. O a treia teorie este potențarea sinaptică, ce poate amplifica conducerea
sinaptică. Aceasta se produce ca urmare a acumulării calciului ionic în cantități mari în
terminațiile presinaptice. Când cantitatea de calciu acumulată depășește capacitatea
mitocondriilor și a reticulului endoplasmatic de a-l depozita, excesul de calciu determină o
eliminare prelungită a neurotransmițătorului în fanta sinaptică, fapt ce explică, de asemenea
memoria imediată.
Memoria de scurtă durată acţionează de la câteva minute până la câteva săptămâni. În cele
din urmă, informaţiile memorate astfel se pierd, fie devin permanente, sub formă de memorie de
lungă durată. Mecanismele acestui tip de memorie au la bază modificări temporare fizice şi/sau
chimice ale membranei presinaptice sau postsinaptice, modificări ce persistă până la câteva
săptămâni. Esenţiale în acest tip de memorie sunt eliberate de serotonină şi modificarea
conductanţei membranelor neuronale pentru calciu şi potasiu, care scurtează sau, dimpotrivă,
prelungesc durata potenţialului de acţiuni la nivelul sinapsei, astfel inhibând sau facilitând
transmiterea sinaptică.
Memoria de lungă durată nu este net deosebită de memoria de scurtă durată. Se consideră
însă că memoria de lungă durată are la bază modificări structurale ale sinapselor care amplifică
sau deprimă conducerea impulsului nervos.
Prin studii de microscopie electronică s-a constatat că la nivelul sinapselor solicitate în mod
frecvent creşte suprafaţa totală a situsurilor de eliberare a mediatorului chimic de pe membrana
presinaptică. În plus, creşterea acestor situsuri depinde de activarea unor mecanisme de control
genetic al sintezei proteice (deci, în mecanismul memoriei intervin şi acizii nucleici).
În afară de creşterea suprafeţei de eliberare a neurotransmitătorilor în fanta sinaptică,
dezvoltarea memoriei este legată şi de creşterea numărului de vezicule cu neurotransmiţător în
terminaţiile presinaptice. Uneori creşte chiar şi numărul terminaţiilor presinaptice. Astfel, pe
măsură ce un copil creşte şi învaţă, creşte numărul sinapselor din creierul său. În plus faţă de
modificările conducerii sinaptice ca bază a procesului învăţării, există posibilitatea creşterii
numărului de neuroni al unui circuit folosit în mod repetat.
Ca şi alte funcţii cerebrale superioare, memoria nu are un sediu precis. Experienţele vizuale şi
auditive se depozitază în special în ariile asociative temporo-occipitale, iar cele somestezice în

292
cele parieto-temporale. Lobul prefrontal, sistemul limbic şi unele structuri
diencefalomezencefalice depozitează, de asemenea memorie.

Activitгюi cerebrale volitive

Activitatea de reglare nervoasă a funcţiilor se poate desfăşura în două moduri: -

cu participarea conştientă a individului;
- fără participarea conştientă a individului.
În general, reglarea funcţiilor vegetative nu ajunge în lumina conştiinţei, iar reglarea
activităţilor somatice este conştientă.
Voinţa reprezintă forma cea mai înaltă de activitate nervoasă conştientă. Datorită voinţei,
individul poate lua decizii privind activitatea efectorilor somatici (uneori şi a celor vegetativi),
precum şi a relaţiilor sale cu societatea. Deşi voinţa se manifestă ca o stare psihică primară,
aparent lipsită de cauzalitate, în realitate toate actele decizionale au un mecanism cauzal de
producere. La originea oricărui act voluntar se află un impuls, o motivaţie mai mult sau mai puţin
evidentă, mai veche sau mai recentă.
Elaborarea unei comenzi voluntare nu este opera unei anumite structuri cerebrale, ci a
întregului creier. Un rol deosebit în activitatea voluntară îl joacă lobul prefrontal, ca sediu de
integrare superioară a personalităţii şi comportamentului social al individului. Voinţa înseamnă,
în acelaşi timp, puterea de a lua decizii, dar şi perseverenţa în a le duce la îndeplinire. Un
exemplu al modului complex de elaborare a unui act voliţional îl reprezintă mecanismul de
iniţiere a comenzii voluntare motorii.

Elaborarea comenzii voluntare motorii

Întreaga activitate motorie viscerală, ca şi motilitatea somatică automată (tonusul muscular,
postura, echilibrul şi redresarea) au loc prin mecanisme reflexe a căror cauză este uşor de
precizat. Motilitatea voluntară însă este mult mai complexă. Execut o anumită mişcare pentru
că ,, eu vreau ”? Dar unde este sediul acelui ,,eu”şi din ce cauză ,,vreau”? Date experimentale şi
cercetări clinice arată că scoarţa motorie precentrală (aria 4) nu este sediul elaborării comenzii
voluntare, ci reprezintă structura motorie care pune în aplicare comanda.
Excitarea unor puncte din cortexul motor determină contracţii musculare izolate sau mişcări la
nivelul unei articulaţii şi nu activităţi motorii organizate, potrivit unui scop anume. Elaborarea
planului unei anumite activităţi motorii, având un anumit scop, implică colaborarea a numeroase
structuri nervoase corticale şi subcorticale. Comanda voluntară motorie ia naştere în centrii
corticali şi subcorticali implicaţi în motivaţie. Aceştia operează atât în baza unor reflexe
înnăscute (instincte) , cât şi a informaţiilor recente (sosite de la receptor) sau mai vechi (aflate în
memoria individului). Aici se naşte impulsul pentru o anumită activitate motorie.
Astfel, când auzim un cântec, apare dorinţa de a dansa. Aceste intenţii motorii primare sunt
transmise ariilor corticale de asociaţie care elaborează planul general al mişcării (deplasarea
pentru invitarea partenerului, alegerea pasului de dans etc.). Planul mişcării este apoi transmis,
simultan, către cerebel şi nucleii bazali. Cerebelul, conform rolului său, compară planul teoretic
al mişcării cu informaţiile pe care le primeşte de la proprioreceptori despre mişcările reale
executate şi efectuează corecţiile necesare.
Deciziile cerebelului sunt transmise cortexului motor prin intermediul talamusului.
Nucleii bazali, cunoscând, de asemenea, planul mişcării, trimit impulsuri în două direcţii:

293
 - spre structurile motorii din trunchiul cerebral, determinând activităţi tonice şi posturale
adecvate executării mişcării voluntare;
- spre cortexul motor, tot prin releu talamic, contribuind la elaborarea programului concret
al mişcării (repartizarea exactă a sarcinilor motorii ale fiecărui muşchi, precizarea ordinii
de intrare în activitate, gradarea forţei de contracţie, inhibarea muşchilor antagonişti etc.)
Cortexul motor, pe baza aferenţelor primite de la nucleii baziali, cerebel şi talamus, pune în
aplicare programul concret al mişcării, trimiţând pe căile piramidale impulsuri către
motoneuronii din coarnele anterioare ale măduvei spinării.
Toate aceste operaţiuni de elaborare a comenzii motorii voluntare durează câteva zecimi de
secundă.

Activitгюi cerebrale afective

Sistemele cibernetice de reglaj nervos sunt întărite cu ajutorul proceselor afectiv-emoţionale.

Deşi nu se poate vorbi despre un sediu exact al proceselor afective, structurile cele mai
importante care participă la geneza lor sunt sistemul limbic şi hipotalamusul.
Se consideră că emisfera cerebrală dominantă este predominant cognitivă, în timp ce cealaltă
este afectivă. Asimetria de funcţii ale emisferelor cerebrale a fost demonstrată. Totuşi nu se pot
separa schematic funcţii nervoase atât de importante şi de complexe. La activitatea nervoasă
superioară participă creierul în totalitatea lui, iar rezultatele acestei activităţi, bune sau rele, sunt
rezultatul cooperării dintre scoarţa cerebrală şi structurile subcorticale.
La baza proceselor afective se află impulsurile fundamentale (instinctele) care generează
motivaţia. De altfel, motivaţia poate fi considerată sinonimă cu impulsul instinctiv. Impulsul
instinctiv şi motivaţia reprezintă o cauzalitate primordială care marchează puternic celelalte
activităţi. Iubirea, ura, foamea sunt exemple de motivaţii.

Meningele cerebral єi spinal.

Meningele spinal. Măduva spinării este acoperită cu trei membrane: dura mater, sau
pahimeningele, arahnoida şi pia mater sau membrana vasculară.
Dura mater spinală (dura mater spinalis) are aspect saciform şi acoperă măduva spinării din
exterior. Ea nu aderă la periostul canalului vertebral. Între ea şi periost se află spaţiul epidural, în
care se află ţesut adipos şi un plex venos.
Arahnoida măduvei spinării (arachnoidea spinalis) este o lamă subţire, străvezie avasculară,
adiacentă la dura mater şi separată de ea prin spaţiul subdural.
Leptomeningele măduvei spinării (pia mater spinalis) este un înveliş subţire al măduvei
spinării şi conţine nervi şi vase sangvine care o alimentează. Între arahnoidă şi pia mater se află
spaţiul subarahnoidian, care conţine lichid cefalorahidian.
Spaţiul subarahnoidian este mult mai larg jos, în regiunea cozii de cal. Lichidul din acest
spaţiu comunică cu lichidul spaţiului subdural şi cel din ventriculii cerebrali. Pe părţile laterale
ale măduvei spinării în acest spaţiu se află ligamentul dinţat, care fixează măduva într-o poziţie
anumită.
Meningele cerebral. Membranele creierului reprezintă continuarea durei mater, arahnoidei şi
pia mater ale măduvei spinării. Suprafaţa externă a durei mater sau a pahimeningelui creierului
(dura mater encephali) constituie periostul craniului. În unele locuri ea se desparte în două lame,
294
 între care se formează sinusuri pline cu sânge venos-sinusurile
venoase. În aceste sinusuri se scurge sângele venos din creier. Din ele sângele se
scurge în vena jugulară internă. Dura mater a creierului formează un şir de prelungiri, care
pătrund între porţiunile creierului. Astfel, procesul mare falciform-coasa creierului se află în
fisura longitudinală dintre emisferele creierului; procesul falciform mic-coasa cerebelului separă
emisferele cerebeloase; cortul cerebelului desparte cerebelul de lobii occipitali ai emisferelor
mari. Şaua turcească de pe baza craniului este acoperită cu diafragmul şeii, care separă hipofiza,
aflată în adâncitura ei.
Arahnoida (arachnoidea encephali) este subţire, străvezie şi nu conţine vase. Ea trece ca o
punte peste scizurile şi şanţurile de pe suprafaţa creierului, fără a pătrunde în ele. În aceste
adâncituri există dilatari ale spaţiului subarahnoidian, numite cisterne. Cele mai mari cisterne
sunt situate între cerebel, bulbul rahidian şi baza creierului.
Leptomeningele creierului (pia mater encephali) conţine vase şi pătrunde în toate şanţurile şi
scizurile creierului. El participă la formarea plexurilor vasculare ale ventriculelor cerebrale.
Lichidul cefalorahidian umple ventriculii cerebrali, canalul central al măduvei spinării şi
spaţiul subarahnoidian al encefalului şi măduvei spinării. El este produsul unor celule speciale
(epindimului) situate în regiunea plexurilor vasculare ale ventriculilor cerebrali.
Lichidul cefalorahidian din ventriculi trece prin orificiile situate în plafonul ventriculului IV în
spaţiul subarahnoidian. De aici, prin intermediul unor proeminenţe originale ale arahnoidei
(granulaţiile Pacchioni), se scurge în sistemul venos al sinusurilor durei mater. Lichidul
cefalorahidian împreună cu meningele realizează funcţia de protecţie, participă la metabolismul
creierului şi măduvei spinării şi menţine presiunea intercraniană constantă.

Vasele sangvine ale creierului

Creierul este aprovizionat cu sânge de către arterele carotide interne şi de arterele
subclaviculare. Arterele carotide interne pătrund în craniu prin canalele carotide şi trec pe
marginile laterale ale şeii turceşti. Arterele vertebrale pătrund în cavitatea craniului prin
orificiul occipital mare şi, unindu-se, formează artera bazilară, care trece prin şanţul omonim al
punţii pe panta craniului. De la ambele artere carotide interne pornesc arterele cerebrale
anterioare, care trec prin şanţul corpului calos şi alimentează faţa medială a emisferelor până la
şanţul occipitoparietal. Arterele cerebrale anterioare se unesc prin intermediul arterei
comunicante anterioare. În şanţul lateral se află a doua ramură a arterei carotide interne – artera
cerebrală medie, care alimentează o parte din faţa superolaterală a emisferelor. De la ea pornesc
arterele plexurilor vasculare. Artera bazilară trimite ramuri spre cerebel şi trunchiul cerebral,
apoi se împarte în două ramuri terminale – arterele cerebrale posterioare, care alimentează lobii
occipitali şi regiunile posterioare ale lobilor temporali. Arterele cerebrale posterioare se unesc
prin intermediul arterelor comunicante posterioare cu arterele carotide interne, Astfel, la baza
creierului se formează un inel arterial (poligonul Willis), care prezintă locul confluării arterelor
ce alimentează creierul.

295
 Fig. 73. Vascularizaţia encefalului.
1-artera carotidă internă; 2-artera bazilară; 3-artera vertebrală; 4- artera cerebrală posterioară; 5-artera comunicantă
posterioară; 6-artera comunicantă anterioară; 7-artera cerebrală anterioară; 8-inelul arterial (poligonul Willis).

Venele creierului se împart în vene superficiale şi vene profunde. Venele superficiale se varsă
direct în sinusurile durei mater. Venele profunde se varsă în venele interne din regiunea
acoperişului ventricului III, care unindu-se, formează un trunchi scurt, dar masiv - vena
cerebrală mare a lui Galenus. Ea se varsă în sinusul longitudinal al durei mater.
Măduva spinării este alimentată de ramurile arterelor vertebrale, intercostale posterioare şi
lombare. Venele formează plexurile vertebrale intern şi extern, din care sângele se scurge în
venele adiacente.

Sistemul nervos periferic

Sistemul nervos periferic este o parte componentă a sistemului nervos, situată în afara
encefalului şi măduvei spinării. Sistemul nervos central prin intermediul celui periferic îşi
manifestă acţiunea de reglare a funcţiilor tuturor sistemelor, aparatelor, organelor şi ţesuturilor.
Sistemul nervos periferic, sistema nervosum periphericum, include în componenţa sa nervii
cranieni şi cei spinali împreună cu ganglionii lor senzitivi, ganglionii şi nervii sistemului nervos
vegetativ (autonom).
Fibrele nervoase ale nervilor sistemului nervos periferic se împart în centripete şi
centrifuge. Fibrele centripete transmit impulsurile nervoase de la receptori spre sistemul nervos
central. Acestea-s fibre senzitive (aferente). Fibrele nervoase senzitive sunt distribuite în toate
porţiunile sistemului nervos periferic. Alt tip de fibre-centrifuge, propagă impulsurile de la
sistemul nervos central spre organul inervat. Ele sunt numite fibre eferente. În dependenţă de
structura organului inervat fibrele nervoase eferente pot fi împărţite în motorii (inervează ţesutul
muscular), secretorii (inervează glandele), şi trofice.

296
 Fibrele somatice inervează soma (corpul), cele vegetative-viscerele şi vasele.
Corespunzător locului de pornire a nervilor de la sistemul nervos central ei se împart în cranieni,
ce îşi iau începutul de la encefal, şi nervi spinali, cu începutul pe măduva spinării.
Se disting nervi motori, senzitivi şi micşti.
Nervul motor este format de apofizele neurocitelor situate în nucleele coarnelor anterioare
ale măduvei spinării sau în nucleele motorii ale nervilor cranieni. Nervul senzitiv este compus din
apofizele neurocitelor ganglionilor senzitivi ai nervilor cranieni sau a ganglionilor (senzitivi)
spinali. În corpul uman majoritatea nervilor sunt micşti. Nervul mixt conţine fibre (aferente)
senzitive, precum şi fibre (eferente) motorii.
Nervii vegetativi (autonomi) şi ramurile lor sunt formaţi din apofizele neurocitelor coarnelor
laterale ale măduvei spinării sau a nucleelor vegetative ale nervilor cranieni. Apofizele acestor
neurocite sunt fibre nervoase preganglionare şi parcurg calea până la ganglionii vegetativi
(autonomi), inclusiv în componenţa plexurilor vegetative, Apofizele neurocitelor situate în
ganglionii vegetativi (autonomi) se îndreaptă spre organe şi ţesuturi, fiind numite fibre nervoase
postganglionare.

Nervii spinali – nn.spinales. Nervii spinali pornesc din

măduva spinării, având două rădăcini: rădăcina anterioară (ventrală), care constă din fibre
motorii, şi rădăcina posterioară (dorsală), alcătuită din fibre senzitive. Pătrunzând în orificiul
intervertebral, aceste rădăcini se contopesc, formând un singur trunchi - nervul spinal mixt. În
locul de unire, rădăcina posterioară formează un ganglion spinal, care constă din celule
pseudounipolare cu prelungire ramificată în formă de T. Fiecare nerv spinal se desparte la
ieşirea din orificiul intervertebral în patru ramuri:
1. anterioară (vertebrală) – pentru peretele anterior al trunchiului şi extremităţi;
2. posterioară (dorsală) – pentru muşchii şi pielea spatelui şi cefei;
3. comunicantă, care face legătura cu unul din ganglionii trunchiului simpatic;
4. meningeală – care pleacă înapoi în canalul vertebral pentru a inerva meningele rahidian.
La om se disting 31 de perechi de nervi spinali, respectiv celor 31 de perechi de segmente ale
măduvei spinării: 8 perechi de nervi cervicali, 12 perechi de nervi toracici, 5 perechi de nervi
lombari, 5 perechi de nervi sacrali şi o pereche de nervi coccigieni.
Fiecare nerv după provenienţă corespunde unui anumit segment al capului, adică inervează
pielea (provenien ă din dermatom), muşchii (din miotom) şi oasele (din sclerotom), care s-au
dezvoltat din somitul dat.

Ramurile posterioare ale nervilor spinali.

Conţin fibre senzitive şi motorii şi se îndreaptă spre pielea şi muşchii spatelui şi a cefei. Printre
acestea se remarcă ramura posterioară a nervului cervical I – nervul suboccipital, care constă
numai din fibre motorii care inervează muşchii scurţi occipitali, şi ramura posterioară a nervului
cervical II – marele nerv occipital, care inervează cea mai mare parte a pielii din regiunea
occipitală. Fibrele senzitive ale ramurilor posterioare ale nervilor lombari şi sacrali inervează
pielea din regiunea fesieră şi se numesc nervi fesieri superiori şi medii. Celelalte ramuri ale
nervilor spinali nu au denumiri speciale.

Ramurile anterioare ale nervilor spinali

297
 Conţin fibre senzitive şi motorii, care inervează muşchii şi pielea din regiunea cervicală,
regiunile anterioare şi laterale ale trunchiului, membrelor superioare şi inferioare. Ramurile
anterioare ale nervilor vecini se unesc între ele sub formă de anse, făcând schimbul reciproc de
fibre şi formând plexuri. Din această regulă fac excepţie numai ramurile anterioare ale nervilor
toracici, care au caracter segmentar şi trec prin spaţiile intercostale. Ramurile anterioare ale
celorlalţi nervi formează patru plexuri: cervical, brahial, lombar şi sacral.

Plexul cervical

Plexul cervical este format din ramurile anterioare ale celor patru nervi spinali cervicali
superiori. El se află lateral de apofizele transversale ale vertebrelor cervicale superioare, între
muşchi, şi este acoperit de muşchiul sternocleidomastoidian. Ramurile plexului cervical ies de
sub marginea posterioară a acestui muşchi cam pe la mijlocul lui şi se împart în ramuri cutanate,
musculare şi mixte.
Din ramurile senzitive ale plexului cervical fac parte:
- nervul occipital mic, care inervează partea laterală a pielii din regiunea occipitală;
- nervul auricular mare , care inervează pavilionul urechii şi conductul auditiv extern;
- nervul transvers al gâtului, care inervează pielea gâtului;
- nervii supraclaviculari – un fascicul de nervi, care deschid şi inervează pielea deasupra
claviculei şi a muşchilor pectoral mare şi deltoid.
Ramurile motorii (musculare) inervează muşchii profunzi ai gâtului şi, unindu-se cu nervul
hipiglos (pereche XIIa nervilor cranieni), formează ansa cervicală şi inervează muşchii cervicali
anteriori mai jos de osul hioid.
Ramura mixtă a plexului cervical o constituie nervul frenic, care coboară de-a lungul
muşchiului scalen anterior, pătrunde în cavitatea toracelui, trece în mediastinul mediu, între
pericard şi pleura mediastinală, ajungând până la diafragm. Inervează diafragmul (fibrele
motorii), pleura şi pericardul (fibrele senzitive), apoi pătrunde în cavitatea abdominală, unde
inervează ligamentele peritoneale ale ficatului.

Plexul brahial Plexul brahial este format din

ramurile anterioare ale celor patru nervi cervicali inferiori şi din o parte a primului nerv spinal
toracic. Acest plex iese prin spaţiul interscalen în fosa supraclaviculară şi este situat alături de
artera subclaviculară. Apoi, trecând pe după claviculă, coboară în fosa axilară, unde formează
trei fascicule principale, situate în jurul arterei axilare.

298
 Fig. 74. Plexul brahial şi ramurile lui.

De la aceste fascicule pornesc nervi lungi ai plexului brahial, care inervează membrul
superior. De la porţiunea superioară a plexului brahial pornesc nervi scurţi, care inervează
muşchii centurii scapulare. Dintre aceştia cel mai mare este nervul axilar, ce inervează mu
chiul deltoid şi muşchiul rotund mic, pielea deasupra lor şi capsula articulaţiei umărului. Ceilalţi
nervi inervează muşchii pectorali mare şi mic, mu chiul dinţat anterior, muşchiul subclavicular,
muşchiul dorsal mare, muşchiul rotund mare, muşchii romboizi şi muşchiul levator al scapulei.
Dintre ramurile lungi ale plexului brahial fac parte:
- Nervul cutanat medial al braţului, care inervează pielea din regiunea medială braţului;
- Nervul cutanat medial al antebraţului, care inervează pielea din regiunea medială a
antebraţului;
- Nervul musculocutanat, care trimite ramuri spre muşchii anteriori ai braţului: biceps,
brahial şi coracobrahial, apoi se îndreaptă spre antebraţ şi inervează pielea din regiunea
laterală a acestuia;
- Nervul median trece pe braţ împreună cu artera şi venele brahiale în şanţul medial. În
regiunea antebraţului se ramifică şi inervează grupul anterior de muşchi, cu excepţia
flexorului ulnar al carpului şi a unei părţi al flexorului profund al degetelor. Apoi,
împreună cu tendoanele muşchilor flexori ai degetelor, acest nerv trece prin canalul
carpal în palmă, unde inervează muşchiul abductor scurt al policelui, muşchiul opozant
al policelui şi parţial flexorul scurt al policelui, precum şi 1-2 muşchi lumbricali.
Ramurile cutanate formează mai întâi nervii digitali comuni, iar apoi nervii palmari
proprii, care inervează pielea policelui,indicelui, degetului mijlociu şi parţial a degetului
inelar. Nervul median inervează articulaţia cotului şi cea radiocarpiană; articulaţiile
carpiene şi cele al primelor patru degete.
- Nervul ulnar coboară pe partea medială a braţului fără a se ramifica şi înconjurând
epicondilul medial al humerusului, trece pe antebraţ, localizându-se în şanţul omonim,
alături de artera ulnară. În regiunea antebraţului acest nerv inervează muşchiul flexor
ulnar al carpului şi parţial muşchiul flexor profund al degetelor. În treimea inferioară a
antebraţului nervul ulnar se împarte în ramurile dorsală şi palmară. Ramura palmară
formează ramuri cutanate şi musculare. Ramurile cutanate sunt reprezentate de nervii

299
 digitali palmari comuni şi proprii , care inervează pielea degetului mic şi partea medială
a degetului inelar. Ramura musculară profundă inervează muşchii eminenţei hipotenare,
toţi muşchii interosoşi, cei doi muşchi lumbricali mediali, adductorul policelui şi capul
profund al flexorului scurt al policelui. Ramura dorsală formează nervii dorsali digitali,
care inervează pielea a două degete şi jumătate, începând cu degetul mic.
- Nervul radial este cel mai gros nerv din plexul brahial. În regiunea braţului el trece prin
canalul humeromuscular, aflat între humerus şi capetele tricepsului brahial, şi trimite
ramuri musculare pentru aceşti muşchi şi ramuri cutanate, care inervează pielea suprafeţei
dorsale a braţului şi antebraţului. Făcându-şi apariţia în şanţul lateral al fosei cubitale,
nervul radial se împarte în ramurile profundă şi superficială. Ramura profundă inervează
toţi muşchii posteriori (extensori) ai antebraţului, iar ramura superficială însoţeşte în
şanţul omonim artera radială, trece pe faţa dorsală a mâinii şi inervează pielea a doua
degete şi jumătate, începând cu degetul mare.

