TEMA 1

ORGANIZAREA GENERALĂ A CORPULUI UMAN

I. Organizarea generală a corpului uman

1. INTRODUCERE ÎN ANATOMIE

ANATOMIA OMULUI este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii

corpului uman. Taxonomic, ea face parte din grupa ştiinţelor biologice fundamentale.
Termenul de anatomie, derivă din două cuvinte ,
- unul de origine latină “ana” inseamna prin,
- altul din greacă “tomein” care au acelaşi inteles şi inseamnă “a taia” , “a diseca”.
Denumirea ei a luat naştere şi din termenul tehnic de “a diseca”, deoarece multă
vreme principala metoda de cercetare şi cunoaştere a corpului uman a fost disecţia,
bisturiul devenind simbolul anatomiei macroscopice.
Acumularea datelor deţinute prin disecţii, despre forma şi structura organismului
uman, a determinat la un moment dat sistematizarea lor, punându-se astfel bazele
anatomiei descriptive sau sistematice. Aceasta se ocupă cu descrierea analitică a
organelor pe care le grupează în sisteme şi aparate. Concomitent, necesitatea intelegerii
funcţionarii părtilor componente ale corpului a dus la desprinderea din anatomie a
fiziologiei care a devenit o ştiintă de sine stătătoare.

2. SEGMENTELE CORPULUI UMAN

Corpul uman este alcătuit din patru segmente: cap, gât, trunchi, membre.

Capul cuprinde:
 neurocraniul (cutia craniană) care prezintă organe moi (encefal) şi oase
(temporale, parietale, frontal, etmoid, sphenoid, occipital)
 viscerocraniul (faţa) care prezintă oase (oasele feţei) şi muşchi (m. mimicii, m.
masticatori, m. limbii, m. extrinseci ai globilor oculari)
Capul cuprinde majoritatea organelor de simţ şi SNC. E susţinut de coloana vertebrală şi
acoperit de păr. E protejat de oasele craniului. La nivelul capului se află organele de debut
ale aparatului respirator (nas, faringe, laringe) şi ale aparatului digestive (cav. bucală,
faringe). Principalele simţuri care se regăsesc în organele aflate la nivelul capului sunt:
văzul (ochi şi nervi optici), auzul (urechile şi aparatul auditiv), gustul (papilele gustative
de pe limbă), mirosul (neuronii specializaţi din interiorul foselor nazale), simţul tactil,
termic, dureros şi de presiune (buze, piele).

Gâtul (regiunea cervicală) leagă capul de trunchi. El prezintă

 regiunea cervicală posterioară sau nucala (ceafa) alcătuită din elementele
somatice: oase (vertebre), articulaţii şi muşchi şi
 regiune cervicală anterioară (gâtul propriu-zis). Aceasta, pe lânga elemente
somatice (muşchi, fascii, osul hioid) contine şi organele gâtului reprezentate de:
laringe, trahee, esofag, tiroida etc.
Oasele gâtului sunt: - vertebrele cervicale C1-C7;
- osul hioid.
Arterele gâtului sunt: - artera carotidă (în şanţul dintre trahee şi m.
sternocleidomastoidian) – pe care se simte cel mai bine
pulsul;
- artera transversală;
- artera facială.
Venele gâtului (cele mai importante): - vena jugulară internă;
- vena jugulară externă;
- vena facială.
 Muşchii gâtului: - m. omo-hioidian;
- m. sternotirodian;
- m. digastric;
- m. serno cleido mastoidian(poziţie oblică);
- muşchii circotirodieni.
Cartilajele gâtului: - cartilajul tiroidian;
- cartilajul cricoid.
Capul şi gâtul alcătuiesc impreuna extremitatea cefalică a corpului.

Trunchiul este format din trei părţi suprapuse:

 torace
 abdomen
 pelvis.
În interiorul lor se găsesc cavităţile viscerale, în care se află viscerele:
 toracică sau coşul pieptului este o parte din schelet, format din coaste, stern şi o
parte din coloana vertebrală. În cavitatea toracică se află, ca organe principale,
inima şi plămânii. Cavitatea toracica este despărţită de cea abdominală prin
muşchiul diafragm (muşchi respirator). Cuprinde:
1. cavitatea pericardică;
2. cavităţile pleurale situate între foiţele pleurei ce conţin lichid pleural;
3. mediastinul (partea centrală a cavităţii toracice). E situate între stern şi
coloana v. şi între gât şi diafragmă. Include toate viscerele toracice, cu
excepţia plămânilor: inima, esofagul, timusul, vasele sangvine mari.
 abdominală (adăposteşte organele: stomac, ficat, vezică biliară, intestine subţire,
cea mai mare parte a intestinului gros);
 pelviană cuprinde vezica urinară, partea terminală a intestinului gros şi organele
genitale interne.

Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi,
vase de sânge, nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele.
Anterior şi lateral se afla pereţii antero-laterali ai toracelui şi abdomenului. Peretele
anterior al toracelui conţine glanda mamară. Peretele abdominal este străbătut în partea
inferioară, la nivelul canalului inghinal de funiculul spermatic la bărbat şi ligamentul
rotund al uterului la femeie.

Membrele:
1. Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulara (clavicula şi
omoplat). Partea liberă a membrelor superioare este formată din
o braţ (humerus),
o antebraţ (radius si cubitus / ulna) şi
o mână (carpiene, metacarpiene, falange).
2. Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană (oase coxale).
Partea liberă a membrelor inferioare este alcatuită din trei părţi:
o coapsă (femur),
o gamba (tibia şi peroneu / fibula) şi
 o picior (tarsiene, metatarsiene şi falange).
II. Axe şi planuri de referinţă ale corpului uman

Corpul uman, ca toate corpurile şi obiectele din natură, este un corp

tridimensional şi ca atare prezintă trei axe şi trei planuri spaţiale principale. Axele de
regulă exprimă direcţia spaţiala, iar planurile se referă la secţiunile convenţionale sau
reale ale corpului.
Axele:
o axul vertical sau longitudinal străbate corpul în lungimea sa şi este
perpendicular pe sol;
o axul sagital sau antero-posterior corespunde grosimii corpului;
o axul transversal străbate corpul de la stânga la dreapta şi exprimă
obişnuit lăţimea corpului.
Din axele prezentate, derivă ca termeni de direcţie: superior / inferior (cranial /
caudal), anterior / posterior (ventral / dorsal), sinister / dexter (stâng / drept).

Planurile - se referă la secţiunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte doua
din cele trei axe principale:
o planul frontal - este orientat paralel cu fruntea şi trece prin axul
longitudinal şi transversal. Împarte corpul intr-o parte anterioară (ventrală
- faţa) si una posterioară (dorsală - spate). De exemplu: nasul este situat
anterior şi coloana vertebrală este situată posterior;
o planul sagital - este perpendicular pe cel frontal, trecând prin axul
longitudinal şi sagital. Trece prin mijlocul corpului ca un plan de simetrie.
De exemplu: ochii sunt aşezaţi lateral faţă de nas;
o planul transversal - este perpendicular pe cel frontal şi sagital şi trece
prin axul sagital şi transversal. Împarte corpul în partea superioară
(cranială - sus) şi partea inferioară (caudală - jos). De exemplu: nasul este
situat superior faţă de gura, iar genunchiul este situat inferior faţă de şold.

III. Nomenclatură anatomică

o Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal.

o Inferior sau caudal - sub un plan orizontal.
o Anterior sau frontal - în fața unui plan frontal.
o Posterior sau dorsal - în spatele unui plan frontal.
o Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi.
o Distal - doar pentru membre: [mai] depărtat de trunchi.
o Lateral - [mai] depărtat de planul mediosagital.
o Medial - [mai] apropiat de planul mediosagital.
o Volar - spre fața palmară a mâinii.
o Plantar - spre talpă.

EXEMPLU TOPOGRAFIE: membrul superior se referă la regiunea situată distal de

deltoid. În limbaj formal, termenul mână se referă doar la portiunea de la încheietură în
jos, incluzând degetele, dar excluzând bratul si antebratul. Astfel, în anatomie termenii
mână, brat si membru superior nu sunt sinonime.
TEMA 2
A. NIVELURILE DE ORGANIZARE ANATOMICĂ ŞI
FIZIOLOGICĂ

Organismul uman este un sistem biologic complex ce cuprinde următoarele

nivele de organizare: atomic, molecular, celular, al ţesuturilor, al organelor, al sistemelor
de organe.
Toate aceste structuri interacţionează şi realizează funcţiile vitale ale
organismului:
1. de relaţie: sistemul nervos, analizatorii, sistemul endocrin, sistemul osos, sistemul
muscular;
2. de nutriţie: sistemul digestiv, sistemul respirator, sistemul circulator, sistemul
excretor;
3. de reproducere: sistemul reproducator masculin şi feminin;

Celula - unitatea morfofunctională şi genetică a organismelor vii. Provine din

celula-ou (zigot).
Ţesutul – reprezintă o grupare de celule care au aceeaşi structură, formă şi
îndeplinesc aceeaşi funcţie.
Organele - sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea
îndeplinirii anumitor funcţii în organism (ex: inima, plămânii, creier).
Aparatele şi sistemele:
 Aparatele - sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi
structura lor morfologica este diferită. De exemplu:
1. aparatul locomotor este alcătuit din oase, muşchi, articulaţii cu
funcţiile principale de susţinere a corpului şi locomoţie;
2. aparatul digestiv cu funcţia principală de digestie;
3. aparatul cardiovascular cu funcţia principală de transport a
sângelui şi limfei.
 Sistemele - sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe
care au aceeaşi structură. Sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu:
1. sistemul osos,
2. sistemul muscular,
3. sistemul nervos.
 B. CELULA

1. Definiţie: celula este unitatea structurală, funcţională şi genetică a

organismelor vii. Din argumentele experimentale aduse de Schwan şi Virchow a rezultat
teoria celulară bazată pe trei principii fundamentale:
1. toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule;
2. celulele reprezintă unitatea structurală şi funcţională a lumii vii;
3. celulele provin din alte celule vii prin procesul de diviziune;
Ştiinţa care studiază structura şi ultrastructura celulelor se numeşte citologie.

2. Forma celulelor: forma celulelor variază, fiind adaptată funcţiei pe care o

îndeplineşte celula. Forma iniţială a celulelor este cea sferică, specifică celulei-ou
(zigotului). Celulele musculare netede sunt fusiforme; cele striate devin cilindrice;
neuronul capătă forma stelată de cele mai multe ori; celulele vaselor conducatoare din
plante au formă tubulară cu platouri ciuruite; unele, cum sunt celulele sanguine, ovulul
sau celulele cartilaginoase işi păstrează forma globuloasă. Globul rosu -

3. Dimensiunea celulelor: majoritatea celulelor sunt microscopice, cu

dimensiuni medii de 20-30µ. Aceste dimensiuni microscopice conferă celulelor două
avantaje: un raport crescut între suprafaţa şi volum, care favorizează schimburi eficiente
între celulă şi mediu şi un volum restrâns pe care nucleul îl poate controla. Există celule
cu dimensiuni mai mari: de ex.: celula musculară striată poate avea lungime de 1 mm-12
cm, axonul neuronului poate depăşi 1m, ovulul = 100-200 µ (0,1-0,2 mm).

4. Structura celulei:
a. Membrana celulară:
- delimitează la exterior celula, separând exteriorul de mediul său intern;
- asigură schimburile dintre celulă şi mediul său extern;
- are permeabilitate selectivă;
- este polarizată electric;
- este excitabilă.
- este organizată după modelul mozaicului fluid, fiind fosfolipide şi proteine.
Fosfolipidele sunt formate din 2 acizi graşi legaţi la un capăt de o grupare fosfat.
Această compoziţie conferă polaritate fosfolipidelor, cele 2 capete ale moleculelor lor au
proprietăţi dferite în apă: capatul cu gruparea fosfat este hidrofil, iar cel al acizilor graşi
este hidrofob. Deoarece citoplasma este un mediu bogat în apă, iar mediul exterior al
celulei este de asemenea apos, fosfolipidele sunt dispuse în două straturi, unul cu
gruparea fosfat spre exterior şi al doilea cu gruparea fosfat în interior. Datorită acestei
orientări, membrana are structura unui strat bimolecular lipidic.
Proteinele asociate cu stratul bimolecular lipidic sunt extrem de variate. Unele
sunt ataşate pe suprafaţa membranei - proteine periferice - altele străbat ambele straturi
lipidice - proteine integrate. Proteinele participă la transportul substanţelor prin
membrană, legând o substanţă pe o faţă a membranei şi transportând-o pe cealaltă faţă a
acesteia. Acest tip de transport realizat de o proteina se desfăşoară contrar diferenţelor de
concentraţie dintre mediul extern şi citoplasmă, necesită consum de energie şi se numeşte
transport activ.
Traversarea membranei celulare semipermeabile de către moleculele de apă se
numeşte osmoză. Acest proces se desfăşoară prin difuzie, fără consum de energie.
Sensul de difuzie a apei este determinat de variaţia concentraţiei mediului de moleculele
de apă deplasându-se din mediul cu concentraţie mare de apă spre mediul cu concentraţie
mai mică de apă. Plasată într-o soluţie hipertonică (concentratie mai mare ca a
citoplasmei), celula va pierde apă prin difuzie până la echilibrarea concentraţiilor
mediilor intern şi extern. Într-o soluţie hipotonică (concentraţie mai mică decât a
citoplasmei), apa difuzează în celula până la echilibrarea concentraţiilor.
Creşterea volumului celulei se numeşte citoliză.
Membrana celulară este fluida, are consistenţa uleiului vegetal. Lipidele şi
proteinele membranei sunt în permanenţă mişcare: proteinele se deplasează de-a lungul
lipidelor schimbându-şi locul şi formând desene sau mozaicuri. Datorită acestei
proprietăţi, modelul structural modern al membranei este numit modelul mozaicului
fluid.
b. Citoplasma: în celule, între nucleu şi membrană se află citoplasma. Este
alcătuită
 dintr-o parte nestructurată - hialoplasma. Ea constituie mediul intern al
celulei în care se desfaşoară principalele procese metabolice celulare. Este
o mixtură de solutie şi sisteme coloidale, în care faza de dispersie este apa,
iar faza dispersată este reprezentată de micele organice, macromoleculele
proteice fibrilare, aflate în mişcare browniană. Acest amestec conţine
predominant apa, care prin structura sa, cu un pol pozitiv (H +) şi unul
negativ (H0ˉ) se comportă ca un dipol, care determină atracţia sau
respingerea altor molecule, ceea ce îi conferă proprietatea de cel mai
răspândit solvent din lumea vie.şi
 o parte structurată - organite (structuri permanente) şi incluziuni
(structuri temporare).
Organitele celulare sunt structuri care funcţionează ca nişte organe miniaturale,
fiind răspunzătoare de îndeplinirea unor funcţii specifice. Sunt de două categorii:
organite celulare generale, comune tuturor celulelor (reticulul endoplasmatic, ribozomii
sau corpusculii lui Palade, aparatul Golgi sau dictiozomii, mitocondriile, lizozomii,
centrozomul) şi organite celulare specifice, la anumite celule (miofibrilele,
neurofibrilele, corpusculii Nissl, cilli, flagelii).

Organite celulare generale:

* Reticulul endoplasmatic este un sistem de canale, canalicule, cisterne şi
vezicule aplatizate răspândite în întreaga celulă, care fac legătura între membrana
nucleului şi membrana celulară, având ca rol principal transportul substanţelor. Poate fi
neted sau rugos (cu ribozomi pe suprafaţa canaliculelor). Reticulul endoplasmatic rugos
este implicat în sinteza proteinelor, iar reticulul endoplasmatic neted este implicat în
sinteza lipidelor şi detoxifierea celulei. În anumite celule, reticulul endoplasmatic are
funcţii specifice: reglarea nivelului ionilor de calciu în celula musculară, participa la
sinteza hormonilor steroizi în celule glandulare.
* Ribozomii se mai numesc şi granulele lui Palade, sunt particule sferice foarte
mici, lipsite de membrană proprie. Sunt alcătuiţi din ARN şi proteine, pot exista liberi în
citoplasmă, ataşaţi de membrana reticulului endoplasmatic sau de membrana externă a
nucleului şi au rol în sinteza proteinelor specifice unui anumit tip de celulă. Această
sinteză se face pe baza informaţiei genetice din AND-ul nuclear, care este copiată prin
transcripţie de către ARN mesager, acesta migreaza prin porii nucleului în citoplasma
până la nivelul ribozomilor, unde are loc procesul de ansamblare a aminoacizilor conform
programului genetic, proces numit translaţie.
* Mitocondriile sunt organite celulare în formă de vezicule alungite sau de
bastonaş cu lungimi cuprinse între 1,5-10 µm şi diametrul sub un 1µm, al căror numar în
celulă variază direct proporţional cu intensitatea activităţii acesteia (în celulele hepatice
sunt peste 1000 de mitocondrii). O mitocondrie este formată din înveliş şi matrix.
Învelisul este format din două membrane: cea externă este netedă, iar cea internă este
cutată. Cutele numite criste, au diverse forme şi maresc suprafaţa de reacţie a
mitocondriei. Matrixul conţine enzime, ADN, ARN, ribozomi. Mitocondriile sunt sediul
respiraţiei celulare, unde compuşii organici sunt oxidaţi, iar energia rezultată este
convertită în legăturile moleculare de ATP.
* Complexul Golgi sau dictiozomi, reprezintă un ansamblu de saci aplatizaţi
numiţi cisterne, aflaţi în apropierea nucleului, din care se desprind permanent vezicule.
Aparatul Golgi are rolul de a transporta şi a transforma substanţele chimice pe care le
conţine. Este foarte bine dezvoltat în celule glandulare, fiind responsabil de producerea
secreţiilor acestora. Au rol şi în sinteza de membrane.
* Lizozomii sunt corpusculi sferici ( 0,2-1µ ), răspândiţi în întreaga hialoplasmă.
Au formă de vezicule cu membrane simple. Conţin enzime hidrolitice, cu rol important în
digestia intracelulară, în cadrul celulelor care fagocitează (leucocite, macrofage).
Segăsesc în nr. mare şi în osteoclaste (cel. osoase) şi în unele celule gliale. Îndeplinesc
funcţia de a digera substanţele şi particulele care pătrund în celulă, precum şi a
fragmentelor de celulă sau ţesut.
* Centrozomul este situat în apropierea nucleului, fiind format din doi centrioli
cilindrici orientaţi perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de o zonă de citoplasmă
vâscoasă, numită centrosferă. Are rol în formarea fusului de diviziune şi lipseşte din
celulele care nu au nucleu, care nu se mai divid: hematia adultă, neuronul, ovulul,
spermatozidul.
Organite celulare specifice:
* Miofibrilele sunt elemente contractile din sarcoplasma fibrelor musculare. La
miscroscopul electronic, miofribrilele sunt alcătuite din unităţi mai mici numite
miofilamente de actină în discurile clare şi miofilamente de miozina în discurile
întunecate. În timpul contracţiei, miofilamentele de actină glisează printre cele de
miozină şi miofibrila se scurtează. Deoarece miofibrilele sunt legate între ele şi ancorate
la membrana celulară, scurtarea miofibrilelor este urmată de scurtarea celulei.
* Neurofibrilele sunt formaţiuni diferenţiate ale neuroplasmei celulei nervoase.
Se găseşte şi în prelungirile neuronale (axon şi dendrite). Apar ca o reţea densă de fibre.
Rol: de susţinere şi transport de substanţe.
 * Corpusculii Nissl sunt organite neuronale, mase compacte de ARN şi proteine
care se colorează puternic cu coloranţi bazici. Numărul lor variază în funcţie de starea
fiziologică a neuronului. La microscopul electronic apar sub formă de canale şi vezicule
pe care se găsesc ataşaţi numeroşi ribozomi, fiind echivalenţi ai REG pt. celula nervoasă.
Rol: în sinteza proteinelor neuronale.

* Cilii, flagelii sunt prezenţi numai în celulele mobile.

În citoplasmă se mai găsesc incluziuni citoplasmatice, sunt produsul unor
procese metabolice celulare, materiale de depozit ca: picături de lipide, pigmenţi (granule
de melanină), glicogen.

c. Nucleul: este componentul celular fundamental. Are de obicei forma celulei.

Ocupă centrul celulei, sau o parte din periferie (cel. adipoase). Rol: de a coordona
procesele biologice celulare fundamentale. Conţine materialul genetic, controlează
metabolismul celular, transmite informaţia genetică. Majoritatea celulelor sunt
uninucleate, dar pot fi binucleate (celulele hepatice), polinucleate (fibra musculara striată)
sau anucleate (hematia adulta).
Structura nucleului cuprinde membrana nucleara, carioplasma si unul sau mai
multi nucleoli.
 Membrana nucleara este dubla, constituita din doua foite: una externa, ce
prezinta ribozomi si se continua cu canalul RE, spre matricea citoplasmatica si una
internă, aderentă miezului nuclear. Sub membrană se află carioplasma, formată dintr-o
parte semilichidă - cariolimfa şi din cromatina. Cromatina (lb. greaca “ chroma” -
culoare) se colorează uşor pentru a putea fi observată la microscop. Chimic, cromatina
este alcatuita din ADN si proteine numite histone. Observată la microscopul electronic,
cromatina are aspectul unui şirag de perle, unde fiecare perlă este o unitate repetitivă
numită nucleosom. Acesta prezintă un miez format din proteine histonice, inconjurat de
un fragment de ADN. In timpul diviziunii celulare, cromatina se coloreaza mult mai
intens, este mai evidenta deoarece se condenseaza, Nucleolul are de obicei forma sferica
sau ovala, este implicat in procesele de sinteza ale acizilor ribonucleici.

5. Diviziunea celulara:

Diviziunea celulara asigura desfasurarea unor procese esentiale pentru

supravietuirea sistemelor biologice: cresterea si dezvoltarea organismelor, regenerarea
partilor distruse , apararea organismului prin procese imunologice, hematopoieza, astfel
ca viata apare din acest punct de vedere, ca un echilibru dinamic intre diviziunea celulara
si moartea celulara.
Toate celulele unui organism care se imulteste sexuat provin dintr-o celula initiate
- celula ou ( zigotul ).
Viata unei celule cuprinsa in intervalul de timp de la formarea ei prin diviziune
pana la generarea de noi celule fiice, se numeste ciclu celular. Ciclul celular cuprinde
doua etape: interfaza si divizunea.
Interfaza reprezinta 90% din ciclul celular. In aceasta etapa, cromatina nucleara
este distribuita sub forma de retea in interiorul nucleului. Aceasta etapa cuprinde doua
subetape:
- G1 - perioada presintetica: are o durata variabila dupa tipul celular, ocupand 25-50 %
din interfaza. Ea este de scurta durata la mamifere (4-10 ore), si mai scurta, chiar absenta
la celulele canceroase. In timpul acestei faze, cantitatea de ADN caracteristica speciei,
corespunzand la 2n cromozomi ai celulelor somatice, ramane constanta. Fiecare
cromozom monocromatidic cu diametrul de 25 µm, este format dintr-o molecula de
ADN dublu catenara, combinata cu proteine histonice. Sinteza de ARN se realizeaza
plecand de la eucromatina, ceea ce arata ca aceasta producere de ARN nu necesita in mod
obligatoriu o replicare a ADN-ului, care va avea loc in faza urmatoare;
- S - perioada de sinteza: are o durata constanta de 5-8 ore si ocupa 35-40% din
interfaza. In aceasta faza are loc replicarea moleculelor de ADN (dublarea), cromozomii
devenind bicromatidici. Replicarea AND-ului are loc dupa modelul semiconservativ, in
care fiecare molecula rezultata este alcatuita dintr-o catena noua si o catena veche ce a
constituit matrita pentru formarea pe baza de complementaritate a catenei noi;
- G2 - perioada premitotica: are o durata de 3-5 ore si incepe dupa ce s-a terminat
replicarea ADN-ului. In aceasta subetapa , celula se pregateste pentru diviziunea propriu-
zisa; are loc sinteza fibrelor fusului de diviziune. Moleculele de ARN se sintetizeaza pe
parcursul intregii interfaze.
 MITOZA
Mitoza cuprinde patru faze:
1. Profaza:
- cromozomii sunt bicromatidici, dublarea lor a a vut loc in interfaza (“S”);
- nucleolul se dezorganizeaza;
- membrana nucleara se dezorganizeaza;
- cromozomii vin in contact direct cu citoplasma celulei;
- cromozomii incep sa se ataseze cu ajutorul centromerului de firele fusului de diviziune;
2. Metafaza:
- cromozomii sunt bicromatidici si localizati in zona centrala a celulei, formand placa
metafazica;
- cromozomii ating gradul maxim de condensare, de aceea descrierea cariotipului se
realizeaza in aceasta faza;
3. Anafaza:
- cromozomii sufera de un proces de clivare longitudinala a centromerului, astfel incat
cromatidele surori se separa si numarul cromozomilor se dubleaza, devenind cromozomi
fii monocromatidici. Fiecare cromozom-fiu este tras prin contractia fibrelor fusului de
diviziune spre cei doi centrioli dispusi la polii celulei, astfel incat fiecare celula va
mosteni aceeasi cantitate de informatie ereditara;
4. Telofaza:
- cromozomii-fii ajung la polii celulei;
- membrana nucleara se reface;
- nucleolul se reorganizeaza;
- in zona ecuatoriala a celulei se diferentiaza un perete despartitor ceea ce duce la
separarea celor doua celule fiice:

2n2n  2n
 2n
2n  2n
 2n
 MEIOZA

Lb. greaca “meion” = a injumatati

- are loc in organele reproducatoare, cand organismul ajunge la maturitate;
- asigura injumatatirea numarului de cromozomi, a cantitatii de ADN in celulele fiice (n -
haploide ) : spori (la plante) si gameti;
- refacerea complementului normal, diploid de cromozomi se va realiza ca urmare a
procesului de fecundatie, intre doi gameti cu potential sexual diferit;
- se desfasoara in aceleasi faze ca si mitoza, numai ca AND-ul se dubleaza o singura data,
iar celula se divide de doua ori, ceea ce duce la injumatatirea numarului de cromozomi;
- se desfasoara in doua etape: - meioza I ( etapa reductionala );
- meioza II ( etapa evationala );
MEIOZA I – se desfasoara in aceleasi faze ca si mitoza si este precedata de interfaza,
in care are loc dublarea materialului nuclear.

1. Profaza I:
- asigura procesele de recombinare genetica;
- are loc dezorganizarea membranei nucleare, nucleolului, atasarea cromozomilor de
fibrele fusului de diviziune;
- formarea bivalentilor - asezarea sub forma de perechi a cromozomilor omologi
(cuprinde un cromozom matern si unul patern, care au aceleasi dimensiuni, pozitie a
centromerului, contin gene alele), atingerea cromatidelor acestora in unul sau mai multe
puncte, formarea chiasmelor, ruperea cromatidelor, schimbul de segmente cromozomiale
(“crossing-over”);
2. Metafaza I:
- cromozomii omologi migreaza sub forma de perechi – bivalenti - tetrade cromozomiale
in zona ecuatoriala a celulei si formeaza placa metafazica;
- cromozomii raman bicromatidici;
3. Anafaza I:
- cromozomii bicromatidici sunt trasi spre polii celulei;
- dintr-o pereche de cromozomi omologi, unul este deplasat spre un pol, iar celalalt spre
polul opus celulei;
4. Telofaza I:
- celulele care se formeaza au numarul de cromozomi redusi la jumatate, dar cromozomii
sunt bicromatidici (adica cantitatea de material genetic nu este injumatatita, este la fel ca
celula mama);
MEIOZA II – se desfasoara in aceleasi faza ca si mitoza;
- este precedata de o interfaza scurta, in care nu mai are loc dublarea
cantitatii de material genetic (ei sunt deja dublati din etapa anterioara);

1. Profaza II – ca la mitoza;
2. Metafaza II – cromozomii din bicromatidici devin monocromatidici;
3. Anafaza II – ca la mitoza;
3. Telofaza II- rezulta 4 celule haploide, in care numarul de cromozomi este redus la
jumatate (n).
 C. ŢESUTURILE

1. Definitie: tesutul este o grupare de celule care au aproximativ aceeasi forma si

structura si indeplinesc aceeasi functie.
Celulele sunt unite între ele printr-o substanta intercelulara fie în cantitate mică (s. de
cimentare), fie în cantitate mai mare (s. fundamentală). Ţesuturile sunt rezultatul
histogenezei, care implică numeroase diviziuni mitotice şi diferenţiere celulară.
Ramura biologiei care se ocupa cu studiul complex morfo-anatomic, fiziologic si
biogenetic al tesuturilor poarta numele de histologie.
Tesuturile sunt de 4 tipuri: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos.

2. Tipuri de tesuturi:

I. Tesutul epitelial:
- este format din unul sau mai multe straturi de celule strans legate intre ele, asezate pe
o membrana bazala;
- nu este vascularizat, nutritia lui se face prin difuziune, pe seama tesutului conjunctiv
aflat sub membrana bazala;
- functional, epiteliile se clasifica in epitelii de acoperire, glandulare si senzoriale:

 tesut epitelial de acoperire

- acopera organismul la exterior (epiderma), captuseste la interior principalele organe
cavitare, formând mucoase.

- după nr. straturilor de celule pe care le au, pot fi :

 epiteliile unistratificate ale căror celule sunt dispuse intr-un singur strat şi pot avea
forme diferite. Ele pot fi:
 epitelii pavimentoase simple: format din celule turtite ce formeaza pleura,
pericardul, tunica interna a vaselor sangvine, limfatice, endoteliul (peretele)
capilarelor, alveolelor pulmonare;
 epitelii cubice simple: intra in structura bronhiolelor, a peretilor unor canale
mici ale glandelor salivare;
 epitelii cilindrice simple: intra in constitutia mucoasei tubului digestiv de la
cardia pana la rect, a trompelor uterine.

 epitelii pseudostratificate sunt formate din celule asezate intr-un singur strat, dar
nuclei acestora sunt situati la nivele diferite, ceea ce creaza impresia de stratificare. Intra
in structura mucoasei ce captuseste nazofaringele, traheea, bronhiile mari;

 epiteliile pluristratificate contin mai multe straturi de celule asezate pe membrane

bazala. Pot fi :
  pavimentoase: au stratul superficial format din celule turtite cheratinizate
(epiderma) sau necheratinizate (mucoasa bucala, esofagiana, a uretrei, vaginului);
 cubice: au stratul superficial format din celule cubice, formeaza epiteliul
canalelor mici ale glandelor salivare si sebacee;
 cilindrice: stratul superficial contine celule cilindrice, formeaza mucoasa valului
palatin, epiteliul canalelor mari ale glandelor salivare;
 epiteliul de tranzitie: intra in constitutia mucoasei cailor excretoare urinare
(vezica, uretere, uretra), nu permite absorbtia urinei si protejeaza mucoasa de
actiunea iritanta a acesteia.

 tesuturi epiteliale glandulare

- formate din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora produsi de secretie
specifici si care formeaza parenchimul glandular. Impreuna cu tesut conjunctiv, vase de
sange si fibre nervoase, acestea formeaza glande.
Glandele pot fi:
 exocrine: isi varsa produsii de secretie prin canale la exteriorul corpului (glanda
sebacee, sudoripare) sau in tubul digestiv (glande salivare, gastrice, intestinale);
 endocrine: isi varsa produsii de secretie, numiţi hormoni, direct in sange sau limfă
(hipofiza, tiroida, etc.);
 mixte: au functie endocrina si exocrina (pancreasul, testiculele, ovarele).

 tesuturi epiteliale senzoriale

- sunt formate din celule receptoare, specializate în receptionarea diferitilor stimuli
externi si interni si celule de sustinere cu rol protector. Aceste epitelii intra in structura
segmentului periferic al analizatorului gustativ, auditiv, vestibular.

II. Tesutul conjunctiv:

- este alcatuit din:
o celule conjunctive,
o fibre conjunctive (de colagen, reticulina, elastina) si
o substanta fundamentala – ocupă spatiul dintre celule si fibre. Poate fi moale,
dura sau semidura. Intervine in metabolismul apei şi al sarurilor minerale. E
produsa tot de celulele conjunctive.;
- dupa consistenta substantei fundamentale se deosebesc trei tipuri de tesuturi
conjunctive: moi, semidure si dure;

 tesuturi conjunctive moi: cu urmatoarele tipuri:

 tesut conjunctiv lax: formeaza hipodermul si insoteste alte tesuturi; are rol trofic, de
sustinere si de aparare; componentele sale sunt uniform raspandite si in proportii egale;
 tesut reticulat: se gaseste in ganglionii limfatici, splina, maduva hematogena; fibrele
de reticulina si celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate in retea; celule
conjunctive predomina;
 tesut fibros: predomina fibrele de colagen, formeaza tendoanele, ligamentele,
capsulele si fasciile musculare, avand rol mechanic;
 tesut adipos: predomina celulele care depoziteaza grasimi (adipocite), se gaseste in
hipoderm, mezenter, in jurul unor organe (rinichi, globi oculari, etc.), avand rol de izolant
termic al corpului;
 tesut elastic: predomina fibrele de elastina, formeaza tunica medie a arterelor mari si
venelor.

 tesut conjunctiv semidur (cartilaginos):

- substanta fundamentala contine condrina, impregnata cu saruri de calciu si sodiu; nu
este vascularizat, nutritia lui se realizeaza din tesutul conjunctiv care il inconjoara
(pericondru – membrana conjunctivo-vasculara ce inveleste cartilajul). Celulele tinere se
numesc condroblaste si secreta substanta fundamentala. Celulele mature se numesc
condrocite si sunt dispuse in cavitati numite condroplaste. Exista trei tipuri de tesut
cartilaginos:

 tesut cartilaginos hialin: constituie matricea pentru osificarea endocondrala (de

cartilaj), la embrion formeaza scheletul, iar la adult formeaza cartilajele costale, traheo-
bronhice, laringeale, septul nazal;
 tesut cartilaginos elastic: este prezent in structura pavilionului urechii, conductul
auditiv extern, epiglota, unele portiuni ale laringelui si ale trompei lui Eustachio;
 tesut cartilaginos fibros: formeaza discurile intervertebrale, meniscurile articulare,
simfiza pubiana, iar uneori este prezent si la locul de insertie a tendoanelor pe os;

 tesut conjunctiv dur (osos):

- substanta fundamentala contine oseina, impregnată cu saruri de calciu si fosfor. Contine
trei tipuri de celule: osteoblaste, celule tinere care secreta oseina, osteocite, celule
mature cu multe prelungiri, adapostite in cavitati numite osteoplaste, si osteoclaste,
celule gigantice, multinucleate, cu un echipament enzimatic bogat, care distrug si
limiteaza formarea tesutului osos. Exista doua tipuri de tesut osos:

 tesut osos spongios: este format din lamele osoase, trabecule, care delimiteaza
cavitati de diferite marimi, areole, in care se afla maduva hematogena (producatoare de
elemente figurate sangvine). Se gaseste in interiorul oaselor lungi, in oasele scurte si late,
dispozitia trabeculelor asigura o mare rezistenta capetelor oaselor lungi.
 tesut osos compact: formeaza peretele diafizei oaselor lungi si lamele superficiale ale
oaselor scurte si late. Unitatea morfologica si functionala a osului compact este
osteonul (sistemul haversian), alcatuit din canale haversiene in jurul carora se dispun
5-30 de lamele osoase concentrice intre care se gasesc osteoplastele cu osteocite.
Morfologia oaselor

Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, prezentând o serie de

repere cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor.
Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.

Proeminenţele sunt de 2 tipuri:

a. articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi

lucioase), contribuind la realizarea unor articulaţii
b. nearticulare nu prezintă cartilaj articular servind la inserţia unor
muşchi. Sunt de mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe,
tuberculi, spină, creastă.

Cavităţile sunt de 2 tipuri:

a. articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate,

prezentând cartilaj articular.
b. neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente
anatomice (tendoane). Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt
proprii osului anume găuri nutritive (pe unde intră în os vasele de
sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile nervilor
cranieni).
 II.1. SÂNGELE:

Caracteristici:
- este considerat o forma de tesut conjunctiv, in care elementele figurate reprezinta
celulele, iar plasma este substanta fundamentala;
- reprezinta aproximativ 6-8% din greutatea corpului, ceea ce inseamna circa 5l de
sange pentru un individ de 70 kg greutate;
- se deosebeste un volum de sange stagnant de circa 2 l (in splina, ficat, tesut
subcutanat) si un volum de sange circulant, de circa 5 l;
- culoarea este rosie datorita hemoglobinei din eritrocite, rosu deschis pentru sangele
oxigenat si rosu inchis pentru cel neoxigenat;
- reactia este slab alcalina pH-7,35;
- temperatura variaza intre 36o C in plamani si 40o C in ficat;
- densitatea sangelui este de 1055 fata de cea a apei 1000.

Alcatuire: Sangele este alcatuit din plasma si elemente figurate.

1. Plasma: reprezinta 55% din volumul sanguin, este un lichid galbui, vascos,
care poate fi separat de elementele figurate prin sedimentarea acestora, in conditiile in
care se impiedica procesul de coagulare prin amestecarea sangelui cu o substanta
anticoagulanta (oxalat de sodiu). Din punct de vedere chimic, plasma contine 90% apa si
10% reziduu uscat (9% substante organice si 1% substante anorganice).
Substantele organice sunt reprezentate prin:
o proteine (albumine, globuline, fibrinogen, protrombina, hormoni, enzime,
anticorpi,etc.),
o glucide (glucoza),
o lipide (acizi grasi, trigliceride, colesterol),
o compusi azotati (uree, creatinina, acid uric),
o acid lactic, etc.
Dintre toate, cele mai importante sunt proteinele, deoarece:
- mentin pH-ul, au rol de sisteme tampon, comportandu-se ca acizi sau ca baze;
- albuminele transporta diferite substante;
- gamaglobulinele sunt suportul chimic al anticorpilor;
- participa la hemostaza si coagulare ( protrombina si fibrinogenul, etc. );
- participa la reglarea tuturor functiilor controlate de catre hormonii si enzimele pe care
ii transporta;
- sunt o rezerva de aminoacizi pentru organism.
Substantele anorganice sunt reprezentate prin saruri aflate in stare disociata:
+
Na , Clˉ, HCO3ˉ, etc.
 2. Elemente figurate: sunt reprezentate prin globule rosii (eritrocite,
hematii), globule albe (leucocite), plachete sanguine (trombocite).

 Globule rosii (eritrocite, hematii):

- cele adulte sunt celule anucleate (nu se pot inmulti, nu-si pot reface proteinele uzate,
etc.), cu forma de disc biconcav, cu diametrul de aproximativ 7,5 μ, in numar de 4-6
milioane/ mm3 sange;
- raman in sange (in circulatie) aproximativ 120 zile, dupa care sunt distruse
(hemoliza) in diferite organe, dar mai ales in spina;
- ele se produc mereu (eritropoieza, hematopoieza) la nivelul maduvei hematogene
(maduva osoasa rosie) sub influenta stimulatoare a unui hormon produs de catre
rinichi, numit eritropoietina. In mod normal intre eritropoieza si hemoliza exista un
echilibru, care asigura mentinerea constanta a numarului de globule rosii.
- numarul lor poate creste temporar prin mobilizarea sangelui de depozit sau poate
creste definitiv (poliglobulie, in cazul persoanelor care locuiesc la altitudine sau in
anumite situatii patologice);
- numarul lor poate sa scada (anemie), Aceasta poate aparea fie din cauza ca hematiile
se produc intr-un ritm prea lent (daca nu exista materia prima- proteine, fier) –
anemie eritropoietica, fie din cauza ca se distrug intr-un ritm prea alert (in caz de
infectii, transfuzii incompatibile, etc.) - anemie hemolitica;
- hematiile contin hemoglobina, heteroproteina, alcatuita din hem (pigment ce contine
fier bivalent Fe2+) si globina (contine grupari aminice). Datorita fierului, hemoglobina
se poate combina cu oxigenul formand oxihemoglobina, iar datorita gruparilor
aminice se poate combina cu dioxidul de carbon formand carbohemoglobina. Aceste
doua combinatii sunt labile si se pot desface cu usurinta. In conditii patologice,
hemoglobina se poate combina ireversibil cu o serie de substante: cu monoxidul de
carbon formeaza carboxihemoglobina, iar cu drogurile sau alte substante toxice
formeaza methemoglobina. Daca aceste combinatii afecteaza o cantitate mare de
hemoglobina se poate ajunge la moarte prin asfixie celulara (la celule nu mai ajunge
oxigenul necesar, deoarece nu are cine sa-l transporte).
 Globule albe (leucocite):
- sunt celule nucleate, de forme si marimi variate, in numar de aproximativ 5-10000/
mm3 sange, mobile (pot emite pseudopode si trece in tesuturi prin diapedeza), cu rol
esential in imunitate
- toate leucocitele se produc in maduva osoasa, cu exceptia limfocitelor si a
monocitelor, care se produc si in organele limfopoietice (splina, amigdale, ganglioni
limfatici, timus);
- se clasifica in:
 neutrofile: sunt celule sferice cu nuclei lobati si diametru de 10-14 microni; au in
citoplasma granule care se coloreaza in roz cu coloranti neutri, traverseaza prin diapedeza
peretii capilarelor, acumulandu-se in tesutul afectat si digera microorganismele prin
fagocitoza; reprezinta 65% din totalul leucocitelor;

 acidofile: se mai numesc eozinofile, sunt celule sferice cu nuclei bilobati si diametru
de 10-14 microni, au in citoplasma granule care se coloreaza intens in rosu cu coloranti
acizi, numarul creste in boli parazitare si alergice, reprezinta 1-3% din totalul
leucocitelor;

 bazofile: sunt celule sferice cu nuclei lobati, diametrul de 10-12 microni, au in

citoplasma granule care se coloreaza in albastru cu coloranti bazici, contin enzime si
substante vasodilatatoare, numarul lor creste in stadiile tardive ale inflamatiilor,
reprezinta 0,5% din totalul leucocitelor;

 monocite: sunt celule sferice, cu diametrul de 12-24 microni, cu nuclei ale caror
forme variaza de la rotunda la lobata, migreaza in tesuturi unde se transforma in
macrofage si fagociteaza bacterii si resturi celulare, reprezinta 25-35% din totalul
leucocitelor;

 limfocite: sunt celule sferice cu nuclei mari si diametru de 5-17 microni, produc
anticorpi, substante cu rol in imunitatea naturala a organismului, au o durata de viata
cuprinsa intre cateva ore si cativa ani, reprezinta 25-35% din totalul leucocitelor.
  Plachete sanguine (trombocite):
- sunt cele mai mici elemente figurate, sunt aplatizate, nu au nucleu, adera la suprafata
endoteliilor vasculare lezate si elibereaza factori ce intervin in coagularea sangelui, se
formeaza in maduva hematogena din megacariocite, au o durata de viata de
aproximativ o saptamana, dupa care sunt distruse de splina. Numărul: 150000 –
300000/mm3. Dimensiuni: 2-4 μ

Hematopoieza: reprezinta procesul de formare a celulelor sangvine. Elementele

figurate se formeaza continuu din celule speciale, hematopoietice, care provin din sacul
vitelin al embrionului uman si migreaza apoi in ficat. In cursul dezvoltarii fetale, celulele
hematopoietice migreaza in maduva osoasa. Dupa nastere, ficatul inceteaza sa mai
produca elemente figurate. Acest proces este de doua tipuri: eritropoieza (formarea
eritrocitelor) si leucopoieza (formarea leucocitelor).
Formarea eritrocitelor este stimulata de un hormon numit eritropoietina secretat
de rinichi. Secretia de eritropoietina creste de cate ori cantitatea de oxigen care ajunge la
rinichi sau la alte organe este insuficienta. Cresterea cantitatii de eritrocite permite
marirea cantitatii de oxigen necesar tesuturilor.

Hemostaza si coagularea sangelui:

Hemostaza este procesul de oprire a hemoragiilor prin constrictia puternica a
vasului lezat si prin devierea sangelui prin dilatarea vaselor colaterale. Hemostaza are loc
in doua faze:
1. Hemostaza temporara (primara) – formarea dopului
plachetar. In momentul aparitiei unei leziuni vasculare se
declanseaza un proces de vasoconstrictie, iar trombocitele adera la
marginile plagii, se aglutineaza si formeaza dopul plachetar, care
opreste temporar sangerarea.
2. Hemostaza definitiva – coagularea sangelui: are loc in trei faze:
- se formeaza tromboplastina, cu participarea unui numar
mare de factori ai coagularii, plasmatici si trombocitari;
- se formeaza trombina, prin actiunea tromboplastinei
asupra protrombinei;
- se formeaza cheagul (trombusul), prin transformarea
fibrinogenului solubil in fibrina insolubila si aglomerarea
elementelor figurate in ochiurile retelei formata de catre
fibrina.
Dupa procesul de refacere a peretelui vascular, cheagul va fi descompus sub
actiunea unei enzime – plasmina.

Grupele de sange:

Hematiile prezinta pe suprafata lor aglutinogenele A si B (antigene). In plasma

exista aglutininele (anticorpii) α si β, corespunzatori aglutinogenelor A si B. Consecinta
prezentei acestor antigene si anticorpi este aparitia grupelor sanguine.
 fenotip genotip pot dona la pot primi de la
O(I) ll toate grupele O(I)
A ( II ) L L ; LA l;
A A
A ( II ) ; AB ( IV ); A ( II ); O ( I );
B ( III ) LBLB ; LB l; B ( III ); AB ( IV ); B ( III ); O ( I );
AB ( IV ) LA LB AB ( IV ) toate grupele

Factorul Rh:
Un alt grup de antigene care se gasesc pe suprafata eritrocitelor constituie factorul
Rh. Indivizii care au respectivele antigene se numesc Rh pozitivi. Acestia pot fi
homozigoti DD sau heterozigoti Dd. Indivizii care nu prezinta aceste antigene sunt Rh
negativi. Acestia sunt numai homozigoti dd. Majoritatea oamenilor sunt Rh pozitivi,
deoarece gena pentru Rh negativi este recesiva. Factorul Rh are importanta deosebita in
cazul transfuziilor si al mamelor Rh negative, care poarta copii Rh pozitivi. In mod
normal, in timpul sarcinii, placenta izoleaza sistemul imunitar al mamei Rh negative de
antigenul Rh al fatului. In timpul nasterii, sistemul imunitar al mamei poate fi expus
actiunii respectivului antigen si sa poduca anticorpi impotriva acestuia. Anticorpii
respectivi traverseaza placenta, provocand hemoliza eritrocitelor fatului. In consecinta,
copilul se naste anemic (maladia hemolitica a noului-nascut), necesitand inlocuirea
sangelui Rh+ cu sange Rh−.

III. Tesutul muscular:

- intra in alcatuirea muschilor, care sunt principalele organe efectoare din organism;
- este alcatuit din celule alungite numite fibre musculare cu proprietatea principala
de a se contracta;
- exista mai multe tipuri de tesut muscular:

 tesut muscular neted:

- formeaza peretii organelor interne;
- celulele sunt fusiforme cu lungimea de 10-200 μ, iar grosimea in portiunea centrala
este de 10 μ;
- fibrele sunt dispuse paralel una fata de alta in asa fel incat portiunea mai groasa a
uneia vine in contact cu extremitatile subtiri ale fibrelor vecine.;
- se afla sub control involuntar- vegetativ;
- celulele au un nucleu mare, central, iar miofibrilele nu prezinta striatii, ele au
microfilamente de actina si miozina, dar nu sunt asezate sub forma de sarcomere;
- au o viteza de contractie mica, iar durata contractiei este mai mare decat la fibra
striata, dar amplitudinea lor este mai scazuta.

 tesut muscular striat:

- formeaza musculatura scheletica, avand control nervos voluntar;
- celulele au forma prismatica sau cilindrica, cu capetele ovoide, ascutite, mai rar
ramificate;
- celulele au membrana (sarcolema), citoplasma (sarcoplasma) cu organite comune si
specifice si numerosi nuclei asezati periferic;
- miofibrilele sunt organite specifice fibrelor musculare, care le confera acestora
proprietati contractile. Sunt formate din miofilamente de miozina (groase) care
formeaza discuri intunecate (impreuna cu capetele libere ale miofilamentelor de
actina) si de actina (subtiri) care formeaza discurile clare;
- o miofibrila este alcatuita din aproximativ 1500 miofilamente de miozina si 3000
miofilamente de actina dispuse astfel: fiecare miofilament de miozina este inconjurat
de 6 miofilamente de actina si fiecare miofilament de actina este inconjurat de 3
miofilamente de miozina;
- miofilamentele sunt dispuse ordonat si au forme regulate la
nivelul musculaturii striate si cardiace, iar la nivelul musculaturii netede sunt dispuse
dezordonat si au forme neregulate;
- discurile intunecate si cele clare alterneaza si sunt asezate la acelasi nivel in toate
fibrele musculare, conferindu-le acestora aspect striat. In centrul discului intunecat se
afla o portiune mai luminoasa – banda H, iar in centrul discului clar, o portiune mai
intunecata – membrana Z. Doua membrane Z successive delimiteaza un sarcomer –
unitatea morfo-functionala a fibrei musculare.

 tesut muscular cardiac:

- formeaza miocardul, are contractie involuntara;
- fibrele musculare sunt alungite si ramificate, cu dimensiuni mai mici decat ale celor
striate;
- nucleul este mic, situat central;
- miofibrilele au structura striata, aceste celule vin in contact unele cu altele la nivelul
unor discuri intercalare, care reprezinta jonctiuni intercelulare specializate

IV. Tesutul nervos:

- este alcatuit din neuroni si celule gliale;

1. NEURONUL
- neuronii sunt unitatile de structura si de functie ale sistemului nervos;
Clasificarea neuronilor:

dupa forma corpului dupa numarul dupa functie

celular prelungirilor
- stelati; - unipolari; - senzitivi;
- ovali; - pseudounipolari; - motori;
- piriformi; - bipolari; - de asociatie;
- piramidali; - multipolari; - secretori;
- rotunzi;
Structura neuronului. Neuronii sunt formati din corp celular si prelungiri:
dendrite si axoni;

 corpul celular:
- formeaza substanta cenusie a nevraxului si este delimitat de neurilema;
- in neuroplasma se afla: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparatul Golgi, lizozomi,
neurofibrile (rol de sustinere si transport), corpii Nissl (rol in sintezele neuronale),
nucleul situat central;

 prelungiri: pot fi:

 dendrite:
- sunt prelungiri neobligatorii, ramificate, contin neurofibrile si corpii Nissl; conduc
influxul nervos aferent (centripet);
 axonul:
- prelungire obligatorie, unica, delimitata de axolema care contine mitocondrii,
lizozomi, neurofibrile;
- conduce influxul nervos eferent (centrifug);
- este protejat de trei teci: - teaca de mielina: este secretata de celulele gliale
Schwann sau de oligodendrite; are rol nutritiv, de protectie, izolator;
- teaca Schwann: este formata din celule gliale, este dispusa
concentric in jurul tecii de mielina; intre doua celule Schwann se afla o
strangulatie Ranvier; are rol in secretia tecii de mielina, de protectie, trofic
si in conducerea saltatorie a influxului nervos;
- teaca Henle: este formata din substanta fundamentala amorfa si
fibre conjunctive asezate in retea; are rol trofic si de protectie.

- ramificatii axonale butonate: butonii terminali contin neurofibrile, mitocondrii,

vezicule cu mediatori chimici cu rol in transmiterea influxului nervos prin intermediul
sinapselor.
 Neuronii se leaga intre ei prin sinapse care pot fi chimice si electrice. Structura
unei sinapse chimice prezinta:
- membrana presinaptica- apartine butonului terminal al axonului (cu vezicule cu
mediator chimic = neurotransmitator) si este reprezentata de axolema acestuia;
- fanta sinaptica- reprezentata de spatiul dintre membrana presinaptica si
postsinaptica;
- membrana postsinaptica- este reprezentata de neurilema corpului celular (sinapse
axo-somatice) sau a dendritelor (sinapse axo-dendritice), de axolema portiunii initiale
a axonului (sinapse axo-axonice) sau de sarcolema fibrei musculare striate in cazul
placii motorii (sinapse neuro-musculare).

Proprietatile neuronului:

1. excitabilitatea: reprezinta capacitatea materiei vii de a raspunde prin

manifestari specifice la actiunea stimulilor. In conditii experimentale poate fi determinata
cantitativ la animale si la om. Se caracterizeaza prin urmatorii parametrii:
- intensitatea prag a stimulilor (reobaza): reprezinta intensitatea necesara unui stimul
pentru a produce un influx nervos. Stimulii cu intensitate inferioara pragului se numesc
subliminari, iar cei cu intensitate superioara pragului se numesc supraliminari (legea
“tot sau nimic “).
- timpul util: reprezinta timpul minim necesar unui stimul cu intensitatea prag pentru a
produce un influx nervos.
- cronaxia: reprezinta timpul minim necesar unui stimul (curent electric), avand o
intensitate dubla fata de reobaza, pentru a produce un influx nervos.
- labilitatea: reprezinta capacitatea neuronului de a raspunde la un anumit numar de
stimuli pe unitatea de timp.
- perioada refractara: reprezinta proprietatea neuronului de a nu raspunde la un stimul
nou, in timpul unui raspuns la un stimul anterior.
- bruschetea: reprezinta rapiditatea cu care actioneaza stimulul.

2. conductibilitatea: reprezinta capacitatea de autopropagare a influxului nervos

prin axon spre alt neuron sau spre un organ efector. Suportul fizico-chimic al
excitabilitatii si al conductibilitatii este reprezentat de potentialul electric membranar.

Functionarea sinapselor
Influxul nervos care se manifesta ca o unda de depolarizare, odata ajuns la nivelul
butonilor terminali, determina fuzionarea veziculelor cu membrana presinaptica,
spargerea lor si eliminarea mediatorilor chimici. Acestia difuzeaza prin fanta sinaptica si
ajung in contact cu fata externa a membranei postsinaptice, la nivelul receptorilor
specifici. Membrana postsinaptica este depolarizata si permite propagarea influxului
nervos. Neurotransmitatorii sunt inactivati rapid de enzimele din fanta sinaptica, apoi
sunt reinglobati in vezicule sau trec in circulatia sangvina. Sinteza de noi cantitati de
mediatori chimici se face pe seama ATP din mitocondriile existente in numar foarte mare
la nivelul butonilor terminali ai axonului. La nivelul sinapselor dintre receptori si neuroni,
datorita fantei sinaptice foarte inguste, influxul nervos se autopropaga prin mecanismul
circuitelor locale. La nivelul placii motorii, acetilcolina se fixeaza prin receptori specifici
 de sarcolema depolarizand-o si determinand un potential local terminal de placa. Acesta
va genera potentiale de actiune ce se propaga de la placa motorie in toate directiile.

Clasificarea sinapselor:

Din punct de vedere Din punct de vedere al Dupa structurile implicate

functional efectului

a. cu transmitere chimica: a. excitatorii; a. interneuronale:

- adrenergice; - axo-somatice;
- colinergice; - axo-dendritice;
b. cu transmitere electrica; b. inhibitorii; - axo-axonale;
b. neuron-receptor;
c. neuron-efector (placa
motorie).
2. CELULELE GLIALE (NEVROGLIILE):
- sunt in numar de peste 10 ori mai mare decat neuronii;
- prezinta prelungiri citoplasmatice de lungimi variabile si bogat ramificate;
- au capacitate de diviziune si asigura cicatrizarea, suportul, protectia si nutritia
neuronilor, participa la formarea tecii de mielina;
- exista doua tipuri de nevroglii: macroglia (reprezentata de astrocite si
oligodendrocite) si microglia (reprezentata de celulele gliale mobile).
 TEMA 3
FUNCTIILE ORGANISMULUI UMAN

Organismul uman indeplineste trei functii de baza:

1. Functia de relatie:
- Sensibilatea: Sistemul nervos; organele de simt; glandele endocrine
- Locomotia: Sistemul osos; Sistemul musculos
2. Functia de nutritie, indeplinita de:
- Aparatul respirator
- Aparatul digestiv
- Aparatul circulator
- Aparatul excretor
3. Functia de reproducere, indeplinita de:
- Aparatul reproducător masculin sau feminin.

FUNCTIA DE RELATIE

I. ANALIZATORII
Sistemul nervos isi indelineste rolul de integrare a organismului in mediul
inconjurator si de coordonare a functiilor organelor interne pe baza informatiilor
receptionate din mediul extern si din mediul intern. Structurile anatomice care realizeaza
aceste functii se numesc analizatori. Analizatorii sunt sisteme complexe care
receptioneza, conduc si transforma excitatiile in senzatii adecvate.
Analizatorii sunt formati din trei segmente:
- segmentul periferic- receptorul - este o celula sau un grup de celule specializate
pentru receptionarea variatiei unei anumite forme de energie care reprezinta excitantul
specific;
 dupa teritoriul de receptie a excitatiilor, receptorii se clasifica in:
exteroceptori, proprioceptori si interoceptori;
 dupa distanta de la care actioneaza excitantul, receptorii pot fi: de contact
(tactili, gustativi) si de distanta (auditivi, olfactivi, etc.). Receptorii pot fi
liberi sau pot fi inclusi in organele de simt;
- segmentul intermediar (calea aferenta - este constituit din neuroni pseudounipolari,
din ganglionii spinali si tracturile ascendente medulare sau din fibrele senzitive ale unor
nervi cranieni; caile aferente trimit colaterale la nuclei ai trunchiului cerebral;
- segmentul central - este reprezentat de ariile corticale, unde informatiile sunt
transformate in senzatii specifice, dupa procese de analiza si sinteza.
 I.1. ANALIZATORUL CUTANAT

Analizatorul cutanat are rol in integrarea organismului in mediu si in apararea

active, prin reactii adaptative generate pe baza excitatiilor prelucrate de SNC si
transformate in senzatii tactile, termice si dureroase.
1. Segmentul periferic este reprezentat de receptorii tactili, termici, durerosi, de
presiune si vibratorii situati in piele (organ de simt).
Pielea este organul conjunctivo-epitelial, care acopera integral suprafata
organismului si se continua cu mucoase la nivelul orificiilor.
Structura pielii. Pielea este constituita din trei straturi:
 epidermul (tesut epitelial pluristratificat cheratinizat; in stratul bazal se
afla melanocite, care secreta melanina, cu rol fotoprotector),
 dermul (tesut conjunctiv dens, la contactul cu membrana bazala prezinta
papile dormice; stratul profound este mai rezistent datorita fibrelor de
collagen, reticulina si elastice) si
 hipodermul (tesut conjunctiv lax, cu grupuri de adipocite; depoziteaza
triglyceride, rezerva de grasime subcutanata a organismului).
 Receptorii din piele:
 Terminatiile nervoase libere (TNL) receptioneaza excitatii tactile, termice,
dureroase presionale si vibratorii. Sunt situate in toate straturile pielii.
 Corpusculii Meissner (M) sunt stimulate de atingeri fine. Se gasesc la nivelul
papilelor dermice.
 Corpusculii Pacini (P) sunt stimulate de miscari slabe, rapide si de intensitate
mica. Sunt situati in hipoderm, muschi, tendoane si articulatii.
 Corpusculii Ruffini (R) receptioneaza excitatiile pentru senzatia de cald,
tractiunile si deformatiile. Sunt situati in derm si hypoderm.
 Corpusculii Krause receptioneaza excitatiile pentru senzatia de rece. Sunt mai
numerosi la nivelul mainilor si fetei.
 Discurile Merkel sunt stimulate de atingeri puternice, se adapteaza lent si partial.
Sunt situate in epiderma.

2. Segmentul intermediar este format din caile sensibilitatii tactile, termice si

dureroase.

3. Segmentul central este format din zona de proiectie a sensibilitatii generale

din scoarta cerebrala.

Anexele pielii sunt de doua tipuri: cornoase (parul si unghiile) si glandulare

(glandele sudoripare, sebacee, mamare).
Datorita structurii sale complexe, pielea indeplineste urmatoarele functii: organ de simt,
protectie, excretie, termoreglare, depozit si absorbtie.
Factorii de mediu pot produce la nivelul pielii, atunci cand igiena este precara:
- leziuni elementare - eritemul (inrosirea pielii, insotita de pririt sau usturime), vezicula
(cu continut lichid clar sau galbui), papula (excrescenta dura, rosiatica, fara lichid),
ulceratia (eroziune ce ajunge la nivelul dermei);
- piodermite (inflamatii ale pielii si ale anexelor ei): impetigo (bube dulci), ectima
(piodermita pustulo-ulceroasa care lasa cicatrice), zabala (fisura localizata in coltul
buzelor), foliculita (vezicule mici cu puroi localizate in jurul radacinii firelor de par);
- micoze: tricofitia, care produce leziuni uscate sau supurate atat pe pielea acoperita cat
si pe cea neacoperita de par;
- dermatoze alergice (reactii de intoleranta/sensibilizare a organismului): eczema
(vezicule pline cu lichid clar, insotite de inrosirea pielii si prurit), urticaria (leziuni
asemanatoare celor produse de urzica), prurigo (vezicule insotite de prurit si care prin
rupere, produc cruste femoragice);
- psoriazis - pete rotunde sau ovale, mici si rosii acoperite de scuame albe care, dupa
indepartare se refac si se extend, formand adevarate harti pe piele;
- herpes - de natura virotica, se manifesta prin aparitia de vezicule localizate in jurul
gurii, ai nasului si al organelor genitale;
- tuberculoza produsa de bacilul Koch;
- cancer.
 I.2. ANALIZATORUL OLFACTIV

Analizatorul olfactiv receptioneaza si prelucreaza informatiile referitoare la

proprietatile chimice ale unor substante odorante, aflate la o anumita distanta fata de
organism.
1. Segmentul receptor este reprezentat de celule olfactive (neuroni bipolari) din
mucoasa olfactiva. Aceasta reprezinta o suprafata de 2-3 cm 2 situata in dreptul lamei
ciuruite a etmoidului, cornetului nazal superior si a unei zone mici din partea posterioara
a septului nazal. Mucoasa olfactiva contine celule receptoare (olfactive) si de sustinere.
2. Segmentul intermediar: neuronii bipolari sunt atat receptori cat si
protoneuroni ai caii olfactive. Dendritele lor scurte si groase se termina cu cate un buton
terminal, o umflatura prevazuta cu 10-20 cili olfactivi. Acestia maresc suprafata de
contact cu substantele odorante. Axonii neuronilor bipolari din mucoasa olfactiva
formeaza nervii olfactivi, ce strabat lama ciuruita a etmoidului si fac sinapsa in bulbul
olfactiv cu deutoneuronul caii olfactive. Axonii deutoneuronilor formeaza tracturile
olfactive, care ajung la segmental central.
 3. Segmentul central este reprezentat de aria olfactiva din girul hipocampic si de
nucleul amigdalian din santul lateral Sylvius.
Simtul mirosului se adapteaza rapid si este slab dezvoltat la om, care poate
diferentia intre 2000 si 4000 de mirosuri diferite. Intensitatea senzatiilor olfactive depinde
de concentratia substantelor odorante, de gradul lor de solubilitate, de acomodarea
mucoasei olfactive si de umiditatea acesteia. Rolul fiziologic al analizatorului olfactiv
comporta trei aspecte:
- prevenirea patrunderii in organism a substantelor daunatoare;
- aprecierea calitatii alimentelor;
- declansarea secretiilor digestive.
Factorii de mediu ce actioneaza asupra analizatorului olfactiv pot produce disfunctii de
tipul: rinita, guturai, hemoragie (epistaxis), sinuzita.
 I.3. ANALIZATORUL GUSTATIV

Analizatorul gustativ receptioneaza si prelucreaza excitatiile determinate de

proprietatile chimice ale substantelor sapide solubile care intra in contact cu mucoasa
bucala.
1. Segmentul periferic este reprezentat de mugurii gustativi situati in mucoasa
linguala, epiglotica palatina, faringiana, labiala si amigdaliana. Mugurii gustativi sunt
formati din celule receptoare, in jurul carora se gasesc terminatii nemielinizate ale
nervilor ce deservesc sensibilitatea gustativa, celule de sustinere si celule bazale. Mugurii
gustative din mucoasa linguala sunt grupati in papile gustative:
 calciforme- de forma unor cupe, in numar de 9-11, sunt grupate in V la baza
limbii;
 fungiforme- de forma unor ciuperci, in numar de 150-200, sunt asezate pe varful
si la marginile limbii;
 foliate- de forma filelor de carte, sunt asezate pe partile postero-laterale ale
limbii;
 filiforme- prezinta un manunchi de prelungiri filiforme, sunt raspandite pe toata
suprafata limbii si contin receptori tactili.
2. Segmentul intermediar este reprezentat de calea gustativa, formata din fibre
senzoriale ale nervilor cranieni VII, IX, X. Protoneuronul caii este situate in ganglionii
nervosi de pe traiectul nervilor cranieni VII, IX si X.; dendritele lor fac sinapsa cu
celulele receptoare gustative, iar axonii fac sinapsa cu deutoneuronul situat in nucleul
tractului solitar din trunchiul cerebral. De aici pornesc fibre care impreuna cu lemniscul
medial, ajung, dupa incrucisare, la al treilea neuron situate in talamus.
3. Segmentul central se afla in scoarta cerebrala, in portiunea inferioara a girului
postcentral.
Omul percepe patru gusturi fundamentale: amar (pe fata dorsala a limbii), acru
(pe marginile limbii), dulce (pe varful limbii), sarat (pe partea anterioara a fetei dorsale a
limbii).
Bolta palatina percepe mai intens gusturile amar si acid, mai slab gusturile dulce
si sarat. Faringele si epiglota percep toate gusturile fundamentale. Simtul gustului
prezinta o mare adaptabilitate, de aceea senzatia gustative dispare repede, chiar daca
stimulul persista. Sensibilitatea receptorilor gustative variaza de la un grup de substante
la altul. Pentru fiecare substanta exista un prag de excitatie reprezentat de cea mai scazuta
concentratie capabila sa produca senzatia gustativa. Pragul de excitatie pentru substantele
dulci este mai ridicat decat pentru cele amare. Intensitatea senzatiei gustative depinde de
concentratia substantei, de numarul receptorilor si de temperature solutiei (temperature
optima este in jur de 24 grade C). Rolul analizatorului gustative consta in declansarea
secretiei de saliva si de sucuri digestive. Alaturi de analizatorul olfactiv, contribuie la
reglarea ingestiei de alimente si la impiedicarea patrunderii in organism pe cale digestiva
a substantelor nocive si a alimentelor alterate.
Dintre afectiunile cavitatii bucale, mai des intalnite, sunt: stomatitele
(inflamatiile mucoasei ce captuseste cavitatea bucala) si glositele (inflamatiile limbii).
 I.4. ANALIZATORUL VIZUAL

Cea mai mare parte a informatiilor din mediul exterior este receptionata prin vaz.
Vederea are un rol esential in adaptarea la mediu, in orientarea spatiala, in mentinerea
echilibrului si in activitatile specific umane.
A. Anatomie
1. Segmentul periferic este inclus in globul ocular, constituit din: invelisuri,
aparatul optic si receptorul.
Invelisurile globului ocular:
 sclerotica - tunica fibroasa, formatiune conjunctiva, alba la exterior, cu rol
protector; pe ea se insera musculature extrinseca a globului ocular;
prezinta anterior corneea transparenta, iar posterior este strabatuta de
nervul optic;
 coroida - tunica vasculara, este pigmentata si vascularizata; are functii
trofice, confera interiorului globului ocular calitatea de camera obscura;
din ea se constituie in partea anterioara irisul si corpul ciliar;
 retina - tunica nervoasa, cuprinde celule fotoreceptoare.
Aparatul optic cuprinde medii transparente:
 corneea transparenta- este nevascularizata, bogat inervata prin terminatii
nervoase libere;
 umoarea apoasa- este un lichid transparent, secretat de procesele ciliare si
drenat prin sistemul venos;
 cristalinul- este o lentila biconvexa, transparenta, invelita intr-o capsula-
cristaloida; este situat in spatele irisului si legat de corpul ciliar prin
ligamentul suspensor, nu este vascularizat, inervat;
 corpul vitros- este un gel transparent, umple cavitatea posterioara a
globului ocular intre cristalin si retina.
Receptorul este retina, constituita din zece straturi celulare:
o stratul celulelor pigmentare - este format din celule care contin pigment
melanic; culoarea inchisa a acestui strat favorizeaza concentrarea
radiatiilor luminoase in celulele fotoreceptoare;
o stratul celulelor fotoreceptoare - este alcatuit din celule nervoase inalt
specializate, care nu se divid, numite, dupa forma lor, bastonase si
conuri; bastonasele, in numar de 125-130 milioane, reprezinta receptorii
vederii nocturne si crepusculare, se gasesc spre zona periferica a retinei,
contin rodopsina, un pigment inrudit cu vitamina A, care se gaseste stocat
in membrane segmentului extern; conurile, in numar de 5-7 milioane,
reprezinta receptorii vederii diurne, colorate, se gasesc la nivelul petei
galbene, exista trei tipuri de conuri, unul pentru perceperea luminii rosii,
altul pentru perceperea luminii verzi si al treilea pentru lumina galbene,
contin iodopsina, care se descompune in prezenta luminii si se
resintetizeaza in prezenta vitaminei A;
o membrana limitanta externa - este o retea de prelungiri ale celulelor
gliale, ce inconjoara baza celulelor fotoreceptoare;
 o stratul granular extern - cuprinde corpii neuronali si prelungirile
celulelor fotoreceptoare;
o stratul plexiform extern - reprezinta zona sinaptica dintre celulele
fotoreceptoare si neuronii bipolari;
o stratul plexiform intern - reprezinta zona sinaptica dintre neuronii
bipolari si neuronii multipolari;
o stratul granular intern - este format din corpii neuronilor bipolari;
o stratul neuronilor multipolari - cuprinde corpii neuronilor multipolari;
o stratul fibrelor optice - este alcatuit din axonii neuronilor multipolari;
o membrana limitanta interna - delimiteaza retina spre fata sa externa.

2. Segmentul intermediar este format din trei neuroni. Primii doi neuroni,
senzitivi, sunt reprezentati de neuronal bipolar ( protoneuronul ), respective de neuronal
multipolar ( deutoneuronul ) din retina. Axonii deutoneuronului formeaza nervul optic,
chiasma optica si tractul optic. Nucleii pretectali din mezencefal reprezinta centrii
reflexului fotomotor. Nervii optici transmit informatii din jumatatea nazala si temporala a
retinei de aceeasi parte. La nivelul chiasmei optice, fibrele din jumatatea nazala a retinei
se incruciseaza, ca urmare tractul optic, pe de o parte aduce informatii de la jumatatea
temporala a retinei de pe aceeasi parte si din jumatatea nazala a retinei din partea opusa.
Fibrele tractului optic fac sinapsa cu cel de-al treilea neuron al caii optice in corpii
geniculati laterali din metatalamus.
3. Segmentul central este situate in lobul occipital, de o parte si de alta a scizurii
calcarine. Distrugerea acestuia determina orbirea.

B. Fiziologia analizatorului vizual

Analizatorul vizual permite recunoasterea formei, marimii, culorii, luminozitatii,
miscarii obiectelor si aprecierea distantelor. In corelatie cu analizatorii acustic, vestibular,
kinestezic, realizeaza orientarea in spatiu si mentinerea echilibrului. Proiectarea imaginii
pe retina se datoreaza aparatului optic care, prin procese de refractie, adaptare la
intensitatea luminii si acomodare la distanta, asigura focalizarea razelor de lumina la 24
mm inapoia cristalinului, pe directia axului optic, pe pata galbena. Imaginea formata este
reala, mai mica si mai rasturnata.
Procesul vederii este descries in mai multe faze, care se desfasoara concomitent:
1. Reflexul de convergenta - consta in miscarea concomitenta a celor doi ochi,
avand ca urmare modificarea pozitiei axelor optice si reperarea corecta a
obiectelor in spatiu, indifferent de distanta pana la obiect si de pozitia acestuia.
Campurile vizuale ale celor doi ochi se suprapun partial. Zona de suprapunere
formeaza campul de vedere binoculara. Prin analiza corticala si diferentierea
impulsurilor de vedere monoculara si binoculara, la care se adauga impulsurile
proprioceptive de la muschii extrinseci in timpul reflexelor de convergenta, se
asigura aprecierea distantelor fata de obiecte. Fiecare ochi vede obiectul sub un
unghi diferit, generand vederea stereoscopica, in relief.
2. Adaptarea la intensitatea luminii se realizeaza prin doua categorii de procese:
- reactia pupilara - irisul regleaza reflex cantitatea de lumina proiectata pe retina.
Stimulul este lumina, receptorul este retina, caile aferente sunt somatice, iar caile eferente
sunt vegetative, simpatice si parasimpatice;
- adaptarea fotochimica - la proiectarea luminii pe retina, pigmentii fotosensibili scad
cantitativ, fiind descompusi in cantitate direct proportionala cu intensitatea acesteia. La
trecerea de la lumina la intuneric, adaptarea dureaza 30-40 de minute, timp in care se
resintetizeaza pigmentii si scade pragul de excitabilitate a celulelor fotoreceptoare. La
intuneric creste cantitatea de pigmenti depozitata, ceea ce are ca urmare scaderea pragului
de excitabilitate a celulelor receptoare. Adaptarea la trecerea de la intuneric la lumina se
petrece mai rapid, 3-4 minute.
3. Acomodarea la distanta - este realizata relex prin actiunea muschilor circulari si
radiari ai corpului ciliar, care maresc sau micsoreaza convexitatea fetei anterioare
a cristalinului. Aceste procese duc la modificarea unghiurilor de refractie a razelor
luminoase. Atunci cand muschiul ciliar circular este relaxat, ligamentul suspensor,
mentine cristalinul aplatizat, realizandu-se adaptarea pentru vederea la distanta.
La contractia muschilor circulari, determinate de parasimpatic, ligamentul
suspensor se relaxeaza, cristalinul se bombeaza, favorizand vederea obiectelor
apropiate.
4. Stimularea retinei - consta in excitarea receptorilor retinieni de catre radiatiile
luminoase:
- lumina strabate celulele retiniene pana la stratul pigmentar si este absorbita de pigmentii
fotosensibili din celulele cu bastonase si conuri;
- scindarea pigmentior fotosensibili sub influenta luminii, in retinol si opsina, cu eliberare
de energie; aceste procese determina cresterea permeabilitatii membranei celulelor
receptoare pentru sodiu si aparitia potentialului de receptor;
- transformarea potentialului de receptor in potential de actiune, care este condos sub
forma de influx nervos modulat de catre celulele bipolare;
- refacerea pigmentilor, proces de sinteza in care un rol important il detine vitamina A;
Defectele vederii - spre deosebire de ochiul normal (emetrop), la ochii cu
deficiente (ametropi) formarea imaginii nu se poate realiza pe pata galbena. Ametropia se
datoreaza mai multor factori:
a. modificarea lungimii axei ochiului sau variatia indicelui de refractie:
b. ax mai lung sau refractie excesiva, cu formarea imaginii clare inaintea retinei,
in cazul miopiei;
c. ax mai scurt sau refractie slaba, cu formarea imaginii clare inapoia retinei, in
cazul hipermetropiei;
d. scaderea elasticitatii cristalinului si a contractilitatii muschilor ciliari, care
reduc limitele de acomodare; afectiunea se numeste presbitism si este
caracteristica persoanelor varstnice;
e. deformari ale corneei si/ sau ale cristalinului; afectiunea poarta numele de
astigmatism si se corecteaza cu lentile cilindrice;
f. absenta partiala sau totala a pigmentilor fotosensibili din celulele cu conuri
determina perturbari in perceperea culorilor (daltonism).
STRUCTURA RETINEI
FOTORECEPTORII
DEFECTE DE VEDERE ŞI FORMAREA IMAGINI
 I.5. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR

Din punct de vedere functional, cei doi analizatori sunt independenti, dar
anatomic, receptorii ambilor analizatori se afla in urechea interna, iar caile de conducere
sunt ramuri ale aceluiasi nerv cranian (VII).
A. Anatomie
Urechea este constituita din trei componente:
1. urechea externa- este formata din pavilion si conductul auditiv extern;
tegumentul conductului este prevazut cu peri si glande sebacee modificate
care secreta cerumen, substanta cu rol protector;
2. urechea medie- este situata intr-o cavitate a osului temporal; spre exterior
prezinta membrana timpanica, iar spre interior fereastra ovala si fereastra
rotunda; intre membrana timpanica si membrana ferestrei ovale se afla lantul
de oscioare: ciocanul, nicovala si scarita; urechea medie comunica cu
faringele prin trompa lui Eustachio;
3. urechea interna- este formata din labirintul osos, sapat in osul temporal, in
interiorul caruia se afla labirintul membranos; labirintul osos cuprinde
vestibulul, canale semicirculare si melcul osos (cohleea); labirintul
membranos este constituit din utricula si sacula (in vestibulul osos),
canalele semicirculare membranoase (in canalele semicirculare osoase) si
melcul membranos sau canalul cohlear (in cohlee); in labirintul
membranos se afla endolimfa, intre labirintul osos si cel membranos se
afla perilimfa; la baza canalelor semicirculare, in utricula si sacula se afla
receptorii analizatorului vestibular, in canalul cohlear se afla receptorul
analizatorului acustic.
1. Segmentul periferic
a. Receptorii auditivi sunt situati in melcul membranos (canalul
cohlear), in organul Corti, asezat pe membrana bazilara.
Organul Corti este alcatuit din: celule receptoare asezate pe
doua straturi: intern (unistratificat) si extern (pluristratificat).
Fiecare celula receptoare este prevazuta la polul apical cu cili
care strabat membrana reticulara, secretata de celulele de
sustinere, si al caror varf proemina in membrana tectoria,
secretata de celulele epiteliale ce acopera creasta spirala.
b. Receptorii vestibulari sunt situati in labirintul membranos:
1. in utricula si sacula, care contin aparatul otolitic
(macula), unde exista celule receptoare prevazute cu cili
care proemina intr-o membrana reticulata gelatinoasa ce
acopera cupula si in ochiurile careia se afla otolitii
(granule de carbonat de calciu);
2. in crestele ampulare (la baza canalelor semicirculare)
unde exista celule receptoare ciliate si celule de sustinere
acoperite de o masa gelatinoasa numita cupula.
2. Segmentul intermediar este reprezentat de caile auditiva si vestibulara.
Calea auditiva este formata din trei neuroni:
- protoneuronul este situat in ganglionul spiral Corti; dendritele protoneuronului
inconjoara baza celulelor receptoare, iar axonul formeaza nervul acustic;
- deutoneuronul este situat in nucleii pontini; axonul sau emite colaterale catre coliculii
cvadrigemeni inferiori din mezencefal, unde se inchid reflexele de orientare auditiva;
- al treilea neuron este situat in corpul geniculat medial din metatalamus.
Calea vestibulara este formata din trei neuroni:
- protoneuronul este situat in ganglionul Scarpa; dendritele protoneuronului inconjoara
baza celulelor receptoare, iar axonul formeaza nervul vestibular;
- deutoneuronul este situat in nucleii vestibulari bulbari; axonul sau emite colaterale catre
arhicerebel, maduva si catre nucleii cranieni III, IV, VI;
- al treilea neuron este situat in talamus.
3. Segmentul central
Aria auditiva primara este situata in profunzimea scizurii Sylvius, in lobul temporal.
Ariile auditive de asociatie sunt situate in lobul parietal.
Segmentul central al analizatorului vestibular este putin cunoscut; se presupune ca
proiectia corticala vestibulara se face in lobul temporal.
B. Mecanismul auzului
Urechea umana percepe unde sonore cu o frecventa cuprinsa intre 16-20000Hz
(cicli/s) si cu o intensitate cuprinsa intre 0-120 dB
Sunetele se caracterizeaza prin inaltime, determinata de frecventa undelor sonore,
intensitate, determinata de amplitudinea undelor sonore, si prin timbru. Totalitatea
sunetelor percepute sub forma de senzatie auditiva poarta numele de camp auditiv.
Acesta se reduce progresiv, odata cu varsta .
Urechea externa capteaza undele sonore prin pavilion si le transmite timpanului
prin canalul auditiv extern. Vibratiile timpanului se transmit catre urechea interna prin
lantul de oscioare al urechii medii. Scarita se sprijina pe fereastra ovala, o membrana
subtire care separa urechea medie de canalul cohlear. Astfel, undele sonore se transmit
perilimfei din rampa vestibulara apoi, prin helicotrema, perilimfei din rampa timpanica.
Vibratiile perilimfei produc vibratii endolimfei, care determina deplasarea membranei
bazilare, pe care se afla celulele receptoare auditive. In consecinta, pozitia acestora fata
de membrana tectoria se modifica, cilii de la polul apical al celulelor receproare se
indoaie, ceea ce determina declansarea de potentiale de actiune de-a lungul membranei
receptorilor auditivi. Astfel, stimulii sonori sunt transformati in influx nervos, care ajunge
pe calea auditiva la scoarta cerebrala din regiunea temporala, unde se transforma in
senzatie auditiva. La baza melcului membrabnos se percep sunetele inalte, iar la varf
sunetele joase. Dupa ce se propaga prin perilimfa, unde se estompeaza, vibrattile sonore
ajung la fereastra rotunda, o alta membrana subtire care se afla intre urechea medie si cea
interna. Sensibilitatea auditiva scade treptat daca urechea primeste timp indelungat sunete
cu aceeasi frecventa si amplitudine, deoarece are loc fenomenul de adaptare.

C. Mecanismul echilibrului
Stimulul specific al receptorilor vestibulari il reprezinta schimbarea pozitiei
capului sau a intregului corp. Receptorii din canalele semicirculare orizontale infoemeaza
asupra pozitiei din jurul axului vertical, iar cei din canalele semicirculare verticale, asupra
pozitiei din jurul axului orizontal. Receptorii din utricula si sacula percep variatiile
acceleratiei liniare. Excitarea receptorilor vestibulari nu provoaca senzatii ci reflexe
statochinetice pentru constientizarea pozitiei corpului, prin impulsurile ce sosesc de la
nivelul proprioceptorilor sistemului locomotor. De exemplu, la pierderea echilibrului,
reflexele de redresare sunt rapide si prompe. Ulterior, devenim constienti ca am fost
aproape de cadere, dar ne-am restabilit echilibrul.
Principalele boli ale aparatului acustico-vestibular, provocate de diversi agenti
patogeni sau de factori de mediu sunt:
- otite (externe sau medii) - inflamatii ale conductului auditiv extern ale casei timpanului,
provocate de factori fizici, chimici, biologici;
- mastoidita - consecinta a otitei medii supurate tratate necorespunzator;
- otoscleroza - determinate de deteriorari ale labirintului osos, urmate de imobilizarea
oscioarelor urechii medii si de surditate;
- sindromul Meniere - care produce surditate si pierderi de echilibru, fiind asociat cu
disfunctii vegetative.

I.6. ANALIZATORUL MOTOR (KINESTEZIC)

1. Segmentul periferic este reprezentat de:

- corpusculi Vater-Pacini, proprioceptori situati in periost, articulatii, pericondru,
ligamente si tendoane;
- fusuri neuromusculare, situate in muschii striati;
- corpusculii Golgi, proprioceptori care se gasesc la locul de unire dintre muschi si
tendon;
- terminatii nervoase libere;
Fusurile neuromusculare, proprioceptori senzitivo-motori, sunt situate printre
fibrele musculare striate (fibre extrafusale), dispuse paralel cu acestea. Sunt stimulate de
intinderea portiunii lor centrale. Fiecare fus este format din 2-10 fibre musculare striate
subtiri, cu caracter embrionar (au striatii putine), numite fibre intrafusale. Acestea sunt
cuprinse intr-o capsula conjunctiva. Fiecare fibra intrafusala are o portiune centrala,
necontractila, si extremitati contractile, care se prind de tendoane sau de fibre extrafusale.
Portiunea centrala este infasurata de dendrite ale neuronilor din ganglioniispinali dispuse
spiralat (fibre anulospiralate), prin care influxul nervos se propaga cu viteza mare.Aceste
fibre sunt flancate de terminatii nervoase mai subtiri, dispuse “ in buchet “, prin care
influxul nervos circula cu viteza mica.
La extremitatile contractile ajung axonii motoneuronilor gamma din coarnele anterioare
medulare, care fac sinapsa de tip placa motorize cu fibrele intrafusale. Motoneuronii
gamma primesc impulsuri de la nivelul trunchiului cerebral si al substantei reticulate.
Impulsul se transmite eferent la fusul neuromuscular determinand contractia acestuia. In
consecinta, portiunea sa centrala se intinde, ceea ce determina stimularea terminatiilor
nervoase anulospiralate si “ in buchet “. Astfel, impulsul nervos se transmite aferent spre
maduva. In concluzie, un impuls eferent spre fibrele musculare determina o stare de
contractie tonica. Fusurile neuromusculare sunt singurii receptori care nu manifesta
oboseala sau obisnuinta. Ele receptioneaza viteza si gradul de intindere al muschiului si
informeaza sistemul nervos central in vederea elaborarii raspunsului corespunzator.
Organele tendinoase Golgi sunt situate in zona de jonctiune dintre muschi si
tendoane, printre fasciculele tendinoase. Sunt formate dintr-o retea de fibre nervoase
prevazute cu terminatii butonate (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali).
Organele Golgi sunt stimulate de contractia musculara. Impulsurile generate de acesti
proprioceptori inhiba contractia musculara, mergand pana la incetarea acesteia. Nu
prezinta fenomenul de adaptare.
2. Segmentul intermediar este reprezentat de fibre sensitive ale nervilor spinali,
de fasciculele Goll si Burdach si spinocerebeloase anterior si posterior
3. Segmentul central se afla in zona senzitivo-motorie a lobilor frontal si parietal.
Alaturi de analizatorii vizual, cutanat si vestibular, analizatorul motor regleaza activitatea
reflexa pentru mentinerea echilibrului si coordonarea fina a miscarilor, si informeaza
permanent sistemul nervos central despre pozitia corpului in spatiu si despre gradul de
contractie a muschilor.

II. SISTEMUL NERVOS

Totalitatea organelor constituite predominant din tesut nervos, specializat in
receptarea, transmiterea, prelucrarea excitatiilor sau informatiilor din mediul intern sau
extern formeaza sistemul nervos.
Sistemul nervos indeplineste doua functii esentiale:
 integrarea organismului in mediul inconjurator;
 coordonarea activitatii tuturor tesuturilor, organelor, sistemelor care
constituie organismul.
Din punct de vedere morfologic si functional, sistemul nervos poate fi:
1. SISTEM NERVOS AL VIETII DE RELATIE (sistem nervos somatic):
asigura legatura dintre organism si mediul extern, transformand excitatiile in
reactii de aparare sau adaptare.
Poate fi:
1. sistem nervos central (SNC, nevrax) format din encefal si maduva
spinarii.
2. sistem nervos periferic (SNP) format din nervi (spinali si cranieni) si
ganglioni.
2. SISTEM NERVOS AL VIETII VEGETATIVE: regleaza si coordoneaza
activitatea organelor interne.
3. sistem nervos simpatic;
4. sistem nervos parasimpatic.

Sistemul nervos are o tripla protectie:

 - protectia osoasa- encefalul si maduva spinarii sunt protejate de organe dure
numite oase. Astfel, encefalul este protejat de oasele craniene, iar maduva spinarii
de canalul coloanei vertebrale;
- meningele- in adapostul lor osos, encefalul si maduva spinarii sunt invelite de trei
foite numite meninge, care le protejeaza si le hranesc:
a. duramater- formata din tesut conjunctiv dens, slab vascularizat,
adera de formatiunile osoase ce protejeaza organele nervoase;
b. arahnoida- subtire, avasculara, aderenta la duramater, intre ea si
piamater se afla lichidul cefalorahidian;
c. piamater- are vascularizatie nutritive, adera la organele nervoase;
- lichidul cefalorahidian- se afla intre arahnoida si piamater, indeplineste rol de
protectie a tesutului nervos impotriva traumatismelor si de transport al unor
hormoni, constituie o bariera in calea patrunderii in tesutul nervos a unor
substante daunatoare din sangele circulant.

SISTEMUL NERVOS SOMATIC

II.1. MADUVA SPINARII

A. Anatomie
Maduva spinarii este situata in canalul vertebral, format prin suprapunerea
orificiilor vertebrale, pe care insa nu il ocupa in intregime, lungimea ei avand variatii
individuale. Se intinde de la gaura occipitala sau de la originea primului nerv cervical
(C1) pana la nivelul vertebrei a II-a lombare (L2), de unde se continua cu o formatiune
foarte subtire - filum terminale - pana la vertebra a II-a coccigiana. Filum terminale
impreuna cu nervii sacrali si coccigieni formeaza coada de cal.
Maduva spinarii are forma unui cilindru usor turtit dorso-ventral, prezinta doua
umflaturi: cervicala (de unde isi au originea nervii brahiali, ce inerveaza membrele
superioare) si lombara (de unde pornesc nervii lombari ce inerveaza membrele
inferioare). Fata anterioara prezinta fisura mediana anterioara, mai larga si mai adanca.
Lateral, se afla santurile antero-laterale, pe unde ies radacinile anterioare ale nervilor
spinali. Fata posterioara prezinta santul median posterior, mai putin adanc, santurile
postero-laterale, pe unde patrund radacinule posterioare ale nervilorspinali si santurile
intermediare, care delimiteaza fasciculele Goll si Burdach.
In sectiune transversala, se observa substanta cenusie la interior si substanta
alba la exterior.
Substanta cenusie, situata la interior, este formata celule si fibre nervoase. In
sectiune are forma literei H sau de fluture, mai pronuntata la umflaturi, prezinta trei
perechi de coarne: anterioare, posterioare si laterale. Coarnele anterioare, mai
voluminoase, contin neuroni somatomotori, ce coordoneaza activitatea musculaturii
striate si ai caror axoni constituie radacinile anterioare ale nervilor spinali. Coarnele
posterioare, mai alungite contin neuroni somatosenzitivi si intercalari (de asociatie), ce
primesc informatii prin fibrele sensitive ale nervilor spinali. Axonii unor neuroni
somatosenzitivi formeaza caile ascendente, ce conduc informatiile de la diversi receptori
catre cortexul cerebral. Coarnele laterale contin neuroni vegetative: viscerosenzitivi, spre
partea posterioara, ce receptioneaza impulsurile de la viscere si visceromotori, spre
partea anterioara, care coordoneaza motilitatea musculaturii netede. Intre coarnele
posterioare si cele laterale si in jurul canalului ependimar se afla substanta reticulata,
formata din grupuri de neuroni asezati in retea. In centrul substantei cenusii se afla
comisura cenusie , in interiorul careia se gaseste canalul ependimar, rest al tubului
neural.
Substanta alba, aflata la exterior, este formata din fibre nervoase mielinice si
amielinice si din nevroglii. Este organizata in trei perechi de cordoane: anterioare (intre
fisura mediana anterioara si coarnele anterioare), posterioare (intre coarnele posterioare
si santul median posterior) si laterale (intre coarnele anterioare si posterioare).
Cordoanele reprezinta caile de conducere a impulsurilor intre diferitele etaje ale
sistemului nervos central. Caile pot fi scurte (leaga diferite etaje medulare) sau lungi
(ascendente, ale sensibilitatii, care conduc informatiile de la receptori, si descendente,
motorii, care conduc impulsuri catre efectori).
Maduva spinarii este conectata cu receptorii si efectorii prin 31 de perechi de
nervi spinali micsti (constituiti din fibre nervoasa motorii si sensitive, somatice si
vegetative), care apartin sistemului nervos periferic: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari,
5 sacrali si 1 coccigian. Nervii spinali sunt dispusi simetric de-a lungul maduvei spinarii
si sunt formati din 2 radacini, trunchi si mai multe ramuri. Din punct de vedere structural
este alcatuit din: epinerv (membrane conjunctiva ce inveleste nervul), perinerv (tesut
conjunctiv ce provine din epinerv si inveleste fasciculele de fibre nervoase intre care se
afla capilare sanguine si nervi vegetativi) si endonerv (formatiune conjunctiva desprinsa
din perinerv care solidarizeaza fibrele nervoase dintr-un fascicul). Componentele nervului
spinal sunt:
a. radacina anterioara: este motorie, formata din axoni ai neuronilor din coarnele
anterioare si axoni ai neuronilor vegetativi din coarnele laterale. Aceste fibre
formeaza caile eferente ale arcurilor reflexe medulare somatice si vegetative,
distribuindu-se la musculatura striata, la cea neteda a organelor interne, la
glandele exocrine si endocrine, la vasele sangvine. Iese din maduva prin santul
median anterior.
b. radacina posterioara: este senzitiva, formata din axoni ai neuronilor senzitivi
pseudounipolari somatici si vegetativi din ganglionii spinali. Dendritele culeg
informatii de la piele, muschi scheletici si viscere. Aceste fibre formeaza caile
aferente ale arcurilor reflexe medulare. Intra in maduva prin santul lateral
posterior.
c. trunchi: se formeaza prin unirea radacinii anterioare cu cea posterioara la nivelul
canalului vertebral. Este mixt.
d. ramuri: dorsala (este mixta, se distribuie la tegumentul spatelui si la muschii
cefei si ai spatelui), ventrala (este mixta, se distribuie la tegumentul si la muschii
regiunii antero-laterale a trunchiului, membrelor superioare si inferioare; in
regiunea toracica au distributie metamerica, formand cele 12 perechi de nervi
intercostali; in celalalte regiuni formeaza plexuri: cervical, brachial, lombar,
sacral, coccigian), comunicanta alba (este mixta, contine fibre preganglionare
 simpatici din coarnele laterale si fibre viscerosenzitive din ganglionii spinali;
realizeaza legatura cu neuronii postganglionari simpatici), comunicanta cenusie
(este mixta, contine fibre postganglionare simpatici, amielinice, realizeaza
legatura cu ganglionii simpatici paravertebrali), meningeala (contine fibre
viscerosenzitive si vasomotorii, inerveaza meningele spinale).

B. Fuctiile maduvei spinarii

Maduva spinarii indelineste doua functii: functia de conducere si functia de centru
reflex.
B.1. Functia de conducere a maduvei spinarii : are ca substrat anatomic
substanta alba constituita in fascicule ascendente si descendente.
1. Caile ascendente: sunt caile sensibilitatii.
a) Caile sensibilitatii exteroceptive: sunt cai specifice, lungi, cu proiectie corticala,
deservesc:
- sensibilitatea tactila grosiera (protopatica) - condusa prin fasciculul
spinotalamic anterior;
- sensibilitatea tactila fina (epicritica) - condusa la cortex prin fasciculele
spinobulbare Goll si Burdach;
 - sensibilitatea termica si dureroasa - condusa prin fasciculul spinotalamic
lateral.
b) Caile sensibilitatii proprioceptive: sunt cai specifice, care deservesc:
- sensibilitatea proprioceptiva inconstienta- condusa prin fasciculul
spinocerebelos direct (Flechsig), pentru partea inferioara a corpului, si prin
fasciculul spinocerebelos incrucisat (Gowers) pentru partea superioara a
trunchiului si pentru membrele superioare;
- sensibilitatea proprioceptiva constienta- condusa prin fasciculele spinobulbare,
cu proiectie corticala.
c) Caile sensibilitatii interoceptive: sunt cai nespecifice. Sensibilitatea interoceptiva este
condusa prin fasciculele spinotalamice, alaturi de sensibilitatea tactila, termica si
dureroasa, precum si prin substanta reticulata medulara.
2. Caile descendente, ale motilitatii, deservesc motilitatea voluntara si
involuntara.
a) Caile motilitatii voluntare: motilitatea voluntara este condusa prin fascicule
piramidale ( corticospinale ) direct si incrucisat. Ambele cai pornesc din cortex si ajung la
motoneuronii somatici medulari. Prin axonii acestora, influxul nervos se distribuie la
musculature scheletica, determinand contractii musculare constiente.
b) Caile motilitatii involuntare: motilitatea involuntara, automata, este condusa prin
caile extrapiramidale, cu origine in trunchiul cerebral. In substanta alba medulara se
formeaza fasciculele
- rubrospinale- cu originea in nuclei rosii din mezencefal;
- vestibulospinale- din nucleii vestibulari bulbari;
- tectospinale- din coliculi cvadrigemeni din mezencefal;
- olivospinale- din nuclei olivari bulbari;
- reticulospinale- din substanta reticulata a trunchiului cerebral.

B.2. Functia reflexa a maduvei spinarii

Raspunsul organismului la stimuli din mediu se numeste reflex sau act reflex.
Orice reflex are o baza anatomica, un traseu prin care este condus impulsul nervos, care
poarta numele de arc reflex. Componentele arcului reflex sunt:
1. receptorii - sunt formatiuni sau organe specializate care preiau informatiile din
mediul extern sau intern si le transforma in influx nervos (impuls nervos). Pot fi:
- exteroceptori - recepteaza stimuli, informatiile din mediul extern. Se gasesc la
nivelul pielii, mucoasa linguala, in urechea interna, retina, mucoasa nazala
superioara;
- interoceptori - recepteaza stimuli din mediul intern. Se gasesc in oase, tendoane,
muschi (proprioceptori) sau in organele interne (visceroceptori);

2. calea aferenta (senzitiva) - reprezentata de pelungirile neuronilor senzitivi din

ganglionii spinali;
3. centrul reflex - neuronii motori medulari si neuronii de asociatie, care genereaza
impulsuri;
4. calea eferenta (motorie) - axonii neuronilor motori medulari;
5. efectorul - muschi scheletic (la reflexele somatice) si muschi visceral sau glanda.
Conducerea influxului nervos prin arcul reflex se face in sens unic.
 R → cale aferenta →centru nervos reflex → cale eferenta → efector

Deosebim acte reflexe medulare somatice si acte reflexe medulare vegetative.

1. Reflexele medulare somatice
a) Reflexele monosinaptice - se mai numesc reflexe
miotatice sau osteotendinoase, de extensie. Arcul lor reflex
este constituit din doi neuroni (reflexul rotulian, ahilean,
etc.);
b) Reflexele polisinaptice - se mai numesc reflexe de flexie
sau reflexe nociceptive, de raspuns la actiunea unui stimul
nociv. Arcul reflex are cel putin un neuron intercalar.
2. Reflexele medulare vegetative- se inchid in coarnele laterale ale substantei
cenusii medulare. Receptorii sunt interoceptori, iar efectorii sunt glande sau muschi
viscerali. Exemple de reflexe medulare vegetative sunt: pupilodilatator, cardioaccelerator,
vasomotor, de sudoratie, pilomotor, de mictiune, de defecatie, sexuale.

II.2. TRUNCHIUL CEREBRAL

Trunchiul cerebral este situat in continuarea maduvei spinarii.

A. Anatomie
Este format din 3 etaje: bulb rahidian, puntea lui Varolio, mezencefal.
 1. Bulbul rahidian este delimitat de maduva spinarii prin decusatia piramidala,
zona in care se incruciseaza fibrele din piramidele bulbare, iar de puntea lui
Varolio prin santul bulbo-pontin. Prezinta piramidele bulbare (continuarea
cordoanelor anterioare ale maduvei spinarii). Lateral de acestea se afla cordoanele
laterale bulbare, ce prezinta in partea superioara olivele bulbare separate de
piramidele bulbare prin santurile preolivare. Prezinta fasciculele Goll si Burdach
care patrund in nuclei Goll si Burdach. Prezinta pedunculii cerebelosi inferiori,
cai de legatura cu cerebelul. Prezinta nuclei ai nervilor cranieni si nuclei
vestibulari.
2. Puntea lui Varolio este delimitat de mezencefal prin santul ponto-peduncular.
Prezinta piramidele pontine, continuarea piramidelor bulbare si pedunculii
cerebelosi mijlocii, cai de legatura cu cerebelul si nuclei ai nervilor cranieni.
3. Mezencefalul prezinta pedunculii cerebrali, despartiti de fosa interpedunculara ce
contine componentele hipotalamusului. Prezinta coliculii cvadrigemeni (2
superiori si 2 inferiori), pedunculii cerebelosi superiori, cai de legatura cu
cerebelul.
4.
Trunchiul cerebral are la exterior substanta alba si la interior substanta cenusie.
Substanta alba este constituita din fibrele ascendente si descendente descrise la maduva,
fibrele transversale din punte si fibrele proprii care leaga intre ei diferiti nuclei de
substanta cenusie. Substanta cenusie- daca in jumatatea inferioara a bulbului dispozitia
substantei cenusii este asemanatoare celei din maduva, in jumatatea lui superioara si in
celelalte segmente ale trunchiului cerebral, substanta cenusie este dispersata sub forma de
nuclei. Nucleii trunchiului cerebral se impart in : nuclei senzitivi, nuclei motori, nuclei
vegetativi si nuclei proprii.

Segmentul Nuclei senzitivi ai Nuclei motori ai Nuclei vegetative ai Nuclei proprii

trunchiului nervilor cranieni nervilor cranieni nervilor cranieni
cerebral
bulb - senzitiv al - ambiguu - salivator - nucleii olivari;
trigemenului(V); (IX,X,XI); inferior(IX); - nucleul Goll;
- solitar(VII, IX. X); - nucleul - dorsal al - nucleul Burdach;
- vestibular (VIII); hipoglosului(XII); vagului(X); - nucleii substantei
- cohlear(VIII). reticulate: respiratori
si cardiaci.
punte - principal al - nuclei - salivator - nuclei respiratori si
trigemenului(V); motori(V,VI,VII); superior(VII); cardiaci;
- lacrimal(VII);
mezencefal - mezencefalic al - nucleul - accesor al - substanta neagra;
trigemenului(V); oculomotorului(III); oculomotorului(III); - nucleul rosu;
- trohlearului(IV); - coliculii
cvadrigemeni.

B. Functiile trunchiului cerebral

 Componentele trunchiului cerebral au doua functii: functia de conducere si functia
reflexa.
B.1. Functia de conducere - apartine substantei albe, constituita din fibre
ascendente, descendente si de asociatie. Ele conduc impulsurile de la maduva la cortex si
invers, intre nuclei trunchiului sau intre nuclei si maduva sau cortex.
B.2. Functia reflexa - in nuclei trunchiului cerebral se inchid arcurile reflexe ale
unor acte reflexe somatice si vegetative.
Reflexe somatice:
- reflexe de tuse, stranut, deglutitie, voma (in bulb);
- reflexe de supt, clipire, masticatie (in punte);
- reflexe de reglare a miscarilor si a alternantei somn-veghe (in substanta neagra);
- reflexe de diminuare a tonusului muscular (in nucleul rosu);
- reflexe de orientare a capului in functie de sursa de lumina (in coliculii
cvadrigemeni superiori) sau in functie de sursa de zgomot (in coliculii
cvadrigemeni inferiori din mezencefal).
Reflexe vegetative:
- reflexe de salivatie pentru glandele parotide, reflexe respiratorii si cardiovasculare
(in bulb);
- reflexe lacrimale si de salivatie pentru glandele sublinguale si submandibulare (in
punte);
- reflexe pupilare fotomotorii si de acomodare la distanta (in mezencefal).
Nervii cranieni – sunt analogi nervilor spinali, impreuna cu care formeaza
sistemul nervos periferic. Ei sunt in numar de 12 perechi si se pot grupa dupa functii in:
senzitivi, motori si micsti.

Perechea Tipul Organele inervate

I olfactivi senzitivi - epiteliul olfactiv din cavitatea nazala;
II optici senzitivi - retina globului ocular;
III oculomotori motori - muschii extrinseci ai globului ocular: drept inferior,
drept superior, drept intern, oblic inferior, prin fibrele
motorii somatice;
- muschii intrinseci ai globului ocular: muschii circulari
ai irisului si ai corpului ciliar, prin fibrele vegetative
motorii;
IV trohleari motori - muschiul oblic superior al globului ocular;
V trigemeni micsti - tegumentul fetei si dintii prin ramurile sensitive
oftalmica, maxilara si prin fibrele sensitive ale ramurii
mandibulare;
- muschii masticatori prin fibrele motorii ale ramurii
mandibulare;
VI abducens motori - muschiul drept extern al globului ocular;
VII faciali micsti - papilele ggustative din cele doua treimi anterioare ale
mucoasei linguale, prin fibrele sensitive;
- muschii mimicii prin fibrele motorii;
- glandele salivare (sublinguale si submandibulare) si
glandele lacrimale prin fibrele vegetative motorii;
 VIII vestibulo- senzitivi - organul Corti din urechea interna prin ramura
cohleari acustica;
- receptorii statici din urechea interna prin ramura
vestibulara;
IX micsti - papilele gustative din treimea de la baza limbii prin
glosofaringieni fibrele sensitive;
- unii muschi ai faringelui prin fibre motorii;
- glandele salivare parotide prin fibrele vegetative
motorii;
X vagi micsti - mucoasa faringiana sic ea de la baza limbii prin fibre
sensitive;
- unii muschi ai laringelui prin fibre motorii somatice;
- majoritatea viscerelor toracice si abdominale prin
fibrele vegetative sensitive si motorii;
XI accesori motori - muschii sternocleidomastoidian si trapez;
XII hipoglosi motori - muschii limbii.

II.3. CEREBELUL

A. Anatomie
Cerebelul este situat in partea posterioara a cutieie craniene, sub lobii occipitali ai
emisferelor cerebrale. Este constituit din doua emisfere cerebeloase, legate prin vermis.
El reprezinta 1/10 din volumul encefalului. Este conectat cu trunchiul cerebral prin trei
perechi de pedunculi cerebelosi: inferiori, mijlocii si superiori.
Pedunculii cerebelosi inferiori leaga cerebelul de bulb, pedunculii cerebelosi
mijlocii leaga cerebelul de punte, iar pedunculii cerebelosi superiori leaga cerebelul de
mezencefal. Ei sunt constituiti din fibre aferente si eferente.
Substanta cenusie este dispusa la exterior, unde formeaza scoarta cerebeloasa, si
la interior unde formeaza nucleii cerebelosi. Scoarta cerebeloasa este formata din trei
straturi:
- stratul molecular - contine celule stelate la exterior si celule “ in cosulet “ la
interior;
- stratul mijlociu (al celulelor Purkinje) - este format din cellule piriforme
Purkinje care il conecteaza cu celelalte etaje ale nevraxului;
- stratul granular - este format din celule granulare si celule Golgi.

B. Functiile cerebelului
Din punct de vedere functional, cerebelul prezinta trei componenete cu vechime
filogenetica diferita: arhicerebelul, paleocerebelul si neocerebelul.
Arhicerebelul sau lobul floculonodular, formatiunea cea mai veche,
indeplineste functia de reglare a echilibrului. Primeste aferente vestibulare si
 proprioceptive inconstiente. Lezarea arhicerebelului determina pierderea echilibrului, dar
nu afecteaza precizia miscarilor comandate de scoarta.
Paleocerebelul, format din nucleii cerebelosi, are rol in mentinerea tonusului
muscular, actioneaza prin intermediul fasciculelor vestibulospinale si rubrospinale.
Extirparea paleocerebelului determina cresterea tonusului muscular, iar excitarea lui
determina scaderea acestuia.
Neocerebelul, formatiune noua filogenetic, este constituit din emisferele
cerebeloase si nucleul dintat. Este caracterizat prin prezenta cortexului cerebelos format
din trei straturi de celule: stratul molecular, stratul mijlociu si stratul granular. Cel mai
important este stratul mijlociu, ganglionar, format din celule piriforme Purkinje.
Neocerebelul asigura coordonarea miscarilor fine comandate de scoarta cerebrala,
diminuand sau intarind aceste comenzi si determinand astfelarmonizarea activitatii
diferitelor grupe musculare. Extirparea neocerebelului este urmata de pierderea
capacitatii de executie a miscarilor fine, tulburari in mers si atonie.
Lezarea sau extirparea totala a cerebelului nu produce moartea, dar determina
tulburari grave in locomotie si in mentinerea echilibrului: astazia (imposibilitatea de a sta
in picioare fara o baza larga de sprijin), astenia (oboseala musculara rapida), atonia
(diminuarea tonusului muscular). Toate aceste tulburari dispar progresiv in timp,
principalele functii ale cerebelului fiind preluate de scoarta cerebrala.

II.4. DIENCEFALUL

A. Anatomie

Diencefal sau creierul intermediar este situat in prelungirea trunchiului cerebral,

intre mezencefal si emisferele cerebrale. Este format din urmatoarele mase de substanta
nervoasa: talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus si hipotalamus. Prezinta
doua fete: bazala (vizibila la exterior, contine printre alte formatiuni, chiasma optica,
tracturile optice si hipofiza) si posterioara (acoperita de emisferele cerebrale, contine
printre alte formatiuni epifiza si talamusul).

B. Functiile diencefalului

Componente Substanta cenusie Substanta alba Alte structuri Functii

ale
diencefalului
talamus - dispusa sub forma de - reprezentata de - reprezinta statie de releu (al
nuclei: anteriori, lamele medulare treilea neuron) pentru toate caile
posteriori, mediali, interna si externa ascendente ale sensibilitatilor
laterali, ventrali, care delimiteaza specifice;
intraluminari si ai nuclei de substanta -realizeaza conexiuni
liniei mediale. cenusie. subcorticale;
 - realizeaza conexiuni cu ariile
corticale de asociatie.
metatalamus - formeaza corpii - reprezinta o statie de releu pe
geniculati laterali si traseul cailor vizuala si acustica.
mediali, alcatuiti
predominant din corpii
neuronilor, la care se
adauga si fibre
nervoase.
subtalamus - formeaza nucleul - formeaza campul - din punct de vedere functional
subtalamic si zona Forel. apartine sistemului
incerta. extrapiramidal, avand rol in
stabilizarea activitatii motorii
initiate in ariile corticale
extrapiramidale.
epitalamus - formeaza nucleul - formeaza - epifiza alcatuita - coordoneaza reflexe motorii si
habenular. habenula, striile din celule secretorii digestive;
habenulei, comisura glandulare, - coordoneaza reflexe olfactivo-
habenulara. celule gliale, somatice;
neuroni si - actioneaza asupra complexului
celule hipotalamo-hipofizar.
pigmentare.
hipotalamus -formeaza nucleii: - formeaza fibre - controlul si integrarea
anteriori (secreta aferente (vin de la functiilor vegetative;
hormoni ce se nucleul dorsal al - mentine homeostazia;
depoziteaza in vagului, - regleaza temperature corpului
hipofiza posterioara cu mezencefal, calea si aportul alimentar si hidric;
rol de integrare optica, formatiuni - regleaza bioritmul somn-
parasimpatica), olfactive, talamus, veghe;
posteriori (au rol de sistemul - regleaza comportamentul
integrare simpatica) si extrapiramidal si afectiv-emotional si sexual.
mijlocii (controleaza cortexul
activitatea secretorie a cerebral),eferente
hipofizei anterioare si (pleaca spre
au rol de integrare mezencefal,
parasimpatica). talamus, hipofiza,
trunchi cerebral,
tractul optic, cortex
cerebral) si
internucleare.

II.5. EMISFERELE CEREBRALE

A. Anatomie
Emisferele cerebrale reprezinta partea cea mai voluminoasa a encefalului. Cele
doua emisfere sunt despartite prin fisura interemisferica si legate intre ele prin corpul
calos, trigonul cerebral si comisuri.
Emisferele cerebrale prezinta o fata dorso-laterala, una mediala si una bazala.
Fetele sunt strabatute de santuri adanci (scizuri), care delimiteaza lobi, si santuri mai
putin adanci, care delimiteaza girusurile (circumvolutiunile). Santurile cele mai
importante sunt: santul lateral Sylvius, santul central Rolando, santul parieto-
occipital si santul calcarin. Lobii delimitati de aceste santuri pe fiecare emisfera sunt:
frontal, parietal, temporal si occipital. Pe fata bazala este situate girusul hipocampului.
Pe fata mediana se observa girusul corpului calos si santul calcarin.
Substanta alba (60% din masa emisferelor) se afla la interior si este constituita
din fibre de asociatie, fibre comisurale si fibre de proiectie ascendente (sensitive) si
descendente (motorii).
Substanta cenusie (40% din masa emisferelor) este dispusa la exteriorul
emisferelor cerebrale, unde formeaza scoarta cerebrala, si la baza emisferelor, formand
nuclei bazali (corpi striate). In fiecare emisfera se gaseste cate un ventricul lateral (I,II),
cu lichid cefalorahidian, care comunica cu ventriculii III si IV din trunchiul cerebral si cu
canalulependimar medular.

Scoarta cerebrala
 Scoarta cerebrala este segmental cel mai evoluat al nevraxului, centru integrator al
senzatiilor, constiintei, vointei, invatarii, memoriei, starilor emotionale si
comportamentale. Structural si functional, scoarta cuprinde doua formatiuni distincte:
a) sistemul limbic - formatiune veche filogenetic, este constituit din doua straturi de
celule nervoase: stratul granular (senzitiv) si stratul piramidal (motor). Functional,
deosebim:
a. paleocortexul- creierul olfactiv, constituit din bulbii, tracturile si trigonul olfactiv,
care are functii legate de simtul primar al mirosului (zona olfactiva primara);
- arhicortexul- creierul de comportament, care este constituit mai ales din
formatiuni hipocampice.Arhicortexul este centrul de reglare a unor reactii
vegetative. In corelatie cu hipotalamusul, determina comportamentul emotional si
instinctual, reglarea aportului alimentar si a unor miscari legate de actul
alimentatiei (supt, deglutitie, masticatie), reglarea activitatii sexuale si mentinerea
atentiei.
b) neocortexul- formatiune noua filogenetic, este constituit din sase straturi de celule:
molecular, granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern si
fusiform. Din punct de vedere fiziologic, neocortexul cuprinde zone senzitive
(neocortexul receptor), motorii (neocortexul efector) si de asociatie.
Zonele senzitive sunt arii sensitive si senzoriale in care predomina celulele
granulare. Ariile senzitive sau somestezice, situate in girusul postcentral din lobul
parietal, sunt zonele unde se proiecteaza fibrele sensibilitatilor cutanate si proprioceptive.
Fibrele sensibilitatii tactile, termice, dureroase si proprioceptive proiecteaza amestecat.
Reprezentarea grafica schematica a proiectiei anumitor regiuni ale corpului in aria
somestezica primara, in functie de densitatea fibrelor sensitive, se numeste homunculus
senzitiv. Ariile senzoriale sunt arii speciale unde se proiecteaza fibrele vizuale (aria
vizuala), auditive (aria auditiva), gustative (aria gustativa) si olfactive (aria olfactiva).
Zonele motorii cuprind arii ale motricitatii. Aria motricitatii voluntare este
localizata in girusul precentral al lobului frontal. De aici iau nastere caile descendente
piramidale. Aria premotorie reprezinta originea fibrelor nervoase care, dupa sinapsa din
corpii striate, ajung in nucleii din trunchiul cerebral de unde pornesc caile
extrapiramidale. Reprezentarea grafica schematica a proiectiei diferitelor regiuni ale
corpului pe suprafata ariei motorii principale, in functie de densitatea fibrelor motorii si
de marimea suprafetei de proiectie, poarta numele de homunculus motor.
Zonele de asociatie sunt situate in lobul frontal (pentru functii psihice si de
comportament), in lobul temporal (pentru reactii emotionale, memorie auditiva, activitate
sexuala) si in zona parieto-occipitala (de integrare superioara a activitatii somatice).
Functiile acestora fac parte din activitatea nervoasa superioara a neocortexului.
Aferentele si eferentele vegetative proiecteaza, in ariile somestezice si in aria premotorie.
Intre zonele corticale exista numeroase fibre de legatura care asigura unitatea functionala
a cortexului. Datorita acestora, stimularea zonelor senzitive determina raspunsuri motorii
sau vegetative, realizand o unitate senzitivo-motorie.

B. Fiziologia scoartei cerebrale

 La baza activitatii sistemului nervos stau actele reflexe. Se descriu doua categorii
de reflexe: reflexe conditionate si reflexe neconditionate.
Reflexele neconditionate, innascute si commune tuturor indivizilor, sunt
constante si invariabile. Arcurile lor reflexe exista de la nastere si se inchid la nivele
inferioare ale nevraxului. Unele reflexe neconditionate sunt simple (clipit, tuse, stranut,
secretie salivara, etc.), altele sunt complexe si stau la baza formarii instinctelor
(alimentar, de reproducere, de aparare, matern, etc.)
Reflexele conditionate, dobandite in cursul vietii, sunt temporare si individuale.
Arcurile lor reflexe se inchid la nivelul cortexului. Reflexele conditionate se formeaza pe
baza celor neconditionate. Mecanismul formarii unui reflex conditionat consta in
stabilirea unei legaturi functionale temporare intre focarele de excitatie corticala ale celor
doi excitanti care coincide (EN- excitant neconditionat si EC- excitant conditionat).
Excitatia este procesul cortical active, care provoaca, mentine sau intensifica
activitatea nervoasa, avand un efect pozitiv asupra organismului.
Inhibitia este un process active care se manifesta prin diminuarea sau incetarea
unor activitati corticale si poate fi : inhibitia externa (neconditionata sau innascuta, este
caracteristica reflexelor neconditionate si apare sub actiunea unui excitant extern, fara o
pregatire prealabila a scoartei) si inhibitia interna (conditionata sau dobandita, este
caracteristica scoartei cerebrale si apare numai dupa o pregatire a acesteia).
Iradierea consta in extinderea excitatiei sau a inhibitiei dintr-o zona corticala in
zone vecine legate functional de prima, marimea ei depinde de intensitatea stimului.
Concentrarea este un process active, opus fenomenului de iradiere, costand in
revenirea excitatiei sau inhibitiei la zona initiala.
Inductia reciproca consta in faptul ca un focar de excitatie provoaca inhibitie in
jurul lui, in timp ce un focar de inhibitie provoaca in jurul lui o zona de excitatie.
Veghea reprezinta starea functionala cerebrala determinate de cresterea tonusului
SAA (sistem reticulat activator ascendent), concomitent cu orientarea constientei spre o
anumita activitate. Veghea incepe cu stabilirea contactului constient cu mediul
inconjurator sau cu gandurile proprii si se termina cand acest contact inceteaza.
Somnul se defineste ca o pierdere naturala, periodica si reversibila a relatiilor
senzitivo-motoriicu madiul extern. Se datoreaza oboselii neuronilor care mentin starea de
veghe, prin inhibarea SAA. In timpul somnului se produc faze ciclice de activitate
neuronala:
- somnul paradoxal sau profound, caracterizat prin miscari rapide ale globilor
oculari si aparitia viselor;
- somnul lent, caracterizat prin miscari oculare lente si sforait.
Durata medie a somnului este de 20 de ore la sugar, 10 ore la copii si adolescenti,
8 ore la adulti si de 6-7 ore la persoanele varstnice.

C. Activitatea nervoasa superioara

 C.1. Activitati cognitive
Invatarea reprezinta procesul de acumulare constienta de informatii si dobandire
de experienta; se desfasoara in timpul starii de veghe si necesita activitatea SAA, a
diencefalului, a sistemului limbic si a neocortexului. Este influentata de factorii ambianti,
de prezenta unor stimuli suplimentari si de o motivatie corespunzatoare; in cazul
neintaririi apare inhibitia se stingere, de aici reiese rolul important al repetitiei.
Memoria reprezinta capacitatea sistemului nervos de a retine active, de a
recunoaste si evoca selective informatii si experiente anterioare: memoria instantanee
( capacitatea sistemului nervos de a inregistra si reproduce imediat evenimente, impresii
sau imagini care au avut loc cu cateva secunde sau minute inainte ), memoria de scurta
durata ( asigura conservarea informatiei pe durata de ore sau zile ), memoria de lunga
durata ( permanenta, asigura depozitarea informatiei pe durata indelungata ).
Inteligenta reprezinta capacitatea intelectuala innascuta de intelegere, rezolvare si
adaptare la noi probleme si conditii de viata si implica si factorii de mediu socio-cultural.
Gandirea umana reprezinta forma cea mai inalta a cunoasterii, care ofera
posibilitatea reflectarii realitatii si proiectarii actiunilor viitoare

C.2. Activitati afective

Emotiile sunt procese afective de durata scurta, precum bucuria, mania, frica,
placerea si neplacerea, se exprima somatic si vegetative. Modificarile somatice se
exprima prin: mimica, plans, ras, gesture, voce, tonus muscular, urmate uneori de atac sau
fuga. Emotiile se exprima si prin activitati viscerale: tahicardie sau bradicardie,
modificari de tensiune arteriala, secretie sudorala, secretie endocrina, modificari in
motilitatea tubului digestiv. Substratul fiziologic ai emotiilor cuprinde lobul frontal,
sistemul limbic si hipotalamusul.
Motivatia reprezinta un process nervos complex care sta la baza tuturor actelor de
comportament, activeaza si directioneaza un anumit tip de comportament,

C. 3. Activitati volitive
Vointa reprezinta o forma de activitate nervoasa constienta, reprezinta pentru
individ puterea de a lua decizii, dar si perseverenta de a le duce la indeplinire. In
elaborarea unor activitati voluntare un rol il are lobul prefrontal, ca sediu de integrare
superioara a personalitatii si comportamentului social ale individului.
 SISTEMUL NERVOS VEGETATIV

Sistemul nervos vegetativ – SNV – coordoneaza si regleaza functiile organelor

interne. Sistemul nervos vegetativ este constituit din doua componente:
- SNV simpatic si
- SNV parasimpatic, ambele inerveaza aceleasi organe, avand de cele mai multe
ori efecte antagonice.

Actiunea SNV simpatic si parasimpatic asupra organelor efectoare

EFECTORI EFECTELE SNV SIMPATIC EFECTELE SNV

muschi radiari ai irisului
muschi circulari ai irisului
muschi ciliari radiari
muschi ciliari circulari
bronhii
inima
vase coronare
vase din tegument
vase din muschi
vase din creier
stomac si intestin
vezica urinara
glande lacrimale
glande salivare
glande gastrice si
intestinale
PARASIMPATIC
- contractie - dilatarea pupilei; -
- - contractie - micsorarea pupilei;
- relaxare - vedere la distanta; -
- - contractie - vedere de aproape;
- bronhodilatator; - bronhoconstrictor;
- cardioaccelerator; - cardiomoderator;
- coronaroconstrictie; - coronarodilatator;
- vasoconstrictie; - vasodilatatie;
- vasoconstrictie; - vasodilatatie;
- vasoconstrictie; - vasodilatatie;
- diminuarea tonusului si - cresterea tonusului si motilitatii;
motilitatii; - relaxarea sfincterelor;
- constrictia sfincterelor;
- relaxarea muschiului vezical; - contractia muschiului vezical;
- contractia sfincterului vezical - relaxarea sfincterului vezical
intern; intern;
- - vasodilatatie, secretie glandulara
abundenta;
- secretie redusa de saliva - secretie abundenta de saliva
vascoasa; apoasa;
- inhibarea secretie; - stimularea secretiei;

Sistemul nervos simpatic

Componenta centrala a sistemului nervos simpatic este reprezentata de centrii
nervosi aflati in coarnele laterale medulare, unde ajung axonii neuronilor aferenti din
viscere: centrii pupilodilatatori din maduva cervico-dorsala, vasomotori, pilomotori si
sudorali din maduva osoasa. Componenta periferica este reprezentata de lanturile
ganglionare par-vertebrale (22-25 de perechi de ganglioni uniti prin ramuri
interganglionare), plexurile viscerale (celiac, mezenteric superior, mezenteric inferior si
hipogastric) si plexurile intramurale. Caile eferente sunt constituite din doi neuroni.
Sinapsa dintre beuronii preganglionari si neuronii postganglionari se face intr-una din
aceste formatiuni nervoase, cat mai aproape de maduva.

Sistemul nervos parasimpatic

Sistemul nervos parasimpatic are doua componente centrale, localizate in
trunchiul cerebral si in maduva sacrata.
1. Parasimpaticul cranian - in trunchiul cerebral se afla: nucleul accesor al
oculomotorului (III), de unde provin fibrele parasimpatice ale oculomotorului,
nucleii salivator superior si lacrimal, de unde iau nastere fibrele parasimpatice ale
facialului (VII), nucleul salivator inferior, de unde pornesc fibrele parasimpatice
ale glosofaringianului (IX) si nucleul dorsal al vagului (X), care reprezinta
originea fibrelor parasimpatice vagale.
2. Parasimpaticul sacrat - isi are originea in segmentele medulare sacrate S2-S4.
Componenta periferica a SNV parasimpatic este formata din doi neuroni, dar spre
deosebire de SNV simpatic, neuronal preganglionar face sinapsa cu neuronal
postganglionar in peretii organelor inervate sau in apropierea acestora.
 III. SISTEMUL ENDOCRIN

Unitatea functionala a organismului se realizeaza prin actiunea conjugata a

sistemului nervos si a sistemului endocrin.
Sistemul endocrin cuprinde totalitatea glandelor cu secretie interna din organism.
Glandele endocrine au in structura lor epitelii secretorii ale caror celule isi varsa produsii,
numiti hormoni, direct in sange. Hormonii sunt substante active cu actiune specifica
reglatoare a metabolismului celular. Prin actiunea lor, hormonii contribuie la dezvoltarea
si functionarea normala a organismului. Sistemul endocrin poate fi considerat ca un
sistem morfo-functional complex, coordonat de sistemul nervos, avand rolul de a
armoniza, pe cale umorala, activitatea organelor interne. Astfel, se realizeaza integrarea
activitatii organelor interne in ansamblul functiilor organismului.
Dupa natura biochimica, hormonii pot fi:
- sterolici - deriva din colesterol (hormonii sexuali, hormonii corticosuprarenalei);
- proteici - deriva din proteine ( marea majoritate a hormonilor ).
Principalele glande endocrine sunt: hipofiza, tiroida, paratiroidele, glandele
suprarenale, pancreasul endocrin, epifiza, timusul, ovarul endocrin si testiculul endocrin.

III.1. HIPOFIZA

Hipofiza sau glanda pituitara are dimensiunile unui bob de fasole si 0,5 g
greutate. Este localizata la baza encefalului, in saua turceasca a osului sphenoid. Este
formata din trei lobi:
1. lobul anterior (75% din masa glandei),
2. lobul mijlociu (2%), ambele de origine epiteliala, constituind adenohipofiza,
3. lobul posterior (23%), de origine ectodermica, neurohipofiza.
Hipofiza este legata de hipotalamus prin tija pituitara, care cuprinde sistemul
circulator port hipotalamo-hipofizar Popa-Fielding si tractul hipotalamo-hipofizar. Prin
sistemul port, factorii de eliberare si inhibare din nuclei hipotalamici mijlocii ajung in
adenohipofiza. Prin tractul hipotalamo-hipofizar, produsii de neurosecretie ai nucleilor
hipotalamici anteriori ajung la neurohipofiza.

1. Lobul anterior
Este constituit din cordoane celulare, care formeaza epiteliul secretor al glandei.
Acesta cuprinde celule specifice pentru fiecare dintre hormonii secretati. Adenohipofiza
secreta hormonul somatotrop si hormonii glandulari tropi.

a. Hormonul somatotrop (STH), hormonul de crestere, are ca actiune principala

stimularea cresterii armonioase a intregului organism. Intervine in dezvoltarea celulelor,
activeaza transportul aminoacizilor in celule si stimuleaza sinteza tisulara a proteinelor,
cu efect asupra cesterii oaselor, muschilor si viscerelor; intensifica oxidarea lipidelor,
asigurand energia necesara sintezei proteice; are efect de crutare a glucidelor, deci rol
hiperglicemiant; stimuleaza secretia glandelor mamare.
 Hipersecretia de STH inainte de pubertate determina gigantismul (crestere
exagerata in inaltime, talie peste 2 m), iar dupa pubertate produce acromegalia
(crestere exagerata a extremitatilor membrelor, oaselor fetei, buzelor, limbii si a unor
viscere).
Hiposecretia de STH determina la copii nanismul hipofizar ( sau piticism,
caracterizat prin dimensiuni reduse ale corpului, fara afectarea functiilor psihice si
intelectuale. La maturitate produce casexia hipofizara, caracterizata prin atrofii ale
organelor, caderea parului, a dintilor si unghiilor, regresia organelor genitale, sterilitate si
in final moarte.
Secretia este controlata de hipotalamus prin 2 neurohormoni: unul cu rol inhibitor
(somatostatina) si unul cu rol stimulator. Alti factori stimulatori sunt: hipoglicemia,
inanitia, starile de stress, somnul.

b. Hormonii glandulari tropi

 Hormonul adenocorticotrop sau corticotropina (ACTH) stimuleaza cresterea,
dezvoltarea si activitatea secretorie a glandelor corticosuprarenale. Hipersecretia de
ACTH determina hipertrofierea corticosuprarenalei si hipersecretie de hormoni ai
acesteia, avand ca urmare tulburari metabolice. Secretia este controlata prin
mecanism nervos de catre hipotalamus, printr-un hormon eliberator de corticotropina
si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii crescute ale
hormonilor corticosuprarenalei asupra adenohipofizei.
 Hormonul tireotrop sau tireotropina (TSH) stimuleaza cresterea, dezvoltarea si
secretia de hormoni ai glandei tiroide. Secretia este controlata prin mecanism nervos
de catre hipotalamus, printr-un hormon eliberator de tirotropina si prin mecanism
umoral de feed-back negativ declansat de concentratii crescute de hormoni tiroidieni
asupra adenohipofizei.
 Hormonii gonadotropi controleaza functiile gonadelor feminine si masculine;
controleaza secretia glandelor mamare la femeie; ei sunt:
- hormonul foliculostimulant (FSH) care determina la femei cresterea si
maturarea foliculilor ovarieni si secretia hormonilor estrogeni, iar la barbati
stimuleaza dezvoltarea tubilor seminiferi ai testiculelor si spermatogeneza.
- hormonul luteinizant (LH) care determina la femei ovulatia si aparitia corpului
galben de sarcina, iar la barbati stimuleaza secretia hormonilor androgeni.

Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, prin

hormonul eliberator de gonadotropine si prin mecanism umoral de feed-back negativ
declansat de concentratii crescute ale hormonilor sexuali asupra adenohipofizei.
 Hormonul luteotrop (LTH) sau prolactina stimuleaza la femei secretia corpului
galben si secretia lactata, iar la barbati nu se cunoaste actiunea lui. Secretia este
controlata de hipotalamus prin 2 neurohormoni: unul cu rol stimulator si unul cu rol
inhibitor. Alti factori stimulatori sunt: efotul fizic, stresul, somnul, graviditatea.

2. Lobul mijlociu
Lobul mijlociu al hipofizei secreta hormonul melanocitostimulant (MSH) care
stimuleaza sinteza de melanina in melanocite, cu rol in procesele de pigmentare a pielii.
3. Lobul posterior
Lobul posterior este constituit din axoni ai neuronilor din nuclei hipotalamici
anteriori si celule gliale. Neurohipofiza constituie un depozit de hormoni produsi de
hipotalamusul anterior. Hormonii neurohipofizari sunt: vasopresina si ocitocina.
a. Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasopresina contribuie la mentinerea
volumului normal al lichidelor extracelulare in organism, prin stimularea
absorbtiei de apa la nivel renal. Are efect antidiuretic, prin reducerea cantitatii de
urina eliminate. Secretat in doze mari determina vasoconstrictie si hipertensiune
arteriala, dar are efecte metabolice. Stimuleaza peristaltismul intestinal.
b. Ocitocina favorizeaza nasterea, prin stimularea contractiilor musculaturii netede a
uterului gravid, si alaptarea, prin stimularea contractiei celulelor mioepiteliale ale
canalelor galactofore din glandele mamare.

III.2. TIROIDA

Tiroida este cea mai mare glanda cu secretie interna din organism, avand o
greutate de circa 30 g. Este situata in partea anterioara a gatului, in dreptul cartilajului
laringian al carui nume il poarta. Tiroida este formata din lobi laterali uniti intre ei prin
istmul tiroidian. Structural, prezinta un parenchim glandular format din celule epiteliale
grupate in foliculi. Acesti foliculi contin la interior un coloid, tireoglobulina, care este
forma de depozitare a hormonilor tiroidieni. Tiroida este bogat vascularizata si inervata.
Inervatia vegetativa are numai functii vasomotorii.
Hormonii tiroidieni, derivati iodati ai tirozinei aflata in structura tireoglobulinei,
sunt tiroxina si triiodotironina. Acesti hormoni au efecte identice, dar mai rapide si mai
puternice in cazul triiodotironinei.
Actiunea lor in organism este complexa:
- au efect calorigen, manifestat prin cresterea metabolismului bazal, a consumului
de oxigen si a oxidarilor celulare;
- controleaza, impreuna cu hormonul somatotrop, cresterea si diferentierea celulara;
- intensifica eliminarile de azot din organism, catabolismul proteic;
- reduce depozitele lipidice prin activarea lipolizei;
- intensifica absorbtia intestinala de glucoza si catabolismul glucidic, determinand
hiperglicemie;
- stimuleaza activitatea gonadelor;
- impreuna cu prolactina mentin secretia lactata.
Hipofunctia tiroidiana determina efecte variate in functie de varsta. La copii
determina nanismul tiroidian (cretinism gusogen), caracterizat prin talie redusa,
intarziere mintala, toate structurile corpului sunt afectate, senzatie permanenta de frig,
piele uscata si ingrosata (ca sa nu piarda prin transpiratie din energia care si asa este
insuficienta), gusa. La adult, din cauza energiei insuficiente, rezulta scaderea capacitatii
de invatare, senzatie permanenta de frig, anemie, caderea parului, piele uscata si
ingrosata. Deoarece, substantele se descompun deficitar (arderile fiind slabe), organismul
devine obez, iar tesuturile sunt imbibate cu edem mucos producand mixedem (“ edem “-
acumulare de lichid la nivelul unui tesut).
La populatiile din zonele montane, cu ape sarace in iod, apare gusa endemica,
manifestata prin crestera in volum a glandei. Combaterea se face prin administrarea de
tablete de iod sau sare iodata.
Hiperfunctia tiroidiana determina boala lui Basedow, frecventa mai ales la
femei, caracterizata prin: cresterea metabolismului bazal, hiperfagie, scadere in greutate,
piele calda si umeda, tremuraturi ale mainilor, gusa exoftalmica (cresterea in volum a
glandei), globi oculari mariti (exoftalmie), nervozitate.

III.3. GLANDELE PARATIROIDE

Paratiroidele sunt patru glande mici (aproximativ 80 g), situate in partea

posterioara a tiroidei. Hormonii secretati au rol in mentinerea echilibrului fosfocalcic al
organismului. Ei sunt: parathormonul si calcitonina.
1. Parathormonul (PTH) are ca actiune principala cresterea calcemiei (concentratia
de Ca in sange) si scaderea fosfatemiei (concentratia de fosfati din sange) prin
eliminarea pe cale renala a fosforului. Astfel, se produce demineralizarea osoasa,
prin stimularea activitatii osteoclastelor (celule osoase, gigantice, multinucleate,
cu rol in modelarea osoasa). Hipersecretia produce boala Recklinghausen,
caracterizata prin decalcifiere osoasa urmata de deformari si fracturi spontane,
depuneri fosfocalcice in tesuturile moi si formare de calculi urinari. Hiposecretia
la copii determina dezvoltare defectuoasa a dintilor, intarziere mintala, iar la
adulti produce tetanie (cresterea excitabilitatii neuromusculare si aparitia
spasmelor musculaturii striate si netede), slabiciune musculara si calcifiere
interna.
Secretia de PTH este reglata in principal in functie de concentratia sangvina a Ca,
atat printr-un mecanism nervos cat si printr-un mecanism umoral, si secundar, in
functie de concentratia sangvina a fosfatilor. Scaderea concentratiei sangvine a
Ca2+ stimuleaza secretia de PTH (apare hipercalcemia), iar scaderea concentratiei
de Ca2+ inhiba secretia de PTH (apare hipocalcemia).
2. Calcitonina, secretata si de tiroida, are actiune antagonica parathormonului, prin
scaderea calcemiei si cresterea fosfatemiei, determinand mineralizarea normala a
oaselor.
Extirparea paratiroidelor duce la grave tulburari metabolice, datorate lipsei
calciului din organism, cunoscute sub numele de tetanie. Principalele manifestari ale
tetaniei sunt:
- tulburari motorii - contractii convulsive necontrolate ale musculaturii
scheletice;
- tulburari sensitive - sensibilitate sporita la frig;
- tulburari nervoase - irascibilitate, confuzii mintale, halucinatii;
- tulburari trofice - caderea parului si a dintilor, unghii friabile;
- tulburari viscerale - spasme ale musculaturii digestive si ale laringelui.
 III.4. TIMUSUL

Timusul este in principal un organ limfoid (organ in care se formeaza limfocite)

situat inapoia sternului. Functioneaza in copilarie si isi diminuiaza activitatea la 18-20
ani. Este invelit intr-o capsula conjunctiva din care pleaca septuri care il impart in lobuli.
Fiecare lobul este format din foliculi. Foliculul timic prezinta doua zone: una corticala si
una medulara. Zona corticala este formata din timocite, care provin din celulele
primordiale hematopoietice din maduva osoasa. Timocitele migreaza din timus in
organele limfoide periferice. Zona medulara contine corpusculi Hassal, formati din celule
turtite, dispuse ca foitele de ceapa.
Timusul indeplineste doua functii importante:
 limfopoieza- formarea limfocitelor T, cu rol in imunitate;
 organ endocrin, prin secretia de timocrescina, care intervine in metabolismul
calciului, in controlul cresterii scheletului si in dezvoltarea organelor
sexuale.Timocrescina are actiune antagonica hormonilor sexuali, ceea ce explica
degenerarea timusului in perioada postpuberala.

III.5. EPIFIZA

Epifiza, numita si glanda pineala datorita formei sale asemanatoare cu un con de

pin, este un organ al diencefalului cu functie endocrina. Epifiza este localizata in partea
posterioara a diencefalului (epitalamus). Functia epifizei este incomplet cunoscuta.
Hormonul sau principal, melatonina, are actiune inhibitoare asupra glandelor sexuale ce
explica involutia epifizei dupa pubertate. De asemenea, actioneaza si asupra axului
hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian. Melatonina are si efect hipoglicemiant. Epifiza
are legaturi functionale cu retina globului ocular, stimulii luminosi determinand, prin
intermediul nervilor simpatici, scaderea sintezei de melatonina.

III.6. PANCREASUL ENDOCRIN

Alaturi de functiile sale digestive, pancreasul este si o glanda endocrina.

Reprezinta 1-2 % din masa intregului pancreas. Pancreasul endocrin este reprezentat de
insulele lui Langerhans, asezate intre acinii glandulari ai pancreasului exocrin. Aceste
insule sunt formate din trei tipuri de celule:
- celule alfa ( 20 % ) care secreta glucagonul;
- celule beta ( 75 % ) care secreta insulina;
- celule delta ( 5 % ) care secreta somatostatina.

Insulina este principalul hormon hipoglicemiant al organismului. Insulina

actioneaza in directia cresterii gradului de utilizare a glucozei in celule, al depunerii
glucozei sub forma de glicogen si al transformarii glucidelor in lipide. Stimuleaza sinteza
de proteine.
Hiposecretia de insulina produce diabetul zaharat, afectiune caracterizata prin:
- hiperglicemie (cresterea cantitatii de glucoza in sange);
- glicozurie (eliminarea glucozei prin urina);
- poliurie (eliminarea unei cantitati mari de urina);
- polifagie (consum mare de hrana, de alimente);
- polidipsie (consum exagerat de lichide);
- scadere in greutate;
-
In stadiile avansate ale bolii, acumularea de corpi cetonici in organism, ca urmare
a tulburarilor metabolice, duce la coma diabetica si chiar la moarte, in lipsa unui
tratament adecvat. Tratamentul consta in administrarea de insulina.
Hipersecretia de insulina produce hipoglicemie insotita de slabirea fortei fizice,
de tulburari ale activitatii nerboase si chiar coma.

Reglarea secretiei de insulina se face prin doua mecanisme:

 umoral- se realizeaza prin feed-back: cresterea concentratiei de glucoza sangvina
mareste secretia de insulina, iar insulina determina transportul glucozei in ficat,
muschi si diverse celule. In consecinta, concentratia sangvina a glucozei scade, iar
secretia de insulina este inhibata. Pentru producerea energiei sunt utilizate
lipidele;
 nervos- este declansat de variatii ale glicemiei care stimuleaza chemoreceptorii
din sistemul vascular. Acestia transmit impulsuri la centrii glicoreglarii din
hipotalamus, de unde pleaca spre centrii parasimpatici ce stimuleaza secretia de
insulina. Secretia de insulina este reglata si prin intermediul altor hormoni:
adrenalina si noradrenalina o inhiba, iar secretina, colecistokinina, gastrina si
glucagonul o stimuleaza.

Glucagonul, secretat si de duoden, are efecte opuse insulinei, determinand

hiperglicemie prin glicogenoliza hepatica (nu si musculara), intensificarea
gluconeogenezei din aminoacizi si scaderea utilizarii celulare a glucozei, cu accentuarea
lipolizei. Impreuna cu hormonii medulosuprarenalieni, glucagonul este unul din
principalii hormoni hiperglicemianti ai organismului. Reglarea secretiei de glucagon se
face prin doua mecanisme:

 umoral, prin feed-back declansat de concentratia glucozei sangvine;

 nervos, comandat de hipotalamus, ce actioneaza asupra centrilor nervosi
vegetativi: simpaticul stimuleaza secretia de glucagon, iar parasimpaticul o
inhiba.
 III.7. GLANDELE SUPRARENALE

Glandele suprarenale sunt o pereche de glande situate la polii superiori ai

rinichilor. Fiecare glanda are o zona corticala, corticosuprarenala, dispusa la periferie
(80 % din masa glandei), care inconjoara complet zona medulara, medolusuprarenala
(20 %). Cele doua zone difera din punct de vedere embriologic, anatomic si functional.

Corticosuprarenala - secreta trei categorii de hormoni, pe baza de colesterol:

Mineralocorticoizii- au ca reprezentant principal, aldosteronul, cu rol in
reglarea metabolismului mineral. Determina reabsorbtia Na+ ( si retentie
de apa ) si eliminarea K+ la nivelul tubilor distali si colectori ai nefronilor.
Se mentine echilibrul acido-bazic si presiunea osmotica normala a
mediului intern. Hipersecretia determina boala lui Conn, caracterizata
prin cresterea masei sangelui circulant si hipertensiune arteriala.
Glucocorticoizii, reprezentati de cortizol, intervin in metabolismul
intermediar al glucidelor. Au efecte:
- metabolice- cresc eliminarile de azot, produc hiperglicemie, cresc lipemia
si stimuleaza catabolismul proteic;
- sangvine - cresc numarul de elemente figurate;
- digestive - scad absorbtia lipidelor, cresc secretia de HCl si pepsinogen;
- renale - scad permeabilitatea tubilor distali pentru apa, stimuland
eliminarea excesului de apa, cresc filtrarea glomerulara;
- nervoase - cresc sensibilitatea la stimuli olfactivi si gustative, induc
modificari ale EEG si iritabilitate, scad puterea de concentrare.
Excesul de glucocorticoizi provoaca boala lui Cushing caracterizata prin
obezitate, hiperglicemie, hipertensiune arteriala.
 Hormonii sexoizi ( sexosteroizi ) sunt secretati in cantitati foarte mici si
au actiuni asemanatoare cu cei secretati de gonade. Impreuna cu acestia
contribuie la aparitia si dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la
pubertate. De asemenea, stimuleaza anabolismul proteic.
Excesul de hormoni sexoizi, determina sindromul androgenital,
caracterizat la femei, prin “ masculinizare “, iar la copii prin stoparea
cresterii si aparitia unei pubertati precoce.
Hiposecretia de hormoni ai corticosuprarenalei, determina boala lui Adison
care se manifesta prin melanodermie (colorarea pielii in brun), astenie, scaderea eficientei
neuromusculare, tulburari gastrointestinale si cardiovasculare, scadere in greutate,
diminuarea functiei imunitare.
Reglarea secretiei se realizeaza prin mecanisme neurohormonale de tip feed-back.
Un caz aparte il reprezinta reglarea secretiei de aldosteron in care intervin, pe langa
sistemul hipotalamo-hipofizar, variatiile volumului sangvin si ale concentratiei K din
sange si din lichidul interstitial.
 Medulosuprarenala este considerata un ganglion simpatic de dimensiui mari,
deoarece contine neuroni postganglionari simpatici care si-au pierdut axonii si
secreta hormoni: adrenalina (epinefrina) si noradrenalina (norepinefrina).
Acesti hormoni au efecte similare cu ale stimularii simpaticului, dar in timp ce
adrenalina stimuleaza in special metabolismul energetic, noradrenalina are actiuni
vasculare mai intense. Cei doi hormoni au efecte multiple in organism.

Mod de actiune Adrenalina Noradrenalina

la nivelul sistemului nervos - stimuleaza sistemul reticulat activator - aceleasi efecte, dar mai
ascendent, determinand o stare de reduse;
alerta corticala;
- determina anxietete si frica;

la nivelul sistemului - creste forta de contractie a - efecte similare, dar mai

cardiovascular
la nivelul musculaturii
netede si viscerale
miocardului, frecventa cardiaca si reduse
viteza de conducere;
- produce vasodilatatia vaselor
coronare, pulmonare si a celor din - vasoconstrictie usoara;
muschii scheletici;
- produce vasodilatatie usoara a
vaselor gastrointestinale;
- vasoconstrictie;
- vasoconstrictie foarte usoara
a vaselor din creier;
- relaxeaza musculatura tractului - aceleasi efecte, dar mai
digestiv, a bronhiilor si a vezicii reduse;
urinare; - aceleasi efecte, dar mai
- produce contractia sfincterelor atenuate;
digestive, a splinei, a muschilor
erectori ai firelor de par, a muschilor
dilatatori ai pupilei;

in metabolism - hiperglicemie, glicogenoliza hepatica - aceleasi efecte, dar atenuate.

si musculara;
- stimuleaza metabolismul lipidic prin
mobilizarea acizilor grasi din depozite;

Reglarea se face exclusiv pe cale nervoasa; in conditii care necesita o adaptare

rapida (hipoglicemie, frica, frig, hipotensiune, durere, efort fizic) se secreta cantitati mari
de hormoni si se modifica raportul dintre cei doi hormoni: in stress emotional predomina
noradrenalina in timp ce in situatii neobisnuite predomina adrenalina. In timpul somnului,
secretia celor doi hormoni este redusa.
 III.8. OVARUL ENDOCRIN

Functia endocrina a ovarului este realizata de celulele interne a foliculilor

ovarieni si de celulele corpului galben .Foliculii ovarieni secreta, in prima etapa a
ciclului ovarian, hormonii estrogeni (estrona, estradiolul, estriolul, cunoscuti sub
numele de foliculina). Corpul galben secreta, in a doua etapa a ciclului ovarian, dupa
ovulatie, progesteronul si inhibina.
Estrogenii:
determina scaderea secretiei de FSH, urmata de cresterea in dimensiuni a
adenohipofizei;
influenteaza centrii hipotalamici responsabili de reglarea activitatii sexuale;
la fete, in perioada pubertatii, determina cresterea glandelor mamare si pigmentarea
areolei mamare, precum si aparitia caracterelor sexuale secundare;
la femei, determina proliferarea mucoasei uterine si a glandelor acesteia, stimuleaza
dezvoltarea stromei si a vaselor uterului, proliferarea musculaturii si a epiteliilor
trompelor uterine;
au efecte metabolice: scad concentratia glucozei in sange, stimuleaza sinteza proteica,
favorizeaza retentia apei si sodiului in organism si depunerea calciului in oase.
Progesteronul:
pregateste tractul genital feminin pentru nidatia ovulului fecundat si mentinerea
sarcinii;
Inhibina:
- inhiba secretia de FSH si LH.
Reglarea secretiei de hormoni ovarieni este realizata de catre adenohipofiza,
hipotalamus si sistemul limbic. FSH initiaza si continua maturatia foliculilor ovarieni, iar
LH determina formarea corpului galben. Secretia FSH si LH este controlata de
hipotalamus prin feed-back. Aproximativ la fiecare 28 de zile, FSH si LH determina
inceputul maturarii foliculilor ovarieni, dintre care doar unul singur ovuleaza (ovulatia
reprezinta procesul de eliberare a folicului matur, care devine ovul fecundabil) in a 14-a
zi a ciclului ovarian. Dupa ovulatie, celulele secretorii ale foliculului se transforma in
corp galben, care secreta cantitati mari de foliculina si progesteron. Dupa circa 2
saptamani, corpul galben degenereaza, secretia de foliculina si progesteron scade mult si
se instaleaza menstra. Urmeza apoi un nou ciclu ovarian. Asociat productiei ciclice de
foliculina si de progesteron este si ciclul endometrial, cu urmatoarele faze:

faza proliferativa - sub influenta unor cantitati mari de estrogeni, are loc proliferarea
endometrului (mucoasa uterului);
faza secretorie- se finalizeaza cu aparitia unor depozite considerabile de substante
nutritive la nivelul endometrului, depozite necesare pentru implantarea si
dezvoltarea oului;
 faza menstruala- are loc daca ovulul nu a fost fecundat.

III.9. TESTICULUL ENDOCRIN

Functia endocrina a testiculului este indeplinita de celulele interstitiale Leydig,

situate in tesutul conjunctiv dintre tubii seminiferi contorti si care secreta testosteron. Pe
langa testosteron, care este un steroid, testiculul secreta si cantitati mici de hormoni
estrogeni, asa cum ovarul endocrin secreta cantitati mici de testosteron.

Testosteronul:
- produce dezvoltarea organelor genitale masculine;
- determina aparitia caracterelor sexuale primare si secundare;
- impreuna cu STH are o actiune anabolizanta asupra metabolismului proteic,
stimuland dezvoltarea musculaturii, a oseinei si depunerea de calciu in oase.
Hiposecretia se manifesta prin eunucoidism, tulburare care se poate instala
inainte de pubertate, provocand o pubertate tardiva si incompleta, sau dupa pubertate,
determinand regresia caracterelor sexuale secundare.
Reglarea secretie de testosteron este realizata de adenohipofiza prin LH si ICSH
(hormonal luteinostimulant al interstitiului endocrine testicular) care au rol stimulator
asupra acesteia . Printr-un mecanism feed-back, testosteronul inhiba secretia de LH.
Acest mecanism este controlat de hipotalamus.
 IV. APARATUL LOCOMOTOR

Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participă pe de o parte la

susţinerea corpului, iar pe de altă parte la locomoţie sau la deplasarea diferitelor segmente
ale acestuia.
Aparatul locomotor este format din sistemul osos şi sistemul muscular.

IV.1. SISTEMUL OSOS

Sistemul osos este format din totalitatea oaselor legate prin articulaţii.
Oasele sunt piese dure, solide, rezistente, formate din ţesut osos compact şi
spongios, având inervaţie şi vascularizaţie proprie.

OASELE îndeplinesc următoarele roluri funcţionale:

- rol de pârghii ale aparatului locomotor: asupra lor acţionează muşchii, asigurând
susţinerea şi locomoţia corpului;
- rol de protecţie a unor organe vitale : exemplu: cutia craniană adăposteşte creierul,
cutia toracică adăposteşte inima şi plămânii, bazinul pentru organele pelviene, canalul
vertebral pentru măduva spinării.
- determină forma corpului, iar împreună cu articulaţiile dintre ele asigură suportul
părţilor moi.
- rol de sediu principal al organelor hematopoietice: la copii toate oasele, iar la
adult, oasele late conţin măduvă roşie hematogenă.
- depozit de substanţe fosfocalcice pe care organismul le poate mobiliza la nevoie.

După forma lor, oasele se împart în:

- oase lungi: predomină lungimea, ex. femur, tibie, fibulă, humerus, radius, ulna;
- oase late: predomină lăţimea şi înălţimea, ex. coxal, omoplat, parietal, frontal,
occipital, stern;
- oase scurte: cele trei dimensiuni sunt egale, ex. carpiene, tarsiene;
- oase neregulate: vertebre, etmoid, mandibula;
- oase pneumatice: conţin cavităţi cu aer, ex. frontal, maxilar, etmoid, sfenoid.
Există şi oase, cum ar fi rotula, care se găsesc în grosimea unui tendon (tendonul
cvadricepsului femural). Aceste oase se numesc oase sesamoide. Există oase alungite,
cum ar fi coastele şi clavicula, la care predomină lungimea, dar care nu pezintă diafiză şi
epifize, aşa cum au oasele lungi.
Osul lung este format din diafiză şi epifize. Între fiecare dintre epifize şi diafiză
se află câte un cartilaj de creştere. Dafiza este străbătută de canalul medular şi este
acoperită la exterior de periost, membrană conjunctivă vascularizată, este formată din
ţesut osos compact. Epifizele conţin ţesut osos compact la periferie şi ţesut osos spongios
la interior. Sunt acoperite de periost, în porţiunea care nu participă la formarea
articulaţiilor, şi de cartilaj articular hialin, la capetele care intră în alcătuirea articulaţiilor.

Morfologia oaselor

Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, prezentând o serie de

repere cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor.
Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de 2 tipuri:
 articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase),
contribuind la realizarea unor articulaţii.
 nearticulare nu prezintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de
mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.
Cavităţile sunt de 2 tipuri:
 articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, prezentând
cartilaj articular.
 neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice
(tendoane). Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume
găuri nutritive (pe unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de
trecere (orificiile nervilor cranieni).

Scheletul corpului uman este format din circa 208 oase şi este împărţit în raport
cu regiunile corpului în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor.
 1. Scheletul capului
Este format din 22 de oase şi este împărţit în:

1.a. Neurocraniu(cutia craniana): format din 8 oase:

 oase pereche:
o oasele temporale
o oasele parietale: sunt situate pe părţile laterale ale bolţii craniene;

 oase nepereche:
o osul frontal: în partea anterioară a neurocraniului, participă la formarea
bolţii şi bazei craniului;
o osul occipital: participă la formarea bazei craniului şi a bolţii craniene;
o osul etmoid: înapoia osului frontal, aparţine bazei craniului, participă la
formarea orbitelor şi a foselor nazale;
o osul sfenoid: înapoia etmoidului şi anterior de porţiunea bazilară a
occipitalului.
1.b. Viscerocraniu(oasele fetei): format din 14 oase:
 2 oase nepereche:
o vomerul: os unic, situate sub lama perpendiculară a osului etmoid;
o mandibula: este singurul os mobil, datorită articulaţiei cu osul temporal;

 6 oase pereche:
o oasele maxilare: prin sudare formează maxilla, ocupă centrul
viscerocraniului;
o oasele palatine: situate posterior de oasele maxilare;
o oasele nazale: sunt situate înaintea apofizei frontale a osului maxilar;
o oasele lacrimale: înapoia apofizei frontale a osului maxilar;
o oasele zigomatice: proemină sub pielea obrajilor, formand pomeţii
obrajilor;
o cornetele nazale inferioare: pe peretele lateral al foselor nazale.
 2. Scheletul trunchiului
Este format din coloana vertebrală, stern, coaste şi bazin.

2.a. Coloana vertebrală are un rol triplu:

- axul de susţinere al corpului;
- protejează măduva spinării;
- participă la executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului.
Coloana vertebrală este formată din 33-34 vertebre articulate prin discurile
intervertebrale, formând 5 regiuni:
- regiunea cervicală: formată din 7 vertebre, din care primele două au denumiri
specifice C1 atlas şi C2 axis.
- regiunea toracală: formată din 12 vertebre.
- regiunea lombară: formată din 5 vertebre.
- regiunea sacrală: formată din 5 vertebre sudate între ele formând osul sacru.
Osul sacru este un os median, nepereche, de formă triunghiulară, cu baza în sus.
Faţa sa anterioară este uşor concavă şi prezintă patru linii transverse, care
corespund locului de unire al celor 5 vertebre sacrale. La extremităţile celor patru
linii transverse se află orificiile sacrale anterioare, câte patru, de fiecare parte, prin
care ies ramurile anterioare ale nervilor sacrali.
- regiunea coccigiană: formată din 4-5 vertebre sudate între ele formând osul
coccis.

Alcatuirea unei vertebre:

- corpul vertebrei: este o masă osoasă dispusă anterior;
- arcul vertebrei: dispus posterior şi sudat de corpul acesteia;
- gaura vertebrală: situată între corpul şi arcul vertebrei. Prin suprapunerea
găurilor vertebrale se formează canalul vertebral care conţine măduva spinării.
- apofizele transverse: prelungiri laterale ale arcului vertebral, care servesc
inserţiilor musculare;
- apofiza spinoasă: prelungirea posterioară şi mediană a arcului vertebral.

Coloana vertebrală prezintă curburi fiziologice: cervicală, toracică, lombară şi

sacrală, al căror rol este comparabil cu cel al arcurilor de amortizare ale unei maşini.
Cele din plan sagital se numesc lordoze, cervicală şi lombară şi cifoze, toracică şi
sacrală. Cele din plan frontal se numesc scolioze, au convexitatea la stânga sau la

dreapta.
2.b. Sternul:
- os lat, situat anterior pe linia mediană a toracelui;
- este format din manubriu, corp şi apendice xifoid care rămâne cartilaginos până
în jurul vârstei de 40 ani;
- la locul de unire a manubriului cu corpul sternului se află unghiul sternal, în
dreptul căruia se află cartilajul coastei II, reper folosit pentru numărarea coastelor
prin palpare;
- se articulează în partea superioară cu claviculele, iar în părţile laterale cu coastele.

2.c. Coastele:
- sunt arcuri osteocartilaginoase, prezintă o porţiune osoasă şi una cartilaginoasă;
- sunt situate în partea laterală a toracelui;
- sunt în număr de 12 perechi;
- primele 7 perechi de coaste sunt coaste adevărate, cartilagiul lor articulându-se
cu sternul;
- coastele VIII, IX, X sunt coaste false, deoarece se articulează cu sternul prin
intermediul cartilagiului coastei VII;
- perechile XI, XII, nu au cartilaj şi nu ajung la stern, se termină liber în peretele
abdominal şi se numesc coaste flotante.
Coastele împreună cu coloana vertebrală si cu sternul formează cutia toracică.

3. Scheletul membrelor

3.a. Scheletul membrelor superioare: este format din:

 centura scapulară:
o claviculă, os lung pereche, de forma literei S, situat în partea antero-
superioară a toracelui şi
o omoplat sau scapulă, os lat, de formă triunghiulară, cu baza în sus,
situat în partea posterioară a toracelui;
 scheletul membrului superior propriu-zis:
o scheletul braţului: humerus;
o scheletul antebraţului: radius, osul mobil şi lateral al antebraţului şi
ulna sau cubitus, osul fix şi intern al scheletului antebraţului.
o scheletul mâinii: carpiene (8 oase scurte dispuse pe două rânduri: în
rândul proximal, se află oasele: scafoid, semilunar, piramidal,
pisiform; în rândul distal, se află oasele: trapez, trapezoid, osul mare,
osul cârlig), metacarpiene (sunt în număr de 5, numerotate de la I la
V, dinspre lateral spre medial), falange (degetele II-V au câte trei
falange, proximală, medie, distală; degetul I, police are 2 falange,
falanga distală corespunde unghiilor).

3.b. Scheletul membrelor inferioare: este format din:

 centura pelviană: este formată din 2 oase coxale, care se articulează anterior,
între ele formând simfiza pubiană, şi posterior cu osul sacrum, formând
bazinul. Osul coxal este format din 3 oase: ileonul, în partea superioară,
pubele, anterior şi ischionul, posterior.
 scheletul membrului inferior propriu-zis:
- scheletul coapsei: femur;
- scheletul gambei: tibia şi fibula sau peroneul;
- scheletul piciorului: tarsiene (7 oase dispuse în două rânduri: rândul
posterior este format din două oase: talusul şi calcaneul; rândul anterior este format
din 5 oase: cuboidul, navicularul şi 3 cuneiforme), metatarsiene (sunt numerotate de
la I la V), falange (degetele sunt numerotate de la I la V; primul deget se numeşte
haluce şi are 2 falange, iar degetele II-V au câte trei falange).
ARTICULAŢIILE
Articulaţiile sunt legăturile dintre oase şi reprezintă sediul mişcărilor.
După gradul de mobilitate, articulaţiile se impart în: sinartroze şi diartroze.

1. Sinartrozele sunt articulaţii fixe, mobile, care nu au cavitate articulară. După

tipul de legătură dintre oase, sinartrozele sunt:
o Sindesmoze - se leagă prin ţesut fibros moale; se caracterizeaza prin prezenta
unor formatiuni fibroase care se interpun intre capetele osoase articulare,
unindu-le si asigurand astfel o miscare ale acestora prin intermediul tesutului
fibros mai mult sau mai putin elastic. Ex.: la articulatiile sacro-iliace, intre
epifizele distale ale tibiei si fibulei.
o Sincondroze - se leagă prin ţesut cartilaginos; au ca mijloc de unire intre
capetele osoase diferite tipuri de cartilagiu si permit miscari mai reduse,
 elastice la acest nivel. Ex.: lama perpendiculara a etmoidului cu vomerul,
articulatia dintre prima coasta si stern etc.
o Sinostoze - este o articulatie fixa, care se leagă prin ţesut osos. Reprezinta
imbinari ale oaselor care au fost la inceput membranoase sau cartilaginoase si
care apoi s-au sudat osos. Ex.:

2. Diartrozele sunt articulaţii care posedă un grad variabil de mobilitate (sunt

semimobile). Se impart în :
o Amfiartroze - articulaţii semimobile, au suprafeţe articulare plane sau uşor
concave, se întâlnesc între corpurile vertebrelor şi se realizează prin
interpunerea discurilor intervertebrale.
o Artrodiile - articulaţii cu mobilitate mare, cel mai des intalnite in organism. Se
mai numesc articulaţii sinoviale.

O articulaţie prezintă următoarele componente:

1. capsula articulară - manşon fibros care se inseră pe oasele ce se
articulează; este căptuşită la interior de membrane sinovială, iar la
exterior este întărită de ligamemte;
2. ligamente - formaţiuni fibroase care se prind pe oasele articulaţiei;
3. membrana sinovială - formează stratul intern al capsulei articulare,
este bogat vascularizată, inervată;
4. cavitatea articulară - spaţiul din interiorul articulaţiei care conţine o
lamă fină de lichid sinovial.
Articulaţiile fixe se găsesc la nivelul oaselor cutiei craniene şi aceste articulaţii se
mai numesc suturi craniene.
 IV.2. SISTEMUL MUSCULAR

Sistemul muscular reprezintă totalitatea muşchilor din organism. Muşchii sunt

organe active ale mişcării, datorită proprietăţii lor de a se contracta.
Din punct de vedere histologic şi funcţional, există 3 categorii de muşchi:
1. muşchi striaţi: se mai numesc şi muşchi scheletici, deoarece majoritatea acestora se
prind de oase. Reprezintă 40 % din greutatea corpului şi participă la: realizarea
mişcărilor, menţinerea în contact a oaselor unei articulaţii, deoarece capetele
muşchiului se fixează pe oasele vecine ce formează articulaţia, dă forma generală a
corpului.
2. muşchi netezi: intră în alcătuirea viscerelor sau organelor interne, a vaselor sanguine
şi a pielii.
3. muşchi striat de tip cardiac: miocardul.

Muşchii au forme variate:

- muşchi fusiformi: biceps, triceps;
- muşchi triunghiulari: piramidal al abdomenului;
- muşchi de formă patrulateră: marele drpt abdominal şi marele dorsal;
- muşchi în formă de cupolă: diafragma;
- muşchi în formă de trapez: muşchiul trapez;
- muşchi circulari: orbicularul buzelor şi cel al pleoapelor, sfincterele-
sfincterul extern al anusului şi cel al uretrei.
Clasificare după numărul capetelor care se prind pe os, muşchii pot fi:
 - cu un singur capăt pe os, celălalt capăt inserându-se pe piele- muşchii
pieloşi;
- cu două capete: muşchiul biceps;
- cu trei capete: muşchiul triceps;
- cu patru capete: muşchiul cvadriceps.

Principalele grupe de muşchi striaţi:

1. Muşchii capului : după rolul pe care îl au se grupează în:

1. muşchii mimicii care prin contracţia lor determină diferite expresii ale feţei, sunt
grupaţi în jurul orificiilor orbitale, auditive, nazale, bucal (frontal, sprâncenos,
orbicular al pleoapelor, constrictori şi dilatatori ai narinelor, orbicular al gurii,
zigomatic, buccinator, mental la nivelul bărbiei).
2. muşchii masticatori, care intervin în realizarea actului masticaţiei (temporali,
maseteri, pterigoidieni, suprahioidieni).

2. Muşchii gâtului:
3. muşchiul sternocleidomastoidian;
4. muşchii pieloşi, muschi situaţi imediat în apropierea pielii, ex. platisma;
5. muşchii hioidieni: suprahioidieni şi subhioidieni (osul hioid - os nepereche
situate în partea antero-superioară a gâtului, deasupra laringelui, face parte din
scheletul osteofibros al limbii);
3. Muşchii trunchiului: sunt grupaţi în:
6. muşchii spatelui şi cefei: muşchiul trapez, marele dorsal, muşchii şanţurilor
vertebrale;
7. muşchii toracelui: muşchii pectorali, muschii dinţaţi, muşchii intercostali;

4. Muşchii abdomenului: sunt muşchi laţi, prin contracţiile lor, măresc presiunea din
interiorul abdomenului, permiţând declanşarea unor procese fiziologice: expiraţia,
defecaţia, micţiunea, etc.
8. muşchii drepţi abdominali;
9. muşchii oblici externi;
10. muşchii oblici interni:
5. Muşchii membrelor superioare:
11. muşchii centurii scapulare: muşchiul deltoid, la nivelul umărului;
12. muşchii membrului superior liber:
 muşchiul braţului: bicepsul (anterior) şi tricepsul (posterior);
 muşchii antebraţului: flexori şi extensori ai degetelor, pronatori şi
supinatori;
 muşchii mâinii: la nivelul palmei se găsesc muşchi numai pe faţa
anterioară şi între oase; muşchii lipsesc pe dosul palmei.

Supinaţia este mişcarea de răsucire a mâinii cu faţa palmei spre înainte.

Pronaţia este mişcarea de răsucire a mâinii cu dosul palmei spre înainte

6. Muşchii membrelor inferioare:

13. muşchii centurii pelviene: muşchii fesieri;
14. muşchii membrului inferior liber:
 muşchii coapsei: anterior, muşchiul croitor şi cvadricepsul
femural, în profunzime muşchii adductori, posterior, muşchiul
biceps femural;
 muşchii gambei: muşchiul gastrocnemian, muşchiul solear, care
formează o unitate funcţională numită triceps sural, se continuă cu
tendonul lui Achile, care se inseră pe calcaneu; flexori şi extensori
ai gambei, flexori şi extensori ai degetelor; pronatori şi supinatori
ai piciorului
 muşchii piciorului: planta, faţa prin care piciorul se spijină pe sol,
prezintă muşchi flexori şi extensori ai degetelor
Proprietăţile muşchilor:
1. Contractilitatea: este proprietatea muşchilor de a dezvolta o tensiune asupra
punctelor de fixare pe oase.
2. Excitabilitatea : este proprietatea muşchilor de a răspunde printr-o contracţie
când sunt stimulaţi adecvat.
3. Elasticitatea: este proprietatea muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe
şi de a-şi reveni la forma iniţială când forţa încetează să mai acţioneze.
4. Plasticitatea: este proprietatea muşchilor de a se întinde fără creşterea tensiunii
interne. Se întâlneşte la muşchii netezi din pereţii organelor cavitare şi permite
umplerea acestor organe.
5. Tonusul muscular: este starea permanentă de uşoară contracţie a unui muşchi
aflat în repaus. Menţine forma muşchiului şi expresia feţei.

Fiziologia muşchilor scheletici

 Muşchii scheletici prin contracţii pun în mişcare oasele, asigurănd scimbarea
poziţiei corpului sau schimbarea poziţiei unei anumite părţi din corp.
Clasificarea contracţiilor musculare: în funcţie de modificarea dimensiunilor şi
a tensiunii interne, contracţiile pot fi:
- izometrice: lungimea muşchiului se menţine constantă, dar creşte
tensiunea internă; acest tip de contracţie nu realizează lucru mecanic.
- izotonice: lungimea muşchiului se se modifică, dar tensiunea internă se
menţine; acest tip de contracţii realizaează lucrul mecanic.
- auxotonice: sunt contracţii în care se modifică atât tensiunea internă cât şi
lungimea muşchiului.
Contracţiile din timpul activităţii obişnuite sunt contracţii auxotonice.

Manifestările contracţiei musculare:

1. manifestări electrice: constau în apariţia unor curenţi electrici în muşchi, în timpul
contracţiei acestora. Aceşti curenţi sunt numiţi potenţiali de acţiune şi se deplasează
în lungul fibrelor musculare cu o viteză de 30 m/s. Activitatea electrică a unui muşchi
poate fi înregistrată obţinându-se electromiograma.

2. manifestări chimice: procesele chimice din muşchi asigură energia necesară

proceselor mecanice. Metabolismul muscular este anaerob, fără oxigen, în primele
45-90 s a unui efort moderat sau intens, timp necesar aparatului vascular să regleze
aportul de oxigen. După primele 2 minute de efort, necesităţile energetice sunt
satisfăcute în cea mai mare parte aerob, cu oxigen.

3. manifestări mecanice: se studiază cu ajutorul miografului. Sunt reprezentate de

contracţiile propri-zise ale muşchiului. Aplicarea unui stimul unic cu valoare prag
determină o contracţie musculară unică numită secusă.

Fazele secusei:
- perioada de latenţă: 0,01s, reprezintă intervalul de timp cuprins între aplicarea
stimulului şi apariţia contracţiei.
- perioada de contracţie: 0,04s, muşchiul se scurtează.
- perioada de relaxare: 0,05s, muşchiul revine la starea de repaus.

Tetanosurile: sunt contracţii complexe care apar prin aplicarea mai multor stimuli pe
muşchi. Pot fi: tetanos complet şi tetanos incomplete.
a. Tetanosurile incomplete: frecvenţa stimulilor este mică (10-20 stimuli/s).
Această frecvenţă fiind mică între 2 stimuli, muşchiul începe să se relaxeze, dar
următorul stimul cade pe muşchi înainte de terminarea relaxării acestuia. Datorită
acestui fapt, miograful înscrie un platou dinţat. Aceste tetanosuri incomplete este
o însumare parţială a secuselor.
b. Tetanosurile complete: stimulul următor cade pe perioada de contracţie a
stimulului anterior, astfel că între stimuli nu mai există perioade de relaxare. În
acest caz, miograful înscrie un platou drept.
 Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu
secuse pentru că comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă
mare.
Există însă în organism şi situaţii în care contracţia este o secusă. De ex. frisonul,
sistola cardiacă, contracţia obţinută în urma reflexului.

4. manifestări termice: se datorează fenomenelor biochimice din fibra musculară.

Randamentul contracţiilor musculare este doar de 30 %, ceea ce înseamnă că 70 %
din energia produsă în timpul contracţiei musculare se pierde sub formă de căldură.
 FUNCTIA DE NUTRITIE
I. SISTEMUL CIRCULATOR

Componentele sistemului circulator sunt:

I.1. sistemul cardiovascular format din inima si vase de sange;
I.2. sistemul limfatic format din vase limfatice, ganglioni limfatici si organe limfoide
(splina, timusul, amigdale).
Prin intermediul sangelui si al limfei, sistemul circulator, indeplineste trei functii
esentiale:
- de transport (al substantelor necesare organismului);
- de reglare (in termoreglare);
- de protectie (in imunitate).

I.1. SISTEMUL CARDIOVASCULAR

A. INIMA

Inima este un organ musculos, cavitar, situat in cutia toracica, intre cei doi
plamani, intr-o regiune numita mediastin. Are forma conica si este orientata cu varful
(apexul) spre diafragm. Greutatea inimii este de 250-300 g, iar volumul este asemanator
pumnului drept. Invelisul inimii este constituit din pericard, cu rol de protectie mecanica
a inimii. Peretele cardiac este alcatuit din trei straturi:

Strat Caracteristici Functii

Epicard - membrana seroasa, in care se gasesc - invelis extern, ce reprezinta
capilare sangvine, limfatice si nervi; foita viscerala a pericardului
seros;
Miocard - tesut muscular cardiac; - asigura, prin contractiile sale,
- tesut nodal; pomparea sangelui din inima in
- contine capilare sangvine, limfatice si vasele sangvine;
nervi;
Endocard - membrana endoteliala si un strat - invelis intern protector;
subendotelial gros alcatuit din fibre de
colagen, de elastina si de reticulina,
printre care se afla numeroase
terminatii nervoase senzitive;
 Inima este divizata in patru camere: doua atrii si doua ventricule. Acestea
comunica intre ele, pe fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare prevazute cu valvule
unidirectionale. Cele doua jumatati ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular.
Atriul drept (Ad) comunica cu ventriculul drept (Vd) prin orificiul
atrioventricular drept prevazut cu valvula tricuspida. Atriul stang (As) comunica cu
ventriculul stang (Vs) prin orificiul atrioventricular stang prevazut cu valvula
bicuspida (mitrala). Atriile sunt separate intre ele prin septul interatrial. La nivelul
acestuia, in viata intrauterina, exista orificiul Botallo, prin care cele doua atrii comunica
intre ele. Dupa nastere, acest orificiu se inchide. Ventriculele sunt separate intre ele prin
septul interventricular. Atriile si ventriculele sunt separate prin septul atrioventricular.
Atriile sunt situate in partea superioara a inimii si prin contractie pompeaza
simultan sangele in ventricule prin orificiile atrio-ventriculare, prevazute cu valve atrio-
ventriculare. In atriul drept se deschide vena cava inferioara care colecteaza sangele
venos din jumatatea inferioara a corpului. Cand atriul se contracta, sangele trece in
ventriculul drept prin orificiul atrioventricular drept, prevazut cu valvula tricuspida.
Cuspidele valvei sunt orientate spre ventricul, datorita unor corzi tendinoase, fixate pe
peretele ventricular prin muschii papilari, de forma conica. Aceste structuri impiedica
valvele sa se deschida spre atrii, atunci cand ventriculele se contracta. Contractiile
ventriculare inchid valvula tricuspida si imping sangele prin trunchiul pulmonar catre
arterele pulmonare. La baza trunchiului pulmonar se afla valvula semilunara
pulmonara, care impiedica sangele sa se intoarca spre ventricul. In atriul stang se
deschid patru vene pulmonare, care aduc sange oxigenat de la plamani. Prin contractia
atriului, sangele trece in ventriculul stang prin orificiul atrioventricular stang prevazut cu
valvula bicuspida (mitrala). Cand ventriculul se contracta, valvula se inchide si sangele
oxigenat trece prin valvula semilunara in portiunea ascendenta a aortei.
Stratul de tesut conjunctiv dens, situat intre atrii si ventricule constituie scheletul
fibros al inimii. Fasciculele de fibre miocardice atriale, se ataseaza de fata superioara a
acestui schelet fibros, iar fasciculele de fibre miocardice ventriculare se ataseaza de fata
inferioara a scheletului fibros. Intrucat, miocardul atrial este separat structural si
functional de miocardul ventricular si pentru a transmite potentialele de actiune de la atrii
catre ventricule, este necesara interventia unui tesut conducator specializat numit tesut
nodal.
Alcatuirea tesutului nodal din:
 nodulul sinoatrial - situat in peretele atriului drept, in apropierea orificiului de
varsare a venei cave superioara;
 nodulul atrioventricular - situat in septul interatrial;
 fasciculul atrioventricular (Hiss) - situat in septul interventricular;
 reteaua Purkinje - rezulta din ramificatiile fasciculului Hiss in peretii ventriculari;
Tesutul nodal asigura contractiile inimii chiar si atunci cand este scoasa din corp
(automatismul cardiac).

Vascularizatia inimii este asigurata de circulatia coronara, alcatuita din vasele

ce asigura irigarea inimii:
 2 artere coronare - se desprind din aorta, imediat la iesirea din ventricul; in cazul
blocarii circulatiei pe una din ramuri, datorita unui cheag de sange sau a unui spasm
arterial ( contractie brusca, exagerata a musculaturii ), teritoriul nevascularizat se
necrozeaza si se produce infarctul miocardic;
 capilare, vene coronare - se deschid intr-un sinus coronar, iar de aici sangele trece in
atriul drept;

Inervatia inimii este asigurata de plexul cardiac. Simpaticul are efect

cardioaccelerator si vasodilatator coronarian. Parasimpaticul are efect cardioinhibitor si
actioneaza in special asupra nodulilor sinoatrial si atrioventricular.

Proprietatile miocardului

1. Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde maximal la stimuli

care egaleaza sau depasesc valoarea prag. Aceasta reprezinta legea “ tot sau nimic “.
Inima este excitabila numai in faza de relaxare (diastola), iar in sistola se afla in stare
refractara absoluta si nu raspunde la stimuli. Aceasta reprezinta “ legea neexcitabilitatii
periodice a inimii “.
2. Automatismul reprezinta proprietatea tesutului nodal de a se autoexcita ritmic.
Mecanismul se bazeaza pe modificari ciclice de depolarizare si repolarizare ale
membranelor celulare acestuia. Ritmul cardiac, 70-80 batai/minut, este determinat de
nodulul sinoatrial si poate fi modificat de factori externi. Caldura, influentele simpatice,
adrenalina, noradrenalina determina tahicardie (accelerarea functiei cardiace). Frigul,
influentele parasimpatice si acetilcolina determina bradicardie (rarirea ritmului cardiac).
3. Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitatia in toate
fibrele sale. Impulsurile generate automat si ritmic de nodulul sinoatrial se propaga in
peretii atriilor, ajung in nodulul atrioventricular si prin fasciculul Hiss si reteaua Purkinje,
la tesutul miocardic ventricular. Tesutul nodal genereaza si conduce impulsurile, iar
tesutul miocardic adult raspunde la contractii.
4. Contractilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde la actiunea unui
stimul prin modificari ale dimensiunilor si tensiunii. In camerele inimii se produce o
presiune asupra continutului sangvin si are loc expulzarea acestuia. Forta de contractie
este mai mare in ventricule decat in atrii, iar cea mai mare este in ventriculul stang.
Contractiile miocardului se numesc sistole, iar relaxarile se numesc diastole.

Ciclul cardiac este format dintr-o sistola si o diastola. La un ritm de 75

batai/minut, ciclul cardiac dureaza 0,8 s. Intre sistola atriala si cea ventriculara este o
diferenta de 0,1s datorita intarzierii propagarii impulsului de la nodulul sinoatrial la cel
atrioventricular.
Valori masurabile in ciclul cardiac:
- debitul sistolic- vlumul de sange expulzat de inima intr-o sistola, aproximativ 75 ml;
- debitul cardiac- volumul de sange trimis in organism/minut= debitul sistolic x
frecventa cardiaca 75 x 75 = 5,5 l/min.
- travaliul cardiac- lucrul mecanic al inimii in sistola = volumul sistolic x presiunea
arteriala medie = 75 ml x 100 mmHg.
Ciclul cardiac este insotit de manifestari acustice, mecanice si electrice a caror
cunoastere permite aprecierea starii de sanatate a organismului, a functionarii normale a
inimii.
Manifestarile acustice sunt reprezentate de cele doua zgomote cardiace:
- zgomotul sistolic ( I ) - produs de inchiderea valvulelor atrioventriculare si de sistola
ventriculara, este mai lung si de tonalitate joasa;
- zgomotul diastolic ( II ) - produs de inchiderea valvulelor semilunare ale arterei
aorte si ale arterei pulmonare, este scurt si ascutit.
Manifestarile mecanice sunt:
- socul apexian- care se petrece ca o “ lovitura “a varfului inimii in spatial V
intercostal stang, in sistola;
- pulsul arterial- unda de distensie a peretelui arterial, provocata de variatiile ritmice
ale presiunii sangvine, determinate de contractiile cardiace; este masurabil in orice
punct unde o artera poate fi compresata pe un plan osos.
Manifestarile electrice - se inregistreaza sub forma electrocardiogramei ( EKG ).
Dispozitivul de inregistrare a electrocardiogramei se numeste electrocardiograf. Acesta
consta in doi electrozi care masoara diferenta de potential intre bratul stang si bratul
drept, intre bratul drept si piciorul stang si intre bratul stang si piciorul stang. Fiecare
ciclu cardiac produce trei unde, numite P, QRS si T.
- P reprezinta propagarea depolarizarii prin miocardul atrial,
- QRS reprezinta propagarea depolarizarii prin miocardul ventricular,
- T reprezinta repolarizarea ventriculelor. Repolarizarea atriilor are loc simultan cu
QRS, dar este mascata de amplitudinea depolarizarii ventriculare. Fonograma
reprezinta inscrierea grafica a oscilatiilor sonore determinate de activitatea mecanica
a inimii.

B. VASELE DE SANGE

Vasele de sange alcatuiesc o retea prin care sangele circula de la inima catre toate
organele corpului (artere) si de aici inapoi, la inima (vene). Sangele care pleaca de la
inima se numeste sange arterial, este de culoare rosu aprins ca urmare a concentratiei
mari de oxihemoglobina din eritrocite. Sangele care se intoarce la inima se numeste
sange venos, este de culoare rosu inchis ca urmare a concentratiei mari de
carbohemoglobina din eritrocite.
1. Arterele:
- prezinta un strat muscular gros, ce le permite propulsarea sub presiune mare a
sangelui de la inima;
- valoarea medie a presiunii intraarteriale este de 100 mm Hg;
- peretele aortei si al arterelor mari cuprinde numeroase fibre de elastina printre
celulele musculare netede, conferind elasticitate vaselor respective; astfel, se asigura
un flux continuu al sangelui; arterele mici si arteriolele sunt mai putin elastice si au
stratul muscular mai gros in raport cu diametrul lumenului; aceste vase opun
rezistenta curgerii sangelui, deoarece se destind foarte putin.
2. Venele:
- prezinta un strat muscular subtire, ce le permite sa se largeasca suficient pentru a se
adapta cresterilor de volum sangvin;
- venele situate sub nivelul inimii prezinta valve pe peretele intern, dispuse astfel incat
sangele sa curga intr-un singur sens;
- valoarea medie a presiunii intravenoase este de 2 mm Hg;
- din cauza presiunii scazute, venele nu pot propulsa sangele spre inima, astfel ca ele
sunt asezate printre muschii scheletici, care le comprima atunci cand sunt actionati;
respiratia contribuie la propulsarea sangelui din venele abdominale in cele toracice; in
inspiratie, diafragmul se contracta (coboara), determinand cresterea presiunii
intraabdominale, comprimarea venelor si scaderea presiunii in cavitatea toracica.
3. Capilarele: vase sangvine de dimensiuni mici, desprinse din arteriole; fac
legatura cu venulele sau se anastomozeaza in retele. Peretele capilarelor are o structura
extrem de simpla, fiind alcatuit dintr-un singur strat de celule. Astfel, schimburile
nutritive, plastice si gazoase dintre sange si tesuturi se fac prin pinocitoza, difuziune si
filtrare. Cantitatea de sange care intra intr-o retea de capilare este reglata de sfincterele
precapilare.
 In arborele vascular, sangele circula prin doua sectoare distincte, unite doar la
nivelul inimii. Acestea constituie circulatia sistemica (circulatia mare) si circulatia
pulmonara (circulatia mica).
Circulatia sistemica cuprinde: sistemul aortic, ce asigura transportul O 2 si al
substantelor nutritive la tesuturi, sistemul capilar, ce asigura schimburile nutritive si
gazoase la nivel tisular, si sistemul venos, prin care sangele cu CO2 se intoarce la inima.
Sistemul aortic este alcatuit din artera aorta si ramurile ei, care iriga organele corpului.
Artera aorta prezinta urmatoarele portiuni: aorta ascendenta, crosa aortica si aorta
descendenta toracica si abdominala. De la nivelul ei se desprind principalele artere ale
corpului. Sistemul capilar face legatura intre sistemele arterial si venos. Sistemul venos
este reprezentat de cele doua vene mari: vena cava superioara si vena cava inferioara,
care aduc la inima sangele neoxigenat din corp. La nivelul membrelor exista un sistem
venos profund, cu vase situate in muschi, si un sistem venos superficial subcutanat, care
directioneaza circulatia sangelui spre inima.
Circulatia pulmonara asigura transportul sangelui incarcat cu CO2 de la inima la
plamani, prin artera pulmonara, cu ramurile ei, dreapta si stanga, si reintoarcerea sangelui
oxigenat de la plamani (in urma schimbului de gaze respiratorii) la inima, prin cele patru
vene pulmonare.

Presiunea sangvina reprezinta presiunea sub care circula sangele in artere.

Valoarea scade in timpul diastolei si creste in timpul sistolei. Arteriolele, datorita
peretelui muscular foarte gros, opun rezistenta curgerii sangelui, fenomen numit
rezistenta periferica. Ca urmare, presiunea sangelui la acest nivel, precum si in capilare
scade foarte mult. Diametrul arteriolar poate varia prin vasoconstrictie sau vasodilatatie,
influentand fluxul sangvin din capilare. Cresterea rezistentei periferice in urma
vasoconstrictiei arteriolelor poate determina marirea presiunii sangvine. Valoarea
presiunii sangvine este influentata de trei factori:
- frecventa cardiaca;
- debitul sangvin;
- rezistenta periferica totala;
Cresterea oricaruia dintre parametrii enumerati poate determina cresterea presiunii
sangvine.
Masurarea presiunii sangvine se face cu ajutorul tensiometrului. Acesta este
alcatuit dintr-un manson pneumatic, in care se pompeaza aer cu o para de cauciuc.
Stetoscopul, plasat la nivelul incheieturii brat-antebrat, permite ascultarea arterei
comprimate. Presiunea sangvina se citeste cu ajutorul unui manometru.
Pulsul sangvin - la fiecare sistola ventriculara, inima impinge deja existent in
vasele sangvine. Ca urmare, se produce o dilatare brusca a peretilor aortei. Aceasta
dilatare se propaga cu o viteza de 10 ori mai mare ca cea a fluxului sangvin si reprezinta
pulsul sangvin.

Boli ale inimii:

o endocardite - inflamarea endocardului si a valvelor inimii;
o miocardite - inflamatii ale miocardului;
o pericardite - inflamatii ale pericardului;
o insuficienta cardiaca - inima nu mai poate asigura o circulatie normala a
sangelui; factorii favorizanti sunt: bolile valvelor inimii, efortul fizic mare,
infectiile, anemiile, lipsa unor hormoni, a unor saruri minerale, deformatii
toracice, boli pulmonare si renale, hipertensiune arterial, ateroscleroza;
o cardiopatia ischemica - apare ca o consecinta a aterosclerozei coronariene, ceea
ce are ca efect oxigenarea insuficienta a inimii; este acompaniata de angina
pectorala, care se manifesta prin durere interna, localizata in dreptul inimii, dar
care se extinde de-a lungul mainii stangi pana la nivelul degetului mic si este
insotita de senzatia de moarte iminenta; cardiopatia ischemica duce, in final la
infarctul miocardic, care apare datorita astuparii complete si definitive a unei
artere coronare si duce la necrozarea teritoriului de muschi cardiac hranit de artera
coronara respectiva.

Boli ale vaselor de sange:

o ateroscleroza - consta in ingrosarea arterelor datorita depunerilor de ateroame
(placi lipidice) in peretele vascular, ceea ce duce la diminuarea lumenului arterial;
uneori lumenul este astupat complet, intrerupandu-se alimentarea cu sange a unui
organ; procesul incepe prin deteriorarea endoteliului vascular ca urmare a
fumatului, hipertensiunii, concentratiei mari de colesterol in sange sau a
diabetului;
o arteritele - inflamatii ale arterelor, netratate duc la cangrena;
o flebite - inflamatia venelor;
o tromboflebite - inflamatii ale venelor si formarea de cheaguri de sange in vene;
o varicele - dilatarea venelor, tulburari circulatorii care pot duce la atrofii
musculare, ulceratii ale gambelor, edeme cronice masive;
 I.2. SISTEMUL LIMFATIC

Sistemul limfatic reprezinta o parte a sistemului circulator, fiind constituit din

vase limfatice , ganglioni limfatici si organe limfoide. Principalele sale functii sunt:
- redarea lichidului interstitial circuitului sangvin;
- transportul lipidelor absorbite din intestin catre sange;
- protectia organismului impotriva agentilor patogeni (imunitatea) prin intermediul
limfocitelor, produse in maduva osoasa, organe si tesuturi limfoide.

1. Vasele limfatice
a. Capilarele limfatice, cele mai mici vase ale sistemului limfatic, sunt inchise la
capete si formeaza retele vaste in majoritatea tesuturilor. Peretele lor este un endoteliu
caracteristic, poros, care permita accesul lichidelor interstitiale, a proteinelor,
microorganismelor si lipidelor absorbite din intestinul subtire.
b. Ducturile limfatice colecteaza limfa din capilarele limfatice. Peretele lor este
asemanator peretelui venos, fiind alcatuit din trei straturi, cel intern prevazut cu valve.
Limfa este propulsata de-a lungul ducturilor limfatice datorita acceleratiei gravitationale
(cand circula de sus in jos) sau prin presiunea exercitata de contractile musculare si alte
miscari ale corpului (cand circula in sens antigravitational). Ducturile limfatice dreneaza
limfa din corp in doua vase limfatice mari: ductul toracic (dreneaza limfa din
extremitatile inferioare, abdomen, regiunea toracica stanga, partea stanga a capului si
gatului; in zona abdominala prezinta o dilatare numita cisterna chili; ductul toracic se
varsa in vena subclaviculara stanga) si ductul limfatic drept (dreneaza limfa din
extremitatile superioare, zona toracica dreapta si partea dreapta a capului si a gatului; se
varsa in vena subclaviculara dreapta).

2. Ganglionii limfatici
Au forma unor boabe de fasole si sunt situati pe traiectul vaselor limfatice. Sunt
inchisi in capsule de tesut conjunctiv fibros, din care pornesc spre interior septuri de tesut
conjunctiv numite trabecule. Prezinta doua zone: corticala, la exterior, sub capsula
conjunctiva, si medulara, la interior. Zona medulara este formata din tesut reticular ce
contine celule fagocitare, al caror rol consta in purificarea lichidului ce ajunge la acest
nivel. In tesutul reticular se gasesc si centrii germinativi, unde se produc limfocitele,
care au rol in raspunsul imun. Limfa intra in ganglion prin mai multe vase limfatice
aferente si il paraseste prin vase eferente, ce pornesc de la nivelul hilului (o depresiune
de pe fata concava a nodulului).
Ganglionii limfatici se gasesc grupati in mai multe regiuni ale corpului.
Principalele grupe sunt:
- ganglionii popliteali si inghinali (pentru regiunea inferioara a corpului);
- ganglionii lombari (pentru regiunea pelviana);
- ganglionii cubitali si axilari (pentru regiunea superioara);
- ganglionii toracali (in zona pieptului);
- ganglionii cervicali (in zona gatului);
- in peretele intestinului subtire se gasesc numerosi ganglioni limfatici si agregate de
tesut limfatic numite foliculi limfatici sau Peyer.
 3. Organele limfoide

a. Splina este situata in cavitatea abdominala, posterior si lateral fata de stomac,

acoperita de peritoneu. Indeplineste roluri esentiale: producerea de limfocite si hematii,
filtrarea sangelui si distrugerea hematiilor batrane. Prezinta o portiune rosie (pulpa rosie),
pentru stocarea eritrocitelor batrane si o portiune alba (pulpa alba), ce contine centrii
germinativi pentru producerea limfocitelor .

b. Timusul (vezi “ Glandele endocrine “);

c. Amigdalele, in numar de trei perechi (palatine, faringiene si linguale), se gasesc

in zona faringelui; rolul lor consta in apararea contra agentilor patogeni ce patrund in gat,
in nas si in urechi.

Organele limfoide au functii specifice in imunitate:

- imunitatea nespecifica (innascuta), realizata prin mecanisme ca fagocitoza, febra si
eliberarea de interferon;
- imunitatea specifica (dobandita), care implica interventia limfocitelor si este
directionata catre anumite molecule sau catre parti ale anumitor molecule numite
antigene.

Sistemul imun are doua componente:

- sistemul imun umoral, care implica diverse tipuri de proteine numite anticorpi, care
circula prin sange si plasma, lichide numite generic “ umori “; acest sistem actioneaza
asupra agentilor patogeni prezenti in fluidele corpului;
- sistemul imun mediat celular, se desfasoara prin actiunea unor celule speciale care
circula prin sange si limfa; actioneaza asupra agentilor patogeni care au patruns deja
in celulele gazda.
Sistemul imun intra in actiune atunci cand detecteaza prezenta unor substante
straine in organism (antigene). Acestea pot proveni de la bacterii, de la virusuri, dar si de
la tesuturi sau organe transplantate de la o alta persoana. Capacitatea de a distinge
substantele proprii de cele straine reprezinta una ditre cele mai importante caracteristici
ale sistemului imun. O alta trasatura remarcabila a sistemului imun este capacitatea de a-
si “ aminti “ structura biochimica a antigenelor si de a reactiona prompt la un nou contact.
Termenul de imunitate se refera la protectia conferita de organism in urma unei
expuneri anterioare la agenti patogeni, cand a sintetizat anticorpi (proteine care
anihileaza antigenele). Astfel se explica imunitatea dobandita dupa o boala ca varsatul de
vant sau rujeola: contractata in copilarie, confera imunitate la noi contacte cu virusul care
o provoaca. Sistemul imun raspunde la un anumit antigen sintetizand anticorpi specifici.
Anticorpii constituie o clasa de proteine numite imunoglobuline. Imunitatea
poate fi dobandita prin vaccinare, cand sistemul imun este adus in contact cu forme
attenuate ale agentilor patogeni. Acestea nu pot provoca boala, dar seamana cu agentii
care o provoaca.
Exista doua tipuri de imunitate:
- activa: cand agentii patogeni patrund in organism pe cale naturala sau artificiala;
- pasiva: dobandita in urma unui transfer de anticorpi, nu este de durata, deoarece
sistemul imun nu a fost stimulat, iar anticorpii respectivi circula prin sange doar
cateva saptamani sau luni (de exemplu, anticorpii care trec prin placenta de la mama
la fat).
Limfocitele mediaza raspunsul imun in cazul ambelor sisteme imunitare. Exista
doua tipuri de limfocite:
- limfocite B: produc anticorpi si mediaza imunitatea umorala;
- limfocite T: mediaza imunitatea celulara.
Ambele tipuri de celule rezulta prin diviziuni succesive ale unor celule initiale
(stem) din ficat (la embrion) si din maduva osoasa (la adult). Celulele initiale destinate sa
devina limfocite migreaza in timus, transformandu-se in limfocite T, sau raman in
maduva osoasa devenind limfocite B. Limfocitele tinere migreaza apoi in organele
limfoide, unde se matureaza. Limfocitele mature intra in circulatia sangvina si limfatica.

Boli ale sistemului imun:

o artrita reumatoida: inflamarea articulatiilor, deoarece unii anticorpi ataca
si distrug alti anticorpi, aflati in acelasi organism;
o boala lui Hashimoto: producerea de autoanticorpi care ataca tiroida;
o trombocitopenia: autodistrugerea trombocitelor proprii la contactul cu
anumite medicamente;
o hepatiata B: formarea complexului antigen-anticorp viral duce la
periartrite (inflamarea peretilor arterelor si arteriolelor);
o lupusul eritematos: producerea de anticorpi impotriva propriului ADN;
o alergiile: reactii exagerate la antigene specifice; nu se cunoaste
mecanismul acestui raspuns care pare inutil, dar care poate fi foarte
periculos; reactiile alergice sunt extrem de rapide si pot fi provocate de
cantitati infime de alergene; pot fi produse in cavitatea nazala si in bronhii,
in tractul gastrointestinal sau la nivelul pielii. Anticorpii declanseaza
reactia alergica prin legarea la celule speciale din tesutul conjunctiv. In
momentul legarii, celulele respective elibereaza histamina, raspunzatoare
de simptomele alergiei: stranut, iritatie nazala, mancarimi ale pielii,
lacrimare. Uneori la contactul sistemului imun cu un alergen cum ar fi
veninul de albine, se poate declansa socul anafilactic, care se traduce prin
scaderea brusca a presiunii sangvine ca urmare a eliberarii unei cantitati
mari de histamine, ceea ce poate duce la moarte rapida.
 II. SISTEMUL DIGESTIV
A. ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV

Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizează digestia

alimentelor şi absorbţia nutrimentelor. În tubul digestiv are loc prelucrarea mecanică,
fizică şi chimică a alimentelor, absorbţia lor şi eliminarea resturilor nedigerate. Glandele
anexe contribuie prin secreţiile lor la procesele de digestie.
Sistemul digestiv este format din: tub digestiv si glande anexe.

II. 1. TUBUL DIGESTIV

Peretele tubului digestiv este format din patru tunici:

Tunici TIP DE TESUT LOCALIZARE

Mucoasa - epiteliu pavimentos pluristratificat - cavitatea bucală, faringe,
necheratinizat; esofag;

- epiteliu cilindric unistratificat; - în restul tubului digestiv;

Submucoasa - ţesut conjunctiv lax; - în tot tubul digestiv;
Musculara - ţesut muscular striat; - cavitatea bucală, faringe, 1/3
superioară a esofagului;

- ţesut muscular neted, cu doua straturi: - în restul tubului digestiv, cu

intern (fibre circulare) şi extern (fibre urmatoarele particularităţi:
longitudinale); * la stomac 3 straturi: în plus
unul cu fibre oblice;
* la colon, stratul extern
formeaza 2-3 benzi (tenii);
* între segmentele tubului
digestiv există sfinctere;
Externă - ţesut conjunctiv lax; - faringe, esofag şi porţiunea
(adventicea ) terminală a rectului;

- ţesut conjunctiv dens; - în restul tubului digestiv,

acoperit de peritoneu;
 1. Cavitatea bucala

Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, este desparţită de

arcadele alveolo-gingivo-dentare în două părţi: vestibulul şi cavitatea bucală propriu-
zisă.
Vestibulul bucal este un spaţiu în formă de potcoavă, limitat între arcade, pe de o
parte, buze şi obraji, pe de altă parte. Vestibulul comunică cu cavitatea bucală propriu-
zisă prin spaţiile interdentare şi prin spaţiul retromolar. În vestibulul superior se deschide
canalul Stenon (canalul excretor al glandei parotide), în dreptul molarului II superior.

Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată înainte şi pe laturi de arcadele

alveolo-gingivo-dentare, în sus de bolta palatină, care o separă de fosele nazale, în jos de
planşeul bucal pe care se află corpul limbii şi glanda sublinguală. Posterior, cavitatea
bucală comunică cu faringele prin istmul gâtului,circumscris superior de vălul palatin, pe
margini de pilierii anteriori (arcurile anterioare), iar în jos de limbă. Bolta palatină este
formată în partea anterioară de palatul dur. Scheletul palatului dur este acoperit de
mucoasa palatină şi este format în două treimi anterioare de procesele palatine ale osului
maxilar, iar în treimea posterioară de lamele orizontale ale osului palatin. Vălul palatin
(palatul moale), continuă înapoi palatul dur şi se prezintă ca o membrană musculo-
membranoasă mobilă, care are doua feţe şi două margini.Una din feţe este anterioară,
concavă, acoperită de un epiteliu pluristratificat pavimentos moale, cea de a doua faţă
este posterioară, convexă, acoperită de un epiteliu cilindric simplu. Dintre cele două
margini, una este anterioară şi aderă la palatul dur, cea de-a doua este liberă. Marginea
liberă prezintă central o proeminenţă, numită lueta (omuşorul), iar lateral se prelungeşte
cu două arcuri: unul anterior, prin care coboară muşchiul palatoglos, celălalt posterior,
prin care coboară muşchiul palato-faringian. Între cele două arcuri se află amigdala
palatină, formaţiune cu rol în apărarea organismului împotriva infecţiilor.
Planşeul bucal este format din cei doi muşchi milohioidieni, întinşi între linia
milohioidiana a mandibulei şi osul hioid. Sub muşchiul milohioidian se aflî muşchiul
digastric. Pe planşeul bucal se află glandele sublinguale şi corpul limbii. Pereţii cavităţii
bucale sunt vascularizaţi de ramuri provenite din artera carotidă externă. Sângele venos
ajunge în vena jugulară internă. Limfaticele cavităţii bucale ajung în ganglionii cervicali
situaţi în jurul venei jugulare interne. Inervaţia senzitivă este asigurată de ramuri din
nervul trigemen.

Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lânga rol în masticaţie

şi deglutiţie, mai are rol şi în vorbirea articulată, în supt şi ca organ de simţ, datorită
prezenţei, la nivelul limbii, a papilelor gustative. Limba prezintă un corp situat în
cavitatea bucală şi o rădăcină , spre faringe. Rădăcina limbii este fixată de hioid prin
membrana hioglosiană şi de baza epiglotei prin trei ligamente gloso-epiglotice. Între
aceste ligamente, care ridică repliuri, se află două adâncituri numite valecule. Între corpul
şi radacina limbii se afla şanţul terminal, anterior de care se dispun papilele caliciforme,
sub forma literei “V“. Fata inferioara a corpului limbii este legata de mucoasa planşeului
bucal prin frâul limbii. De o parte şi de alta a frâului limbii se află o proeminenţă, numită
caruncula sublinguală, în care se deschid canalul glandei submandibulare şi canalul
glandei sublinguale. Pe rădăcina limbii (faţa ei posterioară) se află amigdala linguală. În
structura limbii se descriu un schelet osteofibros, muşchi striati şi o mucoasă.
- Scheletul osteofibros este format din osul hioid şi două membrane fibroase:
septul limbii şi membrana hioglosiana întinsă de la hioid spre limbă.
- Muşchii limbii sunt: intrinseci, proprii limbii (muşchiul transvers, muşchiul
vertical, muşchiul lingual longitudinal superior, muşchiul lingual longitudinal
inferior, stâng şi drept) şi extrinseci (stiloglos, hioglos, genioglos), cu un capăt
prins pe oase sau muşchii palatoglos sau amigdaloglos, şi cu celălalt pe palatul
moale sau amigadala palatină.
- La exterior, limba este acoperită de mucoasa linguală, care se continuă cu
mucoasa bucală, având în structura sa un epiteliu pluristratificat, pavimentos,
necheratinizat. Pe faţa dorsală a limbii şi pe marginile ei se găsesc papilele
linguale, care oferă limbii un aspect catifelat.
o Papilele circumvalate (caliciforme) formeaza “V“-ul ligual cu
deschiderea spre înainte şi sunt in numar de 7-11. Fiecare dintre aceste
papile prezintă, în centru, o ridicătură centrală, înconjurată de un şanţ
circular în care se găsesc numeroşi muguri gustativi.
o Papilele foliate sunt localizate de-a lungul porţiunilor posterioare ale
marginilor limbii. Au forma unor foi de carte, prezentând 8-10 pliuri
mucoase, dispuse perpendicular.
o Papilele fungiforme au forma asemanatoare unor ciuperci şi sunt mai
răspândite înaintea “ V “-ului lingual.
Toate aceste trei categorii de papile au în structură muguri gustativi. La nivelul
limbii, se mai descriu şi papile filiforme, formaţiuni conice, cu vârful ramificat. Ele sunt
situate pe faţa dorsală a limbii şi pe marginile ei; au rol mecanic, deoarece nu au muguri
gustativi.
Vascularizaţia limbii este asigurată de artera linguală. Sângele venos ajunge în
vena jugulară internă. Limfaticele ajung în ganglionii submandibulari şi cervicali.
Inervaţia muşchilor limbii este asigurată de nervul hipoglos şi de nervul
glosofaringian, inervaţia senzorială gustativă prin nervii VII. IX, X, V.

Dinţii sunt organe dure ale aparatului masticator, având rol şi în vorbirea
articulată. La om, există două tipuri de dentiţii:
- temporară (de lapte) formata din 20 dinţi; apare dupa 6-8 luni şi este completă în
jurul vârstei de 2-3 ani;
- permanentă (definitivă) formată din 32 dinti; apare între 6-13 ani, (exceptând
molarul III maseaua de minte) care apare mai târziu (18-20 ani) sau deloc.
Toţi dintii, prezintă
coroană, de culoare albă, depăşeşte alveola dentară, fiind vizibilă în cavitatea bucală.
col este regiunea mai ingusta, situata intre radacina si coroana, la nivelul lui se afla
inelul gingival (mijloc de fixare al dintelui).
radacină. este inclusa in alveola si poate fi unica (incisivi, canini, premolari), dubla
(molari) sau tripla (molari).

In coroana dintelui se afla camera pulpara, care la nivelul radacinii se continua cu

canalul dentar. Cavitatea si canalul dentar contin pulpa dintelui, care are in structura sa
 tesut conjunctiv, vase si nervi ce patrund prin orificiul dentar de la nivelul radacinii. In
afara camerei pulpare si a canalului dentar, dintele este format dintr-un tesut calcificat,
numit dentina (ivoriu), de culoare alba. La nivelul coroanei, dentina este dublata de un
tesut dur, smaltul, iar la nivelul radacinei de cement. Smaltul este cea mai dura structura
a dintelui si are in compozitia sa fosfat de calciu, de magneziu, floruri de Na si K.
Cementul dur este de natura osoasa si face parte din mijloacele de sustinere ale dintelui.
Vascularizatia dintilor este asigurata de arterele alveolare, ramuri din artera
maxilara interna. Sangele venos ajunge in vena maxilara. Limfaticele dintilor ajung in
final in ganglionii submandibulari si cervicali.
Inervatia dintilor este asigurata de nervul trigemen.

2. Faringele

Faringele este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului pana

in dreptul vertebrei C6 unde se continua cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis
anterior, care se ingusteaza de sus in jos, cu lungimea de 15 cm. Fata posterioara a
faringelui delimiteaza, impreuna cu coloana vertebrala tapetata de muschii prevertebrali,
spatial retrofaringian. Fetele laterale ale faringelui, la nivelul capului, vin in raport cu
spatiul mandibulo-faringian cuprins intre mandibula si faringe, iar la nivelul gatului cu
lobii laterali ai glandei tiroide, cu artera carotida comuna, vena jugulara interna si nervul
vag situate intre cele doua formatiuni vasculare.
Cavitatea faringelui este divizata in trei etaje:

nasofaringele bucofaringele laringofaringele

(rinofaringele) (orofaringele)
peretele - baza craniului; la acest - valul palatin; - corespunde planului
superior nivel se afla amigdala orizontal care trece prin
faringiana; hioid si comunica cu
bucofaringele;
peretele - valul palatin; - plan orizontal dus prin - se continua cu
inferior osul hioid; comunica cu esofagul;
laringofaringele;
peretii - prezinta orificiul - corespund celor doua - corespund santurilor
laterali trompei lui Eustachio, arcuri (anterior si laringofaringiene;
inconjurat de amigdala posterior) ale valului
tubara; palatin, intre care se afla
amigdala palatine;
peretele - comunica cu fosele - comunica cu cavitatea - comunica cu laringele
anterior nazale prin doua orificii, bucala prin istmul gatului; prin aditus larigis
numite coane; (intrarea in laringe);
peretele - corespunde coloanei -corespunde coloanei - corespunde coloanei
posterior vertebrale; vertebrale; vertebrale;
In structura faringelui se afla o aponevroza intrafarigiana, muschi si o mucoasa.
La exterior este acoperit de adventitia faringelui formata din tesut conjunctiv lax.
Aponevroza intrafaringiana se gaseste la nivelul peretilor laterali si posterior ai
faringelui si se insera superior pe baza craniului; are o structura fibroasa si este rezistenta.
Muschii faringelui sunt striati, grupati in muschi constrictori (prin contractia lor
micsoreaza diametrul antero-posterior si transversal al faringelui) si ridicatori (prin
contractia lor ridica faringele in timpul deglutitiei ).
La interior, faringele este captusit de o mucoasa care are in structura sa un epiteliu
cilindric ciliat la nivelul rinofaringelui si un epiteliu pluristratificat pavimentos
necheratinizat la nivelul bucofaringelui si laringofaringelui. La exterior, faringele este
acoperit de adventitia faringelui, care se continua cu adventitia esofagului.
Vascularizatia faringelui este realizata de ramuri din artera carotida externa.
Sangele venos este drenat in vena jugulara interna. Limfaticele ajung in ganglionii
cervicali.
Inervatia senzitiva si motorie este asigurata de nervul glosofaringian, dar si de
nervul vag.

3. Esofagul

Esofagul este un canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din
faringe spre stomac. Limita lui superioara corespunde vertebrei C6, iar cea inferioara
orificiului cardia prin care esofagul se deschide in stomac. In traiectul sau, esofagul
strabate regiunea cervicala, toracala, diafragma si ajunge in abdomen, terminandu-se in
stomac. Esofagul are o lugime de 25 cm.
In regiunea cervicala, esofagul vine in raport anterior cu traheea, posterior cu
coloana vertebrala, iar lateral cu lobii laterali ai glandei tiroide si cu manunchiul vasculo-
nervos al gatului (artera carotida comuna, vena jugulara interna si nervul vag). In
regiunea toracala, deasupra vertebrei T4 (locul de bifurcare al treheei in cele doua
bronhii) vine in raport cu traheea, iar sub T4 cu pericardul. Lateral, esofagul toracic vine
in raport cu plamanii, iar posterior cu coloana vertebrala. In abdomen vine in raport, la
stanga, cu fundul stomacului, la dreapta si anterior cu ficatul, iar posterior cu aorta. In
traiectul sau, esofagul are raporturi cu aorta descendenta, care initial este la stanga, iar in
partea inferioara se aseaza posterior de el.
Arterele esofagului provin din arterele tiroidiene, aorta, arterele diafragmatice si
artera gastrica stanga. Sangele venos al esofagului abdominal se varsa in vena porta, a
esofagului toracic in sistemul azygos, iar a esofagului cervical in vena jugulara.
Limfaticele esofagului cervical ajung in ganglionii cervicali, ai esofagului toracic in
ganglionii traheo-bronhici si mediastinali posteriori, iar ai esofagului abdominal in
ganglionii gastrici.

4. Stomacul

Stomacul este portiunea cea mai dilatata a tubului digestiv, fiind situat in etajul
supramezocolic al cavitatii abdominale, intre splina si ficat. In stare de umplere are 25
cm, iar gol 18 cm. Capacitatea lui este de 1300-1500 cm3. Stomacul are forma literei “
J”, cu o portiune verticala mai lunga si cu una orizontala mai scurta. Stomacul are doua
fete (anterioara, posterioara), doua margini, denumite curburi (curbura mare si
curbura mica) si doua orificii (cardia si pilorul). Cele doua fete ale stomacului sunt
acoperite de peritoneu, care ajuns la nivelul curburilor, se reflect ape organele vecine,
formand ligamente.
De pe mica curbura, prin reflexia peritoneului, se formeaza micul epiploon
(ligamentul gastro-duodeno-hepatic) care leaga mica curbura de fata inferioara a
ficatului. De pe marea curbura, prin reflectarea peritoneului, se formeaza ligamentele:
gastro-diafragmatic, care leaga marea curbura de diafragm, ligamentul gastro-splenic,
intre marea curbura si splina, si ligamentul gastro-colic, intre marea curbura si colonul
transvers, ce se leaga de marele epiploon.
Fata anterioara a stomacului prezinta o portiune superioara, care corespunde
peretelui toracic, si una inferioara, care corespunde peretelui abdominal. Portiunea
toracala vine in raport cu diafragma si cu coastele 5-9 din partea stanga. In portiunea
abdominala, fata anterioara a stomacului vine in raport cu lobul stang al ficatului, iar mai
lateral cu peretele muscular al abdomenului.
Fata posterioara a stomacului, vine in raport cu rinichiul stang, suprarenala
stanga, corpul si coada pancreasului, splina si artera splenica.
Curbura mare este convexa, la nivelul ei se sfla arcul vascular al marii curburi,
format din artera gastro-epiploica dreapta si din artera gastro-epiploica stanga, precum si
ligamentele gastro-diafragmatic, gastro-frenic si gastro-colic.
Curbura mica este concava, la nivelul ei se gaseste arcul vascular al micii curburi
format din artera gastrica stanga din trunchiul celiac si artera gastrica dreapta, din artera
hepatica proprie, cat si micul epiploon care leaga stomacul de ficat.
Orificiul cardia, prin care stomacul comunica cu esofagul, este pe flancul
stang al vertebrei T11. Orificiul pilor, prin care stomacul comunica cu duodenul, se
afla in dreptul flancului drept al vertebrei L1. Este prevazut cu sfincterul piloric. Cand
stomacul este umplut, pilorul coboara si se deplaseaza spre stanga. Sfincterul piloric are
consistenta dura la palpare.
Structura stomacului: 1. esofag; 2. cardia; 3. corpul stomacului; 4. curbura mica; 5.
duoden; 6. fundul stomacului; 7. tunica seroasa; 8. musculatura longitudinala; 9. muscu-
latura circulara; 10. musculatura oblica; 11. curbura mare; 12. pliuri ale mucoasei; 13.
antrul piloric; 14. pilor.

Subimpartirea stomacului: trecand un plan prin incizura gastrica situata la

nivelul micii curburi, unde aceasta isi schimba directia, impartim stomacul in doua
portiuni: portiunea verticala, situate deasupra planului, si portiunea orizontala, sub acest
plan. Portiunea verticala are doua parti: fundul stomacului, care contine punga cu aer a
stomacului, si corpul stomacului. Portiunea orizontala are si ea o zona mai dilatata,
care contine corpul stomacului (antrul piloric), si alta care se continua cu duodenul,
numita canal piloric.

Vascularizatia stomacului este asigurata de toate cele trei ramuri ale trunchiului
celiac: artera hepatica, gastrica stanga si splenica. Artera splenica iriga marea curbura a
stomacului prin artera gastroepiploica stanga care primeste si ramuri din artera gastro-
duodenala, provenita din artera hepatica comuna. Artera gastrica stanga iriga mica
curbura a stomacului impreuna cu artera gastrica dreapta din artera hepatica proprie.
Sangele venos ajunge in vena porta.
Inervatia stomacului este asigurata de plexul gastric, format din fibre simpatice
si parasimpatice. Provine din plexul celiac. Fibrele nervoase formeaza in peretele
stomacului plexul mienteric si plexul submucos.

4. Intestinul subtire

Intestinul subtire este portiunea din tubul digestiv cuprinsa intre stomac si
intestinul gros. In functie de mobilitatea sa, are o prima portiune fixa, numita duoden, si
o a doua, mai lunga si mobila, numita jejuno-ileon. Lungimea intestinului subtire este
de 4-6 m, iar calibrul de 4 cm la nivelul duodenului si de 2-3 cm la nivelul jejuno-
ileonului.

4.1. Duodenul

Duodenul este prima portiune a intestinului subtire si are forma de potcoava, cu

concavitatea in sus, in care se afla capul pancreasului. Are o lungime de 25 cm. Incepe
la nivelul pilorului si se indreapta spre vezica biliara, unde coteste, devenind descendent.
La acest cot se formeaza flexura duodenala superioara. Ajuns la polul inferior al
rinichiului drept, coteste din nou, formand flexura duodenala inferioara. Trece anterior de
coloana vertebrala, vena cava inferioara si aorta, dupa care coteste a treia oara, devenind
ascendent, si urca pe flancul stang al coloanei pana la L2, unde se termina la nivelul
flexurii duodeno-jejunale.
I se descriu patru portiuni:
 - portiunea superioara, intre pilor si vezica biliara, vine in raport superior si
anterior cu ficatul si vezicula biliara, posterior cu canalul coledoc si vena porta,
iar inferior cu capul pancreasului;
- portiunea descendenta, intre vezica biliara si polul inferior al rinichiului drept,
vine in raport anterior cu colonul transvers, posterior cu rinichiul drept, medial cu
capul pancreasului si lateral cu colonul ascendent;
- portiunea transversa, tine de la polul inferior al rinichiului drept pana la flancul
stang al coloanei vertebrale. Posterior vine in raport cu vena cava inferioara,
coloana vertebrala si aorta, iar anterior cu mezenterul si cu artera si vena
mezenterica superioara aflate intre cele doua foite ale mezenterului;
- portiunea ascendenta, continua portiunea precedenta si sfarseste la flexura
duodeno-jejunala; vine in raport medial cu aorta si lateral cu rinichiul stang.

Vascularizatia duodenului este data de ramuri duodeno-pancreatice din artera

gastro-duodenala, ramura a arterei hepatice comune, si din artera mezenterica superioara.
Sangele venos ajunge in vena porta. Limfaticele ajung in ganglionii hepatici si in
ganglionii celiaci, situati in jurul trunchiului celiac.
Inervatia este asigurata de fibre simpatico si parasimpatice, provenite din plexul
celiac.

4.2. Jejuno-ileonul

Jejuno-ileonul este portiunea libera a intestinului subtire si se intinde intre

flexura duodeno-jejunala si orificiul ileo-cecal. Este legat de peretele posterior al
abdomenului prin mezenter, de unde si numele de intestin mezenterial. Jejuno-ileonul
descrie 14-16 flexuozitati in forma de “ U “, numite anse intestinale. Jejuno-ileonul este
leagat de peretele posterior al abdomenului printr-un lung mezou peritoneal, numit
mezenter. Acesta prezinta doua fete: una dreapta (anterioara), alta stanga (posterioara) si
doua margini: una libera spre intestine si alta aderenta, spre peretele posterior al
abdomenului, numita radacina. Intre cle doua foite ale mezenterului se gasesc: artera
mezenterica superioara cu ramurile sale, vena mezenterica superioara, vase limfatice si
ganglionii limfatici mezenterici, plexul nervos vegetative mesenteric si grasime.
Vascularizatia este asigurata de ramuri care provin din artera mezenterica
superioara. Sangele venos este colectat de vena mezenterica superioara. Limfa este
colectata in ganglionii mezenterici superiori.
Inervatia este vegetative, asigurata de plexul mesenteric superior desprins din
plexul celiac.

5. Intestinul gros
 Intestinul gros are o lungime de 1,50 cm, continua jejuno-ileonul si se deschide la
exterior prin orificiul anal. Intestinul gros se deosebeste de intestinul subtire prin
urmatoarele caracteristici:
- este mai scurt si mai voluminos decat intestinul subtire;
- se numeste si cadru colic, deoarece se dispune sub forma de cadru;
- este parcurs de benzi musculare, numite teniile colonului;
- prezinta doua umflaturi, numite haustre, separate intre ele prin santuri transverse
care proemina in lumenul intestinului sub forma de plici semilunare ale colonului;
- prezinta ciucuri de culoare galbuie, numiti apendici epiploici, in jurul teniilor
musculare;

Alcatuire: Intestinul gros este subimpartit in:

 cec
 colon la randul sau prezinta mai multe segmente: colonel ascendent, transvers,
descendent si sigmoid
 rect.

5.1. Cecul si apendicele vermiform

 este prima portiune a intestinului gros, are forma unui sac;

 ocupa fosa iliaca dreapta;
 fata anterioara vine in raport cu peretele posterior al abdomenului, fata posterioara
vine in raport cu fosa iliaca, muschiul psoas-iliac, nervul femural, fata laterala
este in raport in jos cu fosa iliaca, iar mai sus cu peretele lateral al abdomenului,
fata mediala vine in raport cu ansele intestinale. Pe aceasta fata se afla orificiul
ileo-cecal, prin care ileonul se deschide in cec. La nivelul acestui orificiu se afla
valvula ileo-cecala, cu rol de supapa intre intestinul subtire si gros. La 2-3 cm sub
orificiul ileo-cecal se afla un orificiu oval, numit orificiul apendiculo-cecal, prin
care apendicale se deschide in cec;
 apendicele vermiform este un segment rudimentar al intestinului gros, transformat
in organ limfoid, are lungime de 7-8 cm si un calibru de 5-8 mm; forma lui este a
unui tub cilindric; se deschide pe fata mediala a cecului prin orificiul apendiculo-
cecal;
 arterele cecului si apendicelui provin din artera mezenterica superioara; sangele
venos este colectat de vena mezenterica superioara; limfaticele ajung in ganglionii
mezenterici superiori;
 inervatia este vegetativa, asigurata de ramuri din plexul mezenteric superior;

5.2. Colonul

- incepe la nivelul valvulei ileo-cecale si se termina in dreptul vertebrei S3;

 colonul ascendent - masoara 8-15 cm lungime, tine de la fosa iliaca dreapta pana
la flexura colica dreapta; posterior vine in raport cu peretele dorsal al cavitatii
abdominale si cu rinichiul drept; anterior si medial vine in raport cu ansele
 intestinului subtire, iar anterior si lateral si cu peretele antero-lateral al
abdomenului;
 colonul transvers - masoara 40-60 cm, este cuprins intre cele doua flexuri ale
colonului; anterior vine in raport cu peretele ventral al abdomenului, posterior cu
duodenul descendent, capul si corpul pancreasului, in sus vine in raport cu fata
viscerala a ficatului, cu stomacul si cu splina, iar in jos cu ansele jejuno-ileale;
 colonul descendent - masoara 14-20 cm, tine de la flexura colica stanga pana la
fosa iliaca stanga, are aceleasi raporturi ca si colonel ascendent, fiind mai profund
fata de acesta;
 colonul sigmoid - masoara 40-50 cm, tine de la fosa iliaca stanga pana la S3;
prezinta doua segmente, unul iliac si altul pelvin; segmentul iliac ocupa fosa iliaca
si vine in raport posterior cu fosa iliaca, muschiul ileopsoas si cu nervul femural;
anterior, medial si lateral este acoperit de anse intestinale; segmentul pelvian vine
in raport, in jos si inainte, cu vezica urinara la barbat, iar la femeie cu uterul si
anexele, posterior vine in raport cu ampula rectala, iar in sus cu ansele intestinului
subtire;
 vascularizatia colonului este asigurata de artera mezenterica superioara si de
catre artera mezenterica inferioara. Venele colonului sunt tributare venei porte.
Limfaticele ajung in ganglionii mezenterici superiori si inferiori.
 inervatia vegetativa este asigurata de fibre vegetative din plexul mezenteric.

5.3. Rectul

 incepe la nivelul vertebrei S3 si se sfarseste la nivelul orificiului anal;

 prezinta doua segmente: unul superior situat in cavitatea pelviana, mai dilatat,
numit ampula rectala (10-12 cm lungime si 5-6 cm calibru), si altul inferior, care
strabate perineul, numit canal anal (3 cm lungime);
 ampula rectala vine in raport posterior cu sacrul si coccisul, anterior, la barbat,
vine in raport cu vezica urinara, iar la femeie cu corpul uterului;
 canalul anal strabate perineul si vine in raport anterior, la barbat, cu uretra, iar la
femeie cu vagina;
 arterele rectului sunt in numar de trei: artera rectala superioara, artera rectala
medie si artera rectala inferioara; sangele venos din treimea superioara a rectului
ajunge in vena porta prin intermediul venei mezenterice inferioare , iar din cele
doua treimi inferioare ajunge in vena iliaca interna si prin intermediul acesteia, in
vena cava inferioara; limfaticele rectului ajung in ganglionii mezenterici, in
ganglionii iliaci si ganglionii inghinali;
 inervatia este asigurata de plexul rectal, provenit din plexul mesenteric si din
plexul hipogastric;
 II.2. GLANDELE ANEXE TUBULUI DIGESTIV

1. Glandele salivare

Glandele salivare secreta saliva care are rol in digestia bucala. Exista doua
categorii de glande salivare:
glande salivare mici, fara canal excretor:
 glandele palatine: pe mucoasa palatului;
 glandele labiale: pe mucoasa buzelor;
 glandele bucale: pe mucoasa obrajilor;
 glandele linguale: pe mucoasa limbii;
glande salivare mari, situate in afara cavitatii bucale, sunt perechi si isi varsa produsul
lor de secretie in cavitatea bucala, prin intermediul unor canale excretoare:
 glanda parotida: se gaseste sub conductul auditiv extern (de unde
si numele “para”= langa; “otis”= ureche) si inapoia ramurii
mandibulei; cantareste 20-30 g; este strabatuta de ramurile nervului
facial, de artera carotida externa si de vena jugulara externa;
produsul de secretie se varsa prin canalul lui Stenon, in vestibulul
superior, in dreptul molarului II; este o glanda de tip
tubuloacinoasa;
 glanda submandibulara: este intermediara, ca marime, intre
glanda parotida si glanda sublinguala; cantareste 7-8 g; se gaseste
sub planseul bucal, pe fata interna a corpului mandibulei, ocupand
loja submandibulara; este o glanda tubuloacinoasa sero-mucoasa;
 glanda sublinguala: este cea mai mica (3-5g); se afla deasupra
diafragmei bucale; este o glanda tubuloacinoasa seromucoasa;

2. Ficatul

Ficatul este cea mai mare glanda anexa a tubului digestiv. Este situat in etajul
supramezocolic, in partea dreapta, sub diafragma, deasupra colonului transvers si a
mezocolonului, la dreapta stomacului. Are o consistenta ferma si o culoare bruna. La
cadavru cantareste 1500 g, iar la individul viu se adauga inca 800-1000 g cat cantareste
sangele depozitat in ficat. Are forma unui ovoid taiat oblic, avand 28 cm in sens
transversal si 16 cm in sens antero-posterior. Ficatul are o fata superioara, una inferioara,
o margine inferioara si o margine posterioara, mai lata.
Fata superioara (diafragmatica) este divizata in doi lobi (stang si drept) prin
ligamentul falciform, intins de la fata superioara a ficatului la diafragma. Lobul stang
este mai mic decat cel drept. Prin intermediul diafragmei, fata superioara vine in raport cu
inima, invelita de pericard, si cu bazele celor doi plamani, tapetate de pleura.
Fata inferioara (viscerala) este parcursa de trei santuri, dintre care doua sunt
sagitale, iar al treilea transvers. Santul transvers reprezinta hilul ficatului, locul de intrare
si iesire al elementelor pediculului hepatic. Santul sagital stang contine, in segmentul
anterior, ligamentul rotund provenit prin obliterarea venei ombilicale, iar in segmentul
posterior cordonul fibros Arantius, provenit prin obliterarea ductului venos Arantius (care
la fat face legatura intre vena ombilicala si vena cava inferioara). Santul sagital drept
prezinta, in segmentul anterior, fosa cistica in care se gaseste vezica biliara, iar in
segmentul posterior vena cava inferioara.
Cele trei santuri impart fata viscerala a ficatului in patru lobi:
lobul stang prezinta impresiunea gastrica, iar inapoia acesteia impresiunea esofagiana;
 lobul drept vine in raport cu o serie de organe care lasa mai multe impresiuni :
impresiunea colica, lasata de unghiul drept al colonului, impresiunea duodenala,
lasata de flexura superioara a duodenului, impresiunea suprarenala (glanda
suprarenala dreapta) si impresiunea renala (rinichiul drept);
 lobul patrat, situat anterior de hil, prezinta impresiunea pilorica;
 lobul caudat, situat posterior de hil, prezinta doua procese: unul spre stanga, numit
procesul papilar, si altul spre dreapta, procesul caudat.
Marginea inferioara este ascutita, prezinta doua incizuri, una la stanga, numit
ligamentul rotund, cea de-a doua la dreapta, incizura cistica, ocupata de fundul vezicii
biliare. Marginea posterioara apartine fetei superioare a ficatului. Pe ea se afla aria nuda a
ficatului (pars afixa), care este lipsita de peritoneu si adera intim la diafragma prin
tracturi conjunctive, corespunde vertebrelor T12-T11.

Structura ficatului
La exterior, ficatul este acoperit de peritoneul visceral. De pe fata superioara a
ficatului, peritoneul se rasfrange pe diafragma, formandu-se ligamentul falciform. De pe
fata inferioara se rasfrange pe stomac, formandu-se micul epiploon. Peritoneul de pe fata
superioara si inferioara a ficatului se rasfrange pe peretele posterior al cavitatii
abdominale, formandu-se astfel ligamentul coronar. La cele doua extremitati, cele doua
foite ale ligamentului coronar se aproprie una de cealalta, formand ligamentele
triunghiulare stang si drept, care ajung la diafragma.
Sub peritoneul visceral se afla capsula fibroasa a ficatului. De pe fata ei profunda
pleaca septuri conjunctivo-vasculare, care patrund in parenchimul hepatic. Intre aceste
septuri se delimiteaza lobulii hepatici, care sunt unitati anatomice si functionale ale
ficatului. La intalnirea a tei lobuli exista spatial portal, care contine o artera perilobulara
(ramura a arterei hepatice), o vena perilobulara, un canalicul biliar perilobular si vase
limfatice, toate invelite intr-o stroma conjunctiva dependenta de capsula fibroasa a
ficatului. Lobulul hepatic este format din celule hepatice, din capilare sinusoide care
provin din capilarizarea venei perilobulare, din vena centrolobulara spre care converg
sinusoidele si din canaliculele biliare intralobulare.
Celulele hepatice sunt dispuse in spatiu sub forma unor placi sau lame, formate
dintr-un singur rand de celule. Intre lame se delimiteaza spatii in care se gasesc capilare
sinusoide. In grosimea unei lame, intre hepatocitele adiacente se formeaza canalicule
biliare intralobulare. Celulele hepatice, hepatocitele, sunt relative mari, de forma
poliedrica si apar pe sectiune sub aspect polygonal. Fiecare hepatocit vine in contact cu
capilarele sinusoidale (polul vascular) si cu canaliculul biliar intralobular (polul biliar).
Celula hepatica poate sa-si verse secretia fie in canaliculele biliare, fie in sinusoide.
Canaliculele biliare intralobulare nu au pereti proprii, peretii lor fiind reprezentati
de insasi celulele hepatice. Spre periferia lobului capata pereti proprii si iau numele de
colangiola (canalicule Hering). Acestea converg catre canaliculele biliare perilobulare din
spatiul portal, care, la randul lor, se deschid in canaliculele biliare interlobulare. Intre
peretii capilarelor sinusoide si lamelele celulare hepatice exista spatii inguste, numite
spatiile Disse, cu valoare de capilare limfatice.
Vena perilobulara de la nivelul spatiului portal patrunde in lobulul hepatic si
formeaza sinusoidul hepatic. In capilarele sinusoide se remarca prezenta unor celule
stelate, celulele litorale Kupffer, care apartin sistemului reticulo-endotelial. Inainte de a
forma sinusoidul, ramura perilobulara a venei porte prezinta un sfincter muscular, numit
sfincter de intrare. Sinusoidele converg spre vena centrolobulara, situata in centrul
lobului.
Inainte de a se deschide in vena centrolobulara, sinusoiduleste prevazut cu nu
sfincter de iesire. Ramura perilobulara a arterei hepatice, patrunde si ea in lobul si se
indreapta spre sinusoidul hepatic, in care se termina. La locul de patrundere in sinusoid
exista un sfincter muscular arteriolar. Sinusoidele lobului hepatic reprezinta, locul de
jonctiune al sangelui arterial, adus de artera hepatica, cu sangele portal, adus de vena
porta. Venele centrolubulare parasesc lobulul pe la baza lor si devin vene sublobulare. Ele
se unesc si formeaza venele hepatice, care sunt tributare venei cave inferioare. Ele
parasesc ficatul la nivelul marginii posterioare.

Vascularizatia ficatului

Ficatul are o dubla vascularizatie: nutritiva si functionala.

a. Vascularizatia nutritiva este reprezentata de artera hepatica, ramura din
trunchiul celiac, care adduce la ficat sange incarcat cu O2. Artera hepatica urca in
pediculul hepatic si la nivelul hilului se divide intr-o ramura dreapta si una stanga.
Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare: una pentru segmentul anterior al
lobului drept, alta pentru segmentul posterior al lobului drept. Ramura stanga a arterei
hepatice se imparte si ea in doua ramuri segmentare, una pentru segmentul medial al
lobului stang, alta pentru segmentul lateral. Din arterele segmentare se desprind ramuri
subsegmentare. Ultimile ramuri ale arterei hepatice sunt ramurile perilobulare din spatial
portal. Ele patrund in lobul hepatic, terminandu-se in sinusoidul hepatic.
b. Vascularizatia functionala este realizata de vena porta, care incepe prin
capilare la nivelul tubului digestive si sfarseste prin capilare la nivelul ficatului. Vena
porta se formeaza inapoia colului pancreasului, din unirea venelor mezenterica
superioara, splenica si mezenterica inferioara. Vena porta duce la ficat sange incarcat cu
substante rezultate in urma absorbtiei intestinale. Ea urca in pediculul hepatic, si ajunsa in
hilul ficatului, se imparte, ca si artera hepatica, intr-o ramura dreapta si o ramura stanga.
Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare: una pentur segmentul anterior, o a
doua pentru segmentul posterior. Ramura stanga se imparte in doua ramuri segmentare:
una pentru segmentul medial, alta pentru segmentul lateral al lobului stang. Ramurile
segmentare dau, la randul lor, ramuri subsegmentare. Ultimile ramificatii ale venei porte
sunt ramurile perilobulare de la nivelul spatiului portal. Acestea patrund in lobul ficatului,
unde se capilarizeaza formand sinusoidele hepatice. Sangele venos al ficatului este
colectat de 2-3 vene hepatice care ajung in vena cava inferioara. Limfaticele ficatului
ajung in ganglionii din hilul ficatului si de aici in ganglionii celiaci. Inervatia ficatului
este asigurata de plexul hepatic format din fibre simpatico si parasimpatice. Plexul
hepatic se desprinde din plexul celiac.

Caile biliare

Sunt conducte prin care bila, secretata continuu de celulele hepatice, ajunge in
duoden numai atunci cand ajung aici produsii digestiei gastrice. Caile biliare prezinta
doua parti:
 caile biliare intrahepatice: sunt canaliculele biliare intralobulare, colangiolele,
canaliculele perilobulare si interlobulare; acestea din urma formeaza doua canale
hepatice: stang si drepr;
 caile biliare extrahepatice: cuprind un canal principal si un aparat diverticular
(format din vezica biliara si canalul cistic).
Canalul coledoc tine de la locul unde, in canalul hepatic comun, se deschide
canalul cistic si pana la papilla mare de la nivelul duodenului. In traiectul sau descrie un
arc cu concavitatea spre dreapta. Trece initial inapoia portiunii superioare a duodenului,
apoi pe dinapoia portiunii superioare a duodenului si a capului pancreasului, si in final,
strabate peretele portiunii descendente a duodenului, in care se deschide. Are o lungime
de 5-6 cm si un calibru de 5-6 mm. Se deschide impreuna cu canalul principal al
pancreasului in ampula hepato-pancreatica, care proemina in duodenul II sub forma
papilei mari. La nivelul ampulei hepato-pancreatice se afla un sfincter muscular,
sfincterul Oddi.
Canalul cistic leaga calea biliara principala cu vezica biliara. El urca spre vezica
biliara, avand o lungime de 3 cm si un calibru de 4 mm. Canalul cistic are rolul de a
conduce bila in perioadele interdigestive spre vezica biliara. Vezica biliara (colecistul)
este un rezervor in care se depoziteaza bila in perioadele interdigestive si se concentreaza
prin absorbtia de apa si secretia de mucina de catre epiteliul vezicii biliare. Vezica biliara
este situata pe fata viscerala a ficatului, ocupand segmentul anterior al santului sagital
drept. Vezica biliara are forma de para, cu lungimea de 8-10 cm si latimea de 4 cm.
Capacitatea ei este de 50-60 cm3. Prezinta un fund, un corp, un col. Fundul vezicii
reprezinta extremitatea anterioara a vezicii si depaseste marginea inferioara a ficatului.
Corpul vezicii, a carui fata inferioara este acoperita de peritoneu, vine in raport superior
cu ficatul, iar inferior cu colonel transvers. Uneori, vezica este invelita in intregime de
peritoneu, care-i formeaza un mezou, mezocist, ce o leaga de fata viscerala a ficatului. In
acest caz este mobila. Colul vezicii se continua cu canalul cistic.

3. Pancreasul

Pancreasul este o glanda voluminoasa, anexata tubului digestiv, avand atat o

functie exocrina, cat si una endocrina. Anterior este acoperit de peritoneu, fiind situat pe
peretele profund al cavitatii abdominale. Forma pancreasului este de ciocan, de “J“ culcat
sau de carlig. Pancreasul este situat anterior de vertebrele T12, L1, L2 , prezentand la
acest nivel o concavitate care priveste spre coloana vertebrala. Are greutatea de 80-100 g,
lungime de 15-20 cm si grosime de 2 cm. Pancreasul este un organ friabil, se poate rupe
usor. Pancreasului i se descriu:
 capul pancreasului: portiunea latita a glandei, inconjurat de duoden; posterior de
capul pancreasului trece canalul coledoc, iar anterior trec colonul transvers si
mezocolonul; circumferinta capului este in raport cu duodenul;
 colul pancreasului: are raport posterior cu originea venei porte, dar si cu vena
cava inferioara;
 corpul pancreasului: are pe sectiune aspect triunghiular, prezentand trei fete: fata
anterioara care vine in raport cu fata posterioara a stomacului; fata posterioara
care vine in raport cu aorta, rinichiul stang, glanda suprarenala stanga, artera si
vena splenica, fata inferioara care vine in raport cu colonul transvers si cu ansele
intestinale;
 coada pancreasului: se indreapta spre splina, de care este legata prin ligamentul
spleno-pancreatic.
Pancreasul este o glanda mixta, a carei portiune exocrina este reprezentata de
acinii pancreatici, care secreta sucul pancreatic. Acesta este colectat de doua canale:
Wirsung, care se deschide in duoden, si Santorini, care se deschide in canalul Wirsung.
Prezinta aceeasi inervatie ca si ficatul.

B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV

B.1.DIGESTIA
 Digestia bucala

In cavitatea bucala se realizeaza o digestie fizica (masticatia, care consta in

triturarea, faramitarea, inmuierea alimentelor si formarea bolului alimentar) si o digestie
chimica (sub actiunea salivei).
Masticatia declanseaza secretia glandelor salivare si stimuleaza receptorii
gustativi si olfactivi care vor declansa secretia glandelor digestive. Este un act reflex
voluntar la adulti care se automatizeaza treptat, reglat de centrii bulbo-pontini.
Saliva este formata din 99,5% apa si 0,5% reziduu uscat (cloruri, fosfati,
carbonate, bicarbonate de Na, K, Ca, NH4, fluor, proteine, acid uric, uree, lizozim,
creatinina). Unul dintre cele mai importante roluri ale salivei este cel digestiv, realizat de
enzimele: amilaza salivara si maltaza, care descompun amidonul in dextrina si
monozaharide.
Reglarea secretiei salivare se face prin mecanisme reflexe neconditionate si
conditionate, precum si pe cale vegetativa. Reglarea reflex conditionata se face pe una
dintre caile sensibilitatii vizuale, olfactive sau auditive, caz in care cortexul transmite
comenzi centrilor salivari bulbo-pontini, care determina salivatie. Stimularea simpaticului
produce o secretie de saliva vascoasa, iar stimularea parasimpaticului, o secretie
abundenta de saliva apoasa. Odata format, bolul alimentar este impins printr-un ansamblu
de reflexe (deglutitia) in faringe, esofag si stomac.
Deglutitia se desfasoara in trei timpi:
 timpul bucal: partial voluntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din gura in
faringe;
 timpul faringian: involuntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din faringe in
esofag;
 timpul esofagian: involuntar, consta in deplasarea bolului alimentar de-a lungul
esofagului si trecerea lui in stomac.

Digestia gastrica

Digestia gastrica reprezinta ansamblul transformarilor mecanice si chimice prin

care bolul alimentar la nivelul stomacului devine chim gastric. La realizarea acestui
process conlucreaza cele doua functii ale stomacului: secretorie si motorie. Functia
secretorie consta in elaborarea sucului gastric, care contine 99% apa si 1% reziduu
uscat: substante anorganice si organice (enzime si mucina). Mucina protejeaza mucoasa
gastrica de actiunea pepsinei si a acidului clorhidric.
Secretia gastrica este reglata prin mecanisme nervoase si umorale, este
conditionata de cantitatea si calitatea alimentelor ingerate. Aceasta reglare se realizeaza in
trei etape:
 faza cefalica: mecanismele neconditionate sunt declansate la contactul alimentelor cu
receptorii gustativi din cavitatea bucala. Impulsurile ajung la centrii gastrosecretori
bulbari si la nucleul dorsal al vagului, de unde pe cale eferenta vagala, pornesc
comenzi spre glandele gastrice, declansand secretia de suc gastric. Mecanismele
 conditionate se declanseaza la simpla vedere, gust, miros sau chiar la gandul
consumului unui aliment dorit.
 faza gastrica: mecanismul nervos, este declansat de distensia stomacului produsa
prin ingestia alimentelor. Efectul consta in stimularea secretiei de suc gastric.
Mecanismul umoral este principalul mecanism de reglare; la contactul alimentelor cu
mucoasa gastrica se elibereaza gastrina, un hormon care transportat de sange pana la
nivelul glandelor gastrice, stimuleaza secretie de suc gastric.
 faza intestinala: mecanismul nervos este declansat de prezenta chimului gastric in
stomac si stimuleaza secretie de suc gastric. Mecanismul umoral este principalul
mecanism de reglare. La contactul chimului gastric cu mucoasa duodenala se
elibereaza enterogastron si gastrina, hormoni care inhiba secretia de suc gastric si
motilitatea stomacului. Alimentele stagneaza in stomac si apare indigestia.
Functia motorie este asigurata de musculatura neteda a stomacului care executa
doua tipuri de miscari peristaltice si tonice; rezultatul acestor miscari este reprezentat de
amestecul alimentelor cu sucul gastric si de evacuarea gastrica.

Digestia intestinala

Digestia intestinala consta in totalitatea transformarilor fizice si chimice pe care le

sufera alimentele in intestinal subtire, avand drept rezultat chilul intestinal. Acest proces
se realizeaza sub actiunea
 sucului pancreatic,
 a bilei,
 a sucului intestinal.
1. Functia secretorie consta in eliberarea sucului intestinal, care este un lichid
limpede, cu pH alcalin ce contine bicarbonati, mucus si un bogat echipament enzimatic.
Enzimele sunt: peptidazele, lipazele si zaharidazele. Reglarea secretiei de suc intestinal
se face prin mecanisme nervoase vegetative (declansate de stimularea mecanica si
chimica a receptorilor intestinali) si umorale (prin secretie de enterocrinina de catre
glandele intestinale, hormone ce stimuleaza secretia de suc intestinal).
Un rol important in buna desfasurare a proceselor chimice de la nivelul
intestinului subtire il au sucul pancreatic si bila.
Sucul pancreatic, produsul de secretie al acinilor pancreatici, este un lichid
incolor, inodor, cu pH alcalin si care contine un echipament enzimatic complex (proteaze,
lipaze, amilaze), ce degradeaza toate tipurile de substante alimentare. Reglarea secretiei
de suc pancreatic se face prin intermediul a doi hormoni: secretina si pancreozimina,
cu rol stimulator. Exista si un mecanism nervos, secundar, prin fibre vegetative:
simpaticul are rol inhibitor, iar parasimpaticul are rol stimulator.
Bila este produsul de secretie al hepatocitelor, este un lichid verde (bila
colecistica) sau galben (bila hepatica), cu pH alcalin, contine 98% apa, pigmenti biliari
(bilirubina si biliverdina), saruri biliare, colesterol si lecitina. Rolul sarurilor biliare
consta in reducerea tensiunii superficiale si favorizarea emulsionarii grasimilor, activarea
lipazelor si formarea de micelii cu lipidele. Intre mese, bila se acumuleaza in vezica
biliara. Reglarea secretiei si excretiei bilei se face prin mecanisme nervoase vegetative si
umorale. Secretia de bila este stimulate de parasimpatic prin nervul vag si este inhibata de
simpatic. Mecanismul umoral consta in eliberarea de hepatocrinina, substanta secretata
de celulele mucoasei duodenale la contactul cu chimul gastric si care stimuleaza secretia
de bila. Evacuarea bilei este stimulata de parasimpatic prin nervul vag, care determina
contractia musculaturii vezicii biliare, relaxarea sfincterului Oddi. Mecanismul umoral de
evacuare a bilei este reprezentat de descarcarile de colecistokinina, substanta secretata de
celulele mucoasei duodenale la contactul cu chimul gastric si cu alimentele bogate in
grasimi.
2. Functia motorie este asigurata de musculature intestinului subtire, care
executa trei tipuri de miscari: peristaltice, segmentare si pendulare. Rezultatul acestor
miscari il constituie asigurarea unui contact cat mai intim al alimentelor cu sucurile
digestive si inaintarea masei alimentare catre intestinal gros. Controlul functiei motorii a
intestinului subtire se realizeaza prin mecanisme nervoase vegetative (plexurile Meissner
si Auerbach, aflate sub controlul centrilor nervosi din maduva si encefal, nervul vag, cu
rol stimulator si nervul aplanhnic, cu rol inhibitor) si umorale (prin eliberarea de
serotonina de catre celulele mucoasei intestinale).

B.2. ABSORBTIA INTESTINALA

Absorbtia este un proces fiziologic complex prin care produsii de digestie, apa,
sarurile minerale si vitaminele trec prin mucoasa intestinala si ajung in mediul intern.
90% din procesele de absorbtie se desfasoara la nivelul mucoasei intestinului subtire, care
are adaptari structurale si functionale importante: epiteliu unistratificat, valvule
conivente, vilozitati intestinale cu irigatie sangvina si limfatica bogata, microvilii la polul
apical al celulelor.
Suprafata activa reala de absorbtie intestinala este de peste 250 m 2. Mecanismele
prin care se realizeaza absorbtia sunt active si pasive. Mecanismele active sunt
mecanisme de transport activ, cu consum de energie, selective, care se desfasoara
impotriva gradientului de concentratie. Mecanismele pasive sunt:
 difuziunea substantelor de la o concentratie mare la concentratie mai mica;
 osmoza, trecerea solutiilor de la presiune osmotica mica la presiune osmotica mai
mare, prin membrane semipermeabila pe care o constituie mucoasa intestinala;
 pinocitoza, inglobarea unor picaturi de lichid si transportul lor prin mucoasa
intestinala, sub forma veziculelor de pinocitoza, spre mediul intern.
Absorbtia proteinelor se face sub forma de aminoacizi in prima parte a
intestinului subtire, prin mecanisme active si selective la polul intern al celulelor
mucoasei si prin mecanisme pasive de difuziune, de la polul extern al acestora in sange.
Absorbtia glucidelor se face sub forma de monozaharide la nivelul jejunului,
prin mecanisme pasive si active, Absobtia glucozei necesita consum de energie provenita
din degradarea celulara a ATP-lui. Transportul activ al glucozei se poate face si cu
ajutorul unui “transportor“, sistem enzimatic ce asigura transportul comun al glucozei si
Na+ din intestine in sange. In final, glucoza este transportata prin vena porta la ficat.
Absorbtia lipidelor se face in prima parte a intestinului subtire, sub trei forme:
- prin pinocitoza, pentru mici picaturi de grasimi nedigerate;
- prin difuziune, pasiv, pentru glicerol;
 - prin complexe de micelii hidrosolubile, formate din acizii grasi insolubili si
colesterol cu sarurile biliare.

B.3. FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS

Intestinul gros realizeaza trei functii esentiale:

a) functia secretorie - consta in secretia mucusului, care usureaza inaintarea si
eliminarea materiilor fecale. La acest nivel nu au loc procese de digestie, deoarece
mucina nu contine enzime. Cantitati mici de alimente ramase neprelucrate sunt
supuse unor procese de fermentatie si putrefactie, sub actiunea enzimelor secretate
de bacteriile din lumenul intestinal. Fermentatia are loc la nivelul cecului, a
colonului ascendent si jumatatii drepte a colonului transvers. Acest proces consta in
degradarea glucidelor nedigerate pana la acizii organici (acetic, lactic, butiric) si
gaze (CH4, CO2, H2). Putrefactia are loc in jumatatea stanga a colonului transvers,
in colonul descendent si sigmoid. Consta in degradarea proteinelor neabsorbite pana
la aminoacizi si gaze (H2S si mercaptani). Produsii de putrefactie sunt toxici, iar cei
care ajung pe cale portala in ficat sunt detoxifiati si eliminate prin urina.
b) functia de absorbtie - consta in absorbtia apei, electrolitilor, vitaminelor si a unor
mici cantitati de glucoza si aminoacizi. In urma acestui proces se formeaza materiile
fecale. Acestea contin apa, fosfati, saruri de Ca, Mg, Fe, resturi alimentare, celule
epiteliale descuamate si bacterii. Prin miscarile intestinale, materiile fecale ajung in
rect, iar prin anus vor fi eliminate prin actul defecatiei.
c) functia motorie - este asemanatoare cu cea a intestinului subtire, intestinal gros
realizand miscari peristaltice, segmentare si tonice. Defecatia este un act reflex
complex, vegetativ neconditionat la copil de la nastere pana la 14-15 luni si
vegetativ somatic conditionat de la varsta mentionata pe toata perioada vietii.

Boli ale sistemului digestiv

o caria dentara - produsa de microorganismele care patrund in dentina prin
crapaturile smaltului, produse de schimbarile bruste de temperatura, prin
traumatisme sau prin consum exagerat de substante dulci sau acide, sau de
alimente sarace in calciu;
o granulomul dentar - infectia cronica localizata la radacina dintelui;
o paradontoza - retractia gingiilor, urmata de descoperirea radacinilor
dentare; este produsa de tartrul dentar, de scaderea concentratiei de
vitamina C si PP in organism, de intoxicatia cu Pb sau Hg, de diabet sau
lipsa igienei;
o stomatita - inflamatia mucoasei bucale, produsa de microorganisme sau
substante toxice;
o glosita - inflamatia limbii;
o gingivita - inflamatia gingiilor, produsa de boli infecto-contagioase,
intoxicatii sau iritatii mecanice;
o gastrita - inflamatia mucoasei gastrice, produsa de boli infectioase,
substante toxice sau de alimentatia gresita;
o ulcerul gastro-duodenal - aparitia unei ulceratii la nivelul stomacului sau
duodenului, datorate actiunii corozive a HCl;
 o cancerul gastric - aparitia unei tumori maligne la nivelul stomacului,
favorizata de tutun, alcool, alimentatie dezordonata si dezechilibrata,
stress;
o enterocolita - inflamatia mucoasei intestinale, produsa de toxiinfectii
alimentare sau de alta natura;
o colita - inflamatia intestinului gros, produsa de abuzuri alimentare, tutun,
alcool, stress;
o apendicita - inflamatia apendicelui, se poate complica prin aparitia
peritonitei, datorate spargerii sau perforarii apendicelui;
o ileusul - ocluzia intestinala, produsa de paraziti intestinali, cicatrici sau
tumori care produc stramtari, innodari sau rasuciri ale intestinului;
o giardioza - produsa de giardia, care paraziteaza intestinul si caile biliare;
o ascaridioza - produsa de limbric, care paraziteaza intestinul subtire;
o oxiuriaza - produsa de oxiur, care paraziteaza intestinul gros;
o trichineloza - produsa de trichina, care paraziteaza intestinul subtire, si ale
caror larve se inchisteaza in muschi;
o teniaza - produsa de tenie, care paraziteaza intestinul subtire;
o hepatita - este o boala virala a ficatului, se prezinta sub trei forme:
hepatita A (transmisa prin alimente infectate si insufficient spalate),
hepatita B si hepatita C (transmise prin sange contaminat);
o ciroza hepatica - este o boala grava a ficatului, cu evolutie cronica
progresiva, data de dezvoltarea anormala a tesutului conjunctiv, urmata de
strivirea hepatocitelor, apare dupa o hepatita epidemica, tuberculoza,
sifilis, malaria, consum exagerat de alcool;
o colecistita - inflamatia vezicii biliare;
o litiaza biliara - consecinta formarii calculilor biliari in vezica biliara sau
in caile biliare extrahepatice.

III. SISTEMUL RESPIRATOR

A. ANATOMIA SISTEMULUI RESPIRATOR

Activitatile fiziologice ale organismului uman necesita un consum permanent de

energie. Energia utilizata provine din substantele organice care sunt supuse, la nivel
celular, unor procese de oxido-reducere in urma carora rezulta si CO2 care trebuie
eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a prelua, din aerul atmosferic, O 2 necesar
acestor procese si de a elimina CO2 din organism, alcatuiesc sistemul respirator.
 Sistemul respirator este format din: cai aeriene si plamani.

III.1. CAILE AERIENE

Caile respiratorii sunt conducte prin care aerul atmosferic, incarcat cu O 2 ajunge
la plamani, iar aerul cu CO2 de la plamani este eliminat. Caile respiratorii sunt: fosele
nazale, faringe, laringe, traheea si bronhiile.
1. Fosele nazale - nasul este alcatuit dintr-o parte externa, care proemina la
suprafata fetei, si o parte interna, cavitatea nazala. Aceasta este impartita in doua
jumatati (fose nazale) prin septul nazal. Fosele nazale comunica anterior cu exteriorul
prin nari si posterior cu nasofaringele prin coane. Partea anterioara a cavitatii nazale este
captusita cu tesut epitelial stratificat, iar partea posterioara cu un epiteliu cilindric
pseudostratificat. Cavitatea nazala indeplineste mai multe roluri: purifica si umezeste
aerul inspirit, participa la realizarea functiilor analizatorului olfactiv, este camera de
rezonanta pentru sunetele emise la nivelul laringelui.
2. Faringele - face legatura dintre cavitatea bucala si esofag, si intre cavitatea
nazala si laringe, avand atat functie digestiva cat si respiratorie. Este constituit din trei
portiuni:
- nazofaringe (portiunea superioara) – are functie respiratorie;
- orofaringe (portiunea mijlocie) – are functie respiratorie si digestiva;
- laringofaringe (portiunea inferioara) – se separa calea digestiva de cea
respiratorie.
Faringele contine trei perechi de amigdale: o pereche la nivelul nazofaringelui si doua
perechi la nivelul orofaringelui (palatine si linguale).
3. Laringele - este principalul organ al fonatiei si conduce aerul catre plamani.
Este format din 9 cartilaje hialine si elastice, dintre care 3 sunt nepereche (epiglota,
cartilajul tiroid, cartilajul cricoid), iar 6 sunt pereche (aritenoide, cuneiforme,
corniculate). Cel mai mare este cartilajul tiroid, proeminenta lui fiind cunoscuta sub
numele de “marul lui Adam“, mai bine dezvoltat la barbati, ca urmare a influentei
testosteronului asupra dezvoltarii laringelui in timpul pubertatii.
Laringele previne patrunderea alimentelor in caile respiratorii prin intermediul
epiglotei, o structura cartilaginoasa ce inchide glota (deschiderea laringeala) in timpul
deglutitiei. Legatura dintre laringe si trahee se face prin cartilajul cricoid.
Laringele este captusit de mucoasa laringeala, care formeaza 2 perechi de corzi
vocale (false si adevarate); vibratiile corzilor vocale genereaza sunete. Muschii laringeali
au rol esential in inchiderea glotei in timpul deglutitiei, dar si in vorbire. Exista 2 tipuri de
muschi: extrinseci (ridica laringele in timpul inghitirii) si intrinseci (actioneaza asupra
corzilor vocale).
Fig. Laringele

4. Traheea - este un organ in forma de tub, care continua laringele, si se intinde

de la C6 pana la T4, unde se imparte in cele doua bronhii. Prezinta un segment cervical si
unul toracal. In segmentul cervical vine in raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul
glandei tiroide, cu muschii infrahioidieni si pielea. Lateral, vine in raport cu artera
carotida comuna, vena jugulara interna, nervul vag si lobii laterali ai glandei tiroide.
Portiunea toracica este situata in mediastinul superior. Posterior, vine in raport cu
esofagul, anterior cu arcul aortei si cu ramurile desprinse din el, cu timusul si cu sternul,
iar lateral cu plamanii, acoperiti de pleura.
Peretele traheei poseda un schelet format din 15-20 inele cartilaginoase in forma
de potcoava. Partea posterioara a inelelor, dinspre esofag, este completata cu tesut
conjunctiv. Traheea este captusita cu un epiteliu respirator pseudostratificat, format din
celule ciliate si mucoase. Cilii vibratili, cu miscare ondulatorie permanenta, imping spre
faringe surplusul de mucus si eventualele impuritati ajunse pana aici.
5. Arborele bronsic - este alcatuit din caile respiratorii extra si intrapulmonare.
Caile extrapulmonare sunt bronhiile primare, fiecare prezentand inele de cartilaj hialin
complete, care le mentin permanent deschise. Bronhiile sunt captusite cu un epiteliu
cilindric pseudostratificat ciliar.
Bronhiile primare, prin ramificare, formeaza caile intrapulmonare, reprezentate de
bronhii secundare, tertiare si bronhiole. La nivelul bronhiolelor nu mai exista cartilaj
hialin, peretii lor prezentand doar musculatura neteda, care le permite sa-si dilate sau sa-
si contracte lumenul. Peretele muscular confera bronhiolelor, in sistemul respirator, rolul
pe care il au arteriolele in sistemul cardiovascular. Bronhiolele sunt captusite cu un
epiteliu cubic unistratificat.

III.2. PLAMANII

Plamanii sunt principalele organe ale respiratiei. Sunt organe perechi, situate in
cavitatea toracica, deasupra diafragmei, inveliti de pleura. Pleura prezinta o foita
parietala, care adera la peretii toracelui, si o foita viscerala, care adera la plaman. Ele
delimiteaza o cavitate pleurala, in care se gaseste lichid pleural secretat de celulele
epiteliului pleural. Acest lichid are rol in mecanica respiratiei.
Au forma unei jumatati de con. Culoarea lor variaza cu varsta: la fat: rosu-brun; la
copil; gri-rozie; la adult: cenusiu mai mult sau mai putin inchis. Greutatea plamanilor este
de 700 g pentru plamanul drept, 600 g pentru plamanul stang. Consistenta plamanilor este
elastica, buretoasa. Fata externa a plamanilor este convexa si vine in raport cu coastele.
Pe aceasta fata se gasesc santuri adanci, numite scizuri, care impart plamanii in lobi.
Plamanul stang are 2 lobi (superior si inferior). Plamanul drept are 3 lobi (superior,
mijlociu, inferior). Fata interna este plana si vine in raport cu organele din mediastin. Pe
aceasta fata, mai aproape de marginea posterioara a plamanilor, se afla hilul pulmonului
pe unde intra sau ies din plaman vasele, nervii si bronhia principala. Baza plamanilor este
concava si vine in raport cu diafragma. Varful plamanului depaseste in sus prima coasta si
vine in raport cu organele de la baza gatului. Marginea anterioara, ascutita este situata
inapoia sternului, iar cea posterioara, rotunjita vine in raport cu coloana vertebrala si
extremitatea posterioara a coastelor.
Plamanul este alcatuit din doua formatiuni anatomice distincte: arborele
bronsic si alveolele pulmonare.
Arborele bronsic reprezinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care rezulta din
ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile principale se ramifica in: bronhiile lobare,
care se distribuie la lobii pulmonari; bronhiile segmentare, care se distribuie la
segmentele pulmonare; bronhiolele lobulare, care deservesc lobulii pulmonari;
bronhiolele terminale; bronhiolele respiratorii; ductele alveolare terminate cu alveole.
Bronhiolele respiratorii, impreuna cu formatiunile derivate din ele, formeaza acinii
pulmonari. Acinul pulmonari este unitatea morfofunctionala a plamanului.
 Alveolele pulmonare au forma unor saculeti cu pereti subtiri, adaptati
schimburilor gazoase. Epiteliul alveolar are dubla functie, fagocitara si respiratorie.
Suprafata totala a acestuia este de 80-120 m2. In jurul alveolelor se gaseste o bogata retea
de capilare. Peretii capilarelor impreuna cu peretii alveolelor formeaza membrana
alveolo-capilara. La acet nivel au loc schimburile de gaze.
Vascularizatia plamanilor este dubla:
- vascularizatia nutritiva - asigurata de arterele bronsice, ramuri ale aortei
toracice, care aduc la plamani sange oxigenat, pentru arborele bronsic si
parenchimul pulmonar. Arterele bronsice insotesc arboreal bronsic numai pana la
nivelul bronhiolelor respiratorii. De aici, se continua cu reteaua capilara din care
iau nastere venele bronsice, care aduc sangele cu CO2 spre vena cava superioara;
- vascularizatia functionala - apartine micii circulatii; in plaman, ramurile arterei
pulmonare insotesc ramificatiile arborelui bronsic pana la alveole; aici formeaza
reteaua capilara functionala, la nivelul careia sangele cedeaza CO 2 si primeste O2.
In reteaua capilara isi au originea venele pulmonare, cate doua din fiecare plaman.
Inervatia plamanilor este vegetativa, asigurata de cele doua plexuri pulmonare:
anterior, situat inaintea bronhiei principale, si posterior, situat inapoia bronhiei principale;
fibrele vegetative parasimpatice provin din nervul vag, iar cele simpatice, din ganglionii
simpatici toracali.
 B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATOR

1. Mecanica respiratiei

Procesele mecanice respiratorii sunt procesele prin care cavitatea toracica isi
modifica volumul, ceea ce permite inspiratia si expiratia pulmonara.
Inspiratia:
- act motor activ, realizat cu ajutorul muschilor respiratori;
- prin contractia muschilor, se modifica volumul cutiei toracice;
- plamanii se dilata pasiv, datorita fortei de adeziune a pleurelor;
- presiunea aerului pulmonar devine mai mica decat presiunea atmosferica;
- diferenta de presiune face ca aerul atmosferic sa patrunda in plamani pasiv,
realizandu-se inspiratia;

Expiratia:
- proces pasiv;
- in conditii obisnuite, toracele revine la dimensiunile sale de repaus, ca urmare a
relaxarii musculaturii respiratorii;
- presiunea din interiorul plamanilor creste, iar o parte din aerul introdus in plamani
este expulzat;

Inscrierea miscarilor respiratorii se face cu ajutorul pneumografului,

inregistrarea grafica a miscarilor purtand numele de pneumograma. Frecventa
miscarilor respiratorii, in stare de repaus este de 16 respiratii/minut la barbat si 18
respiratii/minut la femeie.
Miscarile respiratorii permit patrunderea si iesirea succesiva a aerului din
plamani, contribuind la realizarea ventilatiei pulmonare:

Capacitate pulmonara totala Capacitate vitala Volum rezidual

(CPT) (CV) (VR)
5000 cm3 3500 cm3 1500 cm3
- volum curent (VC)- 500 cm3; - aer care ramane in plamani;
inspiratie normala;

- volum inspirator de rezerva

(VIR)- 1500 cm3; inspiratie
fortata;

- volum expirator de rezerva

(VER)- 1500 cm3; expiratie
fortata;
 2. Schimburile gazoase respiratorii

Se desfasoara in trei etape:

1. Respiratia pulmonara:
 la nivelul alveolelor pulmonare are loc schimbul de gaze intre aerul alveolar si
sangele venos din capilarele alveolare;
 acest schimb se realizeaza pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme fiziologice si a
unor structuri si proprietati specifice ale membranelor alveolo-capilare;
 oxigenarea sangelui la nivelul capilarelor alveolare se numeste hematoza
pulmonara; structura prin care se face acest schimb este membrana alveolo-capilara;

2. Transportul oxigenului si dioxidului de carbon prin sange:

 oxigenul este transportat dizolvat in plasma si combinat cu hemoglobina
(oxihemoglobina) in cantitate mult mai mare decat forma dizolvata;
 dioxidul de carbon este transportat sub forma dizolvata, de bicarbonati de Na si K, de
carbonati si sub borma de carbamati (carbohemoglobina);
 oxihemoglobina formata la nivel pulmonar se disociaza in tesuturi unde concentratia
si presiunea partiala a O2 sunt mai scazute decat in sangele arterial;
 formarea si disocierea hemoglobinei depind de o serie de factori: temperatura, ph-ul
mediului intern, prezenta sau absenta unor electroliti;
 forma libera a O2 din sange are o importanta, reprezentand stadiul initial si obligatoriu
pentru intreaga cantitate de O2 care intai se dizolva in plasma, si apoi se combina cu
hemoglobina, rezultand HbO2; aceasta forma libera a O2 mentine gradientul presional
plasma-tesuturi, in vederea schimburilor permanente dintre acestea;
 combinarea O2 cu hemoglobina, nu este o oxidare propriu-zisa, ci o oxigenare,
deoarece Fe ramane tot in stare de Fe2+;
 in plasma si in eritrocite, sub influenta anhidrazei carbonice, CO 2 se hidrateaza,
rezultand H2CO3; acesta se disociaza, eliberand HCO 3, care se combina cu K+ in
eritrocite si cu Na+ in plasma;

3. Respiratia celulara (tisulara), se desfasoara in etape:

 degradarea anaeroba a glucozei in citoplasma si oxidarea acizilor grasi din
mitocondrii;
 decarboxilarea si oxidarea produsilor intermediari rezultati in ciclul Krebs din
mitocondrii, cu eliberare de CO2, H2O, electroni si H+;
 transferul H+ si a electronilor in lantul transportor de electroni pana la O 2 molecular,
urmat de eliberarea unor cantitati de energie;
 stocarea unei parti din energia produsa in legaturile macroergice ale ATP, ca urmare a
fosforilarii ADP, cuplate cu transportul de electroni;

Reglarea miscarilor respiratorii se realizeaza prin mecanisme nervoase si

umorale.
 Reglarea nervoasa are doua componente:
1. reglarea automata, care este realizata de structuri nervoase din formatiunea
reticulata bulbo-pontina. Acestea imprima ritmul respiratiilor si sunt formate din
neuroni inspiratori si neuroni expiratori. Neuronii inspiratori trimit fibre catre
motoneuronii spinali care inerveaza muschii respiratori. Expiratia este un proces
pasiv, care are loc atunci cand neuronii inspiratori sunt inhibati de activitatea
neuronilor expiratori. Neuronii inspiratori si cei expiratori intra in actiune succesiv,
ceea ce imprima un caracter ritmic respiratiei. Ciclul inspiratie-expiratie este
consecinta activitatii neuronilor bulbari. Activitatea centrilor bulbari este influentata
de centrii respiratori pontini. Cercetarile experimentale au demonstrat existenta unui
centru apneustic pontin, care stimuleaza inspiratia prin stimularea neuronilor
inspiratori din bulb, si a unui centru pneumotaxic pontin, cu actiune antagonica
centrului apneustic, si care inhiba inspiratia. La reglarea automata a respiratiei
contribuie si impulsurile de la chemoreceptorii sangvini, care raspund variariilor
presiunilor partiale ale gazelor din sange si ale valorilor ph. Acesti chemoreceptori
controleaza respiratia prin intermediul nervilor cranieni glosofaringian si vag.
2. reglarea comportamentala si voluntara este realizata de la nivel cortical, respiratia
fiind una dintre cele mai corticalizate functii. Respiratia poate fi oprita in mod
voluntar pentru un anumit timp (apnee), poate fi amplificata, superficializata,
accelerata sau incetinita. Modificarea voluntara a ritmului respirator este importanta
in vorbire, cantatul vocal sau cu instrumente de suflat, in actiuni ce implica retinerea
respiratiei.
Reglarea umorala este realizata prin intermediul presiunilor partiale ale gazelor
respiratorii. Conform legii lui Dalton, presiunea totala a unui amestec gazos reprezinta
suma presiunilor partiale ale gazelor constituiente.

Boli ale aparatului respirator:

o raceala - este determinata de diverse tipuri de tulpini virale, imunitatea
dobandita dupa contactul cu una dintre ele neputand conferi protectie si
impotriva altei tulpini; se manifesta prin inflamarea acuta a mucoasei
respiratorii, febra, dureri de cap;
o sinusita - inflamarea sinusurilor;
o amigdalita - inflamarea amigdalelor;
o laringita - inflamarea laringelui;
o pneumonia - inflamatia acuta a alveolelor pulmonare, putand sa cuprinda o
parte dintr-un plaman sau intreg plamanul; lobulii pulmonari devin
nefunctionali si se umplu cu mucus si puroi;
o fibroza pulmonara - determinata de inhalarea unor particule microscopice de
siliciu, carbune sau azbest; patrunderea acestora in plamani duce la formarea
de tesut conjunctiv in plamani, ceea ce afecteaza capacitatea respiratorie si
poate determina aparitia cancerului ;
o tuberculoza pulmonara - determinate de o bacterie (bacilul Koch); alveolele
pulmonare sunt distruse si inlocuite cu tesut conjunctiv lipsit de elasticitate;
portiunile de tesut pulmonar invadate de bacili se inconjura de o capsula
protectoare; tuberculoza reprezinta principala cauza a mortii in secolul trecut,
 dar aparitia antibioticelor a permis vindecarea ei; in zilele noastre tubercoloza
este provocata de tulpini bacteriene care s-au adaptat la tratamentul cu
antibioticele obisnuite;
o emfizemul - reprezinta degenerarea tesutului elastic pulmonar, insotita de
destinderea exagerata a plamanilor, ca urmare a retinerii aerului, si de scadere
puterii de contractie a alveolelor; aerul retinut determina ruperea alveolelor,
suprafata pentru schimburile de gaze respiratorii scade si nu mai furnizeaza
suficient oxigen inimii si creierului; inima lucreaza mai mult pentru a satisface
nevoile de oxigen, ceea ce duce la imbolnavirea ei; creierul insuficient irigat
provoaca stari de depresie si iritabilitate;
o cancerul pulmonar - procat de fumat se caracterizeaza prin ingrosarea
tesutului care captuseste bronhiile; celulele acestuia isi pierd cilii, astfel ca
patrunderea corpilor straini in plamani nu mai poate fi impiedicata; celulele
respective sufera si alte modificari, se inmultesc si astupa bronhiile; patrund
apoi si in tesuturile inconjuratoare (metastaza);
o bronsita - inflamarea bronhiilor;
 IV. SISTEMUL EXCRETOR
A. ANATOMIA SISTEMULUI EXCRETOR

Procesele catabolice desfăşurate la nivel celular dau naştere, pe lângă energie, la

produşi reziduali: CO2, uree, acid uric, H2O, amoniac, etc. Aceştia se elimină parţial prin
plămâni (CO2 şi o cantitate de apă) şi prin piele (apa şi substanţe minerale) .
Cea mai mare parte a produşilor reziduali se elimină sub formă de urină, prin
rinichi, ceea ce constituie procesul de excreţie renală. Formaţiunile anatomice care
contribuie la producerea şi eliminarea urinei formează sistemul excretor.
Sistemul excretor este format din rinichi şi căile urinare.

IV.1. RINICHII

Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte şi de alta a

coloanei vertebrale lombare, în lojile renale. Rinichiul drept este situat puţin mai jos
decât cel stâng, datorită mărimii spaţiului ocupat de ficat. Fiecare rinichi prezintă un
înveliş alcătuit din trei straturi:
- intern - fibros (capsula renală);
- mijlociu - ţesut adipos (capsula adipoasă);
- extern - suspendă rinichiul de peritoneu (membrana care acoperă pereţii cavităţii
abdominale şi organele din această cavitate) şi de peretele abdominal (fascia renală).
Parenchimul renal în secţiune, prezintă două zone:
- zona corticală - formată din glomeruli, tubi uriniferi şi vase de sânge;
- zona medulară - formată din din 8-15 piramide renale Malpighi, separate prin septuri
renale. Fiecare piramidă renală este orientată cu baza spre periferie, vârful constituind
papila renală. Papilele renale se deschid în calicele mici, care se unesc, formând
calicele mari. Calicele mari se deschid în pelvisul renal (bazinet). Acesta se continuă
cu ureterul. O piramida Malpighi împreună cu substanţa corticală înconjuratoare,
formează un lob renal.
 Nefronul este unitatea morfo-funcţionala a rinichiului. Fiecare rinichi conţine
peste un million de nefroni. Un nefron este alcătuit:
1. corpusculul renal Malpighi, care cuprinde:
a. capsula Bowmann- are formă de cupă, cu peretele din două foiţe: viscerală, care
aderă la glomerul, şi parietală, care se continuă cu tubul urinifer;
b. glomerulul renal- format dintr-un ghem de 25-50 de vase capilare;
În corpusculul renal are loc filtrarea plasmei sangvine, proces favorizat atât de
structura perforată a endoteliului capilar şi a foiţei viscerale a capsulei, cât şi de calitătile
filtrante ale membranei bazale a endoteliului.
2. tubul urinifer, cu următoarele porţiuni:
a. tub contort proximal - situat în cortexul renal, drenează filtratul glomerular din
capsula glomerulară; peretele tubului contort proximal este format dintr-un
epiteliu cubic unistratificat, alcătuit din celule cu microvili ( au rol în mărirea
suprafeţei de reabsorbţie); în procesul reabsorbţiei, sărurile, apă şi alte molecule
necesare organismului sunt transportate din lumenul tubului în capilarele
peritubulare înconjuratoare;
 b. ansa Henle - colectează fluidul din tubul contort proximal, pe care îl transportă în
zona medulară prin intermediul porţiunii descendente şi inapoi, în zona corticală,
prin porţiunea ascendentă;
c. tub contort distal- ultimul segment al nefronului, este mai scurt şi prezintă mai
puţini microvili decât tubul contort proximal; se descarcă în tubul colector, care
drenează tubulii mai multor nefroni; tubul colector străbate piramida renală şi
conduce urina în calicele mici; urina trece apoi în calicele mari, de aici în pelvisul
renal şi se varsă în vezica urinară prin uretere.
Nefronii dupa poziţia în rinichi şi după lungimea anselor Henle, se clasifică în:
 nefroni juxtamedulari - au capsula în profunzimea zonei corticale renale şi a căror
ansă pătrunde adânc în zona medulară;
 nefroni corticali - au capsula în zona externă a corticalei şi a căror ansă este mai
scurtă.

Vascularizaţia rinichiului

Sângele arterial ajunge la rinichi prin artera renală (ramură a aortei abdominale)
care, odată pătrunsă în rinichi prin hilul renal, se împarte în artere interlobare, care trec
printre piramidele renale. Arterele interlobare se ramifică în artere arcuate la nivelul
zonei de graniţă dintre zona corticală şi cea medulară. Din arterele arcuate se desprind
numeroase artere interlobulare, care irigă cortexul renal, şi se împart în arteriole
aferente. Fiecare arteriolă aferentă pătrunde într-un glomerul (reţea de capilare unde se
produce filtratul sangvin care pătrunde în tubulii nefronului). Sângele care ramâne în
glomerul este colectat de arteriola eferentă, care drenează sângele în capilarele
peritubulare (altă reţea tubulară care înconjoară tubulii nefronului). Sângele din
capilarele peritubulare este colectat de vene dispuse în paralel cu arterele. De la nefroni,
sângele trece în venele interlobulare, apoi în cele arcuate şi interlobare. Acestea din
urmă părăsesc rinichiul prin hil sub forma venei renale, care se varsă în vena cavă
inferioară.
Inervaţia rinichiului
Inervaţia rinichiului este constituită din fibre vagale şi simpatice din plexul renal.
Ambele inervează numai pereţii vaselor sangvine.

IV.2. CĂILE URINARE

Urina formată este eliminată prin căile urinare: calice, pelvis renal, uretere, vezica
urinară şi uretra.

1. Calicele mici - formaţiuni membranoase, situate în jurul uneia sau mai multor papile
renale.
2. Calicele mari - rezultă prin unirea celor 6-12 calice mici.
3. Pelvisul renal - are formă de pâlnie, este captuşit de epiteliu de tranziţie, rezultă din
unirea calicelor mari, prezintă două porţiuni: intrarenală (în sinusul renal) şi
extrarenală (se continuă cu ureterul).
4. Ureterele - sunt conducte musculo-membranoase căptuşite la interior de uroteliu, iau
naştere din pelvisurile renale şi se deschid în vezica urinară.
5. Vezica urinară - organ cavitar, în care se acumulează urina, este situată posterior
simfizei pubiene şi anterior rectului,; la femeie, se învecinează cu uterul şi cu vaginul;
la bărbat, sub vezica se găseşte prostata. Forma vezicii este dată de volumul de urină
pe care îl contine: când este goală are formă piramidală, iar pe masură ce se umple,
devine ovoidală. Peretele vezicii urinare este format din patru tunici:
 mucoasa - este formată din epiteliu de tranziţie, care se subţiază pe masură ce vezica
urinară se destinde; la nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară, mucoasa
prezintă nişte “supape“ care închid ureterele, împiedicând refularea urinii în uretere;
 submucoasa - susţine mucoasa;
 musculara- formată din ţesut muscular neted;
 seroasa (adventicea) - este continuarea peritoneului, acoperă suprafaţa externă a
vezicii urinare;
6. Uretra - conduct prin care urina este eliminată din vezica urinară la exterior; peretele
uretral este căptuşit cu o membrană mucoasă, secretată de glandele uretrale, şi este
format din fibre musculare dispuse longitudinal; prezintă două sfinctere:
 intern - situat superior, format din fibre musculare netede, ce alcătuiesc şi
musculatura vezicii urinare; nu este controlat voluntar;
 extern - situat inferior, alcătuit din fibre musculare striate; este controlat voluntar.

B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI EXCRETOR

Formarea urinii
1. Ultrafiltrarea glomerulară - este procesul de trecere a plasmei sangvine (cu excepţia
proteinelor) prin membrana filtrantă, în tubul urinifer, unde constituie urina primară.
Procesul este determinat de presiunea manifestată la nivelul membranei filtrante. În
24 de ore, prin rinichi trec 1000-1500 l de sânge. Cantitatea de urină primară formată
în 24 de ore este de 170-180 l. Rezultă că lichidul extracelular este în totalitate filtrat
de 12-16 ori zilnic. Ultrafiltratul are constituţia plasmei deproteinizate. Urina primară
de la nivelul capsulei Bowmann trece în sistemul tubular al nefronului unde suferă
procese de reabsorbţie şi secreţie tubulară.
2. Reabsorbţia tubulară- este procesul de trecere a unor constituenţi ai urinei primare
din tubul urinifer în capilarele sangvine, prin transport activ sau pasiv; se desfăşoară
la nivelul segmentelor proximal şi distal şi determină economisirea unor substanţe
utile.
3. Secreţia tubulară- constă în trecerea din capilarele sangvine peritubulare în lumenul
tubular a K+, a H+, a amoniacului, a ureei şi a altor produşi toxici din plasmă. Se
desfăşoară la nivelul tubilor contorţi distali. Transportul prin peretele tubular este
realizat prin mecanisme enzimatice, datorită gradientului de concentraţie, şi prin
difuziune. În urma proceselor de reabsorbţie şi secreţie tubulară, cantitatea de urină
scade la 1,5 l/24h, iar concentraţia creşte, rezultând urina finală.
 Funcţia endocrină se realizează prin secreţia de renină la nivelul aparatului
juxtaglomerular. Renina este inactivă, dar activează angiotensina II, cu efect puternic
vasoconstrictor, eliberator de aldosteron şi stimulator al sistemului adrenosimpatic,
asigurând homeostazia circulatorie şi menţinerea echilibrului hidrosalin.
Micţiunea este procesul de eliminare a urinei. Din canalele colectoare, urina
trece în calice, apoi în bazinet şi uretere. Transportul urinei prin uretere se desfăşoară prin
mişcări peristaltice. Peristaltismul este influenţat de SNV. Simpaticul inhiba motilitatea
ureterelor, iar parasimpaticul o accentuează. La locul de vărsare în vezica urinară se află
câte o valvă. Până la un conţinut de 400 cm 3, presiunea exercitată de peretele vezical
asupra conţinutului rămâne constantă. Când cantitatea de lichid depăşeşte 400 cm3,
presiunea intravezicală creşte. Creşterea presiunii, determinată de distensie, stimulează
receptorii din peretele vezical şi impulsurile sunt conduse prin fibre senzitive
parasimpatice la centrii nervoşi medulari ai micţiunii (S1-S2), declanşând reflex, pe cale
eferentă parasimpatică (nervii pelvici), relaxarea sfincterului vezical intern şi contractia
muşchiului, deci micţiunea reflexă.

Boli ale sistemului urinar:

o uretrite - infecţia uretrei;
o cistita - infecţia vezicii urinare;
o nefrita - inflamarea ţesutului renal;
o glomerulonefrita - inflamaţia glomerulilor, poate fi cauza unor maladii renale
cronice sau a blocajului renal, fiind favorizată de stress, umezeală, raceală,
traumatisme;
o pielita - inflamaţia bazinetului şi a calicelor renale, ca urmare a infecţiilor bacteriene
din sânge sau din tracturile urinare;
o pielonefrita - inflamaţia bazinetului, calicelor şi tubilor renali ai unuia sau ambilor
rinichi;
o obstrucţii - pot avea loc în orice regiune a tractului urinar, fiind provocate de calculi
(pietre), lovituri, tumori sau chisturi, spasme ale ureterelor sau de anomalii
congenitale; au consecinţe extrem de grave, ducând la blocajul unuia sau al ambilor
rinichi;
o tuberculoza renală - se caracterizează prin puroi şi sânge în urina, urinat frecvent şi
dureros; apare la cei care au avut tuberculoză localizată în alte organe;
o scleroza renală - imbatranirea arterelor renale; favorizată de hipertensiunea arterială
şi de alte boli de rinichi;
o calculi renali - se formează ca urmare a difuncţiilor metabolice, în urma cărora
rezultă cantităţi mari de substanţe anorganice şi organice; prin concentrarea urinii,
aceste substanţe cristalizează şi formează granule, care stau la originea viitorilor
calculi;

Disfuncţii:
o disuria - (urinarea dureroasă), semnalează o infecţie a tractului urinar sau
obstrucţia uretrei;
o hematuria - (sânge în urină), este asociată cu o traumă;
o bacteriuria - (bacterii în urină);
o piuria - (puroi în urină), este rezultatul unei infecţii de durată;
o oliguria - (eliminare de cantităţi insuficiente de urină), indică presiune
sangvină scazută sau blocaj renal;
o poliuria - (eliminarea unor cantităţi mari de urină);
o uremia- constă în acumularea in sange a unor substante care se gasesc in
urina;
o enurezisul - (incontinenta urinara), consta in incapacitatea de a controla
mictiunea;
o blocajul renal - reprezinta incapacitatea rinichiului de a mai asigura echilibrul
electrolitic si de a elimina produsii de metabolism. Blocajul renal acut
reprezinta pierderea brusca a capacitatii rinichiului de a functiona, determinat
de soc, hemoragii sau traumatizarea fizica a rinichilor. Blocajul renal cronic
este rezultatul unei boli care a distrus progresiv tesutul renal. Persoanele cu
blocaj renal cronic nu pot supravietui independent, hemodializa sau
transplantul renal fiind absolut necesare. Rinichiul artificial sau aparatul de
hemodializa, permite filtrarea sangelui. Sangele arterial, colectat din artera
radiala, este pompat printr-un tub intr-un dispozitiv ce contine o membrana
semipermeabila. Aceasta separa sangele de o solutie izotona ce contine
molecule de care sangele are nevoie (cum ar fi glucoza). Prin procesul numit
dializa, produsii finali de metabolism difuzeaza din sange prin membrana, in
timp ce moleculele necesare organismului raman in sange. Dupa curatare,
sangele este returnat in corp printr-o vena.
 FUNCTIA DE REPRODUCERE

REPRODUCEREA. SISTEMUL REPRODUCATOR

Prin reproducere se asigura perpetuarea speciei umane. Fiinta noua rezulta prin
dezvoltarea ontogenetica a zigotului. Acesta se formeaza prin fecundatia dintre cele doua
celule sexuale, numite gameti. Gametii se formeaza in gonadele cuprinse in sistemele
genitale masculin si feminin.

I. SISTEMUL GENITAL MASCULIN

Este alcatuit din organele genitale interne (testiculele, conductele excretoare,

glande anexe) si externe (penisul).
1. Testiculele, gonadele masculine, sunt organe pereche de forma ovoida, avand pe
marginea posterioara epididimul, care contine canalul de excretie a spermei.
Testiculele sunt situate in scrot. Testiculul este acoperit de o membrana fibroasa,
albuginea. Aceasta trimite spre interior septuri ce impart testiculul in lobuli
formati din 2-3 tubi seminiferi, producatori de sperma, si tesut interstitial,
producator de hormoni masculini. Tubii seminiferi se unesc formand un canal
unic care, la iesirea din epididim, devine canal deferent. Canalele deferente
patrund in bazin, inapoia vezicii urinare, si se continua cu canalul ejaculator,
care se uneste cu canalul de excretie al veziculei seminale, strabate prostata si se
deschide in uretra.
Vascularizatia testiculului este asigurata de mai multe artere. Cea mai
importanta este artera testiculara, ramura a aortei abdominale. Sangele venos este colectat
de vene omonime. Limfa este colectata de vase limfatice, care merg paralel cu venele.
Inervatia testiculului este vegetativa, simpatica si parasimpatica.
2. Veziculele seminale secreta un lichid care se elimina in canalul ejaculator,
servind ca transportor si ca mediu nutritiv pentru spermatozoizi.
3. Prostata, glanda tubulo-acinoasa este situata in jurul portiunii initiale a uretrei;
secreta un lichid laptos care intra in compozitia spermei.
4. Penisul, organul genital extern, organul copulator masculin, este alcatuit din doi
corpi cavernosi si corpul spongios, care acopera complet uretra; este de asemanea
un organ al mictiunii.

Functiile testiculului constau in:

- spermatogeneza - producerea de gameti masculini (spermatozoizi). Pe membrana
bazala a tubilor seminiferi se gasesc spermatogoniile (celule germinative
primare), care au setul complet de cromozomi (sunt diploide). Spermatogoniile se
divid prin mitoza, rezultand spermatocite de ordin I, diploide. Dupa maturare,
 acestea se divid meiotic, rezultand spermatocite de ordin II (hapliode).
Spermatocitele de ordin II se divid mitotic, rezultand spermatide (haploide) care,
prin maturare, se transforma in spematozoizi. Spermatozoidul determina sexul
noului organism. Este alcatuit din cap, piesa intermediara si flagel. La partea
anterioara prezinta acrozomul, un corpuscul ce contine o enzima care faciliteaza
patrunderea spermatozoidului in ovul in timpul fecundatiei. Piesa intermediara
contine glicogen, care furnizeaza energie pentru miscarile spermatozoidului.
Flagelul asigura mobilitatea spermatozoidului.
- secretia de hormoni androgeni consta in principal in secretia de testosteron de
catre celulele interstitiale Leydig. Efectele hormonilor androgeni sunt: stimularea
cresterii si dezvoltarii genitale masculine, a maturarii spermei; stimularea
dezvoltarii caracterelor sexuale secundare (voce, pilozitate, dezvoltarea
musculaturii si a scheletului, distributia depozitelor adipoase); stimularea sintezei
de proteine in cadrul metabolismului.
Reglarea secretiei de hormoni androgeni se realizeaza la nivel hipotalamo-
hipofizar; la randul sau, testosteronul regleaza cantitatea de hormon eliberator de
gonadotropina (GnRH) trimis de hipotalamus la nivelul hipofizei. GnRH determina
eliberarea de hormoni gonadotropi de catre hipofiza. LH regleaza producerea de
testosteron, iar FSH controleaza spermatogeneza.

II. SISTEMUL GENITAL FEMININ

Este format din organe genitale interne (ovarele, trompele uterine, uterul,
vaginul) si externe (vulva).
1. Ovarele, gonadele feminine, sunt organe pereche situate in pelvis. Au forma
ovoida si sunt legate prin ligamente cu peretele bazinului, cu uterul si cu trompele
uterine. Au invelis conjunctiv sub care se disting doua zone: zona corticala, in
care se afla foliculii ovarieni (formatiuni veziculare in care se formeaza cate un
ovul), si zona medulara, tesut conjunctiv lax, in care se gasesc vase sangvine si
nervi. In ovul se gasesc foliculi in diferite stadii de dezvoltare ; acestia se
maturizeaza cate unul pe luna si expulzeaza ovulul impreuna cu lichidul
follicular; in timpul vietii sexuale a femeii, se maturizeaza circa 400 de foliculi.
2. Trompele uterine, conducte pereche intre ovare si uter, in forma de palnie, au
margini franjurate spre ovar si servesc pentru captarea ovulului expulzat din
folicul matur.
3. Uterul, organ musculos cavitar, nepereche, situate intre vezica urinara si rect, are
forma de para; este format dintr-un corp si colul uterin, care proemina in vagin;
are o musculatura neteda cu fibre longitudinale, radiare si spiralate; cavitatea
uterului prezinta o mucoasa, care sufera modificari ciclice sub influenta
hormonilor ovarieni. Ciclul menstrual normal, cu o durata de 28 zile incepe la
pubertate si constituie un element principal al caracterelor sexuale feminine. La
femeile din Europa incepe la varsta de 11-15 ani si este influentat de constitutia
fizizca, rasa, clima, de alti factori de mediu si de factori patogeni. El inceteaza in
jurul varstei de 50 de ani, cand se instaleaza menopauza. Cuprinde trei faze:
 a. faza menstruala- cu durata de 2-3 zile, in care stratul superficial al
mucoasei uterine distruse se elimina impreuna cu o anumita cantitate de
sange;
b. faza proliferativa- intre a 4-a si a 14-a zi, caracterizata prin ingrosarea
mucoasei uterine;
c. faza secretorie- care dureaza de la a 15-a zi pana la un nou ciclu, in cazul
in care nu a avut loc fecundarea ovulului; aceste modificari ale mucoasei
uterine creeaza conditiile optime pentru grefarea ovulului fecundat.
4. Vaginul se gaseste in continuarea uterului, este un organ cavitar, care se deschide
la exterior in regiunea vulvei.
5. Vulva este organul genital extern, cuprinde labiile mari si muntele lui Venus,
labiile mici si clitorisul, orificiul vaginal si glandele externe vaginale; orificiul
inferior al vaginului este acoperit de virgine de o membrana, himenul, de forma
semilunara sau inelara, care se rupa la primul contact sexual.
Anexele sistemului genital feminin sunt glandele mamare, care au rolul de a
elabora laptele necesar hranirii copilului; glanda este formata din lobi, iar acestia din
lobuli, care au ca unitate secretorie acinul; este invelita intr-o patura de tesut adipos;
fiecare lob are un canal de excretie, care se deschide pe o proeminenta numita mamelon;
in fiecare mamelon se gasesc deschiderile a 12-20 de canale galactofore.

Functiile ovarului constau in:

- ovogeneza - producerea de ovule (gameti feminini). Ovogoniile (celule
germinative primare diploide) se divid prin mitoza, rezultand ovocite de ordin I,
diploide. In timpul ovulatiei are loc prima diviziune meiotica, rezultand ovocitul
de ordin II (haploide), care este expulzat din ovar in trompa uterina, si primul
globul polar. Ovocitul de ordin II se divide mitotic in trompa uterina, rezultand
ovotida (preovulul haploid) si al doilea globul polar. Preovulul se matureaza
devenind ovul fecundabil.
- secretia de hormoni ovarieni (estrogeni si progesteron) este rezultatul activitatii
foliculilor ovarieni, a corpului galben si a placentei (in timpul sarcinii). Cantitati
mici de estrogeni si progesteron sunt secretate si de corticosuprarenale si testicule.
Efectele estrogenilor constau in: proliferarea mucoasei si a musculaturii uterine;
dezvoltarea caracterelor sexuale secundare feminine. .Efectele progesteronului
constau in: modificarea secretiei mucoasei uterine.
Reglarea secretiei de hormoni ovarieni se realizeaza de la nivel hipotalamo-
hipofizar. FSH controleaza maturatia foliculilor ovarieni si secretia de estrogeni. LH
provoaca ovulatia, controleaza activitatea corpului galben si secretia de progesteron.
Hormonii ovarieni regleaza cantitatea de hormon eliberator de gonadotropina trimis de
hipotalamus la nivelul hipofizei.

Fecundatia si nidatia
In urma actului sexual, spermatozoizii se deplaseaza din vagin, datorita unui
chimiotactism pozitiv specific, pana in treimea externa a trompei uterine unde intalnesc
ovulul. Primul ajuns este spermatozoidul fecundat, fecundatia fiind monospermica, In
cazul ovulelor cu doi nuclei, fecundatia duce la o srcina gemelara monovitelina in care
gemenii sunt de acelasi sex si se aseamana bine intre ei. Cand se face concomitent
fecundatia a doua ovule, se produce o sarcina gemelara bivitelina intr-o astfel de situatie
gemenii au sexe diferite sin u se aseamana intre ei. Spermatozoidul fecundat se
contopeste cu ovulul, fuzionand nuclei, deci are loc procesul de fecundatie propri-zisa
(amfimixia). Se reface numarul de cromozomi caracteristic speciei, determinand in acet
mod si sexul viitorului individ in functie de spermatozoidul fecundat:

22 X + 22 X = 44 XX (femela)
22 X + 22 Y = 44 XY (mascul)

Zigotul format incepe sa se segmenteze in timp ce parcurge trompa uterina,

indreptandu-se spre uter (3 zile). In cavitatea uterina, zigotul isi continua segmentarea
inca 3 zile, dupa care se fixeaza pe mucoasa uterina – nidatia – in cazul sarcinii uterine
normale. Din zigot se formeaza embrionul, care se dezvolta timp de 9 luni in uter
(perioada normala de dezvoltare intrauterina). Din luna a treia, embrionul devine fat, care
creste si se dezvolta pana la sfarsitul lunii a noua de sarcina. Schimburile nutritive dintre
mama si fat se realizeaza la nivelul placentei, organ discoidal in care vasele sangvine ale
mamei se deschid lacune sangvine. Aici plutesc formatiuni filiforme, nimite vilozitati
coriale, prin care fatul primeste hrana de la mama. Unele vilozitati sunt mai lungi, se
fixeaza de peretele uterului si ancoreaza fatul in uter. Vasele ombilicale, doua artere si o
vena, inconjurate de tesut conjunctiv, strabat cordonul ombilical, care stabileste legatura
dintre placenta si corpul fatului. Placenta este si un organ endocrin, secretand
gonadotrofine, prolactina si estrogeni. Placenta are si rol de bariera, care impiedica
trecerea agentilor patogeni de la mama la fat.
Nasterea cuprinde ansamblul fenomenelor prin care se realizeaza expulsia fatului
la sfarsitul celor 9 luni de dezvoltare intrauterina. Acest act presupune coordonarea
armonioasa a trei componente: materna, fetala si placentara.

Boli ale aparatului genital

Boli transmitere sexuala:
o candidoza - este provocata de o ciuperca microscopica (Candida albicans) si se
caracterizeaza prin secretii vaginale albicioase si prurit vulvar;
o gonoreea (blenoragia) este provocata de o bacterie (Neisseria gonorrhoeae) si se
caracterizeaza prin durere la urinare si secretie uretrala vascoasa, verzuie; infectia
netratata duce la inflamatie pelvica, ce afecteaza canalele excretoare, la barbat,
sau oviductele, la femeie; pe masura ce inflamatia se vindeca, conducturile
mentionate se umplu cu tesut cicatricial, ceea ce determina infertilitate;
o clamidoza - este provocata de o bacterie (Chlamydia trachomatis); cele mai
multe personae nu prezinta simptom; pot aparea ca simptome, ca scurgeri genitale
si senzatii de arsura in timpul urinarii; femeile pot prezenta dureri abdominale, iar
barbatii , dureri testiculare; netratata poate provoca infectii dureroase ale
organelor genitale si sterilitate; poate produce infectii oculare si pneumonie la
copii nascuti din mame infectate;
o herpesul genital - este provocat de un virus de tip herpes si se manifesta prin
aparitia de pete rosiatice si vezicule in zona genitala, insotite de febra, durere la
urinare si ganglioni limfatici mariti; trece de la mama la fat si produce orbire,
surditate, retardare mintala si in final moartea nou-nascutului;
o trichomoniaza - este produsa de un parazit si se manifesta prin scurgeri vaginale
urat mirositoare, prurit, iritatii, disconfort in timpul contactului sexual; barbatii nu
prezinta simptome;
o sifilisul - este provocat de o bacterie (Treponema pallidum); boala are trei stadii:
 dupa 21-27 de zile de la contaminare apare sancrul moale,
caracterizat prin aparitia de leziuni rosiatice nedureroase cu
margini dure, la nivelul organelor genitale si a zonelor
inconjuratoare; la sfarsitul stadiului primar, sancrul sifilitic dispare
chiar fara tratament, marind astfel riscul de ignorare a bolii;
 stadiul secundar apare dupa 6 saptamani de la instalarea stadiului
primar si dureaza 2-3 ani; se caracterizeaza prin inrosirea pielii
corpului, inclusiv pe palme si pe talpi;
 stadiul tertiar este latent, asimptomatic; survine dupa 2-20 ani de la
aparitia stadiului primar; in acest ultimo stadium, boala afecteaza
sistemul cardiovascular si nervos, ducand la retardare mintala,
orbire, paralizie, surditate, psihoza; pe corp si pe suprafata
organelor interne apar ulceratii de dimensiuni mari; bacteria poate
traversa placenta, afectand si dezvoltarea fatului.

Metode de prevenire a contactarii bolilor venerice sunt:

- igiena intima;
- evitarea contactelor sexuale intamplatoare;
- limitarea numarului de parteneri sexuali;
- stapanirea unui minim de cunostinte despre bolile venerice, modul de transmitere
si urmarile acestora;
- constientizarea faptului ca este mai usor sa previi decat sa tratezi o boala.
 TEMA 4
METABOLSMUL

Metabolismul este una din proprietatile fundamentale materiei vii, alaturi de de

reproducere si excitabilitate. Metabolismul consta in schimbul permanent de materie si
energie dintre organism si mediu. Cuprinde toate procesele fizice si chimice de
organizare, autointretinere si de manifestare a materiei vii. In cadrul metabolismului se
succed doua procese care se completeaza si se conditioneaza reciproc, realizand un
echilibru dinamic perfect:
Anabolismul (asimilatia) - reprezinta totalitatea proceselor prin care organismul
transforma nutrimentele in substante proprii si isi reface rezervele energetice;
Catabolismul (dezasimilatia) - reprezinta totalitatea proceselor prin care
organismul degradeaza diferitele substante, consumand rezervele energetice.
Procesle metabolice sunt dependente de biocatalizatori (enzime, vitamine,
hormoni), a caror actiune este influentata de temperatura corpului si de pH-ul mediului
intern.

Metabolismul glucidic

Glucidele indeplinesc trei roluri in organism:

- energogenetic;
- structural;
- functional.
Monozaharidele absorbite din intestine sunt transportate la ficat prin vena porta.
Acestea sunt transformate in glucoza. Din ficat, glucoza poate urma mai multe cai:
- raspandirea in organism prin intermediul sangelui;
- catabolizarea anaeroba si aeroba;
- transformarea in glicogen, forma de depozitare a glucidelor in organism;
- transformarea in lipide sau aminoacizi.
1. Glucoza sangvina - impreuna cu cea din alte lichide ale corpului, are
concentratia de 1g/l, se mentine constanta si poarta numele de glicemie.
Cantitatea medie totala de glucoza din organism este de aproximativ 55g.
2. Catabolizarea glucozei - se desfasoara prin doua mecanisme:
- Glicoliza - este procesul catabolic care consta dintr-o succesiune de reactii
catalizate enzimatic, ce realizeaza transformarea moleculei de glucoza in doua
molecule de acid piruvic si eliberarea a doua molecule de ATP. In glicoliza
musculara rezulta acid lactic, care este transformat in faza de refacere in acid
piruvic.
- Degradarea aeroba - continua procesele oxidative anaerobe si se desfasoara in
mitocondrii. Degradarea aeroba determina transformarea acidului piruvic in acetil
coenzima A. Aceasta patrunde in ciclul Krebs, unde printr-un sir de procese
oxidoreducatoare, se realizeaza oxidarea completa. Rezulta doua molecule de CO2
 pentru fiecare molecula de acetil coenzima A, H+, care dupa ce parcurge lantul
respirator si impreuna cu O2, formeaza H2O si 38 molecule de ATP.
- Glicogenogeneza - reprezinta procesul anabolic de polimerizare a glucozei in
glicogen, forma de depozitare a glucidelor in ficat si muschi.
- Gluconeogeneza - este sinteza glucozei din aminoacizi sau din lipide sub
actiunea unor enzime specifice. In conditii de inanitie, gluconeogeneza este
singura sursa de glucoza a organismului.
Reglarea metabolismului glucidic se face printr-un complex neuro-endocrino-
umoral, in care rolul principal il detine insulina. Concentratia normala a glucozei in sange
(glicemia) este de 90-120 mg/100 ml sange. Nivelul glicemiei este mentinut prin
mobilizarea si depozitarea glucozei in tesutul hepatic sau muscular prin consumul
glucozei in organism, prin absorbtia ei la nivel intestinal si prin eliminarea acesteia in
anumite conditii. Ca urmare, intervin doua mecanisme antagonice: hiperglicemiant si
hipoglicemiant. Factorii hiperglicemianti sunt: hormonii tiroidieni, glucocorticoizii,
ACTH, glucagonul, adrenalina. Dintre factorii hipoglicemianti, rolul esential revine
insulinei.

Metabolismul lipidic

Lipidele indeplinesc urmatoarele roluri:

- structural- intra in structura biomembranelor, asigurand permeabilitatea
selectiva;
- functional- prin hormonii steroizi de natura lipidica;
- energetic- prin eliberarea unei mari cantitati de energie;
- metabolic- prin lipogeneza si lipoliza.
1. Trigliceridele - se scindeaza in acizi grasi liberi, monogliceride, digliceride si
glicerol. Peste 80% dintre trigliceride trec in limfa si apoi in circulatia generala, restul
de 20% ajung la ficat pe cale portala. Trigliceridele sunt vehiculate de catre plasma
sub forma de lipoproteine. Trigliceridele ajunse in circulatia generala sunt depozitate
in tesuturi sub doua forme: lipide de rezerva si lipide protoplasmatice.
2. Glicerolul - trece prin urmatoarele stadii: alfa-glicerolfosfat, dioxiacetonfosfat si
aldehida fosfoglicerica, ce va urma trei cai metabolice:
 transformarea in acid piruvic si apoi in acetil-CoA care intra in ciclul Krebs si este
degradata pana la CO2 si H2O;
 transformarea in glicerol, din care se vor resintetiza trigliceridele si fosfolipidele;
 transformarea in glucozo-1,6-difosfat.
3. Acizii grasi- din plasma exista sub forma de trigiceride ( 25% ), esterificati cu
colesterolul ( 20% ), fosfolipide ( 50% ) si liberi ( 5% ), care circula legati de
albuminele plasmatice. La nivel celular, acizii grasi sufera urmatoarele transformari:
 degradare pana la acetil-CoA, care va fi descompusa in ciclul Krebs pana la CO2
si H2O, cu eliberare de energie;
 transformarea in corpi cetonici care sunt degradati in ciclul Krebs in conditii
normale, iar in conditii patologice se acumuleaza in sange si tesuturi producand
acidocetoza;
 acizii grasi liberi sunt utilizati in biosinteza trigliceridelor si a fosfolipidelor,
esterificarea colesterolului.
4. Fosfolipidele - se sintetizeaza cu consum energetic la nivelul celulelor, din lipide
alimentare digerate si absorbite. Ficatul este singurul organ, care dupa ce le
sintetizeaza, le deverseaza in plasma. Catabolismul fosfolipidelor are loc numai la
nivelul tesuturilor si organelor. Fosfolipidele indeplinesc doua roluri: structural (intra
in alcatuirea membranei mitocondriale si celulare) si energetic.
5. Colesterolul- de origine endogena si exogena poate fi transformat in:
 acizi biliari (prin reactii enzimatice la nivelul mitocondriilor);
 hormoni steroizi (prin numeroase etape la care participa ACTH, acidul ascorbic si
enzime);
 vitamina D3 (sub actiunea razelor solare, la nivelul pielii).
Reglarea metabolismului lipidic se face prin mecanisme nervoase (coordinate de
la nivelul hipotalamusului) si endocrine (prin intermediul adenohipofizei, tiroidei,
pancreasului endocrin, glandelor sexuale, epifizei, suprarenalei).

Metabolismul protidic

Proteinele indeplinesc in organism urmatoarele roluri:

- structural - fiecare tesut si celula se caracterizeaza printr-un tip structural specific
de proteina;
- plastic - de crestere, dezvoltare si reparare a celulelor uzate;
- functional - proteine enzime, proteine hormoni (fara cei sintetizati de colesterol),
proteine de transport (hemoglobina pentru gazele respiratorii, albuminele - ca
transportor sangvin, transportori ai substantelor prin membranele celulare),
aparare antimicrobiana (anticorpii), coagularea sangelui (factorii plasmatici,
protrombina, fibrinogenul, plasmina), contractia musculara (actina si
miozina), fotoreceptia (rodopsina si iodopsina), controlul tensiunii arteriale
(renina, angiotensina), controlul eritropoiezei (eritropoietina, cortizolul),
transmiterea influxului nervos (mediatorii chimici), controlul schimburilor
hidroelectrolitice, mentinerea echilibrului acido-bazic (sistemele tampon
sangvine), memoria si invatarea (proteine neuronale).
- energetic - se exercita in carentele alimentare, prin catabolizarea unui gram de
proteine, eliberandu-se 4,1 Kcal.
Metabolizarea aminoacizilor se desfasoara in urmatoarele etape:
 transaminarea - sinteza unor aminoacizi din alti aminoacizi sub actiunea unor
enzime specifice numite transferaze. Nu se pot sintetiza aminoacizii esentiali,
care ajung in organism numai prin alimentatie;
 dezaminarea - pierderea de catre aminoacid a gruparii amino (-NH2) si formarea
unui cetoacid si a amoniacului sau a unui acid gras si a amoniacului.
Cetoacizii pot urma una din urmatoarele cai:
- degradare pana la acetil-CoA si intrarea in ciclul Krebs;
- transformare in glucide prin functia gluconeogenetica a ficatului;
- transformare in corpi cetonici (la nivelul ficatului);
- transformare in aminoacizi prin transaminare.
Amoniacul este o substanta toxica si este neutralizat rapid pe urmatoarele cai:
- eliminare sub forma de saruri de amoniu;
- eliminare prin urina, sub forma de uree;
 - transformarea in glutamine, la nivelul ficatului si a sistemului nervos;
 decarboxilarea - eliminarea gruparii carboxi (-COOH) din molecula
aminoacizilor. Acest proces poate fi initiat de catre flora anaeroba si de putrefactie
la nivelul colonului descendent, rezultand amine toxice, care se elimina prin
materiile fecale
Reglarea metabolismului proteic se face printr-un mecanism neuroumoral.
Simpaticul stimuleaza catabolismul, iar parasimpaticul stimuleaza anabolismul. STH,
insulina si hormonii estrogeni au rol anabolic. Glucocorticoizii si hormonii tiroidieni au
rol catabolic.

Metabolismul energetic

Metabolismul energetic reprezinta totalitatea transformarilor energetice din cursul

metabolismului intermediar si a schimburilor enrgetice dintre organism si mediu. Din
intreaga cantitate de energie eliberata de substantele energetice, doar 20-30% este
utilizata in procesele vitale, cea mai mare parte fiind transformata in energie calorica. O
alta parte de energie este stocata in celule sub forma de ATP, fiind utilizata sub forma de
energie mecanica, chimica, osmotica, electrica, calorica.
Cantitatea de energie eliberata de organism prin catabolism este egala cu cea
eliberata prin arderea substantelor energetice in bomba calorimetrica (1 g lipide-9,3 Kcal;
1 g proteine-5,3 Kcal; 1 g glucide-4,1 Kcal).
Intensitatea metabolismului energetic se exprima in calorii, iar determinarea
cantitatii de caldura produsa de organism se face prin metode calorimetrice directe si
indirecte (determinarea consumului de O2 si a eliminarilor de CO2 in unitatea de timp,
adica coeficientul respirator–CR). Prin calorimetrie indirecta se poate determina
metabolismul bazal, care reprezinta cheltuielile energetice minime necesare realizarii
functiilor vitale ale organismului pe o anumita perioada de timp.

M.B.= numar total de calorii/suprafata corpului ( m2)

Valoriile metabolismului bazal sunt influentate de: varsta, sex, starea de activitate,
ingestia alimentelor, temperature, starea de sanatate. Omul isi acopera cheltuielile
energetice zilnice printr-o ratie alimentara echilibrata ce va contine: glucide, lipide,
proteine, saruri minerale, vitamine, apa, in cantitati corespunzatoare varstei si activitatii
desfasurate.
Vitaminele sunt biocatalizatori necesari in ratia alimentara, nu au rol plastic sau
energetic, dar prin functia lor catalitica sunt indispensabili bunei desfasurari a proceselor
vitale.

Homeostazia

Homeostazia este proprietatea sistemelor biologice de a-si mentine parametrii in

limitele echilibrului functional. Homeostazia organismului uman se realizeaza prin
actiunile coordonate ale sistemelor nervos, endocrin, cardiovascular. Actiunile
homeostatice se desfasoara in sensul raglarii functiilor interne ale organismului si in
sensul echilibrarii acestora cu mediul ambient.
 MECANISME DIRECTII DE ACTIUNE
- mentinerea echilibrului hidroelectrolitic;
Mecanisme fizico-chimice - mentinerea echilibrului acido-bazic;

- reglarea biosintezei proteice si a

Mecanisme generale diviziunilor celulare;

- reglarea functiilor senzitivo- motorii;

Mecanisme neuro- umorale
- reglarea secretiilor endocrine;
- reglarea functiilor motorii si secretorii
digestive;
- reglarea activitatii cardiovasculare;
- reglarea respiratiei;
- reglarea proceselor de excretie;
- reglarea proceselor metabolice;
- raglarea activitatii sexuale.

Homeostazia este un proces complex, iar din punct de vedere didactic, poate fi
privit sub mai multe aspecte:
1. Homeostazia genetica – se realizeaza la nivel individual prin biosinteza proteinelor
specifice, pe baza informatiei genetice din ADN si de-a lungul generatiilor, prin
transmiterea ereditara a caracterelor speciei umane.
2. Bioritmul – reprezinta variatia cronobiologica regulat a unor functii ale organismului,
rezultata din sincronizarea ritmurilor endogene cu ritmurile exogene (ex. alternanta
somn- veghe).
3. Sresul – pe fondul unor suprasolicitari fizice si nervoase, agresiuni asupra
organismului, apar reactii de adaptare si de aparare, care caracterizeaza starea de
stres. Mecanismele adaptative pot ceda in lupta cu agentii stresanti, sensibilizand
organismul si favorizand starea de boala.
4. Termoreglarea – temperatuara corpului este mentinuta constanta printr-un
mechanism de termoreglare ce asigura echilibrul dynamic intre producerea de caldura
(termogeneza) si pierderea de caldura (termoliza):
 termogeneza – este rezultatul reactiilor metabolice producatoare de
energie, iar sursa cea mai importanta de caldura este activitatea
musculaturii striate;
 termoliza – este rezultatul unor procese fizice de tipul radiatiei (pierderea
de caldura sub forma de radiatii infrarosii), conductiei (transferul de
caldura intre doua solide aflate in contact direct), convectiei (miscarea
moleculelor de aer incalzit prin contactul cu pielea spre zone mai reci ale
aerului din jur), evaporarii (apa).
Mentinerea constanta a temperaturii corpului implica modificari
metabolice, circulatorii, respiratorii, musculare, hidroelectrolitice si hormonale,
controlate de hipotalamus. Pentru a participa eficient la mentinerea homeostaziei, secretia
glandelor endocrine este reglata in permanenta direct (independent de controlul hipofizei,
hipotalamusului sau a sistemului vegetativ) sau indirect
(umoral sau nervos). Controlul indirect se face in functie de concentratia sangvina a
hormonului respectiv.

Mecanisme de mentinere constanta a parametrilor mediului intern

Principalele mecanisme implicate in pastrarea constanta a parametrilor mediului
intern se realizeaza prin functiile sistemelor circulator, respirator, excretor, sub comanda
nervoasa si umorala. Pentru pastrarea si evidentierea legaturii dintre structuri si functii,
aceste sisteme au fost tratate in capitolele respective.
Mentinerea constanta a pH-ului sangvin: activitatile celulare se desfasoara
optim la un pH al medilui intern de 7,32- 7,40. Produsii acizi de catabolism determina
tendinta spre acidoza. Excesul de acizi este neutralizat prin secretie tubulara de H+,
reabsorbtia bicarbonatului si excretia amoniacului, orientare spre alcaloza.
Mentinerea constanta a presiunii osmotice: se realizeaza prin dilutia sau
concentrarea urinii. Daca filtratul glomerular este echilibrat osmotic cu lichidul
interstitial, de-a lungul tubului urinifer, presiunea osmotica creste. Aceasta crestere este
rezultatul transportului active de Na+, Clˉ, uree, etc. si al mecanismului de concentrare a
urinii la nivelul ansei Henle.

IMUNITATEA

Organismul este in permanenta amenintat de patrunderea din exterior a

unor “agresori biologici“, iar aceste se opune prin doua sisteme de aparare: specifica si
nespecifica.
Apararea nespecifica: cuprinde totalitatea factorilor ce realizeaza protectia
organismului impotriva oricarui antigen, indiferent de natura sa. Aici intervin pielea si
mucoasele intacte, cu rol de bariera mecanica, dar si factorii interni care determina
reactia inflamatorie, caracterizata prin roseata, umflare, temperatura crescuta si durere.
Lezarea celulelor determina atragerea, printr-un chimiotactism pozitiv, a granulocitelor
neutrofile, urmate de limfocite si monocite cu actiune fagocitara. Din lupta lor, razulta
“puroiul“, amestec de microorganisme omorate, leucocite, celule distruse si lichide
celulare.
Apararea specifica (imunitatea): se realizeaza cu ajutorul anticorpilor specifici,
formati de catre limfocite la patrunderea in organism a agentilor straini, numiti antigeni.
Anticorpii sunt substante proteice din clasa gamaglobulinelor, imunoglobuline, care
circula in plasma sanguina.
Imunitatea reprezinta capacitatea de recunoaste si de a anihila agentii straini
patrunsi in organism. Un rol important il joaca limfocitele T, prin pastrarea “memoriei
imunitare“ la nivel celular si limfocitele B, care sintetizeaza anticorpi specifici. Acestea
alcatuiesc impreuna cu macrofagele, sistemul celular al imunitatii.
 TIPURI DE IMUNITATE OBTINERE DURATA

Imunitate naturala innascuta -comuna tuturor indivizilor; se -toata viata

transmite ereditar;

Imunitate naturala dobandita - individuala, obtinuta pasiv (prin - lunga

laptele matern) sau pasiv (in urma unor
boli);

Imunitate artificiala activa - prin vaccinare (introducerea in

organism a unor agenti patogeni -1–7 ani, necesitand
atenuati sau omorati) determinand repetatrea vaccinarii
producerea de anticorpi specifici;

Imunitate artificiala pasiva - prin administrare de seruri, care -scurta,2-3 saptamani

contin anticorpi gata formati;

Curiozotati

Corpul uman este plin de mistere. Nu este exagerat dacă am spune că fiecare parte a
corpului tău este un miracol şi poate face lucruri nebănuite. Iată câteva lucruri incredibile
despre corpul uman care te vor uimi.

Corpul uman poate supravieţui fără un procent surprinzător de mare din organele interne.
Un om poate trăi fără stomac, splină, 75% din ficat, 80% din intestine, un rinichi, un
plămân.

De-a lungul vieţii, omul produce suficientă salivă pentru a umple două bazine de înot.

Cea mai mare celulă din corpul uman este ovulul, iar cea mai mică este spermatozoidul,
conform oddstuffmagazine.com.

Cel mai puternic muşchi din corpul uman este limba.

Piciorul omului are 52 de oase, reprezentând un sfert din toate oasele corpului uman.

Piciorul are 500.000 de glande sudoripare şi poate produce mai mult de jumătate de litru
de transpiraţie într-o singură zi.
Acidul din stomac este suficient de puternic încât să poată dizolva lame de ras.

Un plămân uman conţine peste 300.000 de milioane de vase capilare. Dacă aceasta ar fi
puse cap la cap, s-ar întinde pe o distanţă de 2400 de kilometri.

Strănutul are o viteză de aproximativ 160 de kilometri pe oră, iar tusea ajunge la 96 de
kilometri pe oră.

Corpul uman degajă suficientă căldură pentru a putea aduce la nivelul de fierbere 3,5 litri
de apă în 30 de minute.

Corpul uman conţine suficient fier pentru a realiza un cui de 3 centimetri.

Ceara produsă de urechi ajută la sănătatea urechii. Protejează urechea de bacterii, ciuperci
şi insecte.

Fiecare persoană are un miros unic. Excepţie fac gemenii identici care au acelaşi miros.

Dinţii încep să crească cu şase luni înainte de naştere. De aceea unul din 2000 de copii
are deja un dinte în momentul în care vine pe lume.

Capul unui bebeluş este un sfert din lungimea totală a corpului. La maturitate, este doar a
opta parte din lungimea corpului.

Bebeluşii se nasc cu 300 de oase. La maturitate, mai rămân doar 206.

Este imposibil să te gâdili singur deoarece ştii exact momentul şi modul în care te vei
atinge.

Doi din trei oameni nu văd perfect.

Nasul uman poate percepe până la 50.000 de mirosuri diferite. Femeile pot detecta mai
mutle mirosuri decât bărbaţii.

Corpul uman are aproximativ 100.000 de kilometri de vase de sânge.

Cele mai frecvente lucruri pe care le visează o gravidă la începutul sarcinii sunt broaşte,
viermi şi plante în ghiveci.

Durata de viaţă a unui fir de păr uman este între 3-7 ani. În fiecare zi, omul pierde în
medie 60-100 de fire de păr.

Celulele creierului uman pot stoca de cinci ori mai multe informaţii decât o enciclopedie.
Dintele este singura parte din corpul uman care nu se poate regenera singură.

Ochii au aceeaşi dimensiune din momentul în care te naşti până mori. Nasul şi urechile
sunt cele care cresc.