UNIVERSITATEA „VALAHIA” din TÂRGOVIŞTE

Facultatea de Ştiinţe Umaniste

Departamentul de Educaţie Fizică şi Sport

CURS

ANATOMIE FUNCŢIONALĂ

Editura University Press

Târgovişte, 2014
UNIVERSITATEA „VALAHIA” din TÂRGOVIŞTE

Facultatea de Ştiinţe Umaniste

Departamentul de Educaţie Fizică şi Sport

ANATOMIE FUNCŢIONALĂ

Conf. univ. dr. Monica Ionescu

2
 CUPRINS

CURS. 1. Principii generale de anatomie şi biomecanică. Părţile

corpului uman. Axe şi planuri ..................................................... 4

CURS. 2. Osteologia. Caracteristicile oaselor. Studiul oaselor .... 10

CURS. 3. Oasele capului. Oasele coloanei vertebrale .............. 23

CURS. 4. Oasele centurii membrului superior. Oasele membrului

superior liber ............................................................................. 41

CURS. 5. Toracele osos ............................................................ 48

CURS. 6. Centura membrului inferior (oasele bazinului). Oasele

membrului inferior liber (pelvin) .............................................. 51

CURS. 7. Artrologia - generalităţi. Articulaţiile coloanei

vertebrale ................................................................................... 57

CURS 8. Articulaţiile trunchiului (toracelui) ............................ 61

CURS 9. Articulaţiile centurii scapulare. Articulaţiile membrului

superior liber ............................................................................. 69

CURS 10. Articulaţia coxofemurală (articulaţia şoldului).

Articulaţiile membrului inferior ................................................ 90

CURS 11. Miologia ................................................................. 114

CURS 12. Stratigrafia peretelui abdominal antero-lateral ...... 127

Bibliografie ……………………………………………….… 144

3
 CURS. 1. Principii generale de anatomie
şi biomecanică. Părţile corpului uman. Axe şi planuri

Corpul omenesc, ca orice organism viu, dispune de

posibilităţi complexe de comportare biomecanică şi adaptare
funcţională, posibilităţi, care nu pot fi integral interpretate.
Totuşi, pentru studiul anatomo-funcţional şi biomecanic al
diverselor mişcări sunt indispensabile unele jaloane cu
aplicativitate mai largă, deci unele precizări cu caracter general,
care pot fi ridicate, convenţional, la rangul de “principii
generale”.
Enunţarea acestora uşurează munca celor interesaţi de
analiza mişcărilor din punct de vedere anatomo-funcţional şi
biomecanic:
1) Orice mişcare începe fie prin stabilizarea în poziţie
favorabilă, fie prin mobilizarea centrului de greutate principal al
corpului.
2) Pornind de la centura musculară a centrului de greutate,
acţiunea mobilizatoare a segmentelor se realizează sub forma
unei pete de ulei, de la centru spre periferie.
3) Când membrele superioare sau inferioare acţionează ca
lanţuri kinematice deschise, deci cu extremitatea periferică liberă,
muşchii care intră în acţiune iau punct fix de inserţie pe capetele
lor centrale şi acţionează asupra segmentelor prin capetele lor
periferice.
4) Când membrele superioare sau inferioare acţionează ca
lanţuri kinematice închise, deci cu extremităţile lor periferice
sprijinite sau fixate, muşchii care intră în acţiune iau punct fix pe
capetele lor periferice.
5) Când membrele acţionează ca lanţuri kinematice
deschise, grupele musculare agoniste se contractă izotonic şi
mişcarea rezultă prin apropierea capetelor musculare de inserţie.
4
 6) Când membrele acţionează ca lanţuri kinematice
închise, grupele musculare agoniste se contractă izotonic sau
izometric succesiv sau sub ambele forme.
7) Viteza de execuţie a mişcărilor este dependentă de
raportul invers proporţional dintre intensitatea de acţiune a
agoniştilor şi antagoniştilor.
8) La sfârşitul mişcării, muşchii antagonişti se transformă
în muşchi neutralizatori. Cu cât viteza de execuţie este mai mare,
cu atât intervenţia antagoniştilor la sfârşitul mişcării este mai
intensă.
9) Menţinerea poziţiei se realizează prin egalizarea
intensităţii de acţiune a agoniştilor şi intrarea tuturor lanţurilor
musculare în condiţii de travaliu static.
10) Folosirea acţiunii forţelor exterioare inversează rolul
grupelor musculare.
11) În unele situaţii, folosirea forţelor exterioare
inversează rolul grupelor musculare numai după ce acestea au
declanşat mişcarea.
12) În cadrul acţiunilor lanţurilor kinematice închise,
pârghiile osteo-articulare acţionează, în general, ca pârghii de
sprijin, de gradul I.
13) În cadrul acţiunilor lanţurilor kinematice deschise,
pârghiile osteo-articulare acţionează, în general, ca pârghii de
viteză, deci pârghii de gradul III.
14) Perfecţionarea se atinge prin realizarea mişcărilor cu
maxim de eficienţă, folosindu-se la minimum forţele interioare şi
la maximum forţele exterioare. Astfel interpretată, perfecţionarea
exerciţiilor fizice apare ca o formă superioară a adaptabilităţii
organismului uman la mediu.
Poziţia anatomică normală. Prin poziţie anatomică
normală (PAN) se înţelege poziţia care se ia în considerare atunci
5
când se descriu diferitele elemente anatomice şi raporturile dintre
ele. Este aleasă prin convenţie internaţională şi are o deosebită
importanţă, fiind indispensabilă pentru studiul anatomiei. La om,
este: ortostatism (subiectul stă în picioare), toate cele patru
membre paralele între ele, privirea înainte, palmele orientate în
faţă. Corpul uman este aşezat în spaţiu tridimensional şi se
descriu astfel trei axe şi trei planuri:
Axul longitudinal (vertical) - cel mai lung segment de
dreaptă ce se poate trasa imaginar în poziţie anatomică normală a
subiectului. În cazul omului este dat de vertex şi de planul
poligonului de susţinere (podeaua).
Axul transversal - este orientat de la dreapta la stânga şi
perpendicular pe cel longitudinal.
Axul sagital - este orientat antero-posterior (ventro-dorsal)
şi este perpendicular pe cel longitudinal.
Planul mediosagital (median sau al simetriei bilaterale) -
planul determinat de ombilic şi de axul longitudinal al corpului,
respectiv de axele longitudinal şi sagital. Prin intersectarea cu
suprafaţa corpului determină pe aceasta linia mediană anterioară
şi posterioară.
Planul frontal - planul vertical, paralel cu fruntea, împarte
corpul în două părţi una anterioară, alta posterioară.
Planul transversal (orizontal) - planul perpendicular pe
axul longitudinal, împarte corpul în două părţi, una superioară şi
alta inferioară.

Termeni de direcţie şi de poziţie

De obicei se folosesc în contexte relative (pentru a indica
poziţia sau situarea una faţă de alta a unor elemente anatomice):
 Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal.
 Inferior sau caudal - sub un plan orizontal.

6
  Anterior sau frontal - în faţa unui plan frontal.
 Posterior sau dorsal - în spatele unui plan frontal.

Termenii de direcţie ai corpului uman

 Proximal - doar pentru membre: mai apropiat de trunchi.

 Distal - doar pentru membre: mai depărtat de trunchi.
 Lateral - mai depărtat de planul mediosagital.
 Medial - mai apropiat de planul mediosagital.
 Volar - spre faţa palmară a mâinii.
 Plantar - spre talpă.
Subiectul din imagine nu se află în PAN deoarece palmele
nu sunt îndreptate anterior.

Organizarea generală a organismului uman

Ca orice organism, şi cel uman este alcătuit din unităţile
fundamentale ale lumii vii - celulele. Acestea alcătuiesc ţesuturi,

7
iar prin asocierea lor, diferite tipuri de ţesuturi alcătuiesc
organele. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru
îndeplinirea unei funcţii.
Corpul uman este alcătuit din următoarele părţi majore:
Cap - conţine cea mai mare parte a sistemului nervos
central şi cei mai importanţi analizatori;
Gât - realizează legătura dintre cap şi trunchi;
Trunchi - conţine cavitatea toracică şi pe cea abdominală,
cu viscerele din acestea;
Membre - inferioare (legate de trunchi prin centura
pelviană) şi superioare (legate de trunchi prin centura scapulară).
Aceasta este o împărţire grosieră, strict morfologică. Din
punct de vedere atât anatomic cât şi funcţional, organismul uman
a fost organizat în sisteme şi aparate. Diferenţa dintre sistem şi
aparat nu este foarte clară, asupra acestui subiect existând destule
confuzii şi controverse. De foarte multe ori ele sunt utilizate ca
sinonime. Discriminarea între sistem şi aparat se face pe baza
faptului că sistemul conţine structuri cu aceeaşi origine
embriologică, pe când aparatul are părţi de origine embriologică
diferită, dar şi acest lucru este discutabil. De exemplu: sistemul
nervos este în totalitate derivat din ectoderm, pe când aparatul
respirator are cea mai mare parte de origine endodermală, dar şi
segmente derivate din ectoderm. În raport de categoria de funcţii
pe care o deservesc, la om şi la toate mamiferele există
următoarele aparate şi sisteme:
 Pentru funcţiile de nutriţie:
o Aparatul respirator
o Aparatul digestiv
o Aparatul circulator
o Aparatul excretor
 Pentru funcţiile de relaţie:
8
 o Sistemul nervos
o Sistemul endocrin
o Aparatul locomotor (osteo-musculo-articular)
 Pentru funcţia de reproducere:
o Aparatul reproducător masculin sau feminin.

Sistematizarea didactică a anatomiei umane

De obicei literatura de specialitate tratează anatomia
umană pe următoarele capitole:
 Cap şi gât: toate regiunile de deasupra aperturii
toracice superioare.
 Membru superior (şold, coapsă, gambă, genunchi,
picior)
 Membru inferior (umăr, braţ, antebraţ, mână)
 Pereţii trunchiului (toracic şi abdominal) cu
regiunile respective.
 Anatomia sistemului nervos sau neuroanatomia.
 Viscere: toracice (inima, plămânii, vasele mari, căi
respiratorii, timusul, eventual segmentul
supradiafragmatic al tubului digestiv) şi abdominale
(restul tubului digestiv, glandele anexe acestuia -
ficat, pancreas, peritoneul, organe retroperitoneale -
rinichi, căi urinare etc.)

9
 CURS. 2. Osteologia. Caracteristicile oaselor. Studiul
oaselor

Osteologia
Este ştiinţa care se ocupă cu studiul oaselor. Oasele sunt
organe dure, rezistente, de culoare alb-gălbuie, care în ansamblu
alcătuiesc scheletul.
La om, oasele sunt în număr de 206, situate în interiorul
părţilor moi, cărora le servesc ca sprijin; uneori ele formează
cavităţi pentru adăpostirea unor organe vitale; ele servesc la
inserţii musculare, devenind astfel pârghii acţionate de diverse
grupe musculare.

Scheletul uman: vedere anterioară, laterală şi posterioară

Funcţiile oaselor
Osul - organ cu rol în susţinerea corpului, cât şi în
locomoţie. Statica şi locomoţia, sub toate formele lor, determină
în os, prin greutatea corpului şi prin jocul forţelor musculare
10
(tonus şi contracţie), o stare de tensiune, transformând osul în
mecanostructură de tipul „construcţiilor minime absolute”.
Remanierea osului, aşa cum remarcă Pauwels, este
stimulată permanent de rezultanta dinte forţele musculare şi
greutatea corpului.
Organizarea osului, în care intră, după cum am văzut, o
cantitate minimă de material, s-a dovedit construcţia cea mai
economică şi în acelaşi timp cea mai adaptată ca rezistenţă şi
elasticitate.
Am văzut că oasele formează axul central, schela generală
a corpului omenesc şi îndeplinesc următoarele funcţii:
- determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi
al diferitelor sale segmente;
- servesc ca sprijin pentru întregul corp şi pentru părţile
moi;
- alcătuiesc cavităţi ce protejează anumite organe
delicate;
- servesc ca element de inserţie pentru muşchi, devenind
astfel pârghii pentru funcţia de locomoţie;
- constituie rezerva calcică a organismului.
Contrar aspectului său, osul nu este un organ inert, şi ceea
ce îl caracterizează este tocmai vioiciunea schimburilor
elementelor lor componente.

Clasificarea oaselor
Oaselor li se atribuie, în general, forma unor corpuri
geometrice şi li se descriu trei dimensiuni: lungime, lăţime,
grosime. Tot ca şi corpurilor geometrice, oaselor li se descriu:
feţe, margini, unghiuri.
Oasele se clasifică, după raporturile şi dimensiunile lor, în:
lungi, late, scurte. Forma oaselor este însă neregulată şi de aceea
11
se utilizează şi alte criterii de clasificare adăugându-se încă trei
criterii de clasificare: pneumatice, sesamoide, suturale.
1. Oasele lungi (os longum). La aceste oase lungimea
depăşeşte lăţimea şi grosimea. Un os lung este alcătuit dintr-un
corp numit diafiză (diaphysis) şi două extremităţi sau epifize
(epiphysis). Oasele lungi se găsesc mai ales la nivelul membrelor
şi îndeplinesc rolul de pârghii de viteză în diferitele mişcări.
2. Oasele late (os planum). La aceste oase, lungimea şi
lăţimea sunt aproape egale între ele, dar depăşesc grosimea; sunt
turtite şi prezintă de studiat două feţe şi un număr variabil de
margini şi unghiuri; ele îndeplinesc două funcţii: servesc la
edificarea cavităţilor de protecţie (craniul); dau inserţii unui
număr mare de muşchi (scapula).
3. Oasele scurte (os breve). Sunt acele oase care au cele
trei dimensiuni aproape egale; forma lor se apropie de cea cubică
şi se găsesc în acele regiuni (carp, coloană tars) unde este
necesară o mare soliditate şi unde există mişcări foarte variate,
însă cu amplitudine mică.
4. Oasele pneumatice (os pneumaticum). Sunt oase
neregulate care conţin în interiorul lor cavităţi pline cu aer
(maxila).
5. Oasele sesamoide (ossa sesamoidea). Sunt oase, de
obicei lentiforme, mici care se dezvoltă în vecinătatea unor
articulaţii (sesamide periarticulare) sau chiar în tendoanele unor
muşchi (sesamoide intratendinoase).
6. Oasele suturale (ossa suturarum). Se numesc şi oase
wormiene, sunt mici, plane şi inconstante. Se pot dezvolta din
puncte de osificare speciale, fie la nivelul suturilor craniului fie la
nivelul fontanelelor. Mai există un grup de oase wormiene,
numite insulare, care se dezvoltă în centrul oaselor bolţii craniene
(la oasele parietale şi osul frontal).
12
 Structura oaselor
Efectele structurale ale forţelor mecanice pot fi urmărite la
toate cele 4 ordine ale structurilor.
Structura osoasă de ordinul I. Dispoziţia materialului este
conformă legilor rezistenţei; diafiza, cu materialul dispus la
periferie şi reprezentat de compactă, are aspect tubular. Din acest
punct de vedere este ştiut că un tub are rezistenţă mai mare la
compresiune faţă de un cilindru plin. Epifizele oaselor lungi şi a
oaselor scurte prezintă o dispoziţie a trabeculelor osoase, care s-a
dovedit că urmează un traiect similar calculelor matematice
efectuate conform legilor mecanicii. Încă din prima jumătate a
secolului XIX-lea, Bourgery şi alţi autori au arătat că substanţa
spongioasă a osului prezintă o arhitectură tipică adaptată
funcţional fiecărui os şi fiecărui teritoriu al osului.
Matematicianul Kulman din Zurich, studiind în 1867
secţiunile longitudinale făcute prin extremitatea superioară a
femurului, a constatat că dispoziţia trabeculelor osoase
corespunde cu direcţia traiectoriilor de presiune şi tracţiune şi că
la cavitatea cotiloidă a osului coxal este asemănătoare unei
macarale care urmează să fie încărcată. El a demonstrat prin
calcule matematice această asemănare.
Legile de arhitecturare a epifizelor sunt următoarele:
1. Legea lui Delpech (1828) - se poate formula astfel:
„Extremităţile oaselor care formează o articulaţie supuse
intr-o parte la presiune anormală, puternică şi continuă îşi
micşorează volumul în acea parte, în timp ce în locul unde
sunt scoase timp îndelungat de sub presiunea obişnuită, îşi
măresc volumul”.
2. Legea lui Wolf (1870), introduce noţiunea de
„transformare funcţională” a osului. Osul, prin modificarea
suferită în structura ei arhitectonică, se condensează şi îşi
13
 micşorează volumul, pentru a rezista la funcţia impusă de
noile condiţii statice şi dinamice. Bazându-se pe calculele
lui Kulmann, Wolf a emis aşa zisa „lege a transformările
osoase” care poate fi enunţată astfel: „Dacă se schimbă
arhitectura internă a osului printr-o permanentizare a
poziţiei anormale a uneia dintre extremităţile sale
articulare, obligatoriu şi concomitent se schimbă şi forma
sa exterioară ”.
3. Legea lucrului constant sau a balansării - se enunţă astfel:
„Când o supraapăsare se face constant asupra unei jumătăţi
de cartilaj de creştere, acesta fiind comprimat dă naştere
unui os consistent şi cu un volum mai micşorat pe când
partea scoasă de sub presiunea normală produce un os
spongios şi mărit de volum”.
4. Legea lui Roux rezumă legea lui Wolf, aplicând-o însă la
condiţii normale: „Oasele normale ale adulţilor prezintă
concomitent cu structura lor funcţională şi o formă
funcţională”.
Enunţarea acestor aşa-numite „legi” nu reuşeşte însă să
cuprindă aspecte complexe ale corelaţiilor dintre forţele
mecanice şi arhitectura funcţională a osului.
Conform acestora, orice presiune s-ar solda cu formare de
os şi orice depresiune cu resorbţia osului. Legile enunţate
neglijează intensitatea cu care intervin factorii mecanici; în
anumite situaţii efectele pot să apară paradoxal.
Structurile osoase de ordinul II şi III. Şi asupra acestor
structuri influenţa factorilor mecanici este evidentă. Sistemele
haversiene sunt orientate pe traiectoriile de tensiune principale,
fibrele de colagen care intră în alcătuirea lamelor osoase
realizează prin încrucişarea şi orientarea lor elemente importante,
care conferă osului o mare rezistenţă.
14
 Structurile osoase de ordinul IV. Asupra lor forţele de
presiune determină creşterea coeziunii intermoleculare,
modificarea moleculelor imediat învecinate, apariţia de legaturi
noi prin valenţe accesorii care apar în jurul valenţei principale a
fibrelor de colagen.
Forţele mecanice primare (tracţiunea, presiunea şi
forfecarea), influenţează mezenchimul, care este extrem de
plastic, miceliile de proteine din lichidul intercelular se dispun
paralel şi formează fibrile, orientate în direcţia celei mai mari
solicitări.
Aşa cum s-a demonstrat, o serie de procese biologice sau
biopatologice, cum ar fi: migrarea celulară, formarea tumorilor,
morfogeneza trebuie puse în corelaţie cu curenţii bioelectrici sau
cu acţiunea directă a câmpurilor electrice.
Un studiu efectuat de japonezi şi americani a arătat că
funcţiile mecanice ale osului, transformă energia mecanică în
energie electrică.
Osul se comportă din punct de vedere electric ca un
semiconductor, unde se pot pune în evidenţă fenomene
piezoelectrice, identice celor care se produc când cristalele de
cuarţ sunt frecate unele de altele.
Primii care au sugerat şi au demonstrat că osul datorită
naturii lui cristaline, are proprietăţi electrice şi acţionează ca un
mecanism transductor al forţelor mecanice au fost E. Fukada şi
I. Yasuda (1957), reuşind să determine potenţialele electrice
produse în timpul exercitării forţelor mecanice asupra osului.
Oasele au fost supuse unor forţe de presiune, exercitate în
axul lung în aşa fel încât să se îndoaie, formând o concavitate
posterioară.
O porţiune din treimea medie a osului a fost deperiostată,
împreună cu inserţiile ţesuturilor moi. Atât la faţa anterioară cât şi
15
la cea posterioară în corticala osului s-a introdus câte un electrod de
argint, pus în legătură cu un amplificator şi un galvanometru care
putea să determine curenţi de intensitate foarte mare.
S-a constatat astfel că în momentul în care osul începea să
se curbeze, electrodul posterior din dreptul concavităţii osului
devenea negativ faţă de electrodul anterior din dreptul
convexităţii, iar diferenţa de potenţial se menţinea atâta timp cât
se menţinea presiunea asupra osului.
Când presiunea se întrerupea, electrodul anterior se
negativa faţă de cel posterior, pentru o scurtă perioadă de timp.

Conformaţia internă a oaselor

Secţionând diferite oase şi examinându-le pe secţiune
observăm că substanţa osoasă propriu-zisă (albicioasă, de
consistenţă dur-lemnoasă), se prezintă sub două aspecte:
compactă şi spongioasă.
a) Substanţa compactă (substantia compacta) - este
omogenă, dură, formată din lame osoase, alăturate, alipite,
fără a delimita cavităţi intermediare.
b) Substanţa spongioasă (substantia spongiosa) - are aspectul
unui burete, este formată tot din lame sau trabecule osoase
însă acestea sunt orientate în sensuri diferite, întretăindu-se
în anumite puncte şi delimitând o serie de cavităţi, în care
se află măduvă osoasă. Aceste cavităţi pot avea dimensiuni
variabile: de la un bob de fasole la o gămălie de ac.
Atât în cazul substanţei osoase cât şi a celei spongioase,
structura lor histologică este aceeaşi; ele se deosebesc doar prin
dispoziţia felurită a lamelor osoase ce le compun.
În structura celor trei categorii de oase cunoscute deja de
noi (lungi, late, scurte), repartiţia celor două feluri de substanţă
osoasă se face într-un mod caracteristic pentru fiecare categorie.
16
 Periostul (periosteum). Este o membrană fibroasă care
înveleşte osul pe toată suprafaţa sa exterioară, cu excepţia
suprafeţelor acoperite de cartilaj articular şi a unor inserţii
musculare. La nivelul articulaţiilor, periostul se continuă cu
capsula articulară, astfel întregul schelet este învelit într-o teacă
fibroasă conjunctivă. Grosimea lui variază după natura oaselor.
La nivelul celor mici periostul e subţire, iar la nivelul celor lungi
atinge grosimi considerabile (până la 3 mm).
Prin faţa lui profundă periostul aderă la os, fapt care se
datorează vaselor care trece prin el în osul subiacent, prin
canalele Volkmann, dar mai ales unor fibre conjunctive, numite
fibrele Scharpey, care pleacă din periost şi pătrund în substanţa
osoasă compactă. Periostul este foarte bogat în vase sangvine şi
nervi. Importanţa periostului este foarte mare, prin rolul pe care îl
joacă în viaţa osului.
În perioada osteogenezei el participă la formarea de ţesut
osos; la adult are rol în nutriţia osului şi rol important în formarea
calusului în caz de fracturi, precum şi la repararea unor pierderi
limitate de substanţă osoasă.
Măduva oaselor (medulla ossium). Cavităţile substanţei
osoase spongioase, ca şi cavitatea medulară a oaselor lungi, sunt
umplute cu o substanţă moale, semifluidă, buretoasă, bogată în
elemente sangvine, numită măduvă osoasă.
Se deosebesc trei varietăţi de măduvă osoasă: roşie,
galbenă şi gelatinoasă.
Măduva roşie se găseşte mai ales la oasele de făt şi copil
iar la adult în vertebre, coaste şi stern. Conţine numeroase
capilare sangvine, elemente figurate ale sângelui şi are un
important rol hematopoietic.
Măduva galbenă se găseşte în cea mai mare parte a oaselor

17
adultului, are culoarea galbenă, datorită rezervelor de grăsime pe
care le conţine.
Măduva gelatinoasă se găseşte la bătrâni şi conţine multe
elemente figurate.
Dintre funcţiile măduvei osoase amintim:
- participă la edificarea ţesutului osos în perioada
osteogenezei;
- participă la procesele de reparare osoasă la adult;
- are rol hematopoietic;
- reprezintă una din rezervele de grăsime ale
organismului.

Vascularizaţia şi inervaţia oaselor

Pentru a putea răspunde numeroaselor funcţii, osul dispune
de o bogată vascularizaţie şi inervaţie.
Arterele. Oasele lungi primesc artere nutritive (diafizare) şi
periostale. În interiorul osului vasele celor două sisteme - nutritiv
şi periostal - se anastomozează.
Oasele late au două sisteme arteriale: nutritiv şi periostal.
Oasele scurte urmează numai artere periostale.
Venele urmează în general un traiect independent de cel al
arterelor. La oasele lungi arterele nutritive sunt însoţite de două
venule.
Limfaticele reprezintă o problemă incomplet elucidată. S-
au descris spaţii limfatice perivasculare, care ar avea valoarea
unor căi limfatice.
Nervii. În toate oasele s-au găsit elemente nervoase. Nervii
pătrund în găurile nutritive împreună cu arterele respective, sau
provin din periost. Nervii care merg cu arterele nutritive ajung în
cavitatea medulară unde formează un plex nervos. Nervii
periostali formează un plex bogat în receptori (proprioreceptori).
Osteogeneza este procesul prin care nasc şi se formează

18
oasele, adică dobândesc în mod progresiv forma şi dimensiunile
care le caracterizează.

