FIZIOLOGIE
Definiția și obiectul de studiu al fiziologiei
• D.p.v. etimologic termenul de “fiziologie”
derivă din limba greacă (physis – natură /
principiu care dă naştere vieţii, iar logos –
ştiinţă).
• A fost introdus în medicină în 1542 de către
Jean François Fernel pentru a sublinia latura
explicativă a practicii medicale.
• Denumită şi anatomia în mişcare sau anticamera patologiei,
fiziologia a abordat de la început nu numai modul de
desfăşurare a proceselor vitale, ci şi factorii care le determină,
mecanismele lor de întreţinere.
• Apare evidentă legătura cu anatomia, cu care se
completează reciproc, legătura dintre ele fiind foarte strânsă.
FIZIOPATOLOGIA
• O convergență a patologiei cu fiziologia - este studiul
proceselor fiziologice dereglate care cauzează, rezultă sau
sunt asociate cu o boală sau o leziune.
• Patologia este disciplina medicală care descrie condițiile
observate în mod obișnuit în timpul unei stări de boală, în
timp ce fiziologia este disciplina biologică care descrie
procesele sau mecanismele care acționează în interiorul
unui organism.
• Patologia descrie starea anormală sau nedorită, în timp ce
fiziopatologia încearcă să explice modificările funcționale
care apar la un individ din cauza unei boli sau a unei stări
patologice.
CURS nr.
• Obiectul fiziologiei, legătura cu alte
ştiinţe, metode de cercetare.
• Scurt istoric al dezvoltării fiziologiei.
• Homeostazie şi adaptare. Mecanismele
homeostatice.
Definiția și obiectul de studiu al
fiziologiei
• Fiziologia reprezintă o ştiinţă a funcţiilor materiei vii, care
se ocupă cu studiul proceselor şi constantelor normale ale
structurilor biologice superior organizate, începând cu
celula şi agregatele celulare din diverse ţesuturi şi organe
şi sfârşind cu organismul uman, entitatea biologică cea mai
evoluată.
• Fiziologia poate fi definită pe scurt ca ramură a biologiei, al
cărui obiect este cunoaşterea mecanismelor de funcţionare
a organismelor vii, a legilor de desfăşurare a funcţiilor
acestora.
• Cu alte cuvinte fiziologia studiază funcţiile organice prin
care viaţa se manifestă şi se menţine sub forma sa
individuală.
Scurt istoric al dezvoltării
fiziologiei
• Originea fiziologiei se confundă cu cea a practicii medicale.
• Evoluţia fiziologiei a fost la început lentă şi dificilă din cauza
concepţiilor filozofice ce dominau timpul, dar şi lipsei unor metode de
cercetare adecvate.
• În epoca modernă fiziologia a progresat rapid, devenind o disciplină
de bază pentru biologie şi medicină.
• Datorită necesităţii de a structura cunoaşterea în domenii funcţionale
cât mai clare, s-au impus mai multe ramuri ale fiziologiei, în raport cu
funcţiile importante ale organismului, vorbindu-se astfel de fiziologia
respiraţiei, fiziologia circulaţiei, fiziologia digestiei, fiziologia excreţiei,
fiziologia sistemului nervos, fiziologia sistemului muscular etc.
• Fiziologia are o deosebită importanţă pentru medicină deoarece ea
precizează sub raport funcţional limitele dintre normal şi patologic şi
oferă, pe baza cunoaşterii mecanismelor funcţionale normale,
principiile orientative asupra corectării acestor mecanisme dereglate
în cursul bolilor.
1
 REPERE ISTORICE
Aristotel(384 – 322 î.e.n.) – fondator al biologiei, a oferit prima clasificare a
organismelor vii; a făcut speculații despre funcțiile organelor.
Erasistratus (304 -~250 î.e.n.) este considerat părintele fiziologiei, a aplicat
legile fizicii la studiul funcțiilor organismului uman.
Claudius Galenus (129-201 î.e.n.), medic grec din Pergam, care a trăit la
Roma, este primul care a practicat vivisecţia (disecţia pe animale vii).
Autor a peste 100 de tratate despre inimă, vasele de sânge, sistemul
nervos, aparatul urinar etc., Galenus are numeroase contribuţii în
domeniul fiziologiei arătând că arterele şi venele conţin sânge, că
sistemul nervos intervine în reglarea respiraţiei şi a motilităţii etc.
William Harvey (1578–1657) - fondatorul morfologiei funcţionale a
animalelor şi a omului. El descrie circulaţia sângelui în inimă (1628),
circulaţia mică, iar într-o lucrare de embriologie susţine dezvoltarea
progresivă a organismului din ou. Se poate afirma că Harvey a
determinat constituirea fiziologiei ca ştiinţă de sine stătătoare, pe baza
cercetărilor experimentale pe animale, afirmând pentru prima dată
importanţa studiului proceselor fiziologice în condiţiile particulare oferite
de vivisecţie.
Istoricul fiziologiei în România
În România cercetarea bio-medicală s-a dezvoltat abia în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, întemeietorii fiziologiei
române fiind Alexandru Vitzu şi N. Kalinderu.
În 1933 Grigore T. Popa (1892-1948) descrie sistemul port
hipotalamo-hipofizar.
În 1921 Nicolae Paulescu (1869-1931) descoperă hormonul
pancreatic pe care îl denumeşte pancreină. Un an mai târziu
însă F. Banting şi Ch. Best anunţă descoperirea insulinei şi
primesc Premiul Nobel pentru medicină, ignorându-se
cercetările realizate de Paulescu.
D. Danielopolu (1884-1955) s-a impus prin cercetările asupra
sistemului nervos vegetativ.
Un loc aparte este ocupat de savantul român George Emil
Palade (1912-2008), ce a efectuat studii asupra celulei, a
