GORBĂNESCU ANDREEA

SINTEZE DE

ANATOMIE
Pentru viitorii eroi din linia întâi
- Volumul I -

Iași, 2021
 CUPRINS

I. ALCĂTUIREA CORPULUI  Articulațiile

UMAN...............................................3  Noțiuni de igienă și patologie

 O scurtă incursiune în embriologie........3

 Segmentele corpului uman.....................5 IV. SISTEMUL MUSCULAR
 Axe și planuri.........................................7
 Țesutul muscular
 Nomenclatură anatomică.......................9
 Principalele grupe de mușchi
 Niveluri de organizare..........................10
 Fiziologie musculară. Proprietățile
 Celula - formă și structură....................12
mușchilor
 Transportul transmembranar................18
 Noțiuni de igienă și patologie
 Potențialul de membrană
 Țesuturile
V. SISTEMUL DIGESTIV

II. SISTEMUL ENDOCRIN.........37  Tubul digestiv și glandele anexe

 Digestia bucală
 Hipofiza  Digestia gastrică
 Epifiza  Absorbția gastrică
 Tiroida  Digestia la nivelul intestinului subțire
 Paratiroidele  Absorbția la nivelul intestinului subțire
 Timusul  Digestia și absorbția la nivelul
 Pancreasul endocrin intestinului gros
 Glandele suprarenale  Noțiuni de igienă și patologie
 Noțiuni de igienă și patologie

VI. METABOLISMUL
III.SISTEMUL OSOS
 M.I. al glucidelor
 Țesutul osos  M.I. al lipidelor
 Osteogeneza și creșterea oaselor  M.I. al proteinelor
 Clasificarea oaselor  Metabolismul energetic
 Craniul  Metabolismul bazal
 Scheletul trunchiului  Rolul și valoarea energetică a
 Scheletul membrelor nutrimentelor
 Rolul și compoziția chimică a osului  Vitaminele

2
 Este de la sine înțeles că organismul uman nu apare pur și simplu, ci este rezultatul
fecundației unui ovul cu un spermatozoid. În urma fecundării rezultă o celulă ou, denumită și
zigot (2n=46 cromozomi). La circa 30 ore de la fecundație zigotul începe să se dividă: vor
rezulta 2 celule, apoi 4, 8, 16, 32 ș.a.m.d. Celulele rezultate în urma diviziunii se vor dispune sub
forma unui ghem, denumit morulă – primul stadiu embrionar.

Diviziunea celulară nu se va opri aici: celulele morulei se vor dispune pe un strat denumit
blastoderm, din care pătrund celulele în interior și se formează blastula (blastocistul sau al
doilea stadiu embrionar). Blastula este formată din 2 straturi de celule –endoblast și ectoblast și
o cavitate cu lichid trofic, denumită blastocel.
Din endoderm (endoblast) se vor forma mugurii mezodermici, din care se va dezvolta
mai apoi a treia foiță embrionară – mezodermul (mezoblastul) ce va delimita cavitatea generală
a corpului. Am ajuns astfel în stadiul de gastrulă, cu 3 foițe embrionare:

3
  ectoderm (ectoblast);
 endoderm (endoblast);
 mezoderm (mezoblast).

Acestea fiind spuse, consider imperios necesar să facem o scurtă trecere în revistă a
organelor și sistemelor de organe care se dezvoltă din fiecare foiță embrionară:

ECTODERM:

 epiderma și producțiile sale – cornoase: firul de păr, unghia;

– glandulare: glandele sebacee, sudoripare, mamare.
 sistemul nervos – tubul neural: encefal, măduva spinării, neurohipofiza, retina stratului
pigmentar, epifiza;
– crestele neurale: ganglioni spinali, g. cranieni g. vegetativi, plexuri
intramurale, medulosuprarenala;
 hipofiza anterioară (adenohipofiza).

4
 ENDODERM:

 ap. digestiv;
 ap. respirator;
 amigdalele;
 tiroida;
 paratiroidele;
 timusul.

Corpul uman poate fi împărțit în mai multe segmente: cap, gât, trunchi, membre
superioare și inferioare.

Capul și gâtul formează extremitatea cefalică a corpului. Capul este alcătuit din:

 neurocraniu: cutia craniană formată din 8 oase care adăpostește și protejează encefalul;
 viscerocraniu (fața): scheletul feței (format din 14 oase) și segmentele periferice ale
organelor de simț, cât și primele segmente ale sistemului respirator și digestiv.

Gâtul este segmentul care leagă capul de trunchi și prezintă:

 elemente somatice: mușchi, oase, articulații;

 viscere: laringe, trahee, esofag, tiroidă, paratiroide, etc.
 vase de sânge, limfatice și nervi.

5
 Trunchiul este format (de sus în jos) din torace, abdomen și pelvis, în interiorul
cărora se găsesc cavitățile cu același nume:
cavitatea toracică
cavitatea abdominală adăpostesc viscere (organe)
cavitatea pelvină
Acum, este important să știm care sunt limitele acestor cavități. Astfel:

 cavitatea toracică - are ca limite - superior: linie imaginară stern – clavicule – art. acromio-
claviculare

- inferior: mușchiul diafragm;

- organe adăpstite: inimă, plămâni.

 cavitatea abdominală - superior: mușchiul diafragm;

- inferior: linie imaginară simfiza pubiană – crestele iliace

- organe: stomac, intestin subțire și gros, ficat, splină, pancreas

 cavitatea pelvină – superior: linia imaginară simfiza pubiană – crestele iliace

- inferior: diafragma perineală.
- organe: vezică urinară și rect. La femeie: uter și anexe;
La bărbat: prostata și veziculele seminale;

Membrele: superioare și inferioare.