Ramurile anterioare ale nervilor toracici spinali

(nervii intercostali) Ramurile ventrale ale nervilor
spinali pectorali păstrează structura segmentară şi în număr de 12 perechi trec lateral şi înainte
în spaţiile intercostale. Unsprezece perechi superioare (Th II –Th ) de ramuri anterioare se
XI

numesc nervi intercostali, deoarece se află în spaţiile intercostale, iar nervul Th XII situat de
ambele părţi sub coasta XII, se numeşte nervul subcostal.
Toţi aceşti nervi inervează muşchii proprii ai toracelui, participă la inervaţia peretelui abdominal
anterior şi formează ramuri cutanate anterioare şi laterale, care inervează pielea toracelui şi
abdomenului.

Plexul lombar

Plexul lombar este format din ramurile anterioare ale celor trei nervi lombari spinali superiori
şi parţial din ramurile nervului toracic XII şi ale nervului lombar IV.
Plexul lombar este situat profund în masa muşchiului psoas mare. Ramurile lui ies de sub
acest muşchi în partea laterală. Dintre ramurile scurte ale plexului lombar fac parte nervii:
iliohipogastric, ilioinghinal, genitofemural, care inervează muşchii şi pielea regiunii inferioare a
peretelui abdominal anterior, organele genitale externe şi părţii superioare a coapsei. Ramurile
lungi ale plexului lombar continuă în regiunea membrului inferior liber şi din aceştia fac parte:
- Nervul cutanat lateral al coapsei, care apare de sub marginea laterală a muşchiului
psoas mare şi coboară pe coapsă, inervând pielea din regiunea laterală a acestuia;
- Nervul obturator, situat pe peretele lateral al bazinului mic. Acest nerv trece prin canalul
obturator, distribuind ramuri pentru articulaţia coxofemurală, muşchii adductori ai
coapsei şi pielea din partea medială a coapsei;
- Nervul femural este cel mau mare nerv din plexul lombar. El trece între muşchii iliac şi
psoas mare, coboară pe coapsă pe sub ligamentul inghinal şi inervează muşchii anteriori
ai coapsei şi pielea din această regiune. Cea mai lungă ramură senzitivă cutanată a
nervului femural este nervul safen , care se îndreaptă spre partea medială a gambei,
inervând pielea de pe faţa ei anteromedială şi din regiunea dorsală a piciorului.

Plexul sacral

Plexul sacral este format din ramurile anterioare ale nervilor V lombar, primilor patru nervi
sacrali şi parţial ramura anterioară a nervului IV lombar. Plexul scaral este situat în bazinul mic,
300
pa faşa ventrală a sacrului şi muşchiului piriform, în regiunea fesieră. Ramurile scurte ale
plexului sacral inervează muşchii bazinului ( excepţie – muşchiul iliopsoas) şi muşchii regiunii
fesiere (nervii glutei superiori şi inferiori). Ramurile lungi sunt prezentate de doi nervi: 1) nervul
cutanat posterior al coapsei, care inervează pielea din regiunea perineală, fesieră şi partea
posterioară a coapsei; 2) nervul sciatic. Nervul sciatic este de fapt o continuare a plexului sacral,
care după ce iese din bazin, trece pe partea dorsală a coapsei printre muşchii posteriori ai
acesteia, spre care trimite ramuri motorii. În fosa poplitee acest nerv se ramifică, formând nervul
tibial şi nervul peronier comun. Nervul tibial, după ce se desprinde de nervul cutanat medial al
gambei, trece prin canalul cruropipliteu, între muşchii posteriori ai gambei, şi inervându-i
coboară în regiunea plantară, după maleola medială, despărţindu-se în două ramuri: nervul
plantar medial şi nervul plantar lateral, care inervează pielea şi muşchii din regiunea plantară a
piciorului. Nervul peronier comun se îndreaptă lateral, lăsând o ramură pentru inerva ia pielii
din regiunea posterolaterală a gambei şi se ramifică, formând nervul peronier superficial şi
nervul peronier profund. Nervul peronier superficial inervează grupul lateral de muşchi ai
gambei şi trece pe faţa dorsală a piciorului, participând la inervaţia pielii din această regiune.
Nervul peronier profund trece prin muşchii ce formează grupul anterior, lăsându-le ramuri pentru
inervaţie, apoi apare pe faşa dorsală a piciorului, unde inervează muşchii scurţi ai acestuia şi
pielea primului spaţiu interdigital.
Ramurile cutanate ale nervilor tibial şi peroneir comun, unindu-se pe partea dorsală a gambei,
formează nervul sural, care inervează pielea marginii laterale a labei piciorului. Din plexul
sacral se desprinde nervul genital, care se ramifică în regiunea fosei ischiorectale, inervând
pielea şi muşchii perineului, iar ramurile lui terminale inervează organele genitale externe.

Nervii cranieni

Nervii ce pornesc de la trunchiul cerebral se numesc nervi cranieni. La om distingem 12

perechi de nervi cranieni.
Fiecare pereche de nervi are un număr de ordine şi denumire. Spre deosebire de nervii spinali,
care sunt toţi micşti şi numai la periferie formează ramuri, numai senzitive ori numai motorii, o
parte din nervii cranieni sunt numai motori ( perechile III, IV, VI, XI şi XII), iar altă parte numai
senzitivi (perechile I, II, VIII ) ; restul (perechile V, VII, IX şi X ) sunt micşti. O parte din nervii
cranieni (perechile III, VII, IX, X ) conţin şi fibre parasimpatice pentru muşchii netezi şi glande.

301
 Fig.75. Nervii cranieni şi zonele lor de inervaţie.

Nervii olfactivi

Nervii olfactivi – nn. olfactorii, sunt prima pereche de nervi cranieni. Ei prezintă numeroase
fibre subţiri (fibre olfactive), care nu sunt altceva decât prelungirile celulelor nervoase olfactive
localizate în mucoasa cavităţii nazale, ocupând regiunea meatului nazal superior, cornetului nazal
superior şi părţii corespunzătoare a septului nazal. Trecând prin lama criboasă a osului etmoid
din peretele superior al cavităţii nazale, aceste fibre se termină la nivelul celui de-al doilea
neuron, în bulbul olfactiv. De aici impulsurile nervoase sunt transmise prin tractul olfactiv şi alte
formaţiuni ale rinencefalului spre scoarţa cerebrală.

Nervul optic

Nervul optic – n. opticus, este perechea a II- a de nervi cranieni, care reprezintă un trunchi
nervos format din prelungirile celulelor nervoase ale retinei. Pătrunde din orbită în cavitatea
craniului prin canalul optic.
Aici înaintea şeii turceşti, el se încrucişează parţial cu celălalt nerv optic, formând chiasma
optică şi trece apoi în tractul optic. Tractul optic îşi continuă drumul la corpul geniculat lateral,
302
pernuţa talamusului şi coliculul superior al mezencefalului, unde se află centrii optici
subcorticali.

Nervul oculomotor

Nervul oculomotor – n.oculomotorius, este perechea a III- a de nervi cranieni şi este un nerv
motor con inând fibre parasimpatice. El îşi ia începutul de la nucleul motor situat pe fundul
apeductului Silvius, la nivelul coliculilor quadrigemeni superiori ai tectului mezencefalului şi de
la nucleul parasimpatic Iacubovici, pătrunzând în orbită prin fisura orbitală superioară.
Inervează cinci muşchi ai globului ocular: muşchii recţi superior, inferior şi medial, muşchiul
oblic inferior şi muşchiul ridicător al pleoapei superioare. Fibrele parasimpatice sunt destinate
pentru a inerva muşchii netezi ai globului ocular – muşchiul constrictor al pupilei şi muşchiul
ciliar.

Nervul trohlear

Nervul trohlear – n.trohlearis, este perechea a IV de nervi cranieni şi reprezintă un nerv motor,
care îşi ia începutul de la nucleul situat pe fundul apeductului Silvius, la nivelul coliculilor
quadrigemeni inferiori ai tectului mezencefalului. El pătrunde în orbită prin fisura orbitală
superioară şi inervează muşchiul oblic superior al globului ocular.

Nervul trigemen

Nervul trigemen – n. trigeminus, este perechea a V-a de nervi cranieni şi este un nerv mixt,
care apare din creier prezentând două rădăcini: motorie (mai mică) şi senzitivă (mai mare).
Fibrele senzitive prezintă prelungirile neuronilor senzitivi, care formează pe peretele anterior al
piramidei osului temporal ganglionul trigeminal. Prelungire periferice ale acestor celule
formează trei ramuri ale nervului trigemen: prima ramură – nervul oftalmic, ramura a doua –
nervul maxilar şi ramura a treia – nervul mandibular. Primele două ramuri constau numai din
fibre nervoase senzitive, iar ramura a treia este mixtă, deoarece în componenţa ei întră toate
fibrele motorii ale nervului trigemen.
Ramura întâia – nervul oftalmic trece în orbită prin fisura orbitală superioară şi acolo se
ramifică formând trei ramuri principale, care inervează conţinutul orbitei: globul ocular, pielea
din regiunea pleoapei superioare, conjunctiva, mucoasa părţii superioare a cavităţii nazale şi a
sinusurilor frontal, sfenoid şi a celulelor etmoidale. Ieşind din orbită, ramurile terminale
inervează pielea din regiunea frunţii.
Ramura a doua – nervul maxilar trece prin gaura rotundă în fosa pterigopalatină, unde
formează ramuri ce se îndreaptă în cavităţile bucală, nazală şi în orbită. Ramurile nervului
maxilar inervează mucoasa bolţii palatine, precum şi a cavităţii nazale.
În fosa pterigopalatină de la nervul maxilar se ramifică nervii infraorbital şi zigomatic, şi
ramurile ganglionare către ganglionul pterigopalatin. Nervul infraorbital pătrunde în orbită prin
fisura orbitală inferioară, iar apoi trece în canalul infraorbital al maxilei, unde se ramifică în
ramurile alveolare superioare, care în interiorul maxilei formează plexul dentar superior. Ieşind
din canal prin orificiul infraorbital de pe faţa anterioară a maxilei, acest nerv inervează pielea
feţei de la fanta palpebrală până la orificiul bucal,
În fosa pterigopalatină nervul maxilar este legat de ganglionul parasimaptic pterigolapalatin.
Prelungirile neuronilor acestui ganglion în componenţa ramificaţiilor terminale ale ramurii a
doua a nervului trigemen se îndreaptă spre glandele mucoasei cavităţilor nazală şi bucală şi spre
glanda lacrimală.
303
 Ramura a treia – nervul mandibular iese din craniu în fosa infratemporală prin orificiul oval şi
acolo se ramifică. Ramurile motorii inervează muşchii masticatori, muşchiul milohioidian,
venterul anterior al muşchiului digastric, muşchiul tensor al vălului palatin şi muşchiul tensor al
timpanului. Ramurile senzitive formează patru nervi principali. Nervul buccinator inervează
mucoasă obrazului; nervul lingual inervează 2/3 anterioare ale limbii. La acesta se asociază o
ramură a nervului facial - coarda timpanului, constând din fibre gustative şi fibre parasimpatice.
Fibrele gustative în componenţa nervului lingual inervează papilele gustative, iar cele
parasimpatice despăr indu-se de nervul lingual, se îndreaptă spre glandele submandibulară şi
sublinguală, comutând prealabil în ganglionul submandibular, aflat alături de ele. Nervul alveolar
inferior întră în canalul mandibulei, inervează dinţii şi gingiile arcadei inferioare, apoi iese prin
orificiul mental şi inervează pielea din regiunea bărbiei. Nervul auriculotemporal inervează
pielea pavilionului urechii, conductului auditiv extern şi a regiunii temporale. În componenţa
acestui nerv intră fibre secretoare (parasimpatice), care comutează în ganglionul otic lângă
orificiul oval şi inervează glanda parotidă.

Nervul abductor

Nervul abductor – n. abducens, este perechea a VI-a de nervi cranieni şi conţine fibre motorii,
care pornesc din celulele nucleului, aflat în tegmentul punţii. El trece în orbită prin fisura orbitală
superioară şi inervează muşchiul rect al globului ocular.

Nervul facial

Nervul facial - n.facialis, este perechea a VII –a de nervi cranieni. Sub această denumire sunt
uniţi doi nervi: nervul facial propriu, format din fibre nervoase motorii, şi nervul intermediar
alcătuit din fibre senzitive gustative şi fibre nervoase vegetative. Nucleele nervului facial sunt
situate în limitele punţii şi bulbului rahidian. Ieşind la baza creierului la marginea posterioară a
punţii lateral de olivă, nervul facial împreună cu cel intermediar şi vestibulocohlear pătrunde în
conductul auditiv intern. În interiorul temporarului nervul facial se amplasează în canalul
omonim şi părăseşte acest os prin orificiul stilomastoidian. În interiorul canalului nervul facial
lansează următoarele ramuri:
- Nervul pietros mare, format din fibre preganglionare parasimpatice. Este situat în canalul
omonim şi duce fibre parasimpatice spre ganglionul pterigopalatin;
- Horda timpanică este formată din fibre preganglionare parasimpatice şi fibre senzitive
(gustative). Ramificaţiile periferice ale acestor neurocite se termină cu receptori gustativi în
tunica mucoasă a două treimi anterioare ale limbii şi ale palatului moale. Horda
timpanică părăseşte nervul facial înainte de ieşirea lui prin orificiul
stilomastoidian, trece în cavitatea timpanică (aici nu dă ramificaţii) şi apare la exterior
prin fisura pietrotimpanică. Apoi horda timpanică se îndreaptă anteroinferior şi aderă la
nervul lingual.
- Nervul scăriţei – inervează muşchiul scăriţei din cavitatea timpanică.
După ieşirea din orificiul stilomastoidian nervul facial dă ramuri motorii pentru muşchii mimici
ai capului şi muşchii gâtului.

Nervul vestibulocohlear

Nervul vestibulocohlear – n.vestibulocochlearis, este perechea a VIII –a de nervi cranieni şi

este format din fibre nervoase senzitive care aferentează de la organul auditiv şi static. Pe faţa
304
anterioară a creierului nervul iese posterior de punte, lateral de rădăcina nervului facial. Apoi
nervul pătrunde în conductul auditiv intern, unde se divide în partea vestibulară şi cohleară
respectiv celor doi ganglioni omonimi.
Corpurile neurocitelor ce alcătuiesc partea vestibulară a nervului vestibulocohlear se găsesc în
ganglionul vestibular, care este situat pe fundul conductului auditiv intern. Apofizele periferice
ale acestor celule se termină cu receptori în labirintul membranos al urechii interne. Apofizele
centrale ale neurocitelor ganglionului vestibular sunt emergente spre nucleii omonimi aflaţi în
aria vestibulară a fosei romboide, formând partea vestibulară a nervului vestibulocohlear.
Partea cohleară a nervului vestibulocohlear este formată de apofizele centrale ale neurocitelor
ganglionului cohlear (ganglionul spiral al melcului), situat în canalul spiral al melcului.
Apofizele periferice ale neurocitelor acestui ganglion se termină în organul spiral din ductul
cohlear, iar cele centrale ajung nucleii respectivi aflaţi în bulbul rahidian, proiectate aici pe aria
vestibulară a fosei romboide.
Nervul glosofaringian

Nervul glosofaringian – n.glossopharyngeus, este perechea a IX-a de nervi cranieni şi prezintă

un nerv mixt, care conţine fibre motorii, senzitive şi parasimpatice. Nucleele acestui nerv,
împreună cu nucleele perechii a X-a, sunt situate în bulbul rahidian. Nervul glosofaringian iese
din craniu prin orificiul jugular, în regiunea căruia se află doi ganglioni ai săi (superior şi
inferior), de la care porneşte porţiunea lui senzitivă. Fibrele lui motorii participă la inervaţia
muşchilor faringelui; fibrele senzitive, printre care se află şi fibre gustative, inervează mucoasa
din treimea posterioară a limbii şi partea posterioară a faringelui. Fibrele parasimpatice sunt fibre
secretoare ale glandei parotide.

Nervul vag

Nervul vag – n. vagus, este perechea X-a de nervi cranieni şi este un nerv mixt, care are fibre
nervoase senzitive, motorii şi vegetative. Comparativ cu alţi nervi cranieni, nervul vag are un
teritoriu imens de inervaţie. Fibrele emergente de la nucleul vegetativ sunt în majoritate şi
asigură inervaţia parasimpatică a organelor gâtului, a cavităţii toracice şi abdominale. Fibrele
acestui nerv eferentează impulsuri ce încetinesc palpitaţiile inimii, dilată vasele, reflector
reglează tensiunea sangvină, stenozează bronhiile, fortifică peristaltismul şi relaxează sfincterele
intestinului, intensifică secreția glandelor tractului gastrointestinal. Nucleele nervului vag şi
nucleele nervului glosofaringian sunt situate în bulbul rahidian. Topografic nervul vag se împarte
în 4 porţiuni: craniană, cervicală, toracică şi abdominală. Nervul vag iese din craniu prin orificiul
jugular în regiunea căruia se află ganglionul superior şi ceva mai jos – ganglionul inferior al
acestui nerv, de unde pornesc fibrele lui senzitive. În regiunea gâtului nervul vag trece alături de
artera carotidă comună şi vena jugulară internă, astfel formând fasciculul vasculonervos al
gâtului. În cavitatea toracică ambii nervi vagi coboară de-a lungul esofagului formând aici
plexuri şi trec împreună prin hiatul esofagian al diafragmului în cavitatea abdominală, unde se
despart: nervul vag stâng trece pe suprafaţa anterioară a stomacului, iar nervul vag drept – pe
suprafaţa posterioară. Ramurile terminale ale nervilor vagi ajung în cavitatea abdominală până la
ganglionii plexului celiac şi împreună cu nervii simpatici, formând plexuri pe artere, trec la
organe. În pereţii organelor fibrele parasimpatice ale nervilor vagi ajung până la ganglionii
plexurilor intraorganice, de la care se desprind fibre parasimpatice. Acestea inervează muşchii
netezi ai organelor interne, miocardul şi glandele ( fibrele secretoare). Fibrele senzitive conduc
impulsurile de la organele interne, de la regiunea posterioară a pahimeningelui cerebral şi de la
urechea externă. Fibrele motorii ale nervilor vagi inervează muşchii striaţi ai faringelui, vălului
palatin şi laringelui.

305
 Nervul accesor

Nervul accesor – n. accesorius, este perechea a XI – a de nervi cranieni şi este un nerv motor.
Nucleele lui se află în bulbul rahidian şi în segmentele superioare ale măduvei spinării. Acest
nerv coboară din craniu împreună cu perechile IX şi X prin orificiul jugular şi inervează muşchii
sternocleidomastoidian şi trapez.

Nervul hipoglos

Nervul hipoglos – n. hypoglossus, este perechea a XII –a de nervi cranieni şi este un nerv
motor. Nucleul lui se află în bulbul rahidian. Nervul hipoglos iese din craniu prin canalul
nervului hipoglos din osul occipital şi inervează muşchii limbii.
Nervul hipoglos împreună cu fibrele plexului cervical participă la formarea ansei cervicale.

Anatomia sistemului nervos vegetativ

Centrii nervoşi vegetativi şi legătura lor cu efectorii

Centrii nervoşi aflaţi în relaţie cu organele vegetative a căror activitate o controlează, formează
sistemul nervos vegetativ. În cadrul sistemului nervos vegetativ deosebim, structural şi
funcţional, un sistem nervos simpatic şi unul parasimpatic. Cele mai multe organe primesc o
inervaţie vegetativă dublă şi antagonistă. În alte organe, simpaticul şi parasimpaticul exercită
efecte de acelaşi tip, dar aceste efecte sunt diferite, cantitativ şi calitativ. Există, de asemenea,
organe asupra cărora numai unul din sisteme are efect.
La baza activităţii sistemului nervos vegetativ stă reflexul, care se desfăşoară pe baza arcului
reflex vegetativ. Structura arcului reflex vegetativ diferă de cea a sistemului nervos somatic. În
arcul reflex al sistemului nervos vegetativ calea eferentă constă nu dintr-un singur neuron, ci din
doi. În ansamblu , arcul reflex vegetativ (simplu) constă din 3 neuroni.
Primul segment al arcului reflex este reprezentat prin neurocitele senzitive, corpurile cărora
sunt situate în ganglionii spinali sau în ganglionii senzitivi ai nervilor cranieni. Apofizele
periferice ale acestor neurocite încep în organe şi ţesuturi cu terminaţiuni senzitive – receptori.
Apofizele centrale, în componenţa rădăcinilor posterioare ale măduvei spinării, sau a rădăcinilor
senzitive ale nervilor cranieni se îndreaptă spre nucleii respectivi ai măduvei spinării şi encefal.
Segmentul al doilea al arcului reflex este eferent, deoarece conduce impulsuri de la măduva
spinării şi encefal spre organul efector. Această cale eferentă a arcului reflex vegetativ constă din
doi neuroni. Primul din aceşti neuroni (al doilea din arcul reflex în ansamblu ) este situat în
nucleii vegetativi ai sistemului nervos central. Acest neurocit poate fi numit intercalar, deoarece
efectuează legătura segmentului senzitiv ( aferent) cu cel eferent (efector). Neurocitul efector
prezintă cu sine neurocitul al treilea al arcului reflex vegetativ. Corpurile neurocitelor efectorii
(trei) se află în ganglionii periferici ai sistemului nervos vegetativ (lanţul simpatic, ganglionii
vegetativi ai nervilor cranieni, ganglionii plexurilor vegetative). Apofizele acestor neuroni se
îndreaptă spre organe şi ţesuturi în componenţa nervilor organici vegetativi sau a celor micşti.
Neurofibrele postganglionare se termină în muşchii netezi, glande şi alte ţesuturi cu terminaţiuni
nervoase respective.
Sistemul nervos vegetativ formează, la nivelul diferitelor viscere, plexuri vegetative mixte,
simpatico – parasimpatice. Aceste plexuri sunt situate la cap şi la gât (plex ciliar, plex faringian,
plex laringian, tiroidian, paratiroidian), în torace (plex cardiac, bronhopulmonar, esofagian), în
abdomen (plex celiac, plex lombo – aortic) şi în pelvis (plex hipogastric).

306
 Fig.76. Sistemul nervos vegetativ.
A-porţiunea parasimpatică a sistemului nervos vegetativ; B- porţiunea simpatică a sistemului nervos vegetativ.