Proprietăţile fizice ale oaselor

Principalele proprietăţi fizice ale oaselor sunt: rezistenţa şi
elasticitatea. Datorită acestor proprietăţi, oasele nu se rup atunci
când asupra lor acţionează forţe de presiune şi tracţiune. Aceste
forţe acţionează paralele cu axul longitudinal al osului,
perpendicular pe suprafaţa lui şi prin torsiune (helicoidal).
Astfel, craniul uman poate rezista la presiuni mari în
direcţia boltă - bază, fără a se rupe, micşorându-şi cel mult
înălţimea (diametrul bazilo-bregmatic), cu 7-8%. Un craniu poate
cădea de la o înălţime de 1-2 m pe ciment, fără a se sfărâma,
sărind ca o minge datorită elasticităţii sale.
Rezistenţa la presiune este foarte mare, fiind de 30 ori mai
mare pe mm² decât a cărămizii; de 2,5 ori mai mare decât a
granitului şi se apropie de cea a fierului.
Pentru a obţine sfărâmarea unui os trebuie să se acţioneze
asupra lui cu o forţă foarte mare. Boigey arată că pentru
sfărâmarea unei vertebre lombare sunt necesare 1000 kg, pentru
un femur 2000 kg, iar pentru o tibie 4100 kg.
În mod normal osul este solicitat în cadrul mişcărilor de
forţele mecanice cunoscute (compresiune, tracţiune, încovoiere,
torsiune, forfecare). Dar osul rezistă şi la încercări de tip consolă
sau de altă natură. Ele reprezintă deci, o construcţie rezistentă cu
caracteristici asemănătoare cu ale betonului armat.
Ţesutul osos rămâne însă un material biologic; una dintre
dovezi o constituie rapiditatea cu care rezistenţa lui mecanică
scade sau creşte în raport cu modificările factorilor externi.
Astfel, D. R. Carter şi W. C. Hayes (1976) au demonstrat că
densitatea osului, deci rezistenţa lui scade, nu numai în raport cu
forţa de încărcare ci şi cu creşterea temperaturii mediului
ambiant. Aceasta explică frecvenţa crescută a „fracturilor de
19
oboseală”, constatate la jucătorii de golf şi la tinerii recrutaţi care
execută marşuri prelungite pe timp călduros.

Compoziţia chimică a oaselor

În compoziţia osului intră 35% substanţe organice (oseină)
şi 65% substanţe minerale (fosfaţi, carbonaţi şi cantităţi foarte
mici de fluorură şi clorură de calciu).
Prin menţinerea osului în soluţie de 5% HCl, sărurile
minerale se dizolvă, osul se demineralizează, se „decalcifică”.
Osul se înmoaie, devine elastic, asemănător cu cauciucul. În
structura lui a rămas numai materia organică, care distrusă prin
calcinare dă friabilitate osului.
Proporţia celor două materiale principale din structura
oaselor variază de la un os la altul; unele oase care suportă
presiuni mai mari sunt mai bogate în săruri minerale.
De asemenea, proporţia variază cu vârsta:
- în copilărie oasele sunt foarte elastice, deoarece au
relativ puţine săruri minerale;
- procentul acestora creşte mult la bătrâneţe, când oasele
devin mult mai casabile decât în copilărie.

Studiul oaselor
La om, scheletul este format din 206 oase, dintre care
33-34 alcătuiesc coloana vertebrală, iar restul de 172-173 se
grupează în jurul acesteia.
Oasele situate pe linia mediană a corpului, ca sternul, sunt
nepereche însă ele se consideră a fi simetrice, fiind formate din
două jumătăţi, una dreaptă, alta stângă, la fel conformate.
Dimpotrivă, oasele membrelor sunt perechi, însă
asimetrice, pentru ca cele două jumătăţi ale lor nu sunt identic
conformate.
20
 Pentru ca un os să poată fi studiat şi descris izolat, în afara
organismului, el trebuie orientat în aşa fel încât poziţia lui să fie
aceeaşi cu cea pe care o are în organism.
Pentru orientarea unui os nepereche sunt necesare două
elemente anatomice, pe care le punem în raport cu două planuri
ale corpului, planuri care nu sunt opuse unul altuia.
În cazul orientării unui os-pereche sunt necesare trei
elemente anatomice, pe care trebuie să le aşezăm în trei planuri
ce nu se opun, al treilea plan fiind necesar pentru determinarea
osului din dreapta sau din stânga.

Regenerarea oaselor
Asemenea celorlalte organe, şi oasele sunt în permanentă
schimbare, se uzează şi se regenerează. Sub efectul forţelor care
acţionează asupra oaselor, de la naştere până la moarte, se
realizează dizolvarea ţesutului vechi şi formarea ţesutului osos
nou.
Aceasta înseamnă că, în primul rând, se transformă oasele
regiunii corporale puternic solicitate. Dacă cineva se mişcă puţin
pe o perioadă mai lungă de timp, de exemplu din cauza unei boli,
oasele lui vor fi mai slabe
Oasele pot fi comprimate şi nu sunt atât de fragile: se pot
îndoi puţin şi pot amortiza energia unor lovituri mai mici sau
zguduituri. Când sărim, asupra oaselor noastre acţionează forţe
extrem de mari.
Femurul rezistă la o presiune atât de mare, ca şi când pe
fiecare centimetru pătrat s-ar distribui greutatea unui hipopotam.
Însă în anumite situaţii, osul se poate fisura sau rupe cu uşurinţă
rezultănd fracturile.

21
 Vindecarea oaselor
Medicul repune fără întârziere osul fracturat, deoarece
imediat după accidentare încep procesele de vindecare. La
început se formează un hematom mare între capetele osoase
fracturate, apoi substanţele minerale sunt îndepărtate de la nivelul
fracturii prin intermediul sângelui. Între timp, cheagul de sânge
este împânzit de o reţea fibroasă, care va prinde capetele
fracturate. Aproximativ în trei săptămâni ia naştere acea
formaţiune osoasă bogată în calciu, care va uni din nou capetele
osoase fracturate. Această formaţiune numită calus, se transformă
treptat în ţesut osos adevărat. În următoarele luni şi ani se
netezesc proeminenţele sau muchiile eventual rămase la nivelul
fracturii, osul fiind ca înainte de fractură.

22
 CURS. 3. Oasele capului. Oasele coloanei vertebrale

Oasele capului
Sunt în număr de 22 împărţite în două regiuni: oasele
cutiei craniene (neurocraniul), în care este adăpostit creierul şi
oasele feţei (viscerocraniul), în care sunt adăpostite unele organe
de simţ şi segmentele iniţiale ale aparatului respirator şi digestiv.
Oasele craniului (ossa cranii). Oasele neurocraniului sunt
în număr de 8, formează calvaria şi baza craniului. Patru dintre
oase sunt nepereche: frontal, occipital, etmoid, sfetnoid şi două
pereche: parietal şi temporal.

Craniul uman - vedere anterioară

23
 Oasele craniului uman - vedere laterală

1. Osul frontal (os frontale) este un os median şi

nepereche, situat în partea anterioară a craniului, care ia parte la
formarea cavităţilor nazale şi a orbitelor. Frontalul este format
dintr-o porţiune verticală sau solzoasă şi o porţiune orizontală a
formată, la rândul ei, de o porţiune nazală şi de două porţiuni
orbitale.
2. Osul occipital (os occipitale) este os nepereche şi
median, situat în partea posterioară şi inferioară a neurocraniului.
Prezintă o gaură mare, numită gaura occipitală, în jurul căreia se
grupează părţile constitutive ale osului.
3. Osul etmoid (os ethmoidale) este un os complex,
nepereche şi median situat în scobitura etmoidală a frontalului.
24
Are forma unei balanţe, care ia parte la formarea bazei craniului,
a cavităţilor nazale şi a orbitelor.
4. Osul sfetnoid (os sphenoidale) este un os median şi
nepereche situat la baza craniului. El a fost comparat cu o viespe
în zbor şi de aceea i se descrie un corp şi trei perechi de
prelungiri numite aripi.
5. Osul parietal (os parietale) este un os pereche, situat
între frontal şi occipital. Are formă patrulateră, prezentând de
studiat două feţe, patru margini şi patru unghiuri.
6. Osul temporal (os temporale) este un os pereche,
neregulat, situat pe laturile scheletului capului, între occipital,
parietal şi sfetnoid.
Oasele viscerocraniului (ossa faciei). Oasele feţei sau ale
viscerocraniului sunt în număr de 14, şase pereche: zigomatic,
palatin, maxilar, lacrimal, nazal şi cornetul nazal şi două
nepereche: mandibula şi vomerul.
1. Osul zigomatic (os zygomaticum) este un os lat şi
pereche, situat pe partea laterală a feţei unde formează pomeţii.
2. Osul palatin (os palatinum) este un os pereche, situat în
porţiunea posterioară a feţei. Are o formă caracteristică, fiind
alcătuit dintr-o lamă orizontală şi o lamă verticală sau
perpendiculară, unite între ele în unghi drept.
3. Maxila (maxilla) este un os pereche şi neregulat, situat
în centrul feţei. Împrejurul maxilei se grupează celelalte oase ale
maxilarului superior; ea intră în constituţia palatului osos,
cavităţii bucale, cavităţii nazale şi orbitei. Fiecare maxilă este
formată în realitate din două oase care s-au sudat în timpul
dezvoltării: maxila propriu-zisă şi osul incisiv.
4. Osul lacrimal (os lacrimale) este un os pereche, de
forma unei mici lame osoase, patrulatere, situat pe peretele
medial al orbitei.
25
 5. Osul nazal (os nasale) este un os mic, pereche, de formă
patrulateră, care ia parte la constituirea scheletului nasului.
6. Cornetul nazal inferior (concha nasalis inferior) este un
os pereche, de forma unei lamele răsucite ca un cornet de hârtie,
de aici şi numele de cornet sau conchă. Este situat în cavitatea
nazală, sub concha mijlocie a etmoidului.
7. Mandibula (mandibula) este un os median şi nepereche
care constituie singură maxilarul inferior. Mandibula prezintă un
corp şi două ramuri.
8. Vomerul (vomer) este un os nepereche şi median, care ia
parte la formarea septului nazal. Are forma unui fier de plug şi
prezintă de studiat două feţe şi patru margini.
Coloana vertebrală. Coloana vertebrală reprezintă unul
dintre principalele segmente ale aparatului locomotor, fiind
alcătuită din piese osoase unite între ele prin ligamente şi
articulate cranial cu extremitatea cefalică, anterior cu cele 12
perechi de coaste şi caudal (inferior) cu oasele coxale.
Segment complex, de o mare importanţă funcţională,
coloana vertebrală - aşa după cum arăta sinteza statistică a lui
Reinberg - este alcătuită din 33-34 segmente osoase, 344 de
suprafeţe articulare, 24 de discuri intervertebrale şi 365 de
ligamente cu 730 de puncte de inserţie.
Coloana vertebrală se împarte în cinci regiuni, fiecare
dintre ele alcătuită dintr-un număr fix de vertebre:
- regiunea cervicală - 7 vertebre
- regiunea toracală - 12 vertebre
- regiunea lombară - 5 vertebre
- regiunea sacrală - 5 vertebre
- regiunea coccigiană - 4-5 vertebre.
Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici
26
morfofuncţionale legate de îndeplinirea celor două funcţii
importante ale coloanei vertebrale: funcţia de a suporta greutatea
capului, trunchiului şi a membrelor superioare şi funcţia de a
asigura o mobilitate suficientă.
Suprafeţele de sprijin ale corpilor vertebrali cresc de la o
vertebră la alta, forma lor fiind determinată de solicitările
dinamice.
În regiunea cervicală şi lombară, diametrul transversal al
corpilor vertebrali este proporţional mai mare decât cel antero-
posterior, ceea ce explică o mai mare mobilitate a acestor regiuni
în mişcările de flexie şi extensie.
Vertebrele cervicale au corpul alungit transversal, canalul
vertebral este mare şi triunghiular, apofizele spinoase scurte şi
puţin înclinate iar cele transversale prezintă la baza lor un orificiu
pentru artera vertebrală.
Prima vertebră cervicală (C1) - atlasul - este alcătuită din
doua mase laterale, unite între ele printr-un arc anterior şi unul
posterior. Pe fata superioară a maselor laterale, se găseşte câte o
cavitate glenoidă pentru articularea cu condilii occipitalului iar pe
cea inferioară se găseşte câte o faţetă articulară pentru apofizele
articulare ale celei de-a două vertebre cervicale. Atât pe arcul
anterior cât şi pe cel posterior se găsesc doi tuberculi (anterior şi
posterior).
A doua vertebră cervicală (C2) - axisul - se caracterizează
prin corpul alungit transversal, ce prezintă pe faţa superioară o
apofiză odontoidă de 12-16 mm înălţime şi reprezintă un pivot
cilindric în jurul căruia se roteşte atlasul, în mişcările de rotaţie
ale capului.
A şasea vertebră cervicală (C6) prezintă tuberculul anterior

27
al procesului transvers mai proeminent şi care este cunoscut sub
numele de “tuberculul Chassaignac sau tuberculul carotidian”.
A şaptea vertebră cervicală (C7) are o apofiză spinoasă
foarte lungă, de unde şi denumirea de vertebră proeminentă.
Apofizele transverse ale vertebrelor de la C2 la C7 servesc
nu numai pentru inserţia muşchilor, ci şi pentru a stabiliza
coloana, printr-un mecanism de “zăvorâre”.
Sub ele se întind apofizele articulare, care sunt orientate,
faţă de cele transverse sub un unghi de 50-90° (unghiul
transverso-articular - C. Veleanu), în care pătrund apofizele
articulare superioare ale vertebrelor subiacente.
În mişcarea de extensie, înclinare laterală şi rotaţie a
vârfurilor apofizelor articulare ale vertebrelor subiacente, acestea
se blochează în apofizele transverse ale vertebrelor supraiacente.

28
Prima vertebră cervicală - atlas - vedere superioară

29
A II-a vertebră cervicală - axis - vedere anterioară

A II-a vertebră cervicală - axis - vedere laterală

30
Vertebra cervicală II, vedere anterioară

31
 Vertebra patru cervicală - vedere superioară

Vertebra cervicală VI - vedere superioară

Vertebrele toracale au corpul rotund, canalul vertebral

îngust şi circular, apofizele spinoase mult înclinate înapoi.
Apofizele transverse prezintă la vârful lor, pe faţa anterioară, o
faţetă articulară pentru tuberozitatea coastei corespunzătoare.

32
 Vertebra toracică VIII - vedere laterală

Vertebra toracică XII - vedere laterală

Vertebrele lombare sunt cele mai voluminoase, au corpul

uşor lăţit transversal, apofizele spinoase dispuse orizontal, iar
cele transverse atrofiate.
Văzut din profil, corpul vertebrelor lombare este mai înalt
în partea lui anterioară decât în cea posterioară.

33
 Vertebra lombară III - vedere superioară
Vertebrele sacrale sunt osificate între ele formând un
singur os numit sacru, os nepereche situat median în continuarea
coloanei vertebrale lombare, cu care formează un unghi numit
promontoriu.

34
Osul sacru - faţa pelvină (anterioară)

35
 Osul sacru - faţa dorsală

Osul sacru - vedere laterală

36
 Vertebrele coccigiene prin osificare formează un os, situat
in continuarea sacrului şi reprezintă omologul scheletului cozii de
maimuţă de la mamifere.

Coloana vertebrală în întregime

Dimensiunile coloanei vertebrale sunt în medie de 73 cm
la bărbat şi 63 cm la femeie, reprezentând astfel aproximativ 40%
din lungimea totală a corpului.
Lăţimea maximă a coloanei este la baza sacrului, unde
măsoară 11 cm; de aici merg descrescând în sus şi în jos.
Curburile coloanei. Coloana vertebrală nu este rectilinie,
prezentând două feluri de curburi: în plan sagital şi în plan
frontal. Curburile în plan sagital sunt orientate fie cu convexitatea
anterior (înainte), când se numesc lordoze, fie cu convexitatea
posterior (înapoi) şi se numesc cifoze. Curburile sagitale sunt
dobândite în cursul vieţii şi sunt în număr de patru:
- curbura cervicală cu convexitatea înainte;
- curbura toracală cu convexitatea înapoi;
- curbura lombară cu convexitatea înainte;
- curbura sacro-coccigiană cu convexitatea
înapoi.

37
Coloana vertebrală: A - vedere laterală; B - vedere
anterioară; C - vedere posterioară

Curburile în plan frontal sunt mai puţin pronunţate decât

38
cele în plan sagital, în mod obişnuit întâlnim:
- curbura cervicală cu convexitatea la
stânga;
- curbura toracală cu convexitatea la
dreapta;
- curbura lombară cu convexitatea la stânga.
Conformaţia exterioară a coloanei vertebrale. Coloana
vertebrală în totalitatea ei prezintă o faţă anterioară, una
posterioară şi două feţe laterale.
1. Faţa anterioară este formată de o coloană cilindrică
rezultată din suprapunerea corpilor vertebrali.
2. Faţa posterioară prezintă pe linia mediană procese
spinoase, care formează împreună coasta spinală.
Procesele spinoase se pot explora cu uşurinţă mai ales în
timpul flectării trunchiului.
3. Feţele laterale prezintă: vârful proceselor transversale,
pediculii vertebrali, găurile intervertebrale, şi porţiunile
laterale ale corpilor vertebrali.
Canalul vertebral (canalis vertebralis) este format prin
suprapunerea găurilor vertebrale. Canalul vertebral se continuă în
sus cu cavitatea neurocraniului, iar în jos se deschide prin hiatul
sacral. Canalul vertebral urmăreşte toate inflexiunile coloanei
vertebrale.
Diametrele canalului vertebral variază astfel: sunt mai mari
în regiunea cervicală şi lombară în raport cu mobilitatea mai
mare a coloanei în aceste regiuni, în timp ce în regiunea toracală
diametrele sunt mai mici datorită mobilităţii mai scăzute a
coloanei.
Importanţa funcţională a coloanei vertebrale. Coloana
vertebrală caracterizează vertebrele şi îndeplineşte trei roluri
majore:
39
 1. Protecţia măduvei. În canalul vertebral se găseşte
măduva spinării învelită în meninge, astfel încât este evident
rolul protector al coloanei vertebrale, formată anterior de către
corpii vertebrali, iar posterior de arcurile vertebrale suprapuse. În
unele cazuri, fracturile coloanei vertebrale pot interesa măduva
şi/sau meningele.
2. Rolul static. În staţiunea verticală (ortostatism), coloana
vertebrală reprezintă un ax solid ce susţine capul, trunchiul şi
membrele superioare; ea transmite apoi greutatea la pelvis şi la
membrele inferioare. Marea dezvoltare a vertebrelor lombare se
explică astfel prin greutatea mare pe care trebuie să o susţină.
Curburile sagitale ale coloanei vertebrale au ca rezultat
mărirea rezistenţei.
Coloana vertebrală poate prezenta şi curburi patologice, ca
urmare a exagerării curburilor normale.
Curburile patologice ale coloanei vertebrale pot fi ereditare
sau dobândite şi sunt:
- cifoza, caracterizată prin accentuarea
convexităţii anterioare;
- scolioza, reprezentând accentuarea
curburilor în plan frontal.
3. Rolul biomecanic. Coloana vertebrală este antrenată în
mişcări ample şi numeroase, graţie cărora corpul are o mare
mobilitate.

40
 CURS. 4. Oasele centurii membrului superior. Oasele
membrului superior liber

Centura membrului superior (cingulum membri

superioris)
Centura formează scheletul umărului şi asigură legătura
dintre oasele membrului superior liber şi toracele osos. Ea este
constituită din două oase: clavicula şi scapula (omoplatul).
Clavicula (clavicula). Este un os lung şi pereche situat la
limita dintre torace şi gât, orientată transversal între manubriul
sternal şi acromionul scapulei. Clavicula prezintă două curburi
inegale, care îi dau forma literei S culcat; una este medială, cu
concavitatea posterior şi alta laterală, cu concavitatea anterior.
Osul poate fi explorat prin palpare pe aproape toată suprafaţa lui,
fiind astfel un reper important pentru delimitarea unor regiuni ale
corpului şi pentru localizarea eventualelor afecţiuni. Prezintă
două feţe, două margini şi două extremităţi.

Faţa superioară este netedă în porţiunea ei mijlocie şi se

41
poate palpa sub piele. La cele două extremităţi faţa superioară
este rugoasă şi dă inserţii musculare. Rugozităţile din partea
medială dau inserţii muşchiului sternocleidomastoidian, iar în
partea laterală, muşchilor deltoid şi trapez.
Faţa inferioară corespunde primei coaste, prezintă în
partea ei mijlocie gaura nutritivă şi şanţul subclavicular, pe care
se inseră muşchiul subclavicular. Medial de şanţ se găseşte
impresiunea ligamentului costoclavicular, pe care se inseră
ligamentul cu acelaşi nume.
Marginea anterioară este concavă în treimea laterală, unde
dă inserţii muşchiul deltoid şi convexă în treimea medială unde
dă inserţii muşchiul pectoral mare.
Marginea posterioară este concav-convexă în sens invers
marginii anterioare. În porţiunea laterală a ei se inseră muşchiul
trapez, în cea mijlocie dă inserţii muşchiul omohioidian şi
muşchii scaleni.
Extremitatea medială sau sternală (extremitas sternalis)
este voluminoasă, prezintă o faţă sternală, destinată articulării cu
manubriul sternal.
Extremitatea laterală sau acromială (extremitas
acromialis) este turtită, prezintă o faţă acromială destinată
articulării cu acromionul scapulei.
Scapula (scapula). Scapula sau omoplatul este un os lat de
formă triunghiulară, situat în partea posterioară a toracelui şi se
întinde între primul spaţiu intercostal şi coasta a VIII-a. Osul
prezintă două feţe, trei margini şi trei unghiuri.
Faţa dorsală (facies dorsalis) priveşte posterior şi lateral,
de pe ea se desprinde transversal o puternică lamă osoasă, numită
spină.
1. Spina scapulei (spina scapulae) împarte scapula în două
părţi: una supraspinoasă, alta infraspinoasă. Spina se continuă în
42
porţiunea ei laterală, cu o prelungire liberă, neaderentă la faţa
dorsală a scapulei numită acromion, are formă triunghiulară,
prezentând o faţă superioară şi alta inferioară.
2. Acromionul (acromion) este o proeminenţă turtită de sus
în jos şi palpabilă sub piele, prezintă o faţă articulară a
acromionului, pentru articularea cu extremitatea laterală a
claviculei. La unirea acromionului cu buza inferioară a spinei
scapulei se formează unghiul acromionului.
3. Fosa supraspinoasă (fossa supraspinata) dă inserţii
pentru muşchiul supraspinos.
4. Fosa infraspinoasă sau infraspinoasă (fossa
infraspinata) dă inserţii pentru mai mulţi muşchi: subspinos,
rotund mare, rotund mic.

43
 Faţa costală sau anterioră (facies costalis) prezintă o
concavitate, fosa subscapulară, străbătută de creste oblice, unde
se inseră muşchiul subscapular şi muşchiul dinţat anterior.
Marginea superioară (margo superior) este subţire şi
prezintă scobitura sau incizura scapulei.
Marginea medială (margo medialis) poate fi explorată sub
piele, este orientată spre coloana vertebrală. Pe ea se inseră
numeroşi muşchi dintre care amintim romboidul.
Marginea laterală (margo lateralis) este orientată spre
axilă şi se poate explora parţial.
Unghiul inferior (angulus inferior) este ascuţit şi uşor de
explorat sub piele.
Unghiul superior (angulus superior) este uşor rotunjit, pe
el se inseră muşchiul ridicător al scapulei.
Unghiul lateral (angulus lateralis) este cel mai voluminos
şi prezintă de studiat două elemente:
1. Cavitatea glenoidală (cavitas glenoidalis) este legată de
restul scapulei printr-o porţiune mai îngustă, numit gâtul sau
colul scapulei.
Cavitatea este puţin profundă şi se prezintă ca un oval. La
cele două extremităţi ale cavităţii se găsesc rugozităţi: cea
inferioară este tuberculul subglenoidian sau infraglenoidian,
pentru inserţia muşchiului triceps, iar cea superioară este
tuberculul supraglenoidian, pe care se inseră muşchiul biceps
brahial.
2. Procesul coracoidian (processus coracoideus) este o
prelungire recurbată, a cărei bază reprezintă spaţiul dintre
cavitatea glenoidală şi scobitura scapulei.