Membrele superioare sunt formate din - centură scapulară
- membru liber: braț, antebraț, mână.
Membrele inferioare sunt formate din - centura pelviană

- membru liber: coapsă, gambă, picior.

6
ÎMPĂRȚIREA TOPOGRAFICĂ A PERETELUI ABDOMINAL

Corpul omenesc este alcătuit după principiul simetriei bilaterale, fiind un corp
tridimensional, cu 3 axe și 3 planuri. Folosim noțiunile de “ax” și ’’plan” pentru a putea
preciza exact poziția unui segment anatomic. Aceste axe și planuri sunt imaginare și nu străbat
’’la propriu’’ corpul uman.

AXELE corespund dimensiunilor corpului și se întretaie în unghi drept.

Axul longitudinal

 axul lungimii corpului;

 este vertical: creștetul capului – talpile picioarelor;
 are 2 poli: cranial și caudal.

7
 Axul sagital (anteroposterior)

 este axul grosimii corpului;

 ne putem imagina axul sagital ca o săgeată ce străbate corpul din față în spate;
 are 2 poli: anterior și posterior.

Axul transversal
 este axul lățimii corpului;
 este orizontal;
 are 2 poli: stâng și drept.

Odată înțelese axele, este ușor să ne imaginăm cele 3 planuri: frontal, sagital,
transversal. Fiecare plan trece prin câte 2 dintre axele amintite.

PLANUL FRONTAL

 merge paralel cu fruntea;

 împarte corpul într-o parte ventrală și una dorsală:
 trece prin: axul longitudinal și transversal.

PLANUL SAGITAL

se mai numește planul medio-sagital (trece prin mijlocul corpului)

sau planul simetriei bilaterale deoarece împarte corpul în 2
jumătăți perfect simetrice: dreaptă și stângă;
trece prin: axul sagital și longitudinal.

8
 PLANUL TRANSVERSAL (orizontal)

 este un plan orizontal;

 mai este denumit planul metamerei corpului: corpul este
împărțit în 2 jumătăți asemănătoare (cranială și caudală) dar
nu perfect egale, cum este în cazul planului sagital;
 trece prin axul sagital și transversal.

 nomenclatură = totalitatea termenilor utilizați într-un anumit domeniu de activitate. În

cazul de față, totalitatea termenilor utilizați pentru a descrie elemente de anatomie;
 cranial = superior;
 caudal = inferior;
 ventral = în față / anterior;
 dorsal = în spate / posterior;
 median = mijlocul corpului;
 medial = spre linia mediană a corpului;
 lateral = situat mai la distanță de linia
mediană a corpului;
 volar = palmar (palma mâinii);
 plantar = talpa piciorului;
 superficial = la suprafață;
 profund = în profunzime, mai în adâncime
față de centru;

9
 proximal = mai aproape de ... (pentru membre: mai aproape de centurile corpului);
 distal = mai departe de un anumit punct;
 pronație = mișcare de răsucire a mâinii cu fața palmară în jos (ex: ținem o prună în mână);
 supinație = mișcare de răsucire a mâinii cu fața palmară în sus (ex. ținem un bol cu supă);
 viscer = organ intern.

Corpul uman este format dintr-o sumedenie de celule, elemente de bază ale tuturor
organismelor vii. Mai exact, organismul unui adult este format din nu mai puțin de 200 milioane
de celule.
După cum bine știm, corpul uman este organizat pe diferite niveluri. Cea mai mică
unitate de organizare este celula, apoi, un grup de celule formează un țesut. Mai corect spus, un
grup de celule cu formă și structură asemănătoare, care îndeplinesc aceeași funcție, formează un
țesut. Un grup de țesuturi care s-au diferențiat în vederea îndeplinirii unei anumite funcții
formează un organ. Organele nu funcționează izolat, ci în legătură cu alte organe, formând
sisteme de organe. Mai multe sisteme de organe alcătuiesc organismul uman care funcționează
ca un întreg, în strânsă legătură cu mediul înconjurător.

10
 Revenind la noțiunea de “sistem de organe” aș dori să subliniez următoarele aspecte:
1. Sistemul de organe are predominant un anumit tip de țesut;
Exemplu: sistemul nervos este format din țesut nervos;
sistemul muscular este formt din țesut muscular ș.a.m.d.
2. Deși un anumit tip de țesut este predominant, sistemul de organe poate avea o diversitate
de țesuturi;
Exemplu: Sistemul digestiv – este format din țesut epitelial, conjunctiv, nervos, muscular,etc.
3. Sistemele de țesuturi realizează următoarele funcții fundamentale: de relație, de nutriție,
de reproducere.

Funcția de relație - sistemul nervos Funcția de nutriție - sistemul respirator

- sistemul endocrin - sistemul digestiv
- sistemul locomotor - sistemul circulator
- sistemul excretor
Funcția de reproducere – sistemul reproducător

“Celula reprezintă unitatea de bază morfofuncțională și genetică a organizării materiei

vii. Poate exista singură sau în grup, constituind diferite țesuturi.”

Forma celulelor:

 este legată de funcția lor;

 inițial, toate celulele au formă globuloasă, dar ulterior pot deveni:
fusiforme = fibra musculară netedă;
turtite/plate = celule pavimentoase din epiderm;
stelate = unii neuroni;
cubice = celule din mucoasa bronhiolelor;
cilindrice = celulele epiteliului intestinal.

11
  celule care își păstrează forma globuloasă: celulele sanguine, ovulul, celulele adipoase,
c. cartilaginoase.