Centrii sistemului nervos vegetativ

Centrii sistemului nervos simpatic se află în coarnele laterale ale măduvei C 8, T1 – T12 şi L1 –
L2, deci în măduva cervicală inferioară, toracală şi lombară superioară. Centrii sistemului
parasimpatic sunt situaţi în nucleii parasimpatici din trunchiul cerebral, cât şi în măduva sacrală
S2 – S4, unde se descrie nucleul parasimpatic pelvin. Nucleii parasimpatici din trunchiul cerebral
sunt:
- Nucleul autonom al nervului III (oculomotor), situat în mezencefal. Fibrele parasimpatice
preganglionare din acest nucleu întră în nervul III (oculomotor) şi apoi îl părăsesc
îndreptându-se spre ganglionul ciliar, unde face sinapsa cu fibrele postganglionare care ajung
la muşchiul sfincter al pupilei şi la muşchiul ciliar.
- Nucleul lacrimal din punte îşi transmite fibrele parasimpatice preganglionare în nervul VII,
pe care apoi îl părăsesc, îndreptându-se spre ganglionul pterigopalatin, unde fac sinapsa cu
fibrele postganglionare care ajung la glanda lacrimală, glandele mucoasei nazale şi palatine. -
Nucleul salivator superior se găseşte în punte, imediat sub precedentul. Fibrele
preganglionare pătrund, de asemenea, în nervul VII, pe care apoi îl părăsesc pentru a face
sinapsa cu fibrele postganglionare, în ganglionul submandibular. Fibrele postganglionare
asigură inervaţia secretorie a glandelor submandibulară şi sublinguală.
- Nucleul salivator inferior se află în bulb. Fibrele preganglionare pătrund în nervul IX, după
care îl părăsesc, îndreptându-se spre ganglionul otic, făcând sinapsa cu fibrele postganglionare
care se distribuie la glanda parotidă.
- Nucleul dorsal al vagului (cardio-pneumo-enteric) este situat în bulb, sub nucleul salivator
inferior. Fibrele preganglionare pătrund în nervul vag, apoi îl părăsesc, făcând sinapsă în

307
 diferiţi ganglioni (ganglionii plexului cardiac, ganglionii din plexul pulmonar şi cei din plexul
celiac) cu fibre postganglionare care se distribuie la aparatele cardiovascular şi respirator, la
esofag, stomac, intestin subţire, cec, colon ascendent şi colon transvers. Sinapsa dintre fibrele
pre-şi postganglionare se face în plexul cardiac pentru aparatul cardiovascular, în plexul
bronhopulmonar pentru aparatul respirator şi în plexurile submucos şi mienteric pentru tubul
digestiv.
- Parasimpaticul pelvin îşi are originea în măduva sacrală (S2 – S4) de unde pleacă fibrele
preganglionare care întră în nervii pelvici. Aceste fibre fac sinapsa cu fibrele postganglionare
care se distribuie la colonul descendent, sigmoid, rect, la aparatul excretor şi la organele
genitale interne.

Căile sistemului nervos vegetativ

Simpaticul îşi are căile lui proprii, reprezentate de lanţurile simpatice paravertebrale.
Parasimpaticul cranian împrumută calea unor nervi cranieni , III, VII, IX, X, iar parasimpaticul
sacral pe cea a nervilor pelvici.
Lanţurile simpatice paravertebrale sunt două lanţuri de ganglioni situaţi de-o parte şi de alta a
coloanei vertebrale şi legaţi între ei prin ramuri interganglionare, care merg de la un ganglion la
altul. Ganglionii paravertebrali sunt legaţi şi cu nervii spinali prin ramuri comunicante. Prin
ramura comunicantă albă trece fibra preganglionară, iar prin ramura comunicantă cenuşie fibra
postganglionară.
La nivelul ganglionilor paravertebrali are loc sinapsa între fibra simpatică preganglionară şi
cea postganglionară care ajunge la nivelul diferitelor organe.
În regiunea cervicală, lanţul simpatic prezintă trei ganglioni: superior, mijlociu şi inferior. Cel
mai adesea ganglionul inferior este unit cu primul ganglion toracal, rezultând ganglionul stelat.
Fibrele postganglionare de la nivelul acestor trei ganglioni merg la nivelul viscerelor de la cap
şi gât (corpul ciliar, glandele salivare, laringe, faringe, tiroidă, paratiroidă) şi la torace, la cord
(cei trei nervi cardiaci, câte unul din cei trei ganglioni cervicali: superior, mijlociu şi inferior).
În regiunea toracală sunt 12 ganglioni paravertebrali. Fibrele postganglionare de la primii patru
ganglioni toracali (T1-T4) se distribuie la trahee, bronhii, plămâni, esofag, aortă. De la ganglionii
T5-T8 pleacă nervul splanhnic mare, iar de la T10-T12 pleacă nervul splanhnic mic. Ambii nervi
conţin însă fibre preganglionare şi, după ce străbat diafragma, sfârşesc în plexul celiac din
abdomen. Fibrele simpatice aduse prin cei doi nervi splanhnici se distribuie la organele din
abdomen (tubul digestiv, glandele anexe şi rinichi). În regiunea lombară şi sacrală sunt câte
patru ganglioni. Fibrele postganglionare ajung la organele din pelvis.

Locul sinapsei între fibra preganglionară şi fibra postganglionară

În cazul sistemului simpatic, sinapsa între fibra pre-şi postganglionară are loc în ganglionii
paravertebrali, aparţinând lanţurilor simpatice. Deoarece aceşti ganglioni sunt situaţi foarte
aproape de măduva spinării, fibra preganglionară este foarte scurtă, fiind foarte aproape de
organul respectiv.

Mediatorii chimici

La ambele sisteme, între fibra preganglionară şi cea postganglionară se eliberează acelaşi

mediator chimic: acetilcolina. La sistemul simpatic, la capătul periferic al fibrei postganglionare,
acolo unde acesta ia contact cu organul efector, se eliberează noradrenalina, iar în cazul
308
parasimpaticului, la capătul periferic al fibrei postganglionare, unde acesta ia contact cu organul
efector, se eliberează acetilcolina.

Plexurile vegetative

Plexurile vegetative reprezintă locuri de întâlnire între fibrele simpatice venite din lanţul
ganglionar paravertebral cu fibrele parasimpatice ce-şi au originea în centrii parasimpaticului
cranian şi sacral. Plexurile vegetative sunt traversate de fibre simpatice postganglionare
amielinice, care sunt mai numeroase, cât şi de fibre parasimpatice preganglionare mielinice, care
fac sinapsa cu fibrele postganglionare parasimpatice la nivelul plexurilor vegetative. Cele mai
importante plexuri vegetative se află la nivelul extremităţii cefalice, în torace şi în cavitatea
abdominală.

Plexuri vegetative la nivelul extremităţii cefalice.

Plexul previsceral al globului ocular este format din fibre parasimpatice din nc.accesor
(autonom) al nervului oculomotor care au rol iridoconstrictor şi fac sinapsa în plex cu fibrele
postganglionare, cât şi din fibre simpatice cu originea în cornul lateral al măduvei spinării C8T12.
Aceste fibre au efect iridodilatator şi trec prin plexul previsceral al globului ocular.
Plexul lacrimal este format din fibre parasimpatice provenite din nucleul lacrimal şi aduse în
plex prin nervul facial. Aceste fibre fac sinapsa cu fibrele postganglionare care se distribuie apoi
la glanda lacrimală, la glandele mucoasei bucale şi nazale. Fibrele simpatice provin din plexul
carotid (plex simpatic situat în jurul arterei carotide) şi nu fac sinapsa în plex.
Plexul parotidian este format din fibre parasimpatice, provenite din nucleul salivator inferior
prin nervul glosofaringian, care fac sinapse în plex cu fibrele postganglionare. Acestea se
distribuie glandei parotide. Fibrele simpatice sunt fibre de tranzit, nu face sinapsă şi provin din
plexul carotid.
Plexul submandibular şi sublingual. Fibrele parasimpatice provin din nucleul salivator
superior şi pătrund în nervul facial. Aceste fibre parasimpatice preganglionare fac sinapsa în
plex cu fibrele postganglionare care ajung la glanda submandibulară şi sublinguală. Prin plex trec
fibre simpatice, de tranzit, care nu fac sinapsa şi provin din plexul carotic.
Plexul carotic este un plex format numai din fibre simpatice care sunt fibre postganglionare.
Acestea fac sinapsa cu fibrele preganglionare în ganglionul simpatic cervical superior.
Plexul faringian este format din fibre parasimpatice provenite din nervul glosofaringian şi
vag, cât şi din fibre simpatice venite din ganglionul simpatic cervical superior. Plexul faringian
se află pe pereţii laterali ai faringelui.
Plexul laringian este format din fibre parasimpatice provenite din n. vag şi din fibrele
simpatice provenite din ganglionul simpatic cervical superior.
Plexul tiroidian este format din fibre simpatice provenite din ganglionul simpatic cervical
mijlociu şi din ganglionul simpatic cervical superior.
Plexul timic este format din fibre simpatice provenite din ganglionul simpatic cervical inferior.
De remarcat că în plexul tiroidian şi în cel timic nu există fibre parasimpatice.

Plexuri vegetative în torace

309
 Plexul cardiac este localizat sub crosa aortei şi este format din ramuri provenite din
simpaticul cervical (din cei trei ganglioni cervicali: superior, mijlociu şi inferior), cât şi din
ramuri provenite din simpaticul toracal superior (T 1-T4), la care se adaugă ramuri
parasimpatice provenite din nervul vag.
Plexul cardiac conţine un ganglion vegetativ, ganglionul descris de Wriesberg. Ramurile
plexului cardiac se distribuie miocardului. Fibrele simpatice exercită efecte stimulatoare asupra
miocardului şi vasodilatatoare coronariene. Fibrele parasimpatice inervează predominant nodulii
sinoatrial şi atrioventricular şi au ca efect diminuarea activităţii cordului şi determină
coronaroconstricţie.
Plexul bronhopulmonar se află inclus în pediculul pulmonar şi este format din ramuri ale
lanţului simpatic toracal superior ( T1-T4) la care se adaugă ramuri cu origine în nervul vag. În
structura plexului bronhopulmonar există şi ganglioni vegetativi. Ramurile plexului
bronhopulmonar se distribuie arborelui bronşic şi vaselor pulmonare. Fibrele simpatice au efect
bronhodilatator şi vasoconstrictor, iar cele parasimpatice au efect bronhoconstrictor şi
vasodilatator.

Plexuri vegetative din cavitatea abdomino-pelvină

Plexul celiac (plexul solar). Este situat anterior de aorta abdominală, în vecinătatea originii
trunchiului celiac şi arterei mezenterice superiore, între mica curbura a stomacului şi faţa
inferioară a ficatului. Rezultă din unirea nervilor splanhnini care provin din lanţul simpatic
toracal (T5-T12) şi din ramurile terminale ale nervului vag stâng (posterior). În structura plexului
celiac se găsesc o serie de ganglioni: ganglionii semilunari (stâng şi drept), ganglionii
mezenterici şi aorticorenali. Ramurile desprinse din plexul celiac inervează viscerele abdominale
prin intermediul unor plexuri care merg de-a lungul ramurilor viscerale ale aortei abdominale
(plex hepatic, plex gastric, plex splenic, plex duodeno-pancreatic, plex mezenteric superior şi
inferior, plex renal, testicular şi, respectiv, ovarian).
Plexul hipogastric. Este situat în bazin şi provine din nervii hipogastrici (ramuri ale lanţului
simpatic, lombo-sacral) şi nervii pelvici, ramuri ale parasimpaticului sacral (S2-S4). Ramurile
desprinse din plexul hipogastric se distribuie viscerelor din pelvis (rect, vezică urinară, uretră,
uter, vagin, prostată, canal deferent, vezicule seminale, canal ejaculator), cât şi ţesutului erectil
din organele genitale externe (corpii cavernoşi şi spongioşi ai penisului, bulbii vestibulari şi
corpii cavernoşi ai clitorisului).

Fiziologia sistemului nervos vegetativ

Sistemul nervos vegetativ (SNV) reprezintă acea parte a sistemului nervos care reglează
funcţia organelor interne, despre a căror activitate nu suntem conştienţi în mod obişnuit. Centrii
vegetativi pot fi localizaţi atât în sistemul nervos central, cât şi în periferie. Centrii vegetativi
situaţi în porţiunea centrală exercită un control global al funcţiilor organelor, iar cei situaţi la
periferie un control local. Centrii nervoşi vegetativi se clasifică în centri simpatici şi
parasimpatici.
Mecanismul fundamental de activitate a SNV este reflexul, care are însă unele particularităţi.
Reflexul vegetativ este iniţiat, în principal, prin excitarea interoceptorilor, este polisinaptic, iar
calea eferentă este formată din doi neuroni: un neuron numit preganglionar, situat în SNC, şi un
neuron numit postganglionar, situat în periferie, într-un ganglion vegetativ.
Cele două componente ale SNV se deosebesc prin sediul acestui ganglion vegetativ: în cazul

310
SNV simpatic, ganglionul este situat la distanţă de organul inervat (de cele mai multe ori în
imediata apropiere a măduvei spinării), în timp ce ganglionul vegetativ parasimpatic se găseşte
chiar în organul inervat. Fiecare organ are dublă inervaţie vegetativă, simpatică şi parasimpatică,
cu efecte în general antagonice asupra funcţiei sale.
Dacă simpaticul stimulează o anumită funcţie a unui organ, parasimpaticul o inhibă şi invers.
Acţiunile specifice ale nervilor vegetativi sunt mediate de substanţe eliberate la nivelul
terminaţiilor nervoase din organe.
Astfel, din terminaţiunile nervoase ale SNV simpatic se eliberează noradrenalina şi în mai
mică măsură adrenalina, iar din cele ale SNV parasimpatic se eliberează acetilcolina. Este
important de reţinut faptul că mediatorii chimici (ajunşi la nivelul organelor pe cale sangvină)
produc acelaşi efecte cu ale stimulării SNV corespunzător.
Efectele stimulării simpaticului se manifestă după cum urmează:
Asupra globului ocular:
- dilată pupila (midriază) prin contracţia muşchilor netezi radiari ai irisului;
- relaxează muşchii circulari ai irisului;
- produce uşoară relaxare a muşchilor ciliari ai irisului, pentru vederea la distanţă, fără
acomodare.
Asupra glandelor exocrine (lacrimale, nazale, parotide, submandibulare, gastrice, pancreas);
- produce vasoconstricţia, urmată de scăderea secreţiei acestora;
- determină secreţie salivară vâscoasă. Asupra glandelor sudoripare:
- secreţie abundentă, cu precizarea că, în acest caz, mediatorul chimic al simpaticului este
acetilcolina.
Asupra inimii:
- creşte frecvenţa cardiacă şi forţa de contracţie a miocardului, având ca efect creşterea
debitului cardiac.
Asupra vaselor sangvine (în principal arteriole):
- produce vasoconstricţia la nivelul arteriolelor din tegument, din viscerele abdominale şi
parţial din muşchii striaţi; efectele sunt mobilizarea sângelui de rezervă şi hipertensiune
arterială;
- produce vasodilataţie la nivel cerebral, la nivelul coronarelor şi în cea mai mare parte a
muşchilor striaţi.
Asupra plămânilor:
- produce bronhodilataţie;
- produce uşoară constricţie a vaselor sangvine. Asupra tubului digestiv:
- reduce peristaltismul intestinal şi tonusul musculaturii netede intestinale;
- creşte tonusul sfincterelor;
- produce glicogenoliza hepatică;
- relaxează musculatura vezicii biliare şi a căilor biliare. Asupra tractului urinar:
- reduce debitul şi secreţia de renină;
- produce uşoară relaxare a detrusorului;
- realizează contracţia muşchiului din trigonul vezical (sfincterul vezical intern).
Alte efecte ale stimulării SNV simpatic sunt: produce ejacularea, stimulează coagularea
sângelui, stimulează procesele catabolice (glicogenoliză hepatică şi musculară cu creşterea
glicemiei, lipoliză cu creşterea lipemiei), creşte rata metabolismului bazal cu până la 100%,
având astfel un rol important în termogeneză (la care participă şi centrii simpatici superiori din
diencefal, care reglează şi secreţia glandei medulosuprarenale), determină contracţia muşchilor
erectori ai firului de păr, creşte activitatea mentală.
311
 Efectele stimulării parasimpaticului se manifestă astfel:
Asupra globului ocular:
- mioză (micşorarea pupilei), prin contracţia muşchilor circulari ai irisului;
- contractă muşchii ciliari, favorizând acomodarea cristalinului pentru vederea de aproape.
Asupra glandelor exocrine (nazale, lacrimale, parotide, submandibulare, gastrice, pancreas):
- produce vasodilataţia, urmată de secreţie glandulară abundentă, bogată în enzime (acolo
unde e cazul).
Asupra glandelor sudoripare:
- produce secreţie la nivelul palmelor. Asupra inimii:
- scade frecvenţa cardiacă şi forţa de contracţie a miocardului; - produce vasodilataţia
coronară.
Asupra plămânilor:
- produce branhoconstricţie;
- se pare că produce dilataţia vaselor sangvine.
Asupra tubului digestiv:
- creşte peristaltismul intestinal şi tonusul musculaturii netede intestinale;
- relaxează sfincterele (de cele mai multe ori);
- produce uşoară glicogeneză;
- contractă musculatura netedă a vezicii biliare şi a căilor biliare. Asupra tractului urinar:
- contractă detrusorul;
- relaxează sfincterul vezical intern (neted).
Alte efecte ale stimulării SNV parasimpatic duc la intensificarea proceselor anabolice, cu
reducerea consumului energetic. De menţionat, că stimularea parasimpaticului nu are nici un
efect asupra debitului urinar, asupra arteriolelor din viscerele abdominale, musculare şi din
tegument şi nici asupra coagulării sângelui, asupra metabolismului bazal sau a muşchilor
piloerectori. Hipotalamusul coordonează cele două inervaţii vegetative ale organismului.
Excitarea hipotalamusului anterior duce la creşterea tonusului parasimpatic, iar a celui posterior
la creşterea tonusului simpatic. Între reacţiile vegetative şi activitatea psihosomatică a
individului există o coordonare strânsă, realizată la nivelul scoarţei cerebrale. Impresiile
interoceptive de la nivelul viscerelor pot modifica tonusul funcţional cortical, iar actele psihice
emoţionale sau activitatea motorie voluntară sunt însoţite de modificări corespunzătoare în
activitatea aparatului cardiovascular, digestiv etc., reprezentând expresia vegetativă a emoţiilor.

Neurotransmiţătorii

Cercetările privind transferul chimic de informaţie la nivelul sinapselor s-au extins treptat şi
în sistemul nervos central, punându-se bazele neurochimiei creierului, care a reuşit să determine
structura moleculară a substanţelor neurotransmiţătoare şi neuromodulatoare şi a stabilit etapele
biochimice ale transmiterii sinaptice. Aceste etape sunt:
1. Sinteza în pericarion a neurotransmiţătorului.
2. Transportul şi depozitarea acestuia în veziculele sinaptice din terminaţiile axonale.
3. Eliberarea neurotransmiţătorului în fanta sinaptică prin exocitoză sub influenţa impulsului
nervos.
4. Cuplarea neurotransmiţătorului cu receptorii de pe membrana postsinaptică.
5. Inactivarea neurotransmiţătorului prin procese enzimatice sau de recaptare.
Substanţele neurotransmiţătoare şi neuromodulatoare au fost evidenţiate printr-o serie de
metode ca: microscopia de fluorescenţă, autohistiografia prin marcare cu radioizotopi,
312
 microscopia electronică, tehnici de imunocitochimie bazate pe specificitatea anticorpilor faţă
de enzime ce mediază transmiterea sinaptică.
Datorită acestor metode s-au descoperit până astăzi peste 60 de substanţe
neurotransmiţătoare şi neuromodulatoare care au fost clasificate în patru grupuri mari:
neuropeptide, monoamine biogene, aminoacizi, mediatori nonpeptidergici.

Neuropeptide

Neuropeptidele sunt abundente atât în sistemul nervos central cât şi periferic. Multe sunt de
asemenea prezente în ţesuturi nonneurale, în mod particular în axul gastro-entero-pancreatic şi
în alte sisteme endocrine.
Neuropeptidele alcătuiesc mai multe familii, fiecare familie prezentând gene precursoare
comune şi similarităţi structurale şi funcţionale. Spre deosebire de alte substanţe neurochimice,
neuropeptidele nu sunt sintetizate în terminaţiunile nervoase, ci în corpii celulari neuronali din
ARN- mesager.
Atât sistemele de proiecţie difuză, cât şi cele localizate folosesc ca mediatori neuropeptide.
Neuropeptide frecvent coexistă cu alţi neurotransmiţători, inclusiv cu alte neuropeptide (în
neuronii hipotalamici), cu monoamine ( acetilcolina, în sistemul difuz al trunchiului cerebral),
sau cu aminoacizi (GABA, în neuronii striaţi sau corticali).

Monoamine biogene

Aceste substanţe, numire frecvent amine biogene datorită importanţei lor în fiziologia
sistemului nervos central, sunt reprezentate de: catecolamine (noradrenalina, adrenalina şi
dopamina), indolamine, serotonina (5-hydroxytryptamine) şi histamina.

Aminoacizi

Aminoacizii sunt cei mai abundenţi neurotransmiţători din sistemul nervos central şi sunt
reprezentaţi de: glutamat, aspartat, glicină, GABA ( acid g- aminobutiric), taurina.
Din punct de vedere funcţional, aminoacizii pot fi împărţiţi în două categorii: excitatori şi
inhibitori.

Aminoacizii excitatori

L – glutamatul şi L- aspatatul sunt neurotransmiţătorii utilizaţi de cei mai mulţi neuroni

excitatori din sistemul nervos central.

Aminoacizii inhibitori

GABA, răspândit peste tot în sistemul nervos central, şi glicina, întâlnită în special în măduva
spinării şi trunchiul cerebral, sunt mediatorii sinapselor inhibitorii în sistemul nervos central.

Mediatorii non-peptidergici

Mediatorii non-peptidergici sunt reprezentaţi de acetilcolină.

Acetilcolina

313
 Acetilcolina este un neurotransmiţător important atât în sistemul nervos central, cât şi în cel
periferic. Cel mai obişnuit efect al acetilcolinei în creier este excitaţia, realizată în mare măsură
prin intermediul receptorilor muscarinici.
Acetilcolina este, de asemenea, neurotransmiţătorul căilor parasimpatice postganglionare care
inervează cordul, ţesutul glandular şi muşchii netezi viscerali, medierea efectelor realizându-se
prin receptori muscarinici.

Capitolul XI.
Organele senzoriale.

Anatomia analizatorilor
Analizatorii sunt sisteme morfofuncţionale
prin intermediul cărora, la nivel cortical, se realizează analiza cantitativă şi calitativă a
excitanţilor din mediul extern şi intern, care acţionează asupra receptorilor.
Excitaţiile propagate de căile senzitive determină, în ariile corticale senzoriale, formarea de
senzaţii.
Fiecare analizator este alcătuit din 3 segmente – periferic, intermediar, central.
Segmentul periferic (receptorul) este o formaţiune specializată în lungul proces de evoluţie
filogenetică. Receptorii pot percepe o anumită formă de energie din mediul extern sau intern,
sub formă de excitaţii.
Există trei categorii de receptori, după locul de unde preiau excitaţiile: -
exteroreceptori, în raport cu mediul extern;
- proprioreceptori sau receptori profunzi ai aparatului locomotor;
- interoreceptori, situaţi în organele interne şi vase.
După natura excitanţilor se descriu: mecanoreceptori, termoreceptori, fotoreceptori.
După distanţa de la care acţionează excitanţii se disting: - receptori de contact (de
exemplu, receptorii tactili); receptori de la distanţă, telereceptori (de exemplu,
receptorul auditiv).
Segmentul intermediar (de conducere) este format din căile nervoase prin care impulsul
nervos ce conduce excitaţiile este transmis la scoarţa cerebrală. Căile ascendente sunt directe şi
indirecte. Pe calea directă, cu sinapse puţine, impulsurile sunt conduse rapid şi proiectate
într-o arie corticală specifică fiecărui analizator, iar pe calea indirectă (sistemul reticular
ascendent activator) impulsurile sunt conduse lent şi proiectate cortical, în mod difuz şi
nespecific. Segmentul central este reprezentat de aria din scoarţa cerebrală la care ajunge
calea de conducere şi la nivelul căreia excitaţiile sunt transformate în senzaţii specifice.