Scheletul membrului superior liber

Membrului superior i se descriu trei regiuni: braţ, antebraţ
şi mână.
Scheletul braţului este alcătuit din humerus; al antebraţului
44
din două oase: radius şi ulnă; scheletul mâinii este împărţit în trei
regiuni: carp, metacarp şi falange.
 Scheletul braţului
Humerusul (humerus) alcătuieşte singur scheletul
braţului, este os lung, pereche, căruia i se descriu: două epifize
(extremităţi), una distală, alta proximală şi o diafiză sau corp.
Extremitatea sau epifiza proximală (superioară) este unită
cu corpul prin colul chirurgical al osului; numit astfel deoarece
cele mai frecvente fracturi ale osului au loc la acest nivel.
Epifizei i se descriu mai multe elemente:
1. Capul humerusului este o suprafaţă netedă, articulată,
reprezentând o treime dintr-o sferă; priveşte medial în sus şi
puţin posterior iar axul său formează cu diafiza un unghi de 130°.
2. Colul anatomic este un şanţ circular, care desparte capul
de restul epifizei.
3. Tuberculul mare este situat pe partea laterală a capului,
prezintă trei feţişoare pentru inserţii musculare.
4. Tuberculul mic se află pe partea anterioară a epifizei, pe
el se inseră muşchiul subscapular.
5. Şanţul intertubercular sau culisa bicipitală este aşezat
vertical, între cei doi tuberculi, pleacă de pe faţa anterioară a
epifizei şi se termină pe faţa anteromedială a diafizei. Prin el
alunecă tendonul capului lung al muşchiului biceps brahial.
Extremitatea sau epifiza distală (inferioară) este turtită şi
recurbată dinapoi înainte, astfel că diametrul transversal este mai
mare decât cel antero-posterior. Epifiza distală prezintă un condil
şi doi epicondili.
Diafiza sau corpul humerusului este aproape cilindric în
porţiunea superioară, prismatic triunghiular în cea inferioară.
Prezintă trei feţe şi trei margini:
Faţa anterolaterală - prezintă ceva mai sus de mijlocul ei

45
o rugozitate în formă de V, numita tuberozitatea deltoidiană.
Faţa anteromedială prezintă: gaura nutritivă a osului,
şanţul intertubercular, o suprafaţă rugoasă pentru inserţia
muşchiului coracobrahial.
Faţa posterioară este străbătută oblic de şanţul nervului
radial.
Marginea anterioară este bine pronunţată.
Marginea laterală şi marginea medială sunt adevărate
creste în jumătatea lor inferioară, dar mai puţin conturate în
partea lor superioară.

 Scheletul antebraţului este alcătuit din două oase dispuse

paralel: radius şi cubitus.
Radius este un os lung pereche situat pe partea laterală a
antebraţului în dreptul policelui (degetul mare). Prezintă un corp
şi două epifize.
Corpul (diafiza) este prismatic triunghiular şi are trei feţe
şi trei margini.
Extremitatea sau epifiza superioară este compusă din trei
elemente: capul, colul şi tuberozitatea radiusului.
Extremitatea sau epifiza inferioară are aspectul unei
piramide trunchiate care prezintă 4 feţe şi o bază.
Cubitus (ulnă) este un os lung pereche situat în partea
medială a antebraţului, în prelungirea degetului mic. Prezintă un
corp (diafiză) şi două extremităţi.
Diafiza este puţin concavă şi prezintă trei feţe şi trei
margini.
Faţa anterioară prezintă gaura nutritivă a osului.
Faţa posterioară este străbătută în treimea superioară de o
linie oblică în jos şi medial.
Faţa medială este largă în porţiunea superioară şi îngustă
46
în partea inferioară.
Marginea anterioară este bine pronunţată; începe de la
procesul coronoidian şi se termină la cel stiloidian.
Marginea posterioară este proeminentă sub piele.
Marginea laterală sau interosoasă dă inserţie membranei
interosoase ce uneşte corpurile celor două oase ale antebraţului.
Extremitatea sau epifiza superioară este formată din două
proeminenţe osoase: una verticală, numită olecran şi alta
orizontală numită procesul coronoidian.
Extremitatea sau epifiza inferioară prezintă două
formaţiuni: capul şi procesul stiloidian, care se pot palpa uşor sub
piele. Capul are aspectul unui cilindru care prezintă lateral o
suprafaţă articulară pentru incizura ulnară a radiusului. Procesul
stiloidian este situat pe partea medială a capului.

 Scheletul mâinii este alcătuit din 27 oase dispuse pe trei

grupe: carp, metacarp şi falange.
Carpul este alcătuit din opt oase dispuse pe două rânduri.
În rândul proximal se află 4 oase: scafoid, semilunar, piramidal,
pisiform, iar în rândul distal se găsesc 4 oase: trapez, trapezoid,
osul mare şi osul cu cârlig.
Metacarpul constituie scheletul palmei si este alcătuit din
5 oase metacarpiene.
Falangele (oasele degetelor) sunt în număr de 14 pentru
fiecare mână, fiecare deget este alcătuit din 3 falange cu excepţia
policelui care are doar 2 falange.

47
 CURS. 5. Toracele osos

Toracele osos este o cavitate formată de coloana toracală,

coastele cu cartilajele costale şi sternul. În toracele osos sunt
adăpostite organe de importanţă vitală: inima, plămânii, vasele mari.
Sternul este un os median şi nepereche, situat în partea
anterioară a toracelui. Este un os lung şi turtit, compus din trei
piese: una superioară, numită manubriu sternal, una mijlocie
numită corp iar alta inferioară, numită apendice xifoidian. Sternul
are o direcţie oblică de sus în jos şi dinapoi înainte. Această
oblicitate este mai accentuată la bărbaţi decât la femei. Sternul
prezintă două feţe: anterioară şi posterioară, două margini
laterale, un vârf şi o bază.
Faţa anterioară este convexă. La unirea manubriului cu
corpul se formează o proeminenţă numită unghiul sternal al lui
Louis, care serveşte la recuperarea coastei a doua. Mai jos pe faţa
anterioară a sternului prezintă 3-4 linii transversale.
Faţa posterioară este concavă şi prezintă aceleaşi linii
transversale ca şi faţa anterioară.
Marginile laterale prezintă câte şapte scobituri costale, în
care pătrund capetele primelor şapte cartilaje costale.
Baza prezintă pe linia mediană scobitura jugulară, pe
laturile căreia se găseşte câte o incizură claviculară, care serveşte
pentru articularea sternului cu clavicula.
Vârful este format de apendicele xifoidian şi este
cartilaginos, iar cu înaintarea în vârstă se osifică.
Coastele sunt arcuri ce se desprind de pe coloana
vertebrală şi se îndreaptă către stern. Coastele se numerotează de
sus în jos de la coasta I la coasta XII. După raportul lor cu sternul
coastele se împart în trei grupe: coaste adevărate, false şi flotante.
Coastele adevărate ajung până la stern şi sunt reprezentate
48
de primele şapte perechi.
Coastele false nu ajung până la stern şi sunt reprezentate
de coastele VIII, IX şi X, care se articulează cu sternul prin
intermediul cartilajelor costale.
Coastele flotante reprezentate de ultimele două perechi, XI
şi XII care nu sunt articulate cu sternul ci rămân libere în
cavitatea abdominală. Fiecare coastă este formată din două părţi:
coasta osoasă şi cartilajul costal.
Coasta osoasă. Coastele sunt oase lungi şi arcuate a căror
lungime creşte de sus în jos, de la coasta I până la coasta VII,
apoi descreşte până la coasta XII. După ce se desprind de pe
coloana toracică, se îndreaptă lateral şi înapoi, apoi cotesc brusc,
formând unghiul costal. De la acest unghi, coastele se îndreaptă
înainte medial şi în jos, iar înainte de a ajunge la cartilajul costal
îşi schimbă din nou traiectul şi se îndreaptă medial. Coastei
osoase i se descriu un corp şi două extremităţi. Corpul coastei
prezintă o faţă laterală convexă, o faţă medială concavă, o
margine superioară şi una inferioară.
Extremitatea anterioară este scobită aici pătrunzând
cartilajul costal.
Extremitatea posterioară prezintă trei elemente anatomice:
- capul se articulează cu feţişoarele articulare de pe
corpii vertebrali,
- gâtul sau colul este o porţiune îngustă situată
între corp şi tubercul,
- tuberculul se articulează cu procesul transversar
al vertebrei corespunzătoare.
Cartilajul costal. Este situat în continuarea coastei osoase.
Primele şapte perechi de cartilaje aparţin coastelor adevărate şi
unesc aceste coaste cu sternul.

Toracele în întregime
Are forma unui trunchi de con; dimensiunile variază în
49
funcţie de vârstă, sex, constituţie, ocupaţie şi anumite stări
patologice.
La femeie toracele este mai scurt şi are diametrul
transversal mai mic decât la bărbaţi.
Coastele se pot fractura când traumatismul depăşeşte limita
lor de elasticitate şi de rezistenţă. Uneori fracturile se pot
complica cu leziuni ale organelor interne.
Toracele osos prezintă: o suprafaţă exterioară, una
interioară, un orificiu superior (vârful), unul inferior (baza).
Suprafaţa exterioară este divizată în 4 feţe:
- faţa anterioară unde găsim sternul, cartilajele
costale,
- faţa posterioară pe care se află procesele spinoase
şi transverse ale vertebrelor, extremitatea
posterioară a coastelor,
- feţele laterale, convexe sunt alcătuite din corpul
coastelor şi spaţiile intercostale.
Suprafaţa interioară divizată tot în 4 feţe.
Vârful sau orificiul superior are formă ovală şi este situat
în plan oblic dinapoi înainte şi de sus în jos. Prin el trec organele
de la gât la torace şi invers (trahee, esofag, vase de sânge, nervi).
Baza are diametre mari şi este formată astfel: anterior de
apendicele xifoidian, posterior corpul vertebrei T12, lateral coasta
XII, vârful coastei XI şi cartilajul coastelor X, IX, VIII , VII.
Lateral baza toracelui descinde mai mult, anterior baza prezintă o
scobitură triunghiulară, numită unghiul substernal, iar posterior
se formează de fiecare parte a coloanei vertebrale câte o scobitură
costovertebrală sau renală cuprinsă între coasta XII şi vertebra
T12.

50
 CURS. 6. Centura membrului inferior (oasele
bazinului). Oasele membrului inferior liber (pelvin)

Oasele bazinului
Coxalul este un os lat, voluminos şi neregulat, torsionat ca
o elice. Este alcătuit din 3 piese: ilionul, ischionul (care se
sudează definitiv între 12-18 ani) şi pubele.
Ilionul formează porţiunea superioară a osului si
reprezintă mai mult de jumătate din coxal. Ilionul prezintă un
corp care participă la formarea acetabulului şi o porţiune
superioară turtită comparată cu o aripă.
Ischionul cuprinde porţiunea posterioară şi inferioară şi
are un corp şi o ramură. Corpul participă la formarea
acetabulului, constituind porţiunea postero-inferioară a cavităţii.
Corpul se continuă cu o ramură, care se îndreaptă anterior. Între
corp şi ramură se află tuberozitatea ischiadică.
Pubele reprezintă porţiunea antero-inferioară a osului,
prezintă un corp şi două ramuri. Corpul participă la formarea
porţiunii anteroinferioară a acetabulului. El se uneşte cu ilionul, iar
la locul de unire se află eminenţa iliopectinee. De la corp pleacă
înainte ramura superioară, apoi coteşte în unghi ascuţit (unghiul
pubelui) şi se continuă cu ramura descendentă sau inferioară.
Coxalul în totalitate prezintă: două feţe, patru margini şi
patru unghiuri.
Faţa laterală prezintă în partea ei mijlocie o cavitate mare
numită acetabul iar sub el se găseşte un orificiu mare numit gaura
obturată.
1. Acetabulul este o cavitate profundă, emisferică care
serveşte la articulaţia cu femurul. Circumferinţa este proeminentă
şi ascuţită şi se numeşte sprânceana acetabulului.
2. Gaura obturată este limitată în cea mai mare parte
51
printr-o margine ascuţită ca o creastă, afară de porţiunea
superioară unde creasta este înlocuită cu un şanţ, numit şanţul
obturator.
3. Suprafaţa gluteală a osului iliac este uşor escavată în
porţiunea mijlocie , pe ea se găseşte gaura nutritivă a osului.
Faţa medială este străbătută de linia arcuită, îndreptată
oblic de sus în jos şi dinapoi înainte. Această linie împarte faţa
medială în două porţiuni.
1. Fosa iliacă situată superior, are formă escavată.
2. Sub linia arcuată se găsesc:
a. suprafaţa sacropelviană;
b. suprafaţa articulară care corespunde acetabulului;
c. gaura obturată.
Marginea anterioară este formată dintr-o porţiune
verticală care aparţine ilionului şi una orizontală care corespunde
pubelui. Această margine este neregulată şi prezintă: spina iliacă
antero-superioară, spina iliacă antero-inferioară, eminenţa
iliopubiană, suprafaţa pectineală, tuberculul pubian, creasta
pubelui.
Marginea posterioară este neregulată şi are direcţie
aproape verticală. Marginea este formată de ilion şi ischion şi
prezintă: spina iliacă postero-superioară, spina iliacă postero-
inferioară, incizura şi spina ischiadică, tuberozitatea ischiadică.
Marginea superioară sau creasta iliacă se întinde de la
spina iliacă antero-superioară la cea postero-superioară.
Marginea corespunde în totalitate osului iliac. Creasta iliacă este
cea mai groasă dintre cele patru margini ale coxalului şi are
forma literei S culcat.
Marginea inferioară se întinde între tuberozitatea
ischiadică şi unghiul pubelui. La alcătuirea ei iau parte ramura
ischionului şi unghiul pubelui.
52
 Unghiurile sunt: unghiul antero-superior este reprezentat
de spina iliacă antero-superioară, unghiul postero-superior,
reprezentat de spina iliacă, unghiul antero-inferior, unghiul
postero-inferior.
Pelvisul osos sau bazinul este format de cele 2 oase
coxale, sacrul şi coccisul. Are forma unui trunchi de con, cu baza
mare sus şi baza mică în jos.
Pelvisul prezintă: o circumferinţă superioară (baza mare) şi
alta inferioară (baza mică).
Baza mare este formată de baza sacrului, creasta iliacă,
marginea anterioară a coxalului, marginea superioară a simfizei
pubiene. Diametrele care interesează această regiune sunt:
diametrul biiliac superior, aprox. 25 cm, diametrul transversal
maxim, măsoară aprox. 29 cm.
Suprafaţa exterioară prezintă elementele anatomice de pe
feţele laterale ale celor două coxale şi de pe feţele dorsale ale
sacrului şi coccigelui.
Suprafaţa interioară se caracterizează prin relief osos
circular numit linia terminală, delimitând suprafaţa superioară a
pelvisului.
Baza mică este formată: anterior de marginea inferioară a
simfizei pubiene, posterior, de vârful coccigelui, lateral, de cele
două tuberozităţi ischiadice.

Scheletul membrului inferior liber

Membrul inferior prezintă trei regiuni: coapsă, gambă şi
picior.
Oasele coapsei. Coapsa este alcătuită din 2 oase: femurul
şi patela (rotula).
Femurul este cel mai lung os din corp şi pereche care
formează singur scheletul coapsei. Prezintă un corp (diafiză) şi
53
două extremităţi (epifize).
Diafiza prezintă o uşoară curbură cu concavitatea
posterior, este prismatic triunghiular şi prezintă trei feţe şi trei
margini - faţa anterioară, convexă şi netedă, faţa laterală, faţa
medială.
Marginile medială şi laterală sunt puţin pronunţate.
Marginea posterioară este rugoasă, groasă, proeminentă şi
se numeşte linia aspră. Linia aspră prezintă o buză laterală şi una
medială. În porţiunea superioară linia aspră se trifurcă dând: o
ramură laterală, tuberozitatea gluteală, o ramură medială, o
ramură mijlocie.
Epifiza superioară (proximală) prezintă capul, colul şi
două tuberozităţi, numite marele şi micul trohanter.
Capul este articular şi reprezintă ⅔ dintr-o sferă; prezintă
foseta capului pentru inserţia ligamentului capului femural.
Colul este o coloană osoasă puternică, turtită antero-
posterior, care uneşte capul cu restul osului. Este oblic de sus în
jos şi mediolateral şi formează cu diafiza unghiul de înclinaţie
care măsoară 125 - 130°.
Trohanterul mare este o proeminenţă patrulateră ce
continuă în sus corpul femurului. Pe faţa lui medială se găseşte
fosa trohanterică. Trohanterul mare se palpează cu uşurinţă pe
faţa laterală a coapsei.
Trohanterul mic este o proeminenţă mamelonată, situată la
partea postero-inferioară a colului. Trohanterul mare şi mic sunt
uniţi prin linia intertrohanteriană.
Epifiza inferioară (distală) este un masiv voluminos mai
întins în sens transversal decât antero-posterior. Este formată din
2 proeminenţe articulare puternice, numite condili.
Faţa patelară are forma unei trohlei.
Condilii sunt în număr de doi, unul medial şi altul lateral,
54
care diverg antero-posterior, delimitând astfel fosa inter-
condiliană.
Feţele articulare continuă înapoi cele două povârnişuri ale
feţei patelare şi descriu o curbă antero-posterioară.
Feţele cutanate sunt accidentate şi prezintă câte o
proeminenţă numită epicondili. Unul lateral, altul medial. Feţele
intercondiliene se privesc între ele şi delimitează fosa
intercondiliană.
Patela (rotula) este un os scurt, turtit şi pereche, are formă
triunghiulară prezentând: o bază, un vârf, două feţe şi două
margini.
Baza priveşte în sus, iar vârful în jos.
Faţa posterioară (articulară) este destinată articulaţiei cu
femurul, iar faţa anterioară este rugoasă şi convexă.
Marginile sunt în număr de două: una laterală, alta
medială.
Oasele gambei. Sunt în număr de două unite prin epifizele
lor. Osul medial (tibia) este mai voluminos şi puternic, iar cel
lateral este subţire şi se numeşte fibulă (peroneu).
Tibia este un os lung pereche, aşezat vertical. I se descriu:
o diafiză şi două epifize.
Corpul (diafiza) prezintă 2 uşoare curburi: una superioară
convexă medial, alta inferioară concavă medial, care îi dau
aspectul de S culcat. Corpul este prismatic triunghiular şi
prezintă 3 feţe şi trei margini.
Faţa medială este plană şi netedă, iar cea laterală este
evidentă doar în porţiunea superioară.
Faţa posterioară prezintă în porţiunea superioară o linie
oblică orientată în jos şi medial.
Marginea anterioară este foarte ascuţită şi de aceea poartă
numele de creasta tibială, proemină sub piele şi se poate palpa pe
55
toată lungimea ei.
Marginea medială este bine pronunţată inferior, iar cea
laterală (interosoasă) dă inserţie membranei interosoase.
Epifiza superioară este o masă voluminoasă alungită
transversal care prezintă: o faţa articulară, superioară şi eminenţa
intercondiliană care se articulează cu condilii femurali.
Epifiza inferioară este mai puţin dezvoltată, are formă
neregulat cuboidală.
Fibula sau peroneul este un os lung, pereche care prezintă
un corp (diafiza) şi două epifize.
Diafiza este prismatic triunghiulară şi prezintă trei feţe şi
trei margini.
Epifiza superioară este reprezentată de capul fibulei şi se
palpează sub piele. Capul se prelungeşte în sus cu un vârf iar
capul este legat de corp printr-un col.
Epifiza inferioară este formată dintr-o proeminenţă turtită
din afară înăuntru, vizibilă sub piele, numită maleola laterală,
care coboară mai mult decât cea laterală.
Oasele piciorului. Oasele piciorului sunt în număr de 26
dispuse pe 3 regiuni: tars, metatars, falange.
Tarsul este alcătuit din 7 oase: talus, calaneu, navicular,
cuboid şi cele 3 oase cuneiforme.
Metatarsul, alcătuit din 5 oase.
Falangele sunt în număr de 14, pentru fiecare deget câte 3,
cu excepţia degetului mare (haluce), care are doar 2 falange.

56
CURS. 7. Artrologia - generalităţi. Articulaţiile coloanei
vertebrale

Artrologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul

articulaţiilor. Articulaţiile sunt alcătuite din totalitatea
elementelor prin care oasele se prind între ele.

Clasificarea articulaţiilor
1. După gradul de mobilitate, articulaţiile se clasifică
astfel:
- articulaţii fixe (sinartroze),
- articulaţii semimobile (amfiartroze),
- articulaţii mobile (diartroze).
Articulaţiile fixe sunt cele în care oasele se află strâns
legate, unite între ele prin ţesut fibros. Dintre ele amintim suturile
care sunt articulaţii care se găsesc numai la craniu. Oasele sunt
articulate între ele dar separate printr-un strat subţire de ţesut
fibros.
Articulaţiile semimobile sunt cele unde legătura dintre oase
se face prin cartilaj hialin sau fibrocartilaj. Deosebim două
varietăţi:
- sincondroze - articulaţia care compune osul coxal;
- simfize - articulaţiile dintre corpii vertebrali sau dintre
oasele pubiene.
Articulaţiile mobile sunt articulaţii complexe la nivelul
cărora se produc mişcări multiple şi variate.
Elementele care se descriu articulaţiilor mobile sunt:
suprafeţe articulare, cartilajul articular, capsula articulară,
ligamentele articulare, lichidul sinovial şi membrana sinovială.
2. După forma suprafeţelor articulare deosebim 7 grupe de
articulaţii sinoviale:
57
 - plane;
- ginglim, ex. humero-ulnară, articulatiile interfalangiene;
- articulaţii trohoide, ex. articulaţiile radio-ulnară
proximală şi distală;
- articulaţiile condiliene, ex. articulaţia genunchiului;
- articulaţia în şa, ex. articulaţia carpo-metacarpiana a
policelui;
- articulaţiile elipsoidale, ex. articulaţia metacarpo-
falangiană;
- articulaţiile sferoidale, articulaţia umărului şi a şoldului.
3. După numărul axelor în jurul cărora se execută
mişcările, distingem trei varietăţi:
- articulaţiile uniaxiale, mişcari într-un singur plan: flexie,
extensie, rotaţie;
- articulaţiile biaxiale;
- articulaţiile triaxiale.

Articulaţiile coloanei vertebrale

Pot fi împărţite în articulaţii:
- intrinseci (articulaţii adevărate, propriu-zise)
- extrinseci (articulaţii false, ale coloanei cu
oasele învecinate)
A. Articulaţiile corpilor vertebrali. Vertebrele se
articulează între ele prin corpii vertebrali şi prin procesele
articulare iar la distanţă prin procesele spinoase şi transversale.
Între corp şi arcul vertebral este delimitat canalul vertebral.
Articulaţiile corpilor vertebrali se încadrează în grupul de
articulaţii numite simfize (semimobile).
B. Articulaţiile capului cu coloana vertebrală. Primele
vertebre cervicale, atlasul şi axisul sunt unite cu craniul prin
intermediul unui aparat ligamentar complex şi puternic.
58
 Articularea capului cu coloana se face prin intermediul a
două articulaţii: una superioară, între atlas şi osul occipital şi alta
inferioară între atlas şi axis.
Articulaţia superioară a capului sau atlantooccipitală.
Atlasul este unit cu occipitalul prin două articulaţii condiliene şi
prin două formaţiuni numite membranele atlanto-occipitale
(anterioară şi posterioară).
Articulaţia inferioară a capului sau atlantoaxoidiană.
Atlasul se articulează cu axisul prin două articulaţii
atlantoaxoidiene laterale şi o articulaţie atlantoaxoidiană
mediană. Toate trei articulaţiile constituie o unitate anatomică,
articulaţia inferioară a capului.
Articulaţiile atlantoaxoidiene laterale sunt articulaţii
plane.
Suprafeţele articulare. Pe axis sunt reprezentate de
feţişoarele de pe procesele articulare superioare iar pe atlas, ele
ocupă faţa inferioară a maselor laterale. Suprafeţele articulare
sunt uşor convexe şi acoperite de un cartilaj hialin, mai subţire la
periferie.
Articulaţia atlantoaxoidiană mediană sau atlanto-
odontoidiană este încadrată în grupul articulaţiilor trohoide.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de un inel
osteofibros atlantoidian, pe de o parte şi de proeminenţa verticală
a axisului, numită dinte, pe de altă parte.
Inelul atlantoidian este constituit din două formaţiuni
distincte:
- arcul anterior al atlasului prevăzut posterior cu o feţişoară
articulară circulară şi mediană, situat înainte.
- ligamentul transvers al atlasului, bandeleta fibroasă
întinsă transversal între cele două mase laterale ale atlasului.
Dintele axisului prezintă o feţişoară articulară anterioară
59
pentru arcul anterior al atlasului şi alta posterioară pentru
ligamentul transvers.
Biomecanica coloanei vertebrale. Mişcările coloanei
vertebrale sunt complexe, ele rezultând din cumularea
deplasărilor unitare ale corpilor vertebrali prin intermediul
articulaţiilor coloanei vertebrale.
Mişcările sunt: flexia, extensia, înclinaţia laterală,
circumducţia şi rotaţia. Fiecare articulaţie intervertebrală are
mişcările ei proprii care sunt reduse.
Flexia este mişcarea de înclinare în care discurile
intervertebrale suferă o mai mare apăsare în partea lor anterioară
în timp ce se înalţă posterior. Ligamentul vertebral longitudinal
anterior este relaxat, celelalte dimpotrivă, sunt întinse.
Extensia (retroflexia) are drept urmare aplecarea coloanei
înapoi însoţită de întinderea ligamentului longitudinal anterior şi
relaxarea celorlalte ligamente, discurile intervertebrale sunt
turtite posterior şi înălţate anterior.
Înclinarea laterală, în partea dreaptă sau stângă, se face
prin turtirea discului de aceeaşi parte şi înălţarea sa de partea
opusă.
În executarea acestor trei tipuri de mişcări (flexie, extensie,
înclinaţie laterală), coloana vertebrală îndeplineşte rolul unei
pârghii de gradul III.
Circumducţia este mişcarea rezultată din executarea
alternativă a mişcărilor precedente.
Rotaţia se execută spre dreapta sau spre stânga în jurul
unui ax vertical care trece prin centrul discurilor.
Mobilitatea coloanei vertebrale diferă în raport cu regiunea
considerată: este maximă în regiunea cervicală, mai mică în
regiunea lombară şi mult mai redusă în regiunea toracică.