Fibră musculară netedă Celule pavimentose epidermice Neuroni Cel. din muc. bronhiolelor

Dimensiunile celulelor = 20 – 30 µ (media)

Variază în funcție de
- condițiile mediului înconjurător;
- starea fiziologică;
- specializarea lor.

Componentele celulei

 principale – membrană celulară, citoplasmă, nucleu;

 organite celulare - comune – RE neted, RE rugos, ribozomi, aparat Golgi, mitocondrii,
lizozomi, centrozomul;
- specifice – miofibrile, neurofibrile, corpusculii Nissl.

12
MEMBRANA CELULARĂ = MEMBRANA PLASMATICĂ = PLASMALEMA

 înconjoară celula, conferindu-i formă și individualitate;

 este polarizată electric: în repaus este încărcată pozitiv la exterior, negativ la interior;
 are structură trilaminată: dublu strat fosfolipidic + proteine;

“Fosfolipidele sunt astfel dispuse încât porțiunea lor hidrofilă formează un bistrat, în
interiorul căruia se află cuprinsă porțiunea lor hidrofobă. Acest miez hidrofob restricționează
pasajul transmembranar al moleculelor hidrosolubile și al ionilor”
Cum traducem? Să discutăm puțin despre fosfolipide:
Un fosfolipid are 2 componente: o parte hidrofilă (care are afinitate pentru apă) și o parte
hidrofobă (nu suportă apa). Așadar, dacă am înțeles termenii de hidrofil și hidrofob, este clar că
partea hidrofobă a fosfolipidului nu trebuie să intre în contact cu apa. Partea hidrofobă nu trebuie
să intre în contact nici cu mediul extracelular și nici intracelular deoarece ambele conțin apă.
Pentru a evita această situație, fosfolipidele se vor dispune în 2 straturi, cu:
partea hidrofilă spre exterior
partea hidrofobă spre interior (spre interiorul membranei, nu al celulei)

A doua componentă a membranei celulare este reprezentată de proteine. Acestea

realizează funcțiile specializate ale membranei și mecanismele de transport membranar
(difuziunea facilitată, transportul activ primar, secundar).

13
 Proteinele se pot așeza în 3 feluri: 1. pe fața externă a membranei celulare;
2. pe fața internă a membranei;
3. transmembranare (adică traversează toată membrana celulară).

De asemenea, în manualul Corint se menționează că modelul membranei este cel al unui

mozaic fluid. Cum explicăm acest lucru?
Mozaic = amestec decorativ de elemente din materiale și culori diferite. În contextul de
față, mozaic vine de la faptul că membrana celulară are fosfolipide intercalate cu proteine.
Mozaic fluid = membrana celulară nu are o structură statică. Proteinele își pot schimba
locul între ele, la fel și fosfolipidele. Mai exact, în membrana celulară, toate componentele ei
sunt într-o continuă mișcare.

Pe lângă fosfolipide și proteine, în membrană mai există și glucide. Acestea obișnuiesc

să se așeze pe partea externă a membranei și se pot lega fie de fosfolipide, fie de proteine.
Dacă un glucid se leagă de o fosfolipidă, va forma un glicolipid. puternic încărcate negativ
Dacă un glucid se leagă de o proteină, va forma o glicoproteină.
În contextul de față, glucidele au rol de receptori. Ele vor recepționa:

 semnale de la diverse celule care urmează să vină în contact cu celula în cauză;

 diferite substanțe – se vor transmite informații în interiorul celulei pentru a se decide ce se
va face cu acea substanță.

14
La unele celule, citoplasma emite prelungiri acoperite de membrană:
 pseudopode (temporare, neordonate): leucocite;
 cili (permanent): celulele din mucoasa traheei și a bronhiilor mari;
 microvili (perrmanent): la polul apical al enterocitului, la nefrocite;
 flagel (permanent): la spermatozoid;
 desmozomi (permanent): corpusculii de legătură între celulele epiteliale.

CITOPLASMA = MEDIUL CELULAR

În citoplasmă se desfășoară principalele funcții celulare.

Citoplasma = ”un sistem coloidal în care mediul de dispersie este apa, iar faza dispersată este
ansamblul de micelii coloidale ce se găsesc în mișcare browniană”

Cum traducem? Citoplasma este o substanță vâscoasă, deci unul dintre componentele ei este
apa. Din punct de vedere funcțional, citoplasma este alcătuită din: hialoplasmă (substanța
vâscoasă, partea nestructurată) și organite celulare (comune sau specifice).
Micelii coloidale = organite celulare și toate substanțele intracelulare care se află într-o
mișcare continuă și dezordonată. În celulă nimic nu este static, totul se află în continuă mișcare.

ORGANITELE COMUNE

15
ORGANITELE SPECIFICE

 MIOFIBRILELE – elemente contractile din sarcoplasma fibrelor musculare;

 NEUROFIBRILELE – rețea care se întinde în citoplasma neuronului, în axoplasmă și
dendrite;
 CORPUSCULII NISSL (corpii tigroizi) – echivalenți ai ergastoplasmei pentru celula
nervoasă (formațiune citoplasmatică în care circulă substanțele metabolice).

Pe lângă organite, în celulă mai găsim substanțe cu caracter temporar – incluziuni

celulare – și care vor fi utilizate în producerea de energie sau sunt substanțe care urmează a fi
eliminate din celulă. Exemplu: glucoză (va fi folosită pentru producerea de energie);
hormoni - urmează a fi excretați din celulă;
pigmenți.