314
 Analizatorul cutanat Pielea – cutis

Pielea este un imens câmp receptor datorită numeroaselor şi variatelor terminaţii ale
analizatorului cutanat care informează centrii nervoşi superiori asupra proprietăţilor şi
fenomenelor cu care organismul vine în contact.
În piele se găsesc receptorii tactili, termici, dureroşi, de presiune şi vibratori.
Pielea sau tegumentul constituie acoperământul protector şi sensibil al organismului şi se
continuă la nivelul orificiilor naturale ale organismului cu mucoasele. Este alcătuită de la
suprafaţă spre profunzime, din trei straturi : epidermul aflat în contact cu mediul extern, dermul
şi hipodermul sau ţesutul subcutanat.

Epidermul

Este un epiteliu pluristratificat keratinizat. Profund, prezintă pătura germinativă, iar superficial
pătura cornoasă.
Pătura germinativă are în structura sa două straturi:
- stratul bazal, situat pe o membrană bazală care-l desparte de derm, format dintr-un singur
rând de celule cilindrice;
- stratul spinos, format din 6-20 rânduri de celule poliedrice, care trimit unele spre celelalte
prelungiri în formă de spini.
Procesul de keratinizare sau transformare cornoasă începe chiar în regiunile superficiale ale
acestui strat. Pătura germinativă se caracterizează prin faptul că celulele ei se divid activ,
asigurând reînnoirea straturilor superficiale, justificând astfel denumirea. În plus, cele două
straturi ale păturii germinative conţin pigment melanic, care este produs de celule speciale
numite melanocite, localizate în derm.
Pătura cornoasă este alcătuită din 3 straturi (cu structură pluristratificată):
- stratul granular este format din celule turtite care conţin granulaţii de keratină; nucleii se
fragmentează; la nivelul acestui strat, celulele epidermului încep să moară;
- stratul lucid este format din celule turtite, clare, cu nucleu degenerat, cu multe granulaţii de
keratină în citoplasmă;
- stratul cornos conţine celule foarte turtite, citoplasma lor este marcată cu keratină, nucleii
dispăruţi. Metabolismul acestor celule a încetat. Legăturile dintre celule slăbesc şi ele se
desprind de la suprafaţa pielii. Celulele cornoase superficiale constituie stratul
descuamativ şi sunt continuu înlocuite de celule provenite din straturile profunde ale
epidermului.
În epiderm nu pătrund vase, el fiind hrănit prin osmoză din lichidul intercelular. Epidermul
conţine, însă, terminaţii nervoase libere.

Dermul

Este o pătură conjunctivă densă, în care se găsesc vase de sânge şi limfatice, terminaţii
nervoase şi anexe cutanate. Este format dintr-un strat spre epiderm, numit stratul papilar, şi un
strat de hipoderm, numit stratul reticular.
În stratul papilar se află papilele dermice, care sunt nişte ridicături tronconice. Pe suprafaţa
degetelor, în palmă şi talpa piciorului, papilele sunt mai evidente şi formează nişte proeminenţe
numite creste papilare, a căror întipărire dă amprente, cu importanţă în medicina legală.
Stratul reticular este format din ţesut conjunctiv dens, fibre şi fascicule groase. Elementele
celulare sunt relativ rare.
315
 Hipodermul

Este considerat de unii autori drept strat profund al dermului. Hipodermul este alcătuit din ţesut
conjunctiv lax, cu un număr variabil de celule adipoase. Când celulele adipoase sunt abundente,
constituie paniculi adipoşi. În hipoderm găsim bulbii foliculari piloşi, glomerulii glandelor
sudoripare şi corpusculii Vater-Paccini. Anexele pielii sunt anexe cornoase şi glandulare.
Anexele cornoase sunt reprezentate de firele de păr şi unghii. Anexele glandulare sunt: glandele
sudoripare, sebacee şi glandele mamare.

Firul de păr. Părul – pili

Firul de păr prezintă o parte înfiptă oblic în piele, rădăcina şi o parte liberă, vizibilă, tulpina.
La rădăcina firului de păr se află câte o glandă sebacee care unge firul de păr şi un muşchi
erector al firului de păr, format din ţesutul muscular neted, cu inervaţie vegetativă (sistemul
simpatic determină contracţia muşchiului erector al firului de păr). La baza rădăcinii firului de
păr se găseşte o porţiune mai îngroşată, numită bulbul firului de păr, în care pătrund ţesut
conjunctiv, vase de sânge şi nervi, care alcătuiesc laolaltă papila firului de păr. Celulele din care
este format firul de păr, dispuse în straturi concentrice, sunt cheratinizate, alcătuind tecile firului
de păr. În citoplasma lor se află pigment melanic, care este responsabil de culoarea firului de
păr. Bulbul, papila şi tecile firului de păr formează foliculul pilos.

Unghiile

Unghia – unguis, constituie o lamă cornoasă, alcătuită din celule cheratinizate. Unghiile sunt
situate pe feţele dorsale ale degetelor, în dreptul ultimei falange. Înconjurate de şanţul unghiei,
ele prezintă o parte vizibilă de culoare roză, numită corpul unghiei, şi o porţiune ascunsă sub
piele, numită rădăcina unghiei. Între corpul unghiei şi rădăcină se află o zonă semilunară,
albicioasă, numită lunula (nu există la cei din rasa neagră). Părţile moi pe care sunt aşezate
unghiile alcătuiesc patul unghiei.

Glandele sudoripare

Sunt glande de tip tubular, foarte numeroase (2-3milioane), cu rol în a elabora sudoarea,
lichid cu o compoziţie asemănătoare cu a urinei, în ceea ce priveşte substanţele minerale şi
organice. Glandele sudoripare sunt în general, numeroase pe frunte , buze, axilă, palmă şi plantă.
Extremitatea profundă a glandei, numită glomerul, este încolăcită şi situată în hipoderm.
Glomerulul glandei sudoripare este înconjurat de capilare, din care glomerulul extrage apa şi
substanţele nefolositoare pentru a forma sudoarea. Glomerulul este continuat din canalul
excretor al glandei care străbate dermul şi apoi epidermul, unde capătă traiect spiralat,
deschizându-se în final la suprafaţa pielii prin porul excretor.

Glandele sebacee
Sunt glande de tip acinos, anexate rădăcinii
firului de păr. Ele au rolul de a secreta o substanţă groasă, numită sebum, care unge pielea şi
firul de păr. Dacă secreţia acestor glande este în cantitate mare, pielea şi firul de păr sunt grase
(seboree), iar dacă este în cantitate mică sunt uscate ( ihtioză).

Glandele mamare

316
 Sunt glande sebacee modificate şi evoluţia lor este legată de cea a organelor genitale feminine
(vezi aparatul genital).

Receptorii cutanaţi

În piele există terminaţii libere şi încapsulate.

Terminaţiile libere sunt arborizaţii dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali,
distribuite printre celulele epidermului.
La om au fost descrise două varietăţi morfologice de terminaţii nervoase intraepidermice:
reţeaua intraepidermică şi expansiunile iederiforme.
Reţeaua intraepidermică este formată din fibre amielinice, situate în profunzimea
epidermului, din care se desprind expansiuni nervoase ce se termină la suprafaţa celulelor sub
forma unor butoni. Expansiunile iederiforme (discurile tactile Merkel) sunt reprezentate prin
fibre mielinice provenite din plexul nervos din derm, care se termină sub forma unui coşuleţ în
jurul unor celule epiteliale, clare. Reţeaua intraepidermică recepţionează excitaţiile dureroase,
iar discurile tactile Merkel recepţionează stimulii tactili.
Terminaţiunile încapsulate. Expansiunile nervoase încapsulate, denumite corpusculi
senzitivi, sunt localizate în derm şi hipoderm şi cuprind în structura lor o capsulă şi o porţiune
axială. Capsula, de natură conjunctivă, este formată din mai multe lame concentrice. Porţiunea
axială este reprezentată de una sau mai multe fibre nervoase amielinice. După structura lor se
deosebesc corpusculi lamelari şi nelamelari în formă de bulb sau helicoidală. În hipoderm se
găsesc corpusculi lamelari, unii pentru sensibilitatea tactilă, corpusculii Vater-Paccini şi
corpusculii Golgi – Mazzoni.
În derm se găsesc corpusculi nelamelari, adaptaţi pentru sensibilitatea tactilă, corpusculii
Meissner. Corpusculii Meissner sunt localizaţi în derm şi au formă ovoidală. Sunt formaţi
dintr-o capsulă ce înveleşte o parte centrală. Centrul corpusculului cuprinde celule şi fibre
nervoase. Fibrele nervoase sunt mielinice şi amielinice şi provin din plexul dermal. După
intrarea în corpuscul toate devin amielinice, se ramifică printre celulele axului central, formând
reţele ce se termină în buchet sau butoni pe celulele cu care fac sinapsa.
Corpusculii Krause sunt localizaţi de asemenea, în derm. Au formă sferoidală. La exterior
prezintă o capsulă sub care se află substanţa centrală care conţine o fibră nervoasă ramificată
terminată în reţea. Această fibră nervoasă e înconjurată de 1-2 straturi de celule turtite.
Corpusculii Vater – Paccini sunt corpusculi lamelari, foarte voluminoşi (pot fi văzuţi cu ochiul
liber), localizaţi în special în hipodermul palmelor şi plantelor, precum şi în jurul cavităţilor
articulare, la nivelul tendoanelor şi periostului. Capsula periferică este constituită din numeroase
lamele ( 20-60) dispuse concentric. Fibra nervoasă, după intrarea în corpuscul, pierde teaca de
mielină, străbate porţiunea print-o umflătură în contact cu celulele lamelare centrale.
Corpusculii Golgi – Mazzoni sunt o varietate a corpusculilor Vater-Paccini, având dimensiuni
mai mici, fiind localizaţi în special în dermul pulpei degetelor. Corpusculii Ruffini sunt
localizaţi, de asemenea, în hipoderm, dar şi în dermul profund. Capsula lor este formată din 4-5
lame concentrice, constituite din celule turtite. Fibra nervoasă se găseşte în centrul ţesutului
conjunctiv şi se divide, formând numeroase prelungiri terminate în butoni.

Analizatorul kinestezic

Desfăşurarea normală a activităţii motorii, analiza fină şi coordonarea precisă a mişcărilor

necesită informarea permanentă a sistemului nervos central asupra poziţiei spaţiale a corpului, a
317
diferitelor sale segmente şi, mai ales, asupra gradului de contracţie a fiecărui muşchi. Aceste
informaţii sunt furnizate de receptorii aparatului vestibular, receptorii vizuali şi cutanaţi, dar şi
de anumiţi receptori specifici care se află în aparatul locomotor. Receptorii analizatorului
kinestezic, numiţi proprioreceptori, sunt situaţi în muşchi, tendoane, articulaţii, periost,
ligamente. Receptorii chinestezici din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Paccini, identici
cu cei din piele. Sunt sensibili la mişcări şi modificări de presiune.
Corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi în joncţiunea muşchi-tendon. Un corpuscul Golgi
este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din fibre puţin dense, scurte şi celule
tendinoase mari şi numeroase. Fasciculele sunt înconjurate de o capsulă subţire conjunctivă,
căptuşită de celule musculare. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice care, la intrare, pierd
teaca de mielină şi se termină în formă de disc ce îmbracă fasciculele tendinoase.
Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit
sensibilitatea dureroasă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării.
Fusurile neuromusculare sunt desiminate printre fibrele musculare striate, faţă de care se află
în paralel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare. Fusurile
neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate, numite fibre infuzoriale,
conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare infrafuzoriale sunt de două tipuri: fibre
cu sac nuclear şi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă
două aspecte diferite: spre polii fibrei, în zonele polare, striaţiunile se păstrează, iar nucleii se
află în şir central. Porţiunea centrală a fibrei (zona ecuatorială) este mult dilatată, fără striaţiuni,
necontractilă şi conţine 40-50 nuclei. Fibrele cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte au calibru
uniform, păstrează striaţiunile pe tot traiectul, iar nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea
lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase.
Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie. Inervaţia senzitivă este asigurată de dendrite ale
neuronilor senzitivi din ganglionul spinal. Unele dintre aceste terminaţii dendritice se numesc
anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, altele, numite ,, în floare”,
se termină pe ecuatorul fibrelor cu lanţ nuclear.
Inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor γ din cornul anterior al măduvei. Aceşti
axoni ajung la partea periferică a fibrelor cu sac nuclear şi cu lanţ nuclear pe care le contractă,
determinând întinderea porţiunii centrale, necontractile, ceea ce duce la excitarea fibrelor
senzitive anulospirale şi a celor ,, în floare”.
Excitarea acestor terminaţii senzitive din fusul neuromuscular se transmite neuronului α, ceea
ce duce la contracţia fibrelor extrafusale ale muşchiului, determinând deci contracţia acestuia.
Asupra neuronilor γ acţionează trei sisteme, cu origine supramedulară: corticospinal,
vestibulospinal şi reticulospinal. Excitarea neuronului gama activează zonele polare ale fibrelor
intrafuzoriale, care prin contracţie excită receptorul situat în porţiunea ecuatorială intrafuzorială.
Impulsurile aferente de la proprioreceptori sunt conduse prin două căi:
- pentru sensibilitatea kinestezică (simţul poziţiei şi al mişcării în spaţiu), prin fasciculele
spinobulbare; receptorii acestor căi sunt corpusculii Golgi, Ruffini, Paccini şi terminaţiile
nervoase libere;
- pentru sensibilitatea proprioceptivă de control al mişcării (simţul tonusului muscular), prin
fasciculele spinocerebeloase ventral şi dorsal. Receptorii acestei căi sunt fusurile
neuromusculare.

Analizatorul olfactiv

318
 Simţul mirosului (olfacţia) este slab dezvoltat la om, comparativ cu unele animale. Rolul său
principal constă în a depista prezenţa în aer a unor substanţe mirositoare, eventual nocive, şi
împreună cu simţul gustului de a participa la aprecierea calităţii alimentelor şi la declanşarea
secreţiilor digestive.
Receptorii analizatori olfactivi sunt chemoreceptori care ocupă partea postero-superioară a
foselor nazale. Epiteliul mucoasei olfactive este format din celule de susţinere, celule bazale (cu
înălţime mică) şi celule senzitive bipolare. Celulele senzitive bipolare reprezintă în acelaşi timp
receptorul şi protoneuronul. Ele au dendrită scurtă şi groasă care pleacă de la polul apical,
orientată prin celulele de susţinere, şi se termină cu o veziculă (buton olfactiv) prevăzută cu cili
(10-20).
Cilii au o mare densitate -10000/mm2 . Ei măresc suprafaţa receptoare a veziculelor care sunt
adevărate traductoare fizico-chimice cu rol în codificarea mesajului olfactiv. Axonii celulelor
bipolare pleacă de la polul bazal şi se înmănunchează pentru a forma nervii olfactivi (25-30)
care străbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulbul olfactiv, făcând sinapsa cu neuronii
mitrali multipolari de la acest nivel. Această sinapsă este de tip glomerular.
Neuronii mitrali din bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii
lor formează tractul olfactiv care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă
medială şi laterală, delimitând substanţa perforată anterioară. Axonii celui de-al II-lea neuron
ajung la cortexul olfactiv primar (substanţa perforată anterioară şi nucleii septului pelucid).
Prelungirile neuronilor din cortexul olfactiv primar se termină în aria entorinală (aria 28), care
constituie cortexul olfactiv secundar.

Analizatorul gustativ

Simţul gustului are rol de a informa asupra calităţii alimentelor introduse în gură, dar intervine
şi în declanşarea reflex necondiţionată a secreţiei glandelor salivare.
Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de muguri gustativi, situaţi
la nivelul papilelor gustative.
Mugurii gustativi sunt formaţiuni ovoidale formate din celule de susţinere şi celule senzoriale
care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ.

319
 Fig. 77. Structura mugurilor gustativi.
1-papile fungiforme; 2-papile circumvalate; 3-muguri gustativi; 4-cil gustativ; 5-por gustativ; 6-epiteliul limbii;
7mugure gustativ; 8-ţesut conjunctiv; 9-celulă gustativă; 10-celulă de susţinere; 11-celulă bazală; 12-fibră nervoasă
senzorială.

La polul apical al celulelor senzoriale se găseşte câte un microvil, care pătrunde în porul
gustativ al mugurelui. La polul bazal al celulelor gustative sosesc terminaţii nervoase ale
nervului facial, glosofaringian şi vag. Nervul facial, printr-o ramură a sa, coarda timpanului,
preia excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian, excitaţiile de la rădăcina
limbii, iar nervul vag preia excitaţiile din regiunea valeculelor (două depresiuni situate între
rădăcina limbii şi epiglotă).
Protoneuronul căii gustative se află în cazul nervului facial, la nivelul ganglionului geniculat,
iar la nervii glosofaringian şi vag la nivelul ganglionului inferior al n. IX şi X.
Axonul primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb, unde se află cel de-al II-lea neuron
al căii gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge la talamus, unde se
află cel de-al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria gustativă, plasată în partea
inferioară a girului postcentral, în zona de proiecţie a feţei.

320
 Fig. 78. Zonele de percepţie gustativă ale limbii.
1-tonsile palatine şi linguale; 2-epiglota; 3-amar; 4-acru; 5-papilă valată; 6-sărat; 7-dulce.

Analizatorul vizual

Vederea furnizează peste 90% din informaţiile asupra mediului înconjurător, de aceea are o
importanţă fiziologică considerabilă, nu numai în diferenţierea luminozităţii, formei şi culorii
obiectelor, dar şi în orientarea în spaţiu, menţinerea echilibrului şi a tonusului cortical (atenţia).
Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili pentru
radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală, unde se face analiza şi
sinteza informaţiilor.
Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită. Între globul ocular şi peretele
osos al orbitei se află o capsula adipoasă în care se găsesc muşchii extrinseci (striaţi ) ai globilor
oculari. Globul ocular este format din trei tunici concentrice – externă, medie şi internă – şi din
medii refringente.

321
 Fig. 79. Tunicile globului ocular.
1-ora serata; 2-corpul ciliar, 3-camera posterioară; 4-camera anterioară; 5-corneea; 6-pupila; 7-cristalinul; 8-irisul; 9-
zonula lui Zinn; 10-sclera; 11-muşchiul drept inferior; 12-corpul vitros; 13-discul optic; 14-retina; 15-foveea
centrală; 16-artera centrală a retinei; 17-vena retiniană; 18-nervul optic; 19-muşchiul drept superior.

Tunica externă este fibroasă şi formată din două porţiuni inegale: posterior se află sclerotica,
iar anterior corneea. Între sclerotică şi cornee se află şanţul sclerocorneean, în profunzimea
căruia se află şi canalul lui Schlemm prin care trece umoarea apoasă spre venele sclerei, unde
excesul se va resorbi.
Corneea este plasată în partea anterioară şi este mai puţin întinsă faţă de sclerotică. Este
transparentă, neavând vase de sânge, dar are în structura sa fibre nervoase numeroase.
Sclerotica, tunica opacă, reprezintă 5/6 din tunica fibroasă. Pe sclerotică se inseră muşchii
extrinseci ai globului ocular. Ea prezintă orificii pentru vasele sangvine şi limfatice, iar la nivelul
polului posterior este perforată de fibrele nervului optic, care părăseşte globul ocular, cât şi de
artera care intră în globul ocular ( lama ciuruită a sclerei). Sclerotica este constituită din ţesut
conjunctiv dens. În faţa ei internă zona de tranziţie spre coroidă conţine celule pigmentare.
Tunica medie, vasculară, este situată înăuntrul tunicii externe, fibroase, şi prezintă trei segmente
care dinspre posterior spre anterior, sunt: coroida, corpul ciliar şi irisul.
Coroida se întinde posterior de ora seratta care reprezintă limita dintre coroidă şi corpul
ciliar. În partea sa posterioară, coroida este prevăzută cu un orificiu având diametrul de 1.5 mm,
prin care iese nervul optic. Acest orificiu corespunde lamei ciuruite a sclerei.
Corpul ciliar se află imediat înaintea orei seratta şi prezintă, în structura sa, procesele ciliare
şi muşchiul ciliar.
Muşchiul ciliar este format din fibre musculare netede, unele radiare, altele circulare. Fibrele
circulare sunt inervate de parasimpatic (nucleul autonom al nervului III ), iar fibrele radiare sunt
inervate de simpatic.
Muşchiul ciliar are un rol important în procesele de acomodare, intervenind asupra
cristalinului prin ligamentul suspensor ( zonula Zinn), care se inseră pe faţa externă a capsulei
cristalinului.
Procesele ciliare, în număr de 60-80, sunt alcătuite din aglomerări capilare; ele secretă
umoarea apoasă.

322
 Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc, prezintă un orificiu numit
pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un individ la altul. Din punct de
vedere structural, irisul apare format din mai multe straturi, care dinspre partea anterioară spre
partea posterioară sunt:
- Epiteliul anterior, format dintr-un singur rând de celule poligonale.
- Stroma irisului, bogată în celule pigmentare realizează culoarea brună, în timp ce o
cantitate mică de pigment determină culoarea albastră. În stroma irisului, în jurul orificiului
pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate circular (sfincterul pupilei) şi radial
(dilatatorul pupilei). Aceşti doi muşchi, împreună cu muşchiul ciliar, constituie musculatura
intrinsecă a ochiului. Muşchiul sfincter este inervat de fibre parasimpatice provenite din
nucleul autonom al nervului III, iar muşchiul dilatator de fibre simpatice care provin din
cornul lateral al măduvei C8-T2 (centrul iridodilatator).
- Epiteliul posterior, format dintr-un singur rând de celule, abundent încărcate cu pigment.
Irisul are rolul unui diafragm şi permite reglarea cantităţii de lumină ce soseşte la retină.
Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă, responsabilă de
recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere morfologic şi
funcţional se disting două regiuni: retina vizuală sau partea optică şi retina oarbă (pata oarbă),
fără rol în fotorecepţie numită şi retina iridociliară, datorită raporturilor ei cu irisul şi corpul
ciliar. Retina optică se întinde posterior de ora seratta şi prezintă două regiuni importante:
- Pata galbenă, situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se găsesc mai multe conuri
decât bastonaşe. În centrul petei galbene se află o adâncitură de 1.5 mm 2 - foseta centrală -
în care se găsesc numai conuri.
- Pata oarbă, situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire a nervului
optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului ocular. În pata oarbă nu există
elemente fotosensibile.
În structura retinei se descriu 10 straturi, în care se întâlnesc trei feluri de celule funcţionale,
aflate în relaţii sinaptice, celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con şi de bastonaş,
celule bipolare şi celule multipolare. În afară de acestea se mai găsesc celule de susţinere şi
celule de asociaţie.
Celulele cu bastonaşe sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125 milioane. Sunt
mai numeroase spre periferia retinei optice, în pata galbenă (macula luteea) numărul lor este mic,
iar în foseta centrală lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină
slabă. Mai multe celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare
fac sinapsă cu o celulă multipolară, deci la o celulă multipolară corespund circa 90-180 celule cu
bastonaşe.
Celulele cu conuri, de asemenea, celule nervoase modificate, în număr de 6-7 milioane, sunt
mai numeroase în macula luteea; în foseta centrală există numai celule cu conuri.
Fiecare celulă cu con din foseta centrală face sinapsă cu o singură celulă bipolară, iar aceasta
cu o singură celulă multipolară. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la
lumina intensă.
Mediile refringente sunt reprezentate de: corneea transparentă, umoarea apoasă, cristalinul şi
corpul vitros. Aceste medii au rol de a refracta razele de lumină.
Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, transparente, localizată între iris şi corpul vitros.
La periferie este învelit de o capsulă de natură elastică, numită cristaloida. Cristalinul este
menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul suspensor sau zonula
lui Zinn. Cristalinul nu conţine vase sangvine, limfatice şi nervi, nutriţia sa făcându-se prin
difuziune de la vasele proceselor ciliare.
Umoarea apoasă este un lichid incolor, ce se formează printr-o activitate secretorie a
proceselor ciliare. Ea trece iniţial în compartimentul posterior al camerei anterioare, delimitată
323
între iris şi cristalin, apoi prin pupilă trece în compartimentul anterior al camerei anterioare
dintre iris şi cornee. De la acest nivel, prin canalul lui Schlemm, se resoarbe în venele sclerei.
Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele sclerei se menţine un
echilibru constant, cu o presiune intraoculară normală de 23 mm Hg. Când se produce o
obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei, presiunea intraoculară creşte prin formarea
continuă normală a umoarei apoasei, provocând boala denumită glaucom.
Corpul vitros are o formă sferoidală, cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent. Ocupă
camera posterioară situată înapoia cristalinului. La exterior este învelit de o membrană numită
hialoidă.
Mediile transparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat. Razele de lumină
pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular, unde sunt reflectate conform legii
refracţiei de către mediile refringente ale globului ocular, formându-se pe retină imaginea
obiectului privit.
Deoarece sistemul optic al ochiului este un sistem convergent, se va obţine o imagine reală
răsturnată şi mai mică.

