I.

Organizarea generală a corpului uman

1. INTRODUCERE ÎN ANATOMIE
ANATOMIA OMULUI este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului
uman. Taxonomic, ea face parte din grupa ştiinţelor biologice fundamentale. Termenul de
anatomie, derivă din două cuvinte ,

 unul de origine latină “ana” inseamna prin,

 altul din greacă “tomein” care au acelaşi inteles şi inseamnă “a taia” , “a diseca”.

Denumirea ei a luat naştere şi din termenul tehnic de “a diseca”, deoarece multă

vreme principala metoda de cercetare şi cunoaştere a corpului uman a fost disecţia,
bisturiul devenind simbolul anatomiei macroscopice.
Acumularea datelor deţinute prin disecţii, despre forma şi structura organismului uman, a
determinat la un moment dat sistematizarea lor, punându-se astfel bazele anatomiei
descriptive sau sistematice. Aceasta se ocupă cu descrierea analitică a organelor pe care le
grupează în sisteme şi aparate. Concomitent, necesitatea intelegerii funcţionarii părtilor
componente ale corpului a dus la desprinderea din anatomie a fiziologiei care a devenit o
ştiintă de sine stătătoare.
2. SEGMENTELE CORPULUI UMAN
Corpul uman este alcătuit din patru segmente: cap, gât, trunchi, membre.
Capul cuprinde:

 neurocraniu

l (cutia craniană) care prezintă organe moi (encefal) şi oase (temporale, parietale,
frontal, etmoid, sphenoid, occipital)

 viscerocraniul (faţa) care prezintă oase (oasele feţei) şi muşchi (m. mimicii, m.
masticatori, m. limbii, m. extrinseci ai globilor oculari)

Capul cuprinde majoritatea organelor de simţ şi SNC. E susţinut de coloana vertebrală şi

acoperit de păr. E protejat de oasele craniului. La nivelul capului se află organele de debut ale
aparatului respirator (nas, faringe, laringe) şi ale aparatului digestive (cav. bucală, faringe).
Principalele simţuri care se regăsesc în organele aflate la nivelul capului sunt: văzul (ochi şi
nervi optici), auzul (urechile şi aparatul auditiv), gustul (papilele gustative de pe limbă),
mirosul (neuronii specializaţi din interiorul foselor nazale), simţul tactil, termic, dureros şi de
presiune (buze, piele).
Gâtul (regiunea cervicală) leagă capul de trunchi. El prezintă

 regiunea cervicală posterioară sau nucala (ceafa) alcătuită din elementele somatice:
oase (vertebre), articulaţii şi muşchi şi
 regiune cervicală anterioară (gâtul propriu-zis). Aceasta, pe lânga elemente
somatice (muşchi, fascii, osul hioid) contine şi organele gâtului reprezentate de:
laringe, trahee, esofag, tiroida etc.

Oasele gâtului sunt: - vertebrele cervicale C1-C7;

- osul hioid.
Arterele gâtului sunt: - artera carotidă (în şanţul dintre trahee şi m.
sternocleidomastoidian) – pe care se simte cel mai bine
pulsul;
- artera transversală;
- artera facială.
Venele gâtului (cele mai importante): - vena jugulară internă;
- vena jugulară externă;
- vena facială.
Muşchii gâtului: - m. omo-hioidian;
- m. sternotirodian;
- m. digastric;
- m. serno cleido mastoidian(poziţie oblică);
- muşchii circotirodieni.
Cartilajele gâtului: - cartilajul tiroidian;
- cartilajul cricoid.
Capul şi gâtul alcătuiesc impreuna extremitatea cefalică a corpului.
Trunchiul este format din trei părţi suprapuse:

 torace
 abdomen
 pelvis.

În interiorul lor se găsesc cavităţile viscerale, în care se află viscerele:

 toracică sau coşul pieptului este o parte din schelet, format din coaste, stern şi o parte
din coloana vertebrală. În cavitatea toracică se află, ca organe principale, inima şi
plămânii. Cavitatea toracica este despărţită de cea abdominală prin muşchiul diafragm
(muşchi respirator). Cuprinde:
1. cavitatea pericardică;
2. cavităţile pleurale situate între foiţele pleurei ce conţin lichid pleural;
3. mediastinul (partea centrală a cavităţii toracice). E situate între stern şi coloana
v. şi între gât şi diafragmă. Include toate viscerele toracice, cu excepţia
plămânilor: inima, esofagul, timusul, vasele sangvine mari.
 abdominală (adăposteşte organele: stomac, ficat, vezică biliară, intestine subţire, cea
mai mare parte a intestinului gros);
 pelviană cuprinde vezica urinară, partea terminală a intestinului gros şi organele
genitale interne.

Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi, vase de
sânge, nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele. Anterior şi
lateral se afla pereţii antero-laterali ai toracelui şi abdomenului. Peretele anterior al toracelui
conţine glanda mamară. Peretele abdominal este străbătut în partea inferioară, la nivelul
canalului inghinal de funiculul spermatic la bărbat şi ligamentul rotund al uterului la femeie.
Membrele:

1. Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulara (clavicula şi

omoplat). Partea liberă a membrelor superioare este formată din
o braţ (humerus),
o antebraţ (radius si cubitus / ulna) şi
o mână (carpiene, metacarpiene, falange).
2. Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană (oase coxale). Partea
liberă a membrelor inferioare este alcatuită din trei părţi:
 coapsă (femur),
 gamba (tibia şi peroneu / fibula) şi
 picior (tarsiene, metatarsiene şi falange).
 II. Axe şi planuri de referinţă ale corpului uman

Corpul uman, ca toate corpurile şi obiectele din natură, este un corp tridimensional şi
ca atare prezintă trei axe şi trei planuri spaţiale principale. Axele de regulă exprimă
direcţia spaţiala, iar planurile se referă la secţiunile convenţionale sau reale ale
corpului.

Axele:

o axul vertical sau longitudinal străbate corpul în lungimea sa şi este

perpendicular pe sol;
o axul sagital sau antero-posterior corespunde grosimii corpului;
o axul transversal străbate corpul de la stânga la dreapta şi exprimă obişnuit
lăţimea corpului.

Din axele prezentate, derivă ca termeni de direcţie: superior / inferior (cranial /

caudal), anterior / posterior (ventral / dorsal), sinister / dexter (stâng / drept).

Planurile - se referă la secţiunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte doua din
cele trei axe principale:

o planul frontal - este orientat paralel cu fruntea şi trece prin axul longitudinal şi
transversal. Împarte corpul intr-o parte anterioară (ventrală - faţa) si una
posterioară (dorsală - spate). De exemplu: nasul este situat anterior şi coloana
vertebrală este situată posterior;
o planul sagital - este perpendicular pe cel frontal, trecând prin axul longitudinal
şi sagital. Trece prin mijlocul corpului ca un plan de simetrie. De exemplu:
ochii sunt aşezaţi lateral faţă de nas;
o planul transversal - este perpendicular pe cel frontal şi sagital şi trece prin
axul sagital şi transversal. Împarte corpul în partea superioară (cranială - sus) şi
partea inferioară (caudală - jos). De exemplu: nasul este situat superior faţă de
gura, iar genunchiul este situat inferior faţă de şold.

III. Nomenclatură anatomică

o Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal.

o Inferior sau caudal - sub un plan orizontal.
o Anterior sau frontal - în fața unui plan frontal.
o Posterior sau dorsal - în spatele unui plan frontal.
o Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi.
o Distal - doar pentru membre: [mai] depărtat de trunchi.
o Lateral - [mai] depărtat de planul mediosagital.
o Medial - [mai] apropiat de planul mediosagital.
o Volar - spre fața palmară a mâinii.
o Plantar - spre talpă.
 EXEMPLU TOPOGRAFIE: membrul superior se referă la regiunea situată distal
de deltoid. În limbaj formal, termenul mână se referă doar la portiunea de la
încheietură în jos, incluzând degetele, dar excluzând bratul si antebratul. Astfel, în
anatomie termenii mână, brat si membru superior nu sunt sinonime.

Anatomia si fiziologia omului, 2 - Celula

A. NIVELURILE DE ORGANIZARE ANATOMICĂ ŞI

FIZIOLOGICĂ
Organismul uman este un sistem biologic complex ce cuprinde următoarele nivele de
organizare: atomic, molecular, celular, al ţesuturilor, al organelor, al sistemelor de organe.
Toate aceste structuri interacţionează şi realizează funcţiile vitale ale organismului:

1. de relaţie: sistemul nervos, analizatorii, sistemul endocrin, sistemul osos, sistemul

muscular;
2. de nutriţie: sistemul digestiv, sistemul respirator, sistemul circulator, sistemul
excretor;
3. de reproducere: sistemul reproducator masculin şi feminin;

Celula - unitatea morfofunctională şi genetică a organismelor vii. Provine din celula-

ou (zigot).
Ţesutul – reprezintă o grupare de celule care au aceeaşi structură, formă şi îndeplinesc
aceeaşi funcţie.
Organele - sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea
îndeplinirii anumitor funcţii în organism (ex: inima, plămânii, creier).
Aparatele şi sistemele:

 Aparatele - sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor
morfologica este diferită. De exemplu:
1. aparatul locomotor este alcătuit din oase, muşchi, articulaţii cu funcţiile
principale de susţinere a corpului şi locomoţie;
2. aparatul digestiv cu funcţia principală de digestie;
3. aparatul cardiovascular cu funcţia principală de transport a sângelui şi limfei.
 Sistemele - sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi
structură. Sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu:

1. sistemul osos,
2. sistemul muscular,
3. sistemul nervos.