NUCLEUL = creierul celulei

 este partea constitutivă principală, cu rolul de a coordona procesele biologice celulare

fundamentale (controlează și coordonează tot ce se întâmplă în celulă);
 conține materialul genetic (ADN-ul);
 controlează metabolismul celular;
 transmite informația genetică.

Poziție - centrală: la majoritatea celulelor;

- excentrică: celulele adipoase, mucoase.

Formă: de obicei, copiază forma celulei.

Dimensiuni: între 3-20µ, în funcție de ciclul funcțional al celulei, fiind în raport de 1/3 sau ¼ cu
citoplasma.

16
Numărul nucleilor: 0 – anucleate: hematia adultă;
1 – mononucleate: majoritatea celulelor;
2 – binucleate: hepatocitele;
≥3 – polinucleate: fibra musculară striată;

Structura nucleului:
- o foiță externă - prezintă pori (orificii în membrană) cu rol în
comunicarea între mediul intracelular și mediul
intranuclear;

 membrană trilaminară - aici se atașează ribozomii;

- se continuă cu citomembranele R.E.

- spațiul perinuclear - spațiul dintre cele 2 foițe;

- o foiță internă – în contact cu mediul intranuclear.

 interiorul nucleului: prezintă o substanță asemănătoare citoplasmei, numită carioplasma

= soluție coloidală cu aspect omogen;
 în interiorul carioplasmei găsim o structură fibrilară și foarte fină, numită cromatina – la
începutul diviziunii celulare va forma cromozomii.

CROMOZOM = ADN + ARN cromozomial + proteine histonice și nonhistonice

+ mici cantități de lipide și ioni de Ca și Mg

 ionii de Ca și Mg = rol în stabilizarea nucleului.

ADN = 1. cromatină = forma laxă, relaxată a ADN când celula nu este în diviziune;
2. cromozomi = forma condensată a cromatinei.
- îi găsim în momentul diviziunii celulare, când este nevoie ca
ADN ul să se strângă, să se facă cât mai mic pentru a se putea

17
 împărți în celulele fiice.

Celulele prezintă o serie de proprietăți care le asigură îndeplinirea rolului specific în

organismsm. Aceste proprietăți sunt:

1. sinteza proteică
2. reproducerea celulară
3. metabolismul celular
4. transportul transmembranar
5. potențialul de membrană

“Membrana celulară prezintă permeabilitate selectivă pentru anumite molecule și

majoritatea ionilor. Aceasta permite un schimb bidirecțional de substanțe nutritive și produși
ai catabolismului celular, precum și un transfer ionic care determină apariția curenților
electrici.”

 Expresia “permeabilitate selectivă” se referă la faptul că membrana celulară va permite

trecerea anumitor substanțe (în celulă) și va interzice trecerea altora. Ne putem imagina
membrana celulară ca o sită prin care anumite molecule pot trece, iar altele nu.
 Schimb bidirecțional: subsanțele pot traversa membrana din celulă spre exterior sau din
exterior în celulă.
 Produși ai catabolismului celular: produși care rezultă în urma metabolismului celulei și
pe care aceasta îi va elimina în mediul extracelular.

18
 Transfer ionic care determină apariția curenților electrici: ionii sunt încărcați + sau - și
duc astfel la formarea unor curenți electrici care stau la baza potențialului de acțiune.

Transportul transmembranar funcționează pe baza anumitor mecanisme. Aceste

mecanisme le putem clasifica după 2 criterii:

 După necesarul de proteine transportoare:

1. Fără proteine: - difuziunea 2. Cu proteine transportoare: - difuziunea facilitată

- osmoza - transportul activ

 După consumul de energie

1. Transportul pasiv - transport care nu necesită proteine: - difuziune

- osmoză fără consum de

- transport care necesită proteine: difuziunea facilitată energie

2. Transportul activ - primar

- secundar cu consum de energie

- special

I. MECANISME CARE NU UTILIZEAZĂ PROTEINE TRANSPORTOARE

După cum am menționat și în rândurile de mai sus, în categoria mecanismelor de

transport pasiv (adică fără consum de energie) intră difuziunea, osmoza și difuziunea facilitată (o
excepție de la regulă).

19
DIFUZIUNEA
Primul mecanism de transport pasiv care nu utilizează nici proteine și nici nu consumă
energie este difuziunea. Cum definim acest mecanism?

În manual găsim următoarea explicație:

“Moleculele unui gaz, ca și moleculele și ionii aflați într-o soluție, se găsesc într-o
mișcare dezordonată permanentă, rezultat al energiei lor. Această mișcare, numită difuziune,
determină răspândirea uniformă a moleculelor într-un volum dat de gaz sau soluție”

Cum interpretăm această frază?

După cum am învățat și în cursul anterior, moleculele și ionii nu stau într-un punct fix, ci
se află într-o continuă mișcare: o mișcare dezordonată, permanentă. Cum este posibil acest
lucru? Ionii sunt încărcați atât pozitiv cât și negativ, fapt care va conduce la formarea de energie.
Această energie face ca aceste molecule și ioni să se miște continuu, dezordonat.

Am vorbit despre soluție. Despre ce este vorba? Cum definim concentrația unei soluții
și care este legătura cu celula umană?

O soluție = un amestec între o parte apă + o parte molecule.

În cursul anterior am învățat că atât mediul intracelular cât și cel extracelular este un
mediu apos, deci conține apă. În consecință, soluția noastră va fi formată din această apă și din
moleculele dizolvate atât intra- cât și extracelular, molecule care se află într-o continuă mișcare
dezordonată. Aici intervine difuziunea: prin acest mecanism, moleculele se vor repartiza în mod
egal de o parte și de alta a membranei celulare, în funcție de concentrația lor.