Anexele ochiului

Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie.

Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular, care spre
deosebire de cei intrinseci sunt striaţi. Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici. Muşchii drepţi
au, în ansamblu formă de trunchi de con cu baza pe sclerotică şi cu vârful la nivelul unui inel
fibros de la vârful orbitei (muşchiul drept superior, inferior, medial, lateral). Muşchii oblici se
disting în superior şi inferior. Ei îşi au originea pe peretele superior şi inferior al orbitei.
Mişcările globilor oculari sunt conjugate prin conlucrarea bilaterală a unui număr de muşchi.
Mişcarea de lateralitate se efectuează prin contracţia dreptului extern de la un ochi, împreună cu
dreptul intern al ochiului opus, mişcarea de convergenţă a ochilor se realizează prin contracţia
ambilor muşchi drepţi interni, mişcarea în sus se realizează prin contracţia muşchilor drepţi
superiori şi a celor oblici inferiori, mişcarea în jos prin contracţia drepţilor inferiori şi a oblicilor
superiori.
Nervul oculomotor (perechea a III ) inervează oblicul inferior şi toţi muşchii drepţi, exceptând
dreptul lateral, nervul trohlear ( perechea a IV) inervează oblicul superior, iar nervul abducent
(perechea a VI) inervează dreptul lateral.
Anexele de protecţie sunt următoarele: sprâncenele, pleoapele, conjunctiva şi aparatul
lacrimal.

Calea optică

Reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual. Receptorii căii optice sunt celulele
fotosensibile cu conuri şi bastonaşe. Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare, iar al
doilea neuron este reprezentat de celulele multipolare. Axonii neuronilor multipolari proveniţi
din câmpul medial al retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând chiasma optică, după care
ajung în tractul optic opus. Axonii proveniţi din câmpul lateral al retinei (câmpul temporal ) nu
se încrucişează şi trec în tractul optic de aceeaşi parte. Nervul optic conţine fibre de la un singur
glob ocular, în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii ochi.
Tractul optic ajunge la metatalamus (la corpul geniculat lateral), unde majoritatea fibrelor
tractului optic fac sinapsa cu cel de-al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa
cerebrală, şi se termină în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine, unde se află aria vizuală care
reprezintă segmentul cortical al analizatorului. Alte fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în
324
corpul geniculat, ci trec prin el şi în componenţa braţului colicular, ating coliculul superior al
tectului mezencefalic. De la acest nivel, unele fibre merg spre nucleul vegetativ al nervului
oculomotor, de unde pornesc fibre parasimpatice care vor ajunge în muşchiul sfincter al pupilei
(mioză), altele coboară în cornul lateral la măduvei C8 –T2 de unde pornesc fibre simpatice care
vor ajunge la dilatatorul pupilei (midriază).

Analizatorul vestibulo-cohlear
Analizatorul auditiv (pentru auz) şi
analizatorul vestibular (pentru poziţia corpului în repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea
internă. Fiecare dintre ei are câte un nerv pentru a conduce excitaţiile: nervul acustic (cohlear) şi,
respectiv nervul vestibular. Pe traiectul nervului cohlear se află ganglionul spiral Corti, iar pe
traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Cei doi nervi se unesc şi
formează perechea a VIII-a de nervi cranieni . Nervul vestibulocohlear se îndreaptă spre
trunchiul cerebral, pătrunzând în trunchi prin şanţul bulbopontin. Analizatorul auditiv deţine la
unele animale roluri importante legate de orientarea în spaţiu, pentru depistarea surselor de hrană
şi a pericolelor, iar la om serveşte şi la perceperea vorbirii care stă la baza relaţiilor interumane.
Urechea umană poate percepe undele sonore, repetate într-o anumită ordine (sunete) sau
succedându-se neregulat (zgomote). Produse prin condensări şi rarefieri ale aerului, undele
sonore au trei proprietăţi fundamentale: intensitatea, determinată de amplitudine, înălţimea,
condiţionată de frecventă şi timbrul, depinzând de vibraţiile armonice supraadăugate.
În ceea ce priveşte analizatorul vestibular, el are funcţia de a furniza informaţii asupra poziţiei
şi mişcărilor corpului în spaţiu, pe baza cărora declanşează reflexe necesare menţinerii
echilibrului şi poziţiei verticale a corpului, cât şi a schimbărilor de poziţie. La această funcţie mai
participă şi informaţiile culese de la receptorii musculari, cutanaţi (tact, presiune) şi optici.
Perfecţionarea aparatului acustic a determinat dezvoltarea unor anexe : urechea externă şi medie,
care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular. Urechea externă cuprinde: pavilionul şi
conductul auditiv extern.
Pavilionul urechii este situat pe fata laterală a capului şi prezintă două feţe (laterală şi
medială) şi o circumferinţă.
Faţa laterală prezintă în centrul ei o depresiune numită concă, în fundul căruia se fală orificiul
auditiv extern . Anterior de concă se află o proeminenţă numită tragus .
În partea superioară şi posterioară a pavilionului se află helixul, iar anterior de acesta
antehelixul. În partea inferioară a antehelixului se află antitragusul. Faţa medială a pavilionului
este mai puţin întinsă decât faţa laterală. Circumferinţa pavilionului este formată anterior de
tragus, superior şi posterior de helix, inferior de marginea inferioară a lobulului urechii. Lobulul
urechii este porţiunea situată în partea inferioară a acestuia şi care nu are în structura sa cartilaj
articular.
Pavilionul urechii prezintă un schelet fibrocartilaginos, cu fibre elastice, care lipseşte la
nivelului lobulului. Pe cartilajul pavilionului se prind muşchii auriculari, atrofiaţi la om. La
exterior se află pielea ce se continuă cu cea care acoperă conductul auditiv extern. Conductul
auditiv extern se întinde de la orificiul auditiv extern până la timpan. În structura sa distingem o
porţiune laterală fibrocartilaginoasă, şi o porţiune medială osoasă, săpată în stânca temporalului.
Are o lungime de 1.5 cm. Conductul este acoperit de piele care se continuă la nivelul
pavilionului. Pielea conductului auditiv extern prezintă firişoare de păr (vibrise) la baza căruia se
găsesc glande ceruminoase care secretă o substanţă grăsoasă gălbuie, numită cerumen.
Acumularea în exces a acestei substanţe duce la formarea dopului de ceară care determină
hipoacuzia.

325
 Urechea medie sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în stânca temporalului,
fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior, prin intermediul trompei cu mucoasa
rinofaringelui şi posterior cu mucoasa cavităţii mastoidiene. Mucoasa tapetează şi cele trei
oscioare ale auzului.
Membrana timpanică este situată la limita dintre casa timpanului şi conductul auditiv extern şi
are forma unui inel deschis în sus .
Membrana timpanului este de natură fibroasă şi este tapetată pe faţa sa externă de tegument,
iar pe cea internă de mucoasa casei timpanului. Grosimea timpanului este de 0.1 mm. La vibraţii
prea puternice, membrana timpanului se poate sparge.

Fig. 80. Structura urechii.

1-pavilionul urechii; 2-conductul auditiv extern; 3-canalele semicirculare; 4-melcul; 5-timpanul; 6-ciocănaşul;
7nicovala; 8-scăriţa.

Urechea medie este formată, central, din casa timpanului, care are o formă cubică, prezentând
şase pereţi:
- superior – peretele cerebral, numit şi tegmen timpani este format de o parte a stâncii
temporalului şi vine în raport cu lobul temporal al emisferelor cerebrale acoperit de
meninge; perforarea lui, în caz de otite supurate la copii, poate duce la encefalite şi
meningite;
- inferior – se numeşte jugular, deoarece vine în raport cu vena jugulară internă;
- anterior – se numeşte tubar, întrucât la nivelul acestuia se deschide trompa lui Eustachio
prin care casa timpanului comunică cu nazofaringele; această comunicare are rolul de a
egaliza presiunea pe ambele feţe ale timpanului;

326
 - posterior – se numeşte mastoidian; la nivelul acestui perete, casa timpanului comunică
printr-un mic canal osos cu celulele mastoidiene, care sunt cavităţi pneumatice săpate în
interiorul mastoidei;
- peretele lateral – se numeşte timpanic; la acest nivel se află membrana timpanică ce se
interpune între urechea externă şi medie;
- peretele medial – se numeşte labirintic ; la acest nivel se găsesc fereastra ovală şi fereastra
rotundă.
Urechea medie conţine în interiorul sau un lanţ articulat de oscioare care o traversează de la
membrana timpanică spre fereastra ovala: ciocanul, nicovala şi scăriţa.
Ciocanul se inseră pe membrana timpanică prin intermediul unei apofize lungi, numită
mânerul ciocanului. Capul ciocanului se articulează cu corpul nicovalei. Nicovala se articulează
in continuare cu corpul scăriţei. Scăriţa se articulează de o parte cu nicovala, iar prin talpa ei,
situată la baza scăriţei, acoperă fereastra ovală.
La nivelul timpanului se descrie muşchiul tensor al timpanului (inervat de trigemen), iar la
nivelul scăriţei muşchiul scăriţei (inervat de facial).
Muşchiul ciocanului diminuează vibraţiile sonore prea puternice, iar muşchiul scăriţei le
amplifică pe cele slabe.
Urechea internă este formată dintr-un sistem de încăperi, numite labirint osos, săpate în
stânca temporalului. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase care
alcătuiesc labirintul membranos. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa, iar în
interiorul celui membranos endolimfa.
Labirintul osos este format din vestibulul osos, canalele semicirculare osoase şi un melc osos,
numit şi cohlee osoasă.
Vestibulul osos este o cavitate cu şase pereţi: peretele extern – corespunde casei timpanului şi
vine în raport cu cele două ferestre, ovală şi rotundă; peretele intern – vine în contact cu
conductul auditiv intern prin care nervul vestibulo-cohlear părăseşte urechea şi prin care
pătrunde nervul facial ce străbate canalul facialului ; peretele anterior – răspunde cohleei osoase;
pe pereţii superiori şi posteriori se remarcă orificiile canalelor semicirculare; peretele inferior
este reprezentat de podişul vestibulului.
De la vestibulul osos porneşte, spre faţa posterioară a stâncii, un canal îngust, numit apeductul
vestibulului osos, prin care perilimfa comunică cu lichidul cefalorahidian.
Cele trei canale semicirculare osoase (anterior, posterior şi lateral) se află în planuri
perpendiculare unul pe celălalt. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa
printr-o dilataţie mai largă, numită ampulă. La cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu
cel posterior într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul. Cele trei canale
semicirculare se vor deschide, deci, în vestibul prin cinci orificii.
Melcul osos ( cohleea osoasă) este situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică, cu un
ax osos central numit columelă, în jurul căruia melcul osos realizează 21/2 ture.
Pe columelă se prinde lama spirală osoasă, mai largă la bază şi mai îngustă la vârf, care se
întinde de la columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi este întregită de membrana bazilară
a labirintului membranos, care se sprijină pe peretele extern al melcului osos. Datorită acestei
membrane lumenul melcului osos este compartimentat în: rampa vestibulară situată deasupra
membranei vestibulare, rampa cohleară (timpanică), sub membrana bazilară şi canalul cohlear
(melcul membranos), între membrana bazilară, membrana vestibulară şi peretele extern al
melcului osos. Ambele rampe vestibulare şi cohleare conţin perilimfă şi comunică între ele la
vârful melcului printr-un orificiu, numit helicotremă, care apare datorită faptului că lama spirală
osoasă lipseşte la acest nivel.
Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere situate în interiorul labirintului
osos, al căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros. Conformaţia labirintului membranos
327
seamănă, în general, cu acel osos numai că vestibulul membranos este format din două cavităţi
membranoase: utricula, situată în partea postero-superioară a vestibulului, şi sacula, situată sub
utriculă. De la utriculă şi saculă pleacă câte un canal endolimfatic care, prin unire, formează
canalul endolimfatic comun, terminat printr-un fund de sac endolimfatic. În utriculă se deschid
cele trei canale semicirculare membranoase, situate în interiorul celor osoase şi care, ca şi cele
osoase, sunt perpendiculare unul pe celălalt. Prezintă trei extremităţi dilatate, numite extremităţi
ampulare, şi numai două nedilatate (neampulare), deoarece una din extremităţile neampulare este
comună canalelor semicirculare anterior şi posterior.
Din partea inferioară a saculei porneşte un canal numit canal Hensen, care face legătură cu
canalul cohlear situat în interiorul melcului osos, pe care nu-l ocupă în întregime, ci numai
parţial, în spaţiul care corespunde celor două membrane, bazilară şi vestibulară Reissner. Pe
secţiune are o formă triunghiulară. Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti, care
se întinde pe aproape toate lungimea canalului cohlear, cu excepţia unor scurte porţiuni la fiecare
extremitate a canalului cohlear. Organul lui Corti se află pe membrana bazilară, acoperit de
membrana tectoria (Corti), acelulară. Printr-o extremitate a sa aderă de lama spirală osoasă, iar
cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă.
În centru organului Corti se găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti. Baza tunelului
Corti este reprezentată de membrana bazilară, iar laturile lui de două rânduri de celule de
susţinere mai înalte, numite stâlpi interni şi externi, care se sprijină unul pe celălalt prin polul
apical. Tunelul lui Corti este traversat de fibre dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral
Corti, care este localizat într-un canal spiral în columelă. De o parte şi de alta a stâlpilor se
descriu alte celule de susţinere mai mici, celulele Deiters. Cele interne sunt dispuse pe un singur
rând, cele externe pe 3-4 rânduri. Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală
osoasă de un epiteliul cubic simplu, în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre
peretele extern al canalului cohlear de celule înalte (celulele Hensen). Celulele Hensen diminuă
şi se continuă cu celulele cubice (Claudius). Deasupra celulelor de susţinere (interne şi externe)
se găsesc celulele auditive. În raport cu tunelul Corti se deosebesc celule auditive interne, pe un
singur şir, şi celule auditive externe, organizate pe 3-4 şiruri. La polul bazal al celulelor auditive
sosesc terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. La polul apical al celulelor
auditive se găsesc cili auditivi, care pătrund în membrana reticulată secretată de celulele de
susţinere. Numărul cililor este mai mare la celulele auditive externe (80-100) decât la cele interne
(40-65). Deasupra cililor auditivi se află membrana tectoria Corti, care se inseră cu un capăt pe
lama spirală osoasă, iar celălalt capăt este liber.

328
 Fig. 81. Urechea internă.

Receptorii vestibulari

Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. În utriculă şi saculă se

găseşte câte o maculă, respectiv utriculară şi saculară, formate din celule de susţinere, aşezate pe
o membrană bazală, peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. Celulele senzoriale nu ajung
la membrana bazală, ele ocupând porţiunea superficială a epiteliului. La polul bazal a celulelor
senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Cilii sunt înglobaţi
într-o structură gelatinoasă, numită membrana otolitică, în care se află granule de carbonat de
calciu şi magneziu, numite otolite. Crestele ampulare, localizate în ampulele canalelor
semicirculare membranoase, sunt formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. Celulele
senzoriale ocupă porţiunea superficială a epiteliului. La polul apical, celulele senzoriale prezintă
cili care pătrund intr-o cupolă gelatinoasă, iar la polul bazal terminaţii dendritice ale neuronilor
din ganglionul vestibular Scarpa. Utricula şi sacula conţin aparatul otolitic (macula utriculară şi
saculară). Pe o membrană bazală se găsesc celule senzoriale cu cili, intercalate printre celule de
susţinere. Cilii celulelor senzoriale sunt incluşi într-o membrană gelatinoasă care conţine
granulaţii calcare (otolite). La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendritele neuronilor
senzitivi din ganglionul vestibular (Scarpa), constituind aparatul otolitic pentru echilibrul static,
iar canalele semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. Stimularea celulelor senzitive
cu cili din macule şi creste ampulare este determinată de deplasările endolimfei, consecutiv
mişcărilor capului.

Segmentele intermediar şi central

Calea acustică. Primul neuron se află în ganglionul spiral Corti. Dendritele primului neuron
ajung la polul bazal al celulelor auditive cu cili din organul Corti, iar axonii formează nervul
cohlear, care se alătură nervului vestibular, formând perechea VIII (nervul vestibulo-cohlear).
Nervul vestibulo-cohlear pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbopontin. Ramura cohleară

329
a perechii a VIII de nervi cranieni se îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din
punte.
La nivelul acestor doi nuclei, în special în cel ventral, se află cel de-al doilea neuron al căii
acustice. Axonii celui de-al II-lea neuron se încrucişează în punte şi formează corpul trapezoid,
în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. După încrucişare, axonii iau un traiect
ascendent, formând lemniscul lateral care se îndreaptă spre coliculul inferior unde se găseşte al
III-lea neuron. Al IV-lea neuron al căii acustice se găseşte în corpul geniculat medial. Axonul
celui de-al patrulea neuron se proiectează în circumvoluţiunea temporală superioară, pe faţa sa
superioară, în circumvoluţiunile transversale.
Calea vestibulară. Primul neuron se află în ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele primului
neuron ajung la celulele senzoriale cu cili din maculă şi creste ampulare, iar axonii formează
ramura vestibulară a perechii a VIII de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). Ramura
vestibulară se îndreaptă spre cei patru nuclei vestibulari din bulb (superior, inferior, lateral şi
medial). La acest nivel se află cel de-al II-lea neuron al căii vestibulare şi de aici pleacă mai
multe fascicule, şi anume:
- fasciculul vestibulo-spinal, spre măduvă (controlează tonusul muscular);
- fasciculul vestibulo-cerebelos, spre cerebel, controlează echilibrul static şi dinamic;
- fasciculul vestibulo-nuclear, spre nucleii nervilor III şi VI din mezencefal şi IV din punte,
controlează mişcările globilor oculari cu punct de plecare labirintic;
- fasciculul vestibulo-talamic, spre talamus; de aici, prin fibrele talamo-corticale, se
proiectează pe scoarţa lobului temporal (circumvoluţia temporală superioară ).

Fiziologia analizatorilor

Generalităţi

Mecanismul recepţiei excitanţilor

Receptorii sunt formaţi, în general din celule epiteliale care au excitabilitate specifică.
Specificitatea receptorilor constă în faptul că au un prag foarte scăzut de excitabilitate faţă de un
anumit excitant şi un prag foarte ridicat al excitabilităţii faţă de toţi ceilalţi excitanţi. De exemplu
celulele fotosensibile ale retinei sunt excitate de energii luminoase infime, de valoarea câtorva
cuante, dar pot fi excitate şi de agenţi mecanici cu energii de milioane de ori mai mari ( o

330
lovitură puternică a globului ocular produce senzaţii luminoase). Excitabilitatea receptorilor
prezintă alte două particularităţi: potenţialul de receptor şi adaptarea.
Potenţialul de receptor (generator) este variaţia de potenţial la nivelul membranei celulei
receptoare, produsă de agentul specific. Acest potenţial nu respectă legea ,, tot sau nimic” ; el
este un potenţial local, a cărui amplitudine variază gradat, în funcţie de intensitatea excitantului.
În felul acesta, receptorul ,,traduce” energia variabilă a excitantului specific în potenţiale
electrice de amplitudini variabile.
Adaptarea reprezintă fenomenul de creştere progresivă a pragului faţă de excitantul specific,
dacă acesta acţionează un timp mai îndelungat. De exemplu, simţim contactul cu o cămaşă numai
în momentul îmbrăcării acesteia şi nu pe tot parcursul zilei. Excepţie de la adaptare fac receptorii
proprioceptivi.
Din punctul de vedere al adaptabilităţii, receptorii sunt de două tipuri: receptori tonici şi
receptori fazici. Receptorii tonici nu se adaptează rapid, trimiţând către centrii nervoşi informaţii
tot timpul cât asupra lor acţionează agentul excitant. Astfel, ei exercită o influenţă tonică şi
continuă asupra centrilor. Aceşti receptori informează permanent centrii despre acţiunea unor
excitanţi continui. Din această categorie fac parte baroreceptorii şi chemoreceptorii vasculari,
receptorii labirintici şi cei dureroşi.
Receptorii fazici au viteză mare de adaptare, emiţând impulsuri doar la începutul şi sfârşitul
acţiunii agentului excitant. Ei au faze de activitate şi de inactivitate. Aceşti receptori trimit
informaţii numai în momentul apariţiei unor schimbări în acţiunea excitanţilor. Din această
categorie fac parte receptorii tactili, de presiune şi cei pentru vibraţii.

Transmiterea informaţiei de la receptor la centrii nervoşi

Între celulele senzoriale şi prelungirile periferice ale primilor neuroni senzitivi există puncte de
contact sinaptic. În cazul receptorilor cutanaţi, rolul de membrană receptoare îl are terminaţia
amielimică a dendritei protoneuronului. Transmiterea de la receptori la dendrită se face electric.
Potenţialele receptor produc, la nivelul dendritei, variaţii ale potenţialului de repaus, până la
valoarea pragului critic de descărcare. În acel moment, pe dendrită apare un potenţial de acţiune
de tip ,, tot sau nimic” ce se propagă cu mare viteză spre centri. Amplitudinea potenţialelor de
acţiune de pe căile de conducere nu variază în funcţie de intensitatea excitaţiei resimţite de
receptor. Codificarea informaţiei la acest nivel se face prin modulare de frecvenţă. Astfel, cu cât
stimulul este mai intens ( şi deci potenţialul receptor mai amplu), cu atât frecvenţa potenţialelor
de acţiune conduse către centri va fi mai mare. Aceste potenţiale de acţiune reprezintă stimulul
sau impulsul nervos care se propagă prin lanţuri de trei sau mai mulţi neuroni spre ariile
corticale specifice. La fiecare sinapsă întâlnită în cale, semnalul electric este codificat în semnal
chimic (eliberarea mediatorului), iar acesta, la rândul său, este recodificat în semnal electric la
nivelul membranei postsinaptice etc. Fiecare neuron de releu are câteva mii de contacte sinaptice
prin care, în orice moment, sosesc numeroase impulsuri excitatorii sau inhibitorii. Neuronul le
integrează pe toate şi elaborează un semnal prelucrat superior, pe care îl transmite spre
următoarea staţie de releu. Pe măsură ce se apropie de centrii corticali, informaţia este din ce în
ce mai prelucrată şi mai concentrată. Ultima staţie de releu este la nivelul talamusului, spre care
converg toate aferenţele extero-, intero- şi proprioceptive, cu excepţia celor olfactive. În talamus
are loc o integrare a tuturor semnalelor de la receptori. De aici pornesc spre scoarţă un număr
redus de semnale superior prelucrate. Pe baza lor, scoarţa cerebrală elaborează un model intern al
lumii înconjurătoare şi al propriului organism. Procesul nervos prin care se trece de la o mulţime
de semnale elementare disparate la un semnal superior poartă numele de superizare. Cea mai
înaltă superizare se realizează la nivelul scoarţei cerebrale.
Fiecare analizator are calea sa proprie de conducere directă. În traseul lor spre scoarţă, căile de
conducere emit colaterale spre formaţia reticulată mezencefalo-diencefalică, prin care se exercită
331
o acţiune tonică asupra scoarţei cerebrale. Aceste colaterale, împreună cu căile reticulocorticale,
reprezintă căi ascendente nespecifice, cu proiecţie corticală difuză. Rolul lor este esenţial în
reacţia de trezire corticală şi în prelucrarea semnalelor ajunse la scoarţă pe căi ascendente
specifice.
Inhibiţia colaterală. În drumul lor ascendent, căile de conducere emit colaterale atât spre
neuronii excitatori, cât şi spre cei inhibitori. De la aceştia din urmă pornesc axoni ce se termină
prin sinapse inhibitorii pe neuronii de releu ai căilor ascendente vecine, care transmit fie acelaşi
tip de sensibilitate, fie alte tipuri. Prin aceste sinapse inhibitorii este diminuată amplitudinea
semnalului condus sau acesta este chiar blocat. În acest mod se realizează un ,,contrast” mai bun
între diferiţii excitanţi, permiţând scoarţei o analiză mai fină a zonei receptoare stimulate. Un
exemplu de inhibiţie colaterală este blocarea sau diminuarea senzaţiei dureroase, în caz de lovire,
prin frecţionarea zonelor cutanate vecine. Un alt exemplu este diminuarea până la dispariţie
a ,,febrei musculare” la excitarea proprioreceptorilor, provocată prin reluarea exerciţiului fizic.
Sediul principal al inhibiţiei colaterale este releul talamic. Inhibarea celui de-al treilea neuron, de
releu talamic, al căilor ascendente specifice se poate realiza şi prin căi descendente
corticotalamice, conectate de asemenea, cu neuroni inhibitori intercalari. În acest mod, scoarţa
reglează conştient sau inconştient intensitatea semnalelor pe care talamusul le proiectează
cortical. Se ştie că durerea resimţită în cursul unor intervenţii dentare este mai mare la persoanele
care intră în panică şi mai redusă le cele ce îşi impun calmul şi răbdarea. Prin aceste mecanisme,
talamusul funcţionează ca un adevărat filtru pentru toţi stimulii proiectaţi pe scoarţă.