B. CELULA
1. Definiţie: celula este unitatea structurală, funcţională şi genetică a organismelor vii.
Din argumentele experimentale aduse de Schwan şi Virchow a rezultat teoria celulară bazată
pe trei principii fundamentale:
 1. toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule;
2. celulele reprezintă unitatea structurală şi funcţională a lumii vii;
3. celulele provin din alte celule vii prin procesul de diviziune;

Ştiinţa care studiază structura şi ultrastructura celulelor se numeşte citologie.

2. Forma celulelor: forma celulelor variază, fiind adaptată funcţiei pe care o
îndeplineşte celula. Forma iniţială a celulelor este cea sferică, specifică celulei-ou (zigotului).
Celulele musculare netede sunt fusiforme; cele striate devin cilindrice; neuronul capătă forma
stelată de cele mai multe ori; celulele vaselor conducatoare din plante au formă tubulară cu
platouri ciuruite; unele, cum sunt celulele sanguine, ovulul sau celulele cartilaginoase işi
păstrează forma globuloasă. Globul rosu -
3. Dimensiunea celulelor: majoritatea celulelor sunt microscopice, cu dimensiuni
medii de 20-30µ. Aceste dimensiuni microscopice conferă celulelor două avantaje: un raport
crescut între suprafaţa şi volum, care favorizează schimburi eficiente între celulă şi mediu şi
un volum restrâns pe care nucleul îl poate controla. Există celule cu dimensiuni mai mari: de
ex.: celula musculară striată poate avea lungime de 1 mm-12 cm, axonul neuronului poate
depăşi 1m, ovulul = 100-200 µ (0,1-0,2 mm).
4. Structura celulei:
a. Membrana celulară:
- delimitează la exterior celula, separând exteriorul de mediul său intern;
- asigură schimburile dintre celulă şi mediul său extern;
- are permeabilitate selectivă;
- este polarizată electric;
- este excitabilă.
- este organizată după modelul mozaicului fluid, fiind fosfolipide şi proteine.
Fosfolipidele sunt formate din 2 acizi graşi legaţi la un capăt de o grupare fosfat. Această
compoziţie conferă polaritate fosfolipidelor, cele 2 capete ale moleculelor lor au proprietăţi
dferite în apă: capatul cu gruparea fosfat este hidrofil, iar cel al acizilor graşi este hidrofob.
Deoarece citoplasma este un mediu bogat în apă, iar mediul exterior al celulei este de
asemenea apos, fosfolipidele sunt dispuse în două straturi, unul cu gruparea fosfat spre
exterior şi al doilea cu gruparea fosfat în interior. Datorită acestei orientări, membrana are
structura unui strat bimolecular lipidic.
Proteinele asociate cu stratul bimolecular lipidic sunt extrem de variate. Unele sunt
ataşate pe suprafaţa membranei - proteine periferice - altele străbat ambele straturi lipidice -
proteine integrate. Proteinele participă la transportul substanţelor prin membrană, legând o
substanţă pe o faţă a membranei şi transportând-o pe cealaltă faţă a acesteia. Acest tip de
transport realizat de o proteina se desfăşoară contrar diferenţelor de concentraţie dintre mediul
extern şi citoplasmă, necesită consum de energie şi se numeşte transport activ.
Traversarea membranei celulare semipermeabile de către moleculele de apă se numeşte
osmoză. Acest proces se desfăşoară prin difuzie, fără consum de energie. Sensul de difuzie a
apei este determinat de variaţia concentraţiei mediului de moleculele de apă deplasându-se din
mediul cu concentraţie mare de apă spre mediul cu concentraţie mai mică de apă. Plasată într-
o soluţie hipertonică (concentratie mai mare ca a citoplasmei), celula va pierde apă prin
difuzie până la echilibrarea concentraţiilor mediilor intern şi extern. Într-o soluţie hipotonică
(concentraţie mai mică decât a citoplasmei), apa difuzează în celula până la echilibrarea
concentraţiilor.
Creşterea volumului celulei se numeşte citoliză.
Membrana celulară este fluida, are consistenţa uleiului vegetal. Lipidele şi proteinele
membranei sunt în permanenţă mişcare: proteinele se deplasează de-a lungul lipidelor
schimbându-şi locul şi formând desene sau mozaicuri. Datorită acestei proprietăţi, modelul
structural modern al membranei este numit modelul mozaicului fluid.
b. Citoplasma: în celule, între nucleu şi membrană se află citoplasma. Este alcătuită

 dintr-o parte nestructurată - hialoplasma. Ea constituie mediul intern al celulei în care

se desfaşoară principalele procese metabolice celulare. Este o mixtură de solutie şi
sisteme coloidale, în care faza de dispersie este apa, iar faza dispersată este
reprezentată de micele organice, macromoleculele proteice fibrilare, aflate în mişcare
browniană. Acest amestec conţine predominant apa, care prin structura sa, cu un pol
pozitiv (H+) şi unul negativ (H0ˉ) se comportă ca un dipol, care determină atracţia sau
respingerea altor molecule, ceea ce îi conferă proprietatea de cel mai răspândit solvent
din lumea vie.şi
 o parte structurată - organite (structuri permanente) şi incluziuni (structuri
temporare).