60
 CURS 8. Articulaţiile trunchiului (toracelui)

Articulaţiile toracelui sunt multiple şi variate şi se împart

în două mari grupe în funcţie de aşezarea lor: grupul posterior şi
grupul anterior.
Grupul posterior este format din:
- articulaţiile costovertebrale,
- articulaţiile costotransversale.
Grupul anterior este alcătuit din:
- articulaţiile condrosternale,
- articulaţiile costocondrale,
- articulaţiile intercondrale,
- articulaţiile sternului.

 Articulaţiile costovertebrale (articulationes costoverte-

brales) sunt diartroze planiforme.
Suprafeţele articulare. Pe de o parte există capul unei
coaste, iar pe de altă parte o cavitate dispusă ca un unghi diedru,
formată prin unirea feţişoarelor costale ce aparţin la două
vertebre toracice adiacente, acoperite de un strat subţire
fibrocartilaginos.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă şi de
ligamente.
Capsula articulară este subţire şi se inseră la periferia
suprafeţelor articulare. Această formaţiune este întărită de
ligamente care, sunt considerate ca adevăratele mijloace de unire.
Ligamentul radiat al capului coastei se inseră pe capul coastei şi
apoi ca un evantai se fixează pe vertebrele învecinate.
Ligamentul intraarticular al capului coastei este o lamă
fibrocartilaginoasă întinsă de la creasta capului costal la discul
intervertebral. Aceasta împarte articulaţia în două etaje: unul
inferior, altul superior.
 Articulaţiile costotransversale (articulationes costotrans-
versariae)
La formarea acestora participă tuberozitatea costală şi

61
procesul transvers şi sunt articulaţii plane.
Supafeţele articulare. Tuberculul costal prezintă o
suprafaţă circulară, uşor convexă iar pe procesul transvers există
de asemenea o feţişoară circulară, uşor concavă.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat foarte
subţire de un cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă întărită
de mai multe ligamente puternice. Acestea leagă colul coastei de
procesele transverse ale vertebrei corespunzătoare şi de acela al
vertebrei supraiacente, fixând în acest fel coasta şi împiedicând
coborârea extremităţii ei sternale.

62
 Articulaţiile costovertebrale - vedere posterioară
 Articulaţiile condrosternale (articulationes chondroster-
nales)
Cartilajele coastelor adevărate sunt unite cu marginile
sternului prin intermediul unor articulaţii plane.
Suprafeţele articulare. Pe marginile sternului există
scobiturile costale dispuse asemenea unor unghiuri diedre iar
cartilajele prezintă nişte colţuri ce pătrund în aceste unghiuri.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de un ligament
intraarticular şi o capsulă fibroasă întărită de două ligamente:
63
unul anterior şi altul posterior.
Capsula se confundă cu pericondrul care se continuă cu
periostul.

Toracele osos - articulaţiile sterno-condro-costale

 Articulaţiile costocondrale (articulationes costochon-
drales)
Coastele şi cartilajele sunt unite între ele formând
sincondroze. Extremitatea unei coaste prezintă o depresiune
eliptică în care pătrunde extremitatea corespunzătoare a
cartilajului. Cartilajele costale învecinate şi extremităţile
vertebrale ale coastelor sunt unite prin membrane situate în
planul muşchilor intercostali.
64
 La acest nivel deosebim:
- membrana intercostală externă, care continuă planul
muşchilor intercostali externi se găseşte la extremitatea sternală a
spaţiilor intercostale şi lipseşte în spaţiile X şi XII,
- membrane intercostală internă, continuă planul muşchilor
intercostali interni şi se află la extremitatea vertebrală a spaţiilor
intercostale.

Torace secţionat - vedere superioară

 Articulaţiile intercondrale (articulationes interchon-
drales)
Cartilajele 8, 9 şi 10 sunt articulate prin extremităţile lor
anterioare formând marginea toracelui. În plus cartilajele 6, 7, 8
şi 9 sunt unite ele şi prin partea lor mijlocie.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de câte o feţişoară
ovalară.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de pericondrul, care
65
trece de pe un cartilaj pe altul şi de câteva fascicule fibroase ce
unesc feţele anterioare a două cartilaje vecine.

 Articulaţiile sternului (syncondroses sternales)

Cele trei părţi ale sternului (manubriul, corpul şi procesul
xifoid) sunt unite între ele prin două articulaţii: articulaţia
sternală superioară şi sternală inferioară.
Articulaţia sternală superioară (syncondrosis
manubriosternalis) leagă corpul de manubriul sternal şi este o
simfiză.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de două feţişoare
articulare ovalare situate astfel: una pe manubriul sternal, iar
cealaltă pe partea superioară a corpului sternului, între care se
găseşte un fibrocartilaj cu valoare de ligament interosos, care
aderă la suprafeţele osoase.
Articulaţia sternală inferioară (syncondrosis
xiphosternalis) se realizează între corpul sternului şi procesul
xifoid. Cele două formaţiuni sunt unite printr-un ligament
interosos şi prin periost. Ambele articulaţii au o durată limitată:
cea inferioară se osifică între 50-60 de ani, cea superioară ceva
mai târziu.
Biomecanica toracelui. Mişcările cutiei toracice sunt
legate de actul respiraţiei. Mobilitatea diverselor ei segmente dar
şi caracterul mişcărilor produse sunt imprimate de contracţiile
musculare. O dinamică normală a cutiei toracice contribuie la
realizarea unei funcţiuni respiratorii eficiente.
În cursul mişcărilor toracice se observă succesiunea
ritmică a două momente:
- dilatarea toracelui, care corespunde
inspiraţiei,
- revenirea, care corespunde expiraţiei.
66
 Mişcările coastelor sunt de două feluri: de ridicare şi de
coborâre. Mişcarea de ridicare este asociată cu aceea de proiecţie
înainte a coastelor, ceea ce are drept urmare mărirea diametrului
transvers al cutiei toracice. Mişcarea de coborâre a coastelor
antrenează efecte mecanice inverse, având drept urmare
micşorarea diametrului toracelui.
În analiza mişcărilor cutiei toracice imprimate de actul
respirator se porneşte de la faza premergătoare inspiraţiei,
caracterizată prin aşezarea coastelor în poziţie de oblicitate
maximă, orientate dinainte-înapoi şi de sus în jos. Oblicitatea lor
este cu atât mai mare cu cât ele ocupă poziţii mai inferioare pe
cutia toracică. În această situaţie, extremităţile anterioare ale
coastelor se găsesc pe un plan mai coborât în raport cu cele
posterioare. La acest nivel coastele sunt unite cu coloana
vertebrală prin intermediul capetelor şi tuberozităţilor lor. În
biomecanica toracelui, mărirea diametrului anteroposterior şi
transversal nu se face prin mişcări separate ci printr-o mişcare
unică. Pentru efectuarea acestei mişcări coastele se comportă
asemenea unor pârghii de gradul III; articulaţia costovertebrală
reprezintă punctual de sprijin (S), zonele de inserţie ale muşchilor
pe coastă, reprezintă punctual de aplicare al forţei (F), iar
extremitatea anterioară a coastelor echivalează cu rezistenţa (R).
În scopul reproducerii unei imagini mai apropiate de
realitate, Braus a imaginat un model în care braţele sunt duse
înapoi şi în sus, indicând direcţia colului coastelor. Prin flexia
coatelor, alipirea antebraţelor de torace şi ducerea mâinilor în
flexie, se formează o curbă cu concavitatea în sus. În acest model
cotul reprezintă unghiul costal, antebraţul reprezintă coasta, iar
mâna cartilajul costal. Prin mişcarea coastelor împrejurul axului
lor oblic, se produce o mărire a diametrului anteroposterior şi a
celui transvers şi coastele se ridică.
67
 În timpul mişcărilor de ridicare punctele de pe coaste
descriu un arc cu atât mai mare cu cât ele sunt mai îndepărtate de
axul de rotaţie, astfel extremităţile anterioare ale coastelor
execută deplasarea cea mai mare.
În timpul înălţării unei coaste, unghiul dintre coastă şi
cartilaj, ca şi cel dintre cartilaj şi stern, devin obtuze. Muşchii
care ridică peretele costal pot modifica şi curbura coastei, datorită
elasticităţii osoase.
În inspir are loc o mărire a diametrului longitudinal
toracic, datorită coborârii diafragmei, fără participarea
elementelor osoase iar în expir se produce o micşorare a
diametrului, extremităţile anterioare ale coastelor coboară
împreună cu cartilajele şi sternul. Capetele coastelor urcă în
articulaţiile costovertebrale, unghiul sternal devine mai
proeminent iar coloana vertebrală a coloanei toracice se flectează
şi astfel se reduce şi diametrul longitudinal.

68
 CURS 9. Articulaţiile centurii scapulare. Articulaţiile
membrului superior liber

Aceste articulaţii unesc capul humeral şi cavitatea glenoidă

a scapulei, formând o articulaţie sferoidală, prin care membrul
superior liber se articuleaza cu trunchiul.
Suprafeţele articulare. De partea humerusului există capul
humeral, acoperit de un cartilaj hialin care se întinde până la
nivelul colului anatomic şi are o grosime uniformă (2 mm), iar de
partea scapulei găsim cavitatea glenoidă care are formă ovală şi
este limitată de o sprânceană osoasă glenoidală. În centrul
cavităţii se găseşte un tubercul glenoidal. Cadrul glenoidal este
un cordon fibrocartilaginos, care pe secţiune are o formă
prismatic triunghiulară şi prezintă trei feţe: una care aderă la
periferia cavităţii glenoidale; alta externă ce continuă suprafaţa
colului scapulei şi alta internă, care se găseşte în continuarea
suprafeţei glenoidale.
Mijloacele de unire. La menţinerea în contact a
suprafeţelor articulare contribuie: capsula, o serie de ligamente şi
muşchii periarticulari.
Capsula articulară are forma unui manşon şi este
constituită din două straturi: unul extern, fibros şi altul intern,
sinovial. Stratul fibros al capsulei se inseră printr-o extremitate la
periferia cavităţii glenoide, iar prin cea opusă, pe colul humeral.
Inserţia glenoidală se face pe faţa externă a cadrului glenoidal şi
pe colul scapulei; nu este perfect circulară, în partea superioară,
pe o anumită întindere depăşeşte cadrul glenoidal.
Inserţia humerală este mai complicată; ea nu se face strict
pe colul anatomic, ci coboară şi pe cel chirurgical. În porţiunea
69
superioară, stratul fibros al capsulei se inseră la limita cartilajului
hialin, lăsând în afară cei doi tuberculi (mic şi mare), la nivelul
şanţului intertubercular, stratul fibros al capsulei trece ca o punte
peste acesta, transformându-se în canal. În jumătatea inferioară,
capsula coboară şi se îndepărtează de cartilajul articular, pentru a
se insera pe colul chirurgical.
Capsula articulară este laxă şi puţin rezistentă, favorizând
producerea unor mişcări ample, dar în acelaşi timp face posibilă
producerea mai frecventă a luxaţiilor.
Ligamentul coracohumeral, este cel mai important
ligament al acestei articulaţii şi se inseră pe baza şi pe marginea
externă a procesului coracoid, cu un capăt, iar cu celălalt se
fixează pe tuberculul mare al humerusului şi capsula articulară,
iar cele glenohumerale ocupă partea anterosuperioară a capsulei,
sunt trei fascicule fibroase care întăresc capsula şi pot fi puse în
evidenţă dacă se creează prin excizie o fereastră.
Sinoviala este stratul intern care tapetează capsula
articulară, inserţiile acesteia făcându-se la oarecare distanţă de
învelişul cartilaginos al suprafeţelor articulare, ea se recurbează
pentru ca printr-un traiect recurent să se înapoieze către ele.
Sinoviala trimite în afară două prelungiri constante care
străbat orificiile capsulei:
- prima poartă denumirea de prelungirea subscapularului
deoarece trece prin spaţiul dintre ligamentele glenohumerale
superior şi mijlociu până sub muşchiul subscapular,
- a doua se numeşte prelungirea bicipitală, însoţind
tendonul muşchiului biceps.

70
Articulaţia scapulohumerală - vedere anterioară

Articulaţia scapulohumerală - vedere posterioară

71
 Mişcările în articulaţia scapulo-humerală sunt
următoarele: flexie, extensie, abducţie, adducţie, circumducţia,
rotaţia internă şi externă.
Proiecţia înainte (flexia) şi proiecţia înapoi (extensia) sunt
mişcările care se execută în jurul unui ax transversal care trece
prin centrul tuberculului mare al humerusului şi prin centrul
cavităţii glenoide.
Mişcarea de proiecţie înainte (flexia) este produsă prin
contracţia muşchilor: deltoid, biceps, coracobrahial şi pectoral
mare. Proiecţia înainte a braţului ajunge până la 120° şi este
limitată de întinderea ligamentului coracohumeral şi a părţii
posterioare a capsulei, precum şi a muşchiului rotund mic şi
subspinos.
Mişcarea de proiecţie înapoi (extensia) este produsă de
muşchii: deltoid, marele dorsal, supraspinos, triceps şi rotundul
mic. Proiecţia înapoi este mult redusă, aproximativ 30° şi este
limitată prin întinderea părţii anterioare a capsulei şi prin
contracţia muşchiului subscapular.
Abducţia este mişcarea prin care braţul se îndepărtează de
corp, se execută în jurul unui ax anteroposterior care ce trece prin
partea inferioară a capului humeral şi se disting două faze:
- una în care braţul este dus până în poziţia orizontală,
situaţie în care tuberculul mare ajungând în raport cu partea
superioară a cadrului glenoidal, împiedică continuarea mişcării,
- cea de-a doua fază în care are loc continuarea ridicării
braţului până la verticală, mişcare care nu se mai produce în
articulaţia scapulo-humerală, ci devine posibil printr-o mişcare de
basculare a scapulei.
Adducţia este mişcarea de apropiere a braţului de corp şi se
execută tot în jurul aceluiaşi ax anteroposterior ca şi mişcarea de
abducţie.
Circumducţia reprezintă mişcarea ce rezultă din alternanţa
mişcărilor precedente.
72
 Rotaţia înăuntru şi în afară a braţului se execută în jurul
unui ax vertical care trece prin centrul capului şi al capitulului
humeral.

Articulaţia cotului
La formarea acestei articulaţii participă trei oase:
humerusul, ulna şi radiusul şi din acest motiv se descriu trei
articulaţii: humeroulnară, humeroradială şi radioulnară
proximală. Dar dacă luăm în consideraţie că toate aceste
articulaţii au o singură capsulă şi o singură sinovială atunci este
îndreptăţită părerea autorilor care descriu la nivelul cotului o
singură articulaţie.
Articulaţia radiocubitală proximală este o trohleartoză în
raport cu mişcările de pronaţie-supinaţie, pe când celelalte două
articulaţii: humeroulnară este o trochleartroză şi humeroradială o
elipsoidă, în raport cu mişcările de flexie-extensie ale
antebraţului pe braţ.

Articulaţia humero-radio-cubitală
Suprafeţele articulare. Sunt reprezentate de partea
humerusului prin faţa articulară a epifizei distale, iar de partea
oaselor antebraţului prin feţele articulare ale epifizelor proximale
ale ulnei şi radiusului. Suprafaţa humerală este compusă din:
trohlee, capitulul humeral şi şanţul intermediar. Epifiza
proximală a ulnei prezintă incizura trohleară, iar epifiza
proximală a radiusului, foseta capului radial, suprafeţe articulare
care sunt acoperite de un cartilaj hialin cu o grosime de 1,5 mm.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară
întărită de ligamente.
Capsula articulară este constituită din două straturi unul
intern, sinovial şi altul extern, fibros. Membrana fibroasă prezintă
73
două inserţii: humerală şi antebrahială.
Inserţia humerală se face de-a lungul unei linii ce trece
înainte, deasupra fosei coronoide şi a celei radiale; înapoi, la
periferia fosei olecraniene.

Articulaţia cotului - vedere anterioară

Inserţia antebrahială se face astfel: pe radius împrejurul

colului, la 5-6 mm sub capul radial, iar pe ulnă, pe ambele
margini ale incizurii trohleare, pe incizura radială, pe olecran şi
pe procesul coronoidian. Vârfurile olecranului şi procesului
coronoidian se găsesc în interiorul capsulei, iar inserţia capsulei
ne ajută să înţelegem de ce fracturile sau smulgerile epifizelor
respective vor interesa şi capsula, în timp ce fracturile izolate ale
74
epicondililor o vor evita. Ligamentul colateral ulnar (lig.
collaterale ulnare) se desprinde de pe epicondilul medial şi
radiază spre faţa medială a epifizei proximale a ulnei, este un
ligament puternic, de formă triunghiulară căruia i se pot descrie
două fascicule: humerocoronoidian şi humeroolecranian.
Ligamentul colateral radial (lig. collaterale radiale) porneşte de
pe faţa antero-inferioară a epicondilului lateral şi se împarte în
două fascicule divergente, care trec unul înaintea, celălalt înapoia
capului radial şi se fixează fiecare la extremitatea respectivă a
incizurii radiale a ulnei.
Sinoviala este stratul care tapetează faţa profundă a
capsulei, stratul fibros terminându-se la oarecare distanţă de
cartilajul articular şi se reflectă la nivelul inserţiei stratului fibros
acoperind întreaga suprafaţă osoasă dintre inserţia acestuia şi
cartilaj. Datorită acestei dispoziţii, stratul sinovial tapetează faţa
anterioară a fosei coronoidiene şi a celei radiale, formând un fund
de sac bilobat anterior.
Posterior tapetează fosa olecraniană, formând fundul de
sac posterior (subtricipital), la nivelul căruia se inseră câteva
fibre musculare din triceps.
Biomecanica articulaţiei cotului. În articulaţia cotului
partea ei humeroantebrahială, articulaţie uniaxială, sunt posibile
două mişcări: flexia (apropierea antebraţului de braţ) şi extensia
(depărtarea antebraţului de braţ până când acesta ajunge în
prelungirea braţului).
Axul în care se execută aceste mişcări este transversal şi
trece prin mijlocul trohleei şi al capitulului humeral. Deoarece
acest ax nu este perfect transversal, ci orientat din afară înăuntru,
dinainte înapoi şi de sus în jos, în ambele mişcări braţul şi
antebraţul nu se vor comporta unul faţă de altul ca ramurile unui
compas, astfel că în mişcarea de flexie, antebraţul ajunge puţin
75
medial faţă de braţ iar în extensie, cele două segmente formează
un unghi deschis în afară.
Între flexia maximă şi extensia maximă mişcarea atinge o
valoare de 140°, flexia fiind limitată de întinderea părţii
posterioare a capsulei şi de muşchiul triceps, iar în extensie
olecranul ajunge în fundul fosei olecraniene, iar porţiunea
anterioară a capsulei şi muşchii anteriori vor fi întinşi la maxim.
Ulna este osul care participă obligatoriu la mişcările de flexie-
extensie ale antebraţului, iar radiusul urmează ulna; în această
articulaţie se produc şi o serie de mişcări de înclinaţie marginală.

Articulaţiile radioulnare
Articulaţia radioulnară proximală (articulation
radioulnaris proximalis)
Suprafeţe articulare. Ulna prezintă pentru articulaţie
incizura radială care este un segment de cilindru gol, iar radiusul
jumătatea medială a circumferinţei capului, care prezintă un
segment de cilindru plin.
Mijloacele de unire. Având în vedere că această articulaţie
este integrată anatomic în articulaţia cotului, capsula articulară
este formată în partea laterală de capsula articulaţiei cotului,
întărită de ligamentul colateral radial.
Radiusul este unit de ulnă prin două ligamente: inelar şi
pătrat.
Ligamentul inelar (lig. anulare radii), constituie principalul
mijloc de unire al oaselor; pleacă de la extremitatea anterioară a
incizurii radiale, înconjură capul radial şi se fixează la
extremitatea posterioară a acesteia.

76
A

77
 B
Articulaţiile radioulnare: distală şi proximală, A - vedere
anterioară, B - vedere posterioară

Ligamentul pătrat (lig.quadratum), este o lamă fibroasă, de

formă patrulateră, întinsă orizontal de la marginea inferioară a
incizurii radiale la faţa medială a colului radial. Ligamentul este
întins atunci când antebraţul execută mişcările de supinaţie-
pronaţie şi este relaxat când se află în poziţie intermediară.
Articulaţia radioulnară distală (articulatio radioulnaris
distalis), ca şi cea proximală, face parte din grupul articulaţiilor
trohoide.
78
 Suprafeţe articulare. Ulna prezintă două feţişoare
articulare situate la nivelul capului: una laterală la periferia
capului, reprezentând o jumătate de cilindru; alta inferioară,
situată pe partea inferioară a extremităţii. Cele două feţişoare
luate împreună alcătuiesc un unghi diedru şi sunt acoperite de un
cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară
şi discul articular.
Capsula articulară se inseră în sus pe marginile superioare
ale feţişoarelor articulare radiale şi ulnare, iar în jos pe discul
articular, unde se confundă cu capsula articulaţiei radiocarpiene.
Capsula este întărită de ligamentele radioulnare anterior şi
posterior.
Discul articular îndeplineşte trei roluri: completează
suprafeţele articulare, menţine suprafeţele în contact, limitează
mişcările de supinaţie şi pronaţie.
Sinoviala depăşeşte suprafeţele articulare şi trimite o
prelungire în sus către spaţiul interosos, iar uneori comunică cu
sinoviala articulaţiei radiocarpiene printr-un orificiu situat în
discul articular.
Sindesmoza (membrane interosoasă) este o formaţiune
fibroasă ce umple spaţiul delimitat de cele două diafize ale
oaselor antebraţului şi se inseră pe marginile interosoase ale celor
două oase. În sus se termină la câţiva cm. sub tuberozitatea
radială, iar în jos ajunge până la articulaţia radioulnară distală.
Membrana interosoasă prezintă un număr de orificii pentru
ramurile vasculare care trec din regiunea anterioară în cea
posterioară şi are rolul de a transmite forţele de la extremitatea
voluminoasă proximală a ulnei către extremitatea voluminoasă
distală a radiusului.