Exercițiu de imaginație: Avem o celulă. Intracelular avem o soluție cu o

concentrație mică de molecule, iar extracelular o soluție cu o concentrație mai mare
(concentrație mai mare = număr mai mare de molecule). Difuziunea va face ca
moleculele din mediul extracelular să treacă intracelular (de la concentrația mare
spre concentrația mică). Acest procedeu va continua până când concentrațiile de o

20
parte și de alta a membranei celulare se vor egala. Dacă intracelular avem o concentrație mare și
intracelular mai mică, moleculele vor trece invers. În concluzie, difuziunea reprezintă mișcarea
moleculelor de pe o parte pe alta a membranei celulare până când concentrațiile de pe cele 2
fețe ale membranei se vor egala.

“Datorită structurii sale, membrana celulară nu reprezintă o barieră în difuziunea

moleculelor nepolarizate (liposolubile), de exemplu O2 sau hormonii steroizi”

Mai exact, O2 și hormonii steroizi sunt molecule liposolubile și vor trece prin
membrana celulară datorită acestui mecanism de difuziune.

CO2, etanol, uree = sunt molecule organice cu legături covalente polare, dar care nu sunt
încărcate electric: vor putea trece prin membrana celulară prin difuziune.

Glucoza = moleculă cu greutate moleculară mare: nu va putea trece membrana celulară

prin difuziune - va avea nevoie de proteine transportoare ( proteine cărăuși), va necesita energie,
deci se va realiza printr-un mecanism de transport activ.

Ionii = nu pot traversa liberi membrana celulară, ci vor putea trece de pe o parte pe alta a
membranei doar prin niște canale ionice.

CANALELE IONICE sunt niște formațiuni membranare de dimensiuni foarte mici încât
nu pot fi vizualizate nici cu ajutorul microscopului electronic.

OSMOZA
Cel de-al doilea mecanism de transport pasiv și care nu utilizează energie este osmoza.

Osmoza reprezintă, de fapt, difuziunea apei (difuziunea solventului dintr-o substanță).

Este exact același lucru ca la difuziune, doar că de această dată va trece apa și nu
moleculele.

Pentru ca acest lucru să se producă, membrana celulară trebuie să fie semipermeabilă

= să permită trecerea mai ușoară a moleculelor de solvent (apă) decât a moleculelor de solvit.

21
 Când vorbim despre concentrația unei soluții ne referim la numărul de molecule.

Soluție concentrată = o soluție cu un număr mare de molecule și puțină apă

(concentrație mare).

Soluție diluată = o soluție cu un număr mic de molecule și multă apă (concentrație mică).

Exercițiu de imaginație: Intracelular avem o soluție cu o concentrație mică, iar

extracelular o soluție cu o concentrație mare. Dacă am spus că osmoza reprezintă
difuziunea apei din compartimentul unde aceasta se găsește în cantitate mai mare
spre compartimentul unde se află în cantitate mai mică, înseamnă că apa va trece
din compartimentul intracelular spre extracelular; dinspre mediul cu soluție
diluată spre mediul cu soluție concentrată.

Practic, difuziunea și osmoza sunt transporturi complementare în direcții opuse.

PRESIUNEA OSMOTICĂ = forța care trebuie aplicată pentru a preveni osmoza.

= este proporțională cu numărul de particule dizolvate în soluție.

Osmoza, la fel ca și difuziunea, se va produce până când vom avea aceeași cantitate de
apă de o parte și de alta a membranei celulare. Trebuie să avem un echilibru, atât ca număr de
molecule, cât și în ceea ce privește cantitatea de apă.

II. MECANISME CARE UTILIZEAZĂ PROTEINE TRANSPORTOARE

DIFUZIUNEA FACILITATĂ
Un ultim tip de transport pasiv, dar care este mai particular deoarece va folosi de această
dată proteine cărăuș este reprezentat de difuziunea facilitată. Prin acest tip de difuziune, o

22
moleculă din mediul extracelular va trece printr-o proteină în mediul intracelular și vice versa
(dinspre intra- spre extracelular).

Difuziunea facilitată este tot un mijloc de transport pasiv și nu necesită energie întrucât
moleculele se deplasează conform gradientului de concentrație, cu specificarea că se vor folosi
proteine transportoare.

Noțiunea de gradient de concentrație o definim ca fiind o diferență de concentrație a

unei substanțe găsită de o parte și de alta a membranei celulare. Moleculele tind să difuzeze (să
migreze) din mediul în care se găsesc în concentrație mare spre mediul în care se găsesc în
concentrație mică.

TRANSPORTUL ACTIV
Definiție:

Transportul activ asigură deplasarea moleculelor și ionilor împotriva gradientelor lor

de concentrație și se desfășoară cu consum de energie furnizată de ATP. Când spunem transport
activ, ne gândim întotdeauna la consum de ATP.

Transportul activ utilizează întotdeauna o proteină !!!

23
 Este important de reținut că moleculele organice polarizate și cu greutate moleculară
mare (ex: glucoza) traversează membrana prin acest tip de proteine, dar este în continuare
un mijloc de transport pasiv, cu mențiunea că este saturabil și specific. Mai exact, trecerea
glucozei sau a oricărei alte molecule mari prin această proteină va consuma energie. Când
această proteină va rămâne fără energie, transportul nu se va mai realiza.

Saturabil și specific înseamnă că va exista un transport maxim pentru o substanță. Printr-

o proteină vor încerca să treacă mai multe molecule și între ele va exista o concurență de tipul
“cine ajunge prima, cine intră prima”. Această concurență va avea loc până când proteina va
rămâne fără energie și în acel moment transportul nu se va realiza.

Diferența între transportul activ și cel pasiv este că în transportul activ moleculele vor
trece dinspre o concentrație mică spre o concentrație mare. Adică dacă avem extracelular puține
molecule și intracelular avem foarte multe, din locul unde avem puține vor trece und e avem și
mai multe (Exemplu: în RATP sunt deja 50 persoane. În stație mai sunt încă 10. Cei 10 noi
pasageri se vor înghesui și ei în RATP. O persoană care dorește să intre în autobuz are nevoie de
o alta care să o împingă, să dea din coate pentru a putea intra în autobuz. Proteina cărăuș joacă
rolul acelei persoane care o impinge pe cealaltă pentru a putea urca în autobuz).

În concluzie:

 transportul activ înseamnă trecerea moleculelor prin aceste proteine împotriva gradientului de
concentrație;
 moleculele de la o concentrație mică vor trece spre o concentrație mare utilizând aceste
proteine transmembranare. Acest lucru se numește transport împotriva gradientului de
concentrație.
 moleculele vor trece prin proteinele cărăuș până când se va epuiza nivelul de ATP și vor
trece făcând concurență altor molecule care vor să utilizeze aceeași proteină.

Dacă am înțeles mecanismul transportului activ, putem vorbi despre clasificarea lui.
Așadar, avem 2 tipuri de transport activ: primar și secundar.

24
TRANSPORTUL ACTIV PRIMAR
Pentru funcționarea proteinei transportoare este necesară hidroliza directă a ATP-
ului. În acest caz, proteinele transportoare se numesc pompe.

Ce înseamnă hidroliza directă a ATP-ului?

În mediul intracelular, ATP va fi descompus în ADP + P. În urma acestei reacții rezultă

energia necesară proteinei pentru a transporta molecula împotriva gradientului de
concentrație. Aceste tipuri de proteine care funcționează prin hidroliza directă a ATP-ului se
numesc pompe.

Transport activ primar = realizat prin proteine numite pompe

TRANSPORTUL ACTIV SECUNDAR

(COTRANSPORTUL)
“Energia necesară pentru transferul unei molecule sau ioni împotriva gradientului său
de concentrație este obținută prin transferul altei energii conform gradientului ei de
concentrație”

Traducere:

În transportul activ secundar avem o proteină care va transfera 2 molecule în același

timp. O moleculă va fi transportată în sensul gradientului ei de concentrație (de la mare la mic)
și în același timp, aceeași proteină va transporta o altă moleculă în sens opus, împotriva
gradientului de concentrație. Aceasta este pompa Na+/K+ care funcționează bidirecțional, tot cu
consum de ATP.

TRANSPORTUL ACTIV VEZICULAR

25
 prin ENDOCITOZĂ sau EXOCITOZĂ

Acest tip de transport este folosit când vorbim de molecule foarte mari, care nu pot fi
transportate nici prin difuziune sau osmoză și nici cu ajutorul proteinelor.

Dacă avem o moleculă foarte mare (proteine, lipide, acizi nucleici) pe care dorim să o
trecem din mediul extracelular spre intracelular, procedeul se va numi endocitoză. Este un
transport special deoarece membrana celulară va înconjura această moleculă.

Materialul celular este captat în vezicule formate prin invaginarea membranei celulare
și transferat intracelular = când molecula ajunge la membrană, aceasta va crea un fel de pungă
>> molecula se va adăposti acolo >> membrana o va înconjura >> va trece astfel în interiorul
celulei.

Dacă acea moleculă mare este în interior și va vrea să treacă în afară, procedeul va fi la
fel, doar că se va numi exocitoză.

Forme particulare de endocitoză

Fagocitoza = endocitoza unui solid care urmează să fie digerat în interiorul celulei;

Pinocitoza = endocitoza unui lichid.

POTENȚIALUL DE MEMBRANĂ
“Permeabilitatea selectivă a membranei, prezența intracelulară a moleculelor
nedifuzabile încărcate negativ și activitatea pompei Na+/ K+ creează o distribuție inegală a
sarcinilor de o parte și de alta a membranelor celulare. Această diferență de potențial este
denumită potențial de membrană”

Când vorbim de potențial de membrană, ne gândim la 4 molecule: Na+, K+, Cl-, proteine
și acordăm o importanță deosebită sarcinii electrice. Sodiul (Na) și potasiul (K) sunt încărcate

26
pozitiv (+), iar clorul (Cl) și proteinele negativ (-). De asemenea, când vorbim de potențial de
membrană, ne gândim la potențialul de repaus și la potențialul de acțiune.

POTENȚIALUL DE REPAUS

Explicația imaginii de mai sus:

Stare de repaus = când niciun stimul nu acționează asupra membranei celulare.

În starea de repaus, membrana este încărcată pozitiv la exterior (+) și negativ (-) la
interior.

La exterior găsim ioni de Na+ și Cl-, dar cei de Na+ se găsesc în cantitate mai mare, fapt
care va determina o încărcare pozitivă a feței externe membranare. Ionii de Cl- se găsesc pe
fața externă deși sunt (-) deoarece sunt respinși de proteinele de pe fața internă [se creează un
fenomen asemănător polilor negativi ai magneților: (-) cu (-) se resping, dar (-) cu (+) se atrag].

27
 La interior găsim ioni de K+ și proteine-, dar proteinele sunt în număr mult mai mare
decât ionii de K+, determinând astfel o încărcare negativă a feței interne. Proteinele sunt
molecule mari și nu pot traversa membrana celulară prin mecanismele de difuziune despre care
am vorbit, deci vor rămâne în interior.

“Potențialul membranar de repaus are o valoare medie de -65 mV p până la -85 mV

(valoare apropiată de cea a potențialului de echilibru pentru K +) și depinde de permeabilitatea
membranei pentru diferite tipuri de ioni”

Această valoare este valabilă pentru partea internă a membranei (adică valoarea
intracelulară) și depinde de permeabilitatea membranei pentru diferite tipuri de ioni. Termenul
de “repaus” este introdus pentru a desemna un potențial de membrană atunci când la nivelul
acesteia nu se produc impulsuri electrice.

Valoarea acestui potențial membranar de repaus este dată de pompa Na+/K+ care
reintroduce K+ în celulă și expulzează Na+ din celulă într-un raport de 2K+ /3Na+. Ne putem
imagina pompa Na+/K+ ca o morișcă cu 5 palete: 2 ocupate de K + și 3 de Na+. Paletele vor scoate
din celulă 3 molecule de Na+ și vor introduce 2 molecule de K+. În acest mod o celulă își menține
relativ constantă concentrația intracelulară a ionilor de Na+ și K+ și un potențial membranar
constant, în absența unui stimul.

Definiție:

Potențialul membranar de repaus reprezintă acea stare a membranei celulare când

asupra ei nu acționează niciun stimul și este (+) la exterior și (-) la interior. În acest timp,
celula își îndeplinește celelalte funcții (transport transmembranar și alte funcții specifice
tipului de celulă).

POTENȚIALUL DE ACȚIUNE

28
 “Potențialul de acțiune este modificarea temporară a potențialului de membrană.
Celulele stimulate electric generează potențiale de acțiune prin modificarea potențialului de
membrană.

Mecanismele de producere, aspectul și durata potențialului de acțiune sunt diferite în

funcție de tipul de celulă, dar principiul de bază este același: modificarea potențialului
membranar se datorează unor curenți electrici care apar la trecerea ionilor prin canalele
membranare specifice, ce se închid sau se deschid în funcție de valoarea potențialului de
membrană.”

Traducere:

Când vorbim de potențial de acțiune, vorbim de stimul.

Potențialul de acțiune reprezintă acea stare a membranei când asupra ei acționează un

stimul, fapt ce va duce la inversarea sarcinilor electrice: (-) la exterior și (+) la interior.

Această inversiune de sarcini electrice va duce la apariția unui curent electric la

nivelul membranei celulare care reprezintă de fapt potențialul de acțiune.

Pentru a explica fazele potențialului de acțiune vom lua ca exemplu neuronul. În repaus,
membrana celulară va fi (+) la exterior și (-) la interior. Prima etapă a potențialului de acțiune
este pragul.

I. PRAGUL

În această etapă, membrana celulară este în repaus și asupra ei acționează un stimul.

Acest stimul trebie să aibă o anumită intensitate pentru a putea modifica starea membranei: dacă
stimulul este prea slab, el nu va produce nicio modificare. Pragul corespunde acelei perioade în
care stimulul crește în intensitate pentru a putea produce o modificare la nivelul membranei.
Membrana rămâne în continuare în repaus, dar încep să se deschidă anumite canale care vor
permite pătrunderea ionilor de Na+ în interiorul celulei.

29
 Potențialul de acțiune este specific și diferit pentru fiecare celulă.

Putem lua ca exemplu neuronul.

Potențialul de acțiune este un răspuns de tipul “totul sau nimic”: stimulii care nu sunt
suficient de puternici nu vor determina nicio modificare la nivelul membranei celulare, iar
stimulii care sunt foarte puternici nu vor determina un răspuns mai accentuat al membranei
celulare. Deci, un stimul, odată ce a depășit acest prag de - 80 mV, va determina același tip de
potențial de acțiune: nici mai slab, nici mai puternic.

II. PANTA ASCENDENTĂ

În a doua etapă, stimulul a ajuns la intensitatea necesară stimulării membranei, canalele

de Na+ sunt deschise, iar ionii de Na+ intră în celulă peste ionii de K + care erau deja în interiorul

30
membranei. Încărcarea (+) o va întrece pe cea (-) a proteinelor și în consecință, fața internă a
membranei va deveni (+) iar cea externă (-) întrucât în exterior a rămas doar Cl-.

Mai exact, panta ascendentă reprezintă această schimbare a sarcinilor electrice de

pe cele 2 părți ale membranei celulare. Dacă ar fi să ne imaginăm această pantă ascendentă, ne
gândim la un grafic care la bază are valoarea -80mV și urcă peste valoarea 0 (deoarece trebuie să
devină +) și reprezintă intrarea Na+ în celulă, care determină încărcarea (+) pe interiorul
membranei celulare.

3. PANTA DESCENDENTĂ

Membrana celulară, în urma stimulării, a devenit (+) la interior și (-) la exterior prin
intrarea Na+ în celulă. Când acest lucru se întâmplă, membrana celulară va încerca să își
restabilească echilibrul de repaus: (+) la exterior și (-) la interior.

În cea de a treia etapă se vor deschide canalele pentru K + prin care acesta va trece din
interior spre exterior. Când K+ începe să iasă din celulă, numărul moleculelor (+) de pe fața
interă a membranei vor scădea > celula va începe să redevină (-) pe fața internă așa cum este în
timpul repausului > în timpul acestei pante descendente K+ continuă să iasă din celulă, ceea ce
face ca valoarea potențialului de acțiune să continue să scadă.

31
 În concluzie:

 potențialul de acțiune reprezintă acea stare a membranei celulare când asupra ei acționează
un stimul ce va determina schimbarea stării de echilibru în care ea este negativă la interior și
pozitivă la exterior;
 când un stimul acționează asupra membranei, el va determina schimbarea acestei stări de
repaus;
 pentru a face acest lucru, stimulul trebuie să fie suficient de puternic:

Un stimul slab = subliminar ( nu va determina nicio schimbare)

Un stimul puternic = supraliminar (nu va determina un potențial diferit față de cel pe

care l-am explicat deja). Oricât de mare ar fi, potențialul de acțiune va avea aceeași intensitate.

DEPOLARIZAREA ȘI REPOLARIZAREA

DEPOLORIZAREA
Panta ascendentă = depolarizare = inversarea sarcinilor electrice;

32
 Panta ascendentă va urca până la o valoare de + 40 mV (la neuron) (pentru fața internă);
 De fiecare dată când un stimul acționează asupra membranei celulare, ea va tinde să revină la
starea ei inițială: (+) la exterior, (-) la interior;
 La nivelul membranei se vor deschide și canalele de K+ și acesta va începe să iasă din celulă;
 sarcinile (+) din interior vor începe să scadă;
 în celulă va rămâne doar Na+ și proteine-;
 valoarea potențialului de acțiune va începe să scadă spre valoarea lui de repaus;

REPOLARIZAREA
 când valoarea potențialului de acțiune coboară spre valoarea de repaus, se produce
repolarizarea;
 repolarizarea = corespunde pantei descendentă;
 se deschid canalele de K+ și acesta iese din celulă;
 se reface potențialul de repaus cu sarcini (+) la exterior și (-) la interior;
 membrana intră în stare de repaus;
 începe să acționeze pompa de Na/K care va face ca K să intre din nou în celulă și Na să fie la
exterior;
 la finalul pantei descendente = repolarizării vom avea K+ și Cl- la exterior, Na+ și proteine- la
interior;
 în acest moment sarcinile sunt (-) interior, (+) exterior așa cum este în starea de repaus;
 intră în acțiune pompa Na/K care va lua 3 molecule de Na + pe care le va duce spre exterior și
aduce în celulă 2 molecule de K+;
 în timpul repolarizării se restabilește echilibrul ionic care a fost modificat în timpul
repausului, dar astfel încât să nu modifice sarcinile electrice.

PERIOADA REFRACTARĂ = intervalul de timp pe parcursul căreia

este dificil de obținut un potențial de acțiune. Este acea perioadă din timpul potențialului de
acțiune în care un al doilea stimul nu poate să genereze un nou potențial de acțiune.

33
 Perioada refractară absolută = este acea perioadă pe parcursul căreia, indiferent de
intensitatea stimulului, nu se poate obține un nou potențial de acțiune.

Mai exact, perioada refractară absolută cuprinde panta ascendentă în totalitate și prima
porțiune din panta descendentă.

Exemplu: potențiaul de acțiune a ajuns în panta descendentă. Dacă la mijlocul pantei

ascendente ar acționa un al doilea stimul, el nu ar determina un nou potențial de acțiune, deci nu
va determina încă o modificare de sarcini pe membrană. În panta ascendentă toate canalele
pentru Na+ sunt deja deschise, Na+ intră în celulă, deci chiar dacă un nou stimul ar acționa, nu va
putea deschide alte canale de Na+.

Perioada refractară relativă = este acea perioadă din potențialul de acțiune pe parcursul
căreia se poate iniția un al doilea potențial de acțiune dacă stimulul este suficient de puternic.
Acest nou potențial de acțiune va avea o viteză de apariție a pantei ascendente mai mică și o
amplitudine mai redusă decât în mod normal.

Perioada refractară relativă începe în timpul pantei descendente și se termină la

începutul perioadei de relaxare. O parte din canalele pentru Na+ sunt închise, dar
unele sunt deja deschise. Deci dacă un nou stimul ar acționa, ar putea determina
un nou potențial de acțiune, dar de o amplitudine mai mică (noul stimul va
determina redeschiderea canalelor deja închise, deci se va genera un nou potențial de
acțiune de o amplitudine mai mică decât cel obișnuit: puțin peste 0).

EXPLICAȚIA FIGURILOR DE LA PAGINA 10

În cazul neuronului, potențialul de acțiune
are în repaus o valoare cuprinsă între -80
mV și 40 mV.

34
 Durata totală a potențialului de acțiune în cazul acestui tip de celulă este de 5 ms.
l

Pentru celula miocardică

ventriculară, în perioada de repaus, vârful
este puțin peste 0, deci valoarea
potențialului de acțiune poate fi încadrată
între -80mV și puțin peste 0 mV. Panta
ascendentă este verticală, foarte abruptă
comparativ cu a neuronului, în timp ce
panta descendentă coboară foarte lin și
durează mai mult. Timpul total al
potențialului de acțiune este de aproximativ
200ms.

Celula musculară netedă de la

nivelul antrului piloric va avea o valoare
prag de -80 mV, iar vârful pantei
ascendente nu va reuși să treacă de 0, deci
va rămâne negativ. Potențialul de acțiune
va fi mereu negativ. Panta ascendentă este
abruptă, apoi coboară abrupt, se curbează
și spre final coboară ușor. Timpul total al
potențialului de acțiune este de 5 ms.

PROPRIETĂȚILE SPECIALE ALE CELULELOR

Contractilitatea = proprietatea celulelor musculare de a transforma energia chimică a

unor compuși în energie mecanică.

35
 Activitatea secretorie = proprietatea celulelor glandular de a produce anumite substanțe
pe care le excretă în mediul intern (secreție endocrină) sau extern (secreție exocrină).

36