Organitele celulare sunt structuri care funcţionează ca nişte organe miniaturale, fiind
răspunzătoare de îndeplinirea unor funcţii specifice. Sunt de două categorii: organite celulare
generale, comune tuturor celulelor (reticulul endoplasmatic, ribozomii sau corpusculii lui
Palade, aparatul Golgi sau dictiozomii, mitocondriile, lizozomii, centrozomul) şi organite
celulare specifice, la anumite celule (miofibrilele, neurofibrilele, corpusculii Nissl, cilli,
flagelii).
Organite celulare generale:
* Reticulul endoplasmatic este un sistem de canale, canalicule, cisterne şi vezicule aplatizate
răspândite în întreaga celulă, care fac legătura între membrana nucleului şi membrana
celulară, având ca rol principal transportul substanţelor. Poate fi neted sau rugos (cu ribozomi
pe suprafaţa canaliculelor). Reticulul endoplasmatic rugos este implicat în sinteza proteinelor,
iar reticulul endoplasmatic neted este implicat în sinteza lipidelor şi detoxifierea celulei. În
anumite celule, reticulul endoplasmatic are funcţii specifice: reglarea nivelului ionilor de
calciu în celula musculară, participa la sinteza hormonilor steroizi în celule glandulare.
* Ribozomii se mai numesc şi granulele lui Palade, sunt particule sferice foarte mici, lipsite
de membrană proprie. Sunt alcătuiţi din ARN şi proteine, pot exista liberi în citoplasmă,
ataşaţi de membrana reticulului endoplasmatic sau de membrana externă a nucleului şi au rol
în sinteza proteinelor specifice unui anumit tip de celulă. Această sinteză se face pe baza
informaţiei genetice din AND-ul nuclear, care este copiată prin transcripţie de către ARN
mesager, acesta migreaza prin porii nucleului în citoplasma până la nivelul ribozomilor, unde
are loc procesul de ansamblare a aminoacizilor conform programului genetic, proces numit
translaţie.
* Mitocondriile sunt organite celulare în formă de vezicule alungite sau de bastonaş cu
lungimi cuprinse între 1,5-10 µm şi diametrul sub un 1µm, al căror numar în celulă variază
direct proporţional cu intensitatea activităţii acesteia (în celulele hepatice sunt peste 1000 de
mitocondrii). O mitocondrie este formată din înveliş şi matrix. Învelisul este format din două
membrane: cea externă este netedă, iar cea internă este cutată. Cutele numite criste, au
diverse forme şi maresc suprafaţa de reacţie a mitocondriei. Matrixul conţine enzime, ADN,
ARN, ribozomi. Mitocondriile sunt sediul respiraţiei celulare, unde compuşii organici sunt
oxidaţi, iar energia rezultată este convertită în legăturile moleculare de ATP.
* Complexul Golgi sau dictiozomi, reprezintă un ansamblu de saci aplatizaţi numiţi cisterne,
aflaţi în apropierea nucleului, din care se desprind permanent vezicule. Aparatul Golgi are
rolul de a transporta şi a transforma substanţele chimice pe care le conţine. Este foarte bine
dezvoltat în celule glandulare, fiind responsabil de producerea secreţiilor acestora. Au rol şi în
sinteza de membrane.
* Lizozomii sunt corpusculi sferici ( 0,2-1µ ), răspândiţi în întreaga hialoplasmă. Au formă de
vezicule cu membrane simple. Conţin enzime hidrolitice, cu rol important în digestia
intracelulară, în cadrul celulelor care fagocitează (leucocite, macrofage). Segăsesc în nr. mare
şi în osteoclaste (cel. osoase) şi în unele celule gliale. Îndeplinesc funcţia de a digera
substanţele şi particulele care pătrund în celulă, precum şi a fragmentelor de celulă sau ţesut.
* Centrozomul este situat în apropierea nucleului, fiind format din doi centrioli cilindrici
orientaţi perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de o zonă de citoplasmă vâscoasă,
numită centrosferă. Are rol în formarea fusului de diviziune şi lipseşte din celulele care nu au
nucleu, care nu se mai divid: hematia adultă, neuronul, ovulul, spermatozidul.
Organite celulare specifice:
* Miofibrilele sunt elemente contractile din sarcoplasma fibrelor musculare. La
miscroscopul electronic, miofribrilele sunt alcătuite din unităţi mai mici numite miofilamente
de actină în discurile clare şi miofilamente de miozina în discurile întunecate. În timpul
contracţiei, miofilamentele de actină glisează printre cele de miozină şi miofibrila se
scurtează. Deoarece miofibrilele sunt legate între ele şi ancorate la membrana celulară,
scurtarea miofibrilelor este urmată de scurtarea celulei.
* Neurofibrilele sunt formaţiuni diferenţiate ale neuroplasmei celulei nervoase. Se
găseşte şi în prelungirile neuronale (axon şi dendrite). Apar ca o reţea densă de fibre. Rol: de
susţinere şi transport de substanţe.
* Corpusculii Nissl sunt organite neuronale, mase compacte de ARN şi proteine care se
colorează puternic cu coloranţi bazici. Numărul lor variază în funcţie de starea fiziologică a
neuronului. La microscopul electronic apar sub formă de canale şi vezicule pe care se găsesc
ataşaţi numeroşi ribozomi, fiind echivalenţi ai REG pt. celula nervoasă. Rol: în sinteza
proteinelor neuronale.
* Cilii, flagelii sunt prezenţi numai în celulele mobile.