Proiecţia corticală a excitaţiilor recepţionate la periferie

Fiecare analizator are o arie corticală pe care se proiectează, în mod preferenţial, semnalele
emise de anumiţi receptori şi superizate apoi pe traseul căilor de conducere. Deşi au localizări
precise, graniţele acestor arii nu pot fi trasate net; pe de o parte, ele se întrepătrund, iar pe de altă
parte, la elaborarea unei senzaţii participă şi ariile asociative, arii comune pentru toţi analizatorii.
În plus, la perceperea conştientă a lumii înconjurătoare participă şi formaţiunea reticulară. De
aceia, noţiunea de ,,centru cortical” are azi un sens mult mai larg decât in trecut.
Diferitele tipuri de senzaţii ajunse în lumina conştiinţei depind de aria corticală unde sosesc
potenţialele de acţiune pornite de la receptori. Astfel, în ariile optice, potenţialele de acţiune
determină senzaţii vizuale, în ariile auditive produc senzaţii acustice etc. Aceleaşi senzaţii pot fi
provocate şi prin stimularea directă a ariilor corticale specifice. Senzaţia conştientă se naşte pe
scoarţa cerebrală, dar se proiectează spaţial, la nivelul zonei receptoare excitate. Corespondenţa
dintre localizarea topografică a receptorilor şi senzaţia corticală specifică provocată prin
excitarea lor se realizează prin intermediul căilor de conducere specifice fiecărui analizator.

Clasificarea analizatorilor

Există două categorii mari : analizatorii somestezici şi organele de simţ.

Analizatorii somestezici (simţurile somatice).
Primesc şi prelucrează informaţii de la aparatul locomotor (analizatorul proprioceptiv sau
kinestezic) şi de la receptorii cutanaţi (analizatorul exteroceptiv sau cutanat ).
Organele de simţ (simţurile speciale).
Sunt reprezentate de analizatorii: optic, auditiv, vestibular, gustativ şi olfactiv. Se mai discută
şi despre un analizator interoceptiv, mai puţin definit însă şi studiat.

332
 Fiziologia analizatorului exteroceptiv (cutanat)

Exterorecepţia reprezintă sensibilitatea recepţionată la nivelul pieli. Pielea este sediul

receptorilor pentru mai multe tipuri de sensibilităţi. Ei reprezintă segmentele periferice a cel
puţin trei tipuri de analizator: tactil, termic şi dureros. Deşi recepţionează, transmit şi prelucrează
stimuli diferiţi, cei trei analizatori au multe elemente comune: au receptorii situaţi la nivel
cutanat, au proiecţia corticală în circumvoluţiunea postcentrală, iar în anumite circumstanţe
stimulii termici sau tactili pot provoca senzaţii dureroase.

Segmentul periferic

Segmentul periferic al analizatorului exteroceptiv este reprezentat de receptorii tactili, termici

şi dureroşi.
Receptorii tactili fac parte din categoria mecanoreceptorilor, fiind stimulaţi de deformaţii
mecanice. Prin intermediul acestor receptori se pot genera senzaţii tactile, de presiune sau
vibratorii. Cei cu localizare superficială recepţionează atingerea (corpusculii Meissner,
discurile Merkel), iar cei mai profunzi presiunea (corpusculii Ruffini). Tot în profunzime se află
corpusculii Paccini, avînd adaptare foarte rapida şi recepţionând vibraţiile. Un tip special de
senzaţie tactilă este pruritul (mâncărimea) şi gâdilatul.
Receptorii pentru acest tip de senzaţii sunt tot mecanoreceptori, ei fiind excitaţi de stimuli
tactili foarte superficiali.
Receptorii termici sunt situaţi superficial în derm şi epiderm. Termoreceptorii sunt mai ales
terminaţii nervoase libere, unele specializate pentru senzaţia de cald altele pentru rece.
Receptorii pentru durere (algoreceptorii) sunt chemoreceptori stimulaţi de modificări chimice
tisulare. Senzaţia de durere poate apărea şi prin excitarea bruscă a receptorilor termici (la
temperaturi mai mari de 430 C) sau tactili (distrugeri tisulare, tăieturi etc.). Algoreceptorii sunt, în
general, terminaţii nervoase libere.

Segmentul intermediar

Segmentul intermediar al analizatorului exteroceptiv este reprezentat de două sisteme de

conducere: un sistem spino-talamic (numit şi sistemul anterolateral) şi un sistem spino-
bulbotalamic (aparţinînd sistemului lemniscal, lemniscul medial).
Sistemul spino-talamic conduce sensibilitatea discriminativă, senzaţia de presiune cu gradaţii
fine şi senzaţia vibratorie.
Sensibilitatea exteroceptivă de la nivelul tegumentelor feţei, frunţii şi cavităţii bucale este
condusă prin fibrele senzitive ale nervului trigemen. Receptorii cutanaţi ai feţei sunt identici cu
cei din restul tegumentului. Calea aferentă este alcătuită, de asemenea, din trei neuroni. Neuronii
din ganglionul senzitiv de pe traiectul nervului trigemen se conectează prin dendritele lor cu
exteroreceptorii respectivi. Axonii pătrund în trunchiul cerebral şi se conectează sinaptic cu
neuronii din nucleii senzitivi trigeminali. Axonii neuronilor, după încrucişare, formează
lemniscul trigeminal ce se alătură lemniscului medial şi ajunge la talamus, unde face sinapsă cu
cel de-al treilea neuron al căii. Pe traseul lor, axonii neuronilor dau numeroase colaterale spre
formaţiunea reticulară a trunchiului cerebral. Axonii neuronilor talamici se proiectează pe aria
somestezică, la nivelul sensibilităţii generale a feţei.

Segmentul cortical

333
 Segmentul cortical al analizatorului exteroceptiv este reprezentat prin două arii de proiecţie:
aria somestezică I, localizată în circumvoluţiunea postcentrală, şi aria somestezică II, în partea
inferioară a lobului parietal şi în tavanul şanţului lateral Sylvius. În aceste arii se proiectează
axonii celui de-al treilea neuron al căii senzitive, din talamus. Fiecare dermatom este reprezentat
printr-o arie corticală proprie. Această corespondenţă se numeşte somatotopie, iar proiecţia
corticală a tuturor dermatoamelor formează ,,homunculus-ul senzitiv”, menţionat anterior. Acesta
apare răsturnat, cu capul spre partea inferioară a circumvoluţiunii postcentrale şi cu picioarele în
partea superioară. Întinderea suprafeţei de proiecţie corticală nu este proporţională cu suprafaţa
cutanată, ci cu gradul de sensibilitate a acesteia. Astfel, cele mai mari suprafeţe de proiecţie
corticală le au regiunea cefalică (în special buzele) şi mâinile (în special degetele), iar trunchiul
şi membrele inferioare au arii de proiecţie corticală mult mai redusă. Toate informaţiile
exteroceptive culese din jumătatea dreaptă a corpului se proiectează în circumvoluţiunea
postcentrală stângă, şi invers.
În afară de ariile somestezice, primară şi secundară, există şi ariile somestezice asociative.
Acestea se găsesc în lobul parietal, posterior faţă de aria somestezică primară şi deasupra ariei
somestezice secundare. Ele participă la elaborarea percepţiilor tactile şi kinestezice mai
complexe, a asocierilor de simţuri exteroceptive (cum ari fi senzaţia tactilă şi senzaţia de mişcare
într-o articulaţie). Prin sensibilitatea termică pot fi apreciate diferenţele de temperatură ale
obiectelor. Intensitatea senzaţiei termice este proporţională cu viteza de schimb termic dintre
tegument şi obiectul atins. Din acest motiv, corpurile cu conductibilitate termică mare par mai
reci sau mai calde decât corpurile cu aceeaşi temperatură, dar cu conductibilitate termică scăzută.
Aceste sensibilităţi pot fi dezvoltate suplimentar prin antrenament, situaţie întâlnită la nevăzători.
Simţul tactil, împreună cu cel kinestezic, permite cunoaşterea, în fiecare moment, a locului
ocupat de fiecare segment al corpului nostru în spaţiu, precum şi a deplasărilor diferitelor
segmente ale sale, unele faţă de altele sau în ansamblu. Existenţa fiecărei componente a
organismului este atât de bine întipărită în conştiinţă, încât la persoanele care au suferit amputaţii
ale unui membru, persistă timp de câteva săptămâni senzaţia prezenţei în continuare a membrului
amputat. Mai mult, dacă anterior amputării, bolnavul a avut dureri foarte mari la nivelul
membrului respectiv, el va simţi în continuare aceleaşi dureri, deşi membrul nu mai există.
Extirparea ariilor somestezice I şi II duce la abolirea senzaţiilor tactile epicritice în jumătatea
opusă a corpului, dar afectează mai puţin sensibilitatea termică şi aproape deloc pe cea
dureroasă, evidenţiind rolul talamusului în perceperea temperaturii şi a durerii. Distrugerea
ariilor somestezice asociative duce la imposibilitatea recunoaşterii apartenenţei la propriul corp a
jumătăţii contralaterale.
Sensibilitatea dureroasă prezintă o importanţă deosebită în apărarea organismului faţă de
agenţii nocivi. Durerea este semnalul de alarmă care alertează organismul în vederea înlăturării
ei şi a cauzelor ce au produs-o. În clinică, durerea reprezintă un simptom important pentru
diagnosticarea bolii. Practic, orice agent (mecanic, fizic, chimic, biologic) care produce leziuni
tisulare poate genera durere.

Fiziologia analizatorului interoceptiv

Deşi, toate viscerele sunt inervate senzitiv, în mod normal nu suntem conştienţi de activitatea
acestora. Chiar şi în cazul durerii viscerale, deşi este conştientă, aceasta nu poate fi localizată cu
precizie, aşa cum poate fi localizată durerea cutanată sau cea musculară. Acest fapt se datoreşte
slabei reprezentări corticale a interoceptorilor viscerali. Cu toate acestea, excitaţiile pornite de la
nivelul viscerelor influenţează activitatea corticală prin intermediul formaţiunii reticulate şi al
căilor ascendente polisinaptice.

334
 Segmentul periferic

Segmentul periferic sau receptor este reprezentat de interoceptorii din viscere şi din aparatul
cardiovascular
Segmentul intermediar

Segmentul intermediar sau de conducere este reprezentat de căi specifice spino-

hipotalamocorticale şi de căi nespecifice, respectiv sistemul reticulat ascendent, cu proiecţie
corticală difuză.

Segmentul cortical

Segmentul central este reprezentat de neurocortex, aria somestezică II şi de paleocortex. Deşi

activitatea zilnică a viscerelor nu este percepută în mod conştient, ea exercită o influenţă
importantă asupra dinamicii proceselor cerebrale. Pe de altă parte, în condiţii patologice, senzaţia
viscerală (dureroasă sau nu) devine conştientă, punând scoarţa cerebrală în stare de alertă.

Fiziologia analizatorului proprioceptiv (kinestezic)

Proprioceptorii sunt stimulaţi mecanic de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor. Pe
baza informaţiilor culese de la aceştia se realizează sensibilitatea proprioceptivă sau de postură,
care este de două tipuri: a) sensibilitate proprioceptivă statică, ce se referă la orientarea
conştientă a diferitelor părţi ale corpului una faţă de cealaltă; b) sensibilitate proprioceptivă
dinamică sau kinestezică, ce detectează mişcările efectuate de segmentele corpului şi viteza de
mişcare a acestora. Analizatorul kinestezic, împreună cu cel cutanat, elaborează senzaţiile
somatice. O altă funcţie a analizatorului kinestezic este de menţinere a tonusului muscular şi a
posturii corpului, la realizarea căreia participă şi analizatorii vestibular, vizual şi cutanat.
Structura analizatorului proprioceptiv a fost descrisă la capitolul de anatomie. În cele ce urmează
va fi prezentat numai mecanismul de funcţionare şi rolul proprioceptorilor.
Fusul neuromuscular este conectat exclusiv cu căile de conducere proprioceptive inconştiente
cu destinaţia cerebelul. Deci, un prim rol al fusurilor neuromusculare este de a furniza
cerebelului informaţii despre lungimea muşchiului în orice moment. Când muşchiul este alungit,
fusul este tensionat, iar când muşchiul este scurtat, fusul se relaxează. Un alt rol al fusului
neuromuscular este de organ receptor pentru reflexele miotatice şi pentru reflexele tonice.
Reflexul miotatic ( numit şi reflex de întindere musculară) constă în contracţia bruscă a fibrelor
unui muşchi striat atunci când acesta este întins (alungit, tracţionat). Reflexul tonic constă în
contracţia permanentă a fibrelor unui muşchi striat aflat în repaus, cu realizarea aşa-numitului
tonus muscular.
Informaţia proprioceptivă inconştientă venită de la nivelul fusurilor neuromusculare stă la baza
controlului exercitat de centrii nervoşi superiori (cerebel, talamus) asupra tonusului muscular şi a
mişcărilor voluntare.
Ceilalţi proprioceptori sunt organele tendinoase Golgi, receptorii din capsulele articulare şi
din ligamente (corpusculii Pacini şi Ruffini, terminaţiile nervoase libere). Aceştia sunt conectaţi
în special pe căile sensibilităţii proprioceptive conştiente. Pe baza informaţiilor primite de la
aceşti receptori, subiectul este în permanenţă conştient de poziţia în spaţiu a diferitelor segmente
ale corpului său, a articulaţiilor sale, de starea de tensiune din ligamente şi tendoane şi de sensul
335
şi viteza de deplasare a diferitelor părţi sau ale corpului în ansamblu. Astfel, cu ochii închişi
putem duce un deget pe vârful nasului sau în altă parte a corpului.
Sensibilitatea proprioceptivă de la nivelul musculaturii masticatorii este condusă prin fibrele
senzitive ale nervului trigemen, la fel ca şi sensibilitatea exteroceptivă de la nivelul feţei (vezi
analizatorul exteroceptiv). Proiecţia corticală este, de asemenea, în aria somestezică I, la nivelul
sensibilitării generale ale feţei.
Segmentul cortical este reprezentat de ariile somestezice I şi II, astfel încât proiecţia
sensibilităţii dermatoamelor se suprapune în general cu cea a miotoamelor. Informaţia de la
nivelul articulaţiilor se proiectează, în special, în regiunea posterioară a circumvoluţiunii
postcentrale, iar cele de la fusurile neuromusculare în regiunile anterioare şi în profunzimea
şanţului central, până spre cortexul motor. Se realizează astfel o arie senzitivă-motorie (vezi şi
analizatorul exteroceptiv) care pune de acord efectuarea comenzii motorii corticale cu
informaţiile senzitive proprioceptive şi exteroceptive privind modul în care aceasta este
executată. O parte din informaţia proprioceptivă este condusă de fasciculele Goll şi Burdach spre
talamus şi de aici spre scoarţa cerebrală, unde devine imediat conştientă. O altă parte este
condusă prin fasciculele spino-cerebeloase până la nivelul cerebelului, unde este prelucrată şi
apoi transmisă spre talamus şi mai departe către cortexul senzitivo-motor.
Din cele prezentate, reiese că analizatorul kinestezic are cel puţin trei funcţii importante:
- în elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice;
- în reglarea tonusului muscular şi a posturii corpului; - în controlul
motilităţii voluntare.
Analizatorul kinestezic nu îndeplineşte singur aceste funcţii. Rolul său este de a furniza
creierului informaţiile necesare, prelucrate în prealabil (superizate), pornite de la aparatul
locomotor. Pe baza acestora este elaborată comanda motorie, sunt reglate tonusul muscular şi
postura, se realizează controlul asupra modului în care este îndeplinită comanda voluntară. Deci,
analizatorul kinestezic este o componentă de bază a circuitului de feedback ce reglează
activitatea motorie somatică.

Funcţia somestezică

La nivelul ariei somestezice I se proiectează atât informaţiile de la nivelul exteroceptorilor, cât

şi cele proprioceptive. Coloanele neuronale verticale ce prelucrează informaţia de la un anumit
teritoriu cutanat se întrepătrund cu cele care prelucrează informaţia de la nivelul muşchilor şi
articulaţiilor subiacente; astfel, somatotopia şi homunculus-ul senzitiv exteroceptiv se suprapun
peste somatotopia şi homunculus-ul proprioceptiv, realizând un ,,homunculus somestezic”.
Datorită acestor conexiuni morfo-funcţionale strânse, scoarţa cerebrală poate analiza conştient
starea la un moment dat a fiecărei părţi din corp, cu excepţia viscerelor. Astfel, stând cu ochii
închişi, putem să ne dăm seama în ce poziţie se află capul, mâinile, picioarele, degetele etc., dar
nu ştim unde se află arterele sau venele mezenterice sau ficatul etc.
Deci, funcţia somestezică asigură inventarierea componentelor somatice ale organismului, a
locului lor în spaţiu şi a deplasărilor efectuate de acestea. La realizarea acestei funcţii mai
participă şi analizatorul vestibular, precum şi ariile asociative senzitivo-motorii (vezi şi fiziologia
emisferelor cerebrale). Tulburarea acestei funcţii se numeşte asomatognozie.
Cunoaşterea somatică se dezvoltă în timpul ontogenezei, pe baza experienţei individuale. Pe
scoarţă se formează tipare, ce reprezintă cu exactitate modelul senzorial al corpului nostru. În
urma amputării unui membru sau a unui segment de membru, bolnavul mai are luni de zile
senzaţia corticală a prezenţei membrului respectiv, până când tiparul (engrama senzitivă corticală
a membrului respectiv ) se şterge.

336
 Fiziologia analizatorului vizual

Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii, formei şi culorii

obiectelor din lumea înconjurătoare. Recepţia vizuală se realizează la nivelul ochiului. Acesta
poate fi comparat cu un aparat fotografic, format din trei sisteme optice:
- o cameră obscură, respectiv camera posterioară a globului ocular;
- un sistem de lentile, respectiv aparatului dioptric al ochiului;
- o suprafaţă fotosensibilă, reprezentată de stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din retină,
unde se desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei vizuale.
În plus, la fel ca la aparatul fotografic, şi la nivelul ochiului există o diafragmă variabilă,
pupila.
Camera obscură. În interiorul globului ocular, razele luminoase nu se reflectă. Această situaţie
se datorează straturilor de celule pigmentare din structura coroidei şi a retinei. În plus, fiecare
con şi bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului pigmentar
retinian, care conţin melanină, formând o multitudine de mici camere obscure. Lipsa melaninei,
la albinoşi provoacă tulburări ale vederii diurne.
Aparatul dioptric ocular este format din cornee (cu o putere de refracţie de aproximativ 40
dioptrii) şi cristalin (cu o putere de refracţie de aproximativ 20 dioptrii). Simplificând, aparatul
dioptric al ochiului poate fi considerat ca o singură lentilă convergentă cu o putere totală cu
aproximativ 59 dioptrii şi cu centru optic la 17 mm în faţa retinei. Razele paralele ce vin de la
infinit (o distanţă mai mare de 6 m) se vor localiza la 17 mm în spatele centrului optic, dând pe
retină o imagine reală şi răsturnată.
Cea mai mare parte a puterii de refracţie a aparatului dioptric ocular aparţine feţei anterioare a
corneei. Motivul principal este diferenţa mare între indicele de refracţie al corneei (1.38) şi cel a
aerului(1). Indicele de refracţie a cristalinului este 1.4 în raport cu cel al aerului, dar cristalinul
este în mod normal înconjurat de umoarea apoasă (anterior) şi cea vitroasă (posterior), ambele
având un indice de refracţie de 1.33 ceea ce face ca puterea de refracţie a cristalinului să fie în
mod normal mai mică decât a corneei.
Totuşi cristalinul este important deoarece raza lui de curbură poate fi mult crescută, realizând
procesul de acomodare.
Acomodarea reprezintă variaţia puterii de refracţie a cristalinului în raport cu distanţa la care
privim un obiect. Acomodarea se datorează elasticităţii cristalinului, aparatului suspensor al
acestuia şi muşchiului ciliar. Organul activ al acomodării este muşchiul ciliar. Când ochiul
priveşte la distanţă, muşchiul ciliar este relaxat, iar zonula Zinn tensionată. Aceasta pune în
tensiune cristaloida, comprimând cristalinul. Ca urmare, raza de curbură a acestuia creşte, iar
puterea de convergenţă scade la valoarea minimă de 20 dioptrii. Aceasta este acomodarea la
distanţă, care permite ochiului emetrop să vadă clar, fără efortul muşchiului ciliar, obiecte situate
la distanţe mai mari de 6 m. Când privim obiecte aflate la o distanţă mai mică de 6 m, muşchiul
ciliar se contractă şi relaxează zonula lui Zinn. Tensiunea din cristaloid scade, iar datorită
elasticităţii cristalinul se bombează. Ca urmare, puterea de convergenţă creşte la valoarea sa
maximă, de 34 dioptrii la copil. Astfel la această vârstă, cristalinul are o putere totală de
acomodare de 14 dioptrii .
Cu cât trec anii, puterea de convergenţă scade, deoarece cristalinul devine mai gros şi mai puţin
elastic, în parte şi datorită denaturării proteinelor constituente. Din acest motiv, puterea de
acomodare a cristalinului scade de la 14 dioptrii la 2 dioptrii în jurul vârstei de 50 ani şi la 0
dioptrii la 70 de ani. Deci, cristalinul practic nu se mai acomodează, nici pentru vederea de mai
aproape şi nici pentru vederea la distanţă, situaţie numită presbiopie.
337
 Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar un obiect, cu efect acomodativ maximal, se
numeşte punct proxim. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar, fără efort de
acomodare se numeşte punct remotum. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm, iar
punctul remotum la 6 m de ochi.
Acomodarea este un act reflex, reglat de centrii corticali şi de coliculii cvadrigemeni superiori,
care, prin intermediul nucleului vegetativ parasimpatic anexat nervului oculomotor din
mezencefal (n.III), comandă contracţia muşchiului ciliar.
La reflexul de acomodare vizuală participă şi centrii corticali din ariile vizuale primare şi
asociative, iar la răspunsul efector participă şi muchii irisului şi muşchii extrinseci ai globului
ocular. Când privim în depărtare, muşchii circulari ai irisului se relaxează şi diametrul pupilar
creşte (midriază), iar când privim de aproape are loc reacţia opusă, urmată de mioză. Efectul
midriatic este ajutat şi de simpaticul cervico-toracal ce produce contracţia fibrelor radiare al
irisului. Concomitent cu variaţia diametrului pupilar are loc şi o schimbare reflexă a direcţiei
axelor vizuale. Când privim în depărtare, axele vizuale ale celor doi ochi sunt paralele, iar pe
măsură ce urmărim un obiect ce se apropie de ochi, cele două axe vizuale converg tot mai mult.
Fenomenul de convergenţă oculară în cazul vederii de aproape se realizează prin acţiunea
conjugată a muchilor extrinseci ai globilor oculari. Cei doi muşchi drepţi interni se contractă, iar
cei doi drepţi laterali se relaxează progresiv.
Aşadar, în cazul acomodării pentru vederea de aproape se produce un triplu răspuns reflex:
- creşterea convergenţei cristalinului;
- mioză;
- convergenţă oculară.
Coordonarea perfectă a acestor reacţii presupune atât integritatea centrilor mezencefalici şi a
celor corticali, cât şi a căilor de legătură dintre receptorii retinieni şi centre, dintre centri şi
efectorii de la nivelul ochiului. Reflexul pupilar fotomotor este un reflex mult mai simplu, cu
centrii în mezencefal. El constă în contracţia muşchilor circulari ai irisului, urmată de mioză, ca
reacţie la stimularea cu lumină puternică a retinei, şi invers, contracţia muşchilor radiari şi
relaxarea muşchilor circulari ai irisului, urmată de midriază provocată de scăderea intensităţii
stimulului luminos (la întuneric). Receptorii acestui reflex sunt celulele fotoreceptoare retiniene,
calea aferentă este reprezentată de nervii şi tracturile optice şi colateralele acestora spre
mezencefal. Centrii sunt situaţi în substanţa reticulată mezencefalică. Calea eferentă este dublă,
simpatică şi parasimpatică. Eferenţa parasimpatică are originea în nucleul accesor al nervului
oculomotor. Eferenţa simpatică are originea în centrii pupilodilatatori din primele două segmente
ale măduvei toracice ( neuronii preganglionari), iar neuronii postganglionari se află în ganglionul
cervical superior (simpaticul cervical), axonii acestora inervând muşchii netezi intrinseci ai
globului ocular.
În funcţie de distanţa la care se află retina faţă de centrul optic, există trei tipuri de ochi:
- ochiul emetrop, la care retina se află la 17 mm în spatele centrului optic, iar imaginea
obiectelor plasate la infinit este clară, fără acomodare;
- ochiul hipermetrop, care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic; - ochiul
miop (hipometrop), cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm.
Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. El necesită un efort de acomodare permanent,
indiferent de distanţa la care priveşte. Acomodarea pentru vederea de aproape începe încă de la
infinit şi se epuizează înainte de atingerea distanţei de 25 cm, ducând la îndepărtarea punctului
proxim. Hipermetropia se corectează cu lentile convergente.
Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. Pentru a vedea clar, miopul apropie
obiectul privit. În acest mod, razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi, în
consecinţă, se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic, pe retina acestora.