funcţionării organitelor, descoperind ribozomii şi obţinând
recunoaşterea cuvenită în 1973, când a primit Premiul Nobel.
Homeostazie şi adaptare,
mecanisme homeostatice
• Organizarea este una dintre însuşirile fundamentale ale
materiei vii.
• Unitatea ei organizatorică este sistemul, definit ca un ansamblu
de elemente, identice sau diferite, unite prin conexiuni într-un
întreg.
• Ierarhia individuală sau morfo-fiziologică a sistemelor biologice
este reprezentată prin ierarhia sistemelor integrate în interiorul
organismului: atomi, molecule, celule, ţesuturi, organe,
complexe de organe (aparate şi sisteme).
• Între aceste elemente se stabilesc anumite conexiuni, relaţii
non-aleatorii, iar integrarea lor unitară în economia
organismului este realizată prin sisteme de control neuro-
hormonal.
REPERE ISTORICE
Descartes (1596-1650) – matematician şi filozof francez, fondator al
raţionalismului, a introdus în fiziologie teoria reflexului şi a descris
funcţiile cognitive ale creierului.
Secolul al XVII-lea este marcat şi de elucidarea circulaţiei limfatice, graţie
cercetărilor lui Thomas Bartholin, iar Marcello Malpighi descrie
capilarele pulmonare prin utilizarea microscopului recent inventat.
O contribuţie semnificativă a fost adusă de Claude Bernard (1813-1878),
care a relevat rolul factorilor umorali în reglarea funcţiilor organismului
animal. Considerat întemeietorul endocrinologiei, Claude Bernard este
creatorul termenului de mediu intern, fiindu-i atribuite şi alte
descoperiri: a demonstrat funcţia glicogenolitică şi glicogenetică a
ficatului, cu posibilitatea influenţării pe cale nervoasă a acesteia prin
înţeparea bulbului; a identificat acţiunile sucului pancreatic; a descris
nervii vasomotori. Influenţa cercetărilor lui Claude Bernard asupra
evoluţiei fiziologiei a fost decisivă, în deceniile următoare dezvoltându-
se laboratoare de fiziologie experimentală în marile universităţi de
medicină din lume.
În 1902 Ch. Sherrington introduce noţiunea de sinapsă, iar I. P. Pavlov
primeşte Premiul Nobel pentru medicină pentru studiul reflexelor
condiţionate în funcţia digestivă (1904).
În 1921 sunt descoperiţi mediatorii chimici simpatici şi parasimpatici (Otto
Löewi).
FIZIOLOGIA ÎN PREZENT
• În jurul anului 1960 s-a dezvoltat o nouă direcţie a fiziologiei actuale, în cadrul
curentului biologie moleculară, datorită progreselor spectaculoase ale ştiinţelor
exacte (elucidarea structurii atomului, mecanica cuantică, teoria relativităţii etc.).
• În acest context s-au realizat studii de fiziologie utilizând analize biofizice şi
biochimice, röentgenografice, metode optice, cromatografice, electroforetice, de
ultracentrifugare, metode enzimatice, imunologice.
• Se poate afirma că microscopia electronică a revoluţionat ştiinţele biologice.
• Momente semnificative au fost acelea în care s-a descifrat codul genetic şi a fost
descris mecanismul de biosinteză a proteinelor.
• Mai recent, utilizarea izotopilor radioactivi în cadrul unor tehnici radioimunologice a
permis precizarea rolurilor enzimelor, hormonilor, vitaminelor, acizilor nucleici,
lipidelor, glucidelor şi proteinelor în viaţa celulei.
• Progresele din ultimii ani ale chirurgiei, neurologiei, psihiatriei, endocrinologiei etc.
au fost posibile datorită achiziţiilor impresionante realizate în domeniul fiziologiei
moderne, referitor la caracteristicile vieţii la nivel celular şi molecular.
• Elemente de fiziologie aplicată pot fi identificate la nivelul unor proceduri bio-
medicale avansate, iar termeni cum ar fi clonare, transplant, inginerie genetică,
fertilizare in vitro reprezintă decupaje din realitatea medicală.
• În egală măsură, expectaţiile oamenilor referitoare la fiziologia modernă sunt legate
de posibilele soluţii ale unor maladii, mai ales datorită progresului rapid al
tehnologiei.
Nivele de organizare a organismului uman
Organism
Level
Organ System Level
Endocrine Cardiovascular Lymphoid
Nervous Respiratory
Muscular Digestive
Skeletal Urinary
Integumentary Reproductive
The heart
Organ
Level
Cardiac
muscle
Atoms in
combination tissue
Tissue Level
Complex protein
Heart muscle cell
molecules
Protein filaments
Chemical or Cellular Level
Molecular Levels
2
 Nivelul chimic și molecular
Homeostazie / adaptare
Other Elements:
Calcium
Phosphorus
0.2%
0.2% Water • Homeostazia – concept ce se referă la constanţa mediului
Hydrogen
Oxygen Potassium 0.06% 67%
intern, a fost anticipat de fiziologul francez Claude Bernard
26% Sodium 0.06%
62%
Sulfur 0.05% Proteins (1850) şi ulterior confirmat de progresele fiziologiei.
Carbon Chlorine 0.04%
Lipids 20%
10% Magnesium 0.03%
10%
• Starea de echilibru a mediului intern constituie condiţia de
Iron 0.0005%
Iodine 0.0000003% bază a existenţei, adaptării şi evoluţiei organismelor vii.
Trace elements (see caption)
Carbohydrates 3% • Acestea sunt sisteme biologice deschise, aflate în continuă
Nitrogen
Molecular composition
interacţiune cu mediul înconjurător şi în acelaşi timp
1.5%
of the human body sisteme dinamice, suferind transformări continue.
• Capacitatea de adaptare este specifică fiecărui organism şi
Elemental composition
of the human body asigură atât autoconservarea acelui organism, cât şi a
speciei respective.