În citoplasmă se mai găsesc incluziuni citoplasmatice, sunt produsul unor procese

metabolice celulare, materiale de depozit ca: picături de lipide, pigmenţi (granule de
melanină), glicogen.
c. Nucleul: este componentul celular fundamental. Are de obicei forma celulei. Ocupă
centrul celulei, sau o parte din periferie (cel. adipoase). Rol: de a coordona procesele
biologice celulare fundamentale. Conţine materialul genetic, controlează metabolismul
celular, transmite informaţia genetică. Majoritatea celulelor sunt uninucleate, dar pot fi
binucleate (celulele hepatice), polinucleate (fibra musculara striată) sau anucleate (hematia
adulta).
Structura nucleului cuprinde membrana nucleara, carioplasma si unul sau mai multi
nucleoli.
Membrana nucleara este dubla, constituita din doua foite: una externa, ce prezinta
ribozomi si se continua cu canalul RE, spre matricea citoplasmatica si una internă, aderentă
miezului nuclear. Sub membrană se află carioplasma, formată dintr-o parte semilichidă -
cariolimfa şi din cromatina. Cromatina (lb. greaca “ chroma” - culoare) se colorează uşor
pentru a putea fi observată la microscop. Chimic, cromatina este alcatuita din ADN si proteine
numite histone. Observată la microscopul electronic, cromatina are aspectul unui şirag de
perle, unde fiecare perlă este o unitate repetitivă numită nucleosom. Acesta prezintă un miez
format din proteine histonice, inconjurat de un fragment de ADN. In timpul diviziunii
celulare, cromatina se coloreaza mult mai intens, este mai evidenta deoarece se condenseaza,
Nucleolul are de obicei forma sferica sau ovala, este implicat in procesele de sinteza ale
acizilor ribonucleici.
Anatomia si fiziologia omului , 3 - ŢESUTURILE

ŢESUTURILE
1. Definitie: tesutul este o grupare de celule care au aproximativ aceeasi forma si structura si
indeplinesc aceeasi functie.

Celulele sunt unite între ele printr-o substanta intercelulara fie în cantitate mică (s. de
cimentare), fie în cantitate mai mare (s. fundamentală). Ţesuturile sunt rezultatul histogenezei, care
implică numeroase diviziuni mitotice şi diferenţiere celulară.

Ramura biologiei care se ocupa cu studiul complex morfo-anatomic, fiziologic si biogenetic al

tesuturilor poarta numele de histologie.

Tesuturile sunt de 4 tipuri: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos.

2. Tipuri de tesuturi:

I. Tesutul epitelial:
 este format din unul sau mai multe straturi de celule strans legate intre ele, asezate pe o
membrana bazala;
 nu este vascularizat, nutritia lui se face prin difuziune, pe seama tesutului conjunctiv aflat sub
membrana bazala;
 functional, epiteliile se clasifica in epitelii de acoperire, glandulare si senzoriale:

 tesut epitelial de acoperire

- acopera organismul la exterior (epiderma), cap

tuseste la interior principalele organe cavitare, formând mucoase.

- după nr. straturilor de celule pe care le au, pot fi :

 epiteliile unistratificate ale căror celule sunt dispuse intr-un singur strat şi pot avea forme diferite.
Ele pot fi:

 epitelii pavimentoase simple: format din celule turtite ce formeaza pleura, pericardul, tunica
interna a vaselor sangvine, limfatice, endoteliul (peretele) capilarelor, alveolelor pulmonare;
 epitelii cubice simple: intra in structura bronhiolelor, a peretilor unor canale mici ale
glandelor salivare;
 epitelii cilindrice simple: intra in constitutia mucoasei tubului digestiv de la cardia pana la
rect, a trompelor uterine.

 epitelii pseudostratificate sunt formate din celule asezate intr-un singur strat, dar nuclei acestora
sunt situati la nivele diferite, ceea ce creaza impresia de stratificare. Intra in structura mucoasei ce
captuseste nazofaringele, traheea, bronhiile mari;
 epiteliile pluristratificate contin mai multe straturi de celule asezate pe membrane bazala. Pot fi :

 pavimentoase: au stratul superficial format din celule turtite cheratinizate (epiderma) sau
necheratinizate (mucoasa bucala, esofagiana, a uretrei, vaginului);
 cubice: au stratul superficial format din celule cubice, formeaza epiteliul canalelor mici ale
glandelor salivare si sebacee;
  cilindrice: stratul superficial contine celule cilindrice, formeaza mucoasa valului palatin,
epiteliul canalelor mari ale glandelor salivare;
 epiteliul de tranzitie: intra in constitutia mucoasei cailor excretoare urinare (vezica, uretere,
uretra), nu permite absorbtia urinei si protejeaza mucoasa de actiunea iritanta a acesteia.