338
Acomodarea începe sub distanţa de 6 m şi poate continua până la distanţe mai mici, de 25 cm,
ducând la apropierea punctului proxim. Miopia se corectează cu lentile divergente.
Astigmatismul este un viciu de refracţie datorat existenţei mai multor raze de curbură a
suprafeţei corneei. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală, corneea va determina
formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial
corespunzător. Astigmatismul se corectează cu lentile cilindrice.

Procesele fotochimice din retină

Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi
750nm. Recepţia vizuală constă în transformarea energiei electromagnetice a luminii în impuls
nervos. Acest proces se petrece la nivelul celulelor receptoare retiniene, cu conuri şi cu
bastonaşe. Conurile şi bastonaşele sunt prelungiri celulare alcătuite din pliuri ale membranei
celulare, suprapuse în mai multe straturi.
Mecanismul fotoreceptor. Procesul fotorecepţiei este identic la cele două tipuri de celule
fotoreceptoare (conuri şi bastonaşe). Pigmentul vizual absoarbe energia radiaţiei luminoase şi se
descompune în retinen şi opsină.
Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Bastonaşele sunt mult mai sensibile decât
conurile. Pentru a excita o celulă cu bastonaş este o suficientă energia unei singure cuante de
lumină.
Adaptarea receptorilor vizuali. Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai mare
cu cât ele conţin mai mult pigment. Cantitatea de pigment din conuri şi bastonaşe variază în
funcţie de expunerea lor la lumină sau întuneric. Dacă un individ este expus mult timp la lumină
puternică, pigmentul vizual atât din conuri, cit şi din bastonaşe este descompus în retinal şi
opsine. În plus, cea mai mare parte a retinalului (şi din conuri şi din bastonaşe) este transformat
în vitamina A. Astfel, scade concentraţia pigmenţilor vizuali, iar sensibilitatea ochiului la lumină
scade. Acest proces este numit adaptare la lumină. Deoarece rodopsina absoarbe toate lungimile
de undă ale spectrului vizual, va scădea mai ales sensibilitatea bastonaşelor, astfel încât vederea
diurnă se realizează cu ajutorul conurilor. Timpul de adaptare la lumină este de 5 minute.
Invers, dacă un individ stă mult timp în întuneric, retinalul şi opsinele din conuri şi bastonaşe
sunt convertite în pigmenţii vizuali. De asemenea, vitamina A este transformată în retinal, astfel
crescând şi mai mult concentraţia de pigmenţi vizuali în conuri şi bastonaşe. Acest proces este
numit adaptare la întuneric. Sensibilitatea unui bastonaş la întuneric este de zece ori mai mare
decât la lumină. Din acest motiv, vederea nocturnă este asigurată de bastonaşe. Adaptarea la
întuneric are loc în două faze: o fază rapidă , în primele cinci minute, datorată creşterii de câteva
sute de ori a sensibilităţii conurilor, şi o fază lentă, de zeci de minute şi chiar ore, datorată
creşterii de câteva zeci de ori a sensibilităţii bastonaşelor.
Retinenul provine din vitamina A. În avitaminoza A, se compromite adaptarea la întuneric,
deoarece fotocelulele retinei nu reuşesc să se încarce, în timp util, cu pigmentul necesar.
Tulburarea apare mai evident la trecerea de la zi la noapte, în lumina crepusculară, şi se numeşte
nictalopie. Vedere alb-negru şi vederea cromatică. Stimularea bastonaşelor produce senzaţia
de lumină albă, iar lipsa stimulării senzaţia de negru. Corpurile ce reflectă toate radiaţiile
luminoase apar albe, iar cele ce absorb toate radiaţiile apar negre. Stimularea conurilor produce
senzaţii mai diferenţiate, deoarece conurile sunt de trei feluri, în funcţie de tipul de pigment
vizual pe care îl conţin. Astfel există conuri care conţin pigment sensibil la culoarea roşie (aşa
numitele ,, conuri roşii”), conuri cu pigment sensibil la culoarea verde (,, conuri verzi”) şi conuri
cu pigment sensibil la culoarea albastră (,,conuri albastre”). Excitarea egală a celor trei tipuri de
conuri provoacă senzaţia de alb. Excitarea unei singure categorii de conuri provoacă senzaţia
culorii absorbite.
339
 Culorile roşu, albastru şi verde sunt culori primare sau fundamentale. Prin amestecul lor în
diferite proporţii se pot obţine toate celelalte culori ale spectrului, inclusiv culoarea albă. Fiecărei
culori din spectru îi corespunde o culoare complementară care, în amestec cu prima, dă culoarea
albă. Vederea diurnă, cromatică, este caracteristică retinei centrale (maculare), în special
foveei, unde se află exclusiv conuri. Vederea nocturnă, în alb –negru, este realizată de retina
periferică, unde predomină bastonaşele. Sensibilitatea diferită a conurilor şi bastonaşelor se
datorează şi modului de transmitere a informaţiei vizuale de la receptori spre centru.
Transmiterea stimulului vizual. Potenţialul receptor determină apariţia unor modificări
electrice în neuroni bipolari care, la rândul lor, determină apariţia în neuronii multipolari a unor
potenţiale de acţiune de tip ,,tot sau nimic”. Frecvenţa acestor potenţiale este proporţională cu
logaritmul intensităţii luminoase. Axonii acestor neuroni se termină cu corpii geniculaţi laterali
(externi) ai metatalamusului, de unde informaţia vizuală este transmisă spre scoarţa cerebrală.
Din punct de vedere topografic şi funcţional retina este împărţită în două: retina nazală şi retina
temporală. După cum am arătat deja, pe retină se formează o imagine răsturnată şi inversată,
adică jumătatea dreaptă a obiectului se va proiecta pe fiecare din jumătăţile stângi ale celor două
retine (respectiv, retina temporală a ochiului stâng şi retina nazală a ochiului drept), iar jumătatea
stângă a obiectului se va proiecta în dreapta. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor
nervului optic la nivelul chiasmei optice, imaginile obiectelor situate în partea stângă a ochiului
care le priveşte se vor forma în emisfera cerebrală dreaptă şi invers.
Prelucrarea stimulilor vizuali începe încă de la nivelul retinei. Aceasta conţine pe lângă
celulele fotoreceptoare şi neuroni ce asigură transmiterea şi prelucrarea stimulilor generaţi în
conuri li bastonaşe. O celulă multipolară (ganglionară) formează împreună cu celulele bipolare şi
cu celulele fotoreceptoare, de la care pornesc semnalele luminoase, o unitate funcţională
retiniană . Există unităţi funcţionale retiniene specializate pentru vederea în alb-negru. Acestea
conţin preponderent bastonaşe, ca celule receptoare. Alte unităţi retiniene sunt specializate pentru
vederea colorată. Ele conţin conuri. Dacă la o celulă multipolară sosesc impulsuri de la
conurile ,,roşii”, acesta va transmite un impuls nervos care va genera pe scoarţă senzaţia de roşu.
La fel se petrec lucrurile şi pentru conurile ,,verzi” şi ,,albastre”. Dacă o celulă multipolară este
stimulată în proporţii diferite de conurile ,,roşii”, ,,verzi” şi ,,albastre”, ea va transmite scoarţei
informaţii despre culoarea corespunzătoare, intermediară, din spectru. Celulele multipolare
stimulate egal de cele trei tipuri de conuri vor transmite spre scoarţă senzaţia de alb. Celulele
multipolare nestimulate transmit senzaţia de negru. Pentru a vedea culoarea neagră este nevoie
de activitate retiniană. Orbii nu văd culoarea neagră, ei nu văd nimic.
Inhibiţia colaterală. Retina este sediul nu numai al receptorului analizatorului vizual, ci şi al
primilor doi neuroni ai căii vizuale, respectiv neuronul bipolar şi neuronul multipolar (după cum
am mai spus, cel de-al treilea neuron al căii este în metatalamus, în corpii geniculaţi laterali). Ca
şi în cazul altor segmente intermediare, şi la nivelul retinei întâlnim fenomenul de inhibiţie
colaterală. În acest proces, rolul esenţial îl au celulele orizontale care au conexiuni atât cu
celulele fotoreceptoare, cât şi cu celulele bipolare situate în vecinătatea căii directe. Celulele
orizontale sunt excitate de celulele fotoreceptoare, dar exercită un efect inhibitor asupra
celulelor bipolare. De exemplu, în urma stimulării punctiforme a unei singure celule cu bastonaş
se va descărca un potenţial receptor care va porni pe două căi:
- pe calea directă spre neuronul bipolar subiacent pe care-l excită şi declanşează stimulul
spre centrii corticali;
- pe calea colaterală spre celulele orizontale vecine pe care, de asemenea, le excită. Acestea
sunt conectate cu neuronii bipolari din jurul celui excitat direct şi exercită asupra lor un
efect inhibitor. În acest fel, neuronii bipolari vecini căii de transmitere nu vor transmite
impulsuri nervoase din două motive: în primul rând ei nu sunt stimulaţi de celulele cu
bastonaşe situate în întuneric şi deci rămân neexcitaţi, iar în al doilea rând, pentru că sunt

340
 inhibaţi de impulsurile colaterale de la celulele orizontale ale ,, bastonaşului” stimulat
luminos. În acest mod se realizează contrastul foarte puternic dintre celulele stimulate
luminos şi cele nestimulate, dintre punctele luminoase de pe retină şi cele obscure. Dacă
toată suprafaţa retinei este egal luminată, centrii corticali nu mai pot discrimina obiectele
din jur. Este ceea ce se întâmplă pe timp de ceaţă, dacă se foloseşte faza lungă a
automobilelor.
Experimental, prin înregistrări de potenţiale de acţiune din neuronii multipolari vecini, s-a
constatat că aceştia răspund foarte puternic şi diferenţiat la stimularea cu contrast a retinei şi
dau un răspuns slab şi difuz la stimularea egală a întregii retine. În cazul stimulării punctiforme
a retinei ( cu contrast alb-negru), în neuronul multipolar situat pe calea directă (contact cu
neuronul bipolar şi cu bastonaşul stimulat luminos) se produc brusc o descărcare de potenţiale
de acţiune (efectul ,,deschis”), care încetează brusc la întreruperea stimulării celulei cu
bastonaş (,,efectul închis”). Concomitent, la nivelul neuronilor multipolari vecini are loc o
sistare bruscă a activităţii electrice bazale la începutul şi pe toată durata stimulării retinei, şi o
creştere a descărcărilor de potenţiale în momentul întreruperii luminii.
Aceste modificări se datorează fenomenului de inhibiţie colaterală. Prin aceste mecanisme
neuronale are loc atât o codificare a informaţiilor vizuale, cât şi o creştere a contrastului
imaginii privite.
Rolul releului vizual talamic. La nivelul corpului geniculat lateral (extern), de o parte sosesc
aferenţele de la hemiretina temporală ipsilaterală (de aceeaşi parte) şi de la hemiretina nazală
contralaterală (de partea opusă). Deoarece pe cele două hemeretine ale unui glob ocular se
proiectează aceeaşi zonă de câmp vizual, rezultă că o primă etapă în fuziunea imaginilor şi
vederea binoculară se petrece aici.
Tot prin suprapunerea zonelor neuronale talamice, care primesc două imagini pentru fiecare
obiect ,,văzut” de cele două hemiretine, este posibilă şi analiza stereoscopică a câmpului vizual.
Ambele procese vor fi definitivate pe scoarţa cerebrală.

Segmentul cortical al analizatorului vizual

Fiecărui punct de pe retină îi corespunde un punct specific de proiecţie corticală. Aria vizuală
primară se întinde mai ales pe faţa medială al lobilor occipitali, de o parte şi de alta a scizurii
calcarine. În jurul acesteia se află ariile vizuale secundare sau asociative. La nivelul ariei
vizuale primare, cea mai întinsă reprezentare o are macula; aceasta ocupă regiunea posterioară
a lobului occipital. În ariile vizuale se realizează senzaţia şi percepţia vizuală, respectiv
transformarea stimulilor electrici porniţi de la nivelul celulelor fotoreceptoare în senzaţie de
lumină, culoare şi formă.
Simţul luminii este cel mai vechi din punct de vedere filogenetic. Senzaţia de luminozitate se
datorează excitării unor neuroni corticali cu stimuli proveniţi de la bastonaşe sau cu stimuli de
valoare egală proveniţi de la cele trei tipuri de conuri. Datorită relaţiei logaritmice între
intensitatea stimulului luminos şi valoarea potenţialului receptor corespunzător, ochiul poate
percepe o gamă foarte largă de intensităţi luminoase. De precizat că lumina de intensitate
extern de mare produce mai degrabă o senzaţie dureroasă decât luminoasă.
Simţul culorilor. Din practică se ştie că prin amestecarea în proporţii variabile a celor trei
culori fundamentale (roşu, verde şi albastru) se pot obţine toate celelalte culori din spectrul
vizibil sau senzaţia de alb. Pe aceasta se bazează teoria tricromatică a lui Ioung şi Helmholtz
privind mecanismul percepţiei culorilor: fiecare din cele trei tipuri de conuri este excitat
maximal de o anumită radiaţie monocromatică, dar poate fi exercitat parţial şi de radiaţii
monocromatice străine. Spre exemplu, o radiaţie cu lungimea de undă de 550 nm stimulează în
mod egal conurile verzi şi roşii, în proporţie de 83 % fiecare, nu însă şi conurile albastre, şi va
341
 produce senzaţia de galben. O radiaţie monocromatică de 480nm, care excită aproximativ egal
conurile roţii (în proporţie de31 %) şi albastre (în proporţii de 36 %), precum şi în proporţii de
67 % pe cele verzi, dă senzaţia de verde etc.
Simţul culorii se datorează neuronilor corticali specializaţi în prelucrarea informaţiei
recepţionate la nivelul conurilor. Neuronii excitaţi de o anumită culoare primară sunt inhibaţi
de culoarea complementară corespunzătoare, şi invers. De exemplu, neuronii excitaţi de roşu
sunt inhibaţi de verde, iar cei stimulaţi de verde sunt inhibaţi de roşu. La fel se comportă şi
neuronii de tip albastru-galben, culori de asemenea complementare. Senzaţia unei anumite
culori este dată de proporţia de neuroni excitaţi şi inhibaţi, sub acţiunea aferenţelor de la
conuri. O radiaţie monocromatică de 700 nm va excita conurile roşii. De aici, stimulul va
ajunge la neuroni talamici de tip roşu-verde, excitându-i pe primii şi inhibându-i pe ceilalţi.
Neuronii ,,roşii” talamici vor excita numai neuronii corticali omonimi şi vor inhiba neuronii
corticali,,verzi”. Astfel ia naştere senzaţia conştientă de roşu. Dacă stimulăm concomitent
conurile roşii şi verzi, pe scoarţă nu va mai apărea senzaţia de culoare, ci de lumină albă.
Simţul formelor. Identificarea formelor şi a detaliilor obiectelor este realizată de nişte
neuroni corticali ce sunt stimulaţi numai când pe retină apar zonele excitate prin contrast de
luminozitate sau de culoare. Aceste zone retiniene reprezintă imaginea fotografică a obiectului.
Lor le corespunde o imagine corticală a lumii privite, formată din neuronii stimulaţi, a căror
dispoziţie spaţială reproduce punctele corespondente excitate de pe retină. Precizia cu care sunt
percepute detaliile şi contururile reprezintă acuitatea vizuală. Ea se defineşte ca distanţa
minimă dintre două puncte pe care ochiul le vede separat (minimum separabil). Unghiul minim
sub care este văzută distanţa dintre aceste două puncte este de 45 secunde de arc. Cea mai mare
acuitate o are foveea centrală. Acuitatea vizuală depinde în mare parte de diametrul conurilor.
Petru a fi văzute distinct, două puncte din spaţiu trebuie sa dea pe retină două imagini separate
printr-un rând de conuri neexcitate. Un rol esenţial în acuitatea vizuală are inhibiţia colaterală.

Câmpul vizual, vederea binoculară şi stereoscopică

Spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp vizual. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual
monocular, care se suprapune în mare parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Partea comună a
celor două câmpuri reprezintă câmpul vizual binocular. Orice obiect aflat în câmpul vizual
binocular formează câte o imagine pe fiecare din retine. Aceste imagini fuzionează pe scoarţă
într-o imagine unică. Procesul de fuziune corticală este posibil numai dacă imaginile retinei se
formează în puncte corespondente. Acest proces de fuziune a imaginilor începe la nivelul
corpilor geniculaţi laterali. Din punct de vedere funcţional, retina fiecărui ochi are o jumătate
nazală şi una temporală. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la
nivelul chiasmei optice, hemiretina nazală stângă devine corespondentă cu hemiretina temporală
dreaptă, şi invers. Astfel spus, imaginile proiectate pe hemiretinele stângi ajung în aria vizuală a
emisferei cerebrale stângi, iar imaginile proiectate pe hemiretinele drepte ajung în aria vizuală a
emisferei drepte. Datorită cristalinului, imaginea formată pe retină este răsturnată, iar
hemiretinele stângi văd şi hemicâmpul vizual drept, iar hemiretinele drepte văd hemicâmpul
vizual stâng.
Corespondenţa, punct cu punct, a proiecţiilor retiniene necesită intervenţia permanentă a unor
reflexe motorii de orientare conjugată a ochilor spre obiectul privit. În funcţie de unghiul format
de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul explorat, este apreciată distanţa faţă de ochi la care
se află obiectul respectiv. Pe baza experienţei anterioare, noi vedem stereoscopic şi cu un singur
ochi. Totuşi, precizia vederii în adâncime se obţine numai prin vedere binoculară.

342
 Extirparea ariei vizuale primare determină orbirea. Distrugerea ariilor vizuale secundare
produce afazia vizuală: bolnavul vede literele scrise, dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor
citite.

Fiziologia analizatorului acustic

Urechea umană percepe sunete cu frecvenţa cuprinsă între 20 şi 20000Hz şi amplitudini între
0 şi 130 decibeli (1db =1 dyne/cm2).