Fundamentele conceptului de homeostazie

Homeostazie / adaptare
• Claude Bernard (1813-
1878)
"La fixité du milieu • În anul 1929 W. B. Cannon introduce conceptul de homeostazie, care
desemnează capacitatea organismelor superior organizate de a-şi
intérieur est la menţine caracteristicile morfologice şi funcţionale constante într-un
condition d'une vie mediu de viaţă variabil.
libre et indépendante" • El a insistat mai ales asupra importanţei sistemelor de reglare, ce permit
organismului să reacţioneze adecvat la stimuli externi şi să se integreze
("The constancy of the astfel în mediul ambiant.
internal environment is • Din punct de vedere etimologic termenul provine din gr. homeos -
the condition for a free aceeaşi, asemănător şi stasis - stare.
and independent life"). • Traducerea este totuşi inexactă deoarece homeostazia nu implică o
stare neschimbată, fixă, ci o stare dinamică de echilibru sau un interval
în care condiţiile mediului intern se pot schimba, dar întotdeauna între
anumite limite relativ înguste.

Mecanisme Mecanisme homeostatice

homeostatice
• Pentru realizarea homeostaziei organismului intervin în mod virtual toate
organele, aparatele şi sistemele, printr-un mecanism de comunicare
internă.
• Termenii de homeostazie şi adaptare sunt complementari şi valabili la
toate nivelurile de organizare, aplicându-se atât grupurilor sociale, cât şi
organismelor (uni- sau pluricelulare).
• Procesele se realizează prin mecanisme funcţionale homeostatice, care
sub influenţa sistemului neuro-endocrin reacţionează la modificările
mediului intern, produse de agenţi externi sau de activităţile proprii
organismului (traumatisme, temperaturi extreme, activitate musculară,
dezechilibru nutritiv etc.).
• Aceste mecanisme (sisteme homeostatice sau sisteme de autoreglare)
pot fi de natură fizico-chimică (sisteme tampon), enzimatică (coagulare-
fibrinoliză), hormonală, nervoasă.
• În ceea ce priveşte factorul sau evenimentul reglat (numit în mod curent
variabilă), toate mecanismele homeostatice au cel puţin trei
componente: receptorul, centrul de control şi efectorul.
• Receptorul este reprezentat de orice tip de senzor care monitorizează
şi răspunde la schimbările mediului exterior. El răspunde la astfel de
schimbări externe numite stimuli prin trimiterea informaţiei (input) către a
doua componentă a sistemului homeostatic (centrul de control).
Informaţia se transmite de la receptor la centrul de comandă prin calea
aferentă.
• Centrul de control este cel care determină nivelul la care trebuie
menţinută variabila (set point), analizează informaţiile primite şi
determină răspunsul adecvat sau sensul de acţiune.
• Efectorul (glandă, mușchi) este cel care răspunde la comanda centrului
efector (output) în funcţie de stimulul iniţial. Informaţia ajunge de la
centrul de comandă la efector prin calea eferentă.
• Rezultatul răspunsului efector se întoarce la nivelul stimulului iniţial astfel
că întreg mecanismul biocibernetic de autoreglare şi control este sistat
(feed-back negativ) sau este amplificat (feed-back pozitiv), reacţia
continuând la o rată mai înaltă.