 tesuturi epiteliale glandulare

- formate din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora produsi de secretie specifici si care
formeaza parenchimul glandular. Impreuna cu tesut conjunctiv, vase de sange si fibre nervoase,
acestea formeaza glande.
Glandele pot fi:

 exocrine: isi varsa produsii de secretie prin canale la exteriorul corpului (glanda

sebacee, sudoripare) sau in tubul digestiv (glande salivare, gastrice, intestinale);

 endocrine: isi varsa produsii de secretie, numiţi hormoni, direct in sange sau limfă

(hipofiza, tiroida, etc.);

 mixte: au functie endocrina si exocrina (pancreasul, testiculele, ovarele).

 tesuturi epiteliale senzoriale

- sunt formate din celule receptoare, specializate în receptionarea diferitilor stimuli externi si interni
si celule de sustinere cu rol protector. Aceste epitelii intra in structura segmentului periferic al
analizatorului gustativ, auditiv, vestibular.
II. Tesutul conjunctiv:
 este alcatuit din:
o celule conjunctive,
o fibre conjunctive (de colagen, reticulina, elastina) si
o substanta fundamentala – ocupă spatiul dintre celule si fibre. Poate fi moale, dura
sau semidura. Intervine in metabolismul apei şi al sarurilor minerale. E produsa tot
de celulele conjunctive.;
 dupa consistenta substantei fundamentale se deosebesc trei tipuri de tesuturi conjunctive:
moi, semidure si dure;

 tesuturi conjunctive moi: cu urmatoarele tipuri:

 tesut conjunctiv lax: formeaza hipodermul si insoteste alte tesuturi; are rol trofic, de sustinere si
de aparare; componentele sale sunt uniform raspandite si in proportii egale;
 tesut reticulat: se gaseste in ganglionii limfatici, splina, maduva hematogena; fibrele de reticulina
si celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate in retea; celule conjunctive predomina;

 tesut fibros: predomina fibrele de colagen, formeaza tendoanele, ligamentele, capsulele si fasciile
musculare, avand rol mechanic;

 tesut adipos: predomina celulele care depoziteaza grasimi (adipocite), se gaseste in hipoderm,
mezenter, in jurul unor organe (rinichi, globi oculari, etc.), avand rol de izolant termic al corpului;

 tesut elastic: predomina fibrele de elastina, formeaza tunica medie a arterelor mari si venelor.
  tesut conjunctiv semidur (cartilaginos):

- substanta fundamentala contine condrina, impregnata cu saruri de calciu si sodiu; nu este

vascularizat, nutritia lui se realizeaza din tesutul conjunctiv care il inconjoara (pericondru –
membrana conjunctivo-vasculara ce inveleste cartilajul). Celulele tinere se numesc condroblaste si
secreta substanta fundamentala. Celulele mature se numesc condrocite si sunt dispuse in cavitati
numite condroplaste. Exista trei tipuri de tesut cartilaginos:
 tesut cartilaginos hialin: constituie matricea pentru osificarea endocondrala (de cartilaj), la
embrion formeaza scheletul, iar la adult formeaza cartilajele costale, traheo-bronhice, laringeale,
septul nazal;

 tesut cartilaginos elastic: este prezent in structura pavilionului urechii, conductul auditiv extern,
epiglota, unele portiuni ale laringelui si ale trompei lui Eustachio;

 tesut cartilaginos fibros: formeaza discurile intervertebrale, meniscurile articulare, simfiza

pubiana, iar uneori este prezent si la locul de insertie a tendoanelor pe os;

 tesut conjunctiv dur (osos):

- substanta fundamentala contine oseina, impregnată cu saruri de calciu si fosfor. Contine trei tipuri
de celule: osteoblaste, celule tinere care secreta oseina, osteocite, celule mature cu multe
prelungiri, adapostite in cavitati numite osteoplaste, si osteoclaste, celule gigantice, multinucleate,
cu un echipament enzimatic bogat, care distrug si limiteaza formarea tesutului osos. Exista doua
tipuri de tesut osos:
 tesut osos spongios: este format din lamele osoase, trabecule, care delimiteaza cavitati de diferite
marimi, areole, in care se afla maduva hematogena (producatoare de elemente figurate sangvine).
Se gaseste in interiorul oaselor lungi, in oasele scurte si late, dispozitia trabeculelor asigura o mare
rezistenta capetelor oaselor lungi.

 tesut osos compact: formeaza peretele diafizei oaselor lungi si lamele superficiale ale oaselor
scurte si late. Unitatea morfologica si functionala a osului compact este osteonul (sistemul
haversian), alcatuit din canale haversiene in jurul carora se dispun

5-30 de lamele osoase concentrice intre care se gasesc osteoplastele cu osteocite.

