ASOCIAŢIA FILANTROPICĂ MEDICAL CREŞTINĂ “CHRISTIANA” FILIALA PITEŞTI

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CHRISTIANA PITEŞTI

Str.Nicolae Dobrin, nr.3, tel./fax 0248/251790,
https://sites.google.com/site/christianapitesti/home
mail: christianapitesti@yahoo.com

.......................

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

„CHRISTIANA”

PITEŞTI

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA CORPULUI UMAN

SUPORT DE CURS

2012

1
 CUPRINS

Capitolul I
Organizarea generală a corpului uman………………………………………………......3p
Axe şi planuri de orientare în organism…………………………………………..……...4p

Capitolul II
Componentele anatomice ale corpului uman…………………………………….………6p
Niveluri de organizare anatomică şi fiziologică……………………………………..…..7p

Capitolul III
I. Principalele functii ale organismului uman şi specificitatea
aparatelor şi sistemelor care le îndeplinesc.

Sângele………………………………………………………………………………….36p
Osteologie şi artrologie…………………………………………………………………41p
Sistemul muscular………………………………………………………………………48p
Aparatul respirator……………………………………………………………………...54p
Aparatul cardio-vascular………………………………………………………………..60p
Aparatul digestiv………………………………………………………………………..67p
Metabolismul…………………………………………………………………………...72p
Aparatul excretor……………………………………………………………………….77p
Aparatul genital…………………………………………………………………………81p
Sistemul nervos…………………………………………………………… …………...89p
Analizatorii……………………………………………………………………………..94p
Glandele endocrine……………………………………………………………………104p
II. Interrelatiile dintre functiile organismului
uman……………….....113p
III. Mecanisme specifice de apărare a organismului la variatiile
mediului intern şi
extern……………………………………………..…115p

2
 CAPITOLUL I
ORGANIZAREA GENERALA A CORPULUI UMAN

Ca orice organism, si cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii -
celulele. Acestea alcătuiesc ţesuturi, iar prin asocierea lor, diferite tipuri de ţesuturi
alcătuiesc organele. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea
unei funcţii.
Corpul uman este alcătuit din următoarele părţi majore:
Capul - conţine cea mai mare parte a sistemului nervos central şi cei mai importanţi
analizatori
Gât - realizează legătura dintre cap şi trunchi
Trunchi - conţine cavitatea toracică şi pe cea abdominală, cu viscerele din acestea
Membre - inferioare (legate de trunchi prin centura pelvină) şi superioare (legate de
trunchi prin centura scapulară).
Aceasta este o împărţire grosieră, strict morfologică. Din punct de vedere atât anatomic
cât şi funcţional, organismul uman a fost organizat în sisteme şi aparate. Diferenţa dintre
sistem şi aparat nu este foarte clară, asupra acestui subiect existând destule confuzii şi
controverse. De foarte multe ori ele sunt utilizate ca sinonime. Discriminarea între sistem
şi aparat se face pe baza faptului că sistemul conţine structuri cu aceaşi origine
embriologică, pe când aparatul are părţi de origine embriologică diferită, dar şi acest
lucru este discutabil. De exemplu: sistemul nervos este în totalitate derivat din ectoderm,
pe când aparatul respirator are cea mai mare parte de origine endodermală, dar şi
segmente derivate din ectoderm. În raport de categoria de funcţii pe care o deservesc, la
om şi la toate mamiferele există următoarele aparate şi sisteme1,2:
 Pentru funcţiile de nutriţie:
 Aparatul respirator
 Aparatul digestiv
 Aparatul circulator
 Aparatul excretor
 Pentru funcţiile de relaţie:
Sensibilatea:Sistemul nervos;organele de simt;glandele endocrine Locomotia:Sistemul
osos;Sistemul musculos
 Pentru funcţia de reproducere:
 Aparatul reproducător masculin sau feminin
Aparatul respirator este format din plamani si caile respiratorii(fosele
nazale,faringe,laringe,trahee si bronhii). Aparatul digestiv este aslcatuit din tub
digestiv(cavitate bucala,faringe,esofag,stomac,intestin subtire si intestin gros),dar si din
glande anexe(pancreaas,ficat,glandele salivare) Aparatul circulator:sange,lichid
interstitial,limfa.Sangele are in componenta sda plasma si celule(globule rosiii numite si
hematii,globule albe numite si leucocite,trombocite numite si plachete sangvine).
Aparatul excretor este alcatuit din:2 rinichi si caile urinare(2 uretere,vezica urinara,uretra)

3
 1
Denumirile de aparate sau sisteme pentru fiecare element reprezintă formulele
împământenite în limba română. În prezent se tinde către eliminarea termenului
"aparat", din cauza literaturii de specalitate în limba engleză, care nu îl
utilizează.
2
Acestea sunt sistemele şi aparatele descrise clasic în învăţământul preuniversitar
românesc. În afară de acestea, tratatele de specialitate mai descriu şi alte entităţi:
Sistemul tegumentar, Sistemul circulator limfatic (separat de cel cardiovascular),
sistemul imunitar s.a.
Sistematizarea didactică a anatomiei umane
De obicei literatura de specialitate tratează anatomia umană pe următoarele capitole:
 Cap şi gât: toate regiunile de deasupra aperturii toracice superioare.
 Membru inferior (şold, coapsă, gambă, genunchi, picior)
 Membru superior (umăr, braţ, antebraţ, mână)
 Pereţii trunchiului (toracic şi abdominal) cu regiunile respective.
 Anatomia sistemului nervos sau neuroanatomia.
 Viscere: toracice (inima, plămânii, vasele mari, căi respiratorii, timusul,
eventual segmentul supradiafragmatic al tubului digestiv) şi abdominale
(restul tubului digestiv, glandele anexe acestuia - ficat, pancreas,
peritoneul, organe retroperitoneale - rinichi, căi urinare etc.)
Organismul uman ca unitate morfologică şi funcţională.
Organismul uman, ca orice fiinţă vie, există graţie corelării fine şi perpetue a tuturor
structurilor şi proceselor sale, cu scopul realizării funcţiilor acestora. El constituie un
sistem ierarhizat, ce dispune de sisteme de autoreglare integrate. Deşi majoritatea
funcţiilor sunt îndeplinite de structuri specializate, acestea nu acţionează izolat, ci în
strânsă dependenţă de celelalte.
AXE ṢI PLANURI DE ORIENTARE ÎN ORGANISM
Poziţia anatomică normală
Prin poziţie antomică normală (PAN) se înţelege poziţia care se ia în considerare atunci
când se descriu diferitele elemente anatomice şi raporturile dintre ele. Este aleasă prin
convenţie internaţională şi are o deosebită importanţă, fiind indispensabilă pentru studiul
anatomiei. La om, este: ortostatism (subiectul stă în picioare) [de fapt, e clinostatism
[culcat pe spate], cel putin conform prof.dr. Alex Croitoru], toate cele patru membre
paralele între ele, privirea înainte, palmele orientate în faţă.
Axe
 Axul longitudinal (vertical) - cel mai lung segment de dreaptă ce se poate trasa
imaginar în poziţie anatomică normală a subiectului. În cazul omului este dat de
vertex şi de planul poligonului de susţinere (podeaua).
 Axe transversale - sunt orientate de la dreapta la stânga şi perpendiculare pe cel
longitudinal.
 Axe sagitale - sunt orientate antero-posterior (ventro-dorsal) şi sunt
perpendiculare pe cel longitudinal.
Planuri
 Planul mediosagital (median sau al simetriei bilaterale) - planul determinat de
ombilic şi de axul longitudinal al corpului, respectiv de axele longitudinal şi
sagital. Prin intersectarea cu suprafaţa corpului determină pe aceasta linia
mediană anterioară şi posterioară.

4
  Planuri paramediane (parasagitale sau sagitale) - toate planurile paralele cu cel
mediosagital.
 Planuri frontale - toate planurile verticale, paralele cu fruntea în PAN.
 Planuri transversale (orizontale) - toate planurile perpendiculare pe axul
longitudinal.
Termeni de direcţie şi de poziţie
Pozitiile sunt termeni anatomici care definesc locul unui organ sau segment al
corpului uman, în raport cu planurile menţionate mai sus.

Subiectul din imagine nu se află în PAN deoarece palmele nu sunt îndreptate anterior.
Pozitiile:
 Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal.
 Inferior sau caudal - sub un plan orizontal.
 Anterior sau frontal - în faţa unui plan frontal.
 Posterior sau dorsal - în spatele unui plan frontal.
 Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi.
 Distal - doar pentru membre: [mai] depărtat de trunchi.
 Lateral - [mai] depărtat de planul mediosagital.
 Medial - [mai] apropiat de planul mediosagital.
 Volar - spre faţa palmară a mâinii.
 Plantar - spre talpă.
Mişcări
- flexiuni – extensiune – ax transversal
- rotaţie exterior-interior – ax longitudinal
- abducţie – adducţie – ax A-P
- circumducţie –flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revenire
- pronaţie – supinaţie

5
 CAPITOLUL II

COMPONENTELE ANATOMICE ALE CORPULUI UMAN

Corpul uman este format din: cap, gât, trunchi şi membre.

Capul şi gâtul alcătuiesc împreună extremitatea cefalică a corpului.
Capul este alcătuit din două părţi:
- una craniană, situată superior şi posterior, sau neuro-craniul sau cutia cranienă
- alta, reprezentată de faţă, aşezată anterior şi inferior.
Gâtul este partea corpului care leagă capul de trunchi, el are:
- o regiune posterioară sau nucală, alcătuită din vertebre, articulaţii şi muşchi
- o regiune cervicală anterioară care conţine muşchii, fascii, osul hioid, dar şi
organe ale gâtului: laringe, trahee, esofag, tiroidă, etc.
Trunchiul este format din trei părţi suprapuse: torace, abdomen, pelvis. În interiorul
lor se găsesc cavităţile viscerale: toracică, abdominală, pelvină.
Cavitatea toracică este despărţită de cea abdominală prin muşchiul diafragma.
Cavitatea abdominală se continuă caudal cu cavitatea pelvină, care este închisă
inferior de diafragma pelvină şi de diafragma urogenitală.
Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi,
fascii, vase, nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele.
Peretele anterior al toracelui conţine glanda mamară.
Membrele: - superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară. Partea
liberă a membrelor superioare este formată din: braţ, antebraţ şi mână.
- inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană. Partea liberă
a membrelor inferioare este alcătuită din trei părţi: coapsă, gambă şi picior.
Partea somatică a corpului cuprinde totalitatea formaţiunilor anatomice, cu
excepţia viscerelor. Ea este constituită în special din organele aparatului locomotor, a
căror masă reprezintă aproape 2/3 din greutatea corpului.
Viscerele sunt organele interne ale corpului.
NIVELURI DE ORGANIZARE ANATOMICĂ SI FIZIOLOGICĂ
I. CELULA
Celula este o unitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor procariote şi
eucariote, cu capacitatea de autoreglare, autoconservare şi autoreproducere.”
Celula a fost descoperită de Robert Hoock în 1665 care făcea studii pe tulpini de plută.
CELULELE EUCARIOTE, sunt formate din:
1. MEMBRANA CELULARĂ

Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) este o structură celulară ce

delimitează şi compartimentează conţinutul celular. Constituie o barieră selectivă pentru

6
pasajul moleculelor şi ionilor. Este o structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-
9 nm şi cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, ce conferă individualitate
celulei. Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert Hooke, însă
acesta a considerat-o parte integrală a unei celule unitare.
Rolurile membranei celulare: - transportul de substanţe; asigurarea homeostazei;
protejarea spaţiului celular; conferirea unei forme celulei; echilibru osmotic; (osmoză)
permeabilitate selectivă; participă în cadrul proceselor metabolice; comunicarea
bidirecţională între celule şi mediul extern; locomoţia.
Structura membranei celulare este formată din lipide si proteine. Elementul structural
fundamental al membranelor celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o
barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile
Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer şi Garth L. Nicholson, prezintă
membrana celulară ca un model fluid mozaicat, unde numeroasele componente
structurale se pot deplasa liber. Setul de proteine şi glucide, se numeşte glicocalix şi este
specific, constituind “buletinul de identitate” al acesteia.
Transport membranar, este de două tipuri:
1. Transport activ, se face contra sensului gradientului de concentraţie sau a sensului
spontan de difuzie– din regiunea unde concentraţia atomilor sau a moleculelor este mai
mică în regiunea unde este mai mare.
2.Transport pasiv se realizează după gradientul de concentraţie – din regiunea unde
concentraţia atomilor sau a moleculelor este mai mare în regiunea unde concentraţia lor
este mai mică cu consum de energie şi are loc pe calea difuziunii simple sau a difuziunii
facilitate
2.PERETE CELULAR
Este o structură ce înconjoară membrana plasmatică a celulelor (din bacterii), având rolul
principal de a păstra forma celulelor şi de a le conferi rezistenţă mecanică.
3.CITOPLASMA
Citoplasma reprezintă mediul intracelular, situat între membrana celulara şi nucleu, al
unei celule, constituind masa fundamentală a acesteia. În citoplasmă se află organite
celulare.
Citoplasma este alcatuită din două părţi : hialoplasma, granuloplasma
Hialoplasma este formata din: citosol si citoschelet.
Granuloplasma este formată din organite citoplasmatice ancorate de citoschelet.
Organitele pot fi: -comune( prezente in toate celulele) şi specifice( prezente doar in
anumite celule).
4.CITOSCHELETUL (schelet celular)
Reprezintă o structură subcelulară, care are o forma unor tuburi şi filamente, alcătuite din
molecule proteice specializate. Acesta conferă celulei formă proprie şi susţinere. De
asemenea, citoscheletul are rol în locomoţia celulară, în transportul intracelular şi în
schimbul de substanţe cu mediul extern si cu alte celule. Este comun tuturor celulelor
eucariote (celule cu nucleu), ca de exemplu neuronul.

7
 5.Organitele celulare

Fig 3.Organitele celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) ribozom (4) veziculă (5) reticul
endoplasmatic rugos (REr) (6) aparatul Golgi (7) citoschelet (8) reticul endoplasmatic
neted(REn) (9) mitocondrii (10) vacuolă (11) citoplasmă (12) lizozomi (13) centrioli

Organitele celulare sunt structuri specializate din citoplasma celulară, care îndeplinesc
funcţii specifice şi posedă membrană proprie.
Clasificarea organitelor
Organitele celulare sunt de două tipuri:
 comune se găsesc în majoritatea celulelor eucariote (Reticulul endoplasmatic,
ribozomi, Aparatul Golgi, mitocondrii, lizozomi.
 specifice: intră în alcatuirea anumitor tipuri de celule (Miofibrile -din fibra
musculară; Neurofibrile şi Corpusculii Nissl -din celula nervoasă) .
6.RIBOZOMII
Ribozomii sau corpusculii lui Palade, sunt constituiţi din ARN. Ei se găsesc liberi în
citoplasma celulară sau ataşaţi reticulului endoplasmatic, formând cu acesta reticulul
endoplasmatic rugos.
Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor specifice. Nu prezintă membrană la
periferie şi sunt alcătuiţi din 2 subunităţi (una mică si una mare). În timpul procesului de
sinteză, ribozomii acţionează ca punct de legatură între toate moleculele implicate, precis
poziţionate unele faţă de celelalte. Ribozomii au dimensiuni de aproximativ 20 nm în
diametru Rolul lor este de a decoda ARN mesager pentru construcţia lanţurilor
polipeptidice din aminoacizi aduşi de ARN de transport. Ribozomii liberi se găsesc
suspendaţi în citosol (partea semi-fluidă a citoplasmei. Intreaga funcţie a ribozomului se
bazează pe schimbările pe care le face la nivelul conformaţiei proteinelor.
7. Mitocondriile

Mitocontriile sunt organite celulare întâlnite în toate

tipurile de celule. Ele mai sunt denumite şi „uzine energetice”, fiindcă ele conţin
enzimele oxido-reducătoare necesare respiraţiei. Mitocondriile au material genetic

8
propriu - ADN mitocondrial, care conţine informaţia genetică pentru sinteza enzimelor
respiratorii.
Structura mitocondriilor, au forma unor vezicule alungite, sunt organite sferice, ovale
sau sub forma de bastonaşe, ei sunt formaţi dintr-o membrană dublă,un sistem de cisterne
şi tubuli, stromă(matrix).
Mitocondriile sunt formate: înveliş, membrană externă netedă ṣi membrană internă
pliată Membrana internă prin invaginări formează criste care pătrund in stroma fără a
compartimenta complet, mărindu-i foarte mult suprafata. Pe mebrana internă se observă
nişte granule. Mitocondriile se fomează prin diviziune şi se transmit ereditar, pe linie
maternă.Mitocondriile au următoarele roluri:- respiraţie celulară ṣi ereditate extranucleară
8. CENTROZOMUL
Centrozomul este un organit celular, specific majorităţii celulelor eucariote animale,situat
lângă nucleu. Se afla în centrul celulelor . Este format din două formaţiuni numite
centrioli, înconjuraţi de citoplasmă densă care poartă denumirea de centrosferă.
Participă în diviziunile celulare, la formarea fusului de diviziune.
9. APARATUL GOLGI

Fig 6. Diagramă a procesului secretor din reticulul endoplasmatic (portocaliu) în aparatul

Golgi (roz).
Aparatul Golgi ( dictiozom) este un organit celular găsit la majoritatea eucariotelor,
situat în centrul celulei. A fost identificat în 1898 de către doctorul italian Camillo Golgi
şi a fost numit după el. Funcţia principală a aparatului Golgi este procesarea şi
împachetarea macromoleculelor precum proteinele şi lipidele care sunt sintetizate de
celulă.
Rolurile aparatului Golgi: stocarea polizaharidelor; modificarea proteinelor nou-
sintetizate în reticulul endoplasmic, sortarea proteinelor cu diverse destinaţii celulare,
prelucreză si stochează proteinele şi lipidele care "curg" dinspre R.E, sintetizeaza
polizaharidele si le "împachetează" în vezicule care vor migra spre membrana plasmatică;
la celulele vegetale si fungi, aparatul Golgi este implicat si in formarea peretelui celular
Structură
Este format din nişte săculeţi aplatizaţi suprapuşi (cisterne), dilataţi la capete şi
înconjuraţi de micro şi macrovezicule. Forma dictiozomilor variază de la o celulă la alta.
Sunt delimitaţi de o membrană simplă.
10. VACUOLA
Vacuola este organitul celular, specific mai mult celulelor vegetale, (însă sunt şi prezente
la unele celule animale).
Rol: depozitează substanţe de rezervă; participă la menţinerea echilibrului osmotic; pot
păstra în cadrul structurii lor deşeuri metabolice, pe care ulterior le elimină din cadrul
lor, pot conţine diferite enzime, coenzime, substanţe organice şi anorganice, pigmenţi

9
neasimilatori şi fermenţi, necesari unei bune funcţionări a celulei, mentinerea compozitiei
constante (homeostazie)
Structura, sunt alcătuite dintr-o membrană subţire, numită tonoplast, ce înconjoară
sacul vacuolar.
11. LIZOZOMUL, este un organit celular, cu rol în: -digestie,-depozitarea
enzimelor; - distrugerea corpurilor străine sau bătrâne ale celulei.
Structura: - aspect de vezicule, diametru de 0,2 - 0,8 microni
Componente: membrana lizozomilor si matricea lizozomală
Tipuri de lizozomi:- Primari, -Secundari, -Terţiari:
12. RETICULUL ENDOPLASMATIC
Reticulul endoplasmatic (RE) este un organit care se găseşte la celulele eucariote.
"Endoplasmatic" înseamna "în interiorul citoplasmei", iar "reticul" înseamna "pânză/reţea
mică". RE modifică proteine, produce macromolecule şi distribuie substanţele în celulă.
În esenţă, reticulul endoplasmatic este sistemul elaborat de transport al celulei eucariote.
Structura RE

Fig 7.Nucleu celular, reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. 1. nucleu 2. por nuclear 3.
reticul endoplasmatic rugos 4. reticul endoplasmatic neted 5. ribozom aflat pe RE rugos
6. proteine transportate 7. vezicule de transport 8. aparat Golgi 9. faţa Cis a aparatului
Golgi 10. faţa Trans al aparatului Golgi 11. cisternele aparatului Golgi

Compoziţia RE ,este locul translaţiei genei, şi mijlocul de transport al proteinelor sau

care urmează să fie secretate prin exocitoză.
RE este format dintr-o reţea de tuburi şi cisterne, acoperit în parte de ribozomi. Deoarece
aceste locuri par a fi "rugoase", această parte a fost numită reticul endoplasmatic rugos.
Părţile fără ribozomi se numesc reticul endoplasmatic neted.
1. Reticul endoplasmatic rugos
produce şi transportă proteinele. Acesta este acoperit de ribozomi care îl fac să arate
"rugos". RE rugos se întâlneste în mai multe celule, de exemplu în celulele din pancreas,
care sunt implicate în secreţia de insulină în circuitul sanguin.
2. Reticul endoplasmatic neted, este implicat în procese metabolice (sinteza de lipide,
metabolismul carbohidraţilor şi detoxificarea drogurilor şi otrăvurilor). RE neted produce
şi steroizii (steroizii sexuali la vertebrate). Celulele din ficat sunt şi ele bogate în RE
neted.
3. Reticulul sarcoplasmic
Acesta se întâlneşte în celulele muşchilor, şi este adaptat pentru depozitarea şi eliberarea
ionilor de calciu. Acest proces este realizat de pompele de calciu cu consum energetic.

10
 13. NUCLEUL CELULEI, este un organit celular, ce conţine materialul genetic
şi care coordonează toate procesele intracelulare.
Rol: păstrarea materialului genetic; coordonarea reacţiilor chimice din citoplasmă;
coordonarea diviziunii celulare.
1. Membrana nucleară
 are rol de protecţie a nucleoplasmei şi a informaţiei genetice din nucleu, prevazută
cu numeroşi pori, cu rol în transportul substanţelor necesare în nucleu, şi a
ARNului.
 membrana nucleară este una dublă, prevazută cu pori, conectaţi cu reticulul
endoplasmatic.
2. Nucleoplasma= substanţa fundamentală care conţine săruri minerale, substanţe
organice, enzime şi o reţea de filamente care îi dau nucleoplasmei aspectul reticulat.
Nucleoplasma constă din 60% - 70% apă, 15% - 25% substanţe organice. În
nucleoplasmă este prezent ADN şi ARN.
3. Nucleolii sunt componente subnucleare, de formă sferică.

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CELULEI

În componenţa acestor molecule intră atomi reprezentând 63 elemente chimice.
Elementele chimice se pot clasifica în:
 macroelemente ( 98% ): oxigen 66%, hidrogen 10%, carbon 8%, azot 3,5%.
 microelemente (2%): calciu1,2%, sulf 0,9%, potasiu 0,15%, sodiu 0,15%,
Clor 0,1% , magneziu 0,1%.
 ultramicroelemente (0,01%): iod , fier, mangan, zinc, cobalt, etc.
Substanţe anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub formă de molecule,
cât şi sub formă de ioni.
Substanţe organice, sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate procesele
intracelulare: acizi nucleici; glucide; lipide; proteine.

PROPRIETĂŢI FIZIOLOGICE GENERALE ALE CELULEI

Printre proprietăţile care diferenţiază materia vie de corpurile lipsite de viaţă se pot
aminti: metabolismul, excitabilitatea, adaptabilitatea, multiplicarea

DIVIZIUNEA CELULARĂ
Diviziunea (în latină divisio, divisionis = diviziune, împartire) se realizează pe două căi -
- directă (amitoză) si indirectă (cariochineză).
1. Amitoza, este caracteristică procariotelor.
2. Cariochineza, (in limba greacă karyon = nucleu respectiv kinesis = mişcare)
caracteristică tututor eucariotelor poate fi tipica (sau equatională) si alotipica (sau
reductională), adică mitotică (in limba greacă mitos = fir) si meiotică (in limba
greacă meio = a injumătăţi).
Diviziunea celulară este precedată de o creştere a celulei in volum, si se caracterizează
printr-o succesiune de evenimente membranare, citoplasmatice si nucleare

11
ACIZII NUCLEICI sunt macromolecule complexe, ce conţin informaţia genetică din
celula dată. Acesta este alcătuit din mii de nucleotide. Termenul de acid nucleic a fost
propus pentru prima dată de Richard Altmann.
Structura
Acizii nucleici reprezintă lanţuri polinucleotidice, formate din nucleotide, care la rândul
lor sunt formate dintr-un radical fosforic, o pentoză şi o bază azotată
Tipuri de acizi nucleici
Acizi nucleici naturali: acizi dezoxiribonucleici: ADN; acizi ribonucleici: ARN
Rol: păstrarea informaţiei genetice (atat ADN-ul, cât şi ARN-ul); sinteza proteinelor
(numai ARN-ul), acizii nucleici reprezintă substratul eredităţii. Ei au inscrisă, sub formă
de codificare biochimică informaţia ereditară în catena polinucleatidică.

12
 II.ŢESUTURILE

1.ŢESUTUL EPITELIAL
Ţesutul epitelial este caracterizat prin celule care au, in general forma
paralelipipedică sau prismatică, cu foarte putină substanţă intercelulară, încât sunt strâns
legate între ele. În epitelii, substanţa intercelulară este deci o substanţă cimentată.
Ţesutul epitelial se găseşte în organism, fie la suprafaţă, intrând în alcătuirea
straturilor externe ale pielii, fie căptuşind unele cavităţi ale corpului sau ale unor organe.
Clasificare:
1. epitelii de origine ectodermică: epiteliul epidermic, ependimar, plexurile
coroide etc
2. . epitelii de origine endodermică: epiteliul diferitelor segmente ale tractului
digestiv şi epiteliul glandular al pancreasului exocrin.
3. . epitelii de origine mezodermică: epiteliul care intra în alcătuirea pleurei, a
peritoneului şi a pericardului.
După modul de grupare a celulelor, ţesuturile epiteliale se pot împărţii în
două categorii :
1. epitelii în care celulele sunt dispuse într-un singur strat şi, se numesc
epitelii unistratificate sau epitelii simple (ex: epiteliul bronhiilor mici);
2. epitelii în care celulele sunt dispuse în mai multe straturi şi, se
numesc epitelii stratificate (de exemplu, epidermul).
După aşezarea lor şi după funcţia pe care o îndeplinesc, epiteliile se împart în
patru categorii :- epitelii: de acoperire, glandulare, de resorbţie, senzoriale.

1. EPITELIILE DE ACOPERIRE

Acoperă suprafaţa corpului sau căptuşesc cavităţile corpului sau ale unor organe.
Ele sunt formate din celule turtite sau prismatice dispuse într-un singur strat sau
în mai multe straturi, alcătuind epitelii simple şi epitelii stratificate.
La unele epitelii cuticula este prevăzută cu cili sau flageli.
1. EPITELIILE DE ACOPERIRE SIMPLE
Aceste epitelii se pot prezenta sub trei aspecte :
a. EPITELIUL SIMPLU PAVIMENTOS
Celulele sunt turtite, de forma unor lame (solzi), cu contur poligonal, şi sunt
dispuse într-un singur strat având aspectul plăcilor unui pavaj . Ele sunt aşezate pe o
membrană bazală care le solidarizează între ele.
El se găseşte, în alcătuirea interna a vaselor sanguine şi limfatice şi a peretelui
capilarelor sanguine şi limfatice şi se numeşte, endoteliu vascular, se găseşte şi în
alcătuirea membranelor seroase (pleura, pericard, peritoneu), unde poartă numele de
mezoteliu sau ţesut seromembranos.
b. EPITELIUL SIMPLU PRISMATIC celulele au formă prismatică sau cilindrică şi
sunt dispuse cu axul longitudinal perpendicular pe suprafaţa epiteliului. Acest epiteliu se
găseşte în tubul digestiv, de la cardia până la rect, în trompele uterine, în bronhiile mici şi
în canalele unor glande. Unele epitelii prismatice simple sunt prevăzute cu cili vibratili,
cum sunt acelea din trompele uterine.
c. EPITELIUL PSEUDOSTRATIFICAT

13
 Este tot un epiteliu simplu, ale cărui celule au însa forme şi dimensiuni diferite şi
din aceasta cauza sunt stratificate .Un astfel de epiteliu se găseşte în trahee, în bronhiile
mari, in mucoasa nazala, respiratorie etc.

2.EPITELIILE DE ACOPERIRE STRATIFICATE

După natura stratului superficial al epiteliului celui mai depărtat de membrana bazală,
epiteliile de acoperire stratificate se pot grupa în două categorii : epiteliul stratificat
pavimentos şi epiteliul stratificat prismatic.
a. EPITELIUL STRATIFICAT PAVIMENTOS
Este format din mai multe straturi de celule, dintre care stratul superficial, este
alcătuit din celule pavimentoase (turtite). Celelalte staturi au celule cu forme diferite.
Se găseşte în piele, formând epidermul, în mucoasa bucală, esofagiană, laringiană,
în uretră, cornee etc.
b. EPITELIUL STRATIFICAT PRISMATIC, este format din mai multe
straturi de celule, stratul superficial fiind alcătuit din celule prismatice sau cilindrice,
uneori prevăzute cu cili. Îl găsim la baza epiglotei şi pe fata superioară a vălului palatin
etc. Are rol de protecţie mecanică, de exemplu: epidermul, rolul de barieră: epiteliul
vezicii urinare, care împiedică pătrunderea în organism a unor substanţe din urină.

2.EPITELIILE GLANDULARE
Sunt formate din celule capabile să producă anumite substanţe, pe care le elimină în
mediul lor înconjurător. De obicei, celule glandulare se grupează, formând organe
speciale numite glande ; uneori însa, ele rămân ca celule glandulare izolate printre
celulele unor epitelii de acoperire, exemplu: epiteliul tractului digestiv sau epiteliul
traheei, alcătuind celulele mucoase.
CELULE EXCRETOARE SI CELULE SECRETOARE
După felul cum funcţionează, celulele epiteliului glandular se pot împarţi in :
celule excretoare si celule secretoare. Unele celule glandulare iau din mediul lor
substanţe nefolositoare provenite din metabolismul celular, pe care le elimină, fără să le
transforme ; acestea se numesc celule excretoare, iar glandele în alcătuirea cărora intră
asemenea celule se numesc glande excretoare, de exemplu: glandele sudoripare.
Alte celule glandulare au caracteristic faptul că iau din sânge anumite substanţe,
din care elaborează alte substanţe, cu totul deosebite ; acestea poartă denumirea de celule
secretoare, care formează glande secretoare: glandele digestive şi glandele endocrine.