Mecanismul recepţiei auditive

Segmentul receptor al analizatorului auditiv (acustic) este reprezentat de organul Corti, situat
pe membrana bazilară din structura cohleei. Celulele senzoriale de la acest nivel transformă
energia mecanică a sunetelor în impuls nervos. Sunetul este transmis până la organul Corti, atât
prin oasele craniului (transmitere osoasă), cât şi prin intermediul lanţului de oscioare din urechea
medie (transmiterea aeriană). Transmiterea aeriană este cea fiziologică. Ea începe la nivelul
pavilionului urechii, care captează şi dirijează sunetele spre conductul auditiv extern. La capătul
acestuia, unda sonoră pune în vibraţie membrana timpanului, care la rândul său, antrenează lanţul
celor trei oscioare. Amplitudinea vibraţiilor timpanului este maximă atunci când presiunile pe
cele două feţe ale sale sunt egale. Din acest motiv, un rol important revine trompei lui Eustachio,
prin care se echilibrează presiunea aerului din urechea medie cu presiunea atmosferică. De la
oscioare, unda sonoră este transmisă mai departe, succesiv, ferestrei ovale, perilimfei şi
endolimfei. Variaţiile de presiune ale endolimfei fac să vibreze membrana bazilară, pe care se
găseşte dispus organul Corti.
De la timpan, vibraţiile sonore se transmit ferestrei ovale, astfel încât se respectă întocmai
frecvenţa şi faza vibraţiilor, dar în acelaşi tip are loc o amplificare a intensităţii semnalului.
Această amplificare rezultă, pe de o parte, din diferenţa dintre suprafaţa membranei timpanului
(55mm2) şi a ferestrei ovale (3.2mm2) şi, pe de altă parte, din creşterea de 1.3 ori a forţei cu care
se deplasează scăriţa. În acest fel se realizează o creştere de 22 ori a presiunii exercitate de unda
sonoră asupra perilimfei, faţă de cea exercitată asupra aerului. Această creştere de presiune
(respectiv amplificare a intensităţii semnalului) este necesară deoarece lichidul are o inerţie mult
mai mare decât aerul şi deci este nevoie de o presiune mult mai mare pentru a putea produce
vibraţia lichidului. În acelaşi timp, la nivelul urechii medii are loc şi un proces de reglare a
intensităţii undei sonore. Contracţia muşchiului ciocanului reduce vibraţiile timpanului la sunete
prea puternice, iar contracţia muşchiului scăriţei permite vibraţii mai ample ale membranei
ferestrei ovale chiar şi la sunete slabe.
Transmiterea sunetului pe cale osoasă nu este evidentă decât în situaţii patologice, în care este
compromisă transmiterea aeriană. Există boli care produc o osificare a membranei ferestrei ovale
şi deci suprimarea căii aeriene (otoscleroză), urmată de surditate definitivă. Alteori, calea aeriană
este suprimată temporar,ca urmare a obstruării conductului auditiv extern prin dopuri de
cerumen. Perforaţiile timpanului nu duc la surditate, ci numai la o scădere a acuităţii auditive a
urechii respective.
Excitarea celulelor auditive. Vibraţiile perilimfei determină vibraţii ale membranei bazilare
care antrenează celulele auditive ale căror cili vor suferi deformaţii mecanice la contactul cu
membrana tectoria. Înclinarea cililor într-o parte depolarizează celulele, iar în direcţia opusă le
hiperpolarizează. Aceste variaţii alternative de potenţial receptor produc potenţiale de acţiune pe
343
fibrele senzitive ale neuronilor din ganglionul Corti. Depolarizările celulelor senzoriale cresc
frecvenţa potenţialelor de acţiune, iar hiperpolarizările o reduc.
Membrana bazilară are vibraţii de amplitudine maximă la o distanţă variabilă faţă de scăriţă, în
funcţie de frecvenţa undei sonore. Astfel, un sunet cu frecvenţă mare va determina vibraţii cu
amplitudine maximă în apropierea scăriţei, după care unda sonoră nu se transmite mai departe.
Un sunet cu frecvenţă medie va determina vibraţia membranei bazilare cu amplitudinea maximă
spre mijlocul distanţei dintre scăriţă şi helicotremă, iar un sunet cu frecvenţă redusă se va
propaga până apropare de helicotremă pentru a produce vibraţii cu amplitudine maximă a
membranei bazilare. Membrana bazilară are o structură comparabilă cu un rezonator cu coarde.
În alcătuirea ei se află aproximativ 25000 fibre de colagen paralele, de lungimi şi grosimi
diferite, dispuse transversal. Aceste fibre sunt fixate la unul din capete pe lama spirală a
columelei, iar celălalt capăt este liber, spre marginea laterală a membranei bazilare.
Fibrele colagene sunt mai scurte şu mai groase la baza melcului şi devin mai lungi şi mai
subţiri spre helicotremă. Acestor variaţii morfologice le corespund particularităţi de elasticitate şi
de rezonanţă. Fibrele situate la baza melcului întră în rezonanţă cu sunetele de frecvenţă înaltă
(15000Hz), cele de la mijlocul membranei bazilare rezonează cu frecvenţe medii (5000Hz) iar
cele de la vârful melcului cu frecvenţe joase (20-500 Hz).
Când o undă sonoră ajunge la membrana ferestrei ovale, aceasta este împinsă spre rampa
vestibulară, comprimând perilimfa. Şocul presional determină o deplasare bruscă a porţiunii
iniţiale a membranei bazilare spre rampa timpanică. Presiunea sunetului este urmată imediat de o
depresiune care face ca membrana ferestrei ovale să se retragă spre urechea medie, iar membrana
bazilară se va deplasa spre rampa vestibulară. Acest ciclu presiune-depresiune se repetă de sute,
mii sau zeci de mii de ori pe secundă, după frecvenţa stimulului respectiv, ceea ce va determina
vibraţii cu aceeaşi frecvenţă (dar de foarte mică amplitudine) a porţiunii iniţiale a membranei
bazilare. Aceste vibraţii nu sunt staţionare, ci se propagă ca o undă mobilă de-a lungul
membranei bazilare, atingând amplitudinea maximă în dreptul fibrelor de colagen ce intră în
rezonanţă cu sunetul respectiv. Vibraţiile acestei zone sunt atât de ample, încât consumă întreaga
energie a sunetului şi dispar imediat după punctul de maximă oscilaţie. Aşadar, fiecare sunet va
pune în vibraţie începutul membranei bazilare, dar va determina vibraţii cu amplitudine maximă
în zone diferite ale acesteia, în funcţie de frecvenţa sa. În acest mod, membrana ,,descompune”
sunetele în componente, adică face o primă ,,interpretare„ a aspectului frecvenţelor sonore.
Transmiterea stimulului auditiv. Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti transmite
impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Această specializare zonală se
păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii acustice. Sunetele de o anumită
frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari, anumiţi neuroni coliculari, anumiţi neuroni
talamici. În acest mod, excitaţiile sonore, separate în frecvenţele componente la nivelul
membranei bazilare se transmit prin ,, fire izolate” spre neuronii corticali.
Segmentul central al analizatorului auditiv (acustic). Proiecţia corticală a căilor auditive are
loc în circumvoluţiunea temporală superioară. Aceasta este aria acustică primară, ce primeşte
informaţii acustice de la ambele urechi. La acest nivel are loc realizarea senzaţiei şi a percepţiei
auditive.
Aria acustică are o organizare tonotopă, în sensul că sunetele joase activează neuroni din
porţiunile anterioare, iar sunetele mai înalte activează neuroni situaţi mai posterior. În jurul ariei
primare se află aria secundară sau de asociaţie care primeşte aferenţe de la aria primară.
Distrugerea ariilor primare provoacă surditate, iar distrugerea celor secundare nu aboleşte auzul,
însă face imposibilă înţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite (afazie auditivă).
Analiza corticală a stimulilor auditiv. Scoarţa interpretează frecvenţa sunetelor auzite în
funcţie de neuronii corticali la care ajung impulsurile nervoase auditive. Datorită legăturilor
prin ,,fir direct” între receptor , calea auditivă şi neuronul central, se poate concluziona că scoarţa
cerebrală interpretează vibraţiile membranei bazilare drept sunete înalte, dacă acestea au loc în
344
prima treime a sa, sunete medii, dacă vibrează porţiunea mijlocie a membranei, şi sunete grave,
dacă vibrează treimea dinspre helicotremă. Aceleaşi senzaţii sonore se obţin în urma stimulării
neuronilor din aria auditivă.
Excitarea unor neuroni din aria primară determină perceperea unor tonuri sonore, în timp ce
excitarea ariei asociative (auditive secundare) provoacă senzaţii şi percepţii auditive ( individul
aude melodia); excitarea unor arii asociative temporo-occipitale, evocă experienţe complexe
trăite anterior (individul aude melodia şi are imaginea sălii unde a avut loc concertul respectiv,
având impresia că totul, respectiv sala, publicul, orchestra, propria persoană sunt evenimente
care se petrec la timpul prezent). Tot acest scenariu halucinatoriu dispare în momentul încetării
stimulării ariei respective.
Identificarea direcţiei de unde vine sunetul. Un individ poate determina direcţia de unde
vine un sunet prin două mecanisme principale: prin detectarea decalajului în timp dintre
semnalele acustice care intră în cele două urechi şi prin diferenţa de intensitate a sunetului care
ajunge la cele două urechi. Primul mecanism este realizat la nivelul nucleului olivar superior
medial, iar cel de-al doilea la nivelul nucleului olivar superior lateral. În afară de integritatea
nucleului olivar superior, pentru a detecta direcţia sunetelor este necesară şi integritatea căilor
nervoase pe tot parcursul dintre nuclei şi cortex.

Fiziologia analizatorului vestibular

Analizatorul vestibular are rolul de a informa creierul despre poziţia capului în spaţiu şi despre
accelerările liniare sau circulare la care acesta este supus. Simţul vestibular nu este propriu-zis un
simţ al echilibrului, ci o componentă importantă a mecanismelor ce concură la reglarea
echilibrului, alături de analizatorii kinestezic, vizual, tactil şi de cerebel.

Segmentul periferic

Este reprezentat de utriculă şi saculă, pe de o parte, şi de canalele semicirculare, pe de altă

parte . Utricula şi sacula. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite.
Stimularea are loc în condiţii statice, cât şi dinamice. Când capul stă nemişcat, otolitele apasă
prin greutatea lor asupra cililor celulelor senzoriale, care trimit impulsuri spre centri,
informându-i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitaţional. Când capul şi
corpul suferă accelerări liniare (înainte, înapoi sau lateral), forţele de inerţie împing otolitele,
care sunt mai dense decât endolimfa, în sens opus deplasării. Astfel se declanşează la nivelul
centrilor nervoşi reacţii motorii corectoare ale poziţiei corpului şi capului, în vederea menţinerii
echilibrului pe toată durata mişcării. Deplasarea liniară înainte provoacă reflex aplecarea
corpului şi capului în faţă. De remarcat că receptorii maculari nu detectează viteza de deplasare a
corpului, respectiv a capului, ci acceleraţia.
Receptorii maculari descarcă impulsuri chiar şi în absenţa deplasărilor capului, fapt ce
dovedeşte că şi ei se adaptează foarte puţin. Înclinând capul doar cu 10 faţă de poziţia statică,
descărcările de impulsuri din receptorii otolitici cresc. Acesta este pragul diferenţei de înclinare a
capului. Frecvenţa creşte progresiv cu gradul înclinării capului. Receptorii aparatului vestibular
sunt şi sediul unor reflexe posturale. O modificare bruscă a poziţiei capului declanşează reflexe
care ajută la menţinerea posturii şi a echilibrului. De exemplu, dacă un individ este împins brusc

345
către dreapta, în mod reflex se produce extensia membrului inferior drept, chiar înainte ca tot
corpul său să se încline cu mai mult de câteva grade.
Un alt tip de reflex, asemănător, se produce când subiectul cade înainte, cu contracţia
muşchilor extensori ai coapselor, ai spatelui şi gâtului, care previne căderea acestuia la pământ.
Receptorii otolitici nu participă la menţinerea echilibrului în condiţiile accelerărilor circulare ale
capului şi corpului.
Canalele semicirculare. Crestele ampulare şi cupulele gelatinoase, care se găsesc la baza
canalelor semicirculare, reprezintă cel de-al doilea organ receptor al analizatorului vestibular,
responsabil de menţinerea echilibrului în condiţiile acceleraţiilor circulare ale capului şi corpului.
Cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare sunt excitaţi mecanic de deplasarea
endolimfei. Orice mişcare de rotaţie a capului sau corpului antrenează rotaţia simultană a
canalelor semicirculare aflate în planul rotaţiei respective. Din cauza inerţiei, endolimfa din
aceste canale va suferi o deplasare relativă în sens opus şi va înclina cupula în sensul acestei
deplasări. Fenomenele mecanice se petrec simultan în canalul semicircular omonim contralateral,
dar cu sens inversat. Recepţionarea mişcărilor circulare ale capului este posibilă datorită
orientării canalelor semicirculare în cele trei planuri ale spaţiului (frontal, orizontal şi sagital).
Rotaţia capului în unul din aceste planuri provoacă deplasarea endolimfei numai în canalele
semicirculare din planul respectiv; este excitat organul cupular al unui canal şi inhibat cel al
canalului contralateral.
Acest model de stimulare inhibare stă la baza informării centrilor asupra planului mişcării
rotatorii (în funcţie de planul în care se găseşte perechea de canale stimulată) şi sensului acesteia
(în funcţie de cupula stimulată şi, respectiv, inhibată – dreapta sau stânga). Prin combinarea
impulsurilor sosite de la cele trei perechi de canale semicirculare, centrii nervoşi iau cunoştinţă,
în orice moment, de mişcarea efectuată.

Segmentul intermediar

Potenţialele de acţiune generate la nivelul receptorilor vestibulari sunt transmise de primul

neuron senzitiv ai căii vestibulare ( aflat în ganglionul Scarpa ) până la nucleii vestibulari
bulbari, unde se află al doilea neuron al căii. De aici, stimulii vestibulari se distribuie în mai
multe direcţii: spre cerebel, responsabil de menţinerea automată a echilibrului; spre formaţia
reticulată a trunchiului cerebral şi spre neuronii motori medulari, pentru reglarea tonusului
muscular şi a posturii corpului; spre nucleii motori ai nervilor oculari, care asigură fixarea
ochilor în timpul mişcărilor rotatorii ale capului; spre talamus şi de aici spre scoarţa cerebrală,
pentru a asigura senzaţia conştientă a echilibrului.

Segmentul cortical

Proiecţia corticală a analizatorului vestibular este la nivelul peretelui superior al şanţului

Sylvius (lobul parietal), în vecinătatea ariilor acustice din circumvoluţiunea temporală
superioară.

Fiziologia analizatorului gustativ

Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea alimentelor alterate sau
caustice, participând şi la elaborarea unor reflexe secretorii digestive. Pentru a putea fi gustate,

346
substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă receptorii gustativi.
Receptorii gustativi sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele sapide. Din
acest motiv, gustul este considerat simţ chimic.

Segmentul periferic

Receptorii gustativi sunt situaţi în special în mugurii gustativi de pe suprafaţa limbii, dar şi în
mucoasa palatină, amigdaliană, epiglotică şi chiar de la nivelul esofagului proximal.
Senzaţia primară de gust. Identitatea substanţelor chimice specifice care excită receptorii
pentru gust este încă incompletă. Totuşi, studiile psihofiziologice şi neurofiziologice au
identificat cel puţin 13 posibili sau probabili receptori chimici în celulele gustative. Din punct de
vedere practic, pentru analiza gustului, calităţile de percepţie ale gustului au fost împărţite în
patru categorii generale, numite senzaţii gustative primare. Acestea sunt acru, sărat, dulce, amar.
Gustul acru este dat de acizi; intensitatea senzaţiei de acru este proporţională cu logaritmul
concentraţiei ionilor de hidrogen. Cu alte cuvinte, cu cât este mai puternic un acid, cu atât mai
intensă este senzaţia de acru.
Gustul sărat este dat de săruri ionizate. Calitatea gustului variază oarecum de la o sare la alta,
deoarece formarea senzaţiei de sărat necesită şi alte senzaţii gustative pe lângă cea de sărat.
Gustul pentru dulce nu este determinat de o singură clasă de substanţe chimice. Unele dintre
acestea sunt: zaharuri, glicoli, alcooli, aldehide, cetone, amide, esteri, aminoacizi şi altele. Se
observă că cele mai multe dintre substanţele care determină senzaţia de dulce sunt de natură
organică. Modificări uşoare în structura chimică, cum ar fi adăugarea unui simplu radical, pot
adesea sa schimbe gustul substanţei din dulce în amar.
Gustul amar, ca şi gustul dulce, nu este determinat de un singur tip de agent chimic; dar, şi în
acest caz, substanţele care determină senzaţia de amar sunt aproape în întregime substanţe
organice. Senzaţii gustative amare sunt produse, cu o mare probabilitate de două clase de
substanţe, şi anume de substanţe organice cu lanţ lung, care conţin azot şi alcaloizi. Grupa
alcaloizilor cuprinde o serie de medicamente utilizate în terapeutică: chinine, cafeina, stricnina şi
nicotina. Dacă gustul alimentului este intens amar, persoanele sau chiar animalele resping
alimentul. Aceasta este, fără îndoială, o funcţie protectivă importantă, deoarece multe dintre
toxinele letale din otrăvurile vegetale sunt alcaloizi şi toate au un gust amar puternic.
Mugurele gustativ are un diametru în jurul de 1/30mm şi o lungime de 1/16mm. Mugurele
gustativ este compus din aproape 40 celule epiteliale modificate, unele dintre ele fiind celule de
susţinere, iar altele celule gustative. Celulele epiteliale din vecinătate, prin diviziuni mitotice.
înlocuiesc în mod continuu celulele gustative; astfel, există celule gustative tinere şi altele
mature. Acestea din urmă se întind spre centru mugurelui şi, în curând, se vor rupe şi dizolva.
Celulele gustative situate mai spre suprafaţă se găsesc aşezate în jurul unui por gustativ abia
perceptibil. De la fiecare celulă pleacă numeroşi microvili sau peri gustativi; ei se îndreaptă spre
suprafaţă externă a porului gustativ, pătrunzând în cavitatea bucală. Aceşti microvili reprezintă
suprafaţa receptoare pentru gust. Printre celulele gustative se găseşte o reţea de fibre nervoase
gustative care sunt stimulate de către celulele receptoare gustative.
Localizarea mugurilor gustativi în anumite zone speciale prezintă o importanţă mare pentru
formarea senzaţiilor gustative primare. Gusturile sărat şi dulce sunt percepute în principal la
vârful limbii, gustul acru pe cele două părţi laterale, iar gustul amar la baza limbii şi pe palatul
moale.
Cei mai mulţi din mugurii gustativi pot fi stimulaţi de doi, trei, poate patru sau chiar şi de alţi
stimuli gustativi care nu intră în categoria celor primari. Însă, de obicei, predomină unul sau două
dintre categoriile de gusturi descrise. La contactul dintre substanţele sapide şi celulele receptoare
ale mugurelui gustativ se produce o depolarizare a acestora din urmă, cu apariţia potenţialului
receptor.
347
 Mecanismul producerii acestei depolarizări se pare că este următorul: substanţele chimice se
leagă de molecule proteice receptoare care pătrund în membrana microvililor şi deschid canale
ionice; canalele ionice odată deschise permit pătrunderea ionilor de sodiu, care vor depolariza
celula.

Segmentul intermediar

Semnalele gustative sunt transmise de la limbă şi regiunea faringiană până în sistemul nervos
central prin mai mulţi nervi cranieni. Mai întâi, toate filetele nervoase gustative pătrund în
tractul solitar al trunchiului cerebral, fac sinapsă cu al doilea neuron al căii în nucleii din tractul
solitar. Cel de-al treilea neuron al căii este tot în talamus, într-o zonă mică localizată puţin medial
faţă de proiecţiile talamice ale regiunii faciale din sistemul senzitiv somatic.

Segmentul cortical

Axonii neuronilor talamici se proiectează în porţiunea inferioară a circumvoluţiunii

postcentrale din cortex, în apropierea ariei de proiecţie senzitivă somatică a limbii.
În trunchiul cerebral se integrează reflexe gustative. Un număr mare de impulsuri este
transmis în interiorul trunchiului cerebral însuşi, de la nivelul tractului solitar către nucleii
salivatori superiori şi inferiori. De aici, impulsurile efectorii pleacă spre glandele salivare
submandibulare, sublinguale şi parotide, pentru a ajuta la controlul salivaţiei în timpul ingestiei
alimentelor. Preferinţele gustative şi controlul dietei. Preferinţele gustative înseamnă că un
animal va alege anumite tipuri de alimente în defavoarea altora. El utilizează în mod automat
aceste preferinţe pentru a controla dieta pe care o consumă. În plus, preferinţele sale gustative
sunt de multe ori în acord cu necesităţile organismului pentru anumite substanţe specifice. De
exemplu, animalele ierbivore, la care aportul natural de sare este scăzut, caută să lingă sare sau
chiar zidăria caselor. Fenomenul preferinţelor gustative este rezultatul unui mecanism
localizat în sistemul nervos central şi nu al unui mecanism din receptorii gustativi. Argumentul
pentru această ipoteză îl constituie faptul că experienţe prealabile ale individului, plăcute sau
neplăcute, joacă un rol major în stabilirea diferitelor preferinţe gustative. De exemplu, dacă o
persoană capătă indispoziţie imediat după ce a consumat un anume tip de aliment, ea va dezvolta
o preferinţă gustativă negativă pentru acel tip de aliment tot timpul după aceea.

Fiziologia analizatorului olfactiv

Simţul mirosului, este dintre toate simţurile noastre, cel mai puţin înţeles. Spre deosebire de
animalele inferioare, la om acest simţ este aproape rudimentar la fel ca şi simţul gustului, şi
mirosul este un simţ chimic.

Segmentul periferic

Receptorii analizatorului olfactiv se găsesc în mucoasa nazală, într-o zonă specială numită
mucoasă olfactivă. Ea se întinde pe treimea superioară a fiecărei nări. Medial, ea se pliază în jos
spre suprafaţa septului şi lateral peste cornetul superior şi suprafaţa superioară a cornetului
mijlociu. Celulele olfactive sunt celulele receptoare pentru senzaţia de miros. Ele sunt celule
nervoase bipolare care provin din sistemul nervos însuşi. Polul dinspre mucoasă al celulelor
olfactive formează un buton olfactiv prin care se proiectează 6 până la 12 pieri sau cili olfactivi,

348
către mucusul care căptuşeşte suprafaţa internă a cavităţii nazale. Aceşti cili sunt cei care
reacţionează la mirosurile din aer şi apoi stimulează celulele olfactive. Membranele cililor conţin
un număr mare de molecule proteice care pătrund prin membrană. De ele se leagă diferite
substanţe mirositoare. Aceste proteine se numesc proteine de legare a substanţelor mirositoare.
În urma legării substanţelor odorizante de proteinele membranare, are loc depolarizarea
celulelor receptoare, cu generarea potenţialului receptor. Pentru a putea fi mirosită, o substanţă
trebuie să fie volatilă şi să ajungă în nări. În al doilea rând, trebuie să fie uşor solubilă în apă,
astfel încât să treacă prin mucus şi să atingă celulele olfactive. În al treilea rând, trebuie să fie
uşor solubilă în lipide, deoarece se pare că constituenţii lipidici ai membranei celulare resping
substanţele mirositoare şi astfel le pot îndepărta de pe receptorii proteici.
Deşi omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000), există un număr de peste 50 de
mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta
întreaga diversitate de senzaţii olfactive. Dintre acestea, s-a constatat că există doar 7 clase de
agenţi stimulanţi olfactivi preferenţiali care excită celulele olfactive: camfor, mosc, floral,
mentolat, eteric, pătrunzător (usturoiat), putrid.

Segmentul intermediar

Porţiunea olfactivă a creierului face parte dintre structurile cele mai vechi, iar celelalte porţiuni
ale creierului se dezvoltă în jurul acestei structuri olfactive iniţiale. De fapt, porţiunea creierului
care iniţial deservea olfacţia va face mai târziu parte din structurile de la baza creierului; la om,
această zonă controlează emoţiile şi alte aspecte ale comportamentului. Acesta se numeşte
sistemul limbic ( vezi ,,Emisferele cerebrale”).
Bulbul olfactiv, denumit şi nervul cranian I, arată ca un nerv, dar este o prelungire de ţesut
nervos de la baza creierului; are o excrescenţă bulbară, bulbul olfactiv, care se întinde deasupra
lamei ciuruite a etmoidului ce separă cavitatea craniană de porţiunea superioară a cavităţii
nazale.
Lama ciuruită a etmoidului are o mulţime de orificii mici prin care trec un număr egal de
nervi scurţi ce provin din membrana olfactivă şi pătrund în bulbul olfactiv. Terminaţiile axonice
foarte scurte sfârşesc în structurile globulare din bulbul olfactiv, numite glomeruli.
Cercetări recente au arătat că glomerulii răspund la agenţi mirositori diferiţi. De aceea, este
posibil ca glomerulii olfactivi stimulaţi specific să fie cheia pentru analiza diferitelor semnale
odorifere transmise sistemului nervos central.

Segmentul central

Tractul olfactiv intră în creier la joncţiunea dintre mezencefal şi diencefal. Aici, el se divide în
două căi, una care trece medial în aria olfactivă medială şi alta lateral, în aria olfactivă laterală.
Aria olfactivă medială reprezintă un sistem foarte vechi, pe când cea laterală reprezintă poarta
de intrare pentru sistemul olfactiv mai puţin vechi şi pentru cel mai nou.
Sistemul olfactiv foarte vechi (arhicortexul olfactiv) este format dintr-un grup de nuclei situaţi
în porţiunile bazale mijlocii ale creierului, situaţi anterior şi superior de hipotalamus.
Acest sistem este implicat în unele răspunsuri primitive legate de olfacţie, cum sunt: lingerea
buzelor, salivaţie şi alte răspunsuri alimentare legate de mirosul alimentelor sau căile emoţionale
primitive asociate cu mirosul (găsirea şi recunoaşterea partenerului sexual, recunoaşterea
eventualilor duşmani).
Sistemul olfactiv vechi (paleocortexul olfactiv) este reprezentat de aria olfactivă laterală,
compusă, în principal, din cortexul prepiriform, căruia i se adaugă porţiunea corticală a nucleilor
349
amigdalieni. Din aceste zone semnalele merg către aproape toate teritoriile de la baza
creierului, care sunt importante pentru a învăţa pe baza experienţei ceea ce place sau nu, legat de
alimentaţie. De exemplu, zona olfactivă laterală şi conexiunile sale multiple cu structurile
creierului, care se ocupă de coordonarea comportamentului, determină aversiunea absolută a unei
persoane faţă de acele alimente care i-au provocat greaţă şi vărsături. Tot aici este sediul unor
reflexe condiţionate olfactive mai complicate.
O cale olfactivă (neocortexul olfactiv) mai nouă a fost descoperită în talamus; ea trece către
nucleul talamic dorso-medial şi apoi către cadranul postero-lateral al cortexului orbito-frontal. Se
pare că acest sistem olfactiv mai recent filogenetic ajută la analiza conştientă a mirosului.

350