Morfologia oaselor
Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, prezentând o serie de repere cu rol în
determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe suprafaţa oaselor se
află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.

Proeminenţele sunt de 2 tipuri:

1. articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase),

contribuind la realizarea unor articulaţii
2. nearticulare nu prezintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de mai
multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.

Cavităţile sunt de 2 tipuri:

1. articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, prezentând cartilaj

articular.
 2. neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice (tendoane).
Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri nutritive (pe unde
intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile nervilor cranieni).

Anatomia si fiziologia omului - Tesutul muscular

Tesutul muscular:

 intra in alcatuirea muschilor, care sunt principalele organe efectoare din organism;
 este alcatuit din celule alungite numite fibre musculare cu proprietatea principala de a
se contracta;
 exista mai multe tipuri de tesut muscular:

 tesut muscular neted:

 formeaza peretii organelor interne;

 celulele sunt fusiforme cu lungimea de 10-200 μ, iar grosimea in portiunea centrala
este de 10 μ;
 fibrele sunt dispuse paralel una fata de alta in asa fel incat portiunea mai groasa a
uneia vine in contact cu extremitatile subtiri ale fibrelor vecine.;
 se afla sub control involuntar- vegetativ;
 celulele au un nucleu mare, central, iar miofibrilele nu prezinta striatii, ele au
microfilamente de actina si miozina, dar nu sunt asezate sub forma de sarcomere;
 au o viteza de contractie mica, iar durata contractiei este mai mare decat la fibra
striata, dar amplitudinea lor este mai scazuta.

 tesut muscular striat:

 formeaza musculatura scheletica, avand control nervos voluntar;

 celulele au forma prismatica sau cilindrica, cu capetele ovoide, ascutite,
mai rar ramificate;
 celulele au membrana (sarcolema), citoplasma (sarcoplasma) cu
organite comune si specifice si numerosi nuclei asezati periferic;
 miofibrilele sunt organite specifice fibrelor musculare, care le confera
acestora proprietati contractile. Sunt formate din miofilamente de
miozina (groase) care formeaza discuri intunecate (impreuna cu
capetele libere ale miofilamentelor de actina) si de actina (subtiri) care
formeaza discurile clare;
 o miofibrila este alcatuita din aproximativ 1500 miofilamente de
miozina si 3000 miofilamente de actina dispuse astfel: fiecare
miofilament de miozina este inconjurat de 6 miofilamente de actina si
fiecare miofilament de actina este inconjurat de 3 miofilamente de
miozina;
  miofilamentele sunt dispuse ordonat si au forme regulate la nivelul
musculaturii striate si cardiace, iar la nivelul musculaturii netede sunt
dispuse dezordonat si au forme neregulate;
 discurile intunecate si cele clare alterneaza si sunt asezate la acelasi
nivel in toate fibrele musculare, conferindu-le acestora aspect striat. In
centrul discului intunecat se afla o portiune mai luminoasa – banda H,
iar in centrul discului clar, o portiune mai intunecata – membrana Z.
Doua membrane Z successive delimiteaza un sarcomer – unitatea
morfo-functionala a fibrei musculare.

 tesut muscular cardiac:

 formeaza miocardul, are contractie involuntara;
 fibrele musculare sunt alungite si ramificate, cu dimensiuni mai mici
decat ale celor striate;
 nucleul este mic, situat central;
 miofibrilele au structura striata, aceste celule vin in contact unele cu
altele la nivelul unor discuri intercalare, care reprezinta jonctiuni
intercelulare specializate

Anatomia si fiziologia omului - Tesutul nervos

Tesutul nervos:

- este alcatuit din neuroni si celule gliale;

1. NEURONUL
- neuronii sunt unitatile de structura si de functie ale sistemului nervos;
Clasificarea neuronilor:
dupa forma corpului dupa numarul dupa functie
celular prelungirilor

- stelati; - unipolari; - senzitivi;

- ovali; - pseudounipolari; - motori;
- piriformi; - bipolari; - de asociatie;
- piramidali; - multipolari; - secretori;
- rotunzi;
Structura neuronului. Neuronii sunt formati din corp celular si prelungiri: dendrite si
axoni;

 corpul celular:

- formeaza substanta cenusie a nevraxului si este delimitat de neurilema;

- in neuroplasma se afla: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparatul Golgi, lizozomi,
neurofibrile (rol de sustinere si transport), corpii Nissl (rol in sintezele neuronale), nucleul
situat central;

 prelungiri: pot fi:

 dendrite:
- sunt prelungiri neobligatorii, ramificate, contin neurofibrile si corpii Nissl; conduc influxul
nervos aferent (centripet);
 axonul:

 prelungire obligatorie, unica, delimitata de axolema care contine mitocondrii,

lizozomi, neurofibrile;
 conduce influxul nervos eferent (centrifug);
 este protejat de trei teci: - teaca de mielina: este secretata de celulele gliale Schwann
sau de oligodendrite; are rol nutritiv, de protectie, izolator;

- teaca Schwann: este formata din celule gliale, este dispusa concentric in jurul tecii
de mielina; intre doua celule Schwann se afla o strangulatie Ranvier; are rol in secretia tecii
de mielina, de protectie, trofic si in conducerea saltatorie a influxului nervos;
- teaca Henle: este formata din substanta fundamentala amorfa si fibre conjunctive
asezate in retea; are rol trofic si de protectie.

 ramificatii axonale butonate: butonii terminali contin neurofibrile, mitocondrii,

vezicule cu mediatori chimici cu rol in transmiterea influxului nervos prin intermediul
sinapselor.

Neuronii se leaga intre ei prin sinapse care pot fi chimice si electrice. Structura unei sinapse
chimice prezinta:

 membrana presinaptica- apartine butonului terminal a

l axonului (cu vezicule cu mediator chimic = neurotransmitator) si este reprezentata de

axolema acestuia;

 fanta sinaptica- reprezentata de spatiul dintre membrana presinaptica si postsinaptica;

 membrana postsinaptica- este reprezentata de neurilema corpului celular (sinapse
axo-somatice) sau a dendritelor (sinapse axo-dendritice), de axolema portiunii initiale
a axonului (sinapse axo-axonice) sau de sarcolema fibrei musculare striate in cazul
placii motorii (sinapse neuro-musculare).

Proprietatile neuronului:
1. excitabilitatea: reprezinta capacitatea materiei vii de a raspunde prin manifestari specifice
la actiunea stimulilor. In conditii experimentale poate fi determinata cantitativ la animale si la
om. Se caracterizeaza prin urmatorii parametrii:
- intensitatea prag a stimulilor (reobaza): reprezinta intensitatea necesara unui stimul
pentru a produce un influx nervos. Stimulii cu intensitate inferioara pragului se numesc
subliminari, iar cei cu intensitate superioara pragului se numesc supraliminari (legea “tot
sau nimic “).
- timpul util: reprezinta timpul minim necesar unui stimul cu intensitatea prag pentru a
produce un influx nervos.
- cronaxia: reprezinta timpul minim necesar unui stimul (curent electric), avand o intensitate
dubla fata de reobaza, pentru a produce un influx nervos.
- labilitatea: reprezinta capacitatea neuronului de a raspunde la un anumit numar de stimuli
pe unitatea de timp.
- perioada refractara: reprezinta proprietatea neuronului de a nu raspunde la un stimul nou,
in timpul unui raspuns la un stimul anterior.
- bruschetea: reprezinta rapiditatea cu care actioneaza stimulul.
2. conductibilitatea: reprezinta capacitatea de autopropagare a influxului nervos prin axon
spre alt neuron sau spre un organ efector. Suportul fizico-chimic al excitabilitatii si al
conductibilitatii este reprezentat de potentialul electric membranar.
Functionarea sinapselor
Influxul nervos care se manifesta ca o unda de depolarizare, odata ajuns la nivelul butonilor
terminali, determina fuzionarea veziculelor cu membrana presinaptica, spargerea lor si
eliminarea mediatorilor chimici. Acestia difuzeaza prin fanta sinaptica si ajung in contact cu
fata externa a membranei postsinaptice, la nivelul receptorilor specifici. Membrana
postsinaptica este depolarizata si permite propagarea influxului nervos. Neurotransmitatorii
sunt inactivati rapid de enzimele din fanta sinaptica, apoi sunt reinglobati in vezicule sau trec
in circulatia sangvina. Sinteza de noi cantitati de mediatori chimici se face pe seama ATP din
mitocondriile existente in numar foarte mare la nivelul butonilor terminali ai axonului. La
nivelul sinapselor dintre receptori si neuroni, datorita fantei sinaptice foarte inguste, influxul
nervos se autopropaga prin mecanismul circuitelor locale. La nivelul placii motorii,
acetilcolina se fixeaza prin receptori specifici de sarcolema depolarizand-o si determinand un
potential local terminal de placa. Acesta va genera potentiale de actiune ce se propaga de la
placa motorie in toate directiile.
Clasificarea sinapselor:
Din punct de vedere Din punct de vedere al Dupa structurile
functional efectului implicate

a. cu transmitere chimica: a. excitatorii; a. interneuronale:

- adrenergice; b. inhibitorii; - axo-somatice;
- colinergice; - axo-dendritice;
b. cu transmitere - axo-axonale;
electrica; b. neuron-receptor;
c. neuron-efector (placa
motorie).

2. CELULELE GLIALE (NEVROGLIILE):

 sunt in numar de peste 10 ori mai mare decat neuronii;
 prezinta prelungiri citoplasmatice de lungimi variabile si bogat ramificate;
 au capacitate de diviziune si asigura cicatrizarea, suportul, protectia si nutritia
neuronilor, participa la formarea tecii de mielina;
 exista doua tipuri de nevroglii: macroglia (reprezentata de astrocite si
oligodendrocite) si microglia (reprezentata de celulele gliale mobile).