GLANDELE EXOCRINE (glandele cu secreţie externă) sunt caracterizate prin aceea că

produsul eliminat de celulele glandulare se scurge printr-un canal, fie afară din corp, fie
într-o cavitate a corpului. O glandă exocrină prezintă, în general, două părţi : o parte
formată din celule glandulare, care se numeşte adenomer şi o parte formată dintr-un
conduct, care se numeşte canal excretor.
După forma adenomerului, glandele exocrine se împart în trei categorii :
A. GLANDE TUBULOASE, caracterizate printr-un adenomer de forma tubulară care
se deschide la suprafaţa unui epiteliu sau se continuă cu un canal excretor. Glandele
tubuloase pot fi simple sau ramificate.
Glandele tubuloase simple au adenomerul ca un tub simplu, neramificat. La unele,
adenomerul este drept, ca la glandele Lieberkuhn din mucoasa intestinului subţire. La

14
altele, adenomerul prezintă extremitatea profundă răsucită în formă de ghem, purtând
denumirea de glomerul; asemenea glande se numesc glande glomerate,EX: glandele
sudoripare.
Glandele tubuloase ramificate au adenomerul tubulos, ramificat ca la glandele pilorice
din mucoasa stomacală.
B. GLANDELE ACINOASE, se mai numesc şi glande alveolare. Sunt caracterizate prin
aceea că adenomerul are forma unei vezicule dispuse la extremitatea internă a unui canal
excretor, vezicula care se numeşte acin glandular. După numărul acinilor, glandele
acinoase pot fi : simple sau compuse.
-Glandele acinoase simple
-Glandele acinoase compuse
Acinii acestor glande au formă alungită, intermediara intre tub şi veziculă, şi
atunci glanda se numeşte tubuloacinoasă ; din aceasta categorie citam glanda parotida si
pancreasul exocrin.
GLANDELE ENDOCRINE (glandele cu secreţie internă) sunt organe formate din
celule glandulare, care produc substanţe numite hormoni, cu rol foarte important în
desfăşurarea funcţiilor organismului. Aceste glande se caracterizează prin aceea că nu au
un canal excretor prin care hormonul să se scurgă din glandă. În schimb, glandele
endocrine au o puternică vascularizaţie, datorită cărei hormonul este luat de sânge, prin
osmoză, şi transportat în tot organismul.
Există şi celule glandulare capabile să secrete două feluri de produse: un produs, care
pătrunde în sânge, şi un alt produs care se varsă printr-un canal excretor; acesta este cazul
celulelor hepatice.
3.EPITELIILE DE RESORBTIE
În procesul de resorbţie, celulele epiteliale primesc prin polul apical diferite
substanţe care, după ce străbat celula, o părăsesc prin polul bazal, trecând în interstiţiile
conjuctive, unde se găsesc capilarele sanguine. Membrana polului apical se
caracterizează prin existenta aşa-numitului platou striat, ex: mucoasa intestinului
subţire, a tubilor urinari şi la mezoteliul peritoneal.
4.EPITELIILE SENZORIALE
Sunt epitelii care s-au diferenţiat pentru a recepţiona excitaţii din mediul
înconjurător, formate din două feluri de celule : celule senzoriale şi celule de susţinere.
1.Celulele senzoriale sunt celule epiteliale care s-au diferenţiat pentru a
recepţiona diferite informaţii din mediul înconjurător şi a determina, prin aceasta,
excitaţia celulelor nervoase cu care se află în legătură. Ele se găsesc, în contact cu mediul
înconjurător şi cu celulele nervoase. Numai în aceste condiţii de dublă legătură celulele
senzoriale pot funcţiona.
Se descriu mai multe tipuri de celule senzoriale care corespund diferitelor organe de
simt :
- Celulele senzoriale tactile (pătura mucoasă a epidermului),
- Celulele senzorial gustative ( mugurii gustativi, epiteliul mucoasei linguale).
- Celulele gustative recepţionează excitaţiile provocate de anumite substanţe
(sapide) care se pot solubiliza.
- Celulele senzoriale auditive sau celulele senzoriale fonoreceptoare aparţin
epiteliului din care este format organul Corti (din urechea interna).

15
 - Celulele senzoriale statoreceptoare se găsesc în epiteliul petelor (maculelor)
auditive din utriculă şi saculă, şi în crestele auditive din ampulele canalelor
semicirculare.
- celulele olfactive şi celulele vizuale (aceste celule nu pot fi considerate, celule
senzoriale, pentru că ele sunt celule nervoase).
2.Celule de susţinere, sunt celule epiteliale care se găsesc între celulele senzoriale
şi au rol de protecţie . Epiteliile senzoriale joacă un rol foarte important în viata
organismului, întrucât contribuie la realizarea relaţiilor lui cu mediul înconjurător.

Ţesut cuboidal Vilozitate intestinală Ţesut epithelial Alveola pulmonar

simplu polistratificat

Țesut conjunctiv
Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate, între care se află fibre şi substanţă
fundamentală. După consistenţa substanţei fundamentale ele pot fi: moi, semidure, dure şi
fluide. Face legatura dintre diferitele organe, precum şi dintre componentele acestora.
Acest tip de ţesut nu vine însă în legatura directă cu mediul extern sau cu lumenul
vaselor.
Este alcatuit din: celule conjunctive, fibre conjunctive şi substanta fundamentală.
I. Fibrele conjunctive sunt de natură proteică. În funcţie de această proteină, ele
pot fi: de colagen, elastice şi de reticulină.
a.Fibrele de colagen se gasesc în toate ţesuturile conjunctive, în alcatuirea
ligamentelor şi tendoanelor. Colagenul se reînoieşte încet, dar cu varsta, fibrele se
înmultesc şi se impregnează cu substanţe minerale şi organice (colesterol), proces numit
sclerozare.
b.Fibrele elastice conţin elastină, o proteină elastică, au o compozitie asemanatoare
cu colagenul; prin fierbere elastina nu da gelatina. Ele sunt mai subtiri decat fibrele
conjunctive si mai ramificate.
c.Fibrele de reticulina se gasesc in organele limfopoietice si hematoformatoare:
splina, ficat, maduva rosie, ganglionii limfatici. Contin reticulina, substanta asemanatoare
colagenului.
Tesutul conjunctiv contine apoximativ 1/3 din cantitatea totala de apa a corpului
omenesc.
II.Substanta fundamentala este produsul celulelor si are rolul de a le separa. Ea
contine in proportii diferite substante minerale, organice (mai ales proteine) si apa; in
functie de acestea substanta fundamentala poate fi: fluida, moale, consistenta, dura.
Rolul tesutului conjunctiv:

16
 -leaga diferite tesuturi si organe, asigurand unitatea organismului;
-au rol trofic datorita rezervelor de grasimi din celulele adipoase, dar si datorita
participarii la metabolismul diferitelor substante;
-asigura rezistenta sistemului locomotor;
-protejeaza diferite organe (rinichi, muschi, creier etc.);
-au rol de aparare (prin fagocitoza);
-au rol in regenerarea elementelor figurante.
1.Tesuturile conjunctive moi
Ţesutul lax
Celulele au formă stelată. Celulele, fibrele şi substanta fundamentală se află în proportii
aproximativ egale. Prezintă celule mobile (leucocite şi limfocite). Celule fixe sunt:
fibrocitul şi histiocitul, care are rol în distrugerea substantelor electronegative.
Este cel mai raspândit ţesut conjunctiv. El umple spaţiile dintre organe şi leagă
fibrele musculare. Are rol de susţinere, legatură, trofic, apărare şi hrănire.
Ţesutul reticulat
Are celule cu prelungiri ramificate. Prezintă numeroase fibre de reticulină care sunt
dispuse sub formă de retea. În ochiurile reţelei se află multă substanţă fundamentală.
Se găseşte în organele hematoformatoare şi limfopoietice: spilnă, ficat, măduva
roşie, ganglionii limfatici. Are rol de apărare (fagocitoza).
Ţesutul adipos
Prezintă numeroase celule adipoase, care au nucleul înpins spre periferie şi prezintă
o picatură mare de grasime. Se află în jurul organelor viscerale, hipoderm şi mezenter
(pliu al peritoneului care fixează organele abdominale (digestive) de peretele posterior al
cavităţii abdominale). Au rol de izolant termic şi antişoc.
Ţesutul fibros
Celulele şi substanţa sunt puţine, fibre de colagen şi elastice, sunt multe dispuse
paralel. Se află în ligamente, tendoane, fasciile musculare, duramater, cavităţile unor
organe, apronevroze. Au rol de protecţie în locurile de frecare, tracţiune şi presiune.
Ţesutul elastic
Celulele şi substanţa se află în cantităţi mici. Predomină fibrele elastice.
Se află în tunica medie a venelor şi arterelor, plămâni şi corzi vocale.
2.Ţesuturile conjunctive semi-dure
Substanţa fundamentală conţine o proteină numită condrina, care îi dă aspectul de
cartilaj, şi multe săruri minerale, mai ales cele de Na (95%). Conţin fibre de colagen şi
elastice. Celule conjunctive sunt reprezentate de condroblaste (celulele tinere), din care
vor lua naştere condrocitele (celulele mature, adulte), care se află în nişte cavităţi numite
condroplaste. Celulele sunt protejate în partea superioară de mai multe straturi de celule
ce formează pericondrul. Nu sunt vascularizate.
Ţesutul cartilaginos hialin
Predomină substanţa fundamentală. Se află în inelele cartilaginoase traheale, în
scheletul embrionului, cartilaje costale şi laringiene, legăturile cartilaginoase dintre oase.
Ţesutul cartilaginos elastic
Predomină fibrele elastice. Se gaseşte în epiglotă, pavilionul urechii şi conductul
auditiv extern.
Ţesutul cartilaginos fibros

17
 Predomină fibrele de colagen. Se gaseşte în inele intervertebrale, simfiza pubiană,
legaturile dintre tendoane şi oase, meniscurile articulare.
3. Ţesuturile conjunctive dure (oase)
Substanţa fundamentală este structurată în lamele osoase formate dintr-o proteina
(oseina) şi impregnate cu săruri fosfocalcice. Au numai fibre de colagen.
Celule sunt reprezentate de osteoblaste (celulele tinere) din care vor rezulta
osteocitle (celulele mature) şi care se găsesc în nişte cavităţi numite osteoplaste. Pe lângă
acestea se mai gasesc şi osteoclastele, celule multinucleare (care conţin enzime) cu rol în
“repararea” fracturilor şi formarea canalului medular (canalul Hawers), prin care trec
vase de sânge. Sunt ţesuturi vascularizate. Activitatea celulelor este controlată de
numeroşi hormoni precum cei de creştere: testosteronul şi estrogen. Osteoblastele
depozitează substanţe fosfocalcice, iar osteoclastele le folosesc în regenerarea oaselor
fracturate.
Ţesutul osos compact
Unitatea anatomo funcţională este osteonul format dintr-un canal Hawers
înconjurat de lamele osoase dispuse concentrice ce conţin osteocite dispuse în osteoplaste
şi un vas de sânge. Se găsesc în lama externă a oaselor late, în oasele lungi şi diafiză.
Ţesutul osos spongios
Are areole (cavităţi) pline cu măduvă roşie; ele comunică între ele fără a avea
continuitate. Măduva roşie se găseşte la nou-născut în toate oasele acestuia, iar în
adolescenţă în oasele scheletului axial se înlocuieşte cu măduva galbenă care este mai
puţin activă. Lamelele osoase sunt sub formă de trabecule (arcuri) care măresc rezistenţa
osului. Se găsesc în oasele late şi scurte, în epifizele oaselor lungi. Oasele sunt
înconjurate de o membrană rezistentă, protectoare şi nutritivă numită periost. Aceasta
este singura parte a osului care are senzaţii.

Fibre de colagen Ţesut reticulat Secţiune printr-o arteră

Macrofage din plasmă Ţesut conjunctiv Mastocite şi fibre elastice

18
 Fibre dense din tendon Fibre elastice în secţiune transversal

ŢESUTUL MUSCULAR
Ţesuturile musculare sunt adaptate funcţiei de contracţie.
Celula sau fibra musculară prezintă unul sau mai mulţi nuclei, după tipul de ţesut
muscular, o membrană celulară numită sarcolea şi citoplasmă denumită sarcoplasmă,
în interiorul căreia se găsesc organitele celulare comune şi organitele specifice
(contractile) - miofibrilele — apărute în urma diferenţierii şi adaptării celulei are
funcţia de contracţie.
După particularităţile miofibrilelor, ţesuturile musculare se împart în trei tipuri:
- ţesut muscular neted, în care miofibrilele sînt omogene şi se contractă involuntar;
-ţesut muscular striat, cu miofibrile heterogene, de aspect striat, care se contractă
voluntar;
-ţesut muscular cardiac, în care miofibrilele sunt striate dar ţesutul se contractă
involuntar.
l. ŢESUTUL MUSCULAR NETED
Fibra musculară netedă este unitatea morfofuncţională a ţesutului muscular neted. El
intra în constituţia păturii musculare a tubului digestiv, a conductelor aparatului
respirator, urogenital, glandelor excretorii, în tunica musculară a vaselor, în anexele unor
organe de simţ (piele, ochi), în capsulele unor organe (splină, suprarenala). Fibrele
sunt aşezate în straturi, benzi sau răspândite izolat în ţesutul conjunctiv. Fibrele sunt
paralele între ele şi porţiunea îngroşată a unei fibre vine în raport cu extremităţile
efilate ale fibrelor învecinate.
Este formată din sarcolemă, sarcoplasmă şi un nucleu central de formă alungită.
• Sarcolema (plasmalema), groasă de 100 µ.
. Sarcoplasma este omogenă sau fin granulată, mai abundentă în centrul fibrei. Conţine
incluziuni celulare şi organite specifice - miofibrilele.
Miofibrilele -- organite specializate pentru contracţie, ocupă cea mai mare parte din
sarcoplasmă. Au o formă alungită şi se întind de la un capăt la altul al fibrei, mai groase
la periferia fibiei (l micron) şi extrem de subţiri spre centrul fibrei (0,2 microni).
Miofibrilele au o structură complexă, fiind alcătuite din miofilamente de l0 - 150
µ, sunt omogene (fără striaţii transversale), iar din punct de vedeie biochimic, sunt
formate din proteine contractile (actină, miozină) şi reglatoare (tropomiozină şi
troponină).
2. ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT
Este alcătuit din fibre care intra în constituţia muşchilor scheletici (40% din greutatea
corpului), iar la nivelul viscerelor le întâlnim în musculatura limbiii, laringelui, a

19
porţiunii superioare a esofagului şi în cea a unor sfinctere (anal extern şi cel extern al
uretei) cât şi în muşchii extrinseci ai globului ocular.
Fibra musculară striată are o forma cilindrică sau prismatică, cu extremităţile rotunjite
sau ramificate (muşchii feţei şi ai limbii). Sunt elemente multinucleate, plasmoidale, cu
zeci sau sute de nuclei de formă ovoidă, situaţi periferic, imediat sub sarcolemă.
Lungimea fibrei este cuprinsă între 3- 12 cm şi grosimea, 20-100 µ.
Fibră striată este alcătuită din membrană-sarcolemă, citoplasmă -sarcoplasmă şi
numeroşi nuclei.
Sarcolemă, prezintă două porţiuni: sarcolemă propriu-zisă şi membrana bazală.
Sarcoplasma este acidofilă, cu aspect fluid în centrul fibrei, mai densă şi mai
abundentă la periferia fibrei musculare. Conţine organite comune diferite incluziuni şi
numeroase miofibrile. Mitocondriile (sarcozomii) sunt situaţi în sarcoplasma
perinucleară şi interfibrilară. Conţine o mare cantitate de rnioglobină (pigment
asemănănător hemoglobinei), cu rol de transportor şi rezervor de oxigen, şi un bogat
echipament enzimatic. Reticulul sarcoplasmatic este foarte dezvoltat şi este reprezentat
printr-o reţea de tubuli ce înconjmă fiecare miofibrilă. Această reţea se numeşte sistem
sarcoplasmatic longitudinal sau. sistemul L.
În fibra striată există şi un al doilea sistem de tubuli, numit sistemul tramvers sau
sistemul T (tubulii = învaginări ale sarcolemei în dreptul membranei Z). În dreptul
fiecărei miofibrile., sistemul T întalneste şi vine în contact cu sacii terminali ai reticulului
sarcoplasmatic longitudinal, alcătuind împreună o „triadă" (2 saci terminali ai sistemului
L şi un tub al sistemului L).
Elementele cele mai importante cuprinse în sarcoplasma sunt miofibrilele (elementele
contractile). Miofibrilele au un aspect heterogen, de-a lungul lor observându-se o
alternanţă de benzi clare şi întunecate care, fiind situate la acelaşi nivel în toate
miofibrilele, dau aspectul de striaţiune transversală, specifică fibrei musculare striate.
Benzile (discurile) clare sunt izotrope, denumite benzi I; ele sunt străbătute de o
membrană subţire numită membrana Z.
Discurile (benzile) întunecate sunt anizotrope, denumite discuri sau benzi A şi sunt
străbătute de o zonă clară - stria Hensen (zona H) prin care trece o membrană : fină
numită membrana M. Segmentul cuprins între două membrane Z se numeşte
sarcomer (căsuţă musculară Krause).
Sarcomerul reprezintă unitatea morfofuncţională a fibrei .Prin microscopia electronică
s-a stabilit că miofibrilele sunt constituite din numeroase fibrile elementare numite
miofilamente (50-150 µ), ce constituie unitatea ultrastructurală şi funcţională a
miofibrilei.
Miofilamentele sunt de două tipuri: miofilamente groase ṣi miofilamente subţiri,
formate din actină, tropomiozină şi troponină, se întind de la membrana 2 în toată
banda luminoasă.
Fibrele musculare striate se grupează în fascicule de 20-30 fibre denumite fascicule
primare, înconjurate de o teacă conjunctivă denumită endomisium. Fasciculele primare
(4-5) se grupează în fascicule secundare, delimitate de ţesut conjunctiv cu fibre elastice
= denumit perimisium. Acestea se grupează în fascicule terţiare, cuaternare – ce
formează, de fapt, muşchiul şi care este învelit de epimisium.

20
Vascularizaţia este foarte bogată, asigurând procesele metabolice intense din timpul
contracţiei.
Muşchii striaţi au o inervaţie motorie şi senzitivă.
1. ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT DE TIP CARDIAC
(MIOCARDUL)
Miocardul este constituit din fibre musculare cu structură asemănătoare fibrelor
musculare striate şi cu fibrele musculare netede prin poziţia centrală a nucleului. Celulele
musculare individualizate, alungite şi ramificate, vin în contact unele cu altele la
nivelul unor benzi numite discuri intercalare, ce reprezintă joncţiuni intercelulare spe-
cializate.
Fibrele musculare cardiace sunt acoperite de o teacă conjunctivă cu fibre de reticulină
şi sunt dispuse în reţea, în ochiurile căreia se află ţesutul conjunctiv lax, vase şi fibre
nervoase vegetative (formează împreună cu sarcolema joncţiunea neuro-musculara —
sinapsa).
Sarcoplasma este mai abundentă la periferie şi în jurul nucleului şi mai săracă între
miofibrile. Mitocondiile sunt mai numeroase decât în fibrele striate şi netede, fiind
aşezate între miofibrile sub forma unor coloane.
Ṭesutul nodal (miocardul specific), care determină contracţia ritmică şi automată a
inimii, stabilind o legătură anatomică şi funcţională între atrii şi ventricule (nodului
sinoatrial, atrioventricular, fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje).
Ţesutul nodal este format din fibre musculare cardiace, cu caracter embrionar, de forme
variate, dispuse în noduli, reţele şi cordoane. Celulele sunt bogate în sarcoplasmă ce
conţine mult glicogen , 1—2 nuclei, mitocondriile sunt rare, iar reticulul endoplasmatic
redus. Miofibrilele, în număr redus, sunt mai subţiri, dispuse longitudinal sau
transversal, trec de la o celula la alta formînd o reţea prin care excitaţia se transmite
în toate direcţiile la fibrele miocardului contracţii, cu care se continuă.

TESUTUL NERVOS

21
  Este alcatuit din neuroni şi celule gliale;
 Neuronii - sunt unităţile de structură ale sistemului nervos;
- sunt formaţi din :- corp celular si
- prelungiri: dendrite si axoni;
 Dendritele si axonii constituie căile de conducere în nevrax a sensibilitatii si
motilităţii, precum şi nervi spinali (micşti) şi cranieni (senzitivi, motori şi micşti).
STRUCURA NEURONILOR:
A. CORPUL CELULAR
 formează substanţa cenuşie a nevraxului şi este delimitat de neurilemă;
 în neuroplasmă se află: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparat Golgi, lizozomi,
neurofibrile (cu rol de susţinere şi transport), corpi Nissl (cu rol în sintezele
neuronale) şi nucleul (unic, situat central).
B. AXONUL
 este o prelungire unică, obligatorie, delimitată de axolemă;
 în axoplasmă conţine mitocondrii, lizozomi, neurofibrile;
 conduce influxul nervos eferent (centrifug);
 este protejat de 3 teci: de mielină (la interior), Schwann , Henle (la exterior)
1.Teaca Henle, - este formată din substanţă fundamentală amorfă şi fibre conjunctive
aşezate în reţea, - este situată la interior, - are rol trofic şi de protecţie.
2. Teaca Schwann, - este formată din celule gliale;- este dispusă concentric în jurul tecii
de mielină;- între două celule Schwann se află o strangulaţie Ranvier;- secretă teaca de
mielină şi conduce saltatoriu influxul nervos.
3. Teaca de mielină, - este secretată de celulele gliale Schwann sau de oligodendrologie;
are rol nutritiv, de protecţie şi izolator.Depusă sub formă de lamele lipoproteice
concentrice , albe, în jurul fibrei axonice (axoni mielinizati).Fibrele postganglionare
vegetative şi fibrele sistemului somatic cu diametru de sub 1micron şi viteză lentă de
conducere sunt amielinice, fiind înconjurate numai de celulele Schwann, care au elaborat
o cantitate mică de mielină, viziblă doar la microscopul electronic.
Strangulaţie Ranvier -între 2 celule Schwann se află o regiune nodală numită
strangulaţie Ranvier
Ramificaţii axonale butonate, butonii terminali conţin neurofibrile,
mitocondrii şi vezicule cu mediatori chimici cu rol în transmiterea influxului
nervos prin intermediul sinapselor.

22
C. DENDRITE
 sunt prelungiri neobligatorii, ramificate, ce conţin neurofibrile şi corpi Nissl
(organite specifice);
 conduc influxul nervos aferent (centripet).

Clasificarea neuronilor

a. Dupa forma corpului b. Dupa numarul c. Dupa functie:

celular: prelungirilor:
 stelati - unipolari  senzitivi
 ovali - pseudounipolari  motori

23
  piriformi - bipolari  de asociatie
 piramidali - multipolari  secretori
 rotunzi

Proprietăţile neuronilor:
 generarea influxului nervos (excitabilitatea)
 conducerea influxului nervos (conductabilitatea)
EXCITABILITATEA reprezintă capacitatea materiei vii de a răspunde prin
manifestări specifice la acţiunea stimulilor. Se caracterizează prin:
a). intensitatea prag a stimulilor (reobaza) reprezintă intensitatea necesară unui
stimul pentru a produce un influx nervos
b). timpul util reprezintă timpul minim necesar unui stimul cu intensitatea prag
pentru a produce un influx nervos.
c). cronaxia este timpul minim necesar unui stimul (curent electric), având o
intensitate dublă faţă de reobază, pentru a produce un influx nervos.
d). labilitatea este capacitatea neuronului de a răspunde la un anumit număr de
stimuli pe unitatea de timp.
e). perioada refractară este proprietatea neuronului de a nu răspunde la un stimul
nou, în timpul unui răspuns la un stimul anterior.
f). bruschetea reprezintă rapiditatea cu care actionează stimulul.
CONDUCTIBILITATEA reprezintă capacitatea de autopropagare a
influxului nervos prin axon spre efector de unde sunt transmise impulsurile altor neuroni
sau unor organe efectoare.
În neuron conducerea este unidirecţională datorită sinapselor, care permit
impulsurilor să treacă impulsurile doar într-un anumit sens .
În axonii cu teacă de mielină conducerea impulsurilor depinde de fluxul
circular de curent. Mielina, fiind un bun izolator electric, nu permite scurgeri de curent şi
de aceea, depolarizarea este posibilă doar la nivelul nodurilor Ranvier. Potenţialul de
acţiune se va deplasa deci sărând de la un nod la altul, modalitate de transmitere numită
CONDUCERE SALTATORIE. Prin acest tip de conducere viteza impulsurilor creşte
foarte mult, astfel fibrele mielinice conduc de aproximativ 50 de ori mai rapid decât cele
amielinice. În timpul potenţialului de acţiune, neuronii, ca şi alte ţesuturi, nu răspund la
noi stimuli, indiferent de intensitatea acestora, instalându-se perioada refractara
Labilitatea –constă în capacitatea de a răspunde la un anumit numar de stimuli pe
unitatea de timp.
Suportul fizico-chimic al excitabilitatii şi al conductabilitatii este potenţialul electric
membranar.

Neuroni multipolari

24
 III. ORGANISMUL, ca un tot unitar
Organismul uman este un sistem biologic deschis, alcătuit din subsisteme. Este
alcătuit din celule, ţesuturi, organe, aparate şi sisteme. Trăsătura dominantă a
organismului, ca sistem biologic, dar şi a părţilor sale componente o constituie
unitatea indisolubilă dintre structură şi funcţie.
Organele (viscerele) sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în
vederea îndeplinirii anumitor funcţii în organism, funcţii care se reflectă fidel în
forma şi structura lor. Organele nu funcţionează izolat în organism, ci în strânsă
corelaţie.
IV. APARATELE, sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi
structura lor morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de
unde derivă şi denumirea lor. De exemplu:
- Aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi, cu funcţiile principale
de susţinere a corpului şi de locomoţie
- Aparatul digestiv, cu funcţie principală de digestie
- Aparatul cardiovascular, cu funcţie principală de transport a sângelui şi a limfei
V.SISTEMELE, sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au
aceeaşi structură, sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular, sistemul
osos, sistemul nervos.
Organismul uman, sistem biologic deschis are capacitatea de autoreglare,
autoorganizare şi autoreproducere. Autoreglarea se efectuează prin conexiune inversă sau
feedback, datorită ei realizându-se homeostazia.
La realizarea homeostaziei organismului uman participă în principal sistemul nervos
şi sistemul endocrin. Baza funcţională a sistemelor biologice o constituie mecanismele de
recepţie, transmitere a mesajelor integrarea acestora şi răspunsul către efectorii din
ţesuturi şi organe.
Organele şi aparatele corpului uman pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.
Una din clasificări le împarte în:
- organe ale vieţii de relaţie ṣi organe ale vieţii vegetative
Organele vieţii de relaţie efectuează în principal funcţiile vieţii de relaţie sau de
legături cu mediul. Din această grupă fac parte:
- organele aparatului locomotor, care formează partea somatică a corpului, având ca
funcţie esenţială locomoţia;
- organele de simţ şi sistemul nervos, care coordonează atât relaţiile cu mediul
înconjurător, cât şi funcţiile tuturor organelor interne;
Organele vieţii vegetative la animale mai sunt denumite organe interne sau
viscere. Din această grupă fac parte:
- organele aparatelor digestiv şi respirator cu funcţii principale de import a
substanţelor nutritive şi a O2 – deci funcţii predominant metabolice;
- organele sistemului cardiovascular – organe de transport a sângelui şi a limfei;
- organele de excreţie – cu funcţie de export sau de eliminare a produşilor rezultaţi
din metabolism – aparatul excretor sau urinar
- organele aparatului de reproducere sau genital, care asigura perpetuarea speciei
- organele sistemului endocrin, cu rol în reglarea funcţiilor organismului prin
hormoni, produşi de secreţie a glandelor endocrine.

25
 CAPITOLUL III
1.SÂNGELE
Sângele (latină sanguis) este un tesut special sub formă lichidă care, prin intermediul
aparatului circulator, alcătuit din inimă şi vasele sanguine, transportă nutrientii şi
oxigenul la nivelul tesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon şi produşii de
catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de eliminare. În medicină,
disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.
Sângele este alcătuit dintr-o parte lichidă, plasma sanguină, în care plutesc o serie de
celule specifice sângelui.
Circulaia sângelui este asigurată în primul rând prin contractiile muşchiului cardiac,
ajutat de valvulele venoase în combinatie cu contractiile muşchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă şi irigă tesuturile se
numesc artere iar cele care sosesc la inimă şi transportă produsele de catabolism de la
tesuturi încărcate cu bioxid de carbon se numesc vene.
Compozitia şi volumul sanguin
Sângele este un lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substantă fundamentală
interstitială, plasma, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul
plasmei şi cel al elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului.
Hematocrit exprimă relatia procentuală dintre volumul elementelor figurate şi cel al
plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor figurate. La om, media valorilor
hematocritului este de 46/54 (sau 46%). Elementele figurate, având o densitate mai mare,
sedimentează în poriunea inferioară a eprubetei gradate, hematocritul cititndu-se direct.
Creşterea numărului hematiilor pe unitate de volum se numeşte hemoconcentraie, iar
scaderea - hemodiluie.
La om volumul sanguin constituie circa 7% din greutatea corpului. La o greutate medie
de 70 kg, cantitatea de sânge este de 4,9 l.
Nu tot sângele aflat în organism circulă activ în sistemul vascular, o parte găsindu-se sub
formă de rezervă în organele (splină, unele vase abdominale, plexul subpapilar
tegumentar). Cantitatea totală de sânge scade în caz de inanitie, anemii, hemoragii.
Rolul sângelui
Rolul sângelui este cel de a transporta substantele nutritive prin corp, dar în el se pot
transporta şi trombocitele ce ajută la reparearea tesutului (plăgii).
Structură şi proprietăti
Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) şi plasmă (ca. 55 %), care contine
(90 % apă), proteine, săruri minerale şi substante cu molecule mici ca monozaharide,
hormoni, gaze dizolvate, şi substante nutritive (glucide, lipide, vitamine), mai contin
produse de catabolism destinate excretiei (rinichi) ca ureee, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de
lichide, gaze,substane solide printre care se îneleg şi celulele.
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4. Culoarea roşie a sângelui este datorată pigmentului
(cu fier) hemoglobină din eritrocite care încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.
Plasma
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge şi este formată din
aproximativ 90% apă, 1% substante anorganice (săruri minerale care conin ioni dintre
care mai importanti sunt cei de sodiu , clor, potasiu, magneziu, fosfor, şi calciu) şi

26
aproximativ 9% substante organice (proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine
variază între 60 şi 80 g/litru ca. 8 % din volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca şi α1, α2, β şi γglobuline.
Proteinele din plasmă pe lângă rolul de
transport, joacă un rol important în Elementele figurate din sângele uman
apărarea organismului prin sistemul Denumire Numărul pe μl (mm3) de sânge
imunologic, în procesul de coagulare a
sângelui rolul de tampon în meninerea Eritrocite 4,5-5,0 mil. la femei
unui pH constant şi meninerea 5,0-5,5 mil. la bărbai
constantă a presiunii osmotice din
sânge. Leucocite 6.000–8.000
Plasma care nu mai contine factorii de Granulocite
coagulare este numit ser sanguin acesta
se obtine prin centrifugarea sângelui Neutrofile 2.500–7.500
după coagulare.
Eozinofile 40–400
Serul contine 91 % apă, factori de
creştere care nu sunt prezenti în plasmă, Bazofile 10–100
7 % proteine, restul sunt electroliti şi
hormoni, culoarea galbenă a serului se Limfocite 1.500–3.500
datorează bilirubinei.
Monocite 200–800
Elemente figurate
Elementele fugurate ale sângelui sunt Trombocite 300.000
eritrocitele, leucocitele şi trombocitele.
Prezintă variatii de număr şi formă în functie de specie.
Eritrocitele (globulele roşii sau hematii) au rolul de a transporta oxigenul şi bioxidul de
carbon. Sunt celule anucleate, ce conin un pigment numit hemoglobină. Aceasta este o
proteină compusă dintr-o albumină numită globină şi o grupare numită hem, ce conine
fier, cu rol de fixare a oxigenului. Hemoglobina este pigmentul care determină culoarea
roşie a sângelui. Unele specii de animale au alt tip de pigment sanguin, care conine cupru
şi este de culoare albastră (Octopus). Circa 1 % din eritrocitele din sângele periferic sunt
reticulocite, restul fiind eritrocite mature.
Leucocitele sau globulele albe se împart în granulocite şi agranulocite. Granulocitele sunt
leucocite cu nucleu granular, clasificate după culoarea protoplasmei în trei categorii:
eozinofile, bazofile şi neutrofile. Au rol imunologic în imunitatea nespecifică.
Agranulocitele sunt leucocite cu nucleu de formă mai simplă, negranular, şi se clasifică în
monocite şi limfocite. Au rol în imunitatea specifică.
Numărul normal de globule albe variază în funcie de vârstă, fiind mai mare la copil.
Poate depăşi valorile normale ale vârstei, în caz de boală. În infectii, în special bacteriene,
numărul de leucocite de regulă creşte, dar poate să şi scadă în infectii cu anumiti germeni,
în special virusuri, sau la persoane cu imunodeficiente.
Trombocitele, numite şi plachete sanguine, sunt celule ale sângelui cu rol în coagulare.
Proporia elementelor figurate (celulare) din sânge se numeşte hematocrit. Valorile
normale ale hematocritului variază în funcie de vârstă şi sex. La bărbai, valoarea normală
este între 44 - 46 %, la femei între 41 - 43 %. La copii variază în funcie de vârstă, la nou
născui fiind de 60 %, iar la copiii până la pubertate de numai de 30 %.

27
 Eritrocite Granulocit bazofil Granulocit neutrofil Granulocit eozinofil

FIZIOLOGIA SÂNGELUI
FUNCŢIILE SÂNGELUI.
Funcţia circulatorie- prin volumul şi proprietăţile sale fizicochimice, sângele contribuie
la menţinerea şi reglarea presiunii sanguine.
Funcţia respiratorie.
- sângele realizează transportul de gaze de la plămâni la ţesuturi, asigurând aportul de
oxigen necesar desfăşurării normale a proceselor energetice tisulare
- la nivel tisular, cedarea oxigenului este însoţită de preluarea bioxidului de carbon
rezultat din respiraţie şi transportarea sa către zona de eliminare alveolocapilară.
Funcţia excretorie - se realizează prin faptul că sângele este principalul transportor al
cataboliţilor de la nivel tisular la nivel de organe excretoare.
Funcţia nutritivă - sângele reprezintă principalul mijloc de legătură între ţesuturile şi
organele de absorbţie a principiilor alimentare.
Funcţia de menţinere a echilibrului hidroelectrolitic - una din condiţiile fundamentale
ale homeostaziei organismului – menţinerea echilibrului hidroelectrolitic între cele trei
compartimente ale mediului intern – se realizează cu intervenţia sângelui.
Funcţia de termoreglare - menţinerea temperaturii constante a organismului
(homeotermia) reprezintă un element de bază al homeostaziei generale, condiţionând
viteza şi randamentul reacţiilor metabolice.
Funcţia de apărare.
- sângele reprezintă o importantă barieră în calea agresiunii antigenice
- această funcţie se realizează prin intermediul unor proteine specifice (anticorpi), precum
şi prin intermediul elementelor figurate specializate (leucocitele).
Funcţia de reglare a principalelor funcţii a organismului - sângele intervine, prin
proprietăţile sale fizicochimice şi prin substanţele active conţinute, în reglarea funcţiilor
circulatorii, digestive, excretorii, etc.
Asigurarea unităţii organismului - realizând o cale de legătură directă între cele mai
diferite sisteme şi ţesuturi, sângele reprezintă, un mijloc de asigurare a simultaneităţii de
acţiune a organelor şi sistemelor, simultaneitate ce conţionează adaptarea la condiţiile
mediului ambiant.
PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI
Culoarea. Sângele are culoarea roşie, se datorează hemoglobinei din hematii
Sângele recoltat din artere (sânge arterial) este de culoare roşu-deschis (datorită
oxihemoglobinei), iar sângele recoltat din vene (sânge venos) are culoare roşu închis
(datorită hemoglobinei reduse şi a carbohemoglobinei). Când cantitatea de hemoglobină
din sânge scade, culoarea devine roşu-palid.
Densitatea.
- sângele este mai greu decât apa

28
 - plasma sanguină are o densitate de 1025 g/l
Vâscozitatea.
- valoarea relativă a vâscozităţii sângelui este de 4,5 faţă de vâscozitatea apei.
- vâscozitatea determină curgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase.
- creşterea vâscozităţii este un factor de îngreunare a circulaţiei.
Presiunea osmotică şi presiunea coloidosmotică (oncotică).
- membrana semipermeabilă permite trecerea solventului şi împiedică deplasarea
substanţei dizolvate de o parte şi de cealaltă a ei.
- fenomenul de osmoză, constă în deplasarea moleculelor solventului prin membrană
spre compartimentul ocupat de soluţia respectivă.
- presiunea osmotică a substanţelor coloidale (proteinele) se numeşte presiune
coloidosmotică (oncotică) .
- Reacţia sângelui, este slab alcalină şi se exprimă în unităţi pH. PH-ul sanguin are
valoarea cuprinsă între 7,38 – 7,42, fiind menţinut prin mecanisme fizicochimice şi
biologice (plămân, rinichi, hematie etc.).
Temperatura.
- la om şi la animalele cu sânge cald (homeoterme), temperatura sângelui variază între
35oC (în sângele din vasele pielii) şi 39o C (în sângele din organele abdominale)
- deplasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la uniformizarea
temperaturii corpului şi ajută la transportul căldurii din viscere spre tegumente, unde
are loc eliminarea acesteia prin iradiere. Sângele, astfel „răcit”, se reîntoarce la
organele profunde, unde se încarcă cu căldură.
Hematopoieza şi hemoliza fiziologică
Hematopoieza este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul
măduvei osoase, din celulele sistemului reticulo-endotelial (celule de tip embrionar) care
prin procesul de maturare se pot transforma în oricare celulă specializată din organism.
Are mai multe forme ca de exemplu eritropoeza formarea eritrocitelor, această maturare
a eritrocitelor tinere se produce prin actiunea hormonului eritropoetină în ficat şi rinichi.
Există un echilibru între procesul de distrugere şi cel de formare de noi hematii.
Grupele de sânge. Transfuzia
- hematiile umane prezintă două tipuri de polizaharide cu proprietăţi antigenice, denumite
aglutinogene A şi B şi două tipuri de anticorpi plasmatici specifici omologi denumiţi
aglutinine α şi β.
- antigenele hematice şi anticorpii plasmatici în sângele fiecărui individ sunt determinaţi
genetic, astfel încât, la acelaşi individ nu pot coexista simultan aglutinogenul şi aglutinina
specifică omoloagă.
- prin excludere reciprocă a aglutinogenului şi a aglitininei omoloage oamenii se împart
după sistemul ABO în 4 grupe sanguine.
 grupa I (O), întâlnită la 47% din populaţie, nu conţine aglutinogenul A şi B, dar
conţine aglutininele α şi β.
 grupa II(A),întâlnită la 41% din populaţie,conţine aglutinogenul A şi aglutinina β.
 grupa III (B), întâlnită la 9% din populaţie, conţinţine aglutinogenul B şi
aglutinina α.
 grupa IV (AB), întâlnită la 9% din populaţie conţine aglutinogenul A şi B şi nu
conţine aglutininele α şi β

29
- dacă aglutinogenul hematic din sângele donatorului în cazul unei transfuzii se întâlneşte
cu aglutinina omoloagă din sângele primitorului se produce aglutinarea intravasculară a
hematiilor, urmată de hemoliză.
- cunoaşterea apartenenţei la una din grupele sanguine are mare importanţă în stabilirea
compatibilităţii transfuzionale.
 grupa O poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi decât
de la grupa O.
 grupa AB poate dona numai la grupa AB însă poate primi de la toate grupele
(primitor universal).
- s-a constatat că 85% din populaţie mai prezintă pe hematii încă un antigen denumit Rh.
- antigenul hematic Rh se moşteneşte exclusiv de la tată.
- anticorpii anti-Rh (aglutininele) nu sunt determinate genetic.
- ei apar în cursul vieţii la subiecţii Rh-negativ în urma unor transfuzii repetate cu sânge
Rh-pozitiv.
Hemostaza fiziologică reprezintă totalitatea mecanismelor prin care organismul se apără
împotriva hemoragiilor. Este eficace în hemoragiile din vasele mici şi capilare.
- în cazul celorlalte hemoragii hemostaza se face medicamentos şi/sau chirurgical.
- hemostaza fiziologică, spontană se desfăşoară în 4 timpi:
 timpul parietal reprezintă ansamblul fenomenelor prin care lumenul vasului lezat
se micşorează;
 timpul trombocitar, reprezintă formarea trombusului alb care închide lumenul
vascular deja contractat. Trombusul alb se formează prin aderarea trombocitelor
de pe peretele vascular lezat, durează 2 -4 min;
 timpul plasmatic, reprezintă ansamblul fenomenelor de coagulare ce se desfăşoară
în 3- 5 min., de la producerea leziunii vasculare. Trombusul de fibrină, asigura
închiderea de durată a vasului, ca urmare a transformării fibrinogenului în fibrină
sub influenţa trombinei;
 hemostaza definitivă, apare după 7 zile când trombusul de fibrină este distrus prin
procesul de fibrinoliză asociat cu acţiunea macrofagelor tisulare. Spaţiile formate
sunt imediat ocupate de fibroblaşti, care secretă colagen, determinând fibroza şi
închiderea definitivă a vasului lezat.
Coagularea sângelui este un proces enzimatic complex prin care fibrinogenul solubil
din plasmă se transformă într-o reţea de fibrină insolubilă în ochiurile căreia se fixează
elementele figurate ale sângelui.
- coagularea sângelui se desfăşoară în trei faze:
 faza I (formarea tromboplastinei)
 faza a II-a (formarea trombinei) durează 10 sec.
 faza a III-a (formarea fibrinei) durează 1 – 2 sec. În ochiurile reţelei de fibrină se
fixează elementele figurate şi sângerarea se opreşte.

30
 2.SCHELETUL CORPULUI UMAN

Osul reprezintă elementul de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura

lui dură, solidă şi rezistentă. Cel mai lung os este femurul piciorului, de obicei de peste
50 cm, iar cel mic este „scăriṭa” din ureche.
Numărul oaselor se reduce la om, prin fuzionare, odată cu vârsta, de la 350 la un nou-
născut la 206 la un adult.
Rolul oaselor
Oasele, sau scheletul, au mai multe functi:
 conferă corpului o formă şi un suport;
 reprezinta parghiile cu rol in miscare;
 de producere a unor elemente figurate ale sângelui;
 formeaza cavitati de protectie (cutia craniana,toracică, canalul vertebral, bazinul);
 depozit de saruri minerale;
 reprezinta loc de insertie pentru muschi;
 confera pozitia bipeda a omului.
Caracteristici esentiale ale oaselor
Structura osului
Osul are de obicei 2 pări componente:
 Osul compact - partea exterioară a osului, caracterizată prin duritate;
 Osul sponginos - partea interioară a osului.
Osul este acoperit de un strat protector străbătut de numeroase vase sangvine, periostul,
cu rol esential în hrănirea şi creşterea osului. Interiorul osului este alcătuit din măduvă
osoasă, cu rol în producerea componentelor sângelui.
Compozitia osului
Osul contine: 60 % substane anorganice (în special fosfat de calciu) şi 40 % substane
organice (în special oseină).
Substane organice –fibre de colagen şi colagen amorf
Substane anorganice, marea majoritate săruri de fosfati, asigură duritatea osului. Cu cât
mai putine substane minerale contine osul, cu atât sunt mai mari şansele de a se fractura.
Tipuri de oase
Oasele scheletului sunt împărite în grupe:
 oasele lungi, care sunt alungite, cu rolul de a amortiza şocurile. Acestea au o
parte interioara, numită diafiză şi două capete numite epifiză. Regiunile intre diafize
si epifize se numescmetafize. Oasele lungi sunt mai compacte decât celelalte oase.
Din această categorie fac parte oasele membrelor, precum femurul, tibia si falangele.
 oasele scurte, care sunt mai putin compacte, destul de subiri, mici. Exemple de
oase sunt: oasele carpiene, metacarpiene, vertebre;
 oasele neregulate, au forme şi dimensiuni variate, de exemplu: oasele bazinului.
 oasele late, oase subtiri, curbate, de dimensiuni mici, exemple: oasele pieptului,
oasele craniului.
 oasele pneumatice, in jurul foselor nazale, frontal, maxilar, sfenoid, etnoid.
 in lungimea unui tendon-> rotula

31
 SCHELETUL CAPULUI
Este format din 22 de oase şi este împartit în:
- neurocraniu, format din 8 oase (frontal, parietale, temporale, occipital, etmoid
şi sfenoid),
- viscerocraniu, format din 14 oase, 2 nepereche (vomerul si mandibula) şi 6
pereche (maxilare, palatine, nazale, lacrimale, zigomatice, cornete nazale
inferioare).

SCHELETUL TRUNCHIULUI
Este format din coloana vertebrala, stern, coaste şi bazin
a. Coloana vertebrala are un triplu rol: ax de susţinere al scheletului, protecţia
măduvei spinării, participă la mişcările capului şi ale trunchiului.
Este alcatuită din 33-34 vertebre articulate prin discurile intervertebrale: 7
cervicale C1-atlas, C2 -axis, 12 toracice, 5 lombare, 5 sacrale si 4-5 coccigiene
O vertebra tip este formată din corp vertebral, situat anterior, şi arc vertebral,
situat posterior. Arcul se leagă de corp prin doi pediculi vertebrali care, prin

32
suprapunere, delimitează orificiile intervertebrale prin care ies nervii spinali.
Corpul unei vertebre se articulează cu corpul altei vertebre prin discul
intervertebral. Arcul vertebral prezintă două tipuri de apofize:
• Musculare (pe care se prind muschii): apofiza spinoasă (în poziţie mediană) şi
apofize transverse (situate lateral).
• Articulare (articulează vertebrele între ele): două superioare şi doua inferioare.
Totalitatea orificiilor vertebrale suprapuse formează canalul vertebral, care
adaposteşte măduva spinarii.
Structura vertebrelor diferă în functie de regiune şi de rolul îndeplinit.
Coloana prezintă atât în plan sagital cât şi frontal curburi fiziologice –
cervicală, toracică, lombară şi sacrală – al caror rol este comparabil cu cel al
arcurilor de amortizare ale unei maşini. Cele din plan sagital se numesc lordoze
(cervicala şi lombara) şi cifoze (toracica şi sacrala). Cele din plan frontal se
numesc scolioze (au convexitatea la stânga sau la dreapta).
Coloana vertebrala

33
Stern Coasta
b. Sternul este un os lat, situat anterior, pe linia mediană a toracelui. Este format
din manubriu sternal, corp şi apendice xifoid (cartlaginos).
Se articulează în partea superioară cu claviculele, iar în părţile laterale cu coastele.
c. Coastele , în numar de 12 perechi, sunt oase late, formate dintr-un arc osos şi o
porţiune cartilaginoasă. Prezintă un cap, câte două feţe articulare, un gât şi un
corp. .
Cele 12 perechi de coaste se împart în trei categorii :
- adevarate – primele 7 perechi, care se articulează direct cu sternul prin cartilaje
costale proprii;
- false – urmatoarele 3 perechi, care se articulează cu sternul indirect, prin
intermediul arcurilor cartilaginoase formate din unirea cartilajelor celor 3 perechi;
- flotante – ultimele 2 perechi de coaste false, care nu se articulează cu sternul.
Sternul, împreună cu coastele şi cu portiunea toracică a coloanei vertebrale,
formează cutia toracică. Aceasta adaposteşte viscerele toracice şi are rol important
în respiraţie.
SCHELETUL MEMBRELOR
• Scheletul membrelor superioare este format din doua parti: centura
scapulară şi scheletul membrului propriu - zis.
- Centura scapulară este formată din clavicule şi omoplaţi (scapule) şi leagă
oasele membrelor superioare de scheletul trunchiului. Este o centură incompletă,
având doar o singură articulaţie cu scheletul axial, la nivelul sternului. De ea se
prind muşchii ce actioneza membrele superioare.
- Scheletul membrului superior este format din trei regiuni: scheletul braţului (
humerus) , scheletul antebraţului (radius si cubitus sau ulna) şi scheletul
mâinii (carpiene, metacarpiene şi falange).
b. Scheletul membrelor inferioare este format din două părti: centura pelvian
şi scheletul membrului propriu -zis.
- Centura pelviană leagă scheletul membrului inferior de cel al trunchiului. Este
formată din două oase coxale , care se articulează anterior (între ele) formând
simfiza pubiana , si posterior (cu osul sacrum ), formând bazinul. Este o structură
adaptata perfect pentru susţinere, protecţie şi locomoţie.
Oasele coxale sunt oase late, provenite din sudarea altor trei oase: ilium, ischium
si pubis. Ele se articulează cu osul sacrum şi formează bazinul, împartit în 2 zone:
bazinul mare şi bazinul mic.
- Scheletul membrului inferior propriu-zis este format din trei regiuni:
scheletul coapsei (femur), scheletul gambei (tibia şi peroneul sau fibula)
sischeletul piciorului (tarsiene , metatarsiene şi falange).

34
 Tibia şi peroneul si scheletul piciorului

ARTICULAṬIILE
Sunt organe de legatură între oase, fiind sediul mişcărilor. După gradul de mobilitate,
articulaţiile se împart în sinartroze şi diartoze.
I.SINARTROZELE sunt articulaţii fixe , imobile şi nu posedă cavitate articulară. În
acest tip de articulaţie se execută mişcări foarte reduse. După tipul ţesutului care se
interpune între cele două oase care se articulează , distingem 3 tipuri de sinartroze:
sindesmoze, sincondroze, sinostoze.
1.SINDESMOZELE, sunt articulaţii în care , intre cele două oase se interpune ţesut
fibros; exp: articulaţia dintre oasele coxale şi sacru, unite prin ligamente interosoase
puternice, suturile de la nivelul oaselor craniului. Oasele sunt articulate între ele , dar
sunt despărţite printr-un strat subţire de ţesut fibros.
Se descriu 3 tipuri de suturi :
-sutura dinţată
-sutura solzoasă (scuamoasa)

35
 -sutura plana-
2. SINCONDROZELE Sunt articulaţii în care cele 2 oase care se articulează se
interpune o lama de ţesut cartilaginos (ex. Sincondroza oaselor ce alcatuiesc coxalul) sau
simfizele (ex cea pubiană).
3. SINOSTOZELE - rezulta prin osificarea sindesmozelor şi a sincondrozelor la
varstnici.
II.DIARTROZELE -sunt articulaţii care posedă un grad variabil de mobilitate şi se
împart în amfiartoze (articulatii semimobile) şi artrodinii (articulaţii mobile).
1. AMFIARTOZELE -sunt articulaţii cu suprafete articulare plane sau uşor concave
(articulaţiile dintre corpurile vertebrale-acestea sunt semimobile)
2. ARTRODINIILE-sunt articulaţii sinoviale cu o mare mobilitate.
Elementele unei artrodinii, sunt:
1. Suprafeţele articulare- acestea pot fi: - sferice (capul humerusului), şi concave
(cavitatea glenoidă a scapulei) ṣi sunt acoperite de cartilaj articular hialin-fară
nervi şi vase de sânge, cu rol de tampon, amortizând presiunea şi rol de protecţie,
uşurând alunecarea oaselor în timpul mişcării. Dispartiţia cartilajului duce la
dispariţia mişcărilor –anchiloza
2. Capsula articulară- prezintă un strat extern fibros şi unul intern reprezentat de
membrana sinoviala. Are forma unui manşon care se insera pe ambele extremităţi
osoase. Rolul capsulei este de a proteja articulaţiile şi de a împiedica răspandirea
lichidului sinovial în ţesuturile vecine.
3. Membrana sinovială- reprezintă stratul profund al capsulei articulare şi se
prezintă ca o foiţă subţire lucioasă, care aderă de suprafaţa capsulei articulare
Secreţia sinovială , lichid gălbui, vâscos, unsuros, cu rol în mişcările articulare
Membrana sinovială acoperă şi formaţiuni intracapsulare (ligamente, tendoane,
discuri intraarticulare)
4. Cavitatea articulară- este un spaţiu virtual , cuprins între capetele osoase care se
articulează şi capsula articulară, conţine o cantitate mică de lichid sinovial.
5. Ligamentele articulare- sunt formaţiuni fibroase care se inseră pe cele 2 oase ale
unei articulaţii, contribuind la menţinerea în contact a suprfeţelor articulare.
TIPURI DE MIṢCĂRI ÎN ARTICULAŢII

1. FLEXIE / EXTENSIE-sunt miscari de apropiere sau îndepartare a două segmente

alaturate, -se fac in jurul unui ax transversal.
2. ABDUCṬIE-ADDUCṬIE- se fac in jurul unui ax transversal
- Adducṭie - se realizează apropierea faţă de axul median al corpului
- Abducṭie - se realizeaza îndepărtarea faţă de axul median
3. ROTAŢIE- mişcare realizată în jurul unui ax longitudinal al segmentului care se
mobilizează. Rotaţie: - internă şi –externă.
4. CIRCUMDUCŢIE –este mişcarea complexă care totalizează flexia, extensia ,
abddducţia, adducţia şi rotaţia (miscarea circulatorie a membrelor si globilor oculari).
5. PRONAŢIE / SUPINAŢIE: Pronaţia este mişcarea de rotaţie a mâinii prin care
policele se roteste medial, palma privind în jos (spate) iar supinaţia este mişcarea inversa.
La picior –când planta priveste spre lateral şi marginea externă a piciorului se ridică se
realizează pronatia, iar supinaţia se realizează invers.

36
 3.SISTEMUL MUSCULAR
Totalitatea mușchilor și formațiunilor contractile din diverse organe ale corpului uman constituie sistemul
muscular. Mușchii asigură locomoția, munca fizică, activitățile motoare ale organelor interne, adaptarea și
menținerea poziției corpului.
După structură

Muşchii corpului uman se clasifică în 3 clase:

- muşchii scheletici (somatici) – sunt muşchii striaţi care se fixează pe schelet prin
tendoane. Ei sunt în număr de peste 500, reprezintă 50% din greutatea corpului omenesc
şi răspund la comenzile directe ale sistemului nervos central. Muşchii scheletici constituie
componentele active ale sistemului locomotor, fiind responsabili de orice mişcare
voluntară şi conştientă, de la zâmbet până la alergat.
Unitatea structurală este fibra musculară striată, cu o lungime de 5-12 cm, alcătuită din
numeroase miofibrile. La un muşchi scheletic se disting o parte cărnoasă = corp muscular
şi două extremităţi = tendoane: una prin care se fixează de osul imobil în timpul
contracţiei numită origine şi alta prin care se prinde de osul mobil numită inserţie.
- muşchii netezi (involuntari, viscerali) – sunt muşchii care coordonează mişcarea
involuntară a organelor interne (ex. Mişcarea vezicii urinare),
- muşchiul cardiac (miocardul) – reprezintă cea mai mare parte din masa inimii,
mişcarea lui automată determinând inima să bată.
Principalii muşchi ai corpului uman
Muşchii capului,se împart în două categorii: muşchii mimici şi muşchii masticatori.
Muşchii mimicii numiţi şi muşchi pieloşi deoarece unul din capete este legat de piele.
Dau expresia feţei, iar sub acţiunea sistemului nervos ei se contractă, permiţând
exteriorizarea stărilor psihice. Când contracţia încetează, pielea revine la normal.
Expresiile faciale se datorează contracţiei şi destinderii celor peste 50 de muşchi ai feţei
(exemplu: muşchii levatori se contractă în sus, muşchii depresori se contractă în jos)

Muşchiul temporal – permite mişcarea sprâncenelor şi frunţii

Muşchiul orbicular al ochiului (orbicularis oculi) – muşchi ce înconjoară ochiul şi
coordonează închiderea şi deschiderea pleoapelor.
Muşchiul orbicular al gurii, ridicătorul buzei superioare (levator labii superioris) –
coordonează mişcarea maxilarului şi a buzelor.
Muşchii mâinii- Muşchii interosoşi – muşchi mici ai mâinii permit o diversitate de
mişcări ale degetelor.

37
Muşchii braţului- Muşchii flexori (flexor carpii radialis) – muşchi al antebraţului care
permite flexarea încheieturii mâinii, mişcarea degetelor şi întoarcerea mâinii spre exterior
Muşchiul brachioradialis – flexează articulaţia cotului
Muşchiul triceps brahial (triceps brachii) – permite extensia braţului din cot
Muşchiul biceps brahial (biceps brachii) – permite îndoirea braţului din cot, realizând
mişcarea opusă celei efectuate de muşchiul triceps brahial
Muşchiul deltoid – muşchi mare al umărului care permite ridicarea şi rotirea braţului
Muşchiul corpului

Muşchiul sternocleidomastoidian – permite aplecarea şi ridicarea capului, rotirea şi

înclinarea gâtului şi a capului stânga/dreapta
Muşchiul trapez – permite ridicarea, rotirea şi mişcarea umărului şi mişcarea capului
spre spate
Muşchiul pectoral mare (Pectoralis major) – principalul muşchi al pieptului contribuie
la mişcările laterale ale braţelor

38
Muşchiul rotund mare (Teres major) – contribuie la rotirea braţului
Muşchi oblic extern – contribuie la aplecarea corpului înainte şi la răsucirea lui;
protejează organele din cavitatea abdominală; coordonează mişcarea coastelor
Muşchiul drept abdominal (rectus abdominis) – coordonează mişcările în timpul
respiraţiei, strănutului, tusei, râsului, oftatului; ne permite să ne aplecam înainte şi să ne
ridicăm din şezut
Muşchiul latissim (lattisimus dorsi) – muşchi dorsal mare, plat şi triunghiular care
coordonează mişcările trunchiului
Muşchiul gluteu mare (gluteus maximus) – muşchi al fesei care întinde coapsa la şold;
controlează aplecarea şi pastrea corpului în poziţie verticală
Muşchiul croitor (Sartorius) – cel mai lung muşchi al corpului; permite rotirea piciorului
şi încrucişarea picioarelor, controlează mişcrăile în timpul mersului, statului pe loc,
păstrării echilibrului
Muşchiul cvadriceps femural (quadriceps femoris) – 4 muşchi care asigura extensia
articulaţiei genunchiului şi mişcările gambei
Muşchiul biceps femural – muşchii posteriori ai coapsei care lucrează la întinderea
coapsei şi îndoirea genunchiului
Muşchiul gastrocnemius – muchi mare al gambei ce permite îndoirea labei piciorului în
jos
Muşchiul tibialis anterior – muşchi situat pe fata laterală a tibiei care permite ridicarea
labei piciorului
Muşchiul soleus – cel mai mic muşchi al gambei, care trage laba piciorului în jos
Muschii contin: apa (75%), substante minerale, substante organice specifice (miozina,
actomiozina), substante energetice (adenozintrifosfatul, fosfocreatina, glicogenul, acidul
lactic).
Alături de schelet, musculatura contribuie hotărâtor la determinarea şi influentarea formei
corpului, diferentierea ei fiind în stransă legatură cu dezvoltarea scheletului. Mişcările pe
care muşchii le efectuează în jurul axelor care trec prin articutii sunt:
- flexia (apropierea a doua segmente legate printr-o articulatie, micşorandu-se unghiul
dintre ele)
- extensia (mişcarea contrară flexiei, unghiul dintre segmente putând ajunge la 180 grade
sau chiar mai mult)
- abductia (îndepartează un segment sau membrul în întregime de corp)
- adductia (apropie aceleaşi elemente de trunchi)
- rotatia internă (un segment sau întreg membrul se roteşte înspre corp, în jurul axului
sau vertical)
- rotatia externă (mişcarea inversă prin care membrul se învarte în afară în jurul
aceluiaşi ax).
În cazul antebratului, există o rotatie specifică care poarta numele de pronatie .
Muşchiul cardiac are o structură foarte asemănatoare cu cel voluntar, dar fibrele sunt
mai scurte şi groase, formând o reţea densă.
Inima este o mică structură a corpului compusă din muşchi striaţi de tip cardiac.
Contracţiile inimii sunt rezultatul impulsurilor produse de sistemul excitoconductor al
inimii, care asigură expulzarea sângelui din inimă în vasele sanguine.
Structura muşchilor

39
Muşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate împreună
pentru a forma o unitate completă. Cele mai mici dintre ele - unităţile de bază ale
activitaţii musculare - sunt filamente de actină şi miozină. Ele sunt proteine cunoscute
sub numele de proteine contractile, denumite şi miofibrile. Printre miofibrile se află
depozitele energetice ale muşchiului sub formă de glicogen, şi furnizori normali de
energie, mitocondriile, în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a
produce energie.
Miofibrilele sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare( sunt celulele
musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie sub membrane). Fiecare fibră musculară
vine în contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea ori de câte ori este
necesar. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule, cu un înveliş de ţesut conjunctiv.
Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. Are un corp muscular gros care se
îngustează la capete, formând tendoanele, fiecare din acestea înserându-se pe un os.
Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al
filamentelor şi fibrelor; ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen, deşi
are o contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină.
Proprietătile muşchilor
Sunt: elasticitatea, plasticitatea, excitabilitatea şi contractibilitatea.
Elasticitatea = proprietatea muşchiului striat scheletic de a reveni la forma iniţială după
începerea acţiunii forţei care a determinat extensia sa.
Plasticitatea = proprietatea muşchilor netezi vicerali de a-şi menţine constantă tensiunea
la diferite grade de distensie.
Excitabilitatea. În repaus, sarcolema fibrei muculare este polarizată. Potenţialul de
membrană al fibrei este de -80 la -100 mV.
În cazul muşchilor viscerali, excitantul nu mai este influxul nervos, ci depolarizarea
spontană a unora dintre fibre.
Contractibilitatea = proprietatea muşchiului de a răspunde prin contracţie la acţiunea
unui stimul. Contracţia se desfăşoară în mai multe faze:
- eliberarea Ca din reticulul sarcoplasmic;
- cuplarea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei;
- scindarea ATP-ului produs prin oxidare aerobă în ciclul Krebs;
- faza de contracţie constă în scurtarea formaţiunilor contractile ale sarcomerelor, prin
alunecarea filamentelor de actină printre cele de miozină. Durează10 -40 ms;
- faza de relaxare constă în repolarizarea membranelor şi reintroducerea, cu consum
energetic, a Ca în RE, deci reinstalarea stării de repaus.
Stimularea repetată a muşchiului în faza de relaxare determină apariţia contracţiilor
tetanice: tetanos incomplet sau complet, în funcţie de frecvenţa stimulilor.
Contractiile musculare
Forta contractiei. Fibra musculară se supune legii "totul sau nimic", dar muşchiul "in
situ" are contracţie gradată. Gradarea se realizeză prin creşterea numărului unităţilor
motorii activate, în funcţie de intensitatea şi frecvenţa stimulilor.
Muşchii netezi se contractă mai lent, neavând inserţie pe oase, au o libertate de contracţie
şi extensie mai mare, putând fi supuşi unor deformări mult mai importante.
Contractia musculară
Contracţia izometrică modifică tensiunea muşchiului, dar lungimea rămâne constantă.
Nu produce lucru mecanic, ci căldură.

40
Contracţia izotonică este aceea în care tensiunea rămâne constantă, dar variază lungimea.
Este caracteristică majorităţii muşchilor scheletici. Realizează lucru mecanic şi produce
mişcarea. Se datorează scăderii randamentului energetic, acumulării de acid lactic, lipsei
de O2, epuizării substanţelor macroergice şi a mediatorilor chimici la nivelul plăcilor
motorii.
Manifestările termice ale contracţiei. Energia chimică eliberată în timpul contracţiei este
convertită circa 30% în lucru mecanic şi circa 70% în energie calorică. Muşchii sunt
principalii generatori de căldură, atât prin tonusul muscular, cât şi prin contracţii mici şi
fracvente numite frisoane, declanşate în mod reflex la expunerea la frig.
Tonusul muscular este starea de contracţie permanentă, dar parţială, a musculaturii. Prin
contracţia succesivă a unor grupe de fibre se asigură permanenţa tonusului muscular, cu
rol esenţial în menţinerea posturii normale, în mimică, în termoreglare etc.
Asigurarea poziţiei normale a corpului se realizează prin contracţii tonice posturale.
Tonusul postural este un proces reflex complex, controlat de SNC şi relizat prin
acţiunea unor grupe musculare tensoare şi extensoare, agoniste şi antagoniste, cu
participare unor pârghii osteoarticulare.
Realizarea actului locomotor presupune succesiunea unor evenimente
informaţionale şi efectoare: mesaj senzitiv, mesaj motor reflex sau voluntar, contracţie
musculară şi mobilizarea componentelor osteoarticulare.
Tendoanele
Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv,
care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului
sub forma unui cordon inextensibil. La o extremitate, ele se formează din corpul
muşchiului iar la cealaltă extremitate se fixeaza de os, unele dintre fibre fiind încastrate
chiar în structura osoasă.
Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului de exemplu:
- ligamentele posterioare ale articulaţiei genunchiului care controlează flexia
genunchiului. Tendoanele sunt, întâlnite acolo unde există un mare număr de articulaţii
care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic, deoarece ele ocupă mult mai puţin
spaţiu decât muşchii. Astfel, ambele feţe ale mâinilor şi picioarelor conţin un întreg set de
diferite tendoane. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul
braţelor şi picioarelor.
Teaca tendinoasă este un manşon cu perete dublu care izolează, protejează şi lubrifiază
tendonul, astfel încât posibilitatea unei leziuni prin presiune sau frecare este redusă la
minimum. Spaţiul dintre cele două straturi ale tecii tendinoase conţine lichid aşa încat ele
alunecă cu uşurinţă unul peste celălalt.
Organismul nu poate efectua mişcari repetate de acelaşi tip fără apariţia unei leziuni sub
formă de inflamaţie. Aceasta se întamplă deoarece perioadele de repaus sunt necesare
pentru înlocuirea lichidului lubrifiant. Dacă acest lucru nu se întampla şi sistemul
funcţioneaza făra o lubrifiere adecvată, cele două straturi ale tecii încep să se erodeze.
Continuarea mişcarii va produce durere şi va determina un sunet numit crăcment. Acesta
este mecanismul care stă la baza condiţiei denumite tenosinovită - inflamaţia tecii
tendinoase. Utilizarea rapidă şi neobişnuită a unui set particular de muşchi are o
probabilitate mare de a duce la tenosinovită.
4. APARATUL RESPIRATOR

41
Respiratia este functia prin care se asigură continuu şi adecvat aportul de oxigen din
aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează şi circulatia în sens invers a
dioxidului de carbon produs de metabolismului celular.

Aparatul Respirator cuprinde:- căile respiratorii şi plămânii

Căile respiratorii sunt reprezentate de :cavitate nazală,faringe, laringe,trahee, bronhii.
Cavitatea nazală -primul segment este septul nazal, care desparte cavitatea în două
camere simetrice numite fosele nazale. Aceste fose au direcţie anteroposterioară sub baza
craniului şi deasupra cavităţii nazale. Comunică cu exteriorul prin orificiile narinare şi cu
rinofaringele prin coane. Vârful piramidei nazale este situat sub osul frontal, iar baza
piramidei nazale se numeşte rădăcina nasului.
Faringele. Se găseşte între cavitatea nazală şi laringe. Aparţine atât aparatului respirator
cât şi celui digestiv. Este un conduct musculo-membranos dispus de la baza craniului
până în dreptul vertebrei C8. Are formă de jgheab deschis anterior şi care se îngustează
de sus în jos cu o lungime de 15 cm.
Muşchii faringelui sunt grupaţi în:
- muşchii constrictori( au fibre circulare şi se acoperă unul pe celălalt).
- muşchii ridicători (au fibre longitudinale, contracţia lor determină ridicarea faringelui
în timpul deglutiţiei).
Laringele. Are dublă funcţie:- de conduct aero-vector şi de fonaţie (datorită lui putem să
vorbim). Are formă de piramidă triunghiulară cu baza în sus şi vârful în jos. Vârful se
continuă cu traheea. Faţa anterioară a laringelui vine în raport cu glanda tiroidă.
Structura laringelui. Este format din cartilaje legate între ele prin ligamente şi articulaţii.
Muşchii laringelui se împart în:
- muşchii intrinseci se inseră cu un capăt pe laringe, iar cu celălalt capăt pe organele
vecine.
- muşchii extrinseci au mai multe rădăcini din care una este pe laringe şi celelalte sunt
pe organele vecine, iar baza este pe un organ vecin.
Tunica mucoasă a laringelui căptuşeşte cavitatea laringelui la interior.
Vascularizaţia laringelui este asigurată de artera laringiană superioară şi inferioară.
Traheea. Este un organ sub formă de tub. Continuă laringele şi se întinde de la vertebra
C6 până la T4 de unde se împarte în două bronhii. Are o lungime de 10-12 cm şi un
calibru de 1,5 – 2 cm. Prezintă două segmente:- cervical şi toracal.
Segmentul cervical vine în raport posterior cu esofagul şi anterior cu istmul glandei
tiroide şi pielea.
Lateral traheea vine în raport cu artera carotidă comună jugulară internă, nervul vag şi
lobii tiroidieni. Posterior vine în raport cu esofagul. În structura traheei se distinge un
schelet fibrocartilaginos format din 15-20 de inele incomplete posterior.

42
Cartilajele sunt unite între ele prin ligamente fibroelastice. În partea posterioară unde
inelele sunt incomplete există fibre de colagen, fibre elastice si fibre musculare netede.
Vasculariţia traheei este asigurată de ramuri din arterele tiroidiene în segmentul cervical
şi ramuri din arterele bronşice în segmentul toracal.
Bronhiile. La nivelul vertebrei T4 traheea se bifurcă în două bronhii principale: dreaptă
şi stângă
Aceste bronhii pătrund în plămâni prin Hil de unde se ramifică intrapulmonar formând
arborele bronşic. Între cele două bronhii există o serie de deosebiri:
- Bronhia dreaptă este aproape verticală ,cea stângă este aproape orizontală
- Cea stângă este mai lungă, 5 cm, cea dreaptă este mai scurtă 2,5
- Cea stângă este mai subţire ca şi calibru, 1 cm, iar cea dreaptă are calibru de 1,5
Structura bronhiilor este asemănătoare cu a traheei, fiind formate din inele cartilaginoase
incomplete posterior.Vascularizarea este asigurată de articulaţiile bronhice, iar sângele
venos este colectat în venele bronhice care se varsă în sistemul Azygos.

Plămânii sunt două organe buretoase elastice, de culoare roz, aşezate în

cutia toracică, deasupra diafragmei.
Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei
doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se
ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă
1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu
saci pulmonari, alcătuiti din mici umflături cu pereii foarte subitri, numite alveole
pulmonare.
Alveola pulmonară este unitatea structurală şi funcională a plămânului. Între sacii
pulmonari se află un tesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au muşchi. Suprafata lor este
acoperită de două foite, numite pleure. Una este lipită de plămân, cealaltă de peretele
intern al cavităiti toracice. Între ele se află o cavitate foarte subtire, în care se găseşte o
peliculă de lichid. Plămânii sunt foarte bine vascularizati de arterele şi venele pulmonare.
Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică şi însotesc
bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu
capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însotesc apoi bronhiolele,
bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) şi ies din plămân
tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un
mare număr de saci pulmonari. Suprafaa acestora este foarte mare datorită alveolelor, a
căror suprafată totală atinge 200 m pătrai. Astfel, sângele şi aerul se găsesc în contact pe
o mare suprafaă. Ele sunt separate doar de peretii foarte subtiri ai alveolelor şi ai
capilarelor.
VENTILATIA PULMONARA
Plămânii, neavând muşchi, urmează pasiv mişcările cutiei toracice.
VENTILATIA – consta in succesiunea inspiratiei si expiratiei. Frecventa mişcărilor
respiratorii în repaus este de 16 respiratii /minut la Barbat şi 18 respiratii/minut la femei.
Acest ritm creşte în activităti sportive şi scade în timpul somnului.
Ventilatia pulmonară depinde şi de activitatea organismului.
În timpul inspiraţiei, volumul cutiei toracice creşte datorită contracţiei muşchilor
respiratori: diafragma se contractă şi coboară, muşchii intercostali trag coastele şi le

43
ridică. Mişcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer.
Presiunea intrapulmonară scade şi astfel aerul patrunde în plămân.
În momentul expiraţiei, muşchii se relaxează, iar plămânii îşi micşorează volumul o
dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul.
Inspiraţia este, deci, faza activă a respiraţiei, iar expiraţia este faza pasivă.
Sistemul respirator este caracterizat de anumite valori.
Capacitatea pulmonara totala reprezinta suma mai multor volume pulmonare.
- Volumul curent: (VC) = 500 cm ; reprezinta volumul de aer introdus in timpul
inspiratiei şi eliminat prin expiratie.
- Volumul inspirator de rezerva ( VIR ) – este un volum de circa 1500 cm care este
introdus în timpul unei respiratii fortate.
- Volumul expirator de rezerva – (VER) – 1000- 1500 cm – aerul eliminat printr-o
expiratie fortată.
- Volumul rezidual – (VR ) - 1500 cm - este cantitatea de aer care rămâne în plămân,
deoarece aceştia nu pot fi complet goliti de aer.
[ CP = VC+ VIR + VER + VR ]
CAPACITATEA VITALA = VIR + VC+ VER.
Cantitatea de aer mobilizată /minut = DEBIT VENTILATOR = 500ML x 16
RESPIRATII /’ MINUT
* Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporţie: 21% oxigen, 78% azot,
0,03% dioxid de carbon şi alte alte gaze în cantităţi foarte mici. Caracteristicele aerului
inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.
SCHIMBURILE GAZOASE
După ventilaţia alveolară, urmează o nouă etapă a procesului respirator; aceasta este
difuziunea oxigenului din alveole în sângele capilar şi difuziunea în sens invers a
dioxidului de carbon.
Procesul se desfăşoară in 3 etape:
1. Etapa pulmonara – trecerea O2 în sânge şi a CO2 în alvelole
2. Etapa sanguina – transportul gazelor prin intermediul sângelui sub formă de
oxihemoglobină şi carhemoglobină
3. Etapa tisulară – reprezintă schimbul de gaze la nivelul tesuturilor.
*Membrana alveolo-capilară (respiratorie), are loc schimbul de gaze.

Difuziunea oxigenului se face din aerul alveolar spre sângele din capilarele pulmonare,
deoarece presiunea parţială a O2 în aerul alveolar este de 100 mm Hg, iar în sângele care
intră în capilarele pulmonare este de 40mmHg
Difuziunea CO2 se face dinspre sângele din capilarele pulmonare spre alveole, deoarece
presiunea parţială a CO2 în sângele din capilarele pulmonare este de 46 mm Hg, iar în
aerul alveolar, de 40 mm Hg. În mod normal, egalarea presiunilor parţiale, alveolară şi
sangvină, ale CO2 se face în 0,25 secunde.
* Transportul gazelor
Transportul sanguin al oxigenului se face în proporţie de 1% sub formă
dizolvată în plasmă şi restul sub forma unei combinaţii labile cu hemoglobina (Hb),
denumită oxihemoglobină.
Transportul sanguin al dioxidului de carbon se face în mică măsură
(aproximativ 8%) sub formă dizolvată în plasmă şi în cea mai mare parte sub forma unor

44
combinaţii chimice labile (bicarbonaţi, carbohemoglobină). În sânge, se dizolvă în
lichidele plasmatice şi pătrunde cu uşurinţă în eritrocite, datorită difuzibilităţii sale
ridicate.
Functionarea sistemului respirator, prin care se asigură respiraia, cuprinde, în
principal, respiraia pulmonară şi respiraia celulară.
Respiratia pulmonară
Cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni (inspiratia); eliminarea aerului din
plămâni (expiratia), care durează mai mult decât inspiratia. Un om adult aflat în repaus
execută 16 mişcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la
femeie; el creşte în timpul activitătii musculare, al exercitiilor fizice etc. Respiratiile
normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând muşchi, urmează pasiv
mişcările cutiei toracice
Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele şi aerul se
găsesc în contact pe o mare suprafată. Dioxidul de carbon din sânge traversează peretii
capilarelor şi peretii alveolelor, de unde va fi eliminat prin expiratie. Oxigenul din aerul
ajuns în anveole în urma inspiratiei traversează peretii acestora, peretii capilarelor şi
ajunge în sânge, care îl transportă la organe. Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are
loc întotdeauna în acest fel, datorită diferentelor de presiune a acestor gaze în plămâni
şi sânge.

Respiratia celulara
Respiratia celulară (numită şi respiratie internă) este reprezentată de ansamblul proceselor
prin care oxigenul sangvin este cedat celulelor şi utilizat în metabolism, iar CO2 rezultat
este trecut în sânge. Din punct de vedere functional respiratia internă cuprinde două
procese: schimbul de gaze la nivel tisular şi respiratia celulară propriu-zisa.
Schimbul de gaze tisular:
Transferul oxigenului din sângele capilar către celule de utilizare are loc printr-un proces
de difuziune prin intermediul lichidului interstitial. Oxigenul trece dinspre sânge spre
tesuturi ,în timp ce CO2 trece .
Respiratia celulara propriu-zisă:
Din oxidarea glucidelor, lipidelor şi proteinelor rezultă CO2, H2O şi energie. Respiratia
celulară este un fenomen de oxidare biologică în cadrul caruiă O2 intervine ca acceptor
final de electroni şi de H+ formand apa, iar în urma oxidării carbonului terminal se
genereaza CO2.
În functie de afinitătile pentru oxigen, Guyton (1985) grupează celulele organismului în
trei tipuri: -celule de tip A sărace în mitocondrii, celule de tip B bogate în mitocondrii,
celule de tip C, ce reprezintă o îmbinare a celor două tipuri, de exemplu: fibrele
musculare striate roşii şi albe.

45
REGLAREA MIṢCĂRILOR RESPIRATORII

Reglare nervoasa.
1. Reglarea comportamentala si voluntara
Muşchii respiratori sunt muşchi scheletici, aşadar, pentru a se contracta, au nevoie de
stimuli electrici transmişi de la nivelul sistemului nervos central. Aceşti stimuli sunt
transmişi prin neuroni somatici.
Respiratia poate fi oprită – apnee, poate fi amplificată sau încetinită.
2 Reglarea automată realizată de structuri nervoase din formatiunea reticulată bulbo-
pontina
Centrii bulbari
Ritmul de bază, involuntar, automat al respiraţiei este generat în bulbul rahidian.
Respiraţia spontană are loc atât timp cât bulbul şi măduva spinării sunt intacte.
Bilateral, în bulb există două grupuri de neuroni care generează ritmul de bază: ( grupul
respirator dorsal (GRD) şi grupul respirator ventral (GRV). ) o unitate inspiratorie şi o
unitate expiratorie
Centrii pontini sunt arii ale trunchiului cerebral care modifică activitatea centrilor bulbari
respiratori.
Centrul apneustic se găseşte în zona inferioară a punţii; rezultatul este un inspir mai
adânc şi mai prelungit.
Centrul pneumotaxic, localizat dorsal, în puntea superioară, transmite continuu impulsuri
câtre aria inspiratorie, limitează inspiraţia / inhiba respiratia ).
Reglarea umorala
Prin intermediul presiunilor partiale ale gazelor şi prin concentratiile lor în sange. In mod
special a CO2
* Chemoreceptorii centrali, localizaţi la nivelul bulbului rahidian, sunt stimulaţi de
creşterea concentraţiei ionilor de hidrogen din lichidul cefalorahidian (LCR) şi din
lichidul interstiţial. lonii nu pot traversa bariera hematoencefalică; CO 2 poate traversa
această barieră.
* Chemoreceptorii periferici
Se găsesc în afara SNC, la nivelul corpilor aortici şi carotidieni. Ei sunt stimulaţi de
scăderea presiunii parţiale a O2, creşterea presiunii parţiale a CO2 şi scăderea pH-ului în
sângele arterial. Sunt singurii din organism care detectează modificarea presiunii parţiale
a O2 în lichidele organismului.

5.APARATUL CARDIO-VASCULAR

46
 Realizează aportul de oxigen si substante nutritive către celule prin intermediul
sângelui şi totodată realizează transportul produşilor de degragare metabolică în vederea
eliminării acestora din organism.
Componentele sistemului sunt:
1 . I n i m a este un organ muscular situat în cutia toracică între cei doi. Este alcatuită din
4 cavitaţi: 2 atrii şi 2 ventriculi.
Principalul său rol este acela de pompă, asigurând circulatia sângelui în întreg
organismul.

Structura inimii: la exterior inima este învelită în pericard (două foite între care se
găseşte o cantitate minimă de lichid ce asigură lubrefierea pentru o mai bună alunecare în
timpul contractiei.

Medial se găseşte miocardul (tesutul muscular cardiac), care asigură contractiile ritmice
specifice inimii. Este mai bine reprezentat la nivelul ventriculului stâng.
Principalele caracteristici ale miocardului sunt:excitabilitatea, automatismul,
conductibilitatea şi contractilitatea. În miocard pe lângă fibrele musculare specifice, apare
şi un ţesut special numit excito-conductor, care generează impulsurile electrice necesare
contracţiei musculare. Astfel,sunt generate contractii ritmice de circa 70 de ori/minut, în
functie de starea organismului (somn 50-55/min, în emoţii puternice sau efort susţinut
140-180/min). La interior, căptuşind cavitătiile cardiace, se găseşte endocardul, care se
continuă cu cel al vaselor de sânge.
Cele două atrii (drept şi stâng) sunt separate între ele printr-un sept interatrial,
necomunicând între ele, şi de ventriculi prin valve (tricuspida în dreapta, bicuspida sau
mitrala în stânga). În atriul drept se deschid cele două vene cave: -superioară ( aduce
sângele din regiunea capului şi gâtului, din ½ superioară a trunchiului şi memebrele
superioare) şi inferioară din ½ inferioară a trunchiului şi membrelor inferioare). De aici
sângele trece în ventriculul drept, de unde va fi pompat spre plămâni prin prin artera
pulmonară. De la plămânii, sângele oxigenat pleacă prin 4 vene pulmonare spre cord

47
unde se varsă în atriul stâng.Trece apoi în ventriculul stâng şi de aici este pompat în
artera aorta spre toate ţesuturile organismului. La emergenţa aortei cu cordul se găseşte
originea arterelor coronare, vase care asigură vascularizaţia cordului. Procesele care au
loc între două contractii ale miocardului alcătuiesc revolutia cardiacă.
2. Sistemul arterial. Arterele sunt vase prin care sângele circulă dinspre inimă spre
tesuturi, transportând sânge oxigenat (excepţie face artera pulmonară, care transportă
sânge cu CO2 spre plămâni). Pornind de la inimă spre periferie,arterele se ramifică, dând
naştere unor vase din ce în ce mai simple şi mai înguste. Astfel există:
- artere de calibru mare= aorte,- artere de calibru mediu,- artere de calibru mic = arteriole.
Proprietăţile arterelor
1. Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse, când presiunea
sângelui creşte şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea scade.
2. Contractilitatea este proprietatea arterelor de calibru mic şi în special a arteriolelor, de
a-şi modifica activ calibru prin contracţia sau relaxarea fibrelor musculare din pereţii lor.
3.Capilarele sunt vase de dimensiuni mici, la nivelul cărora se realizează schimbul de
substante cu tesuturile, datorită structurii permeabile a peretilor vasculari. Sunt vase de
tranzitie, făcând trecerea de la arteriole la venule, permiţând realizarea circuitului sanguin
în organism.
Circulatia capilara se adapteaza continuu la nevoile metabolice. In repaus, multe
capilare sunt inchise.
Proprietati:
Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite schimbul de apa si substante
dizolvate intre sange si tesuturi prin filtrare, difuziune si osmoza. Peretele capilar este
permeabil si pentru leucocite in drumul lor spre focarele de infectie.
Proprietatea capilarelor de a-si modifica lumenul, motricitatea capilara, se datoreaza
actiunii musculaturii netede din peretii arteriolelor si sfincterelor precapilare aflate sub
controlul SNV simpatic.
4. Sistemul venos
Venele sunt vase prin care sângele circulă dinspre periferie spre inimă. Ele cresc în
dimensiune pe măsură ce se apropie de cord, astfel: -vene de calibru mic-venule (iau
naştere prin unirea mai multor capilare),-vene de calibru mediu,-vene de calibru mare-
cave.
Structura venelor, este asemănătoare cu cea a arterelor, cu deosebirea că: -
inelele elastic şi musculare nu sunt foarte bine reprezentate ( circulaţia sângelui
fiind asigurată de contracţia musculară adiacentă), iar intima venelor prezintă din loc în
loc valvule sub formă de„cuib de rândunică”, ce fragmentează coloana de sânge şi face
posibilă întoarcerea venoasă, care se realizează împotriva forţei antigravitaţionale.La
nivelul inimii: se deschid două mari vene: vena cavă superioară şi cea inferioară .
Proprietăţile venelor:
1. Distensibilitate, venele îşi măresc pasiv calibru sub acţiunea presiunii sângelui.
2. Contractilitatea este proprietatea de a-şi vări în mod activ calibrul prin contracţia sau
relaxarea muşchilor netezi din pereţii lor.
Factorii care determină întoarcerea venoasă: - activitatea de pompă a inimii; păstrarea
forţei de împingere ; presa abdominală; pompa musculară, masajul pulsatil. Dacă arterele
sunt dispuse în profunzime, însoţind oasele scheletului şi fiind protejate de masele
musculare, venele sunt dispuse atât la nivel cât şi superficial, distingându-se prin piele.

48
Structura arterelor si venelor
Tunica interna – intima – este formata dintr-un rând de celule endoteliale turtite ce
captuseste interiorul peretelui, conferindu-i caracter neted; endoteliul prezinta o
permeabilitate selectiva pentru diferite substante.
Tunica medie are structura diferita, în functie de calibrul arterelor. Arterele mari, artere
de tip elastic, au în structura peretilor lor fibre de elastina .Arterele mijlocii si mici, artere
de tip muscular, contin numeroase fibre musculare netede, printre care sunt dispersate
fibre de colagen si de elastina. Fibrele de elastina si cele de colagen sunt tesuturi de
sustinere; fibrele de colagen sunt mult mai rezistente la întinderi decât fibrele de elastina
si confera vasului sanguin rezistenta la presiuni mari.
Tunica externa este formata din tesut conjunctiv, cu fibre de colagen si elastina, si de
asemenea fibre nervoase vegetative, cu rol vasomotor.
5. Sistemul limfatic:
Limfa este o plasma deproteinizată care circulă prin vasele limfatice.
Circulaţia limfatică diferă de cea sanguină prin: este adaptată la funcţia de drenaj
al ţesuturilor, capilarele limfatice formând reţele terminale (sub formă de „fund de sac”)
şi nepermiţând schimbul ca şi capilarelor sanguine, pereţii vaselor limfatice sunt mai
subţiri ca cei ai vaselor sanguine.
Capilarele limfatice sunt vase de calibru neuniform, cu valvule semilunare la interior, iar
circulatia limfei este într-un singur sens.
Ganglionii limfatici sunt conglomerări tisulare, situate pe traiectul vaselor limfatice, la
locul unor confluente. Au rol în producerea limfocitelor şi monocitelor, în formarea şi
depozitarea, împiedicând astfel pătrunderea în organism a diferiţilor germeni patogeni.În
organismul uman, ganglionii sunt aşezati, astfel: submaxilar, subaxial, inghinal,
abdominal. Trunchiurile limfatice sunt canale limfatice care colectează limfa. Viteza de
circulaţie a limfei este foarte mică (2mm/sec).
Continutul limfei:- la nivel de capilare are compozitie asemanătoare cu a lichidul
extracelular şi cu a plasmei. După trecerea prin ganglionii limfatici se îmbogăţeşte cu
elemente celulare şi cu proteine(anticorpi), cu lipide, cu enzime sau cu hormoni .

Splina este unul din cele mai importante organe ale sistemelor limfatic şi imunitar .
Acesta este situat în partea stângă a abdomenului.
Funcţii:
1.distrugerea eritrocitelor şi trombocitelor bătrâne;
2.transformarea hemoglobinei în bilirubină;
3.un depozit foarte important de fier in organism;
4. poate produce anticorpi (persoanele cărora le lipseşte splina sunt mai predispuse la
anumite afecţiuni bacteriene); La fetuşi, splina produce eritrocite şi leucocite, însă către
ultimele luni ale vieţii intrauterine, această funcţie este preluată de măduva oaselor.

49
 Poziţia splinei în cadrul sistemului limfatic.
Are o culoare brun-roşcată şi o greutate de 180-200 grame. Are o formă asemănătoare
unui bob de cafea, ovală, prezentând: trei feţe, trei margini şi două extremităţi.
Splina are o structură caracteristică, fiind alcătuită din: capsula fibroasa şi
parenchimul splenic. Capsula fibroasă se găseşte la suprafaţa splinei. Ea trimite spre
interior trabecule, care se anastomozează şi împart organul în formaţiuni, numite lobuli
splenici. Capsula fibroasă împreuna cu toate trabeculele care pornesc din ea, formează
stroma conjunctivă, formata din numeroase fibre conjunctive, fibre elastice şi fibre
musculare netede. În ochiurile stromei se găseşte o retea din fibre de reticulină şi din
celule reticulo-endoteliale. Parenchimul splenic=ţesutul propriu al splinei este aşezat în
ochiurile stromei conjunctive, format din două parţi: pulpa roşie şi pulpa alba.
Vascularizaţia splinei, este inervată de fibre vegetative care provin din plexul celial.
Proprietatile functionale ale inimii sint:
1.Automatismul : Este proprietatea inimii de a se autoexcita.Inima scoasa din corp
continua sa se contracte daca i se asigura irigarea ei cu lichid nutritiv corespunzator.
2.Excitabilitatea : Este proprietatea inimii de a raspunde la un stimul prin creerea unui
potential de actiune propagat.Inima are o proprietate importanta:ea nu este excitabila in
timpul contractiei,ci numai cand este relaxata adica in diastola.Astfel se succed contractii
si relaxari ale inimii si nu se formeaza niciodata starea de tetanos.
3.Conductabilitatea : Este proprietatea inimii de a conduce stimulii in tot miocardul.
4.Contractilitatea : Este proprietatea inimii de a-si scurta fibrele si aceasta se datoreste
structurii sale:de fibra musculara striata de tip cardiac. Forta de contractie in sistola este
cu atat mai mare cu cat alungirea fibrelor si umplerea cavitatilor in diastola este mai
mare. Aceasta reprezinta "legea inimii".
Modificarile patologice ale proprietătilor inimii
1.Tulburari de excitabilitate si automatism, numite tulburari de ritm cardiac adica
aritmii:
a)extrasistole (bătăi premature provocate de un focar patologic),
b)tahicardie paroxistica( o succesiune neîntreruptă de extrasistole, cu o frecventă foarte
mare),
c)fibrilatie ( este activitatea contractilă, haotică a inimii, cu o frecventă foarte mare;daca
cuprinde ventriculele se produce moartea;se aplica defibrilarea).
2.Tulburari de conducere, numite blocuri. Blocurile sunt atrio-ventriculare şi de
ramură şi pot produce aritmii
3.Tulburari de contractilitate: acestea se intalnesc in insuficienta cardiaca,afectiune in
care functia de pompa a inimii este compromisa.

50
Revolutia cardiacă sau ciclul cardiac
Activitatea de pompa a inimii este reprezentată de o succesiune de contractii (sistole) si
relaxari (diastole)).
Fiecare bataie a inimii consta într-o anumita succesiune de evenimente, care reprezinta
ciclul cardiac.
Acesta cuprinde 3 faze:
- sistola atriala( contractia celor doua atrii, urmata de influxul sanguin în ventricule).
- sistola ventriculara consta în contractia ventriculelor si ejectia din ventricule a sângelui,
care intra astfel în sistemul circulator.
- diastola consta în relaxarea atriilor si ventriculelor, urmata de reumplerea atriilor.
Contractiile ventriculului stâng se transmit şi aortei, rezultând o undă de contractie
numită puls (valoare normală de 80/min), care impinge coloana de sânge.
Închiderea valvulelor atrioventriculare si a celor aortice produce sunetele specifice
batailor inimii si pot fi ascultate cu ajutorul stetoscopului.
Revolutia cardiaca incepe cu sistola atriala care este egala cu 0,1 sec , urmeaza diastola
atriala care dureaza 0,7 sec. Diastola ventriculara coincide partial cu diastola atriala,timp
de 0,4 sec toate cavitatile inimii sunt in diastola,faza numita:diastola generala a
inimii.La sfarsitul diastolei generale se produce din nou sistola atriala si revolutia
cardiaca reincepe.In timpul revolutiei cardiace,sistolele sunt mai scurte decat diastolele
deci perioadele de relaxare sint mai mari decat perioada de activitate, motiv pentru care
muschiul inimii poate lucra neintrerupt un numar mare de ani.
La o sistola inima arunca in circulatie 70 ml sange. La 1 min inima pompeaza 5 l de
sange acesta reprezentand debitul cardiac.In 24 ore inima pompeaza 7200 l de sange.
Manifestările activităti inimii
In timpul revolutiei cardiace, inima produce:
I.Manifestări mecanice sunt reprezentate de:
1.Socul apexian este expresia sistolei ventricolului stang si poate fi simtit in spatial V
inter-costal stang pe linia medio-claviculara; este socul varfului inimii.
2.Pulsul arterial:este expresia sistolei la peretele arterial produsa de volumul de sange in
timpul sistolei ventriculare.Se palpeaza la nivelul arterei radiale in apropierea articulatiei
radio-caripiene,prin comprimarea arterelor cu trei pe un plan osos.Inregistrarea grafica a
pulsului arterial se numeste sfigmograma.
3.Pulsul venos:este datorat variatilor de volum ale venelor din apropierea inimii din
timpul sistolei atriului drept si poate fi observat si inregistrat la venele de la baza gatului,
adica la vena jugulara.
II.Manifestări electrice: inima generează curent electric.
In diastola (în repaus), fibra musculara are polarizare de repaus adica sarcinile electricile
pozitive la exterior si sarcinile electrice negative sunt la interior.
In sistola, adica in activitate, polarizarea se inverseaza in fibra musculara.
Acest biopotential se poate amplifica si se inregistreaza cu ajutorul unui aparat =
electrocardiograf, graficul obtinut este EKG.
III.Manifestări acustice: acestea se datoresc vibratilor sonore din timpul revolutiei
cardiace. In timpul revolutiei cardiace se aud doua zgomote:
I,sistolic,de durata mai mare,intens,produs de vibratiile peretelui ventricular,de
inchiderea valvulelor atrio-ventriculare si de expulzare a sangelui in artere, are loc la
inceputul sistolei ventriculare.

51
II,diastolic,de durata mai mica,intens,produs de închiderea valvulelor semilunare de la
aorta si de la artera pulmonara, are loc la inceputul diastolei ventriculare.
Zgomotele cardiace sunt caracteristice la omul sanatos. In cazul inimii bolnave in mod
deosebit in cazul valvulopatiilor, zgomotele sunt înlouite cu sufluri.Inregistrarea
zgomotelor cardiace se numeste fonocardiograma.
TENSIUNEA ARTERIALĂ, are doua componente:
1.tensiunea arteriala sistolica (numarul mai mare) care reprezinta presiunea inimii
generata pentru a pompa sangele de la inima spre celelalte organe
2.tensiunea arteriala diastolica (numarul mai mic) care reprezinta presiunea vaselor
sangvine in momentul in care inima se umple cu sangele venit din restul corpului.De
obicei, presiunea sistolica creste odata cu varsta. Cu toate acestea, dupa varsta de 60 de
ani, presiunea diastolica incepe sa scada lent, deoarece vasele sangvine isi pierd din
elasticitate si devin rigide.
Tensiunea arteriala se masoara in mm col Hg, ṣi este considerata normala atunci valoarea
sistolica este mai mica de 129 mm col Hg, iar cea diastolica mai mica de 84 mm col Hg.
Hipertensiunea arteriala poate afecta multe organe: creierul, ochii, inima si rinichii, la
fel ca si arterele din intreg corpul
Hipertensiunea arteriala poate determina simptome ca: cefalee (dureri de cap),
oboseală, acufene (tiuituri de urechi), scotoame (vedere cu puncte galbene), ameteli.
Modalitatile de prevenire a hipertensiunii artriale includ: efectuarea regulata
de exercitii fizice, limitarea consumului de bauturi alcoolice si sare, dieta bogata
in legume si fructe si saraca in grasimi saturate, evitarea fumatului, mentinerea unei
greutati corporale normale.
Circulaţia sângelui este asigurată în primul rând prin contracţiile muşchiului cardiac,
ajutat de valvulele venoase în combinaţie cu contracţiile muşchilor scheletici.
Circulatia mare porneste de la ventriculul stang al inimii, apoi prin artera principala -
aorta - se ramifica arterial la toate organele si tesuturile. La tesuturi, prin capilare, sangele
cedeaza oxigen si substante nutritive, se incarca cu bioxid de carbon si cu deseurile
rezultate din metabolism, apoi, prin vene, se varsa in auriculul drept al inimiii, unde se
termina circulatia mare si incepe circulatia mica.
Circulatia mica
Din atriul drept, sangele trece in ventriculul drept din care porneste circulatia mica.
Aceasta trece prin artera pulmonara, in plamani. In capilarele pulmonare, sangele cedeaza
bioxidul de carbon adus, se incarca cu oxigen, pe care il transporta prin vene pana in
auriculul stang, unde se termina mica circulatie.

52
 6.APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv (cunoscut şi sub numele de canal alimentar sau tract

gastrointestinal) este ansamblul de organe responsabil cu digestia alimentelor şi
eliminarea materiilor ce nu au putut fi digerate.

Aparatul digestiv uman

Tractul gastrointestinal superior, este compus din: gură, faringe şi stomac.
În gură, hrana este mestecată şi umezită cu ajutorul dintilor şi a limbii. După ce ajunge
destul de omogenă pentru a nu răni esofagul, mâncarea este înghitită, parcurgând
întreg faringele până în stomac. În stomac este supusă acizilor gastrici şi este
descompusă, nu complet însă.
Tractul gastrointestinal inferior
Este compus din: intestin subtire, duoden, jejun, ileon, intestin gros, cecum, colon, rect,
anus.
Intestinul subire digeră mai departe hrana, cu ajutorul glandelor anexe, până la cele mai
fine particule, pentru a putea fi transferate în sânge. În cecum sunt digerate ultimele
resturi digerabile, ca mai apoi resturile nedigerabile (fecalele) să fie amestecate cu celule
şi microorganisme moarte şi să fie eliminate prin anus.
Organe anexe aparatului digestiv au rol doar în digestie. Acestea sunt ficatul, vezica
biliară şi pancreasul. Ficatul produce bila, iar vezica biliară o depozitează şi o varsă în
tractul gastrointestinal. Pancreasul de asemenea varsă în intestinul subire bicarbonat şi
diverse enzime care au şi ele un rol important în digestie. Aceste două organe secretoare
au doar rol în digestie.
DIGESTIA poate însemna procesul de fagocitoză a celulelor sistemului imun, sau
digestia hranei de către organismele pluricelulare. Astfel se poate deosebi :
 o digestie intracelulară în vacuolele digestive din cadrul celulei şi
 digestia extracelulară în afara celulelor pe traiectul digestiv intestinal.
La om procesul de digestie începe în gură se continuă apoi în stomac (gaster), intestinul

53
subire cu segmentele: duodenum, jejunum şi ileum (absorbia hranei producându-se numai la
nivelul intestinului subire).
1. In gură hrana este triturată mecanic cu ajutorul dinilor şi amestecată cu salivă, care
asigură alunecarea bolului alimentar prin esofag, în stomac. Saliva este produsă de
către glanda parotidă, glanda sublinguală şi glanda submandibulară, secretia salivară
conine enzima ptialină(amilaza salivara).
2. In stomac este un mediu acid (pH 2), prin acidul clorhidric produs de mucoasa
gastrică, la acest nivel se distrug germenii infectioşi şi se produce denaturarea
proteinelor, pepsina desface moleculele de proteine în molecule mai mici de peptide,
sau colagenul. De asemenea în stomac este factorul care contribuie la favorizarea
vitaminei B12 la nivelul ileumului. Prin mişcările peristaltice ale stomacului hrana
parial digerată, va fi dirijată spre orificiul pyloric, de unde ajunge în duoden.
3. Intestinul subire este segmentul cel mai important de absorbtie a hranei, în duoden
aciditatea produsă de sucul gastric este neutralizată prin bilă (produs de ficat), şi
secretia pancreasului (amilaza pancreatică).De asemenea în intestinul subire este
continuat procesul de digestie din gură prin desfacerea mai departe a zaharidelor
prin enzimele lactază, maltază, sucrază în molecule şi mai mici de glucoză,
fructoză, galactoză şi manoză, molecule care pot fi deja absorbite prin peretele
intestinului subire.
4. Intestinul gros, la acest nivel este resorbit 19 % apă din resturile de hrană nedigerate
sosite din intestinul subire, eliminate prin rectum şi apoi anus.
5. Durata digestiei la om după natura hranei poate dura între 33 şi 42 de ore, ajuns în
rectum poate rămâne până la 5 zile, unde de fapt nu mai are loc nici un proces de
digestie.
Stomacul
Dupa cum multi dintre noi stiu deja, stomacul este cel mai incapator segment al traiectului
digestiv, fiind asezat mai sus insa de cat se crede in general. El ocupa spatiul dintre coastele
inferioare, deasupra taliei; este un "sac" flexibil, imbracat in muschi in continua miscare,
schimbandu-si astfel fara incetare forma. Cu exceptia alcoolului, nici o substanta ca atare nu
este absorbita prin peretii stomacului.Alimentele ingerate in mod obisnuit la o masa
parasesc stomacul intr-un interval de trei pana la cinci ore. Glandele stomacului si
anumite celule specializate secreta enzime, acid clorhidric, un mucus si un anumit factor
capabil sa facilitezedizolvarea vitaminei B12 si trecerea ei prin peretii intestinali in circuitul
sanguin. Unui stomac normal ii este caracteristic mediul acid; aceasta aciditate este asigurata
de catre sucul gastric,alcat. din: pepsina: enzima predominanta in stomac; asigura digestia
carnii si a altor proteine, fiind activa numai in mediu acid, renina: produce coagularea
laptelui si acidul clorhidric: este produs ce celulele prezente in peretii stomacului si
asigura mediul acid necesar digestiei. Stomacul nu este indispensabil digestiei. Cea mai
mare parte a procesului de digestie are in loc in afara stomacului.
Intestinul subtire
Aproape toate elementele nutritive sunt absorbite prin peretii intestinului subtire. In
lungime de peste sapte metri, intestinul subtire este segmentul in care are loc
savarsirea procesului de digestie cu absorbtia tuturor elementelor nutritive. Mediul
prezent in interiorul lui este alcalin, determinat fiind de secretiile peretilor intestinali.
Mediul alcalin este absolut necesar pentru finalizarea procesului de digestie si
absorbtie. Intestinul subtire este structurat pe trei segmente:

54
  1.duodenul, este portiunea initiala a intestinului subtire, are forma literei C,
inconjoara capul glandei pancreatice şi este asezat în spatele abdomenului prin
muschiul peritoneal, celelalte părti fiind acoperite de peritoneu numai pe fata lor
anterioară. Peretele duodenului are doua straturi musculare care se contracta si se
relaxeaza alternativ, contribuind la deplasarea continutului alimentar in timpul
digestiei.
 2.jejunul (3 m lungime), reprezinta sediul de absorbtie al alimentelor nutritive
utilizabile din hrană, lasand sa treaca apa si produsii de degradare. Procesul de
absorbtie este finalizat de ileon. Mucoasa jejunala prezinta o serie de pliuri circulare,
suprafata interna, este alcatuita din mici proeminente digitiforme, denumite
vilozitati. Fiecare vilozitate are aproximativ 1 mm.
 3. ileonul reprezinta portiunea terminala a intestinului subtire, in care hrana ajunge,
in drumul ei, de la stomac la colon. Are o lungime de 3,5 m - conectand duodenul si
jejunul cu intestinul gros - si reprezentand aproximativ jumatate din lugimea totala a
intestinului subtire. Ileonul are o structura asemanatoare cu celelalte doua segmente
ale intestinului subtire. Suprafata externa este protejata de peritoneu = o membrana
care captuseste cavitatea abdominala. Cand continutul lichid al intestinului
subtire este antrenat inainte prin miscari peristaltice, se aud anumite zgomote
caracteristice care in mod obisnuit ne referim spunand ca ne "ghiortaie" stomacul.
Mezenterul esteo membrana care sustine jejunul si ileonul, alcatuit din doua straturi de
peritoneu, cu o lungime de 15 cm si este atasata de peretele posterior al abdomenului.
Absorbtia hranei
Intrucat jejunul are rolul de a permite trecerea hranei din intestin in sange, necesita o irigatie
eficienta. Substantele nutritive absorbite in sange sunt transportate intai la ficat, pentru
metabolizare, inainte de a ajunge in restul organismului. Fiecare vilozitate are un vas
limfatic central sau "chilifer", care face posibila absorbtia. Acest tip particular de fluid
limfatic ce contine grasimi si care dreneaza din intestin este denumit chil.
Intestinul gros ( Colonul), are o lungime de 1,5m si o latime de 6,5 cm. Este impartit in 4
sectiuni principale: cecum, colon, rect si canalul anal. Prima portiune a intestinului gros
este colonul, care incepe in partea dreapta a abdomenului. Ileonul se varsa in colon deasupra
capatului sau inferior. Segmentul inchis de sub aceasta jonctiune - cecum, de forma unei
pungi din care se prelungeste apendicele. Partea din colon care ajunge la pelvis se numeste
rect- o portiune de trecere de aproximativ 12 cm lungime, care se termina in canalul anal.
Pentru a parcurge intesinul gros, substantele ajunse aici le trebuie 12-15 ore. Materialele
care parasesc ileonul si patrund in cecum (prima portiune a intestinului gros) au o
consistenta lichida. Reintoarcerea lor in intestinul subtire este impiedicata de un sfincter
muscular aflat in punctul de jonctiune. Functia primara a colonului este cea de stocare si
deshidratare. Pe masura ce apa este absorbita, materialul lichid capata consistenta
semisolida, fiindu-i necesare 12 -15 ore pentru a realiza intreg circuitul intestinal. Spre
deosebire de stomac, intestinul gros contine o bogata flora microbiana. O buna parte a
materiilor fecale este constituita din bacterii, substante nedigerabile - in principal celuloza -
si substante toxice eliminate din sange prin pereti intestinali.
Ficatul este principalul organ in care se depoziteaza vitaminele solubile in grasimi.
Ficatul este cel mai mare organ masiv din corpul uman si cantareste aproximativ 1,5Kg. El
poate modifica aproape orice structura sau compozitie chimica, distrugand si anihiland o
serie intreaga de molecule toxice. Ficatul constituie totodata un rezervor de sange si un

55
depozit pentru inmagazinarea vitaminelor A si D, precum si a glicogenului (carbohidrat
digerat) ce are rolul de a regla nivelul zaharului in sange. In ficat sunt prelucrate enzime,
colesterol, proteine, vitamina A (din caroten) si factorii ce asigura coagularea sangelui.
Una din principalele functii ale ficatului este aceea de a produce bila.
Bila este un fluid consistent, amar, de culoare galben-verzuie, produs in ficat si stocat
in vezicula biliara. In fiecare zi, ficatul produce aproximativ 1 litru de bila. Desi contine
peste 95 % apa, are in compozitie o gama larga de substante chimice: saruri minerale,
colesterol si pigmenti biliari ce ii confera culoarea caracteristica.
Bila ramane in vezicula biliara pana cand devine necesara in procesul de digestie. Pe masura
ce hrana patrunde din stomac in duoden, acesta produce un hormon numit colecistochinina.
Acest hormon ajunge pe cale sangvina la vezicula biliara si determina contractia peretilor
acesteia, astfel incat bila este eliminata. Dupa aceea, bila se scurge printr-un alt duct, ductul
biliar comun (coledoc) si printr-un orificiu ingust, sfincterul Oddi, care permite sa patrunda
in intestinul subtire.
Organismul isi conserva sarurile biliare. Ele nu sunt distruse dupa utilizare, 80-90 % dintre
ele fiind transportate inapoi la ficat prin sange, unde stimuleaza secretia de bila si sunt
refolosite de organism. Culoarea bilei se datoreaza pigmentului denumit bilirubina.
Vezica biliara
Chiar si simpla vedere a mancarii poate goli uneori vezica biliara. Vezica biliaraeste un
organ cu rol de depozitare, lung de aproximativ 7 cm, care inmagazineaza bila, ii modifica
structura chimica si o concetreaza putenic. Gustarea si uneori chiar simpla vedere a mancarii
poate determina golirea ei. Anumiti constituenti fluizi ai vezicii biliare tind cateodata sa
cristalizeze si sa formeze asa-numitii calculi biliari.
Glandele salivare produc o enzimă ce începe transformarea amidonului din hrană în
particule mai mici.
Pancreasul este o glanda de aproximativ 15 cm lungime, situata in concavitatea formata
din duoden. Celulele sale secreta insulina, un hormon cu rol in arderea accelerata a
zaharurilor din corp. Insulina nu este varsata in traiectul digestiv, ci direct in circuitul
sanguin. O functie importanta a pancreasului este fabricarea si secretia sucului
pancreatic ce contine unele din enzimele de baza necesare inprocesul de digestive:
lipaza care descompune grasimile, tripsina - cu rol in descompunerea proteinelor - si
amiliaza care hidrolizeaza amidonul.

Motilitatea– este mişcarea muşchilor tractului gastrointestinal ce amestecă şi împinge

hrana de la gură către capătul tractului
Rolul glandelor auxiliare
56
Pancreasul secretă sucul pancreatic (un lichid incolor) care este transmis prin doua
canale în duoden. Pancreasul începe să producă sucul imediat după ce hrana a fost
introdusă în gură. De asemenea, pancreasului produce insulina şi glucagonul.
Ficatul, are un rol esenţial în asimilarea produselor ingerate. Ficatul decide cum
substanţele nutritive vor ajunge în restul organismului şi care dintre acestea vor rămâne
pe post de rezervă de energie. De asemenea, ficatul stochează unele vitamine şi zahărul
folosit de către organism pentru producerea energiei.
7.METABOLISMUL
Prin metabolism se înelege totalitatea transformărilor biochimice şi energetice care au
loc în tesuturile organismului viu. Metabolismul este un proces complex, ce implică
schimburi de materii şi energii, şi care include două procese (simultane) opuse:
1.catabolism / dezasimilaie - totalitatea proceselor chimice de degradare a substanelor
din organism; cu eliberare de energie (reactie exotermă).
2.anabolism / asimilaie - procesele chimice de biosinteză a substanelor ce intră în
alcătuirea materiei vii, cu consum de energie, se numesc reactii endergonice/reactii
endoterme).
După rolul jucat în biologia organismelor, metabolismul este clasificat în:
Metabolism primar sau fundamental, care este implicat direct, esential în mentinerea
vietii organismelor şi plantelor.
Metabolism secundar sau lăturalnic, care este implicat în producerea de substane
"neesentiale" vietii (de ex., pigmeni, alcaloizi, antibiotici ageni etc.).
În functie de capacitatea de producere a energiei, organismele se împart în :
1.autotrofe (gr. autos=însuşi; trophe=hrană) - organisme care îşi sintetizează substanele
organice din substane anorganice, prin procesul de fotosinteză şi chemosinteză.
2.heterotrofe (gr. heteros=diferit; trophe=hrană) - organisme care îşi asigură hrana
folosind substane sintetizate de alte organisme ( microfage, fitofage sau zoofage).
Catabolismul şi anabolismul se desfăşoară printr-o succesiune a numeroase reactii

chimice:
Metabolism energetic - proces metabolic prin care se eliberează energie, datorita
scindării substantelor proprii celulelor organismului in substane simple.
Metabolism plastic - totalitatea reaciilor care contribuie la construcia celulei. (Din gr.
plasticos - modelat, sculptat). Exemple: fotosinteza, chimiosinteza, biosinteza proteinelor.
Glucidele se gasesc in proportie mare in alimentele de origine vegetala (grau, porumb,
orez, fructe, legume, zahar, miere), si in cantitate mai mica cele de origine animala
(lapte). In alimente, se gasesc sub formă de:monozaharide(glucoza, galactoza),
dizaharide (maltoza, lactoza), si polizaharidele (amidon, glicogen, celuloza).
Glucidele nu pot fi absorbite de organism decat in urma digestiei, care le transforma in
molecule nozaharide, singurele capabile sa strabata bariera intestinala, sa treaca in sange
si sa ajunga la ficat. Aici o parte se transforma prin sinteza in glicogen, ca substanta de

57
 rezerva, iar o alta parte trece in circulatia generala pentru a fi folosite de tesuturi si
organe. Cand glucidele sunt in exces, ele se pot transforma si in grasimi si se depun ca
atare in organism.
Lipidele (substante grase) se gasesc in proportie mare in alimentele de origine animala
(unt, slanina, carne de porc) si unele fructe (alune, nuci, masline). Ele nu pot fi absorbite
in organism decat sub forma de glicerina si acizi grasi. In tubul digestiv, lipidele sunt
descompuse in glicerina si acizi grasi, care trec in circulatia limfatica si sangvina,
resintetizandu-se sub forma de grasimi specifice omului. Alta parte din aceste grasimi se
depoziteaza ca material de rezerva in celule adipoase de sub piele sau in jurul unor
organe (rinichi, intestin, etc.), de unde sunt mobilizate si folosite la nevoie.
Protidele se gasesc in alimente de origine animala (carne, oua, lapte) si vegetala (fasole,
mazare, linte, soia, etc.). Cele de origine animala se asimileaza mai usor in organism.
Protidele sunt substante fundamentale pentru buna functionare a organismului; ele nu pot
lipsi din alimentatie. Au rolul lor energetic ṣi rol plastic (formator). Intra in alcatuirea
hormonilor, fermentilor, enzimelor si anticorpilor, cu rol important in functionarea si
apararea organismului.Nevoile de protide sunt mai crescute la copii ,decat la adulti .
Sarurile minerale si vitaminele se gasesc in alimente consummate (zarzavaturi si fructe
proaspete).
Mai multi factori determina rata metabolismului bazal:
- marimea si compozitia corpului, genul, vârsta.
In plus fata de rata metabolismului bazal, exista alti doi factori care determina cantitatea
de calorii arsa in fiecare zi:
- procesarea alimentelor (termogeneza).
- activitatea si exercitiile fizice : tenis, mersul al cumparaturi, urmarirea unui caine.
O persoana poate arde mai multe calorii prin:
- exercitii aerobice regulate, - exercitii de intarire musculara,- activitatile stilului de viata.
Mecanisme de reglare a temperaturii corpului

Mecanisme de termogeneza(producere de caldura)

Producerea de caldura in organism se realizeaza prin:
1.Reactiile chimice ale metabolismului apar in timpul ingestiei si metabolizarii alimentelor.
2.Contractia musculaturii scheletice: muschii scheletici produc caldura prin doua mecanisme:
cresterea treptata a tonusului muscular si fasciculatii rapide musculare. Frisonul este un mecanism
efficient in cresterea productiei de caldura deoarece nu se produce un lucru mecanic si toata energia
produsa este transformata in caldura.
3.Termogeneza chimica numita si termogeneza netremuranda si rezulta din eliberarea de epinefrina.
Mecanisme de termoliza (pierdere de caldura)
Pierderea de caldura se realizeaza prin cateva mecanisme:
a. Radiatia - se refera la pierderea de caldura prin radiatii elecromagnetice.
b. Conductia - se refera la o pierdere de caldura de la o molecula la alta prin transfer de la o
suprafata la alta. Prin conductie o suprafata mai calda cedeaza caldura unei suprafete mai reci.
c. Convectia - este pierdera de caldura prin intermediul curentilor de aer sau lichide.
d. Vasodilatatia periferica - creste pierderea de caldura prin aducerea sangelui incalzit din
interiorul corpului la suprafata lui.

58
e. Scaderea tonusului muscular - pentru a scadea productia de caldura, tonusul muscular poate fi
moderat scazut si activitatea voluntara a muschilor scazuta.
f. Evaporarea apei organismului de la suprafata pielii si de la suprafata mucoaselor este o sursa
majora de scadere a caldurii.
Mecanisme de conservare a caldurii, organismul conserva caldura si isi protejeaza temperatura
corpului prin doua mecanisme importante:
1.Vasoconstrictia- mecanism involuntar .
2.Mecanisme voluntare, ca raspuns la temperaturi scazute ale corpului oamenii folosesc o serie de
mijloace: se imbraca mai gros, cu cateva randuri de haine care permit crearea de straturi
termoizolante; executa miscari active ( mersul, batutul picioarelor); se ghemuiesc.Cand temperatura
centrala a corpului scade sub aproximativ 37°C, intra in actiune mecanisme speciale de conservare a
caldurii deja existente in organism, iar alte mecanisme intra in actiune pentru a creste si mai mult
rata productiei de caldura.

8.APARAT URINAR
Aparatul urinar (aparatul excretor sau sistemul urinar) este unul din sistemele esenţiale
ale organismului care produce, stochează şi elimină deşeurile organismului prin urină.
Excretia este procesul de eliminare din organism a substantelor rezultate in urma
activitatilor biochimice ale organismului . Substanta rezultata in urma acestui proces este
urina iar organele la nivelul carora se formeaza urina , impreuna cu organele care o
conduc la exterior , alcatuiesc aparatul excretor .
Urina este un amestec de substanţe eliminate din organism prin rinichi. Este formată din
substanţe care sunt nefolositoare sau toxice organismului şi are de regulă culoarea
galbenă. Înainte să fie eliminata din organism prin uretră, urina este stocată în vezica
urinară.
Compozitia urinei
Apa este reabsorbita in proportie de 99% , glucoza in intregime ( cu conditia ca in sange
sa existe mai putin de 1,60% glucoza ) , sarurile si in particular clorura de sodiu , in
proportie variabila (98 - 99%) . Substantele toxice nu sunt reabsorbite decat in proportie
mult mai mica (33% uree , 75% acid uric) .
Aparatul urinar este format din:
1. Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitonal, de o parte si de alta a coloanei
vertebrale lombare. Rinichiul are forma caracteristica, cantareste circa 300 grame, are
doua fete (anterioara si posterioara) si doua margini ( laterala convexa si mediala
concava ). Fiecare rinichi, inconjurat de un strat celulo-adipos si invelit de o capsula
fibroasa inextensibila, este situat intr-o loja renala. Rinichii au o margine externa
convexa, o margine interna concava si doi poli: unul superior si altul inferior. Pe partea
concava se afla hilul renal, alcatuit din artera si vena renala, limfaticele, nervii si
jonctiunea uretereo-bazinetala.
Rinichiul drept este ceva mai jos situat decat cel stang. Loja renala este limitata in sus
de diafragma, in spate de ultimele doua coaste si dedesubtul lor de muschii si
aponevrozele lombare, iar inainte de viscerele abdominal. In jos loja renala este
deschisa. Situarea lombo-abdominala a rinichiului explica de ce durerile renale pot fi
resimtite lombar, abdominal sau pelvian, de ce tumorile renale se evidentiaza ca o masa

59
abdominala si de ce flegmoanele perinefretice cu evolutie superioara imbraca
simtomatologie toracica.
In zona marginii concave se gasesc hilul si pediculul renal inn care se vad vasele
renale(artea si vena renala)uretrul si fibrele nervoase vegetative.Sectionand rinichiul de-
a lungul liniei mediane,din partea convexa spre cea concava se observa:
- papilele si calicele renale: formatiuni membranoase prin care se scurge urina,
- parenchimul renal, cu structura zonala: corticala si medulara
Zona corticala este formata in principal din glomeruli, tubi uriniferi si vasele de sange
care le apartin. Zona medulara contine 6-18 piramide renale ( Malpighi), formate din
tubi colectori care dreneaza mai multi nefroni. Piramidele renale sunt orientate cu baza
spre periferie si varful spre sinusul renal, deschizandu-se in papilele renale acestea se
deschid in calicele mici care conflueaza formand calicele mari (2-3) si apoi in pelvisul
renal, continuand cu ureterul. O piramida Malpighi cu substanta corticala in jurul sau
formeaza un lob cortical .
Nefronul este unitatea morfofunctionala renala ce indeplineste toate procesele
complexe care au ca rezultat formarea urinei. El este alcatuit dintr-un glomerul si un tub
urinifer lung.
Glomerulul este alcatuit dintr-un ghem de capilare care rezulta din ramificatiile unei
arteriole aferente, provenita din artera renala. capilarele se reunesc apoi si formeaza o
arteriola aferenta care se capilarizeaza din nou in jurul primei portiuni a tubului
urinifer.
Tubul urinifer se prezinta sub forma unui canal lung de cca 50 mm format din
urmatoarele segmente:
-capsula Bowman, extremitatea proximala, inchisa dilaterala a nefronului, are forma
unei cupe cu pereti dubli, marginind o cavitate ce comtinua tubul. In adancitura
capsulara se afla un ghem de 4-12 bucle capilare (glomerul), care rezulta prin diviziunea
arteriolei aferente si care se reunesc la iesirea din capsula, in arteriola aferenta. Capsula
intrna cu glomerulul alcatuiesc capsulul renal Malpighi.
- segmentul proximal al este constituit dintr-o portiune contorta, tubul contort
proximal (in care se afla cortica renala ) si este format dintr-un strat de celule a caror
membrana, spre lumen, prezinta o “margine in perii”, formata din microviri , care
maresc mult suprafata membranei .
- segmentul intermediar (ansa Heule), subtire este format din doua brate (descendent si
ascendent) unite intre ele printr-o bucla, are epiteliul turtit, fara microviri. Nefronii ce au
glomeruli in zon corticala externa au ansa Heule scurta, in timp ce nefronii cu glomeruli
in zona externa a corticolei au ansa lunga, care coboara profund in medulara .
- segmentul distal este format dintr-o portiune dreapta, ascendenta, care ajunge in
corticala in vecinatatea glomerulului propriu, in imediat contact cu arteriala aferenta La
acest nivel epitelul tubular, la fel ca si celulele musculaturii netede a arteriolei aferente,
prezinta modificari si formeaza aparatul juxtaglomerular care secreta renina. Urmeaza o
portiune contorta situata in inregime in corticala. Mai multi tubi distali se unesc si se
deschid in tubul colector din structura piramidelor Malpighi.
Functiile Rinichilor
Rinichiul este un organ de importanta vitala si are numeroase functii, dintre care functia
principala consta in formarea urinei. Prin aceasta se asigura epurare (curatirea)
organismului de substante toxice. Formarea urinei se datoreaza unui mecanism complex

60
de filtrare la nivelul glomerulilor si de reabsorbtie si secretie la nivelul tubilor. Prin
filtrarea glomerurala se formeaza urina primitiva. Urina primitiva (filtratul glomerular)
are compozitia plasmei dar fara proteine, lipide si elemente figurate. Contine apa,
glucoza, uree acid uric si toti electrolitii sangelui. In faza urmatoare, la nivelul tubilor,
care reabsorb cea mai mare parte a filtratului glomerular, se formeaza urina definitiva.
Totusi la acest nivel se face o selectare : tubii reabsorb total sau in mare cantitate
substantele utile si in cantitate mica pe cele toxice. Substantele utile sunt substantele cu
prag, care sunt eliminate prin urina numai cand concentratia lor sanguina a depasit
limitele fiziologice (apa , glucoza, NaCl , bicarbonatii , etc. ). Substantele toxice sunt
substante fara prag , eliminarea lor facandu-se imediat ce apar in sange .

Aparatul urinar contribuie în mare masura la mentinerea

constanta a mediului intern al organismului si a compozitiei chimice a acestuia, dar si la
eliminarea in special a produsilor de catabolism rezultati din metabolismul proteic:
creatinina, ureea, acidul uric, fosfati, sulfati precum si o serie de substante
medicamentoase.
2. Caile urinare:
- Pelvis renal (bazinet) – canal prin care urina este colectata din rinichi, cu o capacitate
de 10 – 12 ml.
- Ureter - canale prin care urina este transportata de la rinichi la vezica urinara
- Vezica urinara - rezervor in care este depozitata urina, pana cand este eliminata prin
uretra
- Uretra - ultimul segment al cailor urinare, prin care se elimina urina din organism.
La femei uretra este mai scurta, avand o lungime de 4 – 5 cm; la barbati reprezinta si
calea spermatica.
Urina formata este eliminata prin caile urinare: calice, pelvis renal, uretere,vezica urinara si
uretra.

61
a) Calicele mici sunt formatiuni membranoase, situate în jurul uneia sau mai multor
papile renale.
b) Calicele mari(2-3) rezulta prin unirea celor 6-12 calice mici.
c) Pelvisul renal, în forma de pâlnie, este captusit cu epiteliu de tranzitie.
d) Ureterele sunt conducte musculo-membranoase captusite la interior deuroteliu. Ele
iau nastere din pelvisurile renale si se deschid în vezica urinara.
e)Vezica urinara este un organ cavitar cu o capacitate fiziologica de 300-350ml. Este situata în
loja vezicala din pelvis. Peretele vezical prezinta trei paturi musculare netede si este
captusit la interior de uroteliu. La locul de origine a uretrei se afla sfincterele vezicale:
-sfincterul vezical intern (neted) si sfincterul vezical extern (striat).
Inervatia vegetativa a vezicii urinare este realizata de fibrele simpatice din plexul hipogastric
si fibrele parasimpatice apartinând parasimpaticului sacrat.
f) Uretra este, la barbat, organul comun sistemelor excretor si genital.

FIZIOLOGIA EXCRETIEI
Functia esentiala a sistemului excretor este mentinerea constanta a proprietatilor fizice si
a compozitiei chimice a mediului intern.
Menţinerea homeostaziei presupune realizarea urmatoarelor procese: eliminarea
substantelor toxice si a celor inutile, sub forma de urină mentinerea constantă a pH-ului
sangvin si a presiunii osmotice.
MICTIUNE
Mictiunea este procesul de eliminare a urinei. Din canalele colectoare, urina trece în calice, apoi în
bazinet si uretere.
Transportul urinei prin uretere se desfasoara prin miscari peristaltice. Peristaltismul este influentat
de sistemul nervos vegetative. Simpaticul inhiba motilitatea ureterelor, iar parasimpaticul o accentueaza.
La locul de varsare în vezica urinara se afla câte o valva. Aportul permanent de apa este
esential pentru supravietuire. Apa este preluata zi de zi din bauturi si alimente. Un lucru
important este si eliminarea excesului de apa din organism. Aceasta se realizeaza prin
producerea urinei, un lichidc ompus din apa si substante nefolositoare, creat de rinichi.
Urina este separata de celelalte resturi ale organismului, materiile fecale. Acestea din urma sunt
ramasite ale digestiei care ajung la capatul tubului digestiv, intestinul, unde sunt depozitate
pentru o vreme. În final, acestea sunt eliminate sub forma unei mase semisolide de culoare
maronie.
Urina este formata prin filtrarea sângelui. În timp ce sângele circula prin organism, preia
excesul de apa si substantele chimice nefolositoare. Când sângele ajunge în rinichi,

62
acestia îndeparteaza excesul de apa si toxinele pentru a forma urina. Un corp uman de
greutate medie produce 1-1,5 litri de urina zilnic.
Urina este produsa aproape continuu, însa mai lent noaptea decât ziua. Aceasta se scurge
în uretere, niste tuburi musculare subtiri, cu o lungime de 25 cm. De la fiecare rinichi
porneste o uretera, care transporta urina într-o punga de depozitare, situata în partea inferioara a
abdomenului, numita vezica.
Vezica poate înmagazina 700 ml sau mai multa urina. Însa, când aceasta se umple
pe jumatate, senzorii din peretii săi atentioneaza ca trebuie golita, prin urinare. În acest
proces, muschii din jurul tubului de scurgere a urinei, uretra, se relaxeaza.Ceilalti muschi, ai
vezicii, o micsoreaza pe aceasta. Urina este împinsa în afara si este eliminata de uretra.
Uretră=conduct musculo-membranos care are originea la nivelul colului vezicii urinare
de unde conduce urina la exterior.
La femeie, uretra este scurtă, având 3-3,5 cm şi urmează un traiect paralel cu vaginul,
anterior faţă de acesta. Uretra feminină este înconjurată de două sfinctere, unul neted şi
altul striat, şi se deschide la nivelul vulvei, între clitoris, labiile mici şi vagin.
La bărbat, uretra are o lungime de circa 20 de cm, traversează prostata şi parcurge
penisul în sensul lungimii acestuia.
Uretra masculină prezintă 4 porţiuni:
1. uretra prostatică, inconjurată la origine de sfincterul neted; în această porţiune, la
nivelul unui relief denumit veru montanum, se deschid canalele ejaculatoare, uretra
conducând şi sperma la exterior;
2. uretra membranoasă, înconjurată de sfincterul striat şi de aponevroza mijlocie
a perineului;
3. uretra sponginoasă se întinde în grosimea corpului spongios şi este dilatată la partea
posterioară sub forma unui bulb unde se deschid canalele glandelor Cowper;
4. Uretra peniană sau uretra mobilă se deschide la extremitatea glandului; extremitatea
sa este dilatată, prezentând o fosetă naviculară mărginită de valvula Guerin.
Vascularizatia renala este extrem de bogata, primind 20-25% din debitul cardiac de
repaos. Inervatia renala, provine din plexul situat in hilul organului format in majoritate
din fibre simpatice, dar si din cateva fibre parasimpatice venite prin nervul vag.

9.APARATUL GENITAL
APARATUL GENITAL FEMININ
Aparatul genital (reproducator) feminin este format din gonada feminina – ovarul, ca
si organ principal si calea gonorifica (calea genitala) formata din: trompe uterine,
uter, vagin, col uterin (cervix) si vulva.
Femeile au la nastere toate ovulele (celule sexuale), depozitate in 2 organe numite ovare.
La nastere, o femeie are intre 700.000 si 2.000.000 ovule, din care o mare parte
degenereaza in perioada copilariei. La pubertate ramana in jur de 300.000 – 400.000 de
ovule din care doar 300 – 400 ajung sa se maturizeze petntru a putea participa la procesul
de fecundatie (in perioada de fertilitate a femeii de aproximativ 30 de ani).
Incepand cu prima menstruatie (de pe la varsta de 11 ani) si pana la instalarea
menopauzei (in jurul varstei de 45 de ani), femeile elimina in fiecare luna cate un ovul.

63
Descrierea aparatului genital feminin:
1. Gonada feminina
 Ovar – 2 glande de forma unui sambure de migdala cu o lungime de aproximativ
4 centimetri si o latime de 2,5 centimetri, fixate la un capat de uter si la celalalt de
pavilionul trompei uterine. In ovare sunt depozitate ovulele, din care, in fiecare luna
alternativ, este eliminat cate un ovul. Ovulul (ovocitul) este cuprins in interiorul unui mic
grup de celule numiti foliculii ovarieni, care ajung la maturizare in cursul ciclului
menstrual sub actiunea unor hormoni secretati de glanda hipofiza. La sfarsitul fiecarui
ciclu menstrual un folicul matur se deschide la suprafata ovarului pentru a elimina un
ovocit.
1. Calea gonorifica (calea genitala)
Uterul (miometru) – organ musculos in care ajunge oul in timpul ovulatiei si in care se
dezvolta fatul in timpul sarcinii. Uterul in interior are o cavitate sub forma de para
rasturnata, captusita cu o mucoasa (endometrul). Endometrul este bogat in vase sanguine
si structuri glandulare, rolul lui fiind de a gazdui ovulul fecundat. In functie de perioada
ciclului menstrual si de varsta femeii, endometrul sufera importante modificari. In cazul
in care nu a avut loc fecundarea, endometrul este eliminat in timpul menstruatiei.
Uterul este asezat in pozitie inclinata in fata, deasupra vezicii urinare si comunica in
lateral cu trompele uterine si in partea de jos cu vaginul, prin colul uterin. Pozitia in care
uterul este orientat spre posterior se numeste retroversie uterină (uter retrovers).
Dimensiunile uterului se modifica semnificativ in timpul sarcinii – de la o medie de 6 - 8
centimetri lungime si 3 - 4 centimetri lăţime poate ajunge spre sfarsitul perioadei
gestationale pana la aproximativ 30 de centimetri.
Trompele uterine – 2 tuburi flexibile cu o lungime de 10 – 12 centimetri si de grosimea
unui fir de par. Trompele se termina in partea in care sunt legate de ovar printr-un
pavilion cu franjuri (fimbrii).
In trompele uterine are loc fecundarea (intalnirea dintre ovul si spermatozoizi), rolul
acestora fiind de a asigura supravietuirea si trecerea ovolului si spermatozoizilor spre
locul de fecundare si trecerea ovocitului fecundat in uter, unde va fi implantat in
endometru.
Cervixul (Colul uterin) – este o zona ingustata de trecere catre vagin, situata in partea
inferioara a uterului, care se inchide in timpul sarcinii.
Vaginul – Cavitate flexibila turtita anteroposterior cu o lungime cuprinsa intre 8 si 12
centimetri si o largime de aproximativ 2,5 centimetri, care face legatura intre uter si
partea externa a organului genital feminin (vulva). Elasticitatea vaginului ii permite sa isi

64
modifice dimensiunile in timpul actului sexual sau in timpul nasterii. La femeile care nu
au avut inca un contact sexual vaginal, intrarea vaginului poate fi partial acoperita de o
membrana numita himen.
Mucoasa vaginala are in structura sa un tesut de acoperire foarte sensibil la hormonii
ovarieni.Structura mucoasei
aflata in interiorul vaginului variaza in functie de perioada ciclului menstrualsi de varsta.
In mod normal, la femeia adulta in interiorul vaginului se gaseste flora vaginala -
secretiealbicioasa si unsuroasa, formata din celule intacte sau alterate, substante dizolvate
si bacterii.
Vulva - reprezintă partea externă a organelor genitale feminine. Inperioadadepubertate,
vulva sufera importante transformari, sub actiunea hornomilor. Aceste transformari
constau in:creştere, pigmentarea mai închisă a regiunii, creşterea părului pubian şi
dezvoltarea clitorisului şi a labiilor. Vulva este formata din:
o Pubisul (muntele lui Venus) – zona bombata situata in regiunea pubiană, datorata
unei acumulari subcutanate de ţesut adipos, acoperita de parul pubian.
o Labiile mari – 2 pliuri longitudinale, proeminente, cu rol de a acoperi celelalte parti
ale vulvei. Aceste pliuri sunt pigmentate si acoperite, la exterior, de parul pubian. Au o
constitutie musculara, elastica. Au glande sebacee si sudoripare.
o Labiile mici – 2 pliuri longitudinale foarte vascularizate, fara par, acoperite cu o
mucoasa, situate de o parte si de alta a orificiului vaginal. Suprafata lor exterioara se
uneste cu suprafata interioara a labiilor mari, delimitand deschiderea anterioara vaginala,
unde se afla meatul urinar.
o Glandele Bartholine (Glandulae vestibulares
majores) – glande care asiguraumiditatea mucoasei vaginale, pozitionate in treimea
inferioară a vestibulului vaginal.
o Clitoris – corperectil de formă cilindrică, care corespunde glandului penisului de la
bărbat, fiind învelit de o teacă pieloasă
(Preputul clitoridian). Estesituatla comisurasuperioară a labiilor mici. Clitosirul
este bogat in inervatii si vase sanguine. Excitarea lui inainte si in timpul actului sexual
declanseaza orgasmul femeii.
o Meatul urinar (orificiul urinar) - deschiderea uretrei este pozitionata la o distanta
de1 - 2 centimetri de clitoris.
o Intrarea vaginului - pozitionat la 1 – 2 centrimetri de meatul urinar.
o Himenul – tesut care inchide partial intrarea vaginului,la femeile care nu au
avutniciodata contact sexual
Structura aparatului genital feminin
Alcatuirea aparatului genital feminin este urmatoarea:
glandele genitale feminine (ovarele);
caile genitale reprezentate de: trompele uterine, uter, vagin;
glandele anexe (glandele mamare).
Ovarele sunt in numar de doua si sunt glande sexuale cu crestere mixta, situate in pelvis
de o parte si de alta a uterului, produc gametii feminini (ovulele) si secreta hormonii
sexuali feminini. Ovarele au o forma ovoida, turtita, acoperite cu un epiteliu germinativ
care secreteaza foliculii ovarieni.
Tesulul ovarelor se diferentiaza in doua zone:-zona medulara;-zona corticala.

65
In partea centrala (zona medulara) ovarul este alcatuit din tesut conjunctiv lax, cu vase
sanguine si limfatice si fibre nervoase.
Zona corticala prezinta la suprafata un epiteliu de acoperire si sub el foliculii
ovarieni, formatiuni rotunde, pline sau cavitare, dupa stadiul evolutiv. La nastere exista la
ambele ovare 400 000 -500 000 foliculi ovarieni primordiali. Cea mai mare parte a
acestor foliculi degenereaza, si numai 300-400 foliculi se vor matura in perioada de
fertilitate a femeii, formand gametii feminini (ovulele). Foliculii ovarieni se gasesc in
diferite stadii de evolutie: primordiali, plini, cavitari, maturi.
Tuba uterina este un conduct care face legatura intre ovar si uter si are lungimea de
aproximativ 10-12 centimetri. Extremitatea dinspre ovar are forma de palnie si prezinta
numeroase franjuri (infundibulul), avand rolul de a capta si conduce spre uter ovulul
expulzat.
Uterul este un organ cavitar, nepereche, situat intre vezica si rect. Are forma de para
turtita orientata cu varful in jos, iar pe extremitatea sa inferioara se
insera vaginul. Contine musculatura neteda si un epiteliu simplu formand mucosa uterina
(endometrul) la interior, miometru (la mijloc) si perimetni (la exterior).
Vaginul, organ tubular si cavitar, continua colul uterin si reprezinta organul copulator al
femeii. La exterior orificiul vaginal este inconjurat de labiile mici si mari. Extremitatea
imferioara a vaginului se deschide in vestibulul vaginal (vulva). La acest nivel femeia
virgina prezinta o membrana transversala, semilunara sau inelara, numita himen.
Vulva cuprinde labiile (doua perechi cu cute tegumentare) si clitoristul (organul erectil al
vulvei).

Glandele mamare sunt organe a caror dezvoltare constituie unul din caracterele sexuale
secundare ale femeii. Sunt glande perechi, asezate in partea anterioara a toracelui. Glanda
mamara este alcatuita din lobi care se deschid, prin canalele galactofore, la nivelul
mamelonului. Intre lobi se gaseste tesul conjunctiv de tip adipos.
In timpul sarcinii, parenchimul glandular prolifereaza, iar tesutul adipos dispare aproape
complet. In stadiile tardive ale sarcinii si in alaptare volumul mamelei creste prin
acumulare de colostru, apoi de lapte.
APARATUL GENITAL MASCULIN
Este alcatuit din organele genitale interne si organele genitale externe (penis si scrot).
La barbat organele genitale interne sunt reprezentate de: testicule, conductele
excretoare si glandele anexe.
Testiculul este un organ pereche care are rol de glanda cu secretie interna si externa.

66
Conductele excretoare sunt intratesticulare si extratesticulare. Caile excretoare
intratesticulare sunt reprezentate de tubii seminiferi contorti, tubii drepti si rete testis, iar
caile excretoare extratesticulare de epidim, canalul deferent si canalul ejaculator. Caile
excretoare incep chiar din testicul si se termina cu canalul ejaculator care se deschide in
uretra prostatica, canal comun pentru eliminare urinii, cat si a spermei.
Glandele anexe sunt: veziculele seminale si prostata.
Veziculele seminale - au o lungime de 5-6 cm si un diametru de cca 20 mm; ele sunt
asezate intre vezica urinara si rect. Veziculele seminale se deschid in canalul deferent, la
locul unde acest se continua cu canalul ejaculator. Ea constituie organul care produce cea
mai mare cantitate de lichid spermatic.
Prostata este o glanda anexa a conductelor excretoare asezata in pelvis, imediat sub
vezica urinara. Ea inconjoara ca un manson portiunea initiala a uretrei (uretra prostatica)
in care isi varsa produsul de secretie.
Structura aparatul genital masculin
Organele genitale masculine sunt principalele caractere sexuale ale barbatilor. Organele
genitale masculine constau in : testicule, caile spermatice, prostata, veziculele seminale si
penis.Se afla asezat intr-o punga tegumentara numita scrot, unde a coborat cu putin
inainte de nastere. La nastere, testiculele sunt, uneori, in abdomen si coboara cateva luni
mai tarziu. Acestea au forma de ou si masoara ,in medie, 2.5 cm latime si 3,5 cm
lungime. Testiculele sunt situate intre picioare, in afara corpului, deci sunt organe
genitale externe. Testiculele sunt situate in afara organismului, deoarece pentru ca acestea
sa produca spermatozoizii temperatura trebuie sa fie usor sub 37° C. Testiculele sunt
sediul unde se produc spermatozoizii.
Testiculele devin functionale la pubertate.Ele produc testosteronul, hormonul care este
responsabil de maturarea spermatozoizilor si aparitia caracterelor sexuale secundare adica
vocea groasa, parul abundent, dezvoltarea masei musculare,etc.
Testiculul este invelit intr-o membrana conjunctiva alba-sidefie, fibroasa
numita albuginee. La partea superioara a glandei, albugineei se
prezinta mediastinul, strabatut de canalele excretoare, vasele si nervii testiculari. Din
aceaste, ingrosari, pornesc spre interior septuri conjunctive care impart
testiculul in 200-300 de lobuli, de forma piramidala, cu baza spre albuginee si
varful spre mediastin.
Fiecare lobul testicular contine 1-4 tubi seminiferi contorti, in interiorul carora se
formeaz gametii masculini (spermatozoizii). Tubii sunt separati intre ei prin tesut
conjunctiv interstitial, in care se gasesc vase si nervi, precum si celulele interstitiale
Leydig, care secreta hormonii androgeni. Tubii seminiferi contorti contin in
pereti celulele seminale. Toti tubii unui lobul se unesc spre mediastinul testiculului intr-
un colector comun tubul drept).
Tubii drepti se deschid intr-o retea de canale neregulate si apoi se colecteaza in 10-12
canale eferente care se indreapta spre epididim.
Epididimul stocheaza sperma si in final aici are loc maturarea spermatozoizilor. Acesta
este situat in partea superioara si posterioara a testiculului si are forma de virgula.
Canalul epididimar rezulta prin unirea canalelor eferente si se continua cu canalul
deferent, care urca in abdomen. Acesta se continua cu canalul ejaculator si, dupa ce se
uneste cu canalul de excretie al veziculei seminale, strabate prostata si se deschide

67
in uretra. Veziculele seminale au rolul de a secreta un lichid care se elimina in canalul
ejaculator, servind ca vehicul si mediu nutritiv pentru spermatozoizi.
Spermatozoidul
Spermatozoizii sunt celulele sexuale masculine, produse la nivelul testiculelor.
Spermatozoizii pot fertiliza ovulul (celula sexuala feminina) pentru a forma oul din care
se dezvolta copilul.
Spermatozoidul este o celula foarte mica (30—60 μ) avand o parte mai dezvoltata, capul,
o portiune scurta, gatul si un filament protoplasmatic alungit, coada. Numarul
spermatozoizilor este foarte mare ( 200.000.000 la fiecare ejaculare) si se formeaza in
mod continuu. Pentru ca spermatozoidul sa fie apt de a se uni cu ovulul, el trebuie sa
sufere procesul de maturatie. Aceasta consta in reducerea la jumatate a numarului de
cromozomi (23 cromozomi, dintre care 22 transmit caracterele ereditare somatice, iar
unul este purtatorul factorului care determina sexul).
Caile spermatice, sunt canale prin care spermatozoizii odata formati sunt eliminati din
testicule. Caile spermatice sunt: tubii seminiferi, reteaua testiculara, canalul eferent,
ductul epididimar ,canalul deferent ,ductul ejaculator si uretra.
Spermatozoizii sunt stocati in epididim, un conduct sinuos situat in testicule. In timpul
ejacularii spermatozoizii sunt dirijati in canalul deferent. canalul deferent se continua cu
ductul ejaculator unde se scurge lichidul seminal provenit de la veziculele seminale
pentru a forma sperma.
Canalul ejaculator traverseaza prostata, care secreta un lichid ce participa la formarea
spermei. Canalul ejaculator se continua cu uretra. Uretra trece prin penis si se deschide la
exterior la nivelul meatului urinar situat la varful glandului.
Penisul, este organul genital caracteristic barbatilor. Este traversat de un canal, uretra,
care permite trecerea urinii si a spermei. Penisul este format din doua corpuri cavernoase
si un corp spongios. Cand un barbat este excitat sexual la nivelul penisul creste cantitatea
de sange ,ceea ce duce la cresterea dimensiunii: erectie. Lungimea penisului variaza de la
un barbat la altul ( 13- 15 cm in medie), dar dimensiunea nu are nici o influenta asupra
calitatii actului sexual.
Glandul este zona sensibila a penisului, are forma de clopot si se gaseste la varful
penisului. Acesta este foarte sensibil la stimularea mecanica din timpul actului sexual. La
varful glandului se gaseste un orificiu, meatul uretral. Glandul este acoperit de o piele:
preput. In timpul erectiei, preputul ramane in urma si glandul este descoperit. Preputul
este atasat la gland prin intermediul unei membrane numita frau preputului.
Veziculele seminale,sunt glande situate in interiorul corpului, in spatele penisului si sub
vezica urinara. Ele sunt responsabile de producerea lichidului seminal. Acest lichid se
amesteca cu spermatozoizii, produsi in testicule, pentru a forma sperma. La sfarsitul
actului sexual, sperma este expulzata: ejacularea.
Prostata este o glanda voluminoasa situata in pelvis, sub vezica urinara, inconjurand
portiunea initiala a uretrei. Prostata secreta un lichid care intra in constitutia spermei, la
fel ca si glandele bulbo-uretrale.

68
 La barbat aparatul genital si cel urinar sunt asociate. De fapt uretra este un conduct care
colecteaza urina în vezica si o evacueaza la exterior..
La barbat, organele de reproducere toate sunt , în principal externe.
Testiculul
Functia endocrina a testiculelor este realizata prin intermediul
hormonilor androgeni (testosteron, androstendion, androsteron etc.) si
consta in actiuni metabolice si sexuale. Hipofunctia testiculului este
consecinta actiunii factorilor fizici , chimici, biologici, dar si a
tulburarilor functionale ale adenohipofizei sau hipotalamusului.
Insuficienta testiculara presupune reducerea globala a activitatii
testiculare si determina tulburari morfometabolice si de comportament
sexual. Tulburarea functiei exocrine provoaca infecunditate (sterilitate)
care are ca substrat azoospermia ,fara a afecta comportamentul sexual.
Hiposecretia instalata prepuberal se manifesta prin infantilism genital
(nedezvoltarea organelor accesorii), absenta comportamentului sexual
si continuarea cresterii corporale dar fara dezvoltarea caracteristica a
masei musculare
Hiperfunctia testiculara se datoreste hipersecretiei
de hormoniandrogeni si este consecinta hiperfunctiei hipotalamo-
anterohipofizare sau a tumorilor testiculare. Hiperfunctia testiculara
determinand la tineret pubertate precoce, iar la adulti comportament
sexual excesiv, retivitate, cresterea masei si fortei musculare
Hipersecretia se produce datorita chistilor ovarieni sau a disfunctiilor
hipofizare cu schimbarea rapotului FSH/LH in favoarea FSH.
Instalat prepuberal, hipergonadismul la femela se manifesta cu aparitia
precoce a pubertatii, iar instalat postpuberal se manifesta cu
nimfomanie ,infertilitate, exagerarea fazei estrale (cresterea frecventei,
exacerbarea calduriloR), infertilitate si regresia organelor genitale.

69
Efectul estrogenilor este, ca si al androgenilor, metabolic si sistemic.
Hiposecretia apare in cazul dezvoltarii unor procese patologice la
nivel ovarian sau la nivelul tractului genital, precum si
in insuficienta hipofizara.
La femele impubere se manifesta prin dezvoltarea redusa a organelor
genitale accesorii (mamela) si neaparitia ciclului sexual si a
caracterelor sexuale secundare, iar la femele pubere se produce
atrofia organelor genitale, regresia caracterelor secundare, incetarea
ciclului sexual (sau calduri inaparente) cu pierderea capacitatii de
reproductie, diminuarea metabolismului bazal cu favorizarea
depunerilor de grasimi si mobilizarea calciului din oase
(osteoporoza).
REPRODUCEREA LA OM
1 Sarcina. Datele statistice raportează faptul că numai 25% din cuplurile normale din punct de vedere al
fertilităţii pot obţine o sarcină în cadrul unui ciclu, ceea ce înseamnă că lanţul de evenimente care
participă la întâlnirea celor doi ”protagonişti”, ovulul şi spermatozoidul, şi care conduc la apariţia sarcinii,
trebuie să fie perfect.
2 Ovogeneza. Ca rezultat al activităţii hormonale complexe şi coordonate de hipotalamus şi hipofiză, în
ovare se dezvoltă la femeile aflate pe parcursul vieţii genitale active un număr de foliculi. Dintre aceştia,
numai unul ajunge la maturitate şi dă naştere ovocitului care poate fi fecundat.
3 Spermatogeneza. În testicul se produc multe milioane de spermatozoizi pe parcursul unui ciclu de 72 –
86 zile. Pentru ca bărbatul să fie fertil, trebuie ca spermatozoidul să aibă anumite însuşiri. Acestea
stabilesc calitatea spermei şi respectiv valorile spermogramei.Volumul ejaculatului (2– 6 ml)
4 Fecundaţia. Se realizează la nivelul porţiunii distale a trompei uterine prin penetrarea ovocitului matur
de către spermatozoid, apoi fuziunea materialelor genetice ale celor doi gameţi şi obţinerea celulei ou
(zigotul). Segmentaţia urmează fecundaţiei şi se realizează în timpul migrării prin trompă a zigotului.
Migrarea durează 3 – 4 zile, iar la sfârşitul ei, oul dezvoltat la primele stadii embrionare, rămâne liber în
cavitatea uterina.
5 Implantarea embrionului. În momentul în care ajunge în uter, embrionul este format din 16 celule. Pe
parcursul următoarelor 2 –3 zile, timp în care embrionul rămâne în uter, acesta continuă să se dividă. În
acelaşi timp, mucoasa uterină, influenţată de hormonii produşi de ovar, se dezvoltă şi se pregăteşte pentru
nidarea embrionului.
Din stratul celulelor exterioare ale embrionului se va dezvolta placenta, care va pătrunde în mucoasa
uterului şi va lega embrionul de circulaţia sangvină a mamei, făcând posibilă dezvoltarea lui în continuare

10.SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Organele S.N.C. sunt:- măduva spinării, - trunchiul cerebral, - cerebelul, --

diencefalul, - emisferele cerebrale, învelite în sistemul meningeal.
 Măduva spinării
Este adăpostită în canalul vertebral. Se intinde de la vertebra C1 până la nivelul vertebrei
L2 de unde se continuă cu o formaţiune numită FILLUM TERMINALE până la nivelul
vertebrei a doua cociggiană.

C1
70

CC2
 L

Coada de
cal
Nervii lombari, sacrali şi Fillum terminale formează coada de cal.
Măduva spinării are forma unui cilindru turtit anteroposterior.
Pe faţa anterioară se găseşte fisura mediană anterioară.
În partea posterioară se găseşte şanţul median posterior

AN
T.
MOTO
R
Coarne

Cordoane
SENZITI
71
Pe secţiunea tranversală:
La interior se găseşte substanţa cenuşie (haşurată) sub forma literei H sau fluture. Este
alcătuită din :- două coarne anterioare, -două coarne posterioare, -două coarne laterale
(sunt mai pronunţate în regiunea toracică şi lombară)
La exterior se găseşte substanţa albă ce înconjoară pe cea cenuşie şi este organizată în
cordoane: anterior, lateral şi posterior
Substanţa cenuşie este formată din corpii neuronali.
În coarnele anterioare se găsesc neuroni somato-motori.
Jumătatea inferioară a coarnelor conţin neuroni viscero-motori.
Jumătatea posterioară a coarnelor conţin neuroni viscero-senzitivi.
Substanţa albă este alcătuită din fibrele mielinice, neuronale.
Fibrele nervoase gliale.
Fibrele nervoase se grupează în tracturi, unele scurte (care fac legătura între
diferitele segmente medulare), iar altele lungi ce se împart în:
- Ascendente (senzitive)
- Descendente (motorii)
Măduva spinării este conectată cu receptorii şi efectorii (muşchii) periferici prin 31
de perechi de nervi spinali (sunt 8 perechi de nervi cervicali, 12 perechi toracali, 5
perechi de nervi lombari şi o pereche de nervi cogcigieni). Aceşti 31 de perechi de nervi
spinali sunt toţi mixti: senzitivi, motori şi vegetativi.
Rădăcinile nervilor spinali:
1. Rădăcina posterioară. (1)Are pe traiectul ei un ganglion spinal şi este formată
din dendritele şi axonul neuronului din ganglionul spinal, care, după ce au pătruns
în măduvă fac sinapsă în cornul posterior cu un neuron de asociaţie sau (2)pot să
facă sinapsă direct cu motoneuronii din coarnele anterioare şi laterale. (3)Unii
axoni mai lungi trec în cornul posterior şi au un traseu mai lung.
2. Radăcina anterioară. Este formată din axonii neuronilor somatomotorii din
coarnele anterioare şi ai neuronilor vegetativi din coarnele anterioare. Fibrele
somatomotorii inervează musculatura striată. Iar fibrele visceromotorii inervează
musculatura netedă de la nivelul organelor interne şi a vaselor de sânge.
Picture 1.
PROTONEURONUL

3. Trunchiul nervilor spinali. Rezultă din alăturarea rădăcinilor anterioare şi

posterioare.
4. Ramurile nervilor spinali. Se distribuie metameric la nivelul toracelui unde sunt
inervaţi de cele 12 perechi de nervi toracali sau intracostali. In rest distribuţia

72
 metamerică nu se menţine, deoarece inervaţia viscerală şi a diferitelor structuri
somatice (pielea, muşchii)...
Funcţia de conducere a măduvei spinării.
Este formată din căi lungi care se mai numesc de proiecţie. Aceste căi lungi au
fibre ascendente şi descendente. Dar mai există şi nişte căi scurte care se numesc „de
asociaţie” sau intersegmentare (fac legătura între diferitele segmente medulare).
A. Căile ascendente.
Transmit informaţiile recepţionate de diferiţi receptori. Astfel se transmit următoarele
sensibilităţi:
- Exteroceptivă (tactilă, termică şi dureroasă)
- Proprioceptivă (conştientă şi inconştientă)
Aceste două tipuri de receptivităţi se transmite pe căi specifice.
- Visceroceptivă sau interoceptivă. Aceasta este condusă prin substanţa reticulată
din jurul canalului ependimar şi prin căile spinotalamice.
Căile ascendente specifice.
Sunt alcătuite din 3 neuroni. Toate fibrele care conduc sensibilitatea exteroceptivă au
protoneuronul (primul neuron) în ganglionul spinal. Dendrita acestuia formează sau intră
în contact cu receptorii, iar axonul intră în măduvă prin rădăcina posterioară a nervului
spinal.
a. Fibrele sensibilităţii termice, tactile, grosiere şi dureroase fac sinapsă în cornul
posterior cu al doilea neuron, care se numeşte deutoneuron. Axonul
deutoneuronului trece în:
-Cordonul lateral de partea opusă formând fascicolul spinotalamic lateral, care
conduce sensibilitatea termică şi dureroasă grosieră.
-Dacă axonul trece în cordonul anterior de partea opusă formează fascicolul
spinotalamic anterior, ce conduce sensibilitatea tactilă.
b. Fibrele sensibilităţii tactile fine (epicritică) intră direct în măduva spinării în
cordonul posterior ( nu face sinapsă) formând fascicol spinobulbar goll şi burdach
şi fac sinapsă cu deutoneuronul căii.
Toate căile exteroceptive au al treilea neuron în talamus, iar axonul lui se
proiectează pe cortex (scoarţa cerebrală).
B. Căile descendente sau ale motilităţii
Motilitatea voluntară este declanşată din centrii motori ai cortexului cerebral pe căi
piramidale, iar motilitatea involuntară (clipitul), stereotipă şi automată este transmisă de
la nivelul centrilor motorii corticali şi subcorticali pe căi extrapiramidale.
A. FUNCTIA REFLEXA A TRUNCHIULUI CEREBRAL
-Se realizeaza prin centrii din substanta cenusie. Aici se inched o serie de reflexe de
importanta vitala.
BULB: -Reflexe: secretorii si motorii digestive, respiratorii, vegetative, masticatori, de
clipire
PUNTE: Reflexe: salivare ( submaxilare si subliguale), lacrimal, respiratorii, vegetative
masticator, de clipire
MEZENCEFAL: Reflexe: pupilar fotomotor (pupilo-constrictor) si de acomodare la
distanta (vegetative), statice si statokinetice (somatice)- mentin pozitia corpului.
prin cai motorii extrapiramidale cu originea la acest nivel

73
 Colicilii –sunt legati de reflexele de orientare vizuala si auditiva
(miscarea ochilor si a capului in directia excitantului.
B. FUNCTIA DE CONDUCERE A TRUNCHIULUI CEREBRAL
-Se realizează prin substanţa alba, prin:
- fibre specific ascedente, continuarea celor medulare şi fibrele de la nuclei senzitivi
bulbo-mezencefalici.
-fibre descendente provenite din centrii nervoşii superiori sau cu originea in
trunchiul cerebrel
-tracturi de asociaţie - fac legatura intre nuclei trunchiului cerebral si fibrele
pedunculilor cerebelosi prin care trunchiul cerebral este legat aferent si eferent de
cerebel.
CAILE ASCENDENTE NESPECIFICE:-fac parte din substanta reticulata a
trunchiului cerebral si constituie SISTEMUL RETICULAT ACTIVATOR
ASCENDENT (SRAA SAU SAA)- format dintr-un număr mare de neuroni, care se
intind de la bulb pana la thalamus. Acesti neuroni primesc in permanenta informatii
extero si interoceptive, prin colateralele desprinse pe tot parcursul cailor ascendente
specifice, precum si de la nervii cranieni si viscerali. Aceste informatii difuze si
nespecifice ajung la scoarta cerebrala, având un rol informative redus. Provoaca o stare
de excitabilitate corticala crecuta, nespecifica, generalizata, numita reactia de
trezireAstfel se realizeaza pregatirea scoartei pentru perceperea impulsurilor intero-,
proprio- si eteroceptive. În acelasi timp sunt inhibate impulsurile de la alti receptori,
pemitand indreptarea atentiei spre stimulul cel mai important dpdv biologic. Astfel
scoarta trimite impulsuri catre formatiunea reticulate, mentinanu-se starea de
hiperexcitabilitate a acesteia. Se realizeaza astfel un circuit cortico-reticulo-cortical prin
care scoarta cerebrala isi autointretine tonusul.
NERVII CRANIENI
Sunt 12 perechi de nervi cranieni, cu exceptia nervilor olfactivi (I) si optici (II).
Apartin trunchiului cerebral.
Aici se afla- originea reala pentru nervii motori si micsti
-nucleii terminali-pentru fibrele sensitive
-originea aparenta-locul intrarii si iesirii nervilor din nevrax
Sunt nervi –senzitivi, - motori, -micsti
I. Nervii olfactivi:-senzitivi, -conduc impulsurile declansate de miros
II. Nervii optici: conduc impulsurile declansate de stimuli luminosi la scoarta
cerebrala.
III Nervii oculomotori
1-prin ramura somatica: pun in actiune o parte din muschi globilor oculari
(muschiul dreptul superior, dreptul inferior, drept intern, oblicul inferior) si ridica
pleoapa superioara;
2-prin ramura vegetativa-inerveaza muschi circulari ai irisului si muschi circulari
ai corpului ciliar.
IV. Nervii trohleari: sunt nervii motori ai muschiului oblic superior
V. Nervii trigemeni : sunt micsti
Au 3 ramuri: -ramura oftalmica-senzitiva
-ramura maxilara- senzitiva
-ramura mandibulara- mixta

74
Fibrele sensitive inerveaza tegumentul si muschii fetei
Fibrele motorii inerveaza muschii masticatori
VI. Nervii abduces: nervii motori pentru muschiul drept extern al globului ocular
VII. Nervii faciai: sunt micsti
-asigura- sensibilitatea gustativa
-inervatia muschilor mimicii
- secretia glandelor salivare sublinguale si submaxilare
-secretia glandelor lacrimale
VIII. Nervii vestibulo-cohleari: sunt senzitivi formati din ramura:
1. cohleara (acustica)
2. vestibulara-conduce impulsul la urechea interna pentru
reglarea echilibrului.
IX. Nervii glosofaringienii: - sunt miscti
-asigura-inervatia faringelui, laringelui si a glandelor parotide
-sensibilitate gustative
X. Nervul vag este un nerv micst, format din fibre sensitive si motorii care asigura
inervatia faringelui, laringelui si a majoritaii organelor interne (inima, plamani, etc)
XI. Nervii accesori: nervii motori, inerveaza muschiul trapez.
XII. N. HIPOGLOSI; N. motori inerveaza m limbii
CEREBELUL
Siutat in etajul inferior al cutiei craniene, înapoia trunchiului cerebral (TC).
Alcatuit din 3 parti:
-2 laterale: -anterior-paleocerebel-
-posterir neocerebel (unite printr-o parte mediana numita vermix).
Este legat de TC prin 3 perechi de pedunculi cerebeloşi (alcătuiţi din fibre aferente,
eferente –de proiectie)
Este alcatuit din :
Substanţa albă se află la interior şi este formata din : fibre aferente, fibre eferente, fibre
intracerebeloase care fac legatura dintre nuclei cerebelosi (fibre de asociatie) si
comisurale (care leaga cele 2 emisfere cebeloase
Substanţa cenuşie este prezenta la suprafata, formand scoarta cerebeloasa , care este
alcatuita din 3 straturi celulare: cel mai important este cel mijlociu- al celulelor Purkinje-
care conecteaza scoarta cerebeloasa cu alte etaje ale nevraxului, la interior formeaza
nuclei cerebelosi.
Cerebelul este conectat in SERIE pe cai ascendente si descendente.
Primeste aferente –sensibilitatea proprioceptiva
Trimite eferente-prin fibre de origine a sist extrapiramidal., coordonand activitatea
motoneuronilor spinali. Este informat direc asupra comenzilor corticale si informeaza
scoarta asupra executarii lor
Extirparile partiale au aratat ca diversele portiuni ale cereberlului au functii diferite cu
atat mai complexe cu cat au aparut mai nou filogenetic.
ARHICEREBELUL, are legaturi stranse cu ap. Vestibular si contribuie la reglarea
echiluibrului, extirparea lui determina pierderea echilibrului
PALEOCEREBELUL, este legat in special de sensibilitatea proprioceptive, are rol
important in reglarea tonusului muscular, extirparea lui determina exagerarea ROT si
tulburari de mers.

75
 NEOCEREBELUL, participa la reglarea miscarilor fine, extirparea lui este urmata de
pierderea preciziei miscarilor fine si tulburari de mers
Extirparea totala a cerebalului este compatibila cu supravietuirea, provocand in primele
zile tulburari grave motorii.
Ulterior se instaleaza:- astazia( imposibilitatea de a sta in picioare daca nu exista o baza
de sustinere larga); -astenia (oboseala musculara rapida), -atonia (diminuarea tonusului
muscular).
Dupa aproximativ o luna tulburarile mentionate dispar progresiv, fiind compensate de
activitate scoartei
Acest lucru dovedeste ca functiile crebelului poot fi preluate de scoarta cerebrala.

76
 11.ANALIZATORII

Analizatorii (organele de simt) sunt formatiuni anatomo-functionale complexe prin care

sistemul nervos central receptioneaza informatiile din mediul extern sau intern, le
conduce si le transforma in senzatii specifice; astfel ei reprezinta canalele informationale
ale sistemului nervos, ei contribuie la realizarea integrarii organismului intr-un tot unitar
si in acelasi timp, in mediul inconjurator.
Analizatorul este alcatuit din trei segmente: periferic, de conducere si central.
 Segmentul periferic (receptorul); exp: exteroceptori, interoceptori si
proprioceptori.
 Segmentul de conducere este alcatuit din caile nervoase aferente care au rolul
de a transmite impulsurile nervoase aparute in receptori, pana la centrii nervosi
superiori. Caile ascendente sunt directe sau indirecte.
 Segmentul central este reprezentat de zona corticala specifica, in care se
opereaza analiza si sinteza informatiei primite prin stimulii nervosi, in urma carora
vor rezulta senzatii specifice (vizuale, auditive, ) si constiente.
1. EXTEROCEPTORII: analizatorul cutanat (somestezic), gustativ, olfactiv, vizual,
auditiv, vestibular
2. PROPRIOCEPTORII: analizatorul motor (kinestezic) ṣi analizatorul motor
(vorbirii).
3. INTEROCEPTORII
Pentru mentinerea functionarii normale a organelor interne si a constantei mediului intern
exista asa-numitul analizator intern, se gasesc receptori specializati (interoceptori) de
tipul terminatiilor nervoase libere, corpusculi Vater-Pacini, Krause etc.
Interoceptorii se clasifica in functie de natura stimulilor care ii excita: mecano- sau
presoreceptori, chemoreceptori, osmoreceptori, termoreceptori.

1.ANALIZATORUL CUTANAT ( PIELEA)

Este invelisul care protejeaza organismul uman de agresiunile mediului extern. In piele se
afla un numar mare de receptori foarte sensibili, care au rolul de a sesiza diferentele intre
cald si rece, apasare, mangaiere, durere.
Pielea este alcatuita din trei straturi principale.
1. Epiderma, stratul superficial al pielii, alcatuita dintr-un epiteliu stratificat de tip
cornos, ale carui celule se regenereaza in permanenta. Contine terminatii nervoase libere
si este strabatuta de fire de par si de canalele excretoare ale glandelor sudoripare.
2. Derma, situata sub epiderma, este alcatuita din tesut conjunctiv. Stratul superficial
al dermei formeaza spre epiderma papilele dermice. Derma contine canalele de excretie
ale glandelor sudoripare, o retea vasculara si receptori nervosi.
Receptorii sunt :
- terminatiile nervoase libere (receptori ai tactului si presiunii);
- discurile Merkel (de percepere a proprietatilor fine ale obiectelor);
- corpusculii Meissner (de percepere a atingerilor ṣi vibratiilor foarte fine);
- corpusculii Krause (de percepere a temperaturilor scazute).

77
Derma mai contine partea superioara a foliculului pilos, glande sebacee si un muschi
neted piloerector. Acest muschi ridica firele de par sub actiunea impulsurilor nervoase
primite prin fibrele simpatice.
3. Hipoderma este stratul profund care separa pielea de structurile subiacente. Este
formata din tesut conjunctiv lax, bogat in celule adipoase, cu rolul de rezerva nutritiva, de
izolator termic si mecanic. Hipoderma contine partea profunda a foliculilor pilosi,
glomerulii glandelor sudoripare, o retea vasculara si receptori nervosi (corpusculii Vater-
Pacini, Ruffini si Golgi-Mazzom). Prin receptorii pe care ii contine, pielea asigura
sensibilitatea tactila, presionala si vibratorie, termica si dureroasa.
Receptorii tactili sunt sensibili la cele mai mici atingeri ale pielii, sunt terminatii
nervoase libere sau receptori incapsulati.
Receptorii pentru presiune sunt sensibili la actiunea mecanica de apasare a pielii.
Acuitatea tactila a degetelor este utila indeosebi nevazatorilor pentru citirea Braille.
Simbolurile Braille sunt puncte in relief, asezate in pagina la distante de 2,5 mm. Pipaind
aceste puncte in relief pe pagina, un nevazator experimentat poate citi pana la 100 de
cuvinte pe minut.
Receptorii tactili si de presiune se adapteaza, in general, foarte usor. De aceea contactele
permanente nu sunt percepute (imbracamintea, presiunea atmosferica).
Segmentul periferic este reprezentat de receptorii tactili, termici si durerosi aflati in
diferite straturi ale pielii. Pielea sau tegumentul este organul conjunctivo-epitelial care
acopera intreaga suprafata a corpului si se continua cu mucoasele de la nivelul orificiilor.
Segmentul intermediar (calea de conducere):
Primul neuron se afla pe radacina posterioara a nervului spinal, in ganglionul spinal.
Fibrele sensibilitatii termice, dureroase si tactile fac sinapsa cu cel de-al II-lea neuron in
cornul posterior al maduvei spinarii, al carui axon trece in cordoanele laterale, formand
fasciculele spinotalamic lateral, termic-dureros si spinotalamic anterior, tactil. Cel de-al
treilea neuron se afla in talamus, iar axonul acestuia proiecteaza informatia in cortex.
Segmentul central:
Este reprezentat de neocortexul receptor, aflat in girusul postcentral din lobul parietal
(aria somestezica I). Fiecare zona a corpului are o proiectie corticala. Aria corticala
senzitiva reprezinta un fel de om – homunculus senzitiv. Cele mai intinse reprezentari
corticale o au zonele corporale cu sensibilitatea cea mai mare: buzele, limba, mana. In
peretele superior al santului lateral se afla aria somestezica II, unde se face proiectia
sensibilitatii tactile grosiere.

2.ANALIZATORUL KINESTEZIC
Analizatorul kinestezic (motor) are rol important în reglarea tonusului muscular, în
funcṭia locomotorie şi perceptia fortei.
Rolul analizatorului kinestezic
 în desfăşurarea normală a activităii motorii;
 în analiza fină a mişcărilor;
 în coordonarea mişcărilor.
Structura analizatorului kinestezic.
Creierul reuseste sa coordoneze miscarile voluntare printr-un reglaj central diferentiat, in
care informatiile emise de receptorii vestibulari si de receptorii musculari ajung la centrii

78
nervosi care coordoneaza tonusul, postura, gesturile in raport cu intentia. Printr-un sistem
de feed-back, comanda este controlata clipa de clipa prin efectul produs.
Miscarea este rezultatul actiunii de ansamblu a organului de simt kinestezic, format din
milioane de receptori microscopici (proprioceptori) dispusi in milioane de fascicule
musculare, tendoane, suprafete articulare, ligamente.
Dupa structura lor, exista mai multe tipuri de proprioceptori:
- fusuri neuromusculare, distribuite in tot corpul printre fibrele musculare striate;
- terminatii nervoase libere.
- corpusculii Ruffini: din articulaṭii recepṭionează informaṭiile în legătură cu poziṭia
şi mişcările din articulaṭii;
- corpusculii Paccini din:fasciile musculare, ligamente, periost, tendoane. Toate
acestea sensibili la mişcările rapide şi la vibraṭii.
- organele tendinoase Golgi din ligamente şi tendoane.
Fusurile neuromusculare sunt receptori care contin 3-12 fibre musculare modificate,
subtiri, in forma de fus, numite fibre intrafusale, inconjurate si prinse intr-o capsula
conjunctivă.
Structural, fusul are o portiune centrala, necontractila, plina de nuclei. Aceasta zona
prezinta doua categorii de terminatii nervoase senzitive, primare si secundare, care
functioneaza ca receptori senzoriali.
Terminatiile nervoase senzitive primare formeaza o spirala in jurul fibrelor intrafusale.
Ele au o viteza de conducere foarte mare. Deasupra si dedesubtul fibrelor senzitive
primare se afla terminatiile senzitive secundare, „in buchet”. Ele sunt mai subtiri si au o
viteza de conducere mai lenta. Terminatiile senzitive sunt dendrite ale neuronilor
somatosenzitivi din ganglionul spinal.
Organele tendinoase Golgi sunt situate la jonctiunea fibrelor musculare cu tendonul.
Acestea sunt retele de terminatii nervoase butonate pe fibrele musculare, la insertia lor pe
tendon. Aceste terminatii nervoase sunt formate din dendritele neuronilor situati in
ganglionul spinal.Cand fasciculele musculare se contracta, trag de tendon pentru a efectua
miscarea. Receptorii tendinosi percep intensitatea acestei tractiuni (tensiunea contractiei
musculare). Daca tensiunea de contractie musculara este prea mare, atunci impulsul
nervos format este transmis maduvei spinarii, care reduce activitatea muschiului respectiv.
Segmentul de conducere: impulsurile de la proprioceptorii musculo-articulari se transmit
la centrii nervosi superiori pe doua cai. Aceste cai ale sensibilitatii proprioceptive sunt
constiente (fasciculul Goll-Burdach) si inconstiente (fasciculele spinocerebeloase).
Segmentul central:
Caile sensibilitatii proprioceptive constiente proiecteaza in aria senzitivo-motorie parieto-
frontala, unde au loc analiza si sinteza informatiilor kinestezice. Alte arii, frontale si
parietale, coordoneaza miscari mai putin diferentiate. Lezarea oricarui segment al
analizatorului kinestezic determina tulburari de coordonare a muschilor; muschii nostri isi
simt propria forta si sfortare. Receptorii din masa musculara semnalizeaza intensitatea de
tractiune si incordare (tonus) in cursul desfasurarii miscarii.

3.ANALIZATORUL OLFACTIV
Simtul mirosului (olfactia) la om este localizat in cavitatea nazala. Miresmele din jurul
nostru ne aduc informatii despre obiectele sau fiintele din mediul inconjurator. Mirosul ne

79
informeaza despre calitatea aerului sau despre starea unor alimente, ne ajuta la
recunoasterea persoanelor si a locurilor, uneori chiar la retrairea amintirilor.
Segmentul receptor este reprezentat de mucoasa olfactiva, o parte a mucoasei care
captuseste cavitatea nazala.
Mucoasa olfactiva apare ca o zona limitata la o suprafata de 2-3 cm2. Este galbena si
permanent umeda, alcatuita dintr-un strat de celule epiteliale (de sustinere), intre care se
afla celulele alungite receptoare.
Receptorii olfactivi se numesc chemoreceptori, deoarece sunt stimulati de substante
chimice volatile, antrenate de aerul inspirat si dizolvate in lichidul vascos de la suprafata
mucoasei olfactive.
Celulele receptoare sunt neuroni olfactivi bipolari (protoneuronul caii), ale caror dendrite
sunt situate printre celulele de sustinere. Dendritele se termina cu o mica vezicula (buton
olfactiv), prevazuta cu 6-12 cili. Cilii olfactivi ies la suprafata mucoasei in mucusul
secretat de celulele glandulare ale acesteia.
Neuronul olfactiv (protoneuronul) intra, deci, in contact direct cu excitantul, fara nici un
dispozitiv de receptare, selectare sau dirijare a informatiei. Axonul său transmite direct
centrului imediat superior o simpla informatie: prezenta sau absenta excitantului olfactiv.
Segmentul de conducere:
Axonii neuronilor olfactivi bipolari, care formeaza nervii olfactivi, strabat lama ciuruita
a etmoidului (de la baza craniului) si patrund in bulbii olfactivi. Aici fac sinapsa cu
celulele mitrale (neuroni ganglionari multipolari), deutoneuronul caii. Axonii celulelor
mitrale formeaza tracturile olfactive si se termina in cortex.
Segmentul central este localizat in aria olfactiva din paleocortex. Sensibilitatea olfactiva
este foarte diferita de la un individ la altul, chiar la acelasi individ variaza in unele situatii:
- inainte de masa sensibilitatea olfactiva este mai mare decat dupa aceea. Se apreciaza ca
sensibilitatea olfactiva este mai mare la copii decat la varstnici. La femeile insarcinate sau
in cazul unor boli digestive sensibilitatea olfactiva este marita.
Intensitatea senzatiilor olfactive depinde si de alti factori: concentratia substantelor
odorante, gradul lor de solubilitate, umiditatea si sanatatea mucoasei.
O substanta odoranta care persista mult timp in jurul nostru determina fenomene de
adaptare olfactiva, intensitatea excitatiei scazand pana la disparitie, desi stimulul persista.
Este posibila formarea altor senzatii olfactive sub actiunea unor substante care nu au act.

4.ANALIZATORUL GUSTATIV
Analizatorul gustativ are rolul de a informa asupra calitatii alimentelor introduse in gura,
dar intervine si in declansarea reflexa neconditionata a secretiei glandelor digestive.
Limba este organul gustativ. Daca privim cu lupa suprafata acesteia, observam
proeminente si rugozitati, denumite papile.
Papilele au forme diferite:
- firisoare (filiforme), sunt alcătuite dintr-o parte centrală care se desface la vârf în
mai multe firişoare. Au rol numai în sensibilitatea generală a limbii, lipsindu-le
corpusculii gustativi. Mucoasa linguală prezintă şi glande mucoase,care se deschid
în şanurile circulare ale papilelor, având rol deosebit în functia gustativă.

80
 - ca filele unei carti (foliate), sunt reprezentate prin nişte lame paralele,asemenea
foilor unor cări. Se găsesc posterior şi pe marginile limbii având pe suprafata lor
corpusculi gustativi.
- ciupercute (fungiforme), se află pe vârful şi pe marginile limbii.Au forma unor
ciuperci,prezentând la vârf o umflătură numită cap sprijinită pe o porṭiune subtire
numită pedicul. Fata superioară a capului conṭine corpusculi gustativi.
- in formă de potir (caliciforme), în număr 7-11, sunt cele mai mari papile
gustative şi se găsesc la baza limbii, sub forma literei V, cu deschidere spre vârful
limbii.Este alcătuită dintr-un mamelon cilindric în jurul căruia se află un şan
perimamelonar şi un caliciu care înconjoară şanul perimamelonar.În pereṭii
şanṭului perimamelonar,ai mamelonului şi ai caliciului se află formaṭiuni
specializate pentru perceperea excitaṭiilor gustative numite corpusculi gustativi.
Celulele senzoriale au la vârf un cil gustativ care iese prin canalul gustativ în şanṭul
perimamelonar.La baza celulelor senzoriale se găsesc terminaṭiile aferente ale nervilor
gustativi. Între celulele gustative se găsesc celulele de susṭinere înconjurate de un sant
adanc (circumvalate).
- smocuri de firisoare (coroliforme),
Primele doua tipuri de papile au rol in sensibilitatea tactila si termica. Papilele fungiforme
si circumvalate sunt papile gustative, prevazute cu chemoreceptori.
Segmentul periferic
Este format de corpusculi gustativi care se regăsesc în grosimea epiteliului lingual şi
bucofaringian. Mucoasa linguală este o membrană de culoare roz alcatuită din epiteliu
pavimentos stratificat şi corion,în care se află formaṭiuni caracteristice numite papile
linguale.
Receptorii sunt muguri gustativi care includ celulele senzoriale. Se gasesc in papilele din
mucoasa linguala si, in numar mai redus, si in mucoasa labiala, a obrajilor, a valului
palatin, a faringelui si a epiglotei, în mucoasa linguala, mugurii gustative, în santul din
jurul papilelor circumvalate. Ei sunt in numar de 6-12, dispusi in V la baza limbii. Acestia
se mai gasesc si la suprafata papilelor fungiforme de pe fata dorsala a limbii, ca si in
santurile dintre papilele foliate de pe marginile limbii.
Receptorii gustativi sunt chemoreceptori, stimulati de substante sapide, dizolvate in apa
si saliva. Substantele insolubile, insipide, nu au gust. Papilele filiforme nu au muguri
gustativi.
Segmentul de conducere:
Nervii care conduc sensibilitatea gustativa sunt nervul facial (VII) pentru mugurii din
partea anterioara a limbii, nervul glosofaringian (IX) pentru treimea posterioara si nervul
vag (X) pentru restul mugurilor gustativi. Fibrele acestor nervi se alatura in bulb, unde fac
sinapsa cu deutoneuronul caii.
Segmentul central se gaseste in partea inferioara a girusului postcentral din lobul
parietal, in acelasi loc unde se proiecteaza sensibilitatea generala a fetei.
Omul percepe patru gusturi fundamental: acru, sarat, amar si dulce. Gustul variat al
diferitelor alimente rezulta din combinatiile celor patru gusturi fundamentale, asociate cu
senzatiile olfactive si buco-faringiene (tact, temperatura).
Gustul acru este localizat pe marginile limbii, la nivelul buzelor si al gingiilor.
Gustul sarat este perceput pe marginile stanga si dreapta ale limbii, in partea anterioara.
Gustul amar este perceput spre baza limbii.

81
Gustul dulce la varful limbii.
Mugurii gustativi din mucoasa faringiana si epiglotica percep, prin asociatie, toate
gusturile fundamentale.
Sensibilitatea gustativa variaza in functie de concentratia diferitelor substante sau de
varsta si sexul persoanelor. La varstnici este mai redusa decat la adulti.
Unele persoane au o sensibilitate foarte mare pentru anumite gusturi (de exemplu,
degustatorii de vinuri). Exista o mare diversitate a gusturilor pentru alimente, dar toate au
trei componente negustative comune:
- componenta termica, participa discret prin intermediul mirosului;
- componenta tactila, care iuteste mancarea si este excitata prin condiment
- componenta osmica – mirosurile degajate de alimentele calde imbunatatesc gustul
produselor alimentare.

4.ANALIZATORUL VIZUAL
Cea mai mare parte a informatiilor din mediul exterior este receptionata prin vaz.Vederea
are un rol esential in adaptarea la mediu, orientarea spatiala, in mentinerea echilibrului si
in activitatile specific umane.
A)Segmentul receptor este inclus în globul ocular.
Globul ocular este constituit din : - invelisuri, -aparatul optic si receptorul
I.Învelisurile globului ocular:
a. tunica fibroasa, sclerotica,este o formatiune conjunctiva, albă la exterior ,cu rol
protector, pe ea se insera musculatura extrinseca a globului ocular (drept-superior,inferior
si intern,oblic inferior,drept lateral,oblic superior).
b. tunica vasculara,coroida,este pigmentata si vascularizata. Are functii trofice si
confera interiorului globului ocular calitatea de camera obscura. Din ea se constituie in
partea anterioara a globului ocular irisul si corpul ciliar (musculatura intrinseca a globului
ocular) cu fibre circulare si radiare.
c. tunica nervoasa,retina,cuprinde celulele fotoreceptoare.
II.Aparatul optic cuprinde mediile transparente:
1.corneea transparenta este nevascularizata, bogat inervata prin terminatii nervoase libere.
2. umoarea apoasa din camera anterioara este un lichid transparent, secretat permanent
de procesele ciliare si drenat prin sistemul venos.
3.cristalinul este o lentila biconvexa, transparenta, învelita într-o capsula-cristaloida. Este
situat în spatele irisului şi legat de corpul ciliar prin ligamentul suspensor. Nu este
vascularizat si nici inervat
4.corpul vitros este un gel transparent.El umple cavitatea posterioara a globului ocular
intre cristalin si retina.
III.Receptorul sau retina, constituită din zece straturi celulare. Stratul profund, format
din celule pigmentare, are functii de protectie şi metabolice,asigurand sinteza pigmentilor
fotosensibili.Al doilea strat cuprinde celulele fotosensibile cu conuri si bastonase.
Celulele cu conuri , aproximativ 7 mil/retina,predomina in pata galbena (macula lutea) si
constituie in exclusuvitate fovea centralis, zona cu acuitate vizuala maxima. Pigmentul
fotosensibil este iodopsina.Celulele cu conuri au rol important in vederea diurna,in
perceperea culorilor si a formelor.
Celulele cu bastonase , aproximativ 130 mil/retina, sunt mai numeroase la periferie, mai
putine in pata galbena si lipsesc din foveea centralis. Pigmentul fotosensibil este

82
rodopsina. Celulele cu bastonas asigura vederea la lumina slaba,vederea nocturna.
La nivelul stratului de neuroni bipolari si al neuronilor multipolari din retina se manifesta
procesul de convergenta.La nivelul foveei centralis nu se manifestaconvergenta.
Un neuron multipolar impreuna cu neuronii bipolari care converg la acesta si cu celulele
fotoreceptoare care converg la neuronul bipolar formeaza o unitate functionala.Acuitatea
vizuala depinde de structura unitatilor functionale asupra carora actioneaza lumina
B)Segmentul de conducere
Primul neuron al caii optice este reprazentat de celulele bipolare din retina.dendritele
acestora sunt conectate cu celulele fotoreceptoare.

Al doilea neuron al caii il

constituie celulele multipolare
retiniene.axonii lor formeaza
nervii optici.Fibrele acestora se
incruciseaza partial in chiasma
optica,apoi continua sub
numele de tracturi optice pana la corpii geniculati laterali metatalamici unde fac sinapsa
cu al treilea neuron.Axonii neuronilor metatalamici de releu au proiectie corticala.
Din corpii geniculati se desprind colaterale spre nucleii nervilor cranieni III,IV,VI spre
maduva cervico-dorsala,spre coliculii cvadrigemeni superiori si spre SAA.Acestea
constituie caile reflexelor optice de orientare,adaptare si acomodare.
C)Segmentul central este localizat in lobii occipitali ai emisferelor cerebrale, de o parte
si de alta a scizurii calcarine, unde se afla aria optica primara. In jurul acesteia exista zona
de asociatia vizuala care determina realizarea notiunii de spatiu necesara in orientare si
recunoastere si asigura memoria vizuala.

6.ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
Analizatorul acustico-vestibular este format din doua componente – acustica si
vestibulara, avand rolul de a asigura auzul respectiv, echilibrul.

83
A.Segmentul periferic, situat in partea laterala a capului, reprezentat de ureche, este un
organ pereche, constituit de trei segmente: urechea externa, medie si interna.
1.Urechea externa este formata din pavilion si conductul auditiv extern.Pavilionul are o
structura cartilaginoasa, fiind acoperit de piele si fiind mobilizat foarte putin de trei
muschi pielosi, - muschii auriculari. Conductul auditiv extern, continua spre inauntru
pavilionul, avand o structura fibrocartilaginoasa in partea laterala si osoasa in partea
interna, intrand in componenta osului temporal. Acest conduct este tapetat de o mucoasa,
care reprezinta un tegument modificat, cu peri rudimentari, glandele sudoripare si sebacee
modificate – glande ceruminoase, ce secreta cerumenul. Orificiul intern al conductului
auditiv extern este ocupat de – membrana timpanului, ce il separa de urechea medie.
Urechea externa are rolul de a capta si dirija undele sonore din exterior spre membrana
timpanica.
2.Urechea medie (casa timpanului) situata tot in osul temporal, este ingusta transversal si
comunica posterior cu niste cavitati osoase – celulele mastoidiene, iar anterior, printr-un
canal stramt -trompa lui Eustache, cu nazofaringele. Pe peretele intern al ei se gasesc doua
mici orificii: ferestrele ovala si rotunda, ocupate de cate o membrana, ambele
corespunzand urechii interne.
In interiorul urechii medii sunt trei oscioare articulate intre ele, si fixate lateral de
membrana timpanului prin ciocan, iar inauntru de membranele ferestrei ovale
prin scarita; intre acestea doua se gaseste al treilea oscior – nicovala.
Interiorul urechii medii este tapetat de o mucoasa care se prelungeste si in cavitatile si
trompa lui Eustache cu care comunica.
3.Urechea interna este sapata in stanca temporalului, si corespunde in partea laterala
urechii medii, iar intern conductului auditiv intern, care se deschide endocranian.
Urechea interna este formata din mai multe cavitati mici ce alcatuiesc labirintul osos,
care cuprinde: vestibulul osos, trei canale semicirculare osoase si melcul osos.
In vestibulul osos se deschid trei canale semicirculare, orientate in cele trei planuri ale
spatiului. Inspre anterior si inauntru vestibulul osos comunica cu melcul osos, un canal
spiral, ce face doua ture si jumatate in jurul unei structuri conice - columela (modiolul),
care are baza posterior spre conductul auditiv intern si varful spre anterior.
In interiorul labirintului osos, dar de dimensiuni mici, se afla labirintul membranos,
reprezentat de formatiuni cavitare inchise ce comunica numai intre ele si contin un lichid
numit endolimfa. Intre peretii labirintului osos si labirintul membranos se gaseste un alt
lichid numit perilimfa.
Labirintul membranos este format din: utricula si sacula, doua mici vezicule unite
intre ele si situate in vestibulul osos; trei canale semicirculare membranoase, care se
deschid in utricula si prezinta la un capat cate o dilatatie numita ampula; melcul
membranos, ce comunica cu sacula, si urmeaza aceeasi turatie in melcul osos pana la
varful columnei.
La nivelul melcului membranos se gaseste receptorul acustic (organul lui Corti) care este
format astfel: o membrana bazilara, vibratorie, a caror fibre conjunctive constituiente au
diferite marimi, fiind mai lungi spre varf si mai scurte spre baza melcului;
pe membrana bazilara se gasesc printre celulele de sustinere, celule senzoriale cu polul
apical prevazut cu cili inclavati intr-o membrana tectoria.
La polul bazal al celulelor senzoriale se infasoara dendritele neuronilor dintr-un ganglion
spiral a lui Corti, situate intr-un sant spiral sapat in columela. Axonii ganglionilor lui Corti

84
dupa ce au patruns prin columela prin canale mici paralele cu axul ei, ajung in conductul
auditiv intern, se unesc si alcatuiesc nervul acustic, care se alatura nervului vestibular.
Mecanismul auditiei se considera, de catre majoritatea autorilor, ca s-ar produce
astfel: excitatiile sonore preluate de urechea externa sunt transmise de la membrana
timpanului spre membrana ferestrei ovale prin intermediul lantului de oscioare. Vibrarea
membranei ferestrei ovale se transmite perilimfei urechii interne ca unde vibratorii, care ar
produce intrarea in vibratii rezonatorii a fibrelor membranei bazilare (e aceeasi frecventa
cu a undelor sonore) din organul Corti al melcului membranos – pentru sunetele joase la
varful melcului, iar pentru cele inalte la baza melcului. Aceste vibratii imping si celulele
senzoriale, a caror cili de la polul apical vor lua contact cu membranea tectoria,
realinandu-se un potential de actiune in dendritele neuronilor din ganglionul Corti care
infasoara baza celulelor senzoriale.
La nivelul utriculei, saculei si ampulelor canalelor semicirculare membranoase, se gasesc
epitelii senzoriale a caror celule senzoriale sunt stimulate de accelerarea sau incetinirea
miscarii intregului corp sau numai a capului. Aceste epitelii senzoriale alcatuiesc
receptorul vestibular. La nivelul utriculei si saculei formeaza macule “acustice” care
contin, printre celule de sustinere, celule senzoriale cu cili la polul apical, peste care se
suprapune un strat gelatinos prevazut cu concretiuni calcare (otoliti), numit membrana
otolitica. In dreptul ampulelor canalelor semicirculare se gasesc creste ampulare prevazute
tot cu celule de sustinere, iar printre ele celulele senzoriale au cilii patrunsi intr-o masa
gelatinoasa, dar fara a mai contine otoloti. La baza acestor celule senzoriale din utricula,
sacula si ampulele canalelor semicirculare se dispun dendritele neuronilor vestibulari a
caror corpuri celulare se gasesc in ganglionul Scarpa, situate in conductul auditiv intern.
Axonii acestor ultimi neuroni formeaza nervul vestibular.
CALEA DE CONDUCERE este reprezentata de:calea acustica – cuprinde fibrele
axonice ale nervului acustic ce fac sinapsa in nuclei cohleari din jonctiunea bulbopontina,
a caror axoni sinapseaza in neuronii din corpul geniculat medial (metatalamus).
Calea vestibulara este formata din nervul vestibular (VIIIv) al caror fibre fac sinapsa in
nuclei vestibulari din jonctiunea bulbopontina.
SEGMENTUL CENTRAL este reprezentat astfel: ariile acustice sunt 41, 42 si 22 din
girusul temporal superior, unde se formeaza senzatiile acustice.

12.GLANDELE ENDOCRINE
1.HIPOFIZA (glanda pituitară)

Este o glandă mica (500 mg), situată median la baza creierului într-o cavitate a osului
sfenoid numită „şaua turcească”, posterior de chiasma optica.
Are trei lobi: anterior, intermediar şi posterior.
Functionare - Anterohipofiza produce 5 hormoni: tireotrofina (tsh), corticotrofina
(A.C.T.H.), gonadotrofinele (FSH si LH) si somatotrofina (STH), responsabila de
crestere la copil. Acesti hormoni se mai numesc si stimuline. Aceste secretii sunt la
randul lor comandate de catre hormonii hipotalamusului. Anterohipofiza secreta, de
asemenea, prolactina (responsabila de lactatie la femeie). Posthipofiza serveste drept loc

85
de stocare provizorie a doi hormoni ai hipotalamusului, hormonul antidiuretic, sau ADH
(care impiedica eliminarea apei de catre rinichi atunci cand ea nu se afla in destula
cantitate in organism), si ocitocina (care stimuleaza contractiile uterului la femeie in
timpul nasterii).
Patologie - Hipofiza poate fi sediul tumorilor, in general benigne (adenom hipofizar,
craniofaringiom). O tumora poate secreta in mod exagerat hormoni , poate provoca o
diminuare a secretiilor hormonale normale - sau o insuficienta antehipofizara, cauza a
intarzierilor de crestere si a deficitelor in hormoni sexuali.
Adenohipofiza secretă
 hormoni nonglandulotropi (nontropi)- hormonul de creştere - STH (GH),
prolactina - LTH
 hormoni glandulotropi ( tropi) - adrenocorticotropul - ACTH, gonadotropii FSH şi
LH, tirotropina TSH
Lobul intermediar secreta: -MSH (hormonul menalocitostimulator)
Neurohipofiza secretă:- vasopresina ṣi ADH (antidiuretic) şi ocitocina.
Reglarea hipofizei:
1. Hormoni hipotalamici stimulatori:
 TRH - hormon eliberator de tirotropină - tireostimulina
 CRH - corticoliberina - hormon eliberator de ACTH
 GH-RH - hormon eliberator de hormon somatotrop
 Gn-RH - hormon eliberator de gonadotropi - gonadoliberine
 PRH - hormon eliberator de PRL
 RH - hormon eliberator de MSH.
2. Hormoni inhibitori:
 SRIF sau somatostatină - inhibă eliberarea GH
 PIF - inhibă eliberarea de PRL
 MIF - inhibă eliberarea de melatonină.
Hormonii hipofizei
 STH. Prin intermediul factorilor insulinici de creştere are aciune asupra
cartilajelor de creştere, anabolismului muscular şi creşterii celulare. UP =
acromegalie, LOW = hipopituitarism.
 PRL. Produce secreia la nivelul glandei mamare a 2 enzime: lactozosintetaza şi 1
alfalactalbumina. UP = hiperprolactinemii.
 ACTH. Stimulează producia de hormoni din zona reticulată şi fasciculată la
nivelul suprarenalei. UP = boala Cushing
 FSH. Rol în recrutarea foliculilor primordiali la femeie, iar la bărbat rol în
spermatogeneză. UP = menopauza.
 LH. Rol major în steroidogeneză. Declanşează ovulaia. Stimulează producia de
testosteron din celulele Leydig testiculare. LOW = insuficiena gonadică
secundară.
 TSH. Rol în asigurarea secreṭiei adecvate de T3 şi T4. Proliferarea şi hipertrofia
celulelor tiroidiene. LOW = hipertiroidism şi hipotiroidism secundar (hipofizar)
UP = hipotiroidismul primar.
Acromegalia= totalitatea modificărilor somatice şi metabolice apărute ca urmare a
creşterii secreiei de hormon de creştere (GH/STH) după pubertate.

86
 2.GLANDA SUPRARENALĂ
Glandele suprarenale (adrenale), situate în partea posterioară a abdomenului, la
polul anterio-superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”, glandele suprarenale
(adrenale) sunt învelite într-o capsulă adipoasă şi fascia renală. La om, glandele
sunt situate la nivelul vertebrei a XII-a toracice şi sunt vascularizate de arterele
suprarenale superioară, medie şi inferioară şi vena suprarenală. Inervarea este
asigurată de plexul celiac şi plexul renal. Histologic, ele sunt alcătuite din două zone
cu structuri histologice şi roluri fiziologice diferite:

1. Zona medulară, medulosuprarenala (miezul, măduva, medulla) reprezintă zona

centrală a glandei şi este inconjurată de zona corticală. Celulele cromafine (chromaffin
cells), principala sursă de catecholamine, secretă hormonii: adrenalina (epinefrina) şi
noradrelina (norepinefrina). Aceşti hormoni hidrosolubili, derivai din aminoacidul
tirozină acṭionează sinergic cu sistemul nervos simpatic.Sunt principala sursă de
dopamină.
2. Zona corticală, (coaja, cortexul, corticosuprarenala) reprezintă zona periferică a
glandei ale cărei celule (aparin de axa hipotalamică - pituitară - adrenală) sintetizează
cortizolul (în condiii „normale” de viaṭă ele secretă echivalentul a 35-40 mg de acetat de
cortizon pe zi). Alte celule din zona corticală secretă hormonii corticosteroizi
(liposolubili, pe bază de colesterol) următori:
- mineralocorticozii, care acṭionează la nivelul rinichilor stimulând reabsorbṭia apei şi a
sodiului şi eliminarea potasiului;
- glucocorticozii, cu rol hiperglicemiant, hiperlipemiant;
- sexosteroizii, care gestionează dezvoltarea sexuală prin două tipuri de hormoni:
androgeni şi estrogeni. Cortexul este regulat de hormonii neuroendocrinici secretaṭi de
glanda pituitară şi hipotalamus şi de sistemul renin-angiotensin.
Vascularizare
Glandele suprarenale, împreună cu glanda tiroidă sunt cele mai drenate organe din corp,
ca aprovizionare sanguină pe gram de ṭesut -- fiecare glandă suprarenală este irigată de
peste 60 de arteriole.
Artere, vascularizarea adrenalelor este asigurată de trei artere:- artera suprarenală
superioară, medie, inferioară,
Vene, drenajul venos este asigurat de două vene:- vena suprarenală dreaptă ṣi stângă.
3.GLANDA TIROIDĂ

87
 Este cea mai mare glandă a sistemului endocrin uman, are o greutatea de 5-6 g la nou-
născut, atingând o greutate de 18-30 g la adult (este mai mare la femei decât la bărbai) şi
este situată în regiunea antero-laterală a gâtului, în faṭa traheei, este un organ nepereche
de culoare gălbuie-roz, cu o consistenă moale, , având doi lobi de formă ovală, ce se
dispun de o parte şi de alta a laringelui şi traheii, unii printr-un istm; în 50-60% din
cazuri, o prelungire, lobul piramidal, se întinde înspre osul hioid. Are o capsulă proprie ce
trimite prelungiri în interiorul glandei. Ea este învelită într-o dedublare a fasciei cervicale
mijlocii, aderentă de trahee, teaca vasculonervoasă în care se află artera carotidă, vena
jugulară şi nervul vag. Anterior, glanda vine în raport cu muşchii subhioidieni. Între
capsula proprie şi capsula fibroasă, dependentă a fasciei cervicale mijlocii, se află
posterior, glandele paratiroide. Irigaia arterială este asigurată de arterele tiroidiene
superioară şi inferioară; venele se deschid în venele jugulare şi trunchiul venos
brahiocefalic stâng. Limfaticele merg în ganglionii cervicali profunzi şi pretraheali.
Inervaia este dată de ramuri din nervii laringieni superior şi inferior şi din cei trei
ganglioni simpatici cervicali.
Tiroida normală la adult are forma literei H şi este alcatuită din doi lobi (drept şi stâng),
uniṭi printr-un istm (poriune de ṭesut glandular). Tiroida este învelită la exterior de o
capsulă fibroasă din care pornesc septuri fibroase ce împart glanda în pseudolobi, la
rândul lor alcatuiṭi din vezicule, numite foliculi sau acini (unitatea structurală a tiroidei).
Funcṭionare
În interiorul foliculilor se găseşte un coloid proteic care conṭine o singură proteină,
tireoglobulina, din care sunt sintetizaṭi hormonii tiroidieni: T4 ( tiroxina) şi T3
(triiodotironina).
Tiroida conṭine şi o populaṭie redusă de celule parafoliculare (celule C) care secretă
calcitonina şi pot cauza carcinomul tiroidian medular, prin transformare malignă.
Secreia de hormoni tiroidieni (tiroxina- T4 şi triiodotironina-T3) este stimulată de către
un alt hormon numit TSH (Thyroid Stimulating Hormone) care este secretat de glanda
hipofiză. Funcṭia glandei tiroide este extrem de importantă pentru organismul, afectând
pulsul şi tensiunea arterială, nivelul de colesterol, metabolismul energetic, tonusul
muscular, văzul, starea psihică şi multe altele.
Rol şi influentă
Glanda tiroidă produce doi hormoni principali, tiroxina şi tironina, care:
- stimulează metabolismul general,
- au influenă asupra vitezei cu care este utilizată energia în corp şi a producerii de
proteine,
- influenează asupra termoreglării organismului,
- stimulează la copii creşterea scheletului,
- influenează asupra compoziiei sângelui,
- intensifică excitabilitatea sistemului nervos faă de ali hormoni.
Cei doi hormoni sunt depozitai în foliculi, unde sunt legai de o proteină, formând
tiroglobulinele. Pentru elaborarea hormonilor e nevoie de iod, care este furnizat prin
alimentaie.
Structura
Glanda este alcătuită din foliculi sferici şi canale producătoare de tiroxină, înconjurate de
esut conjunctiv lax. Foliculii sunt tapisai de un epiteliu unistratificat, plat sau prismatic
înalt; cavitatea foliculară e plină de coloid omogen (ea conine hormonul tiroxina). Frigul

88
şi întunericul stimulează tiroida; căldura şi lumina o inhibă. Glanda creşte în volum la
pubertate şi la naştere şi diminuă cu vârsta sau în caz de malnutriie. La femei tiroida este
relativ ceva mai mare. La embrion glanda tiroidă se dezvoltă din mugurele epitelial
nepereche al peretelui ventral al intestinului cefalic. Când mugurele se detaşează, în locul
său (mai târziu acesta constituie rădăcina limbii) rămâne gaura oarbă.
Afeciuni corelate
Pacienii care suferă de afeciuni ale glandei endocrine au variaii ale nivelului energetic, au
intolerană la frig sau căldură, variaii ale tonusului muscular, labilitate emoională sau
probleme cu greutatea corporală.
Afecṭiunile tirodei se manifestă prin modificări calitative sau cantitative ale secreiei
hormonale, mărirea tiroidei (guşă endemică, boala lui Basedow ) sau ambele.
Secreia insuficientă de hormoni tiroidieni este denumită hipotiroidie sau mixedem,
însotită de scăderea consumului caloric (hipometabolism) : -piticism (nanism
tiroidian/cretinism
Secreia excesivă de hormoni tiroidieni determină hipertiroidie sau tireotoxicoză şi
hipermetabolism.
Mărirea glandei tiroide (guşa) poate fi generalizată sau focală: mărirea generalizată poate
fi asimetrică, lobul drept având o tendină mai mare de creştere decât lobul stâng -marirea
focală sugerează de obicei o afeciune tumorală benignă (asociata de obicei cu creşterea
secreiei hormonilor tiroidieni şi hipertiroidie) sau malignă. Guşa tiroidiană poate
comprima structurile învecinate de la nivelul gâtului sau mediastinului.

4.GLANDA PARATIROIDĂ

Glandele paratiroide sau corpusculii epiteliali, se dezvoltă din recesele branhiale III şi
IV. Sunt cele mai mici glande cu secreṭie internă, având greutatea de aproximativ 0,05 g
fiecare. În număr de patru, două superioare şi două inferioare, se află pe faṭa posterioară a
fiecăruia din lobii laterali ai glandei tiroide, în interiorul capsulei fibroase, dependenă a
fasciei cervicale mijlocii. Exista si exceptii cand se pot intalni trei glande paratiroide sau
mai multe. Sunt formate din stromă conjunctivă şi ṭesut glandular. Hormonul
paratiroidian - parathormonul - reglează metabolismul calciului şi fosforului; stimulează
osteoclastele şi destrucia esutului osos, acionaând la nivel intestinal, renal şi osos.
Disfuncii
Hiperfuncia glandei duce la asimilarea catabolismului osos, creşterea calcemiei, depunere
de calciu în pereii vaselor şi ṭesuturile moi (ligamente, articulaii, hipoderm), apariṭia
calculilor renali.

89
Hipofuncia duce la hiperexcitabilitate neuromusculară, scăderea calcemiei, crampe
musculare, tetanie.
Parathormonul (hormonul paratiroidian - PTH) este implicat in metabolismul
fosfocalcic si actioneaza asupra sistemului osos si asupra rinichilor. Acest hormon ajuta
la formarea oaselor si la resorbtia osoasa. La nivel renal, hormonul sprijina reabsorbtia
calciului si impiedica pierderile de calciu prin urina, in timp ce stimuleaza eliminarea
fosforului. Efectiv, el are grija de echilibrul dintre calciu si fosfor. Cand parathormonul
este secretat intr-o cantitate mai mare, se mareste calciul din sange ṣi, scade fosforul.

5.PANCREASUL ENDOCRIN
Pancreasul este o glanda cu functie atat exocrina cat si endocrina. Este o anexa a tubului
digestive.
Pancreasul este situat in cavitatea abdominala, pe peretele profund si este acoperit
anterior de peritoneu.Are forma de carlig sau de J culcat. Este situat la nivelul
vertebrelor: T 12, L1 si L2. Are o greutate de aproximativ 100 grame, o lungime de 15 -
20 centimetri si o grosime de 2 centimetri.

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans care sunt alcătuite din două
tipuri de celule importante:
 Celule beta secreta insulină (70%)
 Celule alfa secretă gluganon (20%)
Insulina are ca acṭiuni:
 Creşterea gradului de utilizare a glucozei de către celule;
 Depunerea glucozei sub formă de glicogen in muşchi;
 Transformarea glucidelor în lipide in ficat şi esutul adipos;
 Stimularea sintezei proteice.
Hipersecreṭia de insulină determină hipoglicemie, tremurături, transpiraṭii, chiar comă.
Hiposecreṭia de insulină duce la diabet zaharat, care se manifestă prin: hiperglicemie,
poliurie, polifagie, polidapsie, chiar comă.
Glucagonul are actiune antagonica insulinei:
 Stimuleaza gluconeogeneza din aminoacizi;
 Exercită efect lipolitic;
 Provoacă hipeglicemie prin glicogenoliză hepatică.
Pancreasul este alcatuit din: cap, corp, coada.
Structura pancreasului
Din punct de vedere structural, este o glanda friabila - se poate rupe usor
in cazul unor traumatisme.

90
La exterior pancreasul prezinta:
- o capsula conjunctiva de grosime redusa,
- tesutul exocrin, format din acini care au structura asemanatoare glandelor salivare,
pancreasul mai este numit glanda salivara a abdomenului.
- ductul principal Wirsung si canalul accesor Santorini.
- ampula hepatopancreatica numita Vater.
- ductul accesor Santorini ia nastere din canalul principal.
Insulele Langerhans sunt distribuite mai ales la nivelul cozii pancreasului. Insulele
Langerhans sunt formate din cordoane de celule, inconjurata de sinusoide. Cordoanele
celulare sunt reprezentate de structuri celulare care secreta glucagon (celulele alfa) si
celule care secreta insulina (celulele beta). Celulele beta, care secreta insulina sunt cele
mai numeroase.
Secretia pancreatica
Celulele endocrine ale pancreasului elibereaza direct in circulatia sangvina glucagon,
insulina, stomatostatina si polipeptidul pancreatic.
Celulele exocrine, organizate in acini, produc enzime digestive: peptidaze, lipaze,
amilaze, nucleaze. Cantitatea de suc pancreatic secretata zilnic este de 1, 2 - 1, 5 litri.
Sucul pancreatic contine o cantitate mare de bicarbonati, care neutralizeaza aciditatea
gastica. Atunci cand secretia de bicarbonat pancreatic este insuficienta creste riscul de
aparitie a ulcerelor duodenale.
Secretia pancreatica este stimulata in mai multe etape:
• etapa cefalica, • etapa gastica, • etapa intestinala

6.TIMUSUL

Timusul este un organ mic, situat în cavitatea toracală, între cei doi plămâni (partea
posterioară a sternului). Acesta face parte din sistemul endocrin.
Timusul constă din 2 lobi inegali, drept şi stâng, de culoare cenuşie, uniṭi între ei. Este
acoperit cu o capsulă conjunctivă de la care pornesc spre interior prelungiri (septuri) ce
împart lobii în lobuli. Este complet dezvoltat la nastere, insa el continua sa creasca in
volum si greutate pana la pubertate, când atinge greutatea de circa 35 g, după care
regresează. Din aceste motive, timusul este numit in literatura de specialitate glanda
neuroendocrina ”temporara”. Dupa pubertate involueaza, transformandu-se, treptat,
intr-un tesut adipos ce contine resturi de structuri limfoepiteliale.
Cei doi lobi sunt împărţiţi în lobuli . Aceştia prezintă o zonă corticală alcătuită dintr-o

91
reţea conjunctivă de susţinere şi din limfocite situate în ochiurile reţelei, şi o zonă
medulară mai clară în secţiuni colorate, cu aceeaşi structură în plus cu corpusculi Hassal.
Corpusculii Hassal sunt alcătuiţi din straturi de celule mici, ovalare, dispuse concentric în
jurul unei celule centrale.
Funcii
 maturizarea celulelor-T (limocitelor) (anticorpi);
 eliminarea reaplicelor autoagresive ale celulelor-T, care provoacă omului aşa-
numitele boli autoimune;
 producerea hormonului de creştere la copii (timopoetină;
Hiperfuncţia timică accelerează creşterea organismului şi osificarea oaselor fără a duce
la gigantism, deoarece are loc concomitent şi o maturizare sexuală mai rapidă şi astfel
sistarea timpurie a creşterii, datorită degenerării timpurii a timusului.
Hipofuncţia timică are efecte contrarii : întârzierea creşterii, a osificării şi a maturizării
sexuale.
Rolul acestor glande endocrine temporare asupra organismului uman a fost elucidat in
urma cercetarii unor conditii patologice speciale. Astfel, s-a observat ca bolnavii cu
miastenia gravis prezinta o hiperplazie timica in 80% dintre cazuri, iar 20% dintre
bolnavi prezinta proliferari tumorale ale timusului (timoame). Printre primii cercetatori
care au atribuit timusului functie endocrina a fost Parhon, care inca din anii 1930 a
inclus timusul in categoria glandelor endocrine.

7.EPIFIZA (GLANDA PINEALĂ)

Epifiza sau glanda pineală,este o formaṭiune nepereche, cu greutatea de aproximativ 0,2
g, situată deasupra coliculilor cvadrigemeni superiori. Este aflată în masa encefalului,
între cele 2 emisfere, fiind parte a epitalamusului. Aceasta este responsabilă pentru
secreṭia unor hormoni, printre care şi secreṭia melatoninei. În perioada copilăriei, epifiza
este mare, însă odată cu trecerea anilor, aceasta se micşrează devenind aproape inactivă la
maturitate. Ca glandă endocrină, epifiza aparine sistemului endocrin difuz.
Evoluţie şi structură
Glanda provine din bombarea tavanului ventriculului III al creierului şi ajunge la cea mai
mare dezvoltare în frageda copilărie. De la 7 ani celulele glandulare ale organului încep
să fie înlocuite prin ṭesut conjunctiv, în care mai târziu se depun săruri de calciu. Printr-o
tijă, numită habenula, ea rămâne unită cu encefalul. Structural este constituită din vase,
ṭesut conjunctiv şi insule parenchimatoase dispuse în lobuli.
Funcţii
Principalul hormon epifizar este melatonina, descoperită de Lebner (1958), care circulă în
plasmă legat de o albumină, fiind captat de hipotalamus şi gonade şi catabolizat în
telencefal şi ficat. Epifiza mai conine hormon luteinizat, tireotiozină, hormon antidiuretic,
neurofizine I şi II, leucinencefalină, argintină - vasotocină, arginină - vasopresină. De
asemenea, academicianul M. Milcu şi colab. au descoperit un hormon hipogliceminant al
epifizei numit pinealină. Acesta şi melatonina scad fixarea iodului în tiroidă şi reduc
acṭiunea stimulantă a TSH. Acṭiunile hormonilor epifizari sunt multiple:
 acţiune depresivă asupra tiroidei, melatonina diminuând fixarea intratiroidiană a
iodului 131, inhibând şi TSH;
 aciune negativă asupra corticosuprarenalei diminuând secreţia de aldosteron şi
corticosteron;

92
  asupra gonadelor: acţiune modulatoare fotoperiodică; acţiune negativă,
melatonina fiind antigonadotrofică (întârzie apariţia pubertăţii);
 acţiune modulatoare asupra sistemului monoaminergic, de veghe şi somn.

INTERRELAŢIILE DINTRE FUNCŢIILE ORGANISMULUI

Prin functia de relatie se realizeaza legatura dintre organism si mediul înconjurator. Prin
aceasta functie organismul uman ia cunostinta despre realitatea înconjuratoare si
actioneaza in consecinta la diferiti stimuli din mediul înconjurator.
Orice fiinta sau obiect are însusiri variate, care constituie o complexitate de stimuli pentru
simturi(de ex un fruct are dimensiuni, culoare, forma, parfum, gust, etc.).
Datorita corelatiilor existente intre forma, dimensiune, greutate, culoare, miros, gust,
organismul primeste toate informatiile in acelasi timp. La nivelul creierului se asociaza
toate elementele obtinute prin analiza si reconstituirea unei fiinte, a obiectului sau
fenomenului care a fost analizat.
Astfel, omul si-a dobândit experientele formale si spatiale, proces care a permis
aprecierea raporturilor dintre dimensiunile corpului omenesc. Analiza si sinteza permit
organismului sa se orienteze in mediul înconjurator si sa reactioneze adecvat fata de
diferitii excitanti.
Baza anatomica a functiei de relatie:
- organe de simt - sunt componente nervoase, care au prezinta trei segmente: segmentul
extern – receptorii, segmentul intermediar – nervii, segmentul central - centrii nervosi).
- sistem nervos - are rolul de integrare a organismului in mediul înconjurator. Unitatea
structural functionala a sistemului nervos este neuronul. Neuronii au rolul de a capta
informatiile si a le conduce la nivelul structurilor nervoase centralizate(centrii nervosi).
- sistem muscular - totalitatea muschilor din corp formeaza sistemul muscular. Ca
pozitie, muschii sunt prinsi de oase (muschii somatici), alcatuind musculatura externa sau
pot captusii diferite cavitati ale organelor interne.
- sistem osos - cuprinde totalitatea oaselor din corp, care articulate intre ele formeaza
scheletul corpului uman.
Scheletul corpului: - scheletul capului, trunchiului ṣi membrelor
2. Rolul analizatorilor in functia de relatie a organismului
Analizatorii sunt:
Analizatorul vizual
Ca orice analizator, si analizatorul vizual prezinta cele trei segmente (segmentul
extern, intermediar si central). Receptorii se gasesc in organul de simt OCHIUL. O parte
din activitatea umana depinde de vedere. Ochiul, pentru a primi informatii de spre forma,
marime, culoare, miscarea obiectelor, are nevoie de un excitant natural, care este lumina.
Ochiul este organ pereche situat intr-o cavitate osoasa, numita orbita, cu rol protector. El
este alcatuit din: organe anexe: - sprâncene, - pleoape, - gene, - glande lacrimale, muschi
ocular, globul ocular: - sclerotic, - retina, - coroida
Analizatorul stato-acustic
Receptorii se gasesc in organul de simt.

93
 Urechea este un organ pereche, localizat in oasele cutiei craniene, in zona tâmplelor.
Pentru ureche, undele sonore sunt excitantul natural produs de vibratia corpurilor.
Analizatorul olfactiv
Receptorii pentru miros se gasesc in portiunea superioara a mucoasei nazale,
numita mucoasa olfactiva. Senzatia de miros se formeaza numai daca substanta pe care o
mirosim produce vapori, care sa ajunga in mucusul nazal. Astfel, cilii celulelor olfactive
receptioneaza excitatiile.
Analizatorul gustativ
Limba prezinta la suprafata o mucoasa, in grosimea careia se gasesc papile
gustative. In alcatuirea papilelor gustative se gasesc muguri gustativi. Celulele gustative
prezinta la capatul extern un cil, care receptioneaza excitatia produsa de alimente. La
capatul intern sunt înconjurate de ramificatii nervoase.
Analizatorul cutanat
Pielea este învelisul extern al corpului format din 3 paturi: -epiderma, derma ṣi
hipoderma.
Anexele pielii sunt cornoase (parul si unghiile) si glandulare (glandele sudoripare,
glandele sebacee si glandele mamare).

MECANISME SPECIFICE DE ADAPTARE A ORGANISMULUI LA

VARIAŢIILE MEDIULUi

Influenţa permanentă a factorilor ecologici a condiţionat necesitatea acomodării

organismului uman luptei pentru a se adapta şi a supravieţui. Adaptarea la factorii
ecologici prezintă mecanismul complex de apărare a organismului la solicitările
determinate de schimbările mediului, deci la condiţiile noi de existenţă. Adaptarea
sistemului biologic la condiţiile ecologice respective prezintă rezultatul evoluţiei şi
ontogenezei de lungă durată. În cazul adaptării are loc o reducere a răspunsului
organismului faţă de stimulii agenţilor mediului ambiant. Adaptarea la mediu este foarte
importantă pentru existenţa vieţuitoarelor, inclusiv a omului, ea reprezintă însăşi viaţa şi
reflectă noţiunea de supravieţuire. De menţionat, de asemenea, că adaptarea include şi
ideea de promovare a vieţii, de ameliorare a capacităţii de reproducere, de
evoluţie.Evident, starea de sănătate a omului în mare măsură depinde de gradul de
adaptare a lui la factorii de mediu.
Pentru estimarea vitalităţii organismului faţă de condiţiile de mediu, care sunt adecvate
sau neadecvate, pot fi divizate următoarele stări calitative: fiziologică, stare încordată,
adaptată şi patologică.Procesul de adaptare este determinat de următoarele componente:
biosistemele,factorii de mediu, mecanismele lor de interacţiune.
Formele de manifestare a adaptării sunt foarte variate, manifestându-se prin modificări
ale însuşirilor fizice externe, cum ar fi dezvoltarea masei musculare, dar şi a însuṣirilor
metabolice, endocrine, neurologice ṣi imunologice, care pot fi organice a însuşirilor
metabolice, endocrine, neurologice şi imunologice, care pot fi organice şi funcţionale..
Prin urmare, omul se adaptează, utilizând îmbrăcămintea corespunzătoare, un adăpost
modificat, precum şi modificând factorii de mediu în funcţie de nevoile sale.
Echilibrul funcţional al organismului se poate aprecia pe baza indicilor de homeostazie cu

94
valori optime, constante ale unor substanţe fizico-chimice, morfologice, etc, ale mediului
intern, dar şi ale capacităţii de muncă etc. Homeostazia include mecanismele de control,
care determină homeotermia, glicemia, echilibrul acido-bazic,echilibrul hidric etc.
Mecanismele de adaptare implică practic toată sfera organismului uman, însă mai
frecvent este implicat sistemul nervos central.
În ultimă instanţă, adaptarea se realizează cu ajutorul proceselor biochimice enzimatice,
cum ar fi modificarea unor componenţi organici şi anorganici (proteine, grăsimi ,
hidrocarbonaţi, săruri minerale, ioni), creşterea masei unor componenţi ai
organismului (masa musculară, depozite de grăsimi), schimbarea proporţiilor şi
repartiţiilor enzimelor, hormonilor şi altor componenţi funcţionali biochimici. Trebuie de
luat în considerare complexitatea fenomenelor de adaptare, care includea daptarea
încrucişată.
Noţiunea de adaptare, concepută de Selye, nu se limitează doar la reacţia fiziologică
a organismului faţă de schimbările factorilor de mediu, dar şi la modificările
patologice.
Aceasta este o capacitate de autoreglare a organismului ca totalitate
la care participă îndeosebi mecanismele endocrine. Reacţia organismului are loc în 3
faze succesive: alarmă,rezistenţă, epuizare. De menţionat, însă,că la clasificarea
proceselor de adaptare este necesar de a lua în considerare:
-factorii mediului înconjurător (fizici, chimici, psihici, bacterieni, virali)
drept exemplu poate servi adaptarea la insuficienţa oxigenului, supravieţuirea
în diverseraioane climato-geografice etc.;
-proprietăţile organismului (perioadele vieţii, sexul, particula-rităţile naţionale etc.);
-caracterul reformelor adapţionale în diferite sisteme de reglare biologică
(înprimul rând, sistemul nervos, umoral, imun etc.) şi la toate nivelurile sistemelorhomeo
statice (circulator, respirator, digestiv etc.);
În unele şi aceleaşi condiţii climaterice şi geochimice, diferite etnii şi rase de oameni
au aceleaşi direcţii ale reacţiilor adaptive.Reacţiile adaptive la om au loc în 2 forme:
generală şi specifică. Dintre formele generale este sporirea rezistenţei organismului la
condiţiile nefavorabile ale mediului înconjurător, care se manifestă prin creşterea masei
osteo musculare a corpului şi stimularea fracţiei imune a sângelui. Reacţiile specifice sunt
foarte variate: spo-rireaproducţiei termice, mărirea suprafeţei relative de evaporare etc.
Prin adaptare se subînţelege forma nouă, genetic confirmată, care apare în re-
zultatul separării fenotipurilor instabile în condiţiile date. După V.V. Stancinski,principal
ele reacţii ale organismului la starea mediului reflectă 2 fenomene numite
fenoaclimatizare şi genoaclimatizare.Fenoaclimatizarea prezintă reacţia nemijlocită faţă
de mediu, exprimată prin modificări morfologice externe şi modificări fizio-logice
compensatoare, care permite a păstra starea de echilibru a organismului cu mediul nou.
Genoaclimatizarea prezintă reacţiile genotipice de aclimatizare la condiţiile noi,produse
pe parcursul mai multor generaţii şi transmise prin ereditate. Provenienţa ereditară a
multor procese de adaptare a populaţiei se confirmă prin multe exemple:-caracterul
selectiv al diferitelor maladii, în funcţie de sânge; reactivitatea imunologică diferită la
reprezentanţii diferitelor rase de oameni;particularităţile biochimice ale organismului
în unele condiţii climatogeografice.

95