3
Componentele de bază ale buclei de
feed-back (conexiune inversă)
Sensul semnalelor

Receptor (mecanism de recepție)

aferent
Centru de control sau de integrare

eferent
Efector (mecanism efector)

Componentele de bază ale buclei de BUCLA DE FEED-BACK NEGATIV

feed-back (conexiune inversă)

Receptor (mecanism de recepție)

RECE
CALD
Semnal aferent

Centru de control sau de integrare

Semnal eferent

Efector (mecanism efector)

BUCLA DE FEED-BACK POZITIV

CALD
CALD

4
Reglarea homeostatică a temperaturii corpului prin Reglarea homeostatică a glicemiei prin
mecanism de feed-back negativ mecanism de feed-back negativ

Hipertermie Rec. de căldură Hipotalamus Hiperglicemie Celule β pancreatice Eliberare de

din piele insulină în sânge
Stres Stres
Centru de Senzor și centru de
Senzori
control control
Stresul se reduce
și mecanismul este Stresul se reduce
oprit și mecanismul
Crește este oprit
activitatea gl.
Evaporarea sudorale
transpirației
răcește pielea Ficatul și celulele
Crește fluxul Scade
musculare captează
sangvin la piele glicemia
Efector glucoza din sânge

Efector Efectori

● Alte exemple de variabile care sunt reglate prin feed-back negativ: frecvenţa ■ Nivelul glicemiei (concentraţia glucozei sangvine) se găseşte sub
cardiacă, tensiunea arterială, frecvenţa respiratorie, nivelul gazelor sangvine
controlul hormonului pancreatic, insulină, variind între 80-120 mg%.
(oxigen şi dioxid de carbon), hemoglobina sangvină, numărul de leucocite etc.

Reglarea homeostatică a nașterii prin

mecanism de feed-back pozitiv CONCLUZII
Terminațiile nervoase uterine
Presiunea fătului
trimit mesaje aferente la • Prin particularizarea conceptului de homeostazie s-a ajuns în prezent la
asupra peretelui uterin
hipotalamus depăşirea accepţiunii iniţiale, tendinţa fiind de a considera că organismul
uman este un rezultat al armoniei dintre mai multe tipuri de homeostazie
(circulatorie, respiratorie, hidro-electrolitică, digestivă, excretorie,
imunologică etc.).
Intensificare
• Autoreglarea se realizează prin intervenţia a două mecanisme: nervos şi
umoral, de multe ori intricate (reglare neuro-umorală).
• Centrii de comandă pentru reglarea nervoasă se află în sistemul nervos
central, iar pentru cea umorală în sistemul endocrin.
Producere și eliberare • În acelaşi timp întreaga activitate endocrină este coordonată de către
Crește forța
de oxitocină în sînge sistemul nervos central prin intermediul hipotalamusului, la nivelul căruia
contracțiilor uterine
are loc integrarea reglării nervoase cu cea umorală.
• De asemenea, la nivelul efectorilor are loc o intersectare a reglării
nervoase şi umorale datorită mesagerilor chimici, ce pot fi reprezentaţi de
● Nașterea copilului determină finalizarea procesului. hormoni sau de mediatori chimici eliberaţi din terminaţiile nervoase la
Alte exemple de feed-back pozitiv: lactația și coagularea sîngelui. nivelul sinapselor.

CONCLUZII Va mulțumesc pentru atenție!

• Fiziologia a devenit o disciplină fundamentală, de
orientare a gândirii şi practicii medicale datorită implicării
sale în precizarea diagnosticului unor boli şi în
fundamentarea terapiei adecvate, sub variatele ei forme
– chirurgicală, medicamentoasă, dietetică şi prin agenţi
fizici.

• Fiziologia umană, ca ştiinţă fundamentală a vieţii, are

drept scop primordial înţelegerea proceselor fizico-
chimice şi biologice complexe care asigură starea de
sănătate, deci starea de bine şi confort fizic, psihic şi
social, în absenţa oricărei boli sau infirmităţi (conform
OMS).