79
 Biomecanica articulaţiilor radioulnare. În general, într-o
astfel de articulaţie, de tip trohlear, este posibilă un singur tip de
mişcare: rotaţia, care la acest nivel este de tipul supinaţie -
pronaţie.
Tratarea biomecanicii articulaţiilor radioulnare implică:
definirea corectă a celor două sensuri ale rotaţiei: supinaţie -
pronaţie, atât în poziţie de repaus cât şi în poziţie orizontală a
antebraţului.
1. Mişcările de pronaţie-supinaţie sunt absolut necesare în
vederea efectuării actului prehensiunii. Când antebraţul se află în
poziţie de repaus, adică lăsat liber pe lângă corp cu policele
orientat înainte şi cu faţa palmară medial spre corp, se consideră
că: pronaţia este mişcarea prin care faţa palmară devine
posterioară, iar policele medial. Când însă antebraţul este întins
orizontal, în poziţie de pronaţie, faţa palmară priveşte în jos
(cântatul la pian). Supinaţia este mişcarea inversă pronaţiei, prin
care faţa palmară priveşte înainte şi policele lateral. Când
antebraţul este orizontal, în supinaţie palma priveşte în sus
(bătaia la palmă).
2. În poziţia de repaus a antebraţului, în cursul mişcării de
pronaţie, extremitatea proximală a radiusului se roteşte pe loc
(învârtire), în timp ce extremitatea distală execută o mişcare de
rotaţie combinată cu deplasare (translaţie). În acest caz
raporturile dintre cele două oase se schimbă, în sensul că
extremitatea distală a radiusului trece pe partea medială,
deplasându-se în jurul extremităţii distale a ulnei şi astfel cele
două oase se încrucişează prin diafizele lor.
3. Mişcările de supinaţie şi pronaţie pure se produc în mod
excepţional în activitatea obişnuită, mişcări în care ulna este
imobilă iar singurul os care se mişcă este radiusul. Mişcările se
80
execută în jurul unui ax diagonal care trece prin capul radiusului
şi al ulnei.
4. Mişcările obişnuite de pronaţie şi supinaţie nu se
produc numai la nivelul celor două articulaţii radioulnare (distală
şi proximală), ci sunt însoţite de mişcări ale membrului în
articulaţia scapulo-humerală. Când membrul superior este dus în
flexie, se poate stabili mai uşor contribuţia antebraţului (pronaţie
şi supinaţie) şi cea a braţului (pronaţie şi supinaţie obişnuită sau
combinată).
5. Limitarea mişcărilor de pronaţie - supinaţie se face de
către formaţiunile ligamentare şi muşchii periarticulari. Astfel,
supinaţia va fi limitată prin: întinderea ligamentului pătrat,
întinderea coardei oblice, interpunerea muşchilor extensori între
cele două oase, întâlnirea procesului stiloid al ulnei cu partea
posterioară a incizurii ulnare a radiusului. Pronţia este limitată
de: întinderea ligamentului pătrat, întinderea ligamentului
periradial peste o anumită limită, interpunerea muşchilor flexori
profunzi între oase.

Articulaţiile mâinii şi degetelor

Articulaţiile mâinii sunt următoarele: radiocarpiană,
intercarpiene, carpometacarpiene, intermetacarpiene.
● Articulaţia radiocarpiană (articulation radiocarpea)
face parte din articulaţiile elipsoidale, uneşte radiusul cu rândul
proximal al carpului.
Suprafeţe articulare. De partea antebraţului se află o
cavitate de recepţie, ovalară având axul mare orientat transversal,
la formarea căreia iau parte faţa inferioară a epifizei distale a
radiusului, faţa articulară carpiană şi faţa distală a discului
articular.
81
 De partea carpului se află o proeminenţă elipsoidală
formată din oasele: scafoid, semilunar şi piramidal, solidarizate
prin ligamente interosoase.

Articulaţiile mâinii: radiocarpiană şi articulaţiile

degetelor - vedere posterioară

82
 Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă întărită
de ligamente.

83
Articulaţiile mâinii: radiocarpiană şi articulaţiile degetelor -
vedere anterioară
 Capsula articulară prezintă un strat fibros în formă de
manşon care se inseră în sus la periferia suprafeţei articulare
radiale şi a discului articular, iar în jos pe periferia elipsoidului
carpian la limita cartilajului articular al oaselor carpiene.
Ligamentele palmare au forma literei V, sunt constituite
din două fascicule, denumite: ligamentul radiocarpian şi
ligamentul ulnocarpian.

● Articulaţiile intercarpiene (articulationes intercarpeae).

Oasele carpului sunt aşezate pe două rânduri, iar în fiecare rând
se găsesc patru oase unite între ele prin ligamente, în plus cele
două rânduri sunt unite între ele şi astfel se descriu trei grupe de
articulaţii:
A. Articulaţiile rândului întâi (proximal),
B. Articulaţiile rândului al doilea (distal),
C. Articulaţiile celor două rânduri de oase între ele.
A. Articulaţiile rândului întâi (proximal) sunt articulaţii
plane.
Suprafeţele articulare se află între scafoid, semilunar şi
între semilunar, piramidal şi sunt acoperite de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de: două ligamente
interosoase, două ligamente plane, două ligamente dorsale.
Sinovialele sunt prelungiri provenite din stratul sinovial al
capsulei articulare mediocarpiene. Articulaţia osului pisiform
este tot o articulaţie plană, care diferă de celelalte prin numărul
mai mare de ligamente care întăresc capsula, dintre care două
sunt mai dezvoltate: ligamentul pisometacarpian, care se întinde
între pisiform şi baza metacarpianului V, şi ligamentul
pisohamat, care este între pisiform şi cârligul osului hamat.
B. Articulatiile rândului al doilea (distal). Trapezul,
trapezoidul, osul mare şi osul cu cârlig, se articulează între ele
84
formând trei articulaţii plane.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat de cartilaj
hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de trei ligamente
interosoase, trei ligamente palmare şi trei ligamente posterioare
similare celor ale rândului întâi. Sinovialele acestor articulaţii
sunt prelungiri aparţinând sinovialei articulaţiei mediocarpiene.
C. Articulaţia mediocarpiană uneşte rândul proximal,
exceptând pisiformul, cu rândul distal al carpului.
Suprafeţe articulare. La articulaţie remarcăm următoarele:
- existenţa a două cavităţi glenoide şi a doi condili,
- rândul proximal prezintă medial o cavitate glenoidă
formată de piramiadal, semilunar şi faţa internă a scafoidului, iar
lateral un mic condil format de scafoid,
- rândul distal prezintă medial un condil voluminos format
de osul capitat şi de osul cu cârlig, care pătrunde în cavitatea
glenoidă a rândului precedent; în partea laterală există o cavitate
glenoidală formată de trapez şi trapezoid,
- suprafaţa articulară distală se articulează cu cea
proximală, linia articulară are forma unui S orizontal.
Mijloace de unire. Cele două rânduri ale carpului sunt
unite printr-o capsulă laxă, întărită de o serie de ligamente:
ligamentul radial al carpului, puternic de forma literei V şi
ligamentul posterior, inconstant şi slab dezvoltat.
Biomecanica articulaţiilor mâinii. La nivelul mâinii se
produc mişcări de: flexie - extensie, înclinare radială - înclinare
cubitală, circumducţie.
Flexia - extensia. Flexia este mişcarea prin care palma se
apropie de faţa anterioară a antebraţului, iar extensia reprezintă
mişcarea prin care dosul mâinii se apropie de faţa posterioară a
antebraţului.
85
 Mişcările de flexie - extensie se realizează în jurul unui ax
transversal care trece prin osul mare; au împreună o amplitudine
de 170°, din care articulaţia radiocarpiană face: 50° flexie şi 30°
extensie, iar articulaţia mediopcarpiană face: 35° flexie şi 50°
extensie. Amplitudinea mişcărilor de flexie - extensie depinde de
poziţia mâinii faţă de antebraţ şi de poziţia degetelor.
Flexia maximă se obţine cu mâna înclinată cubital şi
degetele extinse, iar extensia maximă se obţine cu mâna înclinată
radial şi degetele flectate. Flexia este limitată de tensionarea
ligamentelor posterioare, iar extensia de tensionarea ligamentelor
anterioare.
Înclinarea radială (abducţie) - înclinarea cubitală
(adducţie). Aceste tipuri de mişcări se realizează prin bascularea
oaselor carpiene în jurul unui ax anteroposterior care trece prin
osul mare. Înclinaţia radială face ca osul mare să se încline în
afară, iar semilunarul înăuntru. Înclinaţia cubitală înclină osul
mare înăuntru şi semilunarul în afară, scafoidul fiind astfel
degajat şi putând astfel să participe la mişcarea de opoziţie.
Circumducţia. Reprezintă mişcarea care combină toate
mişcările de mai sus, astfel: flexie - abducţie - extensie - adducţie
şi invers. Traiectoria descrisă de mişcare nu este un cerc ci o
elipsă, deoarece amplitudinea de mişcare pentru flexie - extensie
este mai mare decât cea de abducţie - adducţie.
● Articulaţiile carpometacarpiene. Datorită dispoziţiei
anatomice diferite a articulaţiei carpometacarpiene a celor cinci
degete se descriu: articulaţia carpometacarpiană a policelui
(degetul mare) şi articulaţiile carpometacarpiene ale degetelor (II,
III, IV, V).
A. Articulaţia carpometacarpiană a policelui este o
articulaţie în şa şi mai poate fi numită articulaţia
trapezometacarpiană.
86
 Biomecanica policelui. Spre deosebire de ultimele patru
degete, care au posibilităţi mai reduse de mişcare, policele poate
executa mişcări mai ample şi variate, care se realizează cu
participarea întregii raze externe a mâinii, reprezentată de
falangele policelui.
Policele este format din falange - metacarpianul I - trapez -
scafoid, precum şi articulaţiile dintre ele. Caracteristica
fundamentală a policelui este aceea că, faţă de celelalte degete, a
suferit o răsucire în loc (eversie) de 45°, astfel că feţele
posterioare au devenit posteroexterne. Mişcările posibile la
nivelul policelui sunt: flexia - extensia, abducţia - adducţia,
circumducţia şi opoziţia.
Flexia - extensia policelui reprezintă mişcarea de înclinare
spre faţa palmară sau dorsală a mâinii, mişcarea realizându-se în
jurul unui ax oblic înainte şi în afară care trece prin baza
metacarpianului I şi are o amplitudine de 35-40°.
Abducţia - adducţia reprezintă mişcarea de îndepărtare -
apropiere a primului metacarpian de metacarpianul II. Mişcarea
se realizează în jurul unui ax anteroposterior care trece prin
centrul trapezului, amplitudinea de mişcare fiind tot de 35-40°
Opoziţia este o mişcare particulară a policelui care constă
în apropierea policelui de celelalte patru degete. Această mişcare
complexă comportă de fapt trei mişcări: mişcarea unghiulară a
vârfului policelui care descrie un arc de cerc de 120°, mişcarea
de rotaţie cu amplitudine de 90° , pe care o face policele în jurul
axului său longitudinal, flexia falangei II pe falanga I şi a
falangei I pe metacarpianul I.
Opoziţia, este de fapt acea mişcare prin care faţa dorsală a
policelui ajunge perpendiculară pe faţa dorsală a mâinii; în cursul
acestei mişcări policele pleacă din abducţie cu extensie maximă
şi ajunge în adducţie cu flexie maximă.
87
 B. Articulaţiile carpometacarpiene ale celorlalte degete.
Cele patru oase metacrpiene (II, III, IV, V) se articulează cu cele
ale rândului distal carpian, formând articulaţii plane. Mişcările
posibile în aceste articulaţii sunt numai de alunecare.
● Articulaţiile intermetacarpiene. Cu excepţia primului
metacarpian, care este independent toate celelalte metacarpiene
sunt unite între ele la extremităţile lor proximale prin articulaţii
iar distal printr-un ligament.
Articulaţiile degetelor. Falangele sunt unite între ele prin
articulaţii interfalangiene. Primele falange sunt unite şi cu
metacarpienii formând articulaţiile metacarpofalangiene. Se
descriu astfel: articulaţiile metacarpofalangiene şi
interfalangiene.
A. Articulaţiile metacarpofalangiene. Suprafeţele articu-
lare sunt reprezentate de capetele rotunde ale metacarpienilor
care pătrund în cavităţile puţin adânci de la baza falangelor
proximale.
Mijloacele de unire. Capsula articulară este de forma unui
manşon care uneşte extremităţile osoase şi este întărită de
ligamentele palmare şi ligamentele colaterale, formaţiuni
puternice, având rol important în conducerea mişcărilor de flexie
şi extensie.
Biomecanica articulaţiilor metacarpofalangiene. În
această articulaţie se execută următoarele mişcări: flexie -
extensie, înclinare marginală, circumducţie.
B. Articulaţiile interfalangiene. Degetele mâinii prezintă
câte două articulaţii: una proximală şi alta distală, cu excepţia
policelui (degetul mare), care are doar două falange şi deci o
singură articulaţie. Toate articulaţiile sunt de tip ginglym
(trohleene).
Suprafeţele articulare. Suprafaţa proximală este repre-
88
zentată prin extremităţile distale ale primei sau celei de-a doua
falange. Este o trohlee care prezintă pe laturi două depresiuni
care servesc pentru inserţii ligamentare.
Suprafaţa distală este reprezentată de extremităţile
proximale ale celei de-a doua şi celei de-a treia falange. Prezintă
o creastă anteroposterioară ce răspunde şanţului trohleei şi două
mici cavităţi care răspund povârnişurilor trohleene.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă întărită
de un ligament palmar şi două ligamente colaterale.
Biomecanica degetelor. În această articulaţie se execută
mişcări de: flexie, prin care degetele se apropie de palmă şi
extensie, prin care degetele se depărtează de palmă, mişcări care
se produc în jurul unui ax transversal ce trece prin trohleea
extremităţii distale a falangelor I şi II.

89
 CURS 10. Articulaţia coxofemurală (articulaţia
şoldului). Articulaţiile membrului inferior

Este o articulaţie sferoidală cu trei axe de mişcare, având o

mare importanţă în statică şi locomoţie. În această articulaţie sunt
unite capul femural şi acetabulul.

Bazinul - vedere posterioară - articulaţiile

coxofemurale(dreaptă şi stângă)

Suprafeţele articulare. Ca suprafeţe articulare avem: capul

femural, care prezintă foseta capului şi acetabulul la care se
90
descrie suprafaţa articulară semilunară şi fosa acetabulului de
formă patrulateră. Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat
de cartilaj hialin. Labrul sau cadrul acetabular este un
fibrocartilaj dispus ca un inel la periferia acetabulului, cu rol de
a-i mări adâncimea şi astfel cuprinzând 2/3 ale capului femural.

Articulaţia şoldului - secţiune

Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă întărită

de un număr de ligamente, dintre care unul se află chiar în
91
interiorul articulaţiei, ligamentul capului femural.
Capsula articulară are forma unui manşon conoid, cu baza
mare inserată pe coxal şi baza mică prinsă pe femur. Inserţia pe
osul coxal se face pe faţa externă a labrului şi pe periferia
sprâncenei acetabulare. Inserţia pe colul femural este mai
complexă şi în acelaşi timp mai importantă din punct de vedere al
studiului fracturilor. Capsula articulaţiei şoldului este foarte
rezistentă şi formată din două feluri de fibre: longitudinale
dispuse superficial şi circulare situate profund. O privire de
ansamblu asupra capsulei articulare ne conduce la următoarele
concluzii:
- capsula acoperă în întregime faţa anterioară a colului
femural pe când din faţa posterioară acoperă numai 2/3 mediale.
- trohanterul mare, fosa trohanterică şi trohanterul mic
rămân în afara inserţiei capsulei.
- inserţia capsulei la mare distanţă de colul femural permite
efectuarea unor mişcări ample şi variate.
Ligamentele articulare sau fasciculele de întărire
longitudinale sunt în număr de trei şi reprezintă porţiuni mai
condensate ale capsulei, având o mare importanţă în asigurarea
solidităţii articulaţiei atât în staţionare, cât şi în mers.
a) Ligamentul iliofemural este cel mai puternic ligament al
articulaţiei, suportă greutăţi de 350-500 Kg şi are forma unui
evantai situat pe fata anterioară a articulaţiei. În grosimea acestui
ligament se disting două fascicule: unul lateral orientat oblic,
numit datorită inserţiilor iliopretrohanterian şi altul medial, cu
direcţie verticală numit iliopretrohanterian. Între cele două
fascicule capsula este relativ subţire.
b) Ligamentul pubofemural este situat pe faţa anterioară a
articulaţiei, se inseră pe eminenţa iliopubiană, creasta pectineală
şi ramura superioară a pubelui pe de o parte iar pe de alta fibrele
92
lui se termină fixându-se înaintea trohanterului mic.

Articulaţia coxală - secţiune

c) Ligamentul ischiofemural se găseşte pe faţa posterioară

a articulaţiei, se inseră pe ischion înapoia şi dedesubtul
93
acetabulului de unde se îndreaptă în sus şi în afară spre femur;
acest ligament limitează rotaţia internă şi adducţia.
Grosimea capsulei articulaţiei şoldului este variabilă;
atinge un maximum la nivelul fasciculului iliopretrohanterian
(10-13 mm) şi un minim (2-3 mm), în porţiunea dintre fasciculul
iliopretrohanterian şi cel pubofemural.
Ligamentul capului femural (ligamentul rotund) este o
lamă fibroasă, intraarticulară de formă triunghiulară. Prin baza sa
se inseră pe ligamentul transvers al acetabulului şi pe porţiunile
învecinate ale sprâncenei osoase acetabulare. Ligamentului
capului femural i se atribuie o triplă importanţă: conţine vase
nutritive pentru capul femural, fiind înconjurat de sinovială, el
măreşte suprafaţa de secreţie a acestei membrane, prin mişcările
lui contribuie la răspândirea sinovialei pe suprafeţele articulare.
Biomecanica articulaţiei şoldului. La nivelul ei se pot
produce următoarele mişcări: flexie - extensie; abducţie -
adducţie, circumducţie şi rotaţie. Datorită lungimii colului
femural şi înclinării acestuia pe diafiză, mişcările de flexie-
extensie şi abducţie - adducţie, se asociază cu mişcările de
rotaţie.
Flexia şi extensia se execută în jurul unui ax transversal
care trece prin vârful trohanterului mare şi prin foseta capului
rotund. În flexie coapsa se apropie de peretele anterior al
abdomenului iar în extensie ea se îndepărtează. Amplitudinea
totală a mişcărilor de flexie - extensie depinde de poziţia în care
se găseşte genunchiul; astfel dacă este extins, flexia coapsei va fi
limitată la aproximativ 90°. Când genunchiul este flectat,
flexiunea coapsei atinge 130°.
În poziţia „pe vine”, coapsa se alipeşte de peretele
abdominal anterior. În extensie, partea anterioară a capsulei şi
ligamentul iliofemural se întind, limitând astfel mişcarea. Este
94
posibilă şi executarea unei extensii forţate (hiperextensie) ca în
mişcările de balet sau patinaj.
În asemenea cazuri, extensia maximă nu se obţine în
articulaţia şoldului respectiv, ci printr-o mişcare de flexie
executată în articulaţia şoldului de partea opusă (a membrului
fixat), ceea ce are drept urmare o aplecare a trunchiului înainte;
mişcarea se mai petrece şi în coloana vertebrală, accentuându-se
curbura lombară. Ligamentele iliofemurale au rol principal în
staţiunea verticală, opunându-se căderii trunchiului înapoi,
ligamentele pubofemurale au rol adjuvant.
Mişcarea de abducţie-adducţie se execută în jurul unui ax
sagital care trece prin centrul capului femural. Când coapsele
sunt extinse, amplitudinea maximă a abducţiei este de 60° iar
când se găsesc în flexie, abducţia atinge 70°; amplitudinea
adducţiei este de 30°.
Circumducţia este mişcarea ce rezultă din alternarea celor
patru mişcări precedente. În timpul executării circumducţiei,
capul femural se învârte în acetabul, epifiza inferioară a
femurului descrie un cerc, iar diafiza acesteia, un con.
Mişcarea de rotaţie, în afară şi înăuntru, se realizează în
jurul unui ax vertical care trece prin capul femural. Amplitudinea
maximă a rotaţiei în afară este de 15°, iar cea a rotaţiei înăuntru
de 35°.
În cazurile în care coapsa se află în poziţie de flexie şi
abducţie, amplitudinea totală a rotaţiei atinge amplitudinea de
100°.
Rotaţia în afară (supinaţia femurală) este limitată de
fasciculul iliopretrohanterian, iar rotaţia înăuntru (pronaţia
femurală) este limitată de ligamentul ischiofemural şi
iliopretrohanterian.

95
 Articulaţia genunchiului
Articulaţie de tip condilian, atenţia deosebită care i se
acordă se întemeiază pe câteva observaţii:
- comparativ cu alte mari articulaţii (articulaţia şoldului şi
cea scapulo-humerală), este mai puţin acoperită şi protejată de
părţi moi, ceea ce explică frecventele expuneri la acţiunea
factorilor nocivi externi.
- este foarte mult solicitată în statică şi locomoţie , fapt ce
grăbeşte uzura elementelor sale componente.
- articulaţia genunchiului are numeroase implicaţii în
patologie, fiind sediul a numeroase traumatisme şi a unor procese
inflamatorii şi tumorale.

96
 Articulaţia genunchiului - secţiune în capsula articulară
Suprafeţele articulare aparţin epifizei inferioare a
femurului, epifizei superioare a tibiei şi feţei posterioare a
patelei; fibula nu ia parte la alcătuirea acestei articulaţii.
Suprafaţa articulară a epifizei inferioare a femurului prezintă
următoarele caracteristici:
- este reprezentată de cei doi condili femurali, este
recurbată înapoi şi de aceea partea sa cea mai mare este situată
înapoia axului osului.
- fiecare condil este oblic orientat iar axul său de învârtire
97
este oblic de sus în jos şi din spaţiul intercondilian înspre faţa
cutanată.
- condilul medial se află pe un plan inferior celui lateral şi
este mai proeminent, din profil se observă cum raza de curbură a
condililor descreşte dinainte-înapoi (în partea anterioară ea este
de 45 mm, iar în cea posterioară este de 16 mm), ceea ce face ca
suprafaţa articulară a condililor să apară ca o curbă spirală.
- condilul medial este mai îngust şi mai lung ( 10
mm)decât cel lateral ( 8 mm).
- cei doi condili diverg dinainte-înapoi, astfel că diametrul
transversal al extremităţii inferioare femurale este mai mare în
partea posterioară decât în cea anterioară.
- condilii femurali sunt acoperiţi de un cartilaj hialin, gros
de 2-3 mm.
Faţa posterioară (faţa articulară) este destinată articulaţiei
cu faţa patelară a femurului; prezintă o creastă verticală şi două
povârnişuri, dintre care cel lateral este mai mare. Epifiza
superioară a tibiei prezintă:
- faţa superioară articulară cu cele două fose articulare
(cavităţi glenoide), separate prin eminenţa intercondiliană sau
spina tibiei.
- cartilajul care acoperă fosele articulare este mai subţire în
partea periferică a acestora şi mai gros în partea centrală (6-7
mm).
- cartilajul este foarte elastic şi are rolul de a atenua
presiunile şi traumatismele produse de mişcările ce se efectuează
în mers, fugă şi sărituri.

98
 Articulaţia genunchiului - secţiune la nivelul meniscurilor

În această articulaţie nu există o concordanţă perfectă între

suprafeţele osoase iar pentru atenuarea acesteia se dezvoltă
cartilajele fibroase semilunare (meniscurile).
Meniscurile intraarticulare (lateral şi medial) sunt două
fibrocartilaje care s-au dezvoltat la periferia fiecăreia dintre
99
fosele articulare tibiale.
Rolul lor este de a contribui la o mai bună concordanţă
între suprafeţele condiliene femurale şi fosele articulare ale tibiei,
insuficient excavate. Meniscurile se inseră pe platoul tibial
exclusiv prin intermediul coarnelor, sunt mobile (alunecă) pe
platoul tibial în timpul mişcărilor.
Meniscul lateral are forma unui cerc aproape complet,
întrerupt doar pe o mică întindere la nivelul eminenţei
intercondiliene şi se inseră prin cornul anterior şi cel posterior la
nivelul eminenţei intercondiliene.
Meniscul medial are formă de semilună şi prezintă inserţii
mai îndepărtate şi anume: prin cornul anterior, pe marginea
anterioară a platoului tibial, iar prin cel posterior pe aria
intercondiliană posterioară.
Cele două meniscuri sunt unite în partea anterioară printr-o
bandeletă transversală numită ligamentul transvers al
genunchiului.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă şi o
serie de ligamente (ligamentul patelei, ligamentele posterioare,
ligamentele colaterale: fibular şi tibial şi ligamentele încrucişate).
Capsula are forma unui manşon, care uneşte cele trei oase:
femurul, tibia şi patela (rotula). În partea anterioară capsula este
perforată de patelă pe marginile căreia se şi inseră, dar foarte
rezistentă putând să suporte tracţiuni mai mari de 300 kg.
Capsula articulară mai prezintă o particularitate importantă: ea
aderă la baza meniscurilor şi astfel este împărţită în două
porţiuni: una suprameniscală, alta submeniscală şi este alcătuită
din fibre longitudinale, mai evidente pe părţile marginale; o parte
din ele merg de la femur la tibie iar altele sunt întrerupte de
meniscuri. Pe lângă fibrele longitudinale mai există şi fibre
oblice şi transversale.
100
 Ligamentul patelei sau ligamentul rotulian se prezintă ca o
formaţiune fibroasă, puternică, lungă de 5-6 cm şi lată de 2-3 cm,
de formă triunghiulară, care prezintă două feţe şi două margini.
Prin faţa sa anterioară corespunde fasciei femurale, iar prin cea
posterioară unei mase celuloadipoase (corpul adipos
infrapatelar), iar mai jos unei burse seroase numită bursa
infrapatelară profundă. Ligamentul rotulian se poate vedea şi
palpa sub piele, mai ales în semiflexie.
Ligamentele posterioare. Pe partea posterioară a
articulaţiei se descrie un plan fibros, aşezat asemenea unei punţi
peste scobitura intercondiliană şi este format din trei părţi: una
mijlocie şi două laterale. Cele două ligamente prezente la acest
nivel sunt: ligamentul popliteu oblic şi ligamentul popliteu
arcuat.
Ligamentul popliteu oblic (lig. popliteum obliquum)
reprezintă o expansiune largă răspunzătoare condilului lateral şi
este cunoscut în miologie sub numele de tendonul recurent al
muşchiului semimembranos.
Ligamentul popliteu arcuat (lig. popliteum arcuatum) se
prezintă ca o bandă fibroasă cu concavitatea superioară ce pleacă
de pe condilul lateral şi merge înăuntru către fosa intercondiliană,
trecând pe sub ligamentul popliteu oblic, pentru a se pierde sub
capsulă.
Ligamentul colateral fibular (lig. collaterale fibulare) se
inseră în partea superioară pe condilul lateral al femurului, iar în
cea inferioară pe partea anterolaterală a capului fibulei. În
extensie acest ligament este întins, iar în flexie este relaxat;
ligamentul nu aderă la capsulă.
Ligamentul colateral tibial (lig. collaterale tibiale) se
prezintă ca o formaţiune fibroasă aplatizată care se confundă cu
capsula. El se inseră în partea superioară a epicondilului medial
101
al femurului, iar în cea inferioară pe faţa medială a tibiei. În
grosimea acestui ligament se găsesc trei feluri de fibre:
 verticale, situate în partea cea mai anterioară şi întinse de la
femur la tibie;
 oblice descendente care pleacă de la femur, se îndreaptă în jos
răsfirându-se pe meniscul medial;
 oblice ascendente, situate de la tibie spre meniscul medial.
Mişcările articulaţiei genunchiului. Articulaţia genun-
chiului, având un singur grad de libertate, prezintă două mişcări
principale: flexia şi extensia dar şi o serie de mişcări secundare
de rotaţie medială şi laterală şi de înclinare laterală şi medială.
Flexia este mişcarea prin care gamba se apropie de faţa
posterioară a coapsei şi se execută în jurul unui ax vertical ce
trece prin condilii femurali. În mişcarea de flexie a genunchiului
se iau în consideraţie trei eventualităţi: deplasarea tibiei pe
femur; deplasarea femurului pe tibie; deplasarea simultană a
ambelor oase unul pe altul. Când genunchiul ajunge la o flexie de
70° se asociază şi o mişcare de rotaţie internă, care poate să
ajungă până la 20° amplitudine. Flexia gambei la omul viu atinge
130° iar în mod pasiv gamba poate fi flectată şi mai mult, până ce
ajunge în contact cu coapsa, moment în care mişcarea este
limitată.
Extensia este mişcarea opusă flexiei, de îndepărtare a feţei
anterioare a gambei de faţa posterioară a coapsei şi se execută în
jurul aceluiaşi ax transversal ca şi flexia. Mişcării de extensie i se
asociază şi o mişcare de rotaţie externă şi poate atinge până la
180°.
Rotaţia este mişcarea de răsucire a gambei pe coapsă sau
invers, care se execută în jurul unui ax vertical ce trece prin
centrul eminenţei intercondiliene tibiale şi se asociază mişcărilor
de flexie şi extensie. Sensul rotaţiei poate fi înăuntru sau în afară:
102
în rotaţia înăuntru vârful piciorului se apropie de linia mediană
(adducţie); iar în rotaţia în afară vârful piciorului se deplasează
lateral (abducţie). Mişcarea de rotaţie poate avea loc numai când
gamba este flectată şi când ligamentele colaterale se relaxează. În
mişcarea de rotaţie în afară (aprox. 40°), ligamentele încrucişate
se relaxează, iar în rotaţia înăuntru (aprox. 5-10°) ele se întind.
Înclinarea laterală şi medială defineşte acea mişcare
pasivă care se execută astfel: se fixează coapsa, iar gamba este
dusă în semiflexie şi i se imprimă mişcări ondulatorii pendulare
atât în sens lateral cât şi medial. Mişcările sunt de amplitudine
foarte redusă (2-3 cm) şi sunt limitate de ligamentele colaterale şi
de cele încrucişate.
Biomecanica meniscurilor. Rolul meniscurilor în
biomecanica articulaţiei genunchiului este complex şi aşa cum
afirmă R. Bouillet şi Ph. Van Graver aceste formaţiuni
fibrocartilaginoase au cinci roluri importante:
 completează spaţiul liber dintre suprafaţa curbă a
femurului şi suprafaţa plană a tibiei, împiedicând astfel
protruzia sinovialei şi a capsulei în cavitatea articulară, în
cursul mişcărilor;
 centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor;
important din acest punct de vedere este că periferia
meniscurilor este mai rezistentă (Trillat);
 participă la lubrifierea suprafeţelor articulare, asigurând
repartizarea uniformă a sinovialei pe suprafaţa cartilajelor
(Smillie şi Mc Connil);
 joacă rolul unui amortizor de şoc între extremitătile osoase,
mai ales în mişcările de hiperextensie şi hiperflexie
(Fairbank);
 reduce în mod important frecarea dintre extremităţile
osoase.
103
 Articulaţiile piciorului
Aceste articulaţii sunt multiple şi diferit concepute după
cum sunt privite din punct de vedere anatomic, funcţional sau
chirurgical. Din punct de vedere anatomic articulaţiile se împart
astfel:
 articulaţia talocrurală,
 articulaţiile intertarsiene,
 articulaţiile tarsometatarsiene,
 articulaţiile intermetatarsiene,
 articulaţiile degetelor: articulaţiile metatarsofalangiene şi
interfalangiene.
● Articulaţia talocrurală. La formarea acestei articulaţii
participă oasele gambei (tibia şi fibula), împreună cu talusul şi
este de tip trohleartroză sau ginglym.
Suprafeţele articulare. Din partea gambei participă epifiza
distală a tibiei şi cele două feţe articulare ale maleolelor medială
şi laterală iar din partea piciorului participă faţa superioară a
talusului, care îşi oferă trohleea prelungită pe laturi de cele două
feţişoare maleolare. Suprafeţele articulare sunt acoperite cu un
strat de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă
articulară întărită lateral de două ligamente puternice.
Capsula articulară este subţire şi foarte strânsă în lateral şi
mult mai laxă, dar rezistentă în partea anterioară şi posterioară.
Ligamentul colateral lateral radiază de la maleola laterală
la oasele tarsiene învecinate şi este constituit din fibre grupate în
trei fascicule distincte, denumite în raport cu situaţia lor:
ligamentul talofibular anterior, calcaneofibular, talofibular

104
posterior.
Ligamentul colateral medial este mai puternic, are forma
unei lame triunghiulare şi de aceea se mai numeşte şi ligamentul
deltoidian, ia naştere pe vârful şi pe marginile maleolei mediale
şi de acolo se răspândeşte la oasele tarsiene.
● Articulaţiile intertarsiene. Există şapte oase care
alcătuiesc tarsul, realizând între ele următoarele şapte articulaţii:
subtalară, talocalcaneonaviculară, calcaneocuboidiană, cuneo-
naviculară, intercuneene, cuboidonaviculară, cuneocuboidiene.
1. Articulaţia subtalară sau talocalcaneană posterioară
uneşte talusul cu calcaneul prin intermediul feţişoarelor articulare
posterioare.
Suprafeţe articulare. Din partea calcaneului există
feţişoara talară posterioară convexă (cilindru plin), iar de partea
talusului, feţişoara calcaneană posterioară concavă (cilindru gol);
cele două suprafeţe articulare fiind acoperite de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă şi trei
ligamente.
Capsula articulară este formată dintr-un strat extern fibros
şi dintr-unul intern sinovial şi se inseră la periferia suprafeţelor
articulare.
Ligamentul talocalcanean interosos, este cel mai important
ligament al acestei articulaţii, atât datorită rezistenţei cât şi
rolului său funcţional. Este dispus în două planuri: unul anterior
(articulaţia talocalcaneonaviculară) şi altul posterior (articulaţia
subtalară). Ligamentul talocalcanean lateral, este dispus paralel
cu ligamentul calcaneofibular, sub care se află situat şi se întinde
de la faţa laterală a talusului la cea omonimă a calcaneului.
Ligamentul talocalcanean medial, este scurt şi se întinde între

105
tuberculul medial al procesului posterior al talusului şi
subtentaculum tali.

Articulaţiile piciorului - vedere plantară

2. Articulaţia talocalcaneonaviculară face parte din

grupul articulaţiilor sferoidale.
Suprafeţele articulare sunt alcătuite dintr-un cap şi o
cavitate de recepţie. Capul aparţine talusului în timp ce cavitatea
este formată din osul calcaneu şi navicular unite între ele printr-
106
un ligament puternic, numit ligamentul calcaneonavicular
plantar. După câte se cunoaşte din osteologie, pe talus există trei
feţişoare articulare care se continuă între ele: una este situată pe
faţa anterioară a osului, iar celelalte două pe faţa inferioară a sa.
Osul navicular prezintă pentru articulaţie faţa sa posterioară; iar
calcaneul prezintă două feţişoare articulare: una anterioară şi alta
mijlocie situate pe faţa sa superioară.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă
articulară şi o serie de ligamente.
Capsula articulară este subţire, se inseră pe marginile
suprafeţelor articulare, nu comunică cu articulaţiile vecine, este
formată dintr-un strat intern sinovial şi unul extern fibros.
Ligamentul talocalcanean interosos, descris la articulaţia
subtalară, aparţine acestei articulaţii doar planul anterior.
Ligamentul bifurcate sau în Y, este numit de chirurgi “cheia
articulaţiei lui Chopard”, denumire datorată faptului că pentru
dezarticulare este absolut necesară secţionarea lui. Este denumit
şi ligamentul bifurcat deoarece este format din două ramuri
divergente. Se inseră cu un capăt în partea anterioară a feţei
superioare a calcaneului şi apoi se împarte în două porţiuni: una
medială, care se fixează pe faţa superioară şi laterală a
navicularului şi alta laterală care se inseră pe partea superioară şi
medială a cuboidului. Ligamentul talonavicular, se întinde de la
partea dorsală a colului talusului la faţa superioară a
navicularului.
3. Articulaţia calcaneocuboidiană este o articulaţie în şa.
Suprafeţele articulare. Sunt acoperite de cartilaj hialin şi
reprezentate de:
 faţa anterioară a calcaneului, de formă triunghiulară,
concavă de sus în jos şi convexă în sens transversal,
 faţa posterioară a osului cuboid, convexă de sus în jos şi
107
 concavă transversal.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă
articulară întărită de două ligamente.
Capsula articulară se inseră la periferia suprafeţelor
articulare; membrane sinovială tapetează suprafaţa interioară a
stratului fibros, fără să comunice cu articulaţiile învecinate.
Ligamentul bifurcate, este alcătuit din două ramuri, acestei
articulaţii aparţinându-i numai ramura laterală,
calcaneocuboidiană. Ligamentul mare plantar, are aspectul unei
panglici fibroase, sidefii, întinsă de la faţa inferioară a
calcaneului la baza ultimelor metatarsiene. Este împărţit în două
straturi: unul superficial şi altul profund; ambele straturi pornind
din partea inferioară a calcaneului, din câmpul osos medial,
înaintea tuberozităţii calcaneului.
4. Articulaţia transversală a tarsului. Chirurgii, pe
criteriul “dezarticulării” descriu dintre cele patru oase ale tarsului
posterior, o articulaţie complexă, numită articulaţia transversă a
tarsului (articulaţia mediotarsiană sau a lui Chopart). În
componenţa acesteia se găsesc reunite patru oase: talusul cu
navicularul şi cuboidul cu calcaneul. Linia articulară este dispusă
transversal, partea talonaviculară este concavă inapoi, pe când
cea calcaneocuboidiană, concavă înainte.
Principalul ligament al acestei articulaţii este ligamentul
bifurcat (cheia articulaţiei), dar mai există şi o serie de ligamente
accesorii care aparţin articulaţiilor calcaneocuboidiană şi
talocalcaneonaviculară.
5. Articulaţia cuneonaviculară este plană şi se realizează
între osul navicular şi cele trei oase cuneiforme.
Suprafeţele articulare. Sunt reprezentate de cele trei
feţişoare articulare de pe faţa anterioară a osului navicular,
precum şi de feţişoarele triunghiulare situate pe faţa posterioară a
108
fiecărui os cuneiform.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă şi o
serie de ligamente.
Ligamentele cuneonaviculare dorsale sunt în număr de trei
şi unesc partea dorsală a navicularului cu partea similară a
fiecărui cuneiform. Ligamentele cuneonaviculare plantare sunt în
număr de trei şi se întind de la faţa plantară a osului navicular la
feţele plantare ale cuneiformelor. Ligamentul intern este gros şi
este dispus între tuberculul navicularului şi faţa medială a
primului cuneiform.
6. Articulaţiile intercuneene. Prin articularea oaselor
cuneiforme rezultă două articulaţii plane (inconstante).
Suprafeţele articulare se găsesc pe feţele adiacente ale
oaselor.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de: două ligamente
intercuneiforme interosoase, două ligamente intercuneiforme
dorsale şi două ligamente intercuneiforme plantare.
7. Articulaţia cucuboideonaviculară. Este o articulaţie
inconstantă (neomologată în nomenclatura anatomică).
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de o feţişoară
mică, aflată pe faţa laterală a osului navicular şi una analogă pe
faţa medială a cuboidului, ambele acoperite de un cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de trei ligamente:
interosos, cuboideonavicular dorsal şi cuboideonavicular plantar.
8. Articulaţia cuneocuboidiană este o articulaţie plană
care uneşte cuboidul cu al treilea cuneiform.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de feţele adiacente
ale oaselor amintite.
Mijloacele de unire se reduc la un ligament cuneo-
cuboidian interosos, un ligament cuneocuboidian dorsal şi un
ligament cuneocuboidian plantar.
109
 Articulaţiile tarsului anterior posedă o singură sinovială,
cuneonaviculară de la care pleacă prelungiri pentru articulaţiile
vecine (intercuneene şi cuneocuboidiană). Dealtfel şi capsulele
lor se continuă între ele, motiv pentru care sunt considerate
dependinţe ale articulaţiei cuneonaviculare.
● Articulaţiile tarsometatarsiene. Sunt articulaţii plane ce
unesc cuboidul şi cele trei cuneiforme cu oasele metatarsului şi
sunt cunoscute sub numele de “articulaţia Lisfranc”.
Suprafeţele articulare. Cele două grupe de oase care
participă la formarea articulaţiilor tarsometatarsiene se
articulează între ele după cum urmează: metatarsianul I se
articulează cu primul cuneiform (articulaţia medială);
metatarsianul II pătrunde în scoaba formată de cele trei
cuneiforme, articulându-se cu toate trei; metatarsianul III se
articulează cu al treilea cuneiform (articulaţia intermediară);
metatarsianul IV şi V se articulează cu osul cuboid (uneori
metatarsianul IV se articulează şi cu al treilea cuneiform).
Linia articulară se prezintă ca o linie curbă cu
convexitatea anterior, cunoaşterea acestei linii are importanţă în
chirurgie. Proeminenţa metatarsianului doi între cele trei
cuneiforme constituie un accident ce întrerupe uniformitatea
conturului dat de această linie, care uneşte tuberozitatea
metatarsianului I cu cea a metatarsianului V.
Mijloacele de unire. Sunt realizate de capsulele articulare
întărite de trei categorii de ligamente: dorsale, plantare şi
interosoase.
Ligamentele tarsometatarsiene dorsale se prezintă sub
forma unor mici panglici fibroase, întinse de la faţa dorsală a
cuboidului şi cuneiformelor la faţa dorsală a celor cinci
metatarsiene. Ligamentele tarsometatarsiene plantare sunt în
număr de cinci, au o dispoziţie semilunară celor dorsale şi leagă
110
ultimul rând al tarsului cu cele cinci metatarsiene. Ligamentele
cuneometatarsiene interosoase sunt în număr de trei şi li se
atribuie o importanţă chirurgicală deosebită.
● Articulaţiile intermetatarsiene. Arătăm de la început
marea analogie dintre articulaţiile piciorului anterior cu cele
corespunzătoare ale mâinii. Metatarsienele se articulează prin
intermediul bazei lor, primul metatarsian nu se uneşte cu cel de-
al doilea; celelalte metatarsiene se pun în contact direct prin
feţişoarele articulare, situate pe părţile alăturate ale bazei lor.
Mijloacele de unire. Sunt reprezentate de trei capsule, trei
ligamente metatarsiene dorsale, trei ligamente metatarsiene
plantare şi trei ligamente metatarsiene interosoase. Toate
ligamentele au aceeaşi dispoziţie, fiind întinse între oasele
învecinate, numai că cele trei ligamente interosoase se găsesc
între oase, în ce cele plantare şi dorsale se găsesc la periferia
articulaţiilor.
● Articulaţiile degetelor. În această grupă de articulaţii
descriem articulaţiile metatarsienelor cu falangele şi articulaţiile
falangelor între ele.
Articulaţiile metatarsofalangiene fac parte din grupul
articulaţiilor elipsoide.
Suprafeţele articulare. De o parte există capul meta-
tarsianului, iar de alta, cavitatea articulară ovală, uşor scobită a
falangei corespunzătoare.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
- o capsulă laxă, întărită pe partea dorsală de tendonul
muşchiului extensor;
- două ligamente colaterale care se inseră printr-un capăt
pe tuberculii marginali ai metatarsianului corespunzător, iar
celălalt capăt se lăţeşte terminându-se pe tuberculii omonimi ai
falangelor;
111
 - ligamentele plantare sunt formaţiuni fibrocartilaginoase,
groase şi rezistente, identice cu cele metatarsofalangiene;
- ligamentul metatarsian transvers profund are aspectul
unei panglici fibroase cu direcţie transversală, care leagă capetele
metatarsienelor (de la I până la V).
Articulaţia metatarsofalangiană a halucelui. Ceea ce
caracterizează această articulaţie este prezenţa celor două oase
sesamoide în interiorul fibrocartilajului ligamentului plantar.
Fasciculele inferioare ale ligamentelor colaterale se inseră pe
sesamoide şi delimitează astfel un şanţ de trecere pentru tendonul
muşchiului flexor lung al halucelui.
Articulaţiile interfalangiene. Cu excepţia halucelui care
posedă o singură articulaţie, toate celelalte degete au două
articulaţii interfalangiene. Acestea sunt articulaţii trohleene
(ginglym), fiind conformate după tipul articulaţiilor degetelor de
la mână. Fiecare articulaţie posedă ca mijloc de unire o capsulă,
un ligament plantar şi două ligamente colaterale. Sinoviala
tapetează suprafaţa interioară a capsulei şi trimite câte un fund de
sac plantar.
Biomecanica piciorului. Mişcările piciorului sunt: flexia
dorsală, flexia plantară, abducţia, adducţia, circumducţia,
supinaţia şi pronaţia.
Flexia dorsală (flexia) este mişcarea prin care faţa dorsală
a piciorului se apropie de faţa anterioară a gambei.
Flexia plantară (extensia) este mişcarea opusă prin care
faţa dorsală a piciorului se îndepărtează de gambă.
Adducţia este mişcarea prin care vârful halucelui se
apropie de planul mediosagital al corpului.
Abducţia este mişcarea prin care vârful halucelui se
îndepărtează de planul mediosagital.
Circumducţia defineşte mişcarea prin care vârful halucelui
112
descrie un cerc şi rezultă din executarea alternativă a mişcărilor
precedente.
Supinaţia este mişcarea prin care marginea medială a
piciorului este ridicată de pe pământ, astfel că faţa plantară
priveşte spre planul mediosagital.
Pronaţia este mişcarea inversă supinaţiei prin care
marginea laterală se ridică de pe sol, astfel încât planta priveşte în
afară.

113
 CURS 11. Miologia

Este partea anatomiei ce are ca obiect studiul muşchilor şi

al formaţiunilor anexe. La nivelul aparatului locomotor se
studiază muşchii scheletici (striaţi), care se fixează pe schelet.
Muşchii scheletici reprezintă componenta activă a aparatului
locomotor, spre deosebire de oase şi articulaţii, care reprezintă
componenta pasivă. Importanţa muşchilor scheletici rezultă şi din
masa lor mare absolută şi relativă. La un bărbat de 70 Kg,
muşchii reprezintă aprox. 25 Kg (30-40%) din greutatea
corporală, iar oasele aprox. 10 Kg (14%) din greutatea corpului.

Conformaţia exterioară
Clasificarea se face în funcţie de mărimea şi aspectul
exterior.
1. După forma pot fi :
- lungi: la nivelul membrelor,
- laţi: la trunchi,
- scurţi: au dimensiune mică şi aşezare profundă, la
nivelul spatelui,
- orbiculari: circulari, înconjoară diferite orificii.
2. După numărul capetelor de origine se clasifica în:
- biceps - două capete de origine,
- triceps - trei capete de origine,
- cvadriceps - patru capete de origine.
3. După aşezare pot fi:
- superficiali,
- profunzi.
4. După numărul articulaţiilor:
- uniarticulari,
- biarticulari,
114
 - poliarticulari.
Numărul muşchilor este estimat la aproximativ 400.
Raporturile muşchilor:
- sunt foarte variate,
- muşchii se dispun unul lângă altul suprapus,
- muşchii profunzi acoperă articulaţiile,
- au rol plastic.

Anexele muşchilor
Fasciile musculare - formaţiuni conjunctive care învelesc
un muşchi sau o grupă de muşchi. Servesc ca membrane de
protecţie pentru muşchi.
Retinaculele - îngroşări fibroase ale fasciilor de înveliş.
Tecile sinoviale - favorizează alunecarea tendoanelor în
interiorul canalelor osteofibroase.

Muşchiul şi tendonul ca organe

În structura musculară intră fibrele musculare striate, ţesut
conjunctiv, vase, nervi şi formaţiuni receptoare. Fibra musculară
striată este unitatea structurală şi elementară a muşchiului. După
compoziţie, culoare si proprietăţi se disting fibre musculare roşii
şi albe. Fibrele musculare roşii sunt bogate în mioglobină, iar
cele albe sunt bogate în miofibrile, dar obosesc repede.
Proprietăţile muşchiului sunt: contractilitatea, elasticitatea,
tonicitatea.
Muşchii abdominali. Abdomenul este în cea mai mare
parte circumscris de muşchi, de care sunt legate o serie de
aponevroze abdominale şi formaţiuni dependente de el, cu
importanţă anatomică şi medicală.
Diafragma. Formaţiune impară, lată, boltită, cu diametrul
transversal mai mare decât cel antero-posterior, diafragma este un
115
sept musculomembranos care separă cavitatea toracică de cea
abdominală.
Bolta sa proemină în cavitatea toracelui şi prezintă două
cupole: una dreaptă, puţin mai înaltă deoarece vârful ei
corespunde spaţiului IV intercostals drept pe linia
medioclaviculară şi alta stângă mai puţin înaltă, deoarece
creştetul ei nu ajunge decât la nivelul coastei V, pe linia
medioclaviculară stângă.
Baza bolţii diafragmatice circumscrie intern apertura
toracică inferioară de care se prinde diafragma şi este alcătuită
din două părţi: una centrală şi superioară, numită centrul tendinos
şi alta periferică şi inferioară, musculară.
Porţiunea musculară a diafragmei se compune din trei
părţi denumite după originea fasciculelor musculare: partea
lombară, partea costală şi partea sternală.
Faţa superioară a diafragmei este acoperită de fascia
endotoracică, peste care la nivelul foliolei anterioare a centrului
tendinos, se suprapune baza sacului pericardic cu ţesutul
superpericardic aderent la această foliolă. În rest se suprapun
plurele diafragmatice parietale respective cu ţesut subpleural,
fiind şi ele aderente strâns la foliolele laterale omonime.
Faţa inferioară a diafragmei este învelită de fascia
diafragmatică inferioară, parte a fasciei endoabdominale.
Muşchii regiunii abdominale antero-laterale. Musculatura
peretelui abdominal anterolateral, este formată exclusiv din
muşchi intrinseci, derivaţi din cele trei pături primitive, proprii
peretelui. După situaţie şi formă, muşchii regiunii anterolaterale
sunt:
- anteriori: dreptul abdominal, piramidalul;
- posteriori: oblicul extern, oblicul intern, transversul
abdominal.
116
 1. Muşchiul drept abdominal reprezintă o „fâşie”
longitudinală întinsă de la pube la partea anteroinferioară a
toracelui, situată imediat lateral de linia mediană. Muşchiul drept
abdominal este întretăiat transversal de trei intersecţii tendinoase.
Cei doi drepţi abdominali sunt separaţi unul de celălalt pe linia
mediană, printr-un rafeu tendinos numit linia albă, linie care
împreună cu intersecţiile tendinoase formează un puternic schelet
fibros de tracţiune şi solidarizare a muşchilor laterali cu muşchiul
drept abdominal.
Linia albă (linea alba) este o bandă fibrocartilaginoasă
(rafeu fibros) întinsă de la procesul xifoid la simfiza pubiană între
marginile mediale ale celor doi muşchi drepţi abdominali. Linia
albă este mai lată pe porţiunea de la procesul xifoid până la 1-3
cm sub ombilic, dar se îngustează mult subombilical, deoarece
marginile mediale ale celor doi muşchi se apropie.
2. Muşchiul piramidal este un muşchi mic, triunghiular,
inconstant situat în teaca muşchiului drept abdominal, anterior de
acesta, în partea inferioară a sa.
Originea - pe faţa anterioară a unghiului pubic şi pe
simfiza pubiană. Fibrele sale laterale au direcţie oblică iar cele
mediale sunt verticale. Pe măsură ce urcă spre inserţie se
îngustează astfel încât vârful său ajunge aproximativ la jumătatea
distanţei dintre ombilic şi simfiza pubiană.
3. Muşchiul oblic extern al abdomenului este cel mai mare
şi cel mai superficial muşchi abdominal; fibrele sale au o direcţie
oblică de sus în jos şi din lateral spre medial. Pântecele muscular
intră în structura peretelui lateral abdominal şi străbate în acest
perete regiunea hipocondrică şi flancul.
Originea se face prin opt digitaţii musculo-tendinoase pe
feţele externe şi marginile inferioare ale ultimilor opt coaste.
Aceste digitaţii alternează de sus în jos şi dinspre medial spre
117
lateral şi merge posterior cu ultimele 4-5 digitaţii de origine ale
muşchiului dinţat anterior şi cu cele 3-4 digitaţii de origine
costală ale muşchiului dorsal mare. Pântecele muscular are formă
neregulată, trapezoidală şi prezintă patru margini.
4. Muşchiul oblic intern al abdomenului. Este situat
superficial faţă de muşchiul transvers şi profund în raport cu
muşchiul oblic extern. Fibrele sale au o direcţie oblică de jos în
sus şi din lateral în medial. Pântecele muscular se află în peretele
abdominal lateral iar aponevroza în cel anterior.
Originea - pe foaia superficială a fasciei toraco-lombare,
pe linia intermediară a crestei iliace şi pe 1/3 sau 2/3 laterale ale
ligamentului inghinal. Fibrele musculare radiază în evantai de pe
originile amintite, alcătuind pântecele muscular.
5. Muşchiul transvers abdominal. Este cel mai profund
dintre muşchii laţi şi se întinde ca o jumătate de corset, pe toată
suprafaţa unui hemiabdomen. Aproape tot corpul muscular este
cuprins în peretele lateral abdominal.
Aponevroza anterioară a muşchiului transvers porneşte
anterior de corpul muscular, străbate peretele abdominal anterior
ajungând la linia albă.

Participarea muşchilor abdominali la actele respirator şi

locomotor
Acţiunea muşchilor antero-laterali ai abdomenului. În
structura muşchilor abdominali întâlnim o textură fibrilară foarte
interesantă, realizată de fibrele musculare şi aponevrotice: unele
au o direcţie aproape verticală (muşchiul drept abdominal,
muşchiul piramidal); altele oblice, dar perpendiculare unele pe
altele (muşchii oblici: intern şi extern); iar altele transversale
(muşchiul transvers abdominal).
1) Prin tonusul lor normal ei menţin viscerele abdominale
118
în poziţie normală şi ajută la buna lor funcţionare. În hipotonii
musculare, pareze şi paralizii apar ptoze viscerale, iar funcţiile
acestor viscere sunt slăbite sau abolite (disurii, constipaţii). Tot
scăderea tonusului muscular explică apariţia în procente mai mari
a herniilor la bătrâni şi la obezi. Creşterea tonusului muscular al
peretelui abdominal în zona apendiculară este unul dintre
principalele semen de apendicită acută. În clinică acest tonus
crescut este cunoscut sub denumirea de apărare musculară, când
se provoacă prin apăsarea organului bolnav sau contractură când
a devenit permanent. Creşterea tonusului muşchilor abdominali
în cadrul proceselor patologice viscerale se datorează unor
reflexe viscerosomatice metamerice, cu punct de plecare iritaţia
peritoneului care înveleşte aceste organe.
2) Acţiune de presă abdominală comprimând viscerele
subiacente prin contracţia muşchilor abdominali. Prin diferitele
grade de presiune asupra viscerelor abdominale, aceşti muşchi
participă la micţiune, defecaţie, vomă, parturiţie.
3) Sunt muşchi expiratori auxiliari. Când muşchii drept
abdominal, oblic extern şi oblic intern iau punct fix pe pelvis trag
în jos coastele şi toracele şi produc expiraţia.
Diafragma este principalul muşchi inspirator, care prin
contracţie coboară cupolele şi bolta sa. Prin aceasta diametrul
vertical al cavităţii toracice se măreşte cu câţiva cm (1-3 cm
pentru respiraţia normală în repaus), iar pulmonii sunt
expansionaţi prin baza lor în jos. În expiraţie, bolta şi cupolele se
ridică cu toţi atâţia cm, baza pulmonilor fiind în sus iar diametrul
vertical al cutiei toracice se micşorează. Diafragma participă prin
contracţie sinergică cu muşchii abdominali în reflexul de vomă,
în acte fiziologice ca micţiunea, defecaţia, parturiţia.
Muşchiul drept abdominal, când ia punct fix pe pube,
produce flexia toracelui pe bazin şi coboară coastele (este muşchi
119
expirator).
Muşchiul piramidal participă la acţiunile muşchiului drept
abdominal; este un muşchi tensor al liniei albe. Prin tonusul său
normal contribuie la menţinerea în poziţie normală a viscerelor şi
la buna lor funcţionare.
Muşchiul oblic intern al abdomenului - prin contracţie,
când ia punct fix pe creasta iliacă, înclină şi roteşte trunchiul de
aceeaşi parte. Când se contractă bilateral cu punct fix pe creasta
iliacă, iniţial trage în jos ultimele patru coaste şi este expirator
auxiliar, iar dacă îşi continuă acţiunea flectează trunchiul pe
pelvis.
Muşchiul transvers abdominal: este principalul muşchi al
presei abdominale iar prin contracţie bilaterală comprimă toate
viscerele abdominale, participând astfel la: defecaţie, micţiune,
parturiţie. Contracţia fasciculelor superioare apropie arcurile
costale de linia mediană, muşchiul participând astfel la expiraţia
forţată (tuse, strănut, vomă). Prin tonusul său normal contribuie
la menţinerea în poziţie normală a viscerelor şi la buna lor
funcţionare. În scăderea tonusului muscular (pareze şi paralizii),
apar frecvent ptoze viscerale, iar actele fiziologice la care
participă, sunt perturbate.
4) Rol în statica şi dinamica trunchiului, prin tonusul lor
normal contribuind la menţinerea corpului în poziţie şezând sau
în ortostatism. Iau parte la producerea tuturor mişcărilor
trunchiului cu excepţia extensiei.
Flexia trunchiului o produce muşchii drepţi abdominali şi
muşchii oblici când se contractă bilateral, cu punct fix pe pelvis.
Când iau punct fix pe torace, flectează pelvisul pe abdomen.
Contracţia unilaterală a muşchiului oblic extern produce
înclinaţia de aceeaşi parte a trunchiului şi rotaţia lui de partea
opusă. Muşchiul oblic intern contractat unilateral, provoacă
120
flexia şi rotaţia trunchiului de aceeaşi parte.

Muşchii membrelor superioare

A. Muşchii umărului se împart în 3 grupe:
 Rotatori scurţi ai umărului reprezentaţi de un ansamblu de
muşchi profunzi care acoperă articulaţia scapulohumerală,
întinşi între scapulă şi extremitatea superioară a
humerusului. Dintre ei amintim:
- Anterior: muşchiul scapular care are originea pe fosa
subscapulară şi inserţia pe tuberculul mic. Acţiunea este
aceea de a roti medial braţul.
- Superior: muşchiul supraspinos, având originea pe fosa
supraspinoasă şi inserţie pe tuberculul mare. Este
abductor şi rotator lateral al braţului.
- Posterior: muşchiul subspinos; îşi are originea pe fosa
infraspinoasă, inserţie pe tuberculul mic, fiind rotator
extern şi adductor al braţului.
 Muşchiul deltoid. Are originea în treimea laterală a
claviculei, acromion, spina scapulei, iar inserţia pe
tuberozitatea deltoidiană de pe diafiza humerusului.
Acţiunea lui este aceea de abductor al braţului, rotator
medial şi rotator lateral.
 Alţi muşchi ai centurii scapulare sunt comuni cu cei ai
peretelui toracic, dintre care amintim: marele dinţat,
muşchiul pectoral mare, muşchiul pectoral mic, dorsal
mare, rotund mare.
B. Muşchii braţului se împart în anteriori şi posteriori.
 Muşchii regiunii anterioare sunt:
- Muşchiul biceps brahial îşi are originea pe tuberculul
supraglenoidian şi procesul coracoid al scapulei, iar
inserţia pe tuberozitatea radiusului. Acţiunea este de
121
 abductor şi rotator medial în articulaţia scapulohumerală;
flexor în articulaţia cotului şi supinator în articulaţia
radioulnară.
- Muşchiul coracobrahial - originea este pe procesul
coracoid al scapulei şi inserţia pe faţa medială a
humerusului. Acţiunea este de adducţie în articulaţia
scapulo-humerală.
- Muşchiul brahial îşi are originea pe feţele laterală şi
medială ale humerusului, iar inserţia pe procesul coronoid
al ulnei. Este flexor al articulaţiei cotului.
 Muşchii regiunii posterioare:
- Muşchiul biceps brahial cu originea pe tuberculul
subglenoidian, diafiza humerală şi inserţia pe
olecran. Este adductor şi rotator lateral în
articulaţia scapulohumerală şi extensor în
articulaţia cotului.
- Muşchiul anconeu îşi are originea pe epicondilul
lateral al humerusului şi inserţia pe faţa medială a
olecranului; este extensor al articulaţiei cotului.
C. Muşchii antebraţului sunt împărţiţi în trei regiuni:
1. În regiunea anterioară se găsesc:
- Muşchiul rotund pronator
- Muşchiul radial al carpului
- Muşchiul palmar lung
- Muşchiul flexor ulnar al capului
- Muşchiul flexor superficial al degetelor
- Muşchiul flexor comun profund al degetelor
- Muşchiul pătrat pronator.
2. În regiunea laterală:
- Muşchiul brahioradial
- Muşchiul extensor lung radial al carpului
122
 - Muşchiul extensor scurt radial al carpului.
3. În regiunea dorsală se găsesc:
- Muşchiul extensor comun al degetelor
- Muşchiul extensor propriu al degetului mic
- Muşchiul extensor propriu al degetului mic
- Muşchiul extensor ulnar al carpului
- Muşchiul anconeu
- Muşchiul supinator
- Muşchiul lung abductor al policelui
- Muşchiul scurt extensor al policelui
- Muşchiul extensor lung al policelui
- Muşchiul extensor propriu al policelui.
D. Muşchii mâinii. În regiunea palmară găsim muşchii
dispuşi în trei loji: muşchii eminenţei tenare, muşchii eminenţei
hipotenare şi între cele două eminenţe sunt muşchii lojii mijlocii.
 Muşchii eminenţei tenare sunt:
- muşchiul abductor scurt al policelui
- muşchiul opozant al policelui
- muşchiul flexor scurt al policelui
- muşchiul adductor al policelui.
 Muşchii eminenţei hipotenare sunt:
- muşchiul palmar scurt
- muşchiul abducor al degetului mic
- muşchiul flexor scurt al degetului mic
- muşchiul opozant al degetului mic.
 Muşchii lojii mijlocii a palmei:
- muşchii lombricali, în număr de patru;
- muşchii interosoşi: patru dorsali si trei palmari.

Muşchii membrelor inferioare

După topografie se împart in: muşchii regiunii coxo-
123
femurale; muşchii coapsei; muşchii gambei; muşchii plantei
(piciorului).
I. Muşchii regiunii articulaţiei coxofemurale sunt
dispuşi pe mai multe regiuni:
 Anteriori:
- muşchiul iliopsoas cu originea pe feţele laterale ale
corpilor vertebrali T12-L4 şi fosa iliacă şi inserţia
pe trohanterul mic; acţiunea este aceea de flexor al
articulaţiei coxofemurale, rotaţie laterală şi
adducţie coxofemurală;
 Posteriori:
- Muşchiul fesier mare care îşi are originea în
pătrimea posterioară a crestei iliace şi creasta
sacrală, iar inserţia pe tractul ileotibial şi
tuberozitatea femurală. Este extensor în articulaţia
coxofemurală si rotator lateral al coapsei;
- Muşchiul fesier mijlociu are originea pe fosa iliacă
externă şi trei pătrimi anterioare ale crestei iliace şi
inserţia pe trohanterul mare. Este abductor şi rotator
lateral şi medial al coapsei.
- Muşchiul fesier mic are originea în fosa iliacă
externă şi inserţia pe trohanterul mare; este abductor
şi rotator medial al coapsei.
 Laterali:
- Muşchiul tensor al fasciei late cu originea pe spina
iliacă anterosuperioară şi inserţia pe tractul iliotibial.
Este flexor şi abductor al coapsei.
 Mediali:
- Muşchiul pectineu care are inserţia pe creasta
pectineală şi este flexor şi adductor al coapsei.
- Muşchiul adductor mijlociu cu originea pe faţa
124
 externă a pubisului; este adductor, flexor, rotator
intern al copsei.
- Muşchiul drept intern cu acţiune de adductor al
coapsei, flexor şi rotator medial al gambei.
- Muşchiul adductor mare şi mic cu acţiune de
adducţie a copsei.
II. Muşchii coapsei
Sunt împărţiţi pe mai multe regiuni:
 Regiunea ventrală (anterioară):
- Muşchiul croitor cu originea pe spina iliacă
anterosuperioară şi inserţia pe faţa medială a diafizei
tibiale. Este flexor şi rotator al copasei.
- Muşchiul cvadriceps cu origine pe spina iliacă
anteroinferioară şi inserţie pe spina iliacă
anteroinferioară şi tuberozitatea tibiei. Este flexor al
copsei şi extensor al gambei.
 Regiunea dorsală:
- Muşchiul biceps femural cu origine pe tuberozitate
ischiadică şi inserţie pe capul fibulei; este extensor
al copsei şi flexor şi rotator lateral al gambei.
- Muşchiul semitendinos cu origine pe tuberozitatea
ischiadică şi inserţie pe faţa medială a tibiei. Are ca
acţiune extensia coapsei şi flexia şi rotaţia medială a
gambei.
- Muşchiul semimembranos are origine pe tubero-
zitatea ischiadică şi inserţie pe condilul medial al
femurului. Este extensor al copsei şi flexor şi rotator
medial al gambei.
III. Muşchii gambei
 Regiunea anterioară:
- Muşchiul tibial anterior
- Muşchiul extensor al halucelui
125
 - Muşchiul extensor comun al degetelor
- Muşchiul fibular anterior.
 Regiunea laterală:
- Muşchiul fibular lung
- Muşchiul fibular scurt.
 Regiunea dorsală
A. Plan superficial:
- Muşchiul triceps sural cu origine pe condilii medial
şi lateral ai femurului şi inserţie pe tuberozitatea
calcaneului (tendonul lui Achile). Are ca acţiune
flexia, rotaţia medială şi laterală a gambei şi
extensia plantei.
B. Plan profund
- Muşchiul popliteu
- Muşchiul flexor comun al degetelor
- Muşchiul tibial posterior
- Muşchiul flexor lung al halucelui.
IV. Muşchii plantei sunt împărţiţi în două regiuni:
 Regiunea dorsală
- Muşchiul extensor scurt al degetelor
 Regiunea plantară, care cuprinde următorii muşchi:
- Muşchiul abductor la halucelui
- Muşchiul flexor scurt al halucelui
- Muşchiul adducor al halucelui
- Muşchiul abducor la degetelor
- Muşchiul scurt flexor al degetului mic
- Muşchiul opozant al degetului mic
- Muşchiul flexor scurt al degetelor
- Muşchii lombricali şi interosoşi.

126
 CURS 12. Stratigrafia peretelui abdominal
antero-lateral

Abdomenul este în cea mai mare parte circumscris de

muşchi, de care sunt legate o serie de aponevroze abdominale şi
formaţiuni dependente de el, cu importanţă anatomică şi
medicală.
Diafragma (diaphragma). Formaţiune impară, lată, boltită,
cu diametrul transversal mai mare decât cel antero-posterior,
diafragma este un sept musculomembranos care separă cavitatea
toracică de cea abdominală.
Bolta sa proemină în cavitatea toracelui şi prezintă două
cupole: una dreaptă, puţin mai înaltă deoarece vârful ei
corespunde spaţiului IV intercostals drept pe linia
medioclaviculară şi alta stângă mai puţin înaltă, deoarece
creştetul ei nu ajunge decât la nivelul coastei V, pe linia
medioclaviculară stângă.
Baza bolţii diafragmatice circumscrie intern apertura
toracică inferioară de care se prinde diafragma şi este alcătuită
din două părţi: una centrală şi superioară, numită centrul tendinos
şi alta periferică şi inferioară, musculară.
Centrul tendinos (centrum tendineum), numit şi centrul
frenic, seamănă cu o frunză de trifoi, cu trei foliole formând o
membrană tendinoasă subţire dar rezistentă. Foliola anterioară
ocupă partea mediană a centrului tendinos, marginea sa
anterioară, convexă priveşte spre stern iar cea posterioară,
concavă, puternic scobită de incizura vertebrală a diafragmei,
corespunde coloanei corpurilor vertebrale. Faţa superioară,
concavă a foliolei anterioare sprijină ca un căuş faţa
diafragmatică a cordului învelit în sacul pericardic.
Foliolele laterale stângă şi dreaptă continuă de o parte şi de
127
alta foliola anterioară având axul lor mare îndreptat lateral şi
posterior. Feţele lor superioare, convexe corespund cupolelor
difragmatice stângă şi dreaptă. Cupolele se mulează pe bazele
concave ale pulmonilor prin intermediul pleurei difragmatice.
Marginea anterioară a centrului tendinos descrie o acoladă cu
centrul convex înapoia sternului; marginea posterioară este
convexă, în concavitatea ei intrând coloana corpurilor vertebrale,
iar marginile laterale, convexe, sunt orientate lateral şi posterior.
Între foliola anterioară şi cea laterală dreaptă, mai mult posterior
se află un orificiu de formă ovoidă (gaura venei cave inferioare),
străbătut de vena respectivă.

128
 Diafragma, secţiune - vedere superioară
Porţiunea musculară a diafragmei se compune din trei
părţi denumite după originea fasciculelor musculare: partea
lombară (pars lumbalis), parte costală (pars costalis) şi partea
sternală (pars sternalis).
Partea lombară a diafragmei (pars lumbalis) îşi are
originea pe vertebrele lombare (stâlpii diafragmatici stâng şi
drept), pe ligamentele arcuate mediale şi laterale, iar inserţia pe
marginea posterioară a centrului tendinos.
a) Stâlpul diafragmatic drept (crus dextrum) este mai lat şi
mai gros decât cel stâng. El îşi are originea printr-un tendon lăţit
pe faţa anterioară şi laterală, ca şi pe discurile intervertebrale ale
vertebrelor lombare L1-L4. Corpul muscular ce continuă
tendonul urcă în boltă anterior şi medial, pentru a se insera pe
marginea posterioară a foliolei anterioare, la nivelul incizurii
vertebrale.
b) Stâlpul diafragmatic stâng (crus sinistrum), mai scurt,
mai îngust şi mai subţire decât cel drept, porneşte dintr-un tendon
lăţit de pe faţa anterioară şi laterală, cât şi de pe discurile
intervertebrale L1-L3. Partea cărnoasă a stâlpului urcă în boltă
anterior şi medial pentru a se insera pe marginea posterioară a
foliolei anterioare, în jumătatea stângă a incizurii sale vertebrale.
c) Ligamentul arcuat median (lig. arcuatum medianum)
este alcătuit din fibre aponevrotice, tendinoase care solidarizează
preaortic cei doi stâlpi diafragmatici, de unde pornesc, radiind
înspre foliculele centrului tendinos, tracturi fibroase, adevărate
“chei de boltă”, care dau aspectul caracteristic bolţii
diafragmatice.
d) Ligamentul arcuat medial (lig. arcuatum mediale) este o
bandă fibrotendinoasă care trece ca o punte peste faţa
endoabdominală a muşchiului psoas, inserându-se medial pe
129
corpul primei vertebre lombare şi pe discul intervertebral L1-L2
iar lateral pe vârful procesului costiform al vertebrei L1, uneori
L2. La formarea ligamentului participă şi un contingent
important din fascia psoasului.
e) Ligamentul arcuat lateral (lig. arcuatum laterale) trece
ca o punte fibroasă peste faţa endoabdominală a muşchiului
pătrat lombar, pornind medial, de pe vârful procesului costiform
al vertebrei L1 şi mai rar L2, inserându-se lateral pe marginea
inferioară şi pe extremitatea anterioră a coastei XII.
Partea costală este cea mai întinsă dintre părţi, având
originea prin şase digitaţii pe faţa internă a ultimilor şase coaste,
în special în partea lor anterioară cartilaginoasă, unde ele
alternează cu cele ale muşchiului transvers abdominal; uneori
există continuitate între fasciculele celor doi muşchi.
Partea sternală este cea mai mică dintre părţi, fiind
alcătuită din câteva fascicule scurte care îşi au originea pe faţa
posterioară a procesului xifoid, de o parte şi de alta a liniei
mediane şi merg posterior să se insereze pe porţiunea mediană a
marginii anterioare a foliolei anterioare. Pe linia mediană, chiar
între fasciculele care au originea pe procesul xifoid, de o parte şi
de alta a liniei, poate exista un spaţiu mai mic sau mai mare unde,
lipsind fasciculele musculare, spaţiul retrosternal conjunctiv
comunică cu spaţiul preperitoneal din cavitatea abdominală.
Când acest spaţiu de comunicare este mai mare, pe aici cu totul
excepţional poate hernia cordul în cavitatea abdominală,
realizând una din variantele herniilor difragmatice anterioare.
Există, de asemenea, mici spaţii de formă triunghiulară, lipsite de
muşchi între partea sternală şi cea costală, spaţii situate între
originile acestor părţi lateral de stern, prin care trec vasele
epigastrice superioare.
Faţa superioară a diafragmei este acoperită de fascia
130
endotoracică, peste care la nivelul foliolei anterioare a centrului
tendinos, se suprapune baza sacului pericardic cu ţesutul
superpericardic aderent la această foliolă. În rest se suprapun
pleurele diafragmatice parietale respective cu ţesut subpleural,
fiind şi ele aderente strâns la foliolele laterale omonime.
Faţa inferioară a diafragmei este învelită de fascia
diafragmatică inferioară, parte a fasciei endoabdominale.
Inervaţia este dată de nervul frenic din plexul cervical,
aceasta dovedeşte că materialul său muscular provine din
mezodermul cervical unde începe formarea diafragmei.
Vascularizaţia - diafragma este irigată de ramuri din
arterele pericardofrenice, arterele diafragmatice superioare,
arterele musculofrenice, arterele intercostale VI-XI şi artera
subcostală. Întoarcerea venoasă este realizată de venele
diafragmatice superioare şi inferioare, pericardiofrenice, venele
intercostale VI-XI şi vena subcostală.
Drenajul limfatic - la nivelul diafragmei există numeroase
spaţii şi reţele limfatice, prin intermediul cărora se
anastomozează vasele limfatice care aduc limfa de la peretele
abdominal supraombilical, de la faţa superioară a ficatului, de la
peretele toracic şi organele intratoracice, aceste anastomoze
favorizând propagarea infecţiilor din cavitatea toracică în cea
abdominală şi invers.
Muşchii regiunii abdominale antero-laterale. Muscu-
latura peretelui abdominal anterolateral, este formată exclusiv din
muşchi intrinseci, derivaţi din cele trei pături primitive, proprii
peretelui. După situaţie şi formă, muşchii regiunii anterolaterale
sunt:
- anteriori: dreptul abdominal, piramidalul;
- posteriori: oblicul extern, oblicul intern, transversul
abdominal.
131
 1. Muşchiul drept abdominal (m. rectus abdominis)
reprezintă o „fâşie” longitudinală întinsă de la pube la partea
anteroinferioară a toracelui, situată imediat lateral de linia
mediană. Muşchiul drept abdominal este întretăiat transversal de
trei intersecţii tendinoase. Cei doi drepţi abdominali sunt separaţi
unul de celălalt pe linia mediană, printr-un rafeu tendinos numit
linia albă, linie care împreună cu intersecţiile tendinoase
formează un puternic schelet fibros de tracţiune şi solidarizare a
muşchilor laterali cu muşchiul drept abdominal.
Raporturi - muşchiul este adăpostit în teaca muşchiului
drept abdominal; faţa lui posterioară nu aderă de lama posterioară
a tecii, în acest spaţiu trecând vasele epigastrice inferioare şi
superioare.
Inervaţie - muşchiul drept abdominal este inervat de nervii
intercostali 7-12 precum şi de nervii iliohipogastric şi
ilioinghinal.
Linia albă (linea alba) este o bandă fibrocartilaginoasă
(rafeu fibros) întinsă de la procesul xifoid la simfiza pubiană între
marginile mediale ale celor doi muşchi drepţi abdominali; mai
jos de jumătatea sa se află inelul ombilical (annulus ombilicalis).
Linia albă este mai lată pe porţiunea de la procesul xifoid până la
1-3 cm sub ombilic, dar se îngustează mult subombilical,
deoarece marginile mediale ale celor doi muşchi se apropie.
Prinsă superior pe faţa posterioară a procesului xifoid şi pe
membrane fibroasă sternală, linia albă se inseră inferior pe faţa
anterioară a simfizei pubiene unde îşi împleteşte fibrele cu cele
mediale din tendonul de inserţie ale muşchiului drept abdominal,
pe marginea anterioară a feţei superioare a simfizei pubiene, iar
prin adminiculum lineae albae atât pe buza posterioară a simfizei
pubiene cât şi pe porţiunile mediale ale ligamentelor pectineale.
Adminiculum lineae albae este o întăritură fibroasă de
132
formă triunghiulară, situată pe faţa posterioară a liniei albe,
având vârful la 4-5 cm sub inelul ombilical, iar baza sa se inseră
pe buza posterioară a feţei superioare a simfizei pubiene şi pe
porţiunile mediale ale ligamentelor pectineale, bilateral.
Adminiculum participă astfel cu fibrele sale la formarea
ligamentelor pectineale (ligamentele lui Cooper).
Marginea laterală a tecii muşchiului drept abdominal
corespunde unei alte fâşii aponevrotice lată de 1-3 cm, de formă
semilunară, constituită din suprapunerea la acest nivel a
aponevrozelor muşchilor laţi. Această fâşie este numită de unii
autori “linia albă externă” şi determină şanţul abdominal lateral,
întins între marginea laterală a muşchiului drept abdominal şi
marginea anterioară a părţii cărnoase a muşchiului oblic extern
abdominal, de la vârful coastei IX până la tuberculul pubic.
2. Muşchiul piramidal (m. pyramidalis) este un muşchi
mic, triunghiular, inconstant situat în teaca muşchiului drept
abdominal, anterior de acesta, în partea inferioară a sa.
Originea - pe faţa anterioară a unghiului pubic şi pe
simfiza pubiană. Fibrele sale laterale au direcţie oblică iar cele
mediale sunt verticale. Pe măsură ce urcă spre inserţie se
îngustează astfel încât vârful său ajunge aproximativ la jumătatea
distanţei dintre ombilic şi simfiza pubiană.
Inserţie - pe linia albă, pe marginea medială a muşchiului
drept abdominal şi pe lama anterioară a tecii acestuia. Între el şi
muşchiul drept există a lamă subţire de ţesut conjunctiv.
Inervaţie - este dată de nervul subcostal (T12), uneori şi de
ramuri din iliohipogastric, ilioinghinal şi/sau genitofemural (L1-
L2).
Vascularizaţie - este de două tipuri: arterială (artera
cremasterică şi ramuri din artera epigastrică inferioară); venoasă
(vena cremasterică şi vena epigastrică inferioară).
133
 Drenaj limfatic: spre ganglionii epigastrici şi iliaci.
3. Muşchiul oblic extern al abdomenului (m. obliquus
externus abdominie) este cel mai mare şi cel mai superficial
muşchi abdominal; fibrele sale au o direcţie oblică de sus în jos şi
din lateral spre medial. Pântecele muscular intră în structura
peretelui lateral abdominal şi străbate în acest perete regiunea
hipocondrică şi flancul. Aponevroza ce continuă partea
musculară este subţire, dar rezistentă, de culoare sidefie
strălucitoare mai întinsă decât pântecele muscular, ocupând
jumătate din peretele anterior abdominal şi regiunea inghinală a
peretelui lateral.
Originea se face prin opt digitaţii musculo-tendinoase pe
feţele externe şi marginile inferioare ale ultimilor opt coaste.
Aceste digitaţii alternează de sus în jos şi dinspre medial spre
lateral şi merge posterior cu ultimele 4-5 digitaţii de origine ale
muşchiului dinţat anterior şi cu cele 3-4 digitaţii de origine
costală ale muşchiului dorsal mare. Pântecele muscular are formă
neregulată, trapezoidală şi prezintă patru margini:
- Marginea superioară “în dinţi de fierăstrău”, constituită
din cele opt digitaţii de origine; pornind de la cartilajul coastei V,
coboară lateral şi posterior şi se termină pe cartilajul coastei XII.
La persoanele musculoase şi nu prea grase, când muşchii sunt
contractaţi, această margine în zimţi se observă sub forma unui
şanţ oblic la nivelul hipocondrului, numit şanţul lui Gerdy.
- Marginea posterioară este liberă mai îngustă ce coboară
de pe extremitatea anterioară a coastei XII pe buza externă a
crestei iliace, mai înapoia jumătăţii anterioare a buzei. Superior
de vârful trigonului lombar, marginea posterioară a muşchiului
oblic este acoperită de marginea infero-laterală a marelui dorsal.
- Marginea anterioară a corpului muscular corespunde unei
verticale coborâte din extremitatea anterioară a coastei IX până
134
sub nivelul ombilicului. Pe viu, la persoanele musculoase şi cu
strat muscular nu foarte dezvoltat, când muşchii oblic extern şi
drept abdominal sunt contractaţi, se formează între marginile lor
vecine un şanţ, numit şanţul lateral al abdomenului.
- Marginea inferioară a părţii musculare prezintă un
segment posterior, care ocupă buza externă a cestei iliace pe mai
mult de jumătatea anterioară a buzei şi un segment anterior al
acestei margini inferioare care îl continuă pe primul mergând
superior pe linia ce uneşte spina iliacă anterosuperioară cu
ombilicul, până întâlneşte extremitatea caudală a marginii
anterioare.
Aponevroza muşchiului oblic extern. Este cea mai
superficială continuând direcţia fibrelor muşchiului oblic extern,
este subţire dar rezistentă, mult mai întinsă ca suprafaţă decât
corpul muscular. Anterior se termină pe linia albă, iar inferior pe
pube şi ligamentul inghinal. Inserţia pe linia albă se face prin
multe fibre care se unesc cu aponevroza anterioară a oblicului
intern şi trec înaintea dreptului abdominal, încrucişându-se cu
cele de parte opusă. Inserţia pe pube se face prin fibre ce
formează trei bandelete oblice cu direcţie inferomedială:
- stâlpul lateral (crus laterale), se inseră pe tuberculul
pubelui;
- stâlpul medial (crus mediale), se încrucişază cu cele de
parte opusă şi se termină pe faţa anterioară a pubelui şi
pe tuberculul pubian contralateral. Cei doi stâlpi sunt
legaţi între ei prin fibre intercrurale sau arciforme (fibrae
intercrurales);
- stâlpul posterior (ligamentum flexum) încrucişează linia
mediană şi se inseră pe pube, de la simfiză la tuberculul
pubian anterior muşchiului drept abdominal.
Putem spune că inserţia inferioară a aponevrozei
135
muşchiului oblic extern se face pe creasta iliacă şi spina iliacă
antero-superioară, pe ligamentul inghinal, pe cel pectineal, pe
tuberculul pubic, pe creasta pubisului şi pe simfiza pubiană.
Supero-lateral de tuberculul pubic se află orificiul inghinal
superficial, delimitat supero-medial de stâlpul medial, inferior de
stâlpul lateral, medial de tuberculul pubic, iar lateral de fibrele
intercrurale numite aşa deoarece solidarizează între ele stâlpul
medial şi lateral. Fibrele intercrurale sunt arciforme şi se
încrucişează în partea laterală a orificiului inghinal superficial,
delimitând lateral acest orificiu.
Postero-medial orificiul este delimitat de stâlpul posterior,
numit ligamentul reflex al lui Colles.
Prin orificiul inghinal trece funiculul spermatic la bărbat şi
ligamentul rotund al uterului la femeie. Acest inel este mai larg la
bărbat având 2,5/1,5 cm, decât la femei 2/1 cm. La nivelul său
aponevroza muşchiului oblic extern se continuă cu fascia
spermatică externă care înveleşte funiculul spermatic şi devine
una din tunicile scrotului.
4. Muşchiul oblic intern al abdomenului (m. obliquus
internus abdominis). Este situate superficial faţă de muşchiul
transvers şi profund în raport cu muşchiul oblic extern. Fibrele
sale au o direcţie oblică de jos în sus şi din lateral în medial.
Pântecele muscular se află în peretele abdominal lateral iar
aponevroza în cel anterior.
Originea - pe foaia superficială a fasciei toraco-lombare,
pe linia intermediară a crestei iliace şi pe 1/3 sau 2/3 laterale ale
ligamentului inghinal. Fibrele musculare radiază în evantai de pe
originile amintite, alcătuind pântecele muscular.
Inserţia - pe marginea inferioară a ultimilor 3-4 coaste,
unde fibrele lui continuă cu fasciculele muşchiului intercostals
intern, apoi pe membrane sternală şi pe linia albă de la procesul
136
xifoid până la simfiza pubiană; fibrele aponevrotice, care
continuă fasciculele musculare cu originea pe ligamentul inghinal
se unesc cu fibrele aponevrotice similare ale muşchiului transvers
abdominal formând tendonul conjunctiv. Acesta se inseră pe
creasta pubisului, pe tuberculul pubic şi pe porţiunea medială a
ligamentului pectineal (ligamentul lui Cooper). Înainte de a se
insera pe linia albă, aponevroza muşchiului oblic intern participă
la formarea tecii muşchiului drept abdominal astfel:
În 2/3 sau 3/4 superioare, ajunsă la marginea laterală a
muşchiului drept, se clivează în două foiţe:
- una trece posterior de muşchiul drept şi unindu-se cu
aponevroza anterioară a muşchiului transvers, formează lama
posterioară a tecii dreptului abdominal;
- cealaltă trece anterior de muşchiul drept şi împreună cu
aponevroza muşchiului oblic extern formează lama anterioară a
tecii dreptului abdominal.
În 1/3 sau 1/4 inferioară a muşchiului drept, aponevroza
muşchiului oblic intern trece neclivată anterior de muşchiul
drept, participând la formarea lamei anterioare a tecii acestuia.
Inervaţia este asigurată de nervii intercostali VIII - XI,
subcostali, iliohipogastric şi ilioinghinal.
Vascularizaţia - ramuri din arterele intercostale, din artera
subcostală, din arterele epigastrice superioară şi inferioară şi din
artera musculofrenică. Întoarcerea venoasă se face prin vene
omonime arterelor.
Drenajul limfatic. Pentru 1/2 supraombilicală drenajul se
face în ganglionii parasternali şi diafragmatici anteriori, iar
pentru 1/2 subombilicală în ganglionii epigastrici şi ganglionii
circumflecşi iliaci.
5. Muşchiul transvers abdominal (musculus transverses
abdominis). Este cel mai profund dintre muşchii laţi şi se întinde
137
ca o jumătate de corset, pe toată suprafaţa unui hemiabdomen.
Aproape tot corpul muscular este cuprins în peretele lateral
abdominal.
Aponevroza anterioară a muşchiului transvers porneşte
anterior de corpul muscular, străbate peretele abdominal anterior
ajungând la linia albă. Posterior de pântecele muscular, porneşte
aponevroza posterioară a muşchiului. Vertical muşchiul se
întinde de la coasta VI până la creasta iliacă şi ligamentul
inghinal. Este singurul dintre muşchii laţi care ocupă complet
jumătate din peretele truncal abdominal, inserându-se pe toate
laturile scheletului osteofibros al abdomenului.
Fibrele musculare şi aponevrotice au o direcţie
predominant transversală, dar cele superioare sunt uşor
ascendente iar cele inferioare sunt oblic descendente.
Originea este astfel:
- prin şase digitaţii pe faţa internă şi marginile inferioare
ale ultimilor şase coaste şi cartilagii costale. Aceste digitaţii
alternează cu digitaţiile costale ale diafragmei. Frecvent fibrele
ultimilor 3-4 digitaţii se continuă cu fibrele diafragmei. Uneori
muşchiul transvers este în continuitate cu muşchiul transvers
toracic;
- pe faţa profundă a fasciei toracolombare;
- în 1/3 sau 2/3 anterioare din buza internă a crestei iliace;
- fasciculele musculare inferioare pornesc de pe 1/3 sau 2/3
laterale ale ligamentului inghinal şi de pe fascia iliacă.
Plecate de pe aceste întinse origini, fasciculele musculare
alcătuiesc corpul muşchiului, care este plat, de forma unui
patrulater neregulat, prezentând patru margini: superioară,
posterioară, inferioară şi anterioară.
Marginea superioară scalariformă coboară în trepte coastă
cu coastă de sus în jos şi din medial spre lateral până pe faţa
138
internă a unghiului coastei XII, este formată din digitaţii costale
ale muşchiului. Până la apertura toracică inferioară porţiunea
superioară a muşchiului se află profund de grilajul costal.
Marginea posterioară coboară vertical de la unghiul ultimei
coaste până la creasta iliacă trecând la 1-2 cm anterolateral de
marginea laterală a muşchiului erector spinal. Ea se continuă
posterior cu aponevroza posterioară a muşchiului, care după un
traiect de 1-2 cm, ajunge la marginea laterală a muşchiului
erector spinal şi se dedublează într-o foaie anterioară, numită
foaia profundă a fasciei toracolombare. Foaia profundă a fasciei
toracolombare se inseră superior pe marginea inferioară a ultimei
coaste, inferior pe buza internă a crestei iliace în 1/3 posterioară,
înapoi pe vârful apofizelor costiforme lombare, iar înainte
constituie originea muşchiului transvers.
Marginea inferioară a muşchiului este constituită de
originea sa pe creasta iliacă, pe ligamentul inghinal şi o mică
porţiune liberă care sare peste funiculul spermatic, participând la
formarea peretelui superior al canalului inghinal.
Marginea anterioară a corpului muscular se numeşte linia
semilunară descrisă de Spiegel, care se prezintă ca o linie curbă
cu concavitatea medial, având punctul cel mai depărtat de linia
mediană anterioară la nivelul ombilicului. Superior, această
margine începe lateral de procesul xifoid şi posterior de muşchiul
drept abdominal, apoi se depărtează curb spre lateral, depăşeşte
marginea laterală a muşchiului drept, atinge punctual cel mai
distant de pe linia pararectală la înălţimea ombilicului şi se
apropie de marginea laterală a muşchiului drept terminându-se
lateral de tuberculul pubic.
Inserţia se face pe toată linia albă, iar prin tendonul
conjunct, pe creasta pubelui, pe tuberculul pubic şi pe porţiunea
medială a ligamentului pectineal al lui Cooper.
139
 Câteva fascicule musculare celor din muşchiul oblic intern
contribuie la formarea muşchiului cremaster. Alte fibre
musculare inferioare pot coborî în ligamentul interfoveolar al lui
Braune.
Din aponevroza anterioară a muşchiului transvers, de
partea opusă, coboară de la extremitatea laterală a liniei arcuate,
fibre aponevrotice care împreună cu fibrele fasciei transversalis,
formează ligamentul interfoveolar al lui Hesselbach.
Alte fibre aponevrotice descendente se unesc cu un
contingent mai important de fibre tendinoase pornite din
marginea laterală a tendonului de inserţie a muşchiului drept
abdominal formând ligamentul lui Henlé. Acest ligament este
triunghiular, cu vârful superior, se inseră cu baza pe tuberculul
pubic şi pe ligamentul pectineal înapoia tendonului conjunct.
Faţa profundă, endoabdominală a muşchiului transvers este
căptuşită de fascia transversalis care îl separă de ţesutul
preperitoneal.
Faţa superficială a muşchiului transvers este acoperită de
muşchiul oblic intern; între cei doi muşchi se află un spaţiu
conjunctiv adipos prin care trec dinainte înapoi şi metameric
ultimele cinci mănunchiuri vasculonervoase intercostale.
Inervaţia. Muşchiul transvers este inervat de ultimii cinci
nervi intercostali, nervul subcostal, iliohipogastric şi ilioinghinal.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri arteriale din
arterele epigastrice (superioară şi inferioară), artera
musculofrenică, circumflexă ilică profundă, ultimele cinci artere
intercostale profunde, artera subcostală, lombară. Întoarcerea
venoasă este asigurată prin venele omonime arterelor.
Drenajul limfatic se face în ganglionii epigastrici superiori,
sternali, epigastrici inferiori, iliaci, intercostali şi lombari.
Aponevroza muşchiului transvers abdominal. Este
140
împărţită în două:
- porţiunea superioară trece posterior de muşchiul drept
abdominal şi împreună cu foiţa aponevrozei oblicului intern
formează lama posterioară a tecii;
- porţiunea inferioară trece anterior faţă de dreptul
abdominal, contribuind împreună cu aponevroza oblicului intern
şi a celui extern la formarea lamei anterioare a tecii.

Participarea muşchilor abdominali la actul respirator şi

locomotor
Acţiunea muşchilor antero-laterali ai abdomenului. În
structura muşchilor abdominali întâlnim o textură fibrilară foarte
interesantă, realizată de fibrele musculare şi aponevrotice: unele
au o direcţie aproape verticală (muşchiul drept abdominal,
muşchiul piramidal); altele oblice, dar perpendiculare unele pe
altele (muşchii oblici: intern şi extern); iar altele transversale
(muşchiul transvers abdominal). Aceasta ne explică multitudinea
de acţiuni pe care o realizează muşchii regiunii antero-laterale a
abdomenului:
1) Prin tonusul lor normal ei menţin viscerele abdominale
în poziţie normală şi ajută la buna lor funcţionare. În hipotonii
musculare, pareze şi paralizii (ca în paralizia ascendentă Landry),
apar ptoze viscerale, iar funcţiile acestor viscere sunt slăbite sau
abolite (disurii, constipaţii). Tot scăderea tonusului muscular
explică apariţia în procente mai mari a herniilor la bătrâni şi la
obezi. Creşterea tonusului muscular al peretelui abdominal în
zona apendiculară este unul dintre principalele semen de
apendicită acută. În clinică acest tonus crescut este cunoscut sub
denumirea de apărare musculară, când se provoacă prin apăsarea
organului bolnav sau contractură când a devenit permanent. Este
cunoscută contractura întregului perete abdominal antero-lateral
141
în peritonitele generalizate sau în ulcerul gastric perforat, sub
denumirea de “abdomen de lemn”. Creşterea tonusului muşchilor
abdominali în cadrul proceselor patologice viscerale se datorează
unor reflexe viscerosomatice metamerice, cu punct de plecare
iritaţia peritoneului care înveleşte aceste organe.
2) Acţiune de presă abdominală comprimând viscerele
subiacente prin contracţia muşchilor abdominali. Prin diferitele
grade de presiune asupra viscerelor abdominale, aceşti muşchi
participă la micţiune, defecaţie, vomă, parturiţie.
3) Sunt muşchi expiratori auxiliari. Când muşchii drept
abdominal, oblic extern şi oblic intern iau punct fix pe pelvis trag
în jos coastele şi toracele şi produc expiraţia. Partea
supraombilicală a muşchiului transvers apropie coastele de linia
mediană şi îngustează toracele, participând astfel la expiraţia
forţată. Astfel muşchii abdominali antero-laterali sunt principalii
muşchi expiratori auxiliari.
Diafragma este principalul muşchi inspirator, care prin
contracţie coboară cupolele şi bolta sa. Prin aceasta diametrul
vertical al cavităţii toracice se măreşte cu câţiva cm (1-3 cm
pentru respiraţia normală în repaus), iar pulmonii sunt
expansionaţi prin baza lor în jos. În expiraţie, bolta şi cupolele se
ridică cu toţi atâţia cm, baza pulmonilor fiind în sus iar diametrul
vertical al cutiei toracice se micşorează. Diafragma participă prin
contracţie sinergică cu muşchii abdominali în reflexul de vomă,
în acte fiziologice ca micţiunea, defecaţia, parturiţia.
Muşchiul drept abdominal, când ia punct fix pe pube,
produce flexia toracelui pe bazin şi coboară coastele (este muşchi
expirator), iar când ia punct fix pe coaste flectează bazinul spre
torace.
Muşchiul piramidal participă la acţiunile muşchiului drept
abdominal; este un muşchi tensor al liniei albe. Prin tonusul său
142
normal contribuie la menţinerea în poziţie normală a viscerelor şi
la buna lor funcţionare. În scăderea tonusului muscular (pareze şi
paralizii), apar frecvent ptoze viscerale, iar actele fiziologice la
care participă, sunt perturbate.
Muşchiul oblic intern al abdomenului - prin contracţie,
când ia punct fix pe creasta iliacă, înclină şi roteşte trunchiul de
aceeaşi parte. Când se contractă bilateral cu punct fix pe creasta
iliacă, iniţial trage în jos ultimele patru coaste şi este expirator
auxiliar, iar dacă îşi continuă acţiunea flectează trunchiul pe
pelvis. Când se contractă bilateral cu punct fix pe baza toracelui,
împinge pelvisul şi-l flectează pe abdomen.
Muşchiul transvers abdominal: este principalul muşchi al
presei abdominale iar prin contracţie bilaterală comprimă toate
viscerele abdominale, participând astfel la: defecaţie, micţiune,
parturiţie. Contracţia fasciculelor superioare apropie arcurile
costale de linia mediană, muşchiul participând astfel la expiraţia
forţată (tuse, strănut, vomă). Prin tonusul său normal contribuie
la menţinerea în poziţie normală a viscerelor şi la buna lor
funcţionare. În scăderea tonusului muscular (pareze şi paralizii),
apar frecvent ptoze viscerale, iar actele fiziologice la care
participă, sunt perturbate.
4) Rol în statica şi dinamica trunchiului, prin tonusul lor
normal contribuind la menţinerea corpului în poziţie şezând sau
în ortostatism. Iau parte la producerea tuturor mişcărilor
trunchiului cu excepţia extensiei.
Flexia trunchiului o produce muşchii drepţi abdominali şi
muşchii oblici când se contractă bilateral, cu punct fix pe pelvis.
Când iau punct fix pe torace, flectează pelvisul pe abdomen.
Contracţia unilaterală a muşchiului oblic extern produce
înclinaţia de aceeaşi parte a trunchiului şi rotaţia lui de partea
opusă.
143
 BIBLIOGRAFIE

1. Baciu C., Aparatul locomotor, Editura Medicală, Bucureşti,

1981.
2. Brătucu L., Vaida A., Anatomia clinică a peretelui abdominal
antero-lateral, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
3. Cerbulescu C., Ifrim M., Maros T., Niculescu Gh., Atlas de
anatomie umană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983.
4. Croitoru A., Popa M., Anatomie, fiziologie şi patologie umană,
Editura Lucman, 2007.
5. Gherasim L., Medicina internă, Editura Medicală, Bucureşti,
2000.
6. Harrison, Principii de medicină internă, ed. 14, Editura Teora,
Bucureşti, 2003.
7. Ifrim M., Atlas de anatomie umană, vol. II, Organele interne,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
8. Ifrim M., Niculescu Gh., Compendiu de Anatomie, vol. I,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
9. Ilinescu I., Tratat de clinică şi patologie medicală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.
10. Ispas T.A., Anatomia şi fiziologia omului-cu aplicaţii
practice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
11. Netter F.H., Atlas de anatomie a omului, Editura Calisto,
Bucureşti, 2008.
12. Niculescu C, Th., Cîrmaciu R., Anatomia şi fiziologia
omului- Compendiu, Editura Corint, 2009.
13. Papilian V., Anatomia omului, vol.I, Editura All, Bucureşti,
2006.
14. Pătraşcu T., Patologie chirurgicală, Editura Lumina,
Bucureşti, 2001.
15. Ranga V., Abagiu N., Panaitescu V., Giurgea Gh., Ispas Al.,
Pereţii trunchiului, Editura Cerma, Bucureşti, 2000.

144
16. Ranga V., Şeicaru T., Alexe Fl., Anatomia omului, Editura
Kullusys, Bucureşti, 2008.
17. Richard L. Drake, Wayne Vogl, Adam W.M. Mitchell,
Richard Tibbitts, Paul Richardson, Grays Atlas of Anatomy,
Editura Elsevier, 2007.
18. Sidenco E.L., Bilanţul articular şi muscular, Editura APP,
Bucureşti, 1999 (reed. 2000).
19. Sidenco E.L., Coloana vertebrală şi membrul inferior,
Editura Fundaţiei Romania de mâine, Bucureşti 2003.
20. Sinelnikov R.D., Atlas of Human Anatomy, vol I., Editura
Mir, Moscova, 1998.
21. www.corpul-uman